Samuil Micu-Klein Maniu Micu, ulterior Samuil Micu (n. 1745, Sibiu – d. 13 (n. 1745, Sadu, Sadu, judeţul Sibiu – d. 13 martie 1806, martie 1806, Pesta, Pesta, Ungaria)
a fost preot român greco- catolic, teolog, istoric, traducător, scriitor, poet, filozof, iluminist, r eprezentant eprezentant al Şcolii Ardelene, luptător Ardelene, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. Originea şi familia
S-a născut în toamna anului 1745 în localitatea Sadu, judeţul Sibiu, în familia protopopului greco catolic Stoia şi a soţiei sale, Ana. Familia sa a reclamat origine nobilă, deşi nici un act nu dovedeşte acest lucru. Cu toate acestea, Samuil Micu se semnează întotdeauna cu numele “Klein de Sad”. În actele oficiale o ficiale el a apăru t numai cu numele Samuil Klein.Episcopul greco-catolic şi iluminist Inochentie Micu Klein a fost înrudit cu Samuil Micu, fiindu-i unchi de văr. Studiile
Din anul 1760 anul 1760 a fost elev la Blaj la Blaj la seminarul şi mănăstirea "Buna Vestire", în aceeaşi perioadă intrând călugăr ucenic la la dorinţa unchiului său, Inochentie Micu -Klein. În această perioadă primeşte numele monahal de Samuil. După terminarea studiilor la Bla j, a plecat la Universitatea teologia şi filosofia. Universitatea din Viena pentru a studia teologia A petrecut la studii în capitala Imperiului austriac perioada cuprinsă între anii 1766 1766-1772. -1772. Activitatea
La 14 octombrie 1762 a devenit călugăr la mănăstirea "Buna Vestire" din Blaj, iar în 1764 a fost numit superior al mănăstirii şi prefect al seminarului. La 13 noiembrie 1765 a fost rid icat la rangul de ecleziarh şi asesor consistorial. În 1766 a trecut de la mănăstirea "Buna Vestire" la mănăstirea "Sfânta Treime", tot din Blaj. În toamna aceluiaşi an a fost trimis la studii teologice la Viena la seminarul catolic "Pazmany", unde a studi at următorii şase ani. Întors de la studii în Transilvania în anul 1772, devine colaborator al episcopului greco-catolic Grigore greco-catolic Grigore Maior , pe care îl însoţeşte la Viena în an ul 1773 ul 1773, la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiul austriac. În 1773 pleacă din nou la Viena, ca duhovnic şi vicerector al Colegiului “Sfânta Barbara” din capitala austriacă. Va rămâne la Viena până în anul 1783. La 1783. La un moment dat, în această perioadă s -au aflat la Viena toţi cei patru reprezentanţi de seamă ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Ioan Micu, Ioan Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. SMaior. S-a întors la Blaj în anul 1783 şi a lucrat cu sârg la cea mai important operă a sa, una dintre capodoperele culturii româ ne din toate timpurile, o Biblie tradusă după Septuaginta orientală. Această Biblie, numită de către unii autori Biblia de la Blaj, tipărită la Blaj în anul 1795 anul 1795, a fost atât de bine tradusă în limba română încât a devenit o piatră de temelie a limbii române literare. Între anii 1791-1806, Samuil Micu a scris o istorie a românilor, în trei tr ei variante, fiecare dintre ele adresându-se adresându-se câte unei categorii sociale din rândul românilor.Din anul 1804 a fost redactor şi cenzor al cărţilor româneşti care se tipăreau la Tipografia Universităţii din Buda, încercând să valorifice opera sa cu caracter naţional, în pofida opoziţiei dure a maghiarilor. Ca poet, a fost primul român din literatura lit eratura noastră care a experimentat rima albă, în poemul În sfânta şi Marea Sâmbătă Sâmbătă.
Opera
De la Micu a rămas un număr foarte mare de lucrări, parte originale, parte traduse. Ele se pot grupa în trei categorii: religioase, istorice, lingvistice. Cele mai multe din operele lui ni s-au conservat în manuscrise, puţine s-au tipărit în întregul lor şi unele în mod fragmentar prin calendar e. • Brevis historica notitia originis et progressu nationis Daco-Romanae seu ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum ab initio usque ad seculum XVIII , 1778, rămasă în manuscris şi publicată fragmentar de A.T. Laurian sub titlul Historia Daco-Romanorum sive Valachorum, Iaşi, 1861; • Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin, Viena, 1779, reeditat fragmente în Şcoala Ardeleană, I, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, introducere de Romul Munteanu, Bucureşti, 1970; • Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (în colaborare cu Gh. Şincai), Viena, 1780; ediţie tradusă, îngrijită şi introducere de Mircea Zdrenghea, Cluj Napoca, 1980; • Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae, Viena, 1781; • Dissertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae, Viena, 1782; • Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi , Blaj, 1784; ediţie îngrijită de Ioan Nicorescu, Arad, 1907; • Theologia moralicească sau Bogoslovia carea cuprinde învăţătura năravurilor celor bune şi a vieţii creştineşti din Sf. Scriptură şi din Sfinţii Părinţi culeasă, Blaj, 1796; • Cartea a doua a Theologiei moralicești carea cuprinde învăţătura despre contracturi şi osibite datorii a fiştecărui stat şi despre darul lui Dumnezeu şi Tainele Sfintei Biserici şi celelalte , Blaj, 1796; • Hronologia împăraţilor turceşti, carii după împăraţii greceşti au urmat la Ţarigrad , manuscris; • Acatist sau carte cu multe rugăciuni pentru evlavia fieştecărui creştin , Sibiu, 1801; • Învăţătura metafizicii şi învăţătura politicească, manuscris; • Theologia dogmatică şi moralicească despre Taine peste tot , Blaj, 1801; • Theologhie dogmatică şi moralicească despre Taină , Blaj, 1801-1802; • Statuta sau legile scaonelor săseşti din Ardeal care în toate judecăţile şi rânduielile politiceşti să ţin în scaonele săseşti , manuscris, 1802; • Istoria împărecherii între Biserica Răsăritului şi a Apusului care s -a făcut pe vremea lui Mihai Cerularie Patriarhul Ţăriigradului şi a Săborului de la Florenţia; • Carte despre descoperirea cea dumnezeiască, Despre Sfânta Scriptură, Istoria Noului Testament, Carte despre căsătorie; • De datoriile cinurilor călugăreşti, Cuvântări bisericeşti sau Prediche; • Istoria bisericească a Episcopiei românil or din Ardeal, Buda, 1806; ediţie îngrijită şi introducere de Veniamin Micle, Bucureşti, 1993;
• Istorie scurtă a românilor , publicat de Gavrilă Laslo, Sibiu, 1848; • Dictionarium valachico - latinum, publicat de Galdi Laszlo, Budapesta, 1944; • Scurtă cunoştinţă a istorii românilor , ediţie îngrijită şi introducere de Cornel Câmpeanu, Bucureşti, 1963; • Filosofia, etica sau morala , manuscris, editare şi introducere de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor sub titlul Samuil Micu, Scrieri filozofice, Bucureşti, 1966; • Responsum ad Crisim Josephi Caroli Eder in Suplicem Libellum Valachorum Transilvaniae iuxta numeros ad ipso positos, manuscris publicat de I. Pervain în Studii de literatură română; • Reeditări fragmentare, în Şcoala Ardeleană, I, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, introducere de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1983; • Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor , I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995.
Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop să scoată din uitare trecutul neamului său, care nu era cunoscut de fel şi să combată pe inamicii românilor, care le tăgăduiau originea latină. Formarea poporului român, trecutul lui politic şi religios erau punctele care interesau pe Micu şi la care se raportează scrierile sale. Astfel putem cita: - din care s-au publicat câteva fragmente în revista "Instrucţiunea publică" a lui Laurian (Bucureşti, 1861). Aci se vede că -şi propune a studia laolaltă şi cu un interes egal trecutul tuturor românilor, accentuând prin aceasta mai mult unitatea neamului. Historia Daco-Romanorum sive Valachorum
De origine Daco-Romanorum - despre originea daco-românilor - în care
combate ideile, ce începuse pe atunci să aibă curs, că Dacia a fost cu totul deşartă de locuitori şi că românii s -au aşezat în Transilvania în urma ungurilor. Istoria bisericească a românilor transilvăneni, din care a publicat Cipariu extracte ("Acte şi fragmente", 1855) şi pe care Şincai o citează des în cronică, sub titlul latinesc Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne îndreptăţeşte a crede că a scris -o latineşte sau - cum a mai făcut şi cu alte scrieri - şi latineşte şi româneşte.
În Legile Firei, Ithica și Politica sau A Filosofiei cei lucrătoare, Samuil Micu expune acea parte a filosofiei “în care se dau porunci, cum să -și îndrepteze omul voia, ca să aleagă binele și să se ferească de rău”. În ceea ce privește sursa acestor legi, ea revelează în continuare filosofia iluministă , care pune în valoare natura: “Legile care le dă filosofia cea lucrătoare se cade să fie luate din firea omului ”, cu insistență asupra “faptei volnice”, adică făcută din voința liberă, iar “volnice sunt faptele făcute cu pricepere și înțelegere”, căci “lucrările nebunilor și a celor ce umblă în somn și a celor foarte beți, sau a celor adormiți, nu se pot zice volnice”. Învățătura metafizicii demonstrează mai mult decât oricare din scrierile lui Micu efortul și capacitatea acestuia de a întemeia un limbaj filosofic românesc. Dar fiind silit, prin chiar dificultățile pe care le întâmpină , sa regândească filosofic lucrurile, Micu nu se mulțumește cu asimilarea neologistică, și prin încercarea de a le “face pre limba românească”, operele –care erau oneste,simple și conștiinc ioase – ale lui Baumeister incap pe mâna care preface în aur autentic tot ce atinge. Un impresionant număr de termeni
și expresii filosofice, pe care Samui Klein s -a străduit să le încetățenească tocmai în faza când trebuia inevitabil să se pună problema terminologiei filosofice, au rămas. Prin aceasta,Micu așează limba româneasca întru totul alături de toate marile limbi, în care cei mai de seamă filosofi ai timpurilor au încercat cândva să exprime gândurile lor. Căci el, “avea despre limba sa maternă părerea că aceasta este într-adevăr o oglindă a universului, pentru cine s -ar fi priceput săa scotocească prin ungherele și tainițele ei”. Desigur că azi, după atâta progres făcut de studiile istorice la noi, lucrările lui Micu sunt fără valoare, dar dacă ne gândim la timpul şi mijloacele cu care a scris, ne convingem că meritul lui e foarte mare. Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicţionarul de la Buda (1825) şi mai ales prin gramatica scrisă latineşte: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae... (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar şi străinilor. El crede că limba română e o corupţiune a limbii latine clasice şi misiunea gramaticului este să scape de tot amestecul străin şi s -o facă iarăşi pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie şi ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuinţate. Crititca
A respins cu argumente complexe teoria “vidului istoric”, teorie prin care unii istorici susţineau că Dacia ar fi fost abandonată de populaţia autohtonă odată cu retragerea aureliană, astfel că triburile maghiare ar fi găsit un spaţiu “gol” la sosirea lor în Transilvania. Invocând şi argumente din teoria dreptului natural, Micu subliniază apăsat originea nobilă a poporului român, susţinând că vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul autohton, ponderea demografică şi contribuţia lor în istoria Transilvaniei legitimează lupta românilor pentru recunoaşterea lor ca naţiune egală în drepturi cu cele trei naţiuni "recepte". Poate că Samuil Micu este prea aspru în aprecierea asupra traducerii anterioare a Bibliei - "o foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc" - dar aprecierile din istoriile literare româneşti, cu puţine excepţii, menţionează superioritatea traducerii sale faţă de Biblia din 1688. A trebuit să vină un istoric şi critic literar de fineţea lui Perpessicius, ca la 210 ani de la naşterea lui Samuil Micu, în 1955, să demonstreze convingător calităţile limbii şi stilului Bibliei de la Blaj, prin citări paralele (Biblia 1688, Biblia din 1795), prin cuvinte şi expresii ce au trecut din lexicul Bibliei blăjene în limba poetică a veacului al XIX-lea şi în poeziile lui Eminescu. C reatorul de cultură Samuil Micu
numeşte orânduială ticăloasă poziţia celor care nu vor să simţă şi să îndrepteze spre mai bine lucrurile, ci tot spre mai rău sporesc , binele cel deosebi nefiind întemeiat pe binele cel de obşte , năruindu-se înţelesul ca şi turnul cel făr de temelie şi ca şi frunza pre apă... Samuil Micu îi cere cititorului ( tu, o, cuvântătorule rumâne...) să se lepede de simţirea cea dobitocească a răului necunoaşterii, luând din osteneala şi râvna celor care dau cunoştinţă a neamului mieu... Portretul pe care i-l face lui Inochentie Micu este în acelaşi timp autoportret: „De s -au mai ostenit cineva pentru neamul său, el foarte s-au ostenit, că foarte mare dragoste şi râvnă avea...” Prin râvnă, inteligenţă, luciditate, consistenţă şi consecvenţă a studiului, zidindu- se în propria operă, Samuil Micu înnobilează un vast tarâm de spiritualitate românească, în momentul evoluat al iluminismului transilvan, cel al Şcolii Ardelene; dându-i ceea ce Eminescu va numi, mai târziu, ideea de sămânţă ( Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea (...) ideea de sămânţă - ms.2276 - ), trecând, poate, în timp, reflecţia Hyperionului lui Holderlin: Cel căruia destinul i -a vorbit răspicat, are şi el dreptul să vorbească răspicat destinului.
Moldovan Malina Maria
