OMUL LUMINILOR.Studiu de caz – Călătoriile si pasiunea cunoaşterii Text:Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver
Iluminismul este un curent ideologic şi cultural, apărut în Franţa sec. al XVIII-lea (numit si "Secolul luminilor") şi răspandit ulterior în întreaga Europă, avand drept principale trasaturi raţionalismul, reformismul şi scepticismul religios. Fiind un curent al burgheziei în ascensiune, Iluminismul are ca reprezentanţi marcanţi în domeniul filozofic pe enciclopediştii francezi care sunt adepţii mercantilismului mecanicist. Toţi iluminiştii susţin cultul raţiunii, punand un accent deosebit pe cunoaşterea ştiinţifică. Intre 1751-1772, un grup de iluminişti francezi, în frunte cu Diderot şi D`Alembert, publică monumentală Enciclopedie sau Dicţionarul raţional al ştiinţilor, artelor, meseriilor, lucrare cuprinzand, din perspectiva raţionalistă, toate domeniile cunoasterii. Iluminismul se afirmă ca o puternică mişcare cu caracter laic şi anticlerical. In lucrările ştiinţifice şi în operele literare ale reprezentanţilor curentului, îndeosebi în cele apaţinand lui Voltaire, transpare gandirea, militandu-se pentru eliberarea spiritului de orice prejudecăţi. Concepţiile iluministe în domeniul social şi politic sunt deosebit de importante prin noutatea lor şi prin faptul că au influenţat pe plan ideologic mişcări sociale de amploarea Revoluţiei franceze, care s-a revendicat în mare parte de la ideile lui Voltaire şi J.J. Rousseau. Lucrarea acestuia din urmă, intitulată Contractul social, afirmă că societatea s-a constituit pe baza unei înţelegeri prin care fiecare dintre membrii săi a cedat, în profitul comunităţii, o parte din libertatea absolută de care dispunea iniţial, în aşa fel incat intre oameni să domneasca egalitatea. De asemenea, relaţiile dintre popor şi monarhie se bazează tot pe un contract, pe care masele au dreptul sa-l denunţe, deci să se revolte, dacă monarhul nu respectă contractul,
îngrădind libertatea. Idealul politic al iluminiştilor îl constituia monarhul luminat care îşi guvernează cu înţelepciune supuşii, garantându-le drepturile şi infaptuind reforme. Această concepţie era in secolul al XVIII-lea un mare progres faţă de monarhia absolută de tip feudal. Iluminismul preconizează emanciparea poporului prin cultură şi acordă un interes deosebit raspandirii ei prin şcoli şi lucrări de popularizare. Pornind de la această acţiune de promovare a raţiunii şi ştiinţei, de educare a poporului, acest curent a fost numit „iluminism” iar perioada „epoca luminilor”. Ideile pedagogice iluministe sunt concentrate în cartea Emile de J.J. Rouseau, care promovează concepţia unei educaţii naturale. In ţările romane, Iluminismul a patruns mai intai în Ardeal, prin cărturarii care făceau studii teologice sau filozofice la Viena şi Roma. Mişcarea politică şi culturală a romanilor din Transilvania s-a numit Scoala Ardeleană şi a cuprins preoţi, istorici, lingvişti şi pedagogi. Burghezia romana, nemulţumită de lipsa drepturilor sociale şi politice, îşi va exprima doleanţele intr-un memoriu numit Supplex Libellus Valachorun Transsilvaniae in care cerea drepturi egale cu ale celorlalte naţiuni din Imperiul Habsburgic. Punctul de plecare al acestei discriminări s-a aflat în tratatul politic incheiat intre nobilii maghiari, saşi şi secuii, intitulat Unio Trium Natiorum prin care romanii ardeleni erau lipsiţi din drepturi politici, fiind consideraţi naţiune tolerată. Argumentele carturarilor erau legate cu precădere de latinitatea limbii şi a poporului roman şi implicit, a vechimii şi nobleţii neamului. Dincolo de munţi, unde condiţiile social politice erau deosebite de cele din Transilvania, Iluminismul patrunde mai tarziu, spre sfarşitul sec. al XVIII-lea si are doar un caracter cultural, manifestandu-se mai ales prin infiinţarea de şcoli, organizarea primelor reprezentaţii teatrale ş,i ulterior, prin apariţia primelor ziare în limba romană. Un motiv foarte important in literatura sec. XVII si al XVIII-lea este calatoria. In aceasta perioada, lumea devine dintr-o data un loc mult mai intins si mai exotic decat isi putura imagina locuitorii veacurilor anterioare. Sec. al XVIII-lea reprezinta de fapt o perioada in care zone pana atunci neexplorate sau explorate foarte sumar sunt
cartografiate si catalogate. In zonele nou descoperite, europenii au putut lua contact cu civilizaţii extrem de complexe şi în acelasi timp complet straine de standardele civilizaţiei europene. Pentru unii exploratori, ca si in vremea Renaşterii, noile teritorii descoperite par un adevarat paradis terestru unde violenta, capacitatea si duplicitatea raman necunoscute, în mijlocul unei luxuriante si benigne. Se dezvolta astfel mitul „bunului salbatic”, onest, direct, incapabil de minciună, practicand o religie naturala, traind in deplina armonie cu natura si popoarele vecine, exponent al tuturor calitatilor umane inascute, dar pierdute in Europa. Iluminismul examineaza fundamentele civilizaţiei europene, folosindu-se de „buni salbatici” spre a reliefa relativismul structurilor politice sau sociale si presupusa superioritate a civilizatiei apusene, sau chiar pentru a critica noţiuni aparent , precum monarhia absolută. Desigur, in realitate lucrurile erau nici pe departe atat de idilice precum le prezenta mitul „ bunului salbatic”. Ca şi in precedentul val de explorari din sec. XV-lea si al XVI-lea contactele dintre europeni si băştinaşi au fost devastatoare pentru cei din urma, iar civilizaţiile atat de admirate pe hârtie au disparut rapid in urma colonizării si a convertirii la creştinism. In acelaşi timp, civilizaţiile băştinaşe erau departe de a fi atat de benigne pe cât le descria mitul: multe dintre ele erau angajate in razboaie feroce, iar altele practicau sacrificii umane. Cu toate acestea, literatura si filozofia inspirate din contactele dintre civilizaţii atat de diferite sunt fascinante tocmai pentru ca aduc in discuţii chestiuni esenţiale, precum fundamentele naturii umane si poziţia omului in planul creaţiei divine. Atat Jacques fatalistul de Denis Diderot, cat si Calatoriile lui Guliver de Jonathan Swift pornesc de la pretextul unei calatorii - cea mai degraba simbolica a lui Jacques si a stapanului sau (drumul pe care merg cei doi putand fi privit si ca o metaforă a vieţii umane) si cea aventuroasă, întinsă pe mai multe continente ( dar nu mai putin simbolica) a lui Gulliver. Figura mare a literaturii engleze din sec. al XVIII-lea, impresionantă prin temperamentul sau pasional si prin critica sa acerbă, este scriitorul pe care o anumita tradiţie ce-i minimalizează sensurile
operei, îl prezintă ca pe un autor pentru copii: Jonathan Swift. Acesta, nascut in Irlanda, va fi marcat de sentimentul de revoltă si de dorinţa aprinsă de libertate a poporului irlandez şi va deveni, din acest motiv, un critic de o vehemenţă unică în istoria literaturii universale. Deşi a scris numeroase pamflete, capodopera lui Swift este Calatoriile lui Guliver in mai multe tari depărtate (1726) care sintetizează planurile de atac ale intregii sale activitaţii, complexul de idei si procedee literare ale scriitorului. Sub forma unei descrieri de calatorie, dar in ţari imaginare, Swift creaza o alegorie alimentată de cea mai realistă substanţă si de cele mai ferme, clare, convingătoare idei, care fac din Swift reprezentantul literar principal al iluminismului englez. Ficţiunea si elementele fantastice constituie un procedeu pe care autorul îl utilizează pentru a putea da o mai mare plasticitate faptelor si situaţiilor pe care le prezintă şi pentru ca prin aceasta exagerare conştientă a proporţiilor să realizeze o mai pronunţată reliefare a lucrurilor, a oamenilor, a ideilor, deci o mai desăvarsita tipizare a diferitelor aspecte a societatii engleze. Iluzia unei opere nonficţionale a fost intretinută cu abilitate in ediţia princeps si in cateva dintre editiile ulterioare, la inceputul volumului gasindu-se chiar un portret al presupusului sau autor si inainte de fiecare dintre cele patru călătorii, cate o harta a tinuturilor vizitate. Cartea este împărţită în patru părţi, fiecare cuprinzand relatarea unei călătorii întreprinse de Lemuel Gulliver, chirurg pe o corabie, devenit apoi el insuşi căpitan. Printr-o serie de incidente nefericite ( naufragiu, abandon, piraţi, revoltă) Gulliver ajunge să se gaseasca, singur, în cateva tinuturi bizare. In primul, Lilliput, locuitorii abia daca măsoară douzeci de centimetri, iar Gulliver devine, aproape fara voia lui, o armă formidabilă in conflictul cu regatul vecin Blefuscu ( episodul satirizeaza fregcventele conflicte si tensiuni dintre Anglia si Franţa). In partea a doua, Gulliver este abandonat de echipaj in Brobdingnag, un regat populat de giganţi, înalţi de 12 metri. Aici Gulliver devine un fel de curiozitate locala, aproape ca un animal exotic, căci ţăranul care-l gaseste il expune prin bâlciuri pentru bani. Gulliver
are frecvent infruntari periculoase cu animale marunte în lumea lui, aici insa adevarati monştrii: şobolani, viespi, pisici, maimuţe. Ajuns in cele din urmă la curtea regelui din Brobdingnag, Gulliver incearca sa-l convinga de meritele statelor europene, fara a impresiona pe nimeni. Şi în această parte a romanului satira continuă, fiind directă, rezultand de obicei din intrebarile si aprecierile facute de regele acestei ţări a uriasilor la adresa „ţării piticilor”, deci a Angliei timpului. In aceasta ţară de uriaşi ( ceea ce vrea sa sugereze „mori la suflet, virtuosi ), apare figura duioasă şi pură ( ) prin care Swift evoca o veche iubire a sa din tinereţe. Si, mai ales, apare figura monarhului ideal, visat de scriitorii „Veacului luminilor”, regele care iubeste raţiunea, toleranţa şi se îngrijeşte de prosperitatea poporului său. Partea a treia este singura care face referinţă la un ţinut real. Gulliver ajunge, intre altele, în Japonia ( ţară care, datorită unei politici izolaţioniste, era pe atunci aproape neunoscuta pentru europeni). Inainte de Japonia, eroul, abandonat de pirati, este salvat de locuitorii insulei zburatoare, Laputa, unde toata lumea studiaza cu asiduitate muzica si matematica, insa fara a fi in stare sa le foloseasca in vreun scop practic. Laputa este un regat periculos, care isi distruge adversarii, fi aruncand in ei cu bolovani, fie strivind orasele rebele cu insula zburatoare. Din Laputa, Gulliver ajunge in Balinbarbi, unde intalneste o academie (satira la adresa Societatii Regale engleze) ai carei savanti sunt angajati in tot felul de experimente inutile si irationale, cateva insa bazate pe proiecte reale propuse de cercetatorii din vremea lui Swift (unul dintre ei incearca, de ex., sa construiasca o casa pornind de la acoperis, altul vrea sa invete orbii sa distinga culorile dupa miros, iar altul spera sa poata extrage raze de soare din castraveti).In regatul vecin, Luggnugg, Gulliver intalneste o rasa de oameni numiti struldbruggi care desi imbatranesc constant, nu pot muri. Descrierea sensibilitatii si a diverselor infirmitati de care sunt afectati este un excelent exemplu pentru felul in care Swift exploateaza aspectele grotesti ale fizicului uman. Preocuparea pentru latura fizica , animala a omului atinge punctul culminant in ultima si cea mai nelinistitoare dintre calatorii. Aici,
Gulliver este abandonat de echipajul care se razvrateste, pe tarmul tarii houyhnhnmilor, un neam de cai inzestrati cu ratiune. Raportul omanimal este acum total inversat: houyhnhnmii folosesc drept vite de povara pe yahooi, creaturi grotesti, violente si inapoiate, in care Gulliver recunoaste cu eroare fiinte umane. Houyhnhnmii sunt in schimb fiinte profund rationale, obiceiurile lor sunt echilibrate si elegante. Daca in limba lor nu exista cuvantul "a minti", ei sunt in schimb la fel de incapabili de emotii, pe cat sunt yahoii de inteligenti. In acest tinut, Gulliver pare a-si pierde identitatea, se simte atras de ratiunea stoica a cailor si revoltat de obiceiurile barbare a yahooilor. Pentru houyhnhnmi insa, el nu este decat un yahoo putin mai evoluat, inzestrat cu oarecare ratiune, dar fundamental inferior, motiv pentru care va fi alungat printr-o hotarare a Adunarii Generale. Salvat de o corabie portugheza si adus inapoi in Anglia, Gulliver ramane profund marcat de experientele traite intre houyhnhnmi: tot ce este omenesc ( si mai ales contactul fizic) il repugna, nu poate suporta nici macar sa se afle in aceeasi incapere cu sotia si copii sai si sfarseste prin a prefera compania cailor. " Calatoriile lui Gulliver" trebuie citite ca un periplu parodic si satiric in universul naturii umane. Fiecare dintre ele evidentiaza progresiv laturi tot mai grotesti ale omului, de la ridicolele ambitii politice ale liliputanilor, la prostia infumurata a savantilor din Balinbarbi, la sensibilitatea struldbruggilor si la depravarea desavarsita a yahooilor. Insistenta asupra aspectului fizic este permanent prezenta, dar niciodata intr-o lumina flatanta (Gulliver este, de exemplu, scarbit de pielea doamnelor de la curtea reginei din Brobdingnag, ale carei imperfectiuni sunt marite datorita dimensiunii uriase). Swift satirizeaza adesea si idealurile Iluminismului, precum primatul ratiunii, echilibrul pasiunilor si superioritatea inerenta a omului in planul creatiei universale. In mod semnificativ, acestea sunt realizate in houyhnhnmi, fiinte nu doar lipsite de emotii si pasiune dar si fundamental straine de specia umana. Nici Gulliver, prezentat la inceputul cartii cu multa ironie ca un prototip al omului, nu este un model mai vrednic de urmat, insusi numele sau, foarte asemanator cu adjectivul englez gullible (usor de pacalit, fraier) ii reflecta natura
credula si nu de putine ori, lipsita de discernamant critic. De-a lungul intregii carti, Gulliver se manifesta adesea ca un narator plin de o vanitate rau ascunsa. Este de altfel profund ironic ca volumul se termina cu laudele pe care le aduce homyhnhnmilor mai cu seama pentru faptul ca ei nu cunosc notiunea de mandrie, in timp ce el insusi se considera cu inganfare a fi superior semenilor sai ("Starui mult asupra acestor lucruri, din dorinta de a-i face pe yahooii englezi sa nu-mi mai para atat de nesuferiti cand ma gasesc in tovarasia lor"). In fond, Gulliver declară că ar putea încerca să suporte în preajma sa doar un yahoo (adica un om) lipsit de vanitate, fara a realiza insă că el insuşi este un vanitos. Scriitorul francez Denis Diderot, coautor al Enciclopediei, urmareste in unul dintre cele mai importante romane ale sale, in romanul de aventură Jacques fatalistul şi stapanul sau, aberaţiile ideii de destin duse la absurd. Dinamic roman satiric in stil pitoresc, proband o teză filozofică, acesta conţine povestea pripeţiilor lui Jacques si ale stapanului sau, niciodata numit. Aflaţi intr-o calatorie catre o destinaţie neprecizată, din care textul acoperă cam opt zile, Jacques incearcă in repetate randuri sa-i povestească stapanului istoria amorurilor sale, fara a reuşi vreodată sa o ducă la capăt, căci permanent povestirea lui este intreruptă de diverse naraţiuni secundare. Cea mai importanta secvenţă se petrece la hanul "Cerbul Mare". Aici, hangiţa, o abilă povestitoare, le spune istoria răzbunării doamnei de La Pommeraye impotriva marchizului de Arcis. Aceasta angajează o femeie şi pe fiica ei (amandoua forţate de imprejurari sa se prostitueze) si face in aşa fel incat marchizul sa le intalnească. El este manipulat de mamă să se casatorească cu fiica ei, crezând ca aceasta se trage dintr-o familie respectabilă. Insă atunci cand doamna de La Pommeraye îi dezvăluie adevărul, marchizul realizează ca este de fapt fericit cu noua lui soţie. Romanul se termină la fel de brusc pe cat incepe. Ultimele 2 zile sunt marcate de un ritm din ce in ce mai special al evenimentelor. Jacques reuşeşte să acopere o parte a istoriei amorurilor sale povestind despre Denise, ea care-l ingrijise după ce fusese ranit in razboi si de care se indragosteste. Stapanul îi spune si el povestea unei
dragoste neîmpărtăşită, iubita lui preferase să se casatoreasca cu rivalul sau. Apoi stapanul, care voise sa-l viziteze pe fiul fostei iubite, este provocat la duel. Işi omoară adversarul, dar este nevoit să fugă, iar Jacques ajunge la inchisoare, ca martor. Aici, înainte de a adormi, se gândeşte daca se va putea vreodată casatori cu Denise si daca aceasta îi va rămâne fidelă. Romanul se termină abrupt, naratorul marturisand că nu mai ştie ce s-a întâmplat cu cei doi eroi, iar apoi imaginand trei finaluri diferite, dintre care unul copiat din cartea scriitorului englez Laurena Sterne, „ Viaţa si opiniunile lui Tristam Shandy, gentleman", sursa de inspiratie declarată a romanului lui Diderot. Acest roman pune in discuţie cateva dintre cele mai importante probleme filozofice ale iluminismului. Jacques este un fatalist, deoarece este convins „ ca tot ce ni se intampla, fie bine, fie rău, stă scris in ceruri”. Increderea lui Jaques in inevitabilitatea destinului este insă in permanenţă contrazisă de imprevizibilul evenimentelor cu care el si stapanul său sunt confruntaţi, ca si de finalul profund ironic al romanului ce refuză tocmai „sa-l scrie” pe Jaques afara din inchisoare şi in braţele mult iubite sale Denise. Astfel, probleme precum existenţa liberului arbitru sau a predeterminării, consecinţele păcatului sau a virtuţii si impredictibilitatea fundamentală a actiunilor umane, se reflectă în permenenţă în acţiunea întortocheată a cărţii lui Diderot care este şi o carte profund comică şi pe alocuri chiar indecenta. Motivul calatoriei este întâlnit si in Scrisorile persane ale lui Charles Louis de Secondat, baron de Montesquien. O civilizatie radical diferita si adesea antagonica se afla in chiar imediata proximitate a Europei. Imperiul Otoman, a carui expansiune rapida in sec. al XV-lea si al XVI-lea a provocat mare ingrijorare, reprezinta si un fascinant obiect de studiu. Evident, contactele Europei cu Islamul erau mai vechi, influenta civilizatiei si filozofiei arabe facandu-se simtita inca din Evul Mediu,cand numeroase realizari in matematica si medicina ca si cartile filozofice sunt importate in Europa din lumea araba. Civilizatia islamica are adesea o dubla conotatie pentru Europa aceea a unui dusman implacabil, atat din punct de veche militar, cat si religios, dar si al unui alt tip de civilizatie, radical, dar si demn de
studiat. "Scrisorile persane" ale lui Montesquien aduc in prim-plan un scenariu familiar (calatoria intr-un tinut strain si exotic), dar dintr-un unghi diferit. In locul unor calatori europeni desciind obiceiuri pitoresti dintr-o tara nefamiliara, romanul epistolar al lui Montesquien are ca protagonisti doi calatori straini intr-o tara familiara: Franta. Cartea povesteste, printr-o lunga serie de scrisori, peripetiile calatorilor persani, Rica si Usbek, in Franta. Astfel, aspecte familiare pana la banalitate pentru cititori (moda, arta, stiinta, etc.) sunt dintr-o data nefamiliarizate, fiind filtrate prin perspectiva celuilalt, a exponentilor unei civilizatii avansate si rafinate, dar fundamental straine. "Calatoriile lui Gulliver", "Scrisorile persane" sunt o satira adesea muscatoare a moravurilor si civilizatiei europene si a presupusei lor superioritati.
