Conferen ţ iar iar univ. dr. Bianca SELEJAN-GU Ţ Ţ AN Lector univ. dr. Laura-Maria CR ĂCIUNEAN
DREPT INTERNA ŢIONAL PUBLIC
Manual pentru uzul studen ţ ilor ilor la forma de înv ăţă mânt la distan ţă ăţă mânt
Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu 2009 1
CUPRINS GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU……………………………p. STUDIU……………………………p.55 PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI………………p.7 DISCIPLINEI………………p.7 BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………..p.9
TEMA I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC………p.10 PUBLIC………p.10 1. 2. 3. 4. 5.
Noţiuni introductive Particularităţile şi natura dreptului internaţional public Dreptul internaţional public şi dreptul intern Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat Repere în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public
TEMA II – IZVOARELE DREPTULUI INTERNA ŢIONAL PUBLIC…………...p.19 PUBLIC…………...p.19 1. Noţiunea şi sfera izvoarelor dreptului interna ţional public 2. Prezentarea izvoarelor şi a principiilor dreptului interna ţional public Tratatul internaţional 1. Tratatul interna 2. Cutuma interna Cutuma internaţională 3. Principiile generale de generale de drept 4. Principiile dreptului interna ţ ional public ional public 5. Jurispruden 5. Jurispruden ţ a sau a sau hotărârile judecătoreşti 6. Doctrina 7. Echitatea 7. Echitatea 8. Actele 8. Actele unilaterale ale unilaterale ale statelor 9. Actele 9. Actele organiza ţ iilor internaţionale ţ iilor interna 3. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public. Ius cogens TEMA III – SUBIECTELE DREPTULUI INTERNA ŢIONAL PUBLIC…….......p.28 PUBLIC…….......p.28 1. Introducere. Despre personalitate în dreptul interna ţional public 2. Prezentarea sferei subiectelor de drept internaţional public 3. Statele – principalele subiecte de drept internaţional public 4. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) 5. Alte 5. Alte entităţi cu personalitate interna ţională restrânsă sau discutabilă: rile de eliberare na ţională ă rile de a. popoarele ş i mi ş ş c că b. organiza ţ iile iile nonguvernamentale nonguvernamentale ile transna ţ ionale ionale ăţ ile c. societ ăţ d. individul (persoana individul (persoana fizică ) TEMA IV – POPULA ŢIA ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC………….p.44 PUBLIC………….p.44
2
1. Populaţia – element constitutiv al statului 2. Cetăţenia în dreptul internaţional public 3. Regimul juridic al străinilor 4. Protecţia diplomatică 5. Regimul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate 6. Azilul teritorial TEMA 5 – PROTEC ŢIA INTERNA ŢIONAL Ă A DREPTURILOR OMULUI…..p.53 1. Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului 2. Principalele sisteme de protecţie a drepturilor omului a) Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului b) Sisteme regionale: 1. Sistemul european: - Consiliul Europei - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Cooperare în Europa (OSCE) - Uniunea European ă (UE) 2. Sistemul interamerican 3. Sistemul african 4. Carta arabă a drepturilor omului 3. Protecţia minorităţilor în dreptul internaţional public TEMA 6 – TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC………….p.66 PUBLIC………….p.66
1. 2. 3. 4.
Noţiunea şi elementele teritoriului Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului Delimitarea teritoriului Regimul juridic al unor spa ţii în dreptul interna ţional public a. Fluviile, lacurile ş i canalele interna ţ ionale ionale ă b. Marea teritorial ă ă c. Marea liber ă d. Spa ţ iul iul aerian e. Spa ţ iul iul cosmic f. Arctica şi Antarctica
TEMA 7 – JURISDIC ŢIA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC………………………………………………………………………………….p.75 1. Jurisdicţia statelor 2. Imunitatea statelor 3. Imunităţile şi privilegiile diplomatice şi consulare a. Dreptul diplomatic b. Dreptul consular TEMA 8 – TRATATUL INTERNA ŢIONAL………………………………………...p.85 1. Definiţia, clasificarea şi codificarea dreptului tratatelor 2. Încheierea tratatelor internaţionale ă de form ă a. Condi ţ iiii de fond şi de form
3
3. 4. 5. 6. 7.
b. Etapele încheierii tratatelor internaţionale c. Legisla ţ ia român ă în materia încheierii tratatelor internaţionale Respectarea şi aplicarea tratatelor de către statele părţi Efectele tratatelor faţă de terţi Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor internaţionale Nulitatea tratatelor internaţionale Reguli de interpretare a tratatelor internaţionale
TEMA 9 – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL UMANITAR…………………………………………………………………………......p.94 1. Scurte consideraţii istorice 2. Dreptul internaţional umanitar contemporan 3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii TEMA 10 – R Ă SPUNDEREA INTERNA ŢIONAL Ă ……………………………….p.104 1. R ăspunderea internaţională a statelor 2. R ăspunderea internaţională a indivizilor. Dreptul internaţional penal 3. Tribunalele penale interna ţionale a. Tribunalul Interna ţ ional Penal pentru fosta Iugoslavie b. Tribunalul Interna ţ ional Penal pentru Ruanda c. Curtea Penal ă Interna ţ ional ă Permanent ă
ŢIONAREA PE CALE PA ŞNIC Ă A DIFERENDELOR TEMA 11 – SOLU INTERNA ŢIONALE …………………………………………………………………p.113 1. Noţiunea de diferend interna ţional 2. Principii aplicabile soluţionării diferendelor interna ţionale 3. Mijloace non-jurisdicţionale de soluţionare paşnică a diferendelor interna ţionale a. Negocierea b. Bunele oficii c. Medierea d. Ancheta e. Concilierea 4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor interna ţionale a. Arbitrajul interna ţ ional b. Curtea Interna ţ ional ă de Justi ţ ie 5. Soluţionarea paşnică a diferendelor interna ţionale în cadrul ONU R ĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE……………………………….p.121
4
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU Introducere
Prezentul manual de studiu reprezint ă o sinteză a conţinutului disciplinei DREPT INTERNA ŢIONAL PUBLIC, care este comună înv ăţământului la forma de zi şi la forma de înv ăţământ la distanţă, conform planurilor de înv ăţământ în vigoare. El este destinat studenţilor de la forma de înv ăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însu şirea şi evaluarea disciplinei respective. Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în înv ăţământ naţional şi internaţional, care se adreseaz ă înv ăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instruc ţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate. Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezint ă o parte omogenă din componen ţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvintecheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectual ă care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se refer ă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acas ă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare). Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii. Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele a şteptate doar cu condi ţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedur ă care este prezentate în cele ce urmeaz ă. Procedura de înv ăţare în sistem de autoinstruire
Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe baza manualului de fa ţă: 1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o alt ă unitate de studiu. Criteriile şi modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sanc ţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire; 2. Fiecare modul de studiu con ţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evalu ării gradului şi corectitudinii înţelegerii fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu; 3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acas ă nu sunt de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru; 5
4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea: • • • • • •
•
•
se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu se citesc termenii de referin ţă (cuvintele cheie) se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului se parcurge bibliografia recomandat ă se răspunde la întrebările recapitulative, rev ăzând, dacă este necesar, conţinutul dezvoltat de idei al modulului se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu r ăspunsurile date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)
OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, s ă se facă o pauză de 30 de minute sau o or ă. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu s ă se facă o pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil să se parcurg ă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului. TEMA PENTRU ACAS Ă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflec ţie pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore. TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant no ţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativ ă a studentului. Preg ătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implic ă stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se reg ăsesc pe parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante p ărţi ale acestuia.
6
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI
Manualul de studiu DREPT INTERNA ŢIONAL PUBLIC reprezintă o sinteză realizată în manieră interactiv ă a cursului corespondent utilizat la forma de înv ăţământ zi. Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manier ă mai accentuat enunţiativ ă, elementele de detaliu sau de explica ţie redundantă (necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fix ării şi corelării cunoştinţelor) putând fi g ăsite de către student în bibliografia de specialitate recomandat ă. Obiectul cursului DREPT INTERNA ŢIONAL PUBLIC:
Cursul îşi propune să realizeze o introducere în vasta disciplin ă drept internaţional public prin cunoaşterea problematicii specifice acestei ramuri de drept, a evolu ţiei societăţii internaţionale, a principalelor concepte cu care opereaz ă această disciplină, prin conştientizarea rolului dreptului internaţional în dezvoltarea societ ăţii internaţionale şi în raport cu dreptul intern (în principal prin stabilirea şi analizarea relaţiilor care există, în prezent, între dreptul intern şi dreptul internaţional). Obiectivele disciplinei:
Prezentarea cursului va urmări dobândirea unor cuno ştinţe şi concepte specifice diferitelor ramuri ale dreptului interna ţional public precum: dreptul tratatelor, dreptul organizaţiilor internaţionale, dreptul umanitar, dreptul interna ţional al drepturilor omului, dreptul diplomatic şi consular ori dreptul interna ţional penal. Cursul de drept internaţional public constituie şi premisa necesară înv ăţării şi aprofundării ulterioare a altor discipline precum dreptul comunitar, protec ţia internaţională a drepturilor omului sau dreptul interna ţional privat. Obiective principale:
a) înţelegerea mecanismelor generale ale raportului dintre dreptul interna ţional public şi dreptul intern al statelor; b) abordarea comparativ ă a instituţiilor şi principiilor înv ăţate deja la alte ramuri de drept intern şi cele ale dreptului interna ţional public (de exemplu, tratat – contact, răspundere internaţională – răspundere civilă, penală; cetăţenie – componenta de drept constituţional şi cea de drept interna ţional; drepturile omului din perspectiva dreptului constituţional şi a dreptului interna ţional public etc.); c) formarea unui vocabular juridic necesar oric ărui jurist şi indispensabil pentru studiul unor discipline precum dreptul comunitar, protec ţia internaţională a drepturilor omului sau dreptul internaţional privat.
Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea: 7
I.
Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)
II.
Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III.
Termeni de referin ţă (concepte cheie)
IV.
Structura temei de studiu
V.
Rezumatul ideilor principale
VI.
Conţinutul dezvoltat de idei al modulului
VII.
Bibliografia recomandat ă
VIII. Întrebări recapitulative IX.
Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă
8
I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul disciplinei DREPT INTERNA ŢIONAL PUBLIC. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei. II. Bibliografia generală complementară: Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie românească selectiv ă:
1. B. Selejan-Guţan, Drept interna ţ ional public , Editura Universităţii „Lucian Blaga”Sibiu, 2003; 2. B. Selejan-Guţan, Laura-Maria Cr ăciunean, Drept interna ţ ional public , Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; 3. R. Miga-Beşteliu, Drept interna ţ ional. Introducere în dreptul interna ţ ional public, Ediţia a III-a, Editura ALL-Beck, Bucureşti, 2003; 4. R. Miga-Beşteliu, Drept interna ţ ional public, 2 volume, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, 2008; 5. M. Niciu, Culegere de texte de drept interna ţ ional public, 2 volume, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; 6. B. Selejan-Guţan, Protec ţ ia european ă a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2004 (ediţia I), 2006 (ediţia a II-a), 2008 (ediţia a III-a); 7. S. Scăunaş, Drept interna ţ ional umanitar , Sibiu, Editura Burg, 2000; 8. S. Scăunaş, Drept interna ţ ional public , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007; 9. Al. Bolintineanu, A. N ăstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan. Bucureşti, Editura All Beck, 2000; 10. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept interna ţ ional public . Sinteze pentru examen , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006 (ediţia a IV-a), 2009 (ediţia a V-a). 11. A. Năstase, B. Aurescu, I. Gâlea, Drept diplomatic ş i consular. Sinteze pentru examen , Bucureşti, Editura All Beck, 2002; 12. M. Niciu, Drept interna ţ ional public , Arad, Editura Servosat, 1997; III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acas ă, a temelor de control, a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.
9
TEMA I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC I.
OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea deosebirilor dintre dreptul interna ţional public şi dreptul intern înţelegerea particularităţile dreptului internaţional public înţelegerea raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern înţelegerea deosebirilor dintre dreptul interna ţional public şi dreptul internaţional privat studentul să înţeleag ă rolul deţinut de Liga Naţiunilor şi ONU în dezvoltarea dreptului internaţional public • • • • •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să identifice raporturile specifice dreptului interna ţional public studentul să fie capabil s ă facă distincţia între raporturile de drept interna ţional public şi cele de drept interna ţional privat studentul să fie capabil să identifice care este raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în general, şi în cazul României, în particular studentul să fie capabil să identifice momentele istorice de importan ţă fundamentală în dezvoltarea dreptului internaţional public • •
•
•
ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): societate internaţională, III. TERMENI DE REFERIN relaţii internaţionale, drept internaţional, monism, dualism, natura consensual ă, drept de coordonare, ius cogens, Tratatul Sublim, Pactul Briand-Kellogg, capitula ţii, Pacea de la Westfalia IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU:
1. Definiţia dreptului internaţional public 2. Particularităţile şi natura dreptului internaţional public 3. Dreptul internaţional public şi dreptul intern 4. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat 5. Repere în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public V. REZUMAT:
"Dreptul poate exista doar într-o societate şi nu poate exista nicio societate f ără un sistem de drept care s ă reglementeze relaţiile dintre membrii s ăi". Transpunerea acestei afirmaţii, perfect valabile pentru sistemele de drept intern, asupra dreptului internaţional, nu s-a f ăcut f ără dificultate. Există o societate internaţională? Dar un drept aplicabil acesteia, în adev ăratul sens al cuvântului? Care sunt particularităţile şi punctele slabe ale acestei ramuri de drept? Despre drept internaţional public, în sensul modern al cuvântului, se poate vorbi numai dup ă Pacea de la Westfalia îns ă manifestări incipiente ale acestuia pot fi reg ăsite, cu uşurinţă, şi în perioada antică ori în evul mediu.
10
CON ŢINUTUL TEMEI I: 1. Definiţia dreptului internaţional public
Societatea interna ţ ional ă a fost definită ca acea comunitate a statelor suverane care intr ă în raporturi juridice unele cu altele. Dac ă în perioada clasică a dreptului internaţional (sec. al XIXlea şi începutul sec. al XX-lea), participarea la societatea interna ţională era un privilegiu al statelor, în timpurile moderne aceast ă societate s-a îmbog ăţit însă şi cu alte elemente: organizaţiile internaţionale interguvernamentale, organiza ţiile internaţionale nonguvernamentale şi chiar individul, ca actor în rela ţiile internaţionale. Raporturile stabilite între membrii societăţii internaţionale poartă denumirea de rela ţ ii interna ţ ionale , iar normele juridice care guverneaz ă aceste raporturi formeaz ă dreptul internaţional public. Dreptul interna ţ ional public a fost definit ca "acel corp de reguli obligatorii din punct de vedere juridic pentru state în relaţiile dintre acestea". Un alt autor define şte dreptul internaţional public pornind de la elementele sale esen ţiale: "un ansamblu de norme juridice chemate să reglementeze raporturile dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional, norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voin ţă." 2. Trăsăturile specifice şi natura dreptului internaţional public
O serie de particularităţi deosebesc dreptul internaţional public de dreptul intern al statelor. A. Modul de elaborare a normelor – procesul de elaborare a normelor sale este marcat de participarea exclusiv ă a statelor, care sunt în acelaşi timp şi beneficiarii normelor adoptate, precum şi de absenţa unei autorităţi superioare cu atribuţii legislative. B. Modul de aplicare a normelor – din nou, suntem în fa ţa unei suprapuneri a autorilor normei cu cei chemaţi să o aplice. Unele organizaţii internaţionale sau organe ale acestora pot fi însărcinate cu anumite competenţe privind aplicarea normelor dar nu exist ă un sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu această aplicare. C. Modul de control al respect ă rii normelor – controlul respectării normelor de drept interna ţional ţine tot de voinţa statelor, chiar şi în cazul în care competen ţa aparţine unor organe jurisdicţionale special create în acest scop. Nu există un sistem judiciar cu competen ţă generală şi obligatorie. D. Modul de sanc ţ ionare a înc ă lc ă rii normelor – trăsăturile specifice ale dreptului interna ţional public, în mod special caracterul s ău consensual, fac dificilă introducerea de sancţiuni împotriva eventualelor încălcări. E. Natura consensual ă a dreptului interna ţ ional public – este principala caracteristică a acestuia. Normele dreptului interna ţional iau naştere prin acordul de voin ţă al statelor: "regulile de drept obligatorii pentru toate statele sunt emanaţia propriei lor voin ţe, liber exprimate, aşa cum rezultă aceasta din convenţii sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept" (Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, hotărârea din cauza Lotus, 1927). 3. Dreptul internaţional public şi dreptul intern
11
Doctrina dreptului internaţional public a creat o celebr ă controversă în jurul problemei relaţiei dintre dreptul interna ţional public şi dreptul intern: controversa dintre monism şi dualism. Întrebarea fundamental ă de la care a pornit aceast ă dezbatere teoretică a fost: există una sau două ordini juridice – internă şi internaţională? Potrivit teoriei moniste, reprezentate de juri şti faimoşi ca Hersch Lauterpacht, Lassa Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structur ă unitară, instituind o singură ordine normativ ă, în care dreptul interna ţional şi dreptul intern î şi ocupă fiecare un loc stabilit. Teoria dualistă propune ideea existen ţei a două ordini juridice distincte, având obiecte de reglementare distincte şi subiecte distincte. În dreptul interna ţional contemporan şi în practica statelor, remarc ăm următoarele dezvoltări ale raporturilor dintre dreptul interna ţional şi dreptul intern, care dovedesc tot mai accentuata tendinţă spre influenţare reciprocă a celor două ordini juridice: a) art. 46 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede c ă un stat nu se poate prevala de faptul c ă consimţământul său la încheierea unui tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, cu excepţia cazului când este vorba despre o violare v ădită şi a unei dispozi ţii interne de o importanţă fundamentală; b) conferirea, de către state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate internaţionale (de exemplu, art. 11 al Constituţiei României); c) recunoaşterea priorităţii faţă de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului internaţional, în mod special a celor privind drepturile omului (de exemplu, art. 20 al Constituţiei României). d) crearea unor ordini interna ţionale sui generis , cel mai elocvent exemplu fiind cel al Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a tr ăsăturilor unui sistem internaţional cu cele ale unui sistem constituţional. 4. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat Dreptul internaţional public, ca şi parte a dreptului interna ţional, trebuie distins de dreptul internaţional privat, acesta din urmă fiind numit şi „conflict de legi”. Astfel, dreptul interna ţ ional ional privat reprezint privat reprezintă o parte a dreptului privat al statelor, adică un ansamblu de norme juridice de drept intern, şi are ca obiect determinarea legii care va fi în concret aplicabilă în cazul conflictului de legi sau de jurisdicţii Normele juridice de drept privat sunt edictate de legiuitorul fiec ărui stat, în România, spre exemplu, reglementând aceste raporturi Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept interna ţ ional ional privat. Dreptul interna ţ ional ional public , pe de alt ă parte, cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile dintre state şi celelalte subiecte de drept interna ţional public, norme care sunt create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voin ţă. Sfera subiectelor dreptului internaţional public este restrâns ă, ea limitându-se la state şi organizaţii internaţionale interguvernamentale, entităţi precum organizaţiile internaţionale nonguvernamentale, societ ăţile transnaţionale, mişcările de eliberare na ţională sau individul având o capacitate de drept interna ţional public restrâns ă, nefiind admisă calitatea lor de subiecte de drept interna ţional public. 5. Repere în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public a. Perioada antică. „Putem afirma că dreptul internaţional a existat independent de existenţa statului şi a naţiunilor?” în contextul în care definiţia clasică a dreptului internaţional public face referire la reglementarea rela ţiilor dintre state, prin intermediul normelor juridice.
12
Problema originilor dreptului interna ţional în societatea antică a stârnit numeroase controverse, marea majoritate a autorilor de drept interna ţional public preferând s ă înceapă prezentarea istorică din secolul al XIV-lea, cel mult, secol în care s-au manifestat într-o form ă incipientă naţiunile. Remarcăm dintre autorii citaţi poziţia lui Roger Pinto care începe prezentarea istoric ă a dreptului internaţional cu Machiavelli, adic ă din secolul al XVI-lea, sub motivaţia că acesta a fost cel care a introdus în vocabularul politic şi instituţional noţiunea de „stat” şi că în lipsa statelor orice discuţie cu privire la existenţa unui drept interna ţional este de prisos. Este meritul marilor internaţionalişti Georges Scelle, Lassa Oppenheim şi Hersch Lauterpacht de a fi redat perioadei antice locul meritat în istoria dreptului interna ţional, lucrările lor cuprinzând referiri ample la aceast ă perioadă istorică. Egiptul Antic şi Mesopotamia. Descoperirile arheologice recente au demonstrat faptul că, în perioada antică, în Orientul Apropiat au existat rela ţii diplomatice, s-au încheiat tratate şi s-a folosit chiar şi o limbă diplomatică oficială între entităţi politice precum Egiptul, statele hitite, lumea mesopotamiană şi cea persano-iraniană. În ceea ce prive şte tratatele , dintre numeroasele texte p ăstrate unul a preocupat, cu precădere, marea majoritate a specialiştilor în drept interna ţional – acest lucru datorându-se şi caracterului său complex – şi anume Tratatul sublim dintre faraonul Egiptului Ramses al IIlea şi regele hitit Hattuşill al III-lea (1292 î. Hr.), încheiat la sfârşitul bătăliei de la Qadesh. Ceea ce a f ăcut ca acest text să fie cu totul remarcabil şi pe cale de consecin ţă să se disting ă între tratatele încheiate la acea vreme au fost elemente precum: calificarea lui drept un pact de neagresiune cu consecinţa încheierii lui de pe picior de egalitate de şi în preambul se proclama victoria faraonului egiptean; reformularea unui acord mai vechi de ap ărare comună; stabilirea succesiunii la tronul hitit; redactarea lui în dou ă limbi (egipteană şi babiloniană – cea din urmă fiind limba diplomatic ă a timpului); consacrarea unui mecanism complex de extr ădare a refugiaţilor politici; garantarea respect ării tratatului de către cele două divinităţi supreme, cu consecinţa consacrării unei sancţiuni religioase în cazul în care tratatul nu este respectat. Roma antic ă. Nu putem vorbi despre Roma antic ă f ără a aminti cuvintele internaţionalistului Pierre Vellas: „...cu Roma antic ă ional beneficiaz ă ă dreptul interna ţ ional ă de geniul juridic roman”, dar în acelaşi timp trebuie să menţionăm c ă „geniul juridic” al romanilor s-a manifestat în ceea ce prive şte transpunerea raporturilor Imperiului Roman cu popoarele str ăine în reguli juridice şi nu în ceea ce prive şte spiritul dreptului interna ţional de astăzi, deoarece regulile juridice ale romanilor cu alte popoare poart ă amprenta pozi ţiei lor de superioritate, nicidecum de egalitate. Grecia antic ă. Preocuparea grecilor pentru stabilirea de rela ţii internaţionale cu alte comunităţi decât cele greceşti reglementate prin drept a fost destul de limitat ă, cauza principală fiind considerată civilizaţia şi superioritatea lor cultural ă. Astfel, sunt destul de rare situaţiile în care putem să vorbim despre acorduri încheiate între greci şi alte comunităţi, acestea din urm ă fiind, de regulă, considerate a fi alcătuite din barbari şi pe cale de consecinţă destinate a fi aservite grecilor. b. Pentru dreptul interna ţional, perioada Evului Mediu a fost una extrem de tumultuoasă. Pe de o parte, asist ăm la manifestarea unor factori care au împiedicat dezvoltarea normală a unui drept interna ţional propriu-zis ale c ărui rădăcini le-am putut deja zări în perioada antică, iar pe de alt ă parte se pot constata şi o serie de factori care au influen ţat enunţarea unor reguli devenite ulterior principii de baz ă ale dreptului internaţional. Din prima categorie amintim: dezvoltarea de c ătre biserică a unui sistem de drept propriu (dreptul canonic), apoi existen ţa unui aşa numit „drept imperial”, al c ărui promotor a fost Imperiul German – care dorea s ă-şi extindă şi să-şi manifeste autoritatea asupra întregii Europe Occidentale – şi, nu în ultimul rând, interven ţia factorul feudal, care a rea şezat raporturile dintre state pe baze noi şi foarte diferite.
13
c. Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o nou ă eră" în relaţiile interstatale, punând capăt perioadei de conflict între cei doi poli de autoritate existen ţi anterior: Papa – conducătorul Bisericii Catolice şi Împăratul – conducător al Sfântului Imperiu Roman, conflict căruia îi corespundea un conflict între dou ă sisteme de drept: cel bisericesc şi cel laic, între care un drept internaţional nu îşi putea g ăsi locul. Tratatele păcii din Westfalia, semnate la Münster şi Osnabrück, recunoşteau: - existenţa statelor bazate pe credin ţa protestantă; - independenţa Statului de Biserică; - existenţa lui ius foederationis , adică a dreptului statelor membre ale Sfântului Imperiu Roman de a încheia alian ţe cu puteri străine şi de a declara r ăzboi, dar nu împotriva Sfântului Imperiu sau împotriva "p ăcii publice"; - introduce o împ ărţire politică a puterii în Europa, recunoa şte existenţa unor state neutre (Elveţia şi Olanda). Comunitatea internaţională astfel formată includea, la început, exclusiv state creştine. Abia la mijlocul sec. al XIX-lea, au fost „admise” şi state necreştine: Imperiul Otoman, Persia, China, Japonia, Burma, Siam ş.a. Această acceptare a statelor necre ştine a fost f ăcută, la început, de pe pozi ţii de superioritate, prin impunerea regimului capitula ţiilor şi prin expansiunea colonial ă. Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alianţă dintre Austria, Rusia şi Prusia, proclamând datoria statelor de a se ajuta reciproc în scopul men ţinerii religiei, păcii şi justiţiei, ca membri ai aceleia şi "familii creştine". Un al doilea tratat, încheiat tot la Paris, la 20 noiembrie 1815, instituia o alian ţă militară între marile puteri, introducând un sistem de securitate colectiv ă şi un nou mod de solu ţionate a problemelor politice, prin metode diplomatice şi mai ales prin "diploma ţia multilaterală". d. În perioada situată între prima jumătate a sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al XX-lea, asistăm la dezvoltarea dreptului interna ţional clasic, pe următoarele coordonate: a) distincţia, în procesul de elaborare a normelor de drept interna ţional, dintre marile puteri şi statele mici; b) instituirea unor sfere de influenţă ale marilor puteri; c) impunerea unor principii generale şi speciale ale dreptului interna ţional, dintre care: suveranitatea şi egalitatea statelor, principiul libertăţii de navigaţie; d) emergenţa dreptului umanitar, odat ă cu crearea Comitetului Crucii Roşii, în 1864 şi cu adoptarea primelor instrumente juridice în materie; e) instituirea unor reguli privind relaţiile diplomatice şi consulare şi privind neutralitatea unor state; f) unele încercări de a limita domina ţia marilor puteri au avut loc la începutul sec. al XX-lea. De exemplu, clauzele introduse în unele contracte de concesiune încheiate de statele latino-americane cu cetăţeni ai statelor occidentale, prin care ace ştia din urmă renunţau la dreptul de a se prevala de protec ţia juridică şi diplomatică a statului lor în caz de conflicte rezultate din contractele respective şi acceptau ca diferendul s ă fie soluţionat de instanţele ă Calvo, locale (aşa-numita doctrin ă Calvo, după numele juristului argentinian Calvo). g) primele preocupări în domeniul drepturilor omului, în cadrul luptei împotriva sclaviei. e. Primul r ăzboi mondial a constituit un punct de r ăscruce al societăţii internaţionale şi al dreptului interna ţional. Principalele repere în dezvoltarea dreptului interna ţional în această perioadă au fost: a) introducerea principiului scoaterii r ăzboiului în afara legii, prin Pactul Ligii Naţiunilor Pactul de la Paris privind Interzicerea R ă ăzboiului zboiului ); şi prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 ( Pactul
14
b) crearea Curţii Permanente de Justi ţie Internaţională, în 1921 şi recurgerea frecventă la tribunale arbitrale pentru solu ţionarea diferendelor dintre state; c) abrogarea sistemului capitula ţiilor; d) dezvoltarea preocup ărilor pentru drepturile omului, prin protec ţia acordată minorităţilor naţionale şi prin emergen ţa drepturilor sociale datorit ă activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii. f. Adev ărata dezvoltare a dreptului interna ţional a avut loc abia după încheierea celui de-al doilea război mondial. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a însemnat începutul unei noi ere a relaţiilor internaţionale, bazate pe necesitatea men ţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Dintre coordonatele majore ale dreptului interna ţional începând cu 1945 menţionăm: a) crearea ONU, ca organiza ţie internaţională cu vocaţie universală, însărcinată cu asigurarea cooperării statelor în vederea men ţinerii păcii şi securităţii internaţionale; b) concretizarea ideii de justi ţie penală internaţională, prin instituirea Tribunalelor speciale de la Nürnberg şi Tokyo, pentru judecarea criminalilor de r ăzboi; c) sfârşitul perioadei coloniale şi afirmarea dreptului popoarelor la auto-determinare ca normă imperativ ă a dreptului internaţional; d) extinderea f ără precedent a preocup ărilor în domeniul drepturilor omului; e) modificări fundamentale în structura comunit ăţii internaţionale. În perioada 19451989 aceasta a stat sub semnul "războiului rece" dintre blocul statelor democratice occidentale şi blocul statelor socialiste; f) creşterea numărului organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, inclusiv regionale; g) creşterea numărului şi rolului organizaţiilor non-guvernamentale interna ţionale; h) din punct de vedere normativ, codificarea unor domenii importante ale dreptului internaţional: dreptul tratatelor, dreptul diplomatic şi consular, dreptul m ării ş.a. Cea mai mare parte a acestor dezvolt ări ale dreptului interna ţional contemporan vor face obiectul capitolelor ce urmeaz ă.
15
VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Guţan, op. cit., 2003, pp.3-13; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit ., 2008, pp. 1-17; R. Miga-Beşteliu, op. cit ., vol.I, 2005, pp.1-20; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., 2006, p.1-58. Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi VIII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Care sunt tr ă să turile dreptului interna ţ ional public care îl disting de dreptul intern?
2) Care este rela ţ ia dintre dreptul interna ţ ional public ş i dreptul intern?
3) Care sunt principalele etape în dezvoltarea istoric ă a dreptului interna ţ ional public, în epoca modern ă ?
16
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Sunt trăsături specifice dreptului internaţional public:
a. b. c. d.
natura consensuală a dreptului internaţional public existenţa unui sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie normele de drept interna ţional public iau na ştere prin acordul de voin ţă al statelor existenţa unui sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu aplicarea normelor de drept interna ţional public
2. Nu sunt trăsături specifice dreptului internaţional public:
a. existenţa unui sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu aplicarea normelor de drept interna ţional public b. ca şi regulă, inexistenţa unor sancţiuni aplicabile în cazul nerespect ării obligaţiilor asumate c. natura consensuală a dreptului internaţional public d. existenţa unui sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie e. normele de drept interna ţional public iau na ştere prin acordul de voin ţă al statelor f. existenţa unor sancţiuni specifice precum: sancţiunile economice, ruperea rela ţiilor diplomatice 3. În România se aplică, în materia raportului dintre dreptul interna ţional şi dreptul intern:
a. monismul b. dualismul c. o combinaţie a celor două 4. Cum mai este denumit dreptul internaţional public:
a. drept de autoritate b. drept de subordonare c. drept de coordonare 5. Când a fost creată Liga Naţiunilor?
a. b. c. d.
1815 1648 1919 1945
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Este considerat părintele dreptului internaţional public: a. Lassa Oppenheim b. Hugo Grotius c. Georges Scelles
17
2. Pactul Briand-Kellogg: a. a fost adoptat în 1918 b. mai este denumit si Tratatul de la Paris c. scoate războiul de agresiune în afara legii d. nu a intrat încă în vigoare 3. Organizaţia Naţiunilor Unite: a. are la bază Carta ONU b. este o organizaţie internaţională regională c. a fost înfiinţată în 1920 4. Pacea de la Westfalia: a. nu are relevanţă deosebită pentru dreptul interna ţional b. a marcat desprinderea Statului de Biseric ă c. a fost încheiată în 1648 d. a fost încheiată în 1864 5. Dreptul internaţional privat: a. este o ramură a dreptului internaţional public b. cuprinde norme juridice de drept intern c. este acelaşi lucru cu dreptul interna ţional public d. se mai nume şte şi conflict de legi TEM Ă PENTRU ACAS Ă : Realizaţi o comparaţie între dreptul internaţional public şi drept internaţional privat.
18
TEMA II – IZVOARELE DREPTULUI INTERNA ŢIONAL PUBLIC I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea deosebirilor dintre izvoarele dreptului interna ţional public şi ale dreptului intern înţelegerea particularităţile izvoarelor dreptului interna ţional public, în special a cutumei şi actelor organizaţiilor internaţionale înţelegerea raportului dintre principiile generale de drept şi principiile dreptului internaţional public înţelegerea conceptului şi a implicaţiilor normelor de ius cogens studentul să înţeleag ă rolul deţinut de Liga Naţiunilor şi ONU în dezvoltarea dreptului internaţional public •
•
•
• •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să identifice izvoarele specifice dreptului interna ţional public studentul să fie capabil să aplice izvoarele la rezolvarea unor cazuri practice studentul să fie capabil să disting ă între principiile generale de drept şi principiile dreptului internaţional public studentul să fie capabil să identifice normele de ius cogens şi să cunoască consecinţele lor studentul să fie capabil să comenteze art.38 din Statutul Cur ţii Internaţionale de Justiţie • • •
• •
III. TERMENI DE REFERIN ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): izvor de drept, principiile generale de drept , ius cogens, soft law, tratatul interna ţional, cutuma, regula obiectorului persistent IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU:
1. Noţiunea şi sfera izvoarelor dreptului internaţional public 2. Prezentarea izvoarelor şi principiilor dreptului interna ţional public 3. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public. Ius cogens V. REZUMAT:
Trăsăturile specifice ale dreptului interna ţional fac dificilă aplicarea distincţiei între izvoarele materiale şi formale. Orice analogie cu dreptul intern, din acest punct de vedere, apare ca imposibil de aplicat. Ceea ce se pune la îndoial ă este existenţa "izvoarelor formale", astfel cum sunt ele definite în dreptul intern, în dreptul interna ţional public, mai ales datorit ă lipsei unei autorităţi superioare şi a unui mecanism de crea ţie a acestor norme. Cu toate acestea, principiul acordului de voin ţă al statelor care stă la baza creării normelor de drept interna ţional este considerat ca substituind această lipsă, în mod special cu referire la cutuma interna ţională. Unii autori v ăd chiar dreptul interna ţional ca pe "un sistem de reguli cutumiare, pe care s-a înălţat (...) o suprastructură de norme conven ţionale". Sfera izvoarelor dreptului interna ţional public este determinată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, care statuează asupra dreptului aplicabil de c ătre această instanţă în litigiile aduse în faţa ei
19
Deşi la elaborarea Statutului CIJ au existat propuneri de instituire a unei ordini de aplicare a izvoarelor dreptului interna ţional public enumerat ă la art. 38, acestea nu au fost acceptate. A fost încetăţenită astfel regula egalităţii izvoarelor dreptului interna ţional. Cu toate acestea, ideea unei ierarhii a normelor în dreptul interna ţional public nu a fost definitiv abandonată. Pe plan teoretic, au ap ărut clasificări ale normelor în "norme fundamentale" şi celelalte norme. CON ŢINUTUL TEMEI II: 1. Noţiunea şi sfera izvoarelor dreptului internaţional public
Distincţia izvor material – izvor formal de drept este controversat ă în dreptul internaţional public. În dreptul intern, izvoarele materiale sunt constituite din "condi ţiile sociale care duc la apariţia unor norme de drept" sau ca "dovezi ale existen ţei regulilor care, odată stabilite, dobândesc statutul de reguli obligatorii de aplicaţie generală". Izvoarele formale sunt acele forme sau mijloace juridice de creare şi exprimare a normelor juridice. Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional fac dificilă aplicarea acestei distincţii în privinţa izvoarelor sale. a. Distincţia precisă existentă în dreptul intern al statelor între: - izvoarele materiale – "condiţiile sociale care duc la apari ţia unor norme de drept" sau "dovezi ale existenţei regulilor care, odată stabilite, dobândesc statutul de reguli obligatorii de aplicaţie generală"; - izvoarele formale – forme sau mijloace juridice de creare şi exprimare a normelor juridice. b. Imposibilitatea de a face o distincţie similară în dreptul internaţional şi mai ales imposibilitatea definirii izvoarelor formale în mod similar, datorit ă trăsăturilor specifice ale dreptului internaţional – caracterul consensual. c. Sfera izvoarelor – rolul art.38/Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
Sfera izvoarelor dreptului interna ţional public este determinată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, care statueaz ă asupra dreptului aplicabil de către această instanţă în litigiile aduse în faţa ei: „1. Curtea, a cărei misiune este de a solu ţiona conform dreptului interna ţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptat ă ca drept; c. principiile generale de drept recunoscute de na ţiunile civilizate; d. sub rezerva dispozi ţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor na ţiuni,ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept . 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Cur ţii de a soluţiona o cauz ă ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu acesta”. d. Alte izvoare decât cele enumerate de art.38 : actele unilaterale ale statelor, actele organizaţiilor internaţionale, principiile dreptului internaţional public 2. Prezentarea izvoarelor şi a principiilor dreptului interna ţional public
20
1. Tratatul interna ţ ional a. Noţiune: Tratatul internaţional este considerat ca fiind izvorul cel mai important al dreptului internaţional public, mai ales datorit ă faptului că exprimă consimţământul expres al statelor cu privire la normele sale, precum şi din punctul de vedere al frecvenţei şi stabilităţii. b. Clasificare: - tratatele internaţionale, bi- sau multilaterale, au devenit cea mai utilizat ă formă de reglementare a drepturilor şi obligaţiilor statelor în raporturile dintre ele, inclusiv prin codificarea unor domenii de mare importan ţă în cadrul comunit ăţii internaţionale: dreptul mării, relaţiile diplomatice şi consulare, dreptul umanitar ş.a. - nu toate tratatele pot fi, îns ă, considerate izvoare ale dreptului interna ţional public, ci numai cele licite. Un tratat este ilicit dacă, prin obiectul şi scopul său, contravine unei norme imperative de drept interna ţional sau dacă a fost încheiat cu vicierea consimţământului unui stat. c. Exemple: Conven ţ ia privind statutul refugia ţ ilor (1951); Conven ţ ia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969); Conven ţ ia de la Viena privind rela ţ iile diplomatice (1961); Carta Organiza ţ iei Na ţ iunilor Unite (1945).
2. Cutuma interna ţ ional ă a. Noţiune: Cutuma poate fi definită ca acea practică urmată de anumite subiecte de drept cu convingerea că reprezintă o normă cu forţă juridică obligatorie. În plus, cutuma trebuie s ă îndeplinească condiţia constanţei şi a duratei îndelungate a aplicării sale. b. Elementele cutumei: Pentru a fi considerat ă izvor de drept interna ţional, cutuma trebuie să întrunească, aşadar, două elemente principale: elementul material (durata, uniformitatea sau constanţa şi generalitatea aplicării) şi elementul subiectiv (opinio iuris sive necessitatis). Elementul material al cutumei este constituit, la rândul s ău, din mai multe componente: durata, uniformitatea sau constanţa şi generalitatea practicii. Elementul subiectiv al cutumei mai poartă denumirea de opinio iuris sive necessitatis şi rezultă chiar din formularea textului art. 38 al Statutului CIJ: "practica general ă acceptat ă ca drept " (s.n.). Opinio iuris are semnificaţia recunoaşterii de către state a caracterului obligatoriu al normei consacrate printr-o anumită practică. c. Regula obiectorului persistent ( persistent objector ) presupune faptul c ă în cazul în care un stat obiectează în mod constant împotriva unei cutume, în procesul de formare a acesteia, aceasta nu îi va fi opozabilă dacă dovada obiecţiei este clară. d. Dovada cutumei: Sarcina probei privind existen ţa unei cutume revine, într-un litigiu internaţional, statului care o invoc ă . Elementele ce pot fi utilizate în acest scop sunt de o mare diversitate şi au fost enumerate de Comisia de Drept Interna ţional într-o listă f ără caracter exhaustiv: tratate, decizii ale instanţelor naţionale şi internaţionale, acte legislative interne, corespondenţă diplomatică, opinii ale unor juri şti, practica organizaţiilor internaţionale. Alte mijloace de prob ă a cutumei includ: declara ţii politice ale statelor, comunicate de pres ă, manuale oficiale pe probleme juridice, comentarii ale statelor la proiectele propuse de Comisia de Drept Internaţional, culegeri de doctrin ă, culegeri de jurisprudenţă.
21
3. Principiile generale de drept a. Noţiune: Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de principii la care judec ătorul internaţional este autorizat să recurg ă într-o dispută internaţională, dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale." Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor lacune în reglementarea prin norme de drept interna ţional. Principiile generale de drept sunt, însă, de cele mai multe ori, aplicate ca reguli de sine-st ătătoare, adaptate la situaţiile specifice de drept internaţional. b. Clasificare: Există autori care împart aceste principii în patru categorii: a. principii ata şa te concep ţ iei generale de drept , şi anume, principiul bunei-credin ţe, principiul consecinţelor abuzului de drept, principiul potrivit c ăruia nimeni nu poate invoca propria sa greşeală pentru a ob ţine protecţia judiciară a unui drept, principiul potrivit c ăruia consecinţa oricărei încălcări a unei obliga ţii asumate dă dreptul la despăgubire; b. principii contractuale care sunt transpuse în materia tratatelor, respectiv, principiul forţei majore, efectului util sau efectele viciilor de consimţământ; c. principii relative la responsabilitatea judiciar ă , de exemplu, principiul repar ării integrale a prejudiciului suferit, principiul leg ăturii de cauzalitate între fapt ă generatoare de responsabilitate şi existenţa unui prejudiciu; d. principii de procedur ă contencioas ă , precum, autoritatea de lucru judecat, egalitatea p ărţilor, nimeni nu poate fi judec ător în propria cauz ă etc. c. Exemple: Exemple de principii generale de drept la care s-a recurs de c ătre tribunalele internaţionale, ca izvoare ale dreptului interna ţional: ilegalitatea îmbog ăţirii f ără justă cauză; principiul autorităţii de lucru judecat; principiul expressio unius est exclusio alterius; principiul bunei credinţe; regula potrivit căreia nu po ţi fi judecător în propria cauz ă;
4. Principiile dreptului interna ţ ional public a. Noţiune Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Al ături de principiile generale de drept intern, aceste principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului interna ţional. Unele dintre aceste principii au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului interna ţional public, denumite ius cogens. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului interna ţional.
b. Documente internaţionale relevante: Carta ONU (1945); Declara ţ ia AG a ONU referitoare la principiile dreptului interna ţ ional privind rela ţ iile prietene şt i ş i cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (1970); Actul Final al Conferin ţ ei pentru Securitate ş i Cooperare în Europa , semnat la Helsinki în 1975. c. Sfera principiilor dreptului interna ţional public: 1. principiul nerecurgerii la for ţă sau la ameninţarea cu forţa; 2. soluţionarea paşnică a diferendelor interna ţionale; 3. neamestecul în treburile interne ale altor state; 4. îndatorirea statelor de a coopera între ele; 5. dreptul popoarelor la autodeterminare; 6. egalitatea suverană a statelor; 7. îndeplinirea cu bun ă-credinţă a obligaţiilor internaţionale ( pacta sunt servanda ); 8. principiul inviolabilităţii frontierelor; 22
9. principiul integrităţii teritoriale; 10. principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale. 5. Jurispruden ţ a sau hot ăr ârile judec ăt ore şt i Jurisprudenţa este un mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept. Hot ărârile judecătoreşti ale instanţelor naţionale sau internaţionale pot fi utilizate de către Curtea Internaţională de Justiţie ca mijloace suplimentare de determinare a con ţinutului unor norme de drept internaţional. Potrivit art. 59 al Statutului CIJ, hot ărârile acestei instanţe nu au for ţă obligatorie decât între p ărţile litigiului şi doar cu privire la cazul concret soluţionat. 6. Doctrina Doctrina este mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept. Calificarea doctrinei "celor mai calificaţi specialişti" ca mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional îşi are originea în rolul jucat de doctrin ă la formarea şi dezvoltarea acestei ramuri de drept, prin primii reprezentan ţi ai ştiinţei dreptului internaţional: Grotius, de Vitoria, Suarez, Vatel, Gentili ş.a. Doctrina dreptului internaţional se bucură şi astăzi de autoritate şi influenţă chiar asupra formării unor norme. Este suficient s ă amintim contribuţia unor autori ca: Guggenheim, Oppenheim, Verdross, Charles Rousseau sau lucr ările Comisiei de Drept Interna ţional, care reuneşte experţi independenţi, pentru a sublinia încă o dată rolul deosebit pe care doctrina îl joacă în dreptul internaţional, spre deosebire de dreptul intern. 7. Echitatea a. Potrivit art. 38 al CIJ, rezolvarea unei cauze de c ătre această instanţă poate avea loc şi ex aequo et bono, dacă părţile consimt la aceasta. Aşadar, pentru a nu constitui o atingere adus ă suveranităţii statelor, recurgerea la echitate trebuie s ă se facă, de către Curtea Internaţională, numai cu acordul statelor implicate. b. Aplicarea echităţii de către judecătorul internaţional poate interveni: - infra legem – pentru adaptarea normelor existente la situaţiile concrete; - praeter legem – pentru completarea unor lacune ale normelor existente; - contra legem – pentru modificarea sau abrogarea unei norme de drept interna ţional, doctrina nu oferă un punct de vedere unitar.
8. Actele unilaterale ale statelor a. Odată cu crearea ONU şi cu creşterea numărului organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală şi regională, a fost creat şi îmbog ăţit un corpus de reguli derivate din actele acestor organizaţii, astfel încât lista izvoarelor dreptului internaţional public, enumerate de art. 38 al Statutului CIJ, nu mai apare ca exhaustiv ă. b. sfera actelor: declaraţii, acte de recunoaştere, acte de protest, acte de renunţare, promisiuni; c. deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie în Cauza Noua Zeeland ă c/Fran ţ ei şi Cauza Australia c/Fran ţ ei, privind testele nucleare . 9. Actele organiza ţ iilor interna ţ ionale
23
a. Odată cu crearea ONU şi cu creşterea numărului organizaţiilor internaţionale cu voca ţie universală şi regională, a fost creat şi îmbog ăţit un corpus de reguli derivate din actele acestor organizaţii, astfel încât lista izvoarelor dreptului internaţional public, enumerate de art. 38 al Statutului CIJ, nu mai apare ca exhaustiv ă. b. Natura juridică: calificarea actelor organiza ţiilor internaţionale ca izvoare ale dreptului internaţional nu este acceptat ă în mod unanim de doctrin ă. Pe lâng ă cei care susţin această idee, mai putem identifica dou ă curente de opinie respectiv, cei care sus ţin caracterul de drept cu forţă juridică restrânsă ( soft law ) şi cei care susţin caracterul de drept derivat . c. Sfera actelor: Dacă ne referim, ca situaţie particulară în materia actelor organiza ţiilor internaţionale, doar la rezoluţiile Adunării Generale a ONU, putem constata, în primul rând, că acestea se subîmpart în mai multe categorii: - decizii , adoptate în temeiul art. 17 al Cartei ONU, în domeniile bugetar şi financiar. Acestea sunt obligatorii pentru statele membre, încălcarea lor putând duce la suspendarea sau excluderea din organizaţie; - recomand ăr i , adoptate în baza art. 10 al Cartei ONU, sunt acte f ără caracter obligatoriu, dar pot fi deveni, prin practica statelor, surse materiale ale unor norme cutumiare; - declara ţ ii , adoptate în afara prevederilor exprese ale Cartei ONU, sunt bazate pe practica Adunării generale şi au ca obiect, de regul ă, principii ale dreptului interna ţional în diverse domenii.
3. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public. Ius cogens Art. 53 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969: "în în ţelesul prezentei convenţii, o normă imperativ ă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter". Art. 64 al aceleiaşi convenţii prevede că, în cazul apari ţiei unei noi norme imperative de drept internaţional general, orice tratat existent care este în contradic ţie cu această normă devine nul şi încetează. Efectele normelor de ius cogens nu se limitează însă la dreptul tratatelor. Ele sunt obligatorii şi în ordinea intern ă a statelor, încălcarea lor putând antrena r ăspunderea internaţională a acestora. R ăspunderea pentru încălcarea unei norme de ius cogens este imprescriptibilă. Reguli ale dreptului internaţional contemporan considerate ius cogens sunt: - interzicerea recurgerii la for ţă şi la ameninţarea cu forţa; - interzicerea genocidului, a sclaviei, a apartheidului; - interzicerea torturii etc. Art. 103 al Chartei ONU: "în caz de conflict între obliga ţiile Membrilor Na ţiunilor Unite decurgând din prezenta Chartă şi obligaţiile care decurg din orice alt acord internaţional, vor prevala obliga ţiile decutgând din Chartă". Prevederi similare con ţinea şi Pactul Ligii Naţiunilor (art. 20). Caracterul prioritar al dispoziţiilor Chartei ONU decurge, pentru statele membre, din rolul primordial declarat al organiza ţiei în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, ca şi din vocaţia de universalitate a acesteia. VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Guţan, op. cit., 2003, pp.14-30;
24
B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 23-37; R. Miga-Beşteliu, op. cit., vol.I, 2005, pp.65-90; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.39-58. Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi VIII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Care sunt elementele cutumei interna ţ ionale ş i în ce constau acestea?
2) Exist ă o ierarhie a izvoarelor dreptului interna ţ ional public? Da ţ i un r ă spuns ş i detalia ţ i.
3) Când se aplic ă echitatea ca izvor de drept interna ţ ional public?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ierarhia izvoarelor dreptului interna ţional public, conform art. 38 din Statutul Curţii internaţionale de Justiţie este:
25
a. tratatul, cutuma internaţională, principiile generale de drept, hot ărârile judecătoreşti, doctrina, echitatea; b. convenţiile generale şi speciale, cutuma internaţională, principiile generale de drept, hotărârile judecătoreşti, doctrina, echitatea; c. cutuma internaţională, convenţiile generale şi speciale, principiile generale de drept, hotărârile judecătoreşti, doctrina, echitatea; d. principiile generale de drept, cutuma interna ţională, hotărârile judecătoreşti, doctrina, echitatea; 2. Noţiunea soft law semnifică:
a. b. c. d.
lege uşor de aplicat; lege lipsită de claritate; normă cu forţă juridică restrânsă; normă clară.
3. Sunt izvoare materiale ale dreptului interna ional public: a. cutuma; b. tratatul internaţional; c. condiţiile sociale care duc la apariţia unei norme de drept; d. principiile generale de drept recunoscute de na ţiunile civilizate. 4. Potrivit dreptului internaţional public constituie principii generale de drept:
a. b. c. d. e.
principiul nerecurgerii la for ţă sau la ameninţarea cu forţa; principiul neamestecului în treburile interne; principiul bune-credin ţe; principiul autorităţii de lucru judecat; principiul respectării drepturilor omului.
5. Noţiunea ius cogens semnifică: a. normă înţeleaptă; b. drept al statelor; c. normă imperativ ă; d. cutumă; e. normă de la care nu este admisă derogarea.
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Cutuma internaţională: a. reuneşte două elemente b. este compusă din trei elemente c. trebuie să fie dovedită de cel ce o invocă 2. Cutuma internaţională: a. este izvor de drept internaţional public b. nu este izvor de drept internaţional public c. este un mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept
26
3. Se consideră că fac parte din categoria normelor de ius cogens a. interdicţia torturii b. autoritatea de lucru judecat c. interdicţia de a se recurge la for ţă 4. Articolul 38 din Statutul Cur ţii Internaţionale de Justiţie: a. nu stabileşte decât o parte a izvoarelor dreptului interna ţional public b. stabileşte o ierarhie a izvoarelor dreptului interna ţional public c. stabileşte toate izvoarele dreptului internaţional public d. conţine şi enunţarea mijloacelor auxiliare de determinare a normelor de drept 5. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie este anexă la Carta ONU: a. adev ărat b. fals TEM Ă PENTRU ACAS Ă : Se dă Art. 38/Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie:
„1. Curtea, a cărei misiune este de a solu ţiona conform dreptului interna ţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. conven ţ iile interna ţ ionale , fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b. cutuma interna ţ ional ă, ca dovadă a unei practici generale acceptat ă ca drept; c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d. sub rezerva dispozi ţiilor art. 59, hot ăr ârile judec ă tore şt i şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor na ţiuni,ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Cur ţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu acesta”. Cerinţe: a. Care este rolul şi valoarea acestui text pentru dreptul internaţional public? b. Enumerarea f ăcută este limitativ ă sau exemplificativ ă? Este încă actuală această enumerare? c. Stabileşte, textul în discuţie, o ierarhie între izvoarele dreptului interna ţional public? d. Care este raportul dintre tratat, cutum ă şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate? e. Comentaţi expresia „principii generale de drept recunoscute de na ţ iunile civilizate” , prin prisma principiului egalităţii suverane a statelor.
27
TEMA III – SUBIECTELE DREPTULUI INTERNA ŢIONAL PUBLIC I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea deosebirilor dintre subiectele dreptului interna ţional public şi cele ale dreptului intern; problema personalit ăţii de drept interna ţional public înţelegerea particularităţile diferitelor tipuri de state în dreptul interna ţional public contemporan (state neutre, state de facto, mini-state) şi a consecinţelor acestora asupra capacităţii de drept internaţional public înţelegerea conceptului de stat şi suveranitate în dreptul internaţional public contemporan înţelegerea problemei succesiunii statelor şi a consecinţelor acesteia studentul să înţeleag ă rolul deţinut de Liga Naţiunilor şi ONU în dezvoltarea dreptului internaţional public înţelegerea provocărilor la care este supus dreptul interna ţional public contemporan din perspectiva entităţilor dotate cu personalitate juridic ă internaţională •
•
•
• •
•
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice conceptul de suveranitate în sensul clasic şi în cel modern studentul să fie capabil să aplice regulile de succesiune a statelor, la cazuri practice studentul să fie capabil să facă deosebirea între recunoa şterea statelor şi a guvernelor şi să identifice efectele specifice produse de acestea studentul să fie capabil s ă facă deosebirea şi să furnizeze exemple de organiza ţii internaţionale interguvernamentale şi nonguvernamentale studentul să fie capabil să comenteze rolul Consiliului de Securitate al ONU •
• •
•
•
ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): personalitate juridică III. TERMENI DE REFERIN internaţională, egalitate suverană, state de facto, neutralitate, neutralitate diferenţiată, ministate, Convenţia de la Montevideo, succesiune, recunoa ştere a statelor, recunoaştere a guvernelor, ONU, Consiliul de Securitate, organiza ţii nonguvernamentale, dreptul de autodeterminare a popoarelor. IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 1. Introducere. Despre personalitate în dreptul internaţional public 2. Prezentarea sferei subiectelor de drept internaţional public 3. Statele – principalele subiecte de drept internaţional public 4. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) 5. Alte entităţi cu personalitate internaţională restrânsă sau discutabilă: a. popoarele şi mişcările de eliberare naţională b. organizaţiile nonguvernamentale c. societăţile transnaţionale d. individul (persoana fizică) V. REZUMAT:
28
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului interna ţional public, în calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucur ă de suveranitate şi au fost considerate, multă vreme, drept singurele subiecte de drept interna ţional public. Evoluţia societăţii internaţionale a determinat şi evoluţia formelor de cooperare între state. Doctrina situează în perioada Congresului de la Viena (1815) începuturile "erei conferin ţelor internaţionale şi a tratatelor multilaterale". Mai târziu au ap ărut primele organizaţii internaţionale sub forma unor comisii legate de problematica naviga ţiei pe fluviile internaţionale. În perioada interbelic ă, cooperarea statelor s-a extins, creându-se prima organiza ţie internaţională interguvernamentală cu vocaţie universală – Liga Naţiunilor. După eşecul Ligii Naţiunilor în privinţa prevenirii războiului, perioada postbelic ă a început prin crearea unei noi organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, în cadrul căreia cooperarea statelor în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale să fie mai eficientă: Organizaţia Naţiunilor Unite (creată prin adoptarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945). Alte entităţi, cum ar fi popoarele ş i mi şc ă rile de eliberare na ţ ional ă , organiza ţ iile nonguvernamentale interna ţ ionale, societ ăţ ile transna ţ ionale , sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului internaţional. Acestea au un statut special, putând dobândi anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii internaţionale, dar f ără a dispune de o capacitate juridic ă deplină pe plan internaţional. De asemenea, o poziţie aparte în privinţa capacităţii juridice de drept interna ţional o ocupă individul. CON ŢINUTUL TEMEI III:
1. Introducere. Despre personalitate în dreptul internaţional public a. Definiţia personalit ăţ ii juridice internaţionale în opinia Cur ţii Internaţionale de Justiţie: „noţiunea de subiecte de drept desemneaz ă acele entităţi care posedă personalitate juridic ă interna ţ ional ă , adică sunt capabile de a avea drepturi şi obligaţii pe plan internaţional, ca şi de a îşi menţine aceste drepturi prin ac ţiuni în justiţie. (Cauza Repara ţ ii pentru prejudiciile suferite în serviciul Na ţ iunilor Unite . Aviz consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie). b. Definiţia Curţii a fost completat ă de doctrină:
- prof. Ian Brownlie deduce astfel urm ătoarele elemente ale personalităţii juridice în dreptul internaţional public: 1. capacitatea de a încheia tratate internaţionale; 2. capacitatea de a acţiona înaintea instanţelor internaţionale; 3. beneficiul privilegiilor şi imunităţilor în faţa jurisdicţiilor naţionale. - prof. Raluca Miga-Be şteliu: 1. participarea la elaborarea normelor de drept interna ţional; 2. desf ăşoară raporturi juridice guvernate de aceste norme; 3. pot dobândi drepturi şi îşi pot asuma obliga ţii. 2. Prezentarea sferei subiectelor dreptului internaţional public
Categorii de subiecte în dreptul internaţional public contemporan: - necontestate: 1. statele 29
2. organizaţiile internaţionale interguvernamentale
- f ără o capacitate deplină de drept internaţional: 1. popoarele şi mişcările de eliberare naţională 2. organizaţiile nonguvernamentale internaţionale 3. societăţile transnaţionale 4. individul (persoana fizică) 3. Statele – principalele subiecte de drept internaţional public
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului interna ţional public, în calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucur ă de suveranitate. a. Surse şi criterii de identificare a statelor : Conven ţ ia de la Montevideo privind drepturile ş i îndatoririle statelor din 1933 stabileşte criterii pentru identificarea statelor: a) o populaţie permanentă; b) un teritoriu determinat; c) o autoritate guvernamentală; d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. b. Principiile egalităţii şi suveranităţii statelor
Concep ţ iile despre suveranitate au evoluat de-a lungul timpului, ajungându-se azi la tendinţe de adaptare a principiului suveranit ăţii la noile realităţi ale comunităţii internaţionale. Dezvoltarea dreptului umanitar, a dreptului interna ţional al drepturilor omului, dar şi procesele de integrare de ordin economic, politic, cultural care se manifest ă tot mai pregnant, au determinat regândirea conceptului clasic de suveranitate. Egalitatea statelor este cea mai importantă consecinţă a suveranităţii. Egalitatea statelor a fost recunoscută ca normă a dreptului internaţional contemporan prin Carta ONU. Egalitatea statelor presupune recunoa şterea aceleiaşi capacităţi juridice în relaţiile convenţionale dintre ele. Aceasta determin ă egalitatea de statut şi de capacitate juridică în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor, cu respectarea drepturilor inerente suveranit ăţii celorlalte state, egalitatea în participarea la elaborarea normelor de drept interna ţional, aplicarea egală a mijloacelor de soluţionare paşnică a diferendelor interna ţionale. c. Elementele statului: Aşa cum rezultă din textul art. 1 al Convenţiei de la Montevideo, elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, popula ţ ia şi autoritatea guvernamental ă , precum şi capacitatea de a intra în rela ţ ii cu alte state ; - capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, denumită şi independenţă, presupune: a) capacitatea de a încheia tratate internaţionale; b) capacitatea de a deveni membru al organiza ţ iilor internaţionale interguvernamentale şi de a participa la activitatea acestora;
c) capacitatea de a înainta plângeri în faţa instanţelor internaţionale; d) capacitatea de a stabili rela ţ ii diplomatice şi consulare cu alte state. d. Tipuri speciale de state în dreptul internaţional contemporan: federaţia, asociaţia de state, statele de facto, statele neutre, mini-statele ( Vaticanul), teritoriile aflate sub mandat, teritoriile aflate sub tutelă;
30
e. Recunoaşterea statelor şi guvernelor:
1. Recunoaşterea statelor: a. Noţiune: Recunoaşterea unui stat reprezint ă manifestarea de voinţă prin care un stat admite, în mod expres sau tacit, c ă o entitate politică întruneşte criteriile de existenţă a unui stat nou cu personalitate juridică deplină de drept internaţional; b. Caractere ( unilateral , în principiu discre ţ ionar , neuniform – criteriile de la nivel european) c. Forme ( expres ă /tacit ă; individual ă/ colectiv ă ; de facto/de jure ) d. Efecte ( constitutiv sau declarativ )
2. Recunoaşterea guvernelor: a. Noţiune: Recunoaşterea guvernelor este actul unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ capabil s ă stabilească relaţii bilaterale între cele două state. b. Criterii: Acest tip de recunoa ştere apare atunci când o nou ă autoritate guvernamentală se instalează la putere prin for ţă, cu schimbarea ordinii constitu ţionale a statului, de regulă ca urmare a unei revolu ţii sau lovituri de stat, astfel că trebuie constatată îndeplinirea unor criterii precum: efectivitatea, stabilitatea , capacitatea de a îndeplini obliga ţ iile interna ţ ionale ale statului. c. Doctrinele Tobar şi Estrada. Practica recunoaşterii guvernelor a cunoscut o oarecare notorietate în America Latin ă, unde a fost folosit ă pentru a marca dezaprobarea unor state fa ţă de guvernele nou instalate ale altor state. Expresia acestei notorietăţi este dată şi de faptul că datorăm continentului sud-american două dintre cele mai cunoscute doctrine în materie şi anume, doctina Tobar şi doctina Estrada . f. Succesiunea statelor: a. Noţiunea şi contextul în care se pune problema succesiunii statelor. În contextul mai larg al statului ca subiect primar al dreptului interna ţional public, poate apărea problema modific ării structurii comunităţii internaţionale prin dispari ţia unor state prin dezmembrare sau separare, urmat ă de regruparea componentelor (prin fuziune sau absorbţie) ori formarea unor state noi. O alt ă cauză a creării unor state noi a fost procesul de decolonizare. În aceste situa ţii, se pune problema transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor vechiului stat, problem ă ce face obiectul instituţiei succesiunii statelor . b. Surse: 1. Conven ţ ia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978, intrată în vigoare în 1996); 2. Conven ţ ia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi datorii (Viena, 1983; nu a intrat încă în vigoare); c. Reguli aplicabile: 1. succesiunea la tratate
31
- regula atunci când numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor – tratatele încheiate de statul predecesor î şi încetează aplicabilitatea pe acest teritoriu, în timp ce tratatele încheiate de statul succesor î şi extind câmpul de aplicare şi pe teritoriul care a devenit parte a statului succesor. - în cazul decoloniz ării – reguli aplicabile tratatelor bilaterale – se aplică regula intransmisibilităţii obligaţiilor asumate prin tratate. Astfel, în privinţa tratatelor bilaterale încheiate de statul predecesor, statul succesor nu este obligat s ă devină parte la acestea; reguli aplicabile tratatelor multilaterale - acestea nu vor fi opozabile statului succesor decât în virtutea unei notificări prin care î şi stabileşte calitatea de parte la un astfel de tratat, cu excepţia cazului când rezult ă din tratat sau în orice alt mod c ă o astfel de calitate ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba în mod esen ţial condiţiile de aplicare ale tratatului. - în cazul separ ării – menţinerea de către fiecare stat succesor al tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblu teritoriului s ău; - în cazul unific ării - statul succesor va fi obligat doar prin tratatele în vigoare referitoare la teritoriul care s-a unificat; - reguli aplicabile tratatelor politice , tratate care stabilesc alianţe militare, stabilirea de baze militare, tratate de asistenţă reciprocă – intransmisibilitatea obligaţiilor rezultate din ele; - reguli aplicabile tratatelor care creează situa ţ ii obiective – opozabile erga omnes , rămân valabile faţă de statul succesor; - reguli aplicabile tratatelor care impun norme imperative de drept internaţional – norme de ius cogens – rămân în vigoare pentru statul successor; - regulile aplicabile tratatelor constitutive ale unor organiza ţii internaţionale – statul succesor va deveni parte doar printr-o manifestare de voin ţă expres ă în acest sens şi a desf ăşurării procedurii prev ăzute de respectivul act privind primirea de noi membri ai organizaţiei. 2. răspunderea internaţională - este guvernată de imposibilitatea imputării actelor ilicite ale statului predecesor în sarcina statului succesor; 3. succesiunea la bunuri
- de regulă, se reglementează prin tratat; - în cazul unui nou stat independent, acesta va dobândi bunurile imobile ale statului predecesor aflate pe teritoriul s ău şi alte bunuri imobile ale statului predecesor la dobândirea c ărora a contribuit – se face în mod propor ţional; - nou stat independent se înţelege, conform art. 2 alin. (1) al Conven ţiei, un stat succesor al cărui teritoriu a fost un teritoriu dependent în rela ţiile internaţionale stabilite de statul predecesor. 4. succesiunea la arhivele statului
32
- prin acordul p ărţilor. 5. succesiunea la datorii
- noţiunea de datorie de stat - o obligaţie financiară a statului predecesor; - printr-un acord între statul succesor şi statul predecesor sau într-o propor ţ ie echitabil ă ., în lipsa acordului; 6. cetăţenia persoanelor implicate - nu există o soluţie general acceptată a acestei probleme. - statul succesor nu are obliga ţ ia de a respecta principiul men ţ inerii drepturilor câ şt igate; - se poate prevedea un drept de op ţiune al persoanelor implicate. 4. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a. Noţiuni introductive:
- justificarea dobândirii calităţii de subiect de drept interna ţional public la sf. sec. al XIX-lea se datorează evoluţiei formelor de cooperare între state – primele organiza ţii internaţionale interguvernamentale care au ilustrat cooperarea statelor în domenii tehnice: Uniunea Po ştală Internaţională (1874), Uniunea Telegrafică Internaţională, etc. - prima organiza ţie internaţională interguvernamentală cu vocaţie universală – Liga Naţiunilor – dispare după cel de al doilea r ăzboi mondial; - înfiinţarea ONU (Organizaţiei Naţiunilor Unite) la 26 iunie 1945; - exemple de organizaţii internaţionale interguvernamentale: Fondul Monetar Internaţional; Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale; Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO); Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) - exemple agenţii ale ONU: Fondul Internaţional de Ajutorare a Copilului (UNICEF); Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică; Conferinţa Na ţiunilor Unite pentru Comer ţ şi Dezvoltare (UNCTAD); Înaltul Comisariat al Na ţiunilor Unite pentru Refugia ţi; Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturilor Omului - exemple de organizaţii internaţionale interguvernamentale regionale: Consiliul Europei; Organizaţia Statelor Americane; Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa; Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord; Comunitatea European ă a Cărbunelui şi Oţelului; Comunitatea European ă a Energiei Atomice; Comunitatea Economic ă Europeană; Uniunea European ă (din 1993). b. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale 1. Definiţie - Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt asocieri ale statelor, constituite în temeiul acordului lor de voinţă, în scopul realizării unor obiective şi activităţi determinate în planul relaţiilor internaţionale. 2. Elemente constitutive 1. să fie constituită din state în calitate de membri; 2. să fie constituite în temeiul unui tratat multilateral încheiat între statele membre; 3. să aibă o structur ă institu ţ ional ă proprie (format ă din organe cu funcţionare permanent ă sau periodică şi cu atribuţii determinate de tratatul constitutiv), capabil ă să adopte acte opozabile membrilor organiza ţiei.
33
4. necesitatea conformit ăţ ii organizaţiei cu normele dreptului interna ţ ional . 3. Personalitatea internaţională 1. de a încheia tratate cu statele membre, cu state ter ţe sau cu alte organiza ţii, cu excepţia cazurilor în care actul constitutiv interzice acest lucru; 2. de a stabili şi menţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre acreditate pe lâng ă ele şi de a numi misiuni proprii pe lâng ă state membre, state terţe sau alte organizaţii internaţionale; 3. de a înainta plângeri internaţionale pentru daunele suferite de organiza ţie sau de reprezentanţii săi; 4. de a-şi constitui şi gestiona resursele financiare. 4. Structura organizaţiilor internaţionale
Structura instituţională a organizaţiilor internaţionale se stabileşte prin actul constitutiv şi depinde de o serie de factori cum ar fi: natura organiza ţiei, numărul membrilor, scopul şi obiectivele organizaţiei etc. 5. Calitatea de membru
Calitatea de membru al unei organiza ţii internaţionale se dobânde şte de către un stat prin semnarea sau aderarea la tratatul constitutiv al organizaţiei. În prima situaţie se află statele participante la negocierea şi elaborarea tratatului constitutiv, iar în cea de-a doua, statele care doresc să dobândească calitatea de membru dup ă înfiinţarea organizaţiei. Aderarea noilor membri presupune, de regul ă, îndeplinirea de către aceştia a unor condi ţii statuate în actul constitutiv al organizaţiei şi după o procedură stabilită de acelaşi act. Calitatea de membru la o organiza ţie internaţională se poate pierde prin excludere sau prin retragere voluntară a statului în cauză. Excluderea unui stat dintr-o organizaţie internaţională este una din cele mai grave sancţiuni din dreptul internaţional. Ea poate fi consecin ţa nerespectării grave a prevederilor tratatului constitutiv. În practică, această sancţiune se aplică cu mare reticenţă. Retragerea voluntar ă este un act unilateral al statului prin care acesta renun ţă la calitatea de membru al organiza ţiei, în temeiul suveranităţii sale. 6. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) – cea mai importanta organiza ţie internaţională interguvernamentală (1945-prezent) a. Scurt istoric. Primele preocupări pentru constituirea unei organiza ţii internaţionale cu vocaţie universală care să înlocuiască Liga Naţiunilor s-au manifestat cu prilejul Conferin ţei miniştrilor de externe ai Marii Britanii, SUA şi URSS de la Moscova (1943), conferinţă în cadrul căreia a fost adoptată Declaraţia asupra securităţii generale. Discuţiile au fost reluate, în aceea şi componen ţă, în acelaşi an şi numai o lună mai târziu, în cadrul Conferin ţei de la Teheran, unde s-a hotărât redactarea unui proiect de statut al viitoarei organizaţii, iar un an mai târziu, în 1944, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Dumbarton Oaks, acest proiect a fost adoptat, alăturându-se celor trei state deja men ţionate şi China. Anul 1945 a debutat cu adoptarea de hot ărâri privitoare la organizarea şi funcţionarea viitoarei organizaţii, în cadrul Conferinţei la nivel înalt de la Yalta, a continuat cu Conferin ţa de la San Francisco unde au fost invitate înc ă 50 de state devenite membri fondatori ai organiza ţiei şi a fost semnat statutul acesteia – Carta ONU – iar sfârşitul anului a adus şi intrarea actului constitutiv în vigoare, respectiv la data de 24 octombrie 1945.
34
b. Structură: organe principale – articolul 7 din Carta ONU şi organe subsidiare – număr nelimitat; regulamente proprii. c. Organele principale: a. Adunarea General ă este organul principal şi cel mai reprezentativ al organizaţiei, cuprinzând reprezentan ţi ai tuturor statelor membre, fiecare stat având dreptul s ă aibă în adunare cel mult cinci reprezentan ţi (art. 5). Actele Adunării Generale poart ă denumirea de rezoluţii şi au, de regulă, caracter de recomandare, prin excep ţie acestea fiind obligatorii dacă privesc: adoptarea bugetului, alegerea Secretarului General, primirea de noi membri sau aplicarea de sanc ţiuni. În Adunarea Generală fiecare stat are un vot – potrivit principiului egalităţii suverane– rezoluţiile putând fi adoptate, ca şi regulă, cu majoritate simpl ă iar prin excepţie, cu votul a 2/3 din membrii dacă vizează probleme precum: pacea şi securitatea; problemele de buget; alegerea membrilor oric ăruia dintre organe; admiterea sau excluderea de membri. Atribuţiile Adunării pot fi grupate în două mari categorii: a. atribu ţ ii legate de realizarea scopurilor ONU şi b. atribu ţ ii legate de buna-func ţ ionare a organiza ţ iei.
b. Consiliul de Securitate este considerat a fi cea mai puternică structură a organizaţiei şi este compus din cincisprezece membri (unsprezece, până în 1965), cinci permanenţi: Republica China, Franţa, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii şi zece nepermanenţi, aleşi din doi în doi ani, ţinându-se seama de contribu ţia lor la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, la înf ăptuirea celorlalte scopuri ale organiza ţiei precum şi o repartiţie geografică echitabilă. Actele Consiliului de Securitate poartă denumirea de rezoluţii. Atribuţiile Consiliului de Securitate pot fi grupate în patru categorii: a. atribu ţ ii legate de rezolvarea pa şn ic ă a diferendelor interna ţ ionale (Capitolul VI din Carta ONU); b. ac ţ iunile în caz de amenin ţă ri împotriva pă cii, înc ă lc ă ri ale pă cii ş i acte de agresiune (Capitolul VII din Carta ONU); c. atribu ţ ii legate de existen ţ a unor acorduri regionale cu acelea şi obiective (Capitolul VIII din Carta ONU) şi d. alte atribu ţ ii. c. Consiliul Economic ş i Social este organul ONU care se ocup ă de coordonarea activităţilor organizaţiei în domeniile economic, social, cultural, educa ţie, sănătate etc. Este alcătuit, începând cu anul 1973, din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală, optsprezece dintre aceştia fiind aleşi în fiecare an pentru o perioad ă de trei ani, un membru al c ărui mandat expiră putând fi reales imediat. În practic ă, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt realeşi de fiecare dat ă iar pentru restul locurilor este folosit criteriul reparti ţiei geografice echitabile. Pentru îndeplinirea atribu ţiilor care îi revin conform Cartei ONU, ECOSOC şi-a creat mai multe organe subsidiare, comitete permanente, comisii şi subcomisii. d. Consiliul de Tutel ă se ocupă de regimul internaţional al tutelei statelor care nu se autoguvernează fiind reglementat în cuprinsul Capitolului XIII din Carta ONU. Dat fiind faptul că dintre cele 11 teritorii care au fost plasate sub tutel ă, ultimul dintre ele, Insula Palau, şi-a dobândit independen ţa în anul 1994, Consiliul de Tutelă şi-a suspendat activitatea. e. Curtea Interna ţ ional ă de Justi ţ ie este organul judiciar principal al Naţiunilor Unite fiind organizată şi funcţionând în conformitate cu Carta ONU (Capitolul al XIV-lea) şi Statutul Curţii, care este anexă la Carta ONU şi face parte integrant ă din aceasta.
35
Curtea este alcătuită din 15 judecători independenţi aleşi de către Adunarea General ă şi Consiliul de Securitate indiferent de cet ăţenia lor, dintre persoane cu înalte calit ăţi morale, care îndeplinesc condi ţiile cerute în ţara lor pentru numirea în cele mai înalte funcţii judiciare sau sunt jurişti cu competenţă recunoscută în materie de drept internaţional. Sediul Curţii este la Haga unde se desf ăşoară şi şedinţele de judecată însă Curtea poate să ţină şedinţe şi să-şi exercite funcţiile şi în alt loc ori de câte ori consider ă că este de dorit. Competenţa Curţii este facultativ ă. Procedura în faţa Curţii este alcătuită din două părţi: procedura scrisă şi cea orală. Actele Curţii sunt ordonanţele, deciziile şi avizele consultative. Ordonanţele vizează desf ăşurarea procesului, succesiunea termenelor de judecat ă etc., deciziile reprezintă actele principale prin care Curtea solu ţionează litigiul ce i-a fost dedus spre judecare. f. Secretariatul este alcătuit dintr-un Secretar General şi personalul auxiliar necesar desf ăşurării activităţii organizaţiei. Secretarul General este numit de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit o singură dată, şi este cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei. Atribuţiile acestuia sunt de două feluri: atribuţii administrative şi atribuţii executive. Personalul auxiliar este numit de Secretarul General potrivit regulilor stabilite de Adunarea Generală avându-se în vedere ca acesta să posede cele mai înalte calit ăţi de muncă, de competenţă şi integritate precum şi o reprezentare geografic ă echitabilă 5. Alte entităţi cu personalitate internaţională restrânsă sau discutabilă: a. popoarele şi mişcările de eliberare naţională Calitatea de subiect internaţional al popoarelor rezultă din prevederile Cartei ONU, care face referire la ele înc ă din art. 1 alin. (2): unul din scopurile organizaţiei este cel de a "dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalit ăţ ii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele" (s.n.) şi se întemeiază pe afirmarea principiului auto-determin ării ca principiu fundamental al dreptului internaţional. Pentru ca o entitate s ă poată fi considerată popor, ea trebuie s ă îndeplinească următoarele condiţii: să fie determinată, să aibă o identitate evidentă şi să aibă leg ătură cu un anumit teritoriu. Pentru a fi recunoscute ca subiecte de drept interna ţional, mişcările de eliberare naţională trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să aibă organe proprii de conducere, reprezentative; - să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu; - acest teritoriu să reprezinte o parte însemnat ă din teritoriul statului în care acţionează; - să constituie o forţă organizată, capabilă să ducă până la capăt lupta de eliberare naţională în vederea constituirii unui stat independent. b. organizaţiile nonguvernamentale
Organizaţiile internaţionale nonguvernamentale (ONG) sunt forme private de asociere, capabile a avea un rol în rela ţiile internaţionale şi ai căror membri se bucur ă de drepturi independente de vot în cadrul organiza ţiei
36
Deşi organizaţiile nonguvernamentale sunt privite, din perspectiva dreptului intern, ca simple asociaţii supuse legislaţiei statului în care s-au constituit, ele pot juca uneori un rol important pe planul dreptului interna ţional. Exemple: Amnesty International (Londra); Anti-Slavery International (Organizaţia Internaţională împotriva Sclaviei, cu sediul la Londra); Articolul 19 (organizaţie dedicată libertăţii de opinie şi exprimare, cu sediul la Londra); Asocia ţia pentru prevenirea torturii (cu sediul la Geneva); Federa ţia Internaţională a Ligilor Drepturilor Omului (cu sediul la Paris); Reprezentanţi ai ONG-urilor participă la lucrările acestor organizaţii, fiind implicaţi în procesul de elaborare a unor norme ale dreptului internaţional al drepturilor omului (prin intermediul promov ării de noi idei în domeniu sau al propunerilor de norme sau amendamente). De asemenea, ONG-urile interna ţionale participă la activitatea instituţiilor specializate în protecţia drepturilor omului, prin furnizarea de informa ţii din statele implicate, prin informarea şi implicarea opiniei publice în cazurile de înc ălcare grav ă a drepturilor omului, prin presiunile exercitate asupra organizaţiilor internaţionale pentru luarea unor măsuri (trimiterea de raportori speciali, organizarea de grupuri de lucru etc.). În plus, ONG-urile elaborează de multe ori rapoarte paralele cu cele ale statelor în anumite probleme privind respectul drepturilor omului, pe care le prezint ă instituţiilor internaţionale ONG-urilor li se recunoa şte o anumită capacitate de drept interna ţional în raport cu ONU, prin acordarea unui statut consultativ . Reprezentanţi ai ONG-urilor pot deveni reprezentan ţi ai reclamanţilor individuali în litigiile din faţa acestor jurisdicţii sau chiar amici curiae. Putem constata, aşadar, că rolul ONG-urilor pe plan interna ţional este în continuă creştere, unii doctrinari numind aceste organiza ţii chiar "locomotive" în evoluţia dreptului internaţional al drepturilor omului. c. societăţile transnaţionale
Societăţile transnaţionale reprezintă întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate înzestrate sau nu cu personalitate juridică proprie situate în una sau mai multe ţări Determinarea locului şi rolului acestor entităţi în cadrul comunit ăţii internaţionale constituie o problemă controversată. Unii autori consider ă societăţile transnaţionale ca fiind veritabile subiecte ale dreptului internaţional, având în vedere for ţa lor economic ă şi extinderea activităţii lor în numeroase state, precum şi capacitatea acestor societăţi de a încheia contracte de stat , adică acele contracte ce intervin între un stat şi o astfel de societate, privind furnizarea unor bunuri sau servicii, exploatarea unor bog ăţii naturale etc. Cu toate că nu au un statut asemănător ONG-urilor, societăţilor transnaţionale nu le poate fi negat ă implicarea tot mai mare în via ţa internaţională. d. individul
Una din cele mai controversate probleme din doctrina dreptului interna ţional contemporan este cea a pozi ţiei individului ca subiect al dreptului interna ţional public. Unii autori susţin c ă individul este un subiect al dreptului internaţional public, prin aceea că statul nu ar fi decât un instrument pentru promovarea unor interese colective, iar actele sale sunt aduse la îndeplinire prin intermediul indivizilor, consideraţi singurele 37
subiecte ale dreptului internaţional public (Georges Scelle, Leon Duguit). Al ţi autori neagă calitatea individului de subiect al dreptului internaţional public, arătând că el este doar un obiect al acestei ramuri de drept, prin leg ătura de cetăţenie pe care o are cu statul. Individul beneficiază de aceste drepturi şi capacităţi doar în temeiul acordului statelor , având o personalitate juridică internaţională "derivată" din acest acord, prin intermediul tratatelor încheiate de acestea. Individul apare astfel doar ca beneficiar al unor norme acceptate de c ătre state: accesul său la ordinea juridică internaţională este mediat prin participarea statelor la tratatele respective. X. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Guţan, op. cit., 2003, pp.30-56; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 43-75; R. Miga-Beşteliu, op. cit., vol.I, 2005, pp.21-59; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.81-142. Timpul necesar studiului: 6 h sau 30 min. / zi XI. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
4) Care sunt caracteristicile personalit ăţ ii juridice interna ţ ionale?
5) Expune ţ i problematica statelor de facto.
6) Ce sunt societ ăţ ile transna ţ ionale ş i care este rolul lor în dreptul interna ţ ional public?
38
7) Expune ţ i problemele specifice statelor neutre.
8) Care sunt regulile privind succesiunea statelor la tratate?
9) Liga Na ţ iunilor ş i ONU, asem ă nă ri ş i deosebiri.
10) Ce presupune capacitatea de a intra în rela ţ ii cu alte state?
39
11) Enun ţ a ţ i principalele reguli aplicabile în materia recunoa şt erii statelor ş i guvernelor.
XII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Popoarele sunt: a. participanţi la relaţiile internaţionale b. beneficiari ai dreptului interna ţional public c. subiecte ale dreptului interna ţional public 2. Sunt subiecte de drept internaţional public: a. societăţile transnaţionale b. statele c. organizaţiile internaţionale neguvernamentale d. organizaţiile internaţionale interguvernamentale e. mişcările de eliberare na ţională 3. Individul este: a. subiect al dreptului interna ţional public b. participant la relaţiile internaţionale c. beneficiar al dreptului interna ţional public 4. Care sunt caracterele recunoaşterii statelor: a. obligatorie b. reciprocă c. discreţionară d. unilaterală 5. Ce efect are succesiunea statelor asupra tratatelor constitutive ale unei organiza ţii internaţionale: a. statul nou devine automat membru b. numai statul nou trebuie să-şi manifeste voinţa de a deveni membru c. este necesară o manifestare de voin ţă reciprocă 6. Care sunt efectele recunoaşterii unui stat: a. crearea efectiv ă a statului
40
b. constituirea puterii în stat c. stabilirea de relaţii între cele dou ă state 7. ONG-urile pot avea: a. calitatea de membri ai unor organizaţii internaţionale interguvernamentale b. rol consultativ pe lâng ă organizaţii internaţionale interguvernamentale c. rol consultativ pe lâng ă instanţe internaţionale 8. Ce efect are succesiunea statelor cu privire la tratatele politice: a. obligaţiile se transmit automat statului succesor b. numai drepturile se transmit automat statului succesor c. obligaţiile sunt intransmisibile
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. ONU este: a. o organizaţie internaţională nonguvernamentală cu vocaţie regională b. o organizaţie internaţională interguvernamentală c. o organizaţie internaţională militară d. o organizaţie internaţională cu vocaţie universală e. o altă denumire pentru Liga Na ţiunilor f. o altă denumire pentru Societatea Na ţiunilor 2. Sunt organe principale ale ONU: a. Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi b. Adunarea General ă a ONU c. Consiliul de Mandat d. Consiliul Economic şi Social e. Secretariatul 3. Curtea Internaţională de Justiţie: a. este organ principal al ONU; b. este compusă din 15 judecători aparţinând SUA; c. nu este organ al ONU; d. este reglementată în privinţa organizării şi funcţionării de Carta ONU; e. este reglementată în privinţa organizării şi funcţionării de către Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie; f. nu este subiect de drept internaţional public. 4. Consiliul de Securitate al ONU este alc ătuit din: a. 17 judecători; b. reprezentaţi ai statelor membre ale ONU; c. reprezentaţi ai statelor membre ONU dar şi ai altor state nemembre; d. are în componen ţă 15 membri permanen ţi; e. are în componen ţă 5 membri permanen ţi; f. are mai mult de 15 membri.
41
5. Secretariatul General al ONU: a. este condus de un secretar; b. îndeplineşte atribuţii administrative; c. poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra unor probleme care constituie ameninţări pentru pace mondial ă; d. este depozitarul a numeroase conven ţii internaţionale; e. este obligat să prezinte rapoarte anuale Adun ării Generale a ONU. 6. Consiliul de Tutelă: a. nu mai există în prezent; b. poate consulta Consiliul Economic şi Social; c. nu este un organ al ONU; d. este o agenţie a ONU; e. nu mai funcţionează în prezent dar continu ă să existe. 7. ONU: a. are în prezent 192 de membri; b. ultimul stat care a aderat la ONU este Serbia; c. a fost înfiinţată prin semnarea Cartei ONU la San Francisco, în 1945; d. a fost înfiinţată prin Tratatul de pace de la Versalilles din 1919; e. are ca şi membru Elve ţia; f. are ca şi membru Vaticanul. 8. Adunarea Generală a ONU: a. are sediul la New York; b. este numită de statele membre; c. este un organ temporar al organizaţiei; d. are în competen ţa sa adoptarea bugetului organiza ţiei; 9. Excluderea unui membru al ONU din organizaţie: a. poate avea loc numai dac ă acesta încalcă o obligaţie, de orice natur ă şi gravitate ar fi ea; b. nu poate avea loc niciodat ă fiind contrară principiului egalităţii suverane a statelor; c. poate avea loc cu autorizarea Cur ţii Internaţionale de Justiţie; d. poate avea loc numai în cazul înc ălcării repetate a unor principii ale Cartei ONU; e. se face de către Adunarea General ă a ONU; f. se face de Adunarea Generală a ONU la recomandarea Consiliului de Securitate. 10. Vaticanul: a. este membru al ONU; b. nu este membru al ONU deoarece nu îndepline şte condiţiile necesare pentru a fi considerat stat; c. are calitatea de observator la ONU. 11. Elveţia: a. nu este membru al ONU; b. este membru al ONU din anul 2003; c. nu este şi nici nu poate deveni membru al ONU deoarece este un stat neutru iar statutul de neutralitate este incompatibil cu această calitate; d. este membru al ONU dar nu participă la acţiunile ONU cu caracter militar. 12. România:
42
a. nu este membru al ONU dar va deveni în 2010; b. este membru al ONU din 1955; c. nu poate deveni membru al ONU deoarece nu îndepline şte condiţiile prev ăzute de Carta ONU; d. este membru fondator al ONU, din 1945. 13. Curtea Internaţională de Justiţie: a. are o competen ţă obligatorie; b. are o competen ţă facultativ ă; c. are o competen ţă consultativ ă; d. poate soluţiona nu numai litigii de natur ă juridică ci orice fel de litigii îi supun părţile; e. a avut în componenţa sa şi un judecător român. 14. Carta ONU: a. este un tratat multilateral; b. este actul constitutiv al organizaţiei; c. este un tratat social-economic; d. este un tratat închis; e. este un tratat ilicit din punct de vedere al dreptului interna ţional. 15. Care dintre următoarele state sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU: a. Statele Unite ale Americii; b. România; c. Franţa; d. Germania; e. Japonia; f. China. TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Analizaţi rolul individului în dreptul interna ţional public. TEM Ă DE CONTROL (TC):
Rolul organizaţiilor nonguvernamentale în dreptul interna ţional public.
43
TEMA IV – POPULA ŢIA ÎN DREPTULUI INTERNA ŢIONAL PUBLIC I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea problemelor specifice ale cet ăţeniei/naţionalităţii în dreptul interna ţional public şi ale efectelor acesteia înţelegerea particularităţilor regimului juridic al str ăinilor – componenta de drept intern şi cea de drept interna ţional înţelegerea particularităţilor regimului juridic al refugia ţilor – componenta de drept intern şi cea de drept interna ţional înţelegerea problemelor specifice legate de extr ădare şi expulzare înţelegerea provocărilor unor instituţii precum protecţia diplomatică sau azilul teritorial •
•
•
• •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil s ă explice care sunt problemele specifice cet ăţeniei în dreptul internaţional, respectiv cele legate, în special, de conflictele pozitive şi cele negative de cetăţenie studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile speciale ale regimului juridic al refugia ţilor studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile speciale ale regimului juridic al străinilor studentul să fie capabil să facă deosebirea între extrădare şi expulzare şi să identifice efectele specifice produse de acestea studentul să fie capabil aplice la situa ţii practice regulile în materie de cet ăţenie elaborate la nivel european prin Conven ţia europeană cu privire la cetăţenie •
•
•
•
•
III. TERMENI DE REFERIN ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): populaţie, cetăţenie, conflicte pozitive de cetăţenie, conflicte negative de cetăţenie, apatrid, principiul non-return ării, străin, refugiat, azil teritorial, extrădare, expulzare IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 1. Populaţia – element constitutiv al statului 2. Cetăţenia în dreptul internaţional public 3. Regimul juridic al străinilor 4. Protecţia diplomatică 5. Regimul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate 6. Azilul teritorial V. REZUMAT:
Populaţia statului a fost definită, în sens larg, ca fiind totalitatea persoanelor care tr ăiesc pe teritoriul statului, indiferent de cetăţenie. Potrivit unei opinii din doctrina dreptului constituţional, indiferent de sensul dat no ţiunii de populaţie, ceea ce este definitoriu pentru aceasta din punctul de vedere al dreptului constitu ţional este elementul cetăţeniei. Alături de 44
cetăţenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi cetăţeni străini, precum şi apatrizi, în mod permanent sau temporar, ei având un regim juridic diferit de cel al cet ăţenilor. Aceste regimuri juridice sunt determinate în temeiul jurisdicţiei teritoriale a statului, cu respectarea unor principii generale: regimul juridic al cet ăţenilor proprii s ă nu aducă atingeri grave drepturilor fundamentale ale omului; regimul str ăinilor să nu aducă prejudicii acestora sau statului lor de origine. Un alt aspect strâns legat de problematica popula ţiei este protecţia diplomatică, adică regimul cetăţenilor statului aflaţi pe teritoriul altor state. CON ŢINUTUL TEMEI IV: 1. Populaţia – element constitutiv al statului
În sens larg , populaţie este definită ca fiind totalitatea persoanelor care tr ăiesc pe teritoriul statului, indiferent de cetăţenie. Doctrina dreptului constitu ţ ional , arată că, indiferent de sensul dat noţiunii de popula ţie, ceea ce este definitoriu pentru aceasta din punctul de vedere al dreptului constitu ţional este elementul cetăţeniei. Pentru dreptul internaţional public este relevantă noţiunea de populaţie în sens larg - al ături de cetăţenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi cetăţeni străini, precum şi apatrizi, refugiaţi sau alte categorii de persoane, în mod permanent sau temporar. Toate aceste persoane au un regim juridic diferit de cel al cet ăţenilor. 2. Cetăţenia în dreptul internaţional public a. Noţiune:
1. în doctrina dreptului constitu ţ ional , noţiunea de cetăţenie are două sensuri principale: - instituţie juridică - condiţie juridică 2. în doctrina de drept interna ţ ional public ea a fost definită ca: acea situaţie juridică specială a persoanei fizice, situaţie ce rezultă din apartenenţa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi conferă deplinătatea existenţei şi exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor prev ăzute de Constituţia şi legile statului respectiv; 3. Curtea Interna ţ ional ă de Justi ţ ie – Cauza Nottebohm (Liechtenstein c/Guatemalei), 1955, a arătat că cetăţenia este: - "o leg ătură juridică având la bază un fapt social de ataşament, o leg ătură reală de existenţă, interese şi sentimente, alături de existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce". - Curtea a considerat că cetăţenia constituie expresia juridică a faptului că individul căruia îi este conferită, prin lege sau prin act al autorit ăţii, este în fapt mai strâns legat de populaţia statului care i-o acordă decât a oricărui alt stat. b. Principii:
- cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat , astfel că statul are puterea discreţionară de a reglementa cet ăţenia, condiţiile de pierdere, de dobândire etc.; - puterea statului nu este îns ă absolută ci marcată de existenţa unor limite impuse de dreptul internaţional pentru opozabilitatea cetăţeniei, în relaţiile cu alte state. Aceste limite pot fi sintetizate în: 45
- principiul efectivităţii cetăţeniei - interdicţia de a elabora reglement ări în materie de cet ăţenie bazate pe discriminări de orice fel – rasiale, etnice, religioase etc. c. Convenţia europeană din 6 noiembrie 1997 cu privire la cetăţenie – Consiliul Europei: Convenţia a fost ratificată de România şi este în vigoare de la 1 mai 2005. Scopul adopt ării aceste Convenţii de către statele membre ale Consiliului Europei dar şi de către celelalte state semnatare, este canalizat, a şa cum se precizează în preambulul său, spre rezolvarea mai multor probleme precum: evitarea discrimin ării în probleme relative la cet ăţenie, evitarea cazurilor de apatridie, g ăsirea soluţiilor corespunzătoare consecinţelor pluralităţii de cetăţenii – cum ar fi, rezolvarea problemei stagiului militar obligatoriu în cazul resortisan ţilor care posedă mai multe cetăţenii, problema drepturilor şi a îndatoririlor resortisan ţilor deţinători ai mai multor cetăţenii – cooperarea interna ţională efectiv ă între autorităţile naţionale responsabile de problemele cet ăţeniei Principiile după care statele ar trebui s ă se ghideze tocmai pentru a colabora mai u şor, şi anume: 1. fiecare individ are dreptul la o cet ăţenie; 2. apatridia trebuie evitată; 3. nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cet ăţenia sa; 4. nici căsătoria şi nici desfacerea căsătoriei între un resortisant al unui stat parte şi un străin, nici schimbarea na ţionalităţii unuia dintre soţi în timpul căsătoriei nu poate avea efecte de drept asupra cet ăţeniei celuilalt soţ; 5. regulile unui stat relative la cetăţenie nu trebuie să facă distincţie sau să includă practici care ar constitui o discriminare bazat ă pe sex, religie, rasă, culoare sau origine na ţională ori etnică; 6. fiecare stat parte trebuie s ă fie călăuzit de principiul nediscrimin ării între resortisanţii săi, indiferent dacă sunt resortisanţi prin naştere sau şi-au dobândit cetăţenia ulterior. Alte prevederi ale Convenţiei formulează principii aplicabile situa ţ iilor de pluricet ăţ enie arătând că statele trebuie să permită pluricetăţenia de drept următoarelor persoane: 1. copiilor care au dobândit automat la na ştere cetăţenii diferite, să le poată păstra pe amândouă; 2. resortisanţilor săi de a avea o alt ă cetăţenie atunci când această cetăţenie este dobândită prin căsătorie dispoziţii care trebuie respectate sub rezerva situa ţiilor în care se impune pierderea de drept a cetăţeniei sale. De asemenea Convenţia lasă libertatea statelor de a determina prin dreptul s ău intern dacă resortisanţii săi care dobândesc sau posed ă cetăţenia altui stat îşi pierd cetăţenia acestui stat parte precum şi dacă dobândirea sau păstrarea cetăţeniei sale este subordonată renunţării sau pierderii unei alte cetăţenii. d. Reguli generale privind dobândirea cetăţeniei: - ius sanguinis - copilul dobânde şte de drept cet ăţenia părinţilor săi, determinantă în cadrul acestui sistem fiind leg ătura de sânge a copilului cu p ărinţii săi. - ius loci sau ius soli - cetăţenia copilului va fi cea a statului pe teritoriul c ăruia s-a născut, chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie, acest sistem considerând ca element determinant pentru dobândirea de drept a cet ăţeniei, teritoriul statului unde se produce faptul naşterii. - principiul opţiunii soţiei - în privinţa dobândirii cet ăţeniei prin căsătorie, a fost consacrat principiul op ţiunii soţiei, în scopul eliminării oricărei discriminări faţă de femei: căsătoria cu un străin nu trebuie să afecteze automat cetăţenia soţiei, silind-o să ia cetăţenia soţului sau să rămână f ără cetăţenie.
46
- principiul dreptului de opţiune - în cazul transferului de teritoriu de la un stat la altul, pentru persoanele aflate pe teritoriul transferat. e. Reguli generale privind pierderea cetăţeniei:
Pierderea cetăţeniei poate avea loc fie de drept, fie prin renun ţare sau retragere. - de drept - de exemplu, prin adop ţia unui minor de c ătre cetăţeni străini; - retragerea - retragerea cetăţeniei are caracter de sanc ţ iune pentru să vârşirea unor fapte grave de către persoana respectiv ă. De asemenea, retragerea are caracter excep ţ ional şi nu poate privi persoanele care au dobândit cet ăţenia prin na ştere. - renunţarea – act unilateral de voinţă; renunţarea la cetăţenie are loc la cererea persoanei şi cu aprobarea statului , în urma verificării dacă sunt îndeplinite condiţiile prev ăzute de lege; renunţarea la cetăţenie a unei persoane nu implic ă automat pierderea cetăţeniei soţului sau a membrilor familiei, cu excep ţia copiilor minori atunci când exist ă acordul părinţilor. f. Reguli generale privind conflictele pozitive şi conflictele negative de cetăţenie
Situaţiile în care, datorită lipsei de uniformitate între legislaţiile mai multor state privind acordarea şi pierderea cetăţeniei, un individ are mai multe cet ăţenii sau nu are nicio cet ăţenie, poartă denumirea de conflicte de cet ăţenie. Conflictul pozitiv de cetăţenie apare în cazul pluricet ăţeniei, cel mai frecvent sub forma bipatridiei sau dublei cetăţenii. Aceasta poate fi consecin ţa naşterii (copilul născut din părinţi al căror stat aplică principiul ius sanguinis, pe teritoriul unui stat care aplică ius soli ), a adopţiei sau pur şi simplu a păstrării cetăţeniei de origine în cazul dobândirii şi a unei alte cetăţenii, atunci când legislaţia ambelor ţări permite acest lucru. Pentru a evita astfel de conflicte, statele încheie de regul ă tratate bilaterale privind eliminarea cauzelor care duc la bipatridie, dar a fost încheiat ă şi o convenţie generală respectiv Conven ţ ia asupra reducerii cazurilor de pluralitate de cet ăţ enii ş i asupra obliga ţ iilor militare în caz de pluralitate de cet ăţ enii (Strasbourg, 6 mai 1963). Conflictul negativ de cetăţenie apare atunci când, din cauza neconcordan ţelor legislaţiilor în materie, o persoan ă devine apatrid, sau f ără cetăţenie. Apatridul pierde orice leg ătură juridică cu un stat, neavând nici obliga ţiile dar nici drepturile care rezult ă din calitatea de cetăţean. Apatrizii beneficiază de regulă de tratamentul aplicat străinilor, dar nu se bucur ă de nici un fel de protec ţie diplomatică. Apatridia este aşadar o situaţie defavorabilă persoanei, care poate da na ştere la unele discrimin ări. De aceea, pentru a reduce aceste cazuri, au fost elaborate la nivel interna ţional o serie de convenţii: Conven ţ ia ONU privind statutul apatrizilor (New York, 1954) şi Conven ţ ia pentru reducerea cauzelor de apatridie (1961). Aceste convenţii recunosc dreptul oric ărei persoane la o cetăţenie. Statele-părţi se oblig ă să nu retrag ă niciunei persoane cet ăţenia dacă aceasta i s-ar crea situaţia de apatrid şi s ă acorde cetăţenia lor copiilor n ăscuţi pe teritoriul lor din părinţi apatrizi. De asemenea, Convenţia din 1954 mai prevede unele reguli privind situa ţia apatrizilor în raport cu regimul juridic al cet ăţenilor şi al străinilor. 3. Regimul juridic al str ăinilor
47
Regimul juridic al străinilor este stabilit de către fiecare stat în parte şi constă în determinarea drepturilor şi obligaţiilor străinilor, condiţiile în care aceştia pot intra, rămâne şi părăsi teritoriul statului ş.a. Regimul juridic al străinilor nu poate fi identic cu cel acordat propriilor cet ăţeni. Deşi este o chestiune exclusiv ă a dreptului intern, reglementarea regimului juridic al străinilor trebuie să se conformeze unor cerin ţe ale dreptului internaţional, pentru a evita eventualele abuzuri sau discrimin ări. Tratamentul aplicabil străinilor cunoaşte mai multe forme, rezultate din practica statelor: - regimul naţional: conform căruia cetăţenii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi proprii cet ăţeni ai statului, cu excepţia drepturilor politice; - regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate : în temeiul căruia statul acordă străinilor, în temeiul unor tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat cetăţenilor unui stat terţ; - standardul minim internaţional: "statele sunt obligate a asigura străinilor beneficiul aceloraşi drepturi civile şi accesul la aceleaşi garanţii ca şi cele ale cetăţenilor săi. Aceste drepturi şi garanţii nu vor fi în niciun caz mai pu ţine decât "drepturile fundamentale ale omului" recunoscute şi definite în instrumentele interna ţionale contemporane. Probleme deosebite, sub aspectul dreptului interna ţional, au apărut în privinţa extrădării şi expulzării. - extrădarea – este actul prin care un stat pred ă, în anumite condi ţii, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autoarea unei infrac ţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeaps ă la care a fost condamnată anterior. - expulzarea – act de constrângere este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mul ţi străini aflaţi pe teritoriul său să-l părăsească, în situaţia în care aceştia devin indezirabili ca urmare a să vârşirii unor fapte care încalc ă legile sau interesele acelui stat. 4. Protecţia diplomatică
Obiectul protecţiei diplomatice a unui stat sunt proprii cet ăţeni aflaţi pe teritoriul altui stat şi care au suferit prejudicii. Protec ţia diplomatică este una din obliga ţiile misiunilor diplomatice ale statului respectiv. Protecţia diplomatică deriv ă din leg ătura de cetăţenie între persoana fizică şi stat. Pe plan internaţional, protecţia diplomatică este reglementată de Conven ţ ia pentru codificarea dreptului diplomatic (Viena, 1961), care prevede, printre funcţiile misiunilor diplomatice, şi pe aceea privind protejarea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional Art.17 din Constituţia României, reglementeaz ă dreptul la protecţie diplomatică a cetăţenilor români. 6. Regimul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate
Persoanele refugiate reprezintă "o categorie distinctă de străini existenţi, la un moment dat pe teritoriul unui stat" 1 . La nivelul dreptului interna ţional public, s-a dezvoltat, în mod 1
Raluca Miga-Be şteliu, op. cit., p. 175.
48
special după cel de-al doilea război mondial, un "drept interna ţional al refugiaţilor", care grupează normele privind protec ţia specială a acestor persoane. Dreptul refugia ţilor are dou ă dimensiuni: cea universală şi cea regională. Documentele internaţionale relevante, în materie, sunt: - Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951); - Protocolul la Conven ţia privind statutul refugiaţilor (1967); - Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane privind aspecte specifice ale problemelor refugiaţilor (1969); - Regulile comune europene asupra azilului (Tampere, 1999). Statutul persoanelor refugiate cuprinde o serie de drepturi şi obligaţii reglementate atât de Convenţia din 1951, cât şi de dreptul intern al statelor. Astfel, Conven ţia stabileşte, în art. 2, obligaţia generală a refugiaţilor de a se conforma legilor, regulamentelor, precum şi măsurilor luate pentru men ţinerea ordinii publice, în ţara în care se află. Pe de altă parte, statele părţi la Convenţie se oblig ă: - să aplice dispoziţiile acesteia f ără discriminări; - să acorde refugiaţilor un tratament cel pu ţin la fel de favorabil ca şi cel acordat cetăţenilor, în ce prive şte libertatea de a practica religia lor şi libertatea de instruire religioas ă a copiilor lor; - să asigure accesul la instanţele judecătoreşti, beneficiind de acela şi tratament ca şi cetăţenii şi scutirea de cautio judicatum solvi (suma de bani pe care str ăinii, în calitate de reclamanţi, erau obligaţi, prin legile unor state, s ă o pl ătească ca o garanţie pentru cazul în care acţiunea le-ar fi fost respins ă şi ar fi fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecat ă şi a altor daune); - să garanteze alte drepturi ca: exercitarea unor profesii remunerate, dreptul la o locuinţă, dreptul la înv ăţământul primar, dreptul de asociere, dreptul la asigur ări sociale etc. În România regimul juridic al refugia ţilor este reglementat de Ordonan ţa nr. 102/2000, aprobată, cu unele modificări, prin Legea nr. 323/2001 şi modificată prin: Ordonanţa nr.13/24 ianuarie 2002; OUG nr.76/28 august 2003; Ordonan ţa nr.43/29 ianuarie 2004; Ordonanţa nr.44/29 ianuarie 2004. 7. Azilul teritorial :
Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului privind intrarea şi şederea pe teritoriul s ău a unor persoane de alt ă cetăţenie, care sunt supuse în ţara de origine unor persecuţii pentru activităţi politice, religioase. Dreptul de a acorda sau de a refuza acordarea azilului teritorial este o manifestare a suveranit ăţii statului. La baza acordării azilului stau, de regulă, raţiuni umanitare. De aceea, aceast ă acordare nu poate fi considerat ă un act inamical faţă de statul de origine al celui care solicită azilul. O specie a azilului teritorial este azilul diplomatic. Acesta constă în primirea şi protecţia acordată în localurile misiunilor diplomatice ale unui stat a unor cet ăţeni ai statului acreditar, care sunt urmăriţi de autorităţile acestuia sau a căror viaţă este în pericol ca urmare a unor evenimente interne cu caracter excep ţional (război, revolte, lovituri de stat etc.). Azilul diplomatic nu este recunoscut ca institu ţie a dreptului internaţional, deoarece poate fi considerat o încălcare a suveranităţii statului de reşedinţă: pe calea sa, beneficiarii se pot sustrage aplicării legilor acestui stat. În România instituţia azilului este reglementată de Legea nr. 122/2006 privind azilul în România2, act normativ care reglementeaz ă regimul juridic al acord ării acestuia, principiile de acordare, drepturile şi obligaţiile solicitanţilor de azil etc. 2
Publicată în M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
49
VII.
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Guţan, op. cit., 2003, pp.57-68; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 84-97; R. Miga-Beşteliu, op. cit., vol.I, 2005, pp.127-142; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.144-154. Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
VIII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Ce sunt apatrizii ş i care sunt m ă surile, la nivel interna ţ ional, pentru evitarea situa ţ iei de apatridie?
2) Compara ţ i institu ţ iile azilului teritorial ş i a azilului diplomatic.
3) Men ţ iona ţ i câteva reguli de drept interna ţ ional privind extr ă darea ş i expulzarea.
50
4) Care sunt principalele reguli aplicabile regimului juridic al refugia ţ ilor?
5) Care sunt regulile privind regimul juridic al str ă inilor?
IX. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce obligaţii au statele faţă de refugiaţi: a. să le asigure un loc de muncă b. să le acorde un tratament cel pu ţin la fel de favorabil ca şi cetăţenilor c. să le acorde un tratament cel pu ţin la fel de favorabil ca şi străinilor d. să nu îi returneze e. să nu îi extrădeze 2. Conflictul pozitiv de cetăţenie este acea situaţie în care:
a. o persoan ă nu are nici o cet ăţenie b. o persoană este apatridă c. o persoană are două cetăţenii d. o persoan ă are trei cetăţenii 3. Conflictul negativ de cetăţenie este acea situaţie în care: a. o persoană are o cetăţenie dar nu locuie şte pe teritoriul statului a cărui cetăţenie o deţine b. o persoană are două cetăţenii c. o persoană are trei cetăţenii d. o persoană nu are nici o cet ăţenie 4. Refugiaţii: a. sunt apatrizi b. pot fi şi apatrizi c. pot beneficia de protec ţia statului care îi adoptă d. nu beneficiază nici de drepturi şi nu au nici obligaţii
51
5. În ce cauză, Curtea Internaţională de Justiţie a formulat principiul cetăţeniei efective: a. Cauza Lotus b. Cauza Nicaragua c. Cauza Nottebohm d. o persoană nu are nici o cet ăţenie
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1.
Care este convenţia internaţională asupra dreptului refugiaţilor:
a. b. c. d. e. 2.
Convenţia de la Montevideo Convenţia de la Belgrad Convenţia de la Geneva din 1951 Convenţia de la New York din 1954 Convenţia de la Viena din 1961
Conflictul pozitiv de cetăţenie este acea situaţie în care: a. o persoană are o cetăţenie dar nu locuie şte pe teritoriul statului a cărui cetăţenie o deţine b. o persoană are două cetăţenii c. o persoană are trei cetăţenii d. o persoană nu are nici o cetăţenie
3. Ce obligaţii au statele faţă de străini: a. să le asigure un loc de muncă b. pot să le acorde un tratament cel pu ţin la fel de favorabil ca şi cetăţenilor c. să le acorde un tratament cel pu ţin la fel de favorabil ca şi refugiaţilor d. să nu îi returneze e. să nu îi extrădeze 4. Apatridia este acea situa ţie în care: a. o persoană nu are nici o cetăţenie b. o persoană este apatridă c. o persoană are două cetăţenii d. o persoană are trei cetăţenii 5. Consiliul Europei a adoptat convenţii precum: a. Carta ONU b. Convenţia europeană privind cetăţenia c. Carta Drepturilor Fundamentale al UE d. Convenţia europeană a drepturilor omului TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Protecţia diplomatică a propriilor cet ăţeni – forme de manifestare
52
TEMA V – PROTEC ŢIA INTERNA ŢIONAL Ă A DREPTURILOR OMULUI I.OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea provocărilor specifice ale protecţiei drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan înţelegerea particularităţilor fiecărui sistem de protecţie a drepturilor omului înţelegerea particularităţilor regimului juridic al minorit ăţilor înţelegerea problemelor specifice protec ţiei suprapuse a drepturilor omului •
• • •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice care sunt problemele specifice ale protec ţiei suprapuse a drepturilor omului studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile naţionale, regionale şi internaţionale de protec ţie a drepturilor omului studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi s ă explice modul în care va solu ţiona conflictele între norme cu con ţinut diferit dar cu voca ţie de aplicare concomitentă studentul să fie capabil să facă deosebirea între principalele sisteme de protec ţie a drepturilor omului şi să cunoască mecanismele specifice fiecăruia •
•
•
•
III. TERMENI DE REFERIN ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): drepturile omului, sistemul african, sistemul inter-american, ONU, Carta arabă, drepturi civile şi politice, drepturi economice, sociale şi culturale, minorităţi naţionale, autodeterminarea popoarelor, identitate naţională. IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 1. Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului 2. Principalele sisteme de protecţie a drepturilor omului a) Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului b) Sisteme regionale: 1. Sistemul european: - Consiliul Europei - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) - Uniunea European ă (UE) 2. Sistemul interamerican 3. Sistemul african 4. Carta arabă a drepturilor omului 3. Protecţia minorităţilor în dreptul internaţional public V.
REZUMAT:
Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu apar ţine doar timpurilor noastre. Ideologii revolu ţiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declaraţiile de drepturi de la sfâr şitul sec. al XVIII-lea: Declara ţ ia drepturilor omului ş i cet ăţ eanului din 1789, declaraţiile de drepturi din America de Nord, 53
Bill of Rights al Constituţiei americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protec ţiei acestor drepturi nu putea dep ăşi, în acel stadiu al dezvolt ării dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au ap ărut firave încercări de internaţionalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cet ăţeni aflaţi în străinătate. Un alt domeniu în care protec ţia drepturilor s-a impus la nivel interna ţional a fost dreptul umanitar, care are ca scop protec ţia victimelor conflictelor armate. În 1864 a ap ărut la Geneva prima Conven ţie internaţională destinată ameliorării situaţiei militarilor răniţi în luptă, completată apoi de alte acte ce vizau protec ţia civililor şi a prizonierilor. Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internaţional, în special în domeniul a ceea ce înc ă nu se numea "protec ţia drepturilor omului". Una din direc ţiile majore ale acestei dezvolt ări a fost protecţia minorităţilor. Tratatele ce puneau capăt primului conflict mondial con ţineau prevederi destinate a asigura un sistem de protecţie a minorităţilor. CON ŢINUTUL TEMEI V: 1. Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului
Una dintre cele mai importante direc ţii de dezvoltare a dreptului interna ţional după cel de-al doilea război mondial a fost preocuparea pentru protec ţia drepturilor omului. Protec ţia drepturilor omului prin intermediul ac ţiunilor internaţionale a fost o idee revolu ţionară, care nu-şi g ăsea locul în dreptul interna ţional tradiţional. Aceasta pentru c ă dreptul internaţional clasic este construit în jurul intereselor statelor. În acest context, ordinea politic ă internaţională se confundă, uneori, cu ordinea juridic ă internaţională. De aceea, orice norm ă de drept internaţional are o dimensiune şi o semnificaţie politică în egală măsură cu cea juridică. În plus, dreptul internaţional clasic este puternic marcat de principiul suveranit ăţii statelor, iar punerea sa în practică depinde exclusiv de organele politice ale statelor. Observ ăm, astfel, că întreaga structură a dreptului internaţional clasic este construită în afara perspectivei drepturilor omului. Potrivit concepţiei clasice, problema drepturilor omului trebuie s ă rămână în competenţa exclusiv ă a statelor. Cu toate acestea, în a doua jum ătate a sec. al XX-lea, a luat na ştere ceea ce se numeşte “dreptul internaţional al drepturilor omului”, care dep ăşeşte această contradicţie a dreptului internaţional clasic, potrivit căreia protecţia individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de c ătre şi pentru state. Dreptul internaţional al drepturilor omului difer ă în mod substanţial de concepţia tradiţională a dreptului internaţional, prin aceea c ă oamenii sunt consideraţi a avea drepturi garantate internaţional, dar ca persoane individuale, şi nu ca cetăţeni ai unui anumit stat. Această concepţie a dus la adoptarea unor instrumente juridice interna ţionale de protecţie a drepturilor individuale şi la crearea unor institu ţii internaţionale în a căror competenţă intră protecţia indivizilor împotriva înc ălcărilor drepturilor lor de c ătre state. Aceste instrumente juridice şi instituţii au internaţionalizat problema protec ţiei drepturilor omului care a devenit, treptat, şi în ordinea politică internaţională, una din cele mai importante preocup ări. 2. Principalele sisteme de protecţie a drepturilor omului a. Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului
Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de documente ce formeaz ă aşa-numita “Chartă internaţională a Drepturilor Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.
54
1. Charta Organizaţiei Naţiunilor Unite Dreptul internaţional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu prec ădere după cel de-al doilea război mondial. Charta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferin ţei de la San Francisco proclamă, în preambulul său, “credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a b ărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mici”. Articolul 1 §3 al Chartei confer ă ONU scopul fundamental “de a realiza cooperarea interna ţională, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru to ţi, f ără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima consacrare de ordin general a protec ţiei drepturilor omului la nivel interna ţional, printrun tratat internaţional fundamental cu voca ţie de universalitate. Ideea protec ţiei drepturilor traversează întreg textul Chartei ca un fir ro şu: - art. 10 şi 13 - articolul 55/c - art. 62 §2 - art. 68 2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de c ătre Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinz ător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organiza ţie internaţională. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arest ării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezum ţia de nevinov ăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate. Declara ţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi. Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisf ăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul 27 se refer ă la drepturile culturale: “orice persoan ă are dreptul de a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”. Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptat ă de AG a ONU ca rezolu ţie, deci nu are putere obligatorie. 3. Pactele internaţionale privind drepturile omului Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de AG a ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia dup ă un deceniu a fost posibil ă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. 3.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP) Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din aceast ă categorie decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante complet ări este articolul 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoa şte membrilor minorit ăţilor etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreun ă cu alţi membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt men ţionate de DUDO se num ără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a dobândi o
55
cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând din statutul s ău de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enun ţate de DUDO care nu se reg ăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cet ăţenie. Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinţat prin tratat şi format din 18 exper ţi independenţi aleşi pentru o perioad ă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desf ăşoară pe două planuri: procedura de raportare şi procedura de examinare a plângerilor inter-statale şi individuale. 3.2.Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC) Acest pact recunoa şte următoarele drepturi: dreptul la munc ă; dreptul de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiin ţa şi de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de via ţă satisf ăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de s ănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la via ţa culturală. Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar s ă utilizeze la maximum toate resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi. PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor p ărţi să prezinte rapoarte asupra m ăsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipuleaz ă doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezolu ţii care au culminat cu înfiin ţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convenţional, ci un organ al ONU, mandatul s ău fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale. 4. Alte convenţii ONU privind drepturile omului La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de conven ţii specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre acestea, "nucleul" ( core treaties ) îl formează următoarele convenţii: - Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasial ă (1965; intrată în vigoare în 1969); - Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare fa ţă de femei (1979; intrată în vigoare în 1981); - Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984; intrată în vigoare în 1987); - Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrat ă în vigoare în 1990); - Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai acestora (1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003). Alături de acestea, trebuie men ţionate : - Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi protocolul acesteia din 1967; - Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948); - Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ş.a. 5. Proceduri extra-conven ţ ionale de protec ţ ie a drepturilor omului la nivelul ONU
56
Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri de implementare a drepturilor omului f ără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi bazate în primul rând pe Charta organizaţiei, dar care îşi au originea în rezolu ţii ale Adunării Generale ( non-conventional procedures). Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile convenţionale, care îşi au originea în tratatele şi convenţiile din materia drepturilor omului ( treaty-based procedures ). Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joac ă Comisia Drepturilor Omului, organ înfiinţat de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) în 1946, în baza art. 68 al Chartei ONU. Comisia este un organ politic, alc ătuit din reprezentanţi ai 53 de state membre, alese pe o perioadă de 5 ani dup ă criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia are mandatul de a elabora propuneri de declara ţii şi convenţii internaţionale, pe care le înaintează, prin ECOSOC, Adunării Generale a ONU. În 1947, Comisia a înfiin ţat Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorit ăţilor, compus ă din 26 de membri independenţi, aleşi pe o perioad ă de 4 ani, pe acelaşi criteriu al repartizării geografice echitabile. Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea activit ăţii acesteia: activităţile sale depăşesc cadrul dat de denumire, extinzându-se la acela şi nivel cu cele ale Comisiei. b. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului 1. Sistemul european: 1.1. Scurt istoric Întreg complexul de factori care a condus ONU la preocuparea deosebit ă pentru protecţia drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din ace şti factori a fost, în mod special, reac ţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea r ăzboi mondial. Negarea existenţei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor sisteme, ci “un instrument deliberat de politic ă internă şi chiar o precondi ţie a ascensiunii lor.” Un alt factor a fost necesitatea protecţiei sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei rena şteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi împotriva unui alt fel de regimuri care preluaser ă controlul asupra unei jum ătăţi a continentului: regimurile comuniste. 1949 – naşterea Consiliului Europei. 1.2.Organele Consiliului Europei Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentan ţii lor diplomatici permanen ţi la Strasbourg. Adunarea Parlamentar ă este prima adunare european ă din istoria continentului şi totodată are cea mai extinsă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul ei. Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea curent ă a Consiliului. Congresul Autorit ăţ ilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) este un organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivităţile locale, cât şi colectivităţile regionale din Europa care aplic ă prevederile Chartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985. Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 şi este o instituţie independentă, ce are ca scop promovarea educa ţiei în domeniul drepturilor omului, a con ştientizării şi respectării drepturilor omului în statele membre.
57
3.3. Elaborarea şi semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Convenţia a fost semnată la Roma în luna noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratific ări. Ea a fost urmată de 13 protocoale adi ţionale. Drepturile garantate de Conven ţia Europeană a Drepturilor Omului. În forma iniţială, CEDO garanta următoarele drepturi: dreptul la viaţă dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii for ţate dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei dreptul la un proces echitabil dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto dreptul la viaţă privată şi de familie libertatea de gândire, con ştiinţă şi religie libertatea de expresie libertatea de asociere şi de întrunire pa şnică libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art. 14) şi obligaţia de a se acorda un remediu eficace prin instan ţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art. 13). Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale ulterioare: Protocolul 1: - dreptul la proprietate; dreptul la educa ţie; angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile. Protocolul 4: - interzicerea priv ării de libertate pentru nerespectarea obliga ţiilor contractuale; dreptul la liberă circulaţie; interzicerea expulzării propriilor cet ăţeni şi a expulzării colective a străinilor. Protocolul 6: - abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace Protocolul 7: - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulza ţi din ţara unde î şi au reşedinţa; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la repara ţii în caz de eroare judiciar ă, dreptul de a nu fi judecat de dou ă ori pentru aceeaşi faptă; egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi. Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discrimin ării. Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstan ţe. 1.4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are dou ă categorii de competen ţ e: soluţionarea litigiilor şi emiterea de avize consultative. Competen ţa ei acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea CEDO şi a Protocoalelor sale. Judecătorii noii Cur ţi Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-părţi la CEDO. Curtea îşi desf ăşoară activitatea în: Adunarea Plenar ă a Curţii; Comitete; Camere; Marea Cameră. Pentru celelalte activităţi ale Curţii decât cea de examinare a cauzelor aduse înaintea sa, în structura Curţii se reg ăsesc: Adunarea Plenară a Curţii; Preşedintele Curţii; 1 sau 2 vicepreşedinţi; preşedinţii Camerelor. Principala sarcină a noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării angajamentelor care decurg pentru statele p ărţi la CEDO. Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de CEDO se poate face fie de un stat-parte, fie de un particular. 58
Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de c ătre Curte, cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie de condi ţii de admisibilitate prev ăzute de articolul 35 al Convenţiei: A. Epuizarea prealabil ă a tuturor c ă ilor de recurs interne; B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive; C. Cererea s ă nu fie anonim ă ; D. Cererea s ă nu fie esen ţ ial aceea şi cu o cerere anterior examinat ă de Curte; E. Cererea s ă nu mai fi fost supus ă examin ă rii unei alte instan ţ e interna ţ ionale , dac ă nu con ţ ine fapte noi; F. Cererea s ă nu fie incompatibil ă cu prevederile Conven ţ iei, manifest nefondat ă sau abuziv ă . Procedura de judecare a cererii individuale de Cameră sau de Marea Cameră – a se studia după curs. 1.5. Charta Socială Europeană
Charta Socială Europeană a fost semnată la Torino, sub auspiciile Consiliului Europei, la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Charta este destinată a completa prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care cuprinde în principal drepturi civile şi politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale şi culturale. Pentru a deveni parte la Chart ă, un stat trebuie să accepte cel puţin 10 din cele 19 articole care formează partea a II-a a Chartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale acestor articole. În urma acestui algoritm, un stat trebuie s ă accepte doar între jumătate şi două treimi din obligaţiile prev ăzute de Chart ă. 1.6. Alte convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul Consiliului Europei Cu titlu exemplificativ, enumerăm următoarele tratate: - Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (1987; intrat ă în vigoare în 1989); - Convenţia-cadru pentru protec ţia minorităţilor naţionale (1994; intrată în vigoare în 1998); - Convenţia privind drepturile omului şi bio-medicina (1997); - Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992); - Convenţia europeană cu privire la extrădare (1957); - Convenţia europeană asupra cybercriminalităţii (2001). 1.7. Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene
În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protec ţie a drepturilor omului este esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradi ţiile constituţionale naţionale şi din CEDO. De altfel, art. F § 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) afirmă că Uniunea respectă drepturile fundamentale a şa cum sunt garantate de CEDO şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Totu şi, absenţa unei enumer ări a acestor drepturi implic ă inevitabil recursul la Curtea de Justi ţie. Tratatul de la Amsterdam , din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, con ţine importante dispoziţii relative la drepturile omului. El cuprinde inten ţia statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la Luxembourg în acest domeniu. Tratatul consacr ă competenţa Curţii de Justiţie în domeniul controlului respectului drepturilor fundamentale de către organele comunitare. De asemenea, Tratatul pune în lumin ă importanţa garan ţ iei politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condi ţie de adeziune şi de apartenenţă la 59
Uniune. În cazul încălcării grave şi persistente a principiilor enunţate în art. 6 al Tratatului – libertatea, democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, statul de drept – Consiliul UE, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate, în anumite condi ţii, să suspende cu o majoritate calificat ă, unele drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul său de vot în cadrul Consiliului. Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - adoptată la Nisa, în anul 2000. Conţinutul şi structura Chartei. Charta conţine o serie de principii generale, care privesc în primul rând câmpul s ău de aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor. Cât priveşte catalogul drepturilor, documentul reafirmă drepturile clasice – demnitatea umană, libertăţile, egalitatea, justiţia, conţinând însă un bogat catalog de drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la ajutor social, la grev ă. Charta a fost integrată în Tratatul privind Constituţia pentru Europa, semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. 1.8. Protecţia drepturilor omului în cadrul Organiza ţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (fosta Conferin ţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa) este o organiza ţie politică ce are ca principal scop asigurarea păcii şi securităţii la nivel regional european. Unul din principalele domenii de ac ţiune în acest cadru larg al organiza ţiei este aşa-numita dimensiune uman ă, adică protecţia drepturilor fundamentale, precum şi "stabilirea contactelor umane şi alte probleme cu caracter umanitar". Dimensiunea umană a OSCE îşi are originea în principiul VII enun ţat în Actul Final de la Helsinki (1975). 2. Sistemul interamerican
Declara ţ ia American ă asupra Drepturilor ş i Obliga ţ iilor Omului, 1948. Declaraţia este bazată pe aceeaşi viziune "holistică", globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de drepturi inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou declara ţia este leg ătura dintre drepturi şi obligaţii. Comisia Inter-americană a drepturilor omului a fost creată prin Rezoluţie a OAS în 1959, la Santiago de Chile. Conven ţ ia Inter-americană a drepturilor omului a fost adoptat ă în 1969 şi a intrat în vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea petiţiilor individuale privind încălcări ale drepturilor omului în statele părţi. Prin Convenţie, statele-părţi îşi asumă obligaţia complexă de a respecta şi de a asigura drepturile enumerate (se subliniaz ă astfel existenţa obligaţiilor pozitive în sarcina statelor). Principalele instituţii create de Conven ţie sunt Comisia Inter-american ă a drepturilor omului şi Curtea Inter-americană a drepturilor omului. Convenţia a fost completată prin două protocoale adiţionale: Protocolul adi ţional în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale (1988) şi Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptat ă Convenţia Inter-americană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii. 3. Sistemul african
Sistemul african are la baz ă Charta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată la Nairobi, în 1981, de către Organizaţia Unităţii Africane şi intrată în vigoare în 1986. În 2001, Organizaţia Unităţii Africane s-a transformat în Uniunea African ă. Alte instrumente de 60
protecţie a drepturilor omului din cadrul sistemului african: Conven ţia africană asupra refugiaţilor, Charta africană a drepturilor şi bunăstării copilului, Protocolul asupra drepturilor femeii. Mecanismul de aplicare a Chartei se desf ăşoară prin Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor şi, de anul acesta şi prin Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalţi funcţionari guvernamentali aleşi de Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern a Uniunii Africane pe o perioad ă de 6 ani. În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au urm ătoarele obligaţii: - obligaţia de încetare a violării; - obligaţia de restitutio in integrum prin reparaţii în natură sau prin echivalent; - obligaţia de a nu repeta violarea. Comisia poate indica statelor măsurile speciale şi generale pe care trebuie s ă le ia în vederea elimin ării efectelor violării drepturilor. În vederea reform ării sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a impus ideea creării unui organism jurisdic ţional de protecţie a drepturilor omului la nivel african. Prin Protocolul adoptat în 1998, şi intrat în vigoare în iulie 2004, se instituie Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor. Curtea va fi formată din 11 judecători independenţi, resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Africane, juri şti cu o înaltă autoritate morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciară sau academică recunoscută în domeniul drepturilor omului şi popoarelor. Judec ătorii sunt aleşi de Conferin ţa UA pe o perioad ă de 6 ani. Curtea va avea o competen ţă consultativ ă şi una contencioasă. 6. Carta arabă a drepturilor omului
În luna mai 2004, Liga Statelor Arabe (Liga Arab ă ) a adoptat versiunea revizuită a Cartei arabe a drepturilor omului. Textul iniţial al Cartei fusese adoptat de către Liga Arabă în anul 1994, însă nu a fost ratificat de niciun stat membru. Acela şi text iniţial a fost destul de vehement criticat de organizaţiile din domeniul drepturilor omului pentru c ă nu era considerat ca îndeplinind standardele interna ţionale în materie. Acesta a fost motivul pentru care, în anul 2002, Consiliul Ligii Arabe a adoptat o serie de rezolu ţii prin care încuraja „modernizarea Cartei pentru a corespunde cu standardele interna ţionale ale drepturilor omului”. Aceast ă revizuire a însemnat reformularea majorit ăţii articolelor Cartei, precum şi adăugarea unor drepturi noi. Considerată ca fiind un pas înainte fa ţă de predecesoarea sa, Carta Arab ă revizuită conţine încă unele devieri de la standardele interna ţionale consacrate în materie (de exemplu, în privinţa dreptului la viaţă prin permiterea prevederii pedepsei cu moartea pentru persoanele sub 18 ani), dar reprezintă, cu toate acestea, o reafirmare a începutului angaj ării statelor membre ale Ligii Arabe spre protec ţia drepturilor omului, cu posibilitatea consolid ării acestei angajări prin îmbunătăţirea viitoare a textului şi a aplicării Cartei. Carta Arabă revizuită va intra în vigoare la două luni după ce va fi ratificată de şapte state membre ale Ligii Arabe. 3. Protecţia minorităţilor în dreptul internaţional public
Comunitatea internaţională a devenit conştientă de gravitatea problemelor ridicate de existenţa minorităţilor abia după primul război mondial. Ca urmare a pr ăbuşirii celor trei mari imperii europene: austro-ungar, otoman si ţarist, noi state au apărut pe harta politică a Europei: Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria. Pe teritoriile acestor state tr ăiau grupuri etnice, religioase şi lingvistice care difereau din punct de vedere al culturii, religiei şi limbii de principalul segment al popula ţiei. În consecinţă, Marile Puteri au hot ărât stabilirea, prin intermediul tratatelor, a unor obliga ţii speciale pentru ocrotirea acestor grupuri minoritare. Ca urmare, au fost încheiate cinci tratate speciale privind minorit ăţile: cu Polonia (Versailles, 61
1919), cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (St. Germain en Laye, 1919), cu România (Trianon, 1920) şi Grecia (Sevres, 1920). Tratatele de pace care au pus cap ăt războiului au inclus de asemenea prevederi speciale cu privire la drepturile minorit ăţilor. Nu există nicio definiţie stabilită, oficială, a termenului minoritate în dreptul internaţional şi nici în instrumentele juridice existente de protec ţie a drepturilor omului. Unele state, în special latino-americane, au sus ţinut că nu au niciun fel de minoritate pe teritoriile lor, în timp ce alte state au inclus sau au inten ţionat să includă drepturile minorităţilor în constituţiile lor. Această situaţie ambiguă a generat dezbateri la nivelul ONU, în vederea elaborării unei definiţii. După cel de-al doilea război mondial, sarcina ocrotirii drepturilor omului şi a creării normelor juridice pentru îndeplinirea acestui scop a fost încredin ţată Organizaţiei Naţiunilor Unite. După expunerea principiilor generale ale recunoa şterii şi ocrotirii drepturilor omului în Carta ONU, alte documente au fost adoptate pentru a da eficien ţă acestei protecţii universale. Primul document asupra drepturilor omului adoptat sub egida Na ţiunilor Unite a fost Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO). În ceea ce priveşte drepturile minorit ăţilor, nici Charta, nici Declaraţia nu conţin prevederi specifice. După promulgarea DUDO, importanţa protecţiei drepturilor minorităţilor a crescut. Referiri speciale au fost incluse în tratatele asupra drepturilor omului adoptate în urm ătorii ani. Articolul 14 al Conven ţ iei Europene a Drepturilor Omului (1950) se referă la non-discriminare “pentru orice motiv ca (...) rasă, culoare, limbă, (...), asociere cu o minoritate naţională”. Minorităţile sunt de asemenea menţionate indirect în Conven ţ ia asupra Prevenirii ş i ţ ia asupra Elimin ăr ii Tuturor Formelor de Discriminare Pedepsirii Crimei de Genocid ( 1948 ). Conven Rasial ă prevede în art. 1 că “măsurile speciale luate doar în scopul asigur ării avansării adecvate a anumitor grupuri sau indivizi nu va fi considerat ă discriminatorie cu condi ţia ca aceste măsuri să nu ducă la menţinerea de drepturi separate pentru diferite grupuri rasiale.” Alte referiri la minorităţi apar în Conven ţ ia UNESCO împotriva Discrimin ă rii în Domeniul Înv ăţă mântului. Cea mai important ă şi directă referire la protecţia minorităţilor se află în articolul 27 al Pactului Interna ţ ional cu privire la Drepturile Civile ş i Politice , articol care este considerat parte a dreptului cutumiar interna ţional. Textul art. 27 prevede: “În acele state în care exist ă minorităţi etnice, religioase şi lingvistice, persoanelor care apar ţin acestor minorităţi nu le va fi negat dreptul, în comunitate cu ceilal ţi membri ai grupului, de a se bucura de propria lor cultur ă, de a profesa şi practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limb ă.” Formularea art. 27 ridică unele probleme de interpretare, dintre care cele mai importante sunt: stabilirea beneficiarilor acestor drepturi, determinarea naturii obliga ţiei impuse asupra statelor, determinarea drepturilor propriu-zis garantate. Dreptul internaţional ar fi lipsit de eficien ţă şi valoare practică dacă nu s-ar reflecta la nivel naţional. Statele trebuie să se conformeze normelor interna ţionale şi să-şi adapteze acestora politica lor internă. Cazurile de înc ălcare a drepturilor persoanelor apar ţinând minorităţilor trebuie rezolvate eficient la nivel na ţional prin procedurile corespunz ătoare, şi dreptul naţional trebuie să asigure ca restricţiile asupra drepturilor membrilor minorit ăţilor să aibă “o justificare rezonabilă şi obiectiv ă şi sunt necesare pentru continua viabilitate şi bunăstare a minorităţii în întregul ei.”3 Problema minorit ăţilor rămâne un aspect complex al dreptului interna ţional contemporan. Tensiunile etnice de pe cuprinsul lumii cer maxima ei considerare de c ătre state şi organizaţiile internaţionale. VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: 3
Kitok v. Suedia, HRC Report, GAOR, 44th Sess., Supp. 40, p. 271
62
B. Selejan-Guţan, op. cit., 2003, pp.57-68; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 84-97; R. Miga-Beşteliu, op. cit., vol.I, 2005, pp.127-142; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.144-154 B. Selejan-Guţan, Protec ţ ia european ă a drepturilor omului , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2004 (ediţia I), 2006 (ediţia a II-a), 2008 (ediţia a III-a); C.-L. Popescu, Protec ţ ia interna ţ ional ă a drepturilor omului. Surse, institu ţ ii, proceduri, Editura All Beck, 2001. Timpul necesar studiului: 6 h sau 30 min. / zi VII.
ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Care sunt procedurile extra-conven ţ ionale de protec ţ ie a drepturilor omului în cadrul ONU?
2) Prezenta ţ i evolu ţ ia ş i caracteristicile sistemului inter-american de protec ţ ie a drepturilor omului.
3)
Care
sunt
particularit ăţ ile
protec ţ iei
drepturilor omului în cadrul OSCE?
63
4) Care sunt principalele reguli aplicabile minorit ăţ ilor, în dreptul interna ţ ioanal?
5) Proceduri prev ă zute de PIDCP pentru protec ţ ia drepturilor omului.
6) Cum pot fi definite minorit ăţ ile?
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Organele sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului sunt: a. Comitetul Drepturilor Omului b. Comisia c. Curtea d. Comitetul Miniştrilor 2. Curtea africană a drepturilor omului poate fi sesizată de: a. orice individ b. statele părţi la protocol c. ONG-uri d. Comisia africană a drepturilor omului e. numai de indivizi şi state
64
3. Individul poate sesiza Curtea inter-americană a drepturilor omului: a. oricând b. niciodată c. în faza de stabilire a compensaţiei d. în cazul neexecut ării unei hotărâri 4. Curtea africană a drepturilor omului: a. încă nu funcţionează b. funcţionează din 2005 c. va începe să funcţioneze în 2007 5. Curtea inter-americană a drepturilor omului poate: a. examina rapoarte b. soluţiona plângeri individuale c. da avize consultative
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Comisia africană a drepturilor omului are următoarele funcţii: a. de raportare b. de promovare a drepturilor omului c. de protecţie a drepturilor omului 2. Organele sistemului african de protecţie a drepturilor omului sunt: a. Comitetul Drepturilor Omului b. Comisia c. Curtea 3. Convenţia pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost adoptată în cadrul: a. NATO b. UNESCO c. OSCE d. Consiliului Europei 4. Declaraţia Universală a Drepturilor omului: a. este un tratat elaborat în cadrul ONU b. nu are forţă juridică c. a fost adoptată la 10 decembrie 1948 5. Principiul respectului pentru drepturile omului: a. este consacrat în Carta ONU b. nu este consacrat în Carta ONU c. este consacrat în Actul Final de la Helsinki (1975) TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Evoluţia şi caracteristicile sistemului european de protec ţie a drepturilor omului
65
TEMA VI – TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC I.OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea modalităţilor de dobândire a teritoriului atât din perspectiv ă istorică cât şi din perspectiva dreptului interna ţional contemporan înţelegerea particularităţilor teritoriului în dreptul interna ţional public înţelegerea particularităţilor regimului juridic al unor spa ţii care nu fac parte din teritoriul de stat dar asupra cărora statul exercită drepturi suverane înţelegerea problemelor specifice regimului juridic al m ării libere, spaţiului cosmic şi a unor zone precum Arctica şi Antarctica •
• •
•
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil s ă explice regimul juridic al m ării libere şi respectiv al celei teritoriale studentul să fie capabil s ă aplice, să recunoască şi să explice regulile care guvernează, în prezent, dobândirea titlului asupra teritoriului studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi s ă explice modul în care va solu ţiona conflictele legate de delimitarea teritorială, inclusiv maritimă studentul să fie capabil să facă deosebirea, pentru diferite spa ţii, între regimuri juridice stabilite obiectiv, regimuri juridice în competenţa suverană a statului şi regimuri juridice stabilite prin intermediul dreptului internaţional •
•
•
•
ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): suveranitate teritorială, III. TERMENI DE REFERIN Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, Dunărea, marea teritorial ă., platoul continental, marea liberă, frontiere, canale internaţionale, libertate de navigaţie, pavilion, jurisdicţie STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU:
IV. 1. 2. 3. 4.
Noţiunea şi elementele teritoriului Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului Delimitarea teritoriului Regimul juridic al unor spaţii în dreptul interna ţional public a. Fluviile, lacurile ş i canalele interna ţ ionale b. Marea teritorial ă c. Marea liber ă d. Spa ţ iul aerian e. Spa ţ iul cosmic f. Arctica şi Antarctica
V. REZUMAT:
Teritoriul reprezintă elementul material al statului, definit ca acel spa ţiu geografic în cadrul căruia statul îşi exercită suveranitatea. Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate, funcţiile statale, f ără niciun fel de ingerin ţă din afară: "suveranitatea, în relaţiile dintre state, înseamnă independenţă. Independenţa cu privire la o 66
parte a globului reprezint ă dreptul de a exercita în interiorul acesteia, cu excluderea oric ărui alt stat, funcţiile statului." Respectarea suveranităţii teritoriale este unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Suveranitatea teritorială se caracterizează, astfel, prin două trăsături: este exclusiv ă şi deplină. Plenitudinea suveranităţii înseamnă că statul este singurul în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor pe care le exercit ă în limitele teritoriului său. Suveranitatea teritorială implică, însă, şi o obligaţie corelativ ă, aceea de a proteja, în limitele teritoriului, drepturile altor state, în mod special dreptul acestora la integritate şi inviolabilitate. În dreptul interna ţional public, o importan ţă deosebită o joacă şi alte spaţii care nu intr ă sub suveranitatea teritorială a statelor şi care au un regim juridic deosebit: marea liber ă, strâmtorile internaţionale, Arctica şi Antarctica, spaţiul cosmic. CON ŢINUTUL TEMEI VI: 1. Noţiunea şi elementele teritoriului
Teritoriul reprezintă elementul material al statului, definit ca acel spa ţiu geografic în cadrul căruia statul îşi exercită suveranitatea. Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate, funcţiile statale, f ără nici un fel de ingerinţă din afară. Suveranitatea teritorială se exercită asupra următoarelor elemente : a) spaţiul terestru aflat deasupra nivelului mării, precum şi subsolul aflat între limitele frontierelor; b) spaţiul acvatic: apele interioare, marea teritorial ă; c) spaţiul aerian (coloana de aer situat ă deasupra teritoriului, până la limita spaţiului cosmic). În dreptul internaţional public, o importan ţă deosebită o joacă şi alte spaţii care nu intră sub suveranitatea teritorială a statelor şi care au un regim juridic deosebit: marea liber ă, strâmtorile internaţionale, Arctica şi Antarctica, spaţiul cosmic. 2. Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului Modalităţi de dobândire a titlului asupra teritoriului Principalele modalităţi de dobândire a titlului asupra teritoriului pe care le vom analiza sunt: a) ocupaţia; b) prescripţia achizitiv ă; c) cucerirea; d) extinderea sau acumularea; e) cesiunea. Dintre acestea, ocupaţia şi extinderea sunt considerate moduri originare, iar cesiunea reprezintă un mod derivat de dobândire a titlului. Modificarea teritoriului În dreptul internaţional contemporan, orice modific ări teritoriale, inclusiv cele survenite în cadrul procesului de decolonizare, sunt legale doar dac ă sunt consecinţa exprimării voinţei suverane a poporului aflat pe acele teritorii. 3. Delimitarea teritoriului
67
Frontierele: Frontierele reprezintă acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului, care stabilesc limitele teritoriului statal. În dreptul internaţional public, frontiera reprezintă linia de demarcaţie a limitelor teritoriale în care statul î şi exercită suveranitatea. Frontierele pot fi clasificate dup ă mai multe criterii. Frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate între statele vecine, fie prin tratatele de pace încheiate în urma unui conflict, fie prin hot ărâri ale unor instan ţe internaţionale. Unele frontiere se stabilesc prin lege intern ă, cum ar fi limita m ării teritoriale 4. Regimul juridic al unor spa ţii în dreptul internaţional public
a.
Fluviile, lacurile ş i canalele interna ţ ionale
Fluviile internaţionale sunt acele cursuri de apă care separă sau traversează teritoriile mai multor state şi care sunt navigabile pân ă la v ărsarea în mare. Aşadar, fluviile internaţionale pot fi contigue (cele care separă teritoriile unor state) şi succesive (cele care traverseaz ă mai multe state). Lacurile internaţionale sunt acele mase de ap ă dulce sau sărată, înconjurate de teritoriile mai multor state sau formând o frontier ă între două sau mai multe state. Fluviile şi lacurile internaţionale, datorită importanţei lor economice, sunt supuse unui regim juridic diferit de cel al apelor interioare ale unui stat. Regimul juridic al Dunării ca fluviu internaţional a cunoscut o evolu ţie interesantă. El este reglementat în prezent prin Conven ţia de la Belgrad. Canalele internaţionale. Canalele internaţionale sunt căi maritime de comunica ţie, construite pe teritoriul unui stat, pentru a crea o leg ătură între două mări libere, în scopul facilitării navigaţiei. Canalele sunt ape interioare ale statului respectiv, dar au un regim juridic special, fiind deschise navigaţiei pentru navele tuturor statelor.
b.
Marea teritorial ă
Dreptul mării reprezintă astăzi o subramură distinctă a dreptului internaţional public, ce are ca obiect de reglementare regimul juridic al spaţiului marin. Printre primele încerc ări de codificare în acest domeniu se num ără Conferinţa de la Haga (1907) privind regulile de purtare a războiului pe mare şi Conferinţa de codificare din 1930. Prima Conferinţă asupra dreptului mării a fost convocată sub auspiciile ONU, în 1958. În cadrul ei au fost adoptate 4 conven ţii: privind marea liberă, privind marea teritorial ă, privind platoul continental şi pescuitul şi privind conservarea resurselor biologice. În 1982 a fost adoptată, la Montego Bay, Conven ţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării, o adev ărată codificare a dreptului în materie. Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacent ă litoralului, până la o anumit ă lăţime în larg. Fiind supus suveranităţii exclusive a statului riveran, reglementarea regimului juridic al mării teritoriale este de competenţa statului riveran, aceasta f ăcându-se, însă, cu respectarea unor norme speciale de drept interna ţional. Jurisdicţia asupra navelor aflate în marea teritorial ă diferă după cum este vorba de nave comerciale sau de nave militare. Jurisdicţia asupra navelor comerciale apar ţine, de regulă, statului pavilionului navei. În unele situaţii, se poate impune şi jurisdicţia statului riveran. Astfel, în materie penal ă, statul riveran are competenţa de a interveni: dacă la bordul unei nave comerciale s-a s ă vârşit o
68
infracţiune prin care se aduce atingere ordinii sale publice sau ordinii publice din marea teritorială; dacă actele de urmărire penală sunt necesare în vederea reprim ării traficului de stupefiante; dacă se solicită sprijinul autorităţilor sale de către căpitanul navei sau de reprezentantul diplomatic al statului pavilionului. În materie civil ă, statul riveran poate lua unele măsuri asiguratorii sau de executare silită, pentru executarea unor obliga ţii contractuale sau în virtutea răspunderii pentru activităţi care au leg ătură cu trecerea prin marea teritorial ă. Navele militare şi alte nave de stat beneficiază de imunitatea statului străin. În consecin ţă, asupra lor nu pot fi efectuate acte de urm ărire penală, de executare silită sau măsuri asiguratorii. Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, dincolo de limita exterioară a acesteia, până la o lăţime de maximum 24 de mile marine. Zona economică exclusiv ă este aşa-numita "mare patrimonial ă", în care statele au dreptul de a dispune de resursele naturale ale m ării adiacente ţărmului, ca şi ale solului şi subsolului acesteia, "pentru a încuraja la maximum dezvoltarea economic ă şi ridicarea nivelului de trai". În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran are: - drepturi suverane în scopul explor ării, exploatării, conserv ării şi gestiunii resurselor naturale - jurisdicţia, în conformitate cu prevederile relevante ale Conven ţiei, asupra: a) instalării de insule artificiale, de alte instalaţii şi structuri; b) cercetării ştiinţifice marine; c) protecţiei şi menţinerii mediului marin. - alte drepturi şi obligaţii prev ăzute de Convenţie. Platoul continental reprezintă, din punct de vedere geologic, o parte a continentului (sau o prelungire a ţărmului) acoperită de apele mării pe o porţiune restrânsă, de regulă între
50 şi 550 metri adâncime. c.
Marea liber ă
Marea liberă este formată din spaţiile marine care nu sunt incluse în marea teritorial ă, în zona economică exclusiv ă sau în apele interioare ale unui stat (art. 86 al Conven ţiei din 1982). Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii acesteia, în sensul că, potrivit art. 3 al Conven ţ iei de la Geneva privind marea liber ă , aceasta este deschisă tuturor statelor şi nici un stat nu poate pretinde în mod valabil c ă vreo parte a ei este supus ă suveranităţii sale. Principiul libertăţii mării are următoarele componente: - libertatea de navigaţie; - libertatea pescuitului; - libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine; - libertatea de a zbura deasupra mării libere. d.
Spa ţ iul aerian
Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer aflat ă deasupra teritoriului unui stat, până la limita spaţiului cosmic. Spaţiul aerian internaţional este situat deasupra mării libere, a zonei economice exclusive şi platoului continental. Acesta din urm ă este deschis navigaţiei aeriene a tuturor statelor. Regimul juridic al spaţiului aerian este reglementat de urm ătoarele documente internaţionale: - Convenţia de la Chicago din 1944; 69
- Convenţia referitoare la aviaţia civilă internaţională; - cele două acorduri internaţionale suplimentare privind tranzitul aerian şi serviciile aeriene internaţionale şi anexele acestora. Fiecare stat are suveranitate deplin ă şi exclusiv ă asupra spaţiului aerian situat deasupra teritoriului său. e.
Spa ţ iul iul cosmic
Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spaţiului cosmic au apărut odată cu progresul tehnic şi ştiinţific al activităţilor legate de acesta. În dreptul intern al statelor s tatelor capabile să susţină din punct de vedere tehnic şi financiar astfel de activit ăţi au apărut treptat reglementări ale acestora, iar la nivel internaţional au fost adoptate unele documente în acest domeniu, sub egida ONU. În 1958 a fost creat, de c ătre Adunarea General ă a ONU, Comitetul Special pentru problemele spaţiului cosmic, care are dou ă subcomitete, unul tehnic şi unul juridic. Dintre primele instrumente interna ţionale în materia spa ţiului cosmic amintim: ii spa ţ iului iului cosmic; ăţ ii - Rezolu ţ ia ia AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961 privind principiul libert ăţ - Declara ţ ia ia asupra principiilor juridice care guverneaz ă iului ă activitatea statelor în explorarea ş i utilizarea spa ţ iului cosmic (adoptat cosmic (adoptată prin Rezoluţia AG a ONU nr. 1962 (XVII) din1963); - Tratatul privind principiile care guverneaz ă iului cosmic, ă activitatea statelor în explorarea ş i utilizarea spa ţ iului inclusiv Luna ş i celelalte corpuri cere ş şti ("tratatul t i ("tratatul spaţial") din 1967. Aceste tratate guvernează regimul juridic al spa ţiului cosmic, stabilind în primul rând principiile fundamentale ale acestuia: - explorării şi utilizării spaţiului cosmic în interesul tuturor statelor; - principiul neaproprierii ; ării - principiul utiliz ă r ii în scopuri pa ş şnice n ice a spa ţ iului iului cosmic; - principiul cooper principiul cooper ă r ii statelor în ării statelor în utilizarea şi explorarea spaţiului cosmic. f.
Arctica şi Antarctica
Antarctica este o regiune a p ământului acoperit ă cu gheaţă care dispune şi de o fâşie de mare uneori navigabil ă. În privinţa titlului asupra teritoriului Antarcticii au formulat preten ţii mai multe state Marea Britanie, Noua Zeeland ă, Argentina, Australia, Chile, Norvegia, Fran ţa şi SUA. În 1955 Marea Britanie, care revendica teritoriul Antarcticii în temeiul „descoperirile istorice britanice” a formulat o cerere la Curtea Interna ţională de Justiţie cerându-i acesteia să se pronunţe în problema disputelor teritoriale dintre ea, pe de o parte, şi Chile pe de altă parte. Regimul juridic al Antarcticii este stabilit în principal de următoarele documente internaţionale: - Tratatul privind Antarctica (1959); - Conven ţ ia ia privind protejarea resurselor marine vii din Antarctica (1982) ia privind reglementarea exploat ă r ii resurselor minerale din Antarctica (1988); (1988); ării - Conven ţ ia ia privind protec ţ ia ia focilor din Antarctica (1978); (1978); - Conven ţ ia ia privind pescuitul de balene (1948); (1948) ; - Conven ţ ia - Protocolul privind protec ţ ia ia mediului , la Tratatul privind Antarctica; r i ale Întâlnirilor Consultative ale ări - la care se adaug ă şi încă aproximativ 150 de recomand ă părţilor la tratatul din 1959. Arctica reprezintă mai degrabă o imensă bucată de gheaţă decât de pământ, în totalitate nelocuită. Principalele revendicări de suveranitate asupra acestui teritoriu au aparţinut fostei URSS şi Canadei care au şi modificat de-a lungul timpului interpretarea principiului contiguit ăţii
70
geografice, principiu ce guverneaz ă regimul juridic al acestui teritoriu însă au manifestat interes în această zonă şi Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia şi Statele Unite ale Americii. Toate aceste state au fost reunite sub denumirea generic ă de State Arctice şi au pus bazele, în anul 1996, ale Consiliului Arctic, un forum interguvernamental care î şi propune monitorizarea şi reducerea polu ării în zonă, conservarea zonei ori prevenirea schimb ărilor climatice. Conform principiului men ţionat, necuprins în vreun tratat sau act interna ţional cu o for ţă similară, statele care au grani ţa situată la marginile zonei polare şi-au extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din aceast ă întindere urmând linia meridianelor geografice pân ă la pol. VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: RII: B. Selejan-Guţan, op. cit., cit., 2003, pp.117-134; cit., 2008, pp. 154-174; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., cit., vol.I, 2005, pp.145-157; R. Miga-Beşteliu, op. cit., A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit .,., 2006, p.189-245. Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB Ă RI RI RECAPITULATIVE: RECAPITULATIVE: ă rii? 1) Care este regimul juridic al Dun ă rii?
ţ i principalele reguli specifice regimului juridic al spa ţ iului 2) Prezenta ţ iului cosmic.
3) Cum poate fi definit teritoriul în dreptul interna ţ ional ional ş i care sunt elementele sale componente?
71
4) Care sunt principalele modalit ăţ ăţ i de dobândire a titlului asupra teritoriului ş i în ce constau acestea?
ţ i regimul juridic al Antarcticii. 5) Prezenta ţ
VIII. TESTE VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Sunt modalităţi de dobândire a titlului asupra teritoriului admise de dreptul internaţional contemporan: a. cucerirea; b. cesiunea; c. ocupaţia; d. anexarea. 2. Regimul navigaţiei pe Dunăre are la bază principii precum: a. libertatea de navigaţie pentru navele militare ale tuturor statelor; b. libertatea de naviga ţie pentru orice nave pe timp de pace; c. libertatea de navigaţie pentru navele comerciale ale tuturor statelor; d. suveranitatea deplină a statelor riverane asupra por ţiunilor de fluviu aflate pe teritoriul lor; e. interzicerea accesului navelor militare str ăine. 3. Canalele internaţionale: a. sunt ape internaţionale; b. sunt ape interioare ale statului pe teritoriul c ăruia se g ăsesc dar au un regim juridic deosebit;
72
c. au un regim juridic stabilit universal; d. au un regim juridic particular pentru fiecare; e. sunt guvernate şi de regula cutumiar ă a dreptului de liber ă trecere; 4. Marea teritorială: a. reprezintă o fâ şie de mare adiacent ă ţărmului cu o l ăţime stabilită universal la 12 mile marine; b. reprezintă o fâşie de mare adiacent ă ţărmului cu o l ăţime între 3 şi 12 mile marine; c. poate avea chiar şi o lăţime de 200 de mile marine; d. are un regim juridic interna ţional; e. are un regim juridic stabilit de statul riveran în temeiul suveranităţii sale pe teritoriul dintre frontiere; f. se măsoară de la liniile de bază. 5. Marea liberă: a. se caracterizează, în ceea ce prive şte jurisdicţia, prin aplicarea regulii pavilionului; b. este supusă suveranităţii statului riveran; c. din punct de vedere al regimului juridic, se bucur ă de principiul libert ăţii de navigaţie, pescuit, de a instala cabluri şi conducte submarine; d. are o lăţime de 12 mile marine m ăsurate de la liniile de bază. 6. Fac parte din teritoriul de stat: a. marea liberă; b. zona economic ă exclusiv ă; c. platoul continental; d. apele interioare; e. marea teritorială.
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Regimul juridic al spaţiului cosmic este guvernat de următoarele principii: a. principiul interzicerii abuzului de drept; b. principiul cooper ării; c. principiul neaproprierii; d. principiul utilizării spaţiului cosmic în scopuri pa şnice şi nu numai; e. principiul răspunderii absolute. 2. Zona economică exclusiv ă: a. este supusă suveranităţii statului riveran; b. statul riveran nu este suveran ci poate exercita numai anumite drepturi suverane; c. este acelaşi lucru, din punct de vedere terminologic, cu platoul continental. 3. Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat de: a. Convenţia de la Viena, 1969; b. Convenţia de la Montego Bay, 1982; c. Convenţia de la Belgrad, 1948; d. Convenţia Dunării, 1921.
73
4. Frontierele unui stat pot fi stabilite: a. hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie; b. tratate internaţionale; c. legi interne ale statelor implicate. d. prin anexarea for ţată şi impunerea voinţei înving ătorului. 5. Fluviile internaţionale sunt guvernate de: a. principiul trecerii pa şnice b. principiul libertăţii de navigaţie c. principiul libertăţii de navigaţie doar pentru navele comerciale d. principiul egalităţii de tratament a navelor comerciale 6. Statul riveran are următoarele drepturi în marea teritorială: a. toate drepturile suverane b. drepturi de explorare şi exploatare c. drepturi de trecere d. drepturi de control 7. Spaţiul cosmic este guvernat de: a. principiul libertăţii de navigaţie b. principiul suveranităţii c. principiul neaproprierii 8. Comisia Dunării are rolul: a. de a soluţiona litigiile între statele riverane b. coordonarea ac ţiunilor statelor riverane c. coordonarea şi consultarea statelor riverane TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Prezentaţi comparativ, regimul juridic al m ării libere şi regimul juridic al mării teritoriale
74
TEMA VII – JURISDIC ŢIA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL PUBLIC I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea principiilor care stau la baza jurisdic ţiei statelor în dreptul interna ţional înţelegerea particularităţilor regimului juridic al imunit ăţilor înţelegerea particularităţilor regimului juridic al imunit ăţilor şi privilegiilor diplomatice înţelegerea problemelor specifice regimului juridic imunit ăţilor şi privilegiilor consulare dobândirea cuno ştinţelor legate de terminologia specific ă a dreptului diplomatic şi consular • • • • •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice aplicarea jurisdicţiei statelor la cazuri particulare studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile care guvernează imunităţile şi privilegiile diplomatice studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice modul care guverneaz ă imunităţile şi privilegiile consulare şi să facă deosebirea între acestea şi cele diplomatice studentul să fie capabil să facă deosebirea între diferitele forme de imunitate • •
•
•
III. TERMENI DE REFERIN ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): jurisdicţie civilă, jurisdicţie penală, personal diplomatic, personal consular, misiune diplomatic ă, stat acreditar, stat acreditant, privilegii diplomatice, imunitate de jurisdic ţie, imunităţi diplomatice, inviolabilitate, valiza diplomatică. IV.
STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 4. Jurisdicţia statelor 5. Imunitatea statelor 6. Imunităţile şi privilegiile diplomatice şi consulare a. Dreptul diplomatic b. Dreptul consular
V. REZUMAT:
Materia jurisdicţiei statelor în dreptul internaţional public are la baz ă principiile suveranităţii şi egalităţii statelor. Noţiunea de jurisdicţie a statelor poate fi definit ă ca acel aspect al suveranităţii ce se referă la competenţa lor legislativ ă, administrativ ă şi judiciară. În această accepţiune, jurisdicţia poate fi teritorială şi personală. O definiţie mai concisă arată că jurisdicţia este puterea statului de a guverna persoanele şi bunurile prin dreptul s ău intern: puterea de a edicta reguli ("jurisdic ţia prescriptiv ă") şi puterea de a impune respectarea acestora ("jurisdicţia executiv ă şi judiciară"). Imunitatea statelor faţă de jurisdicţia altor state este o consecinţă a suveranităţii şi egalităţii statelor. Ea "protejează bunurile unui stat aflate pe teritoriu str ăin şi actele sale juridice, care, în general, nu pot fi contestate în străinătate
75
Imunitatea se manifestă sub două forme principale: imunitatea de jurisdic ţie şi imunitatea de execuţie. În temeiul imunit ăţii de jurisdicţie, statele, organizaţiile internaţionale, şefii de stat nu pot fi supuşi autorităţilor jurisdicţionale ale altor state. Imunitatea de execu ţie presupune exceptarea acestor entit ăţi sau persoane de la orice m ăsuri de executare silită din partea autorităţilor altui stat. Imunitatea diplomatică este o formă particulară a imunităţii de stat. Ea se aplică reprezentanţilor diplomatici ai unui stat fa ţă de jurisdicţia statului acreditant. Normele privind imunităţile şi privilegiile diplomatice fac parte, al ături de celelalte reguli aplicabile rela ţiilor diplomatice, din sfera dreptului diplomatic şi consular. CON ŢINUTUL TEMEI VII: 1. Jurisdicţia statelor
Materia jurisdicţiei statelor în dreptul interna ţional public are la baz ă principiile suveranităţii şi egalităţii statelor. Principalele consecinţe ale acestora în materie de jurisdic ţie sunt: a) suveranitatea implică în primul rând jurisdicţia exclusiv ă asupra unui teritoriu determinat şi asupra populaţiei ce îl ocupă; b) suveranitatea implică obligaţia de non-ingerinţă a altor state în zona de jurisdic ţie exclusiv ă a statului. Noţiunea de jurisdicţie a statelor poate fi definit ă ca acel aspect al suveranit ăţii ce se referă la competenţa lor legislativ ă, administrativ ă şi judiciară. În această accepţiune, jurisdicţia poate fi teritorială şi personală. O altă distincţie se face între jurisdicţia civilă şi jurisdicţia penală a statelor. Jurisdicţia civilă. Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, jurisdicţia civilă a statului ţine în primul rând de standardele acestuia privind tratamentul aplicat str ănilor. Statul trebuie ca, prin sistemul său legislativ şi judiciar, să asigure soluţionarea conflictelor de jurisdic ţie (prin edictarea şi aplicarea regulilor de drept interna ţional privat). Jurisdicţia penală. În materie penală, conflictele de jurisdicţie produc o serie de efecte specifice în dreptul interna ţional public. Principiul general consacrat este cel al teritorialit ăţ ii : judecarea unei infracţiuni este de competen ţa instanţelor de pe teritoriul unde a fost comisă. Excepţii de la principiul teritorialităţii: - regula cetăţeniei; - principiul personalităţii pasive; - principiul securităţii; - principiul universalităţii de jurisdicţie. 2. Imunitatea statelor
Imunitatea statelor are la baz ă două reguli fundamentale: - egalitatea sau par in parem non habet jurisdictionem: conflictele dintre entităţile juridice aflate pe aceeaşi poziţie nu pot fi supuse instanţelor uneia dintre acestea; - principiul non-interven ţiei în treburile interne ale altor state. Imunitatea se manifestă sub două forme principale: imunitatea de jurisdic ţie şi imunitatea de execuţie. Reguli rezultate din legislaţia şi practica statelor privind imunitatea statelor ratione materiae: - validitatea, înţelesul şi efectul tranzacţiilor statelor suverane în temeiul dreptului internaţional public nu pot fi supuse judecăţii în faţa instanţelor naţionale ale altor state;
76
- validitatea, înţelesul şi efectul actelor interne legislative şi administrative ale statelor suverane nu pot fi supuse judecăţii în instanţele naţionale ale altor state; - conţinutul, forma şi implementarea politicilor externe şi de apărare ale statelor sunt în afara jurisdicţiei altor state; - tranzacţiile privind validitatea, înţelesul şi implementarea unor acorduri interguvernamentale care creeaz ă agenţii, instituţii sau fonduri guvernate de dreptul internaţional public sunt în afara jurisdic ţiei statului unde se încheie aceste tranzacţii. Sunt supuse jurisdicţiei statului: - tranzacţiile comerciale cu un stat străin; - dispute juridice cu caracter de drept privat la care este parte un stat str ăin (contracte comerciale, contracte de prest ări servicii, împrumuturi etc.); - dispute juridice provenind din raporturi de munc ă; - proceduri referitoare la moartea, v ătămarea corporal ă a unei persoane sau prejudiciile cauzate unor bunuri, cauzate de un act ori de o omisiune a unui stat str ăin sau al agenţilor acestuia (de exemplu un asasinat); - proceduri legate de bunurile mobile sau imobile ale unui stat str ăin; - proceduri legate de r ăspunderea fiscală. Conven ţ ia European ă privind Imunitatea Statelor (1972) este una din cele mai importante contribuţii la dezvoltarea acestei institu ţii în dreptul internaţional public. Convenţia reprezintă o cale de mijloc între doctrina imunit ăţii absolute şi a celei restrictive. Imunitatea organiza ţ iilor interna ţ ionale. Pe lâng ă state, şi organizaţiile internaţionale se bucură de imunitate de jurisdicţie, care le exceptează de la competenţa instanţelor statelor membre. În temeiul art. 105 al Cartei ONU, "organiza ţia va beneficia, pe teritoriul fiec ăruia dintre membrii s ăi, de acele privilegii şi imunităţi care sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor sale." Astfel, ONU, bunurile şi activele sale, indiferent de sediul şi deţinătorul lor, se bucură de imunitate de jurisdicţie, exceptând situaţia în care organizaţia a renunţat expres întrun caz particular.4 În plus, reprezentan ţii membrilor ONU şi oficialii organizaţiei beneficiază şi ei de acele privilegii şi imunităţi care sunt necesare pentru exercitarea în mod independent a funcţiilor lor ce au leg ătură cu Organizaţia. Imunitatea de jurisdicţie nu acoperă pe autorii unor fapte considerate crime de drept internaţional, crime împotriva umanit ăţii sau crime de război. 3. Imunităţile şi privilegiile diplomatice
Imunitatea diplomatică este o formă particulară a imunităţii de stat. Ea se aplică reprezentanţilor diplomatici ai unui stat faţă de jurisdicţia statului acreditant. Principalul izvor al dreptului diplomatic este Conven ţ ia de la Viena privind rela ţ iile diplomatice , adoptată în 1961 şi intrată în vigoare în 1964. a. Concepte-cheie ale dreptului diplomatic Misiunile diplomatice sau reprezentanţele diplomatice au fost definite în doctrin ă ca fiind acele "organe ale unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe lâng ă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea rela ţiilor diplomatice ale acestui subiect." Misiunile diplomatice se pot clasifica dup ă mai multe criterii: după criteriul duratei, distingem misiuni permanente şi misiuni temporare; dup ă subiectele relaţiilor diplomatice, întâlnim misiuni diplomatice între state (ambasade, lega ţii, nunţiaturi etc.) şi misiuni diplomatice între state şi organizaţii internaţionale.
4
A se vedea Conven ţ ia privind privilegiile ş i imunit ăţ ile Na ţ iunilor Unite (1946).
77
Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant , iar statul care primeşte această misiune se numeşte stat acreditar. Art. 3 al Convenţiei de la Viena stabileşte principalele funcţii ale misiunilor diplomatice. Structura şi personalul misiunilor diplomatice. Organizarea internă a misiunii diplomatice este de competen ţa statului acreditant. Structura misiunii diplomatice cuprinde, în general urm ătoarele subdiviziuni: - şeful misiunii; - cancelaria – secţia centrală a misiunii, unde are loc primirea şi preg ătirea actelor care sunt de competenţa şefului misiunii şi unde se coordonează munca celorlalte secţii ale misiunii. Tot aici se p ăstrează arhivele şi codurile diplomatice; - secţia politică; - secţia economică şi comercială; - secţia sau biroul de presă; - secţia consulară – gestionează activităţile legate de paşapoarte, vize, actele administrative, notariale, judiciare, asistenţă şi protecţie consulară; - biroul ataşatului cultural; - biroul ataşatului militar; - biroul pentru migra ţiuni (apare în cazul statelor cu o politic ă de imigrare sau de emigrare). Personalul misiunii diplomatice se împarte, potrivit art. 1 al Convenţiei de la Viena, în mai trei categorii: personal diplomatic, personal tehnic-administrativ şi personal de serviciu. Personalul diplomatic este alcătuit din şeful misiunii şi ceilalţi membri ai acestuia (numi ţi ). Personalul tehnic-administrativ se ocupă de serviciile tehnice şi administrative şi agen ţ i diplomatici ale misiunii. Personalul de serviciu este de două feluri: membri ai personalului de serviciu angaja ţi de statul acreditant şi personal privat de serviciu, adică acei membri ai personalului de serviciu care nu sunt angajaţi de statul acreditant.
Potrivit doctrinei dreptului internaţional, la baza imunit ăţilor diplomatice stau următoarele teorii: teoria reprezent ării personale, teoria extrateritorialităţii şi teoria necesităţii funcţionale. Teoria reprezent ăr ii personale este cea mai veche. În temeiul ei, reprezentan ţii diplomatici erau reprezentanţii personali ai suveranului, iar imunitatea lor era o extindere a imunit ăţii acestuia. Teoria extrateritorialit ăţ ii are la bază ideea că localurile şi reşedinţele ambasadorilor trebuie privite ca f ăcând parte din teritoriul statului acreditant: "casa unui ambasador este, ca şi persoana sa, considerată ca fiind în afara ţării" (Emerich de Vattel). Teoria extrateritorialităţii se bazează pe o ficţiune juridică şi nu mai este acceptată în practica statelor. Teoria necesit ăţ ii func ţ ionale pune la baza acord ării imunităţilor şi privilegiilor diplomatice funcţiile agenţilor diplomatici. În scopul îndeplinirii acestor func ţii în raport cu statul acreditant, agenţii diplomatici trebuie s ă beneficieze de mai mult ă libertate. Astfel, imunitatea diplomatică nu este privită ca un beneficiu individual, ci ca o garan ţie a îndeplinirii funcţiilor misiunilor diplomatice. Imunităţile şi privilegiile diplomatice. 1. Inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice - art. 22 al Conven ţiei de la Viena: localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile. Agenţii statului acreditar nu pot intra în aceste localuri decât cu consim ţământul şefului
78
misiunii. Statul acreditar are îndatorirea special ă de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia localurilor misiunii împotriva oric ărei ingerinţe sau pagube şi de a preveni orice tulburare a lini ştii misiunii sau atingere adusă demnităţii acesteia. 2. Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei diplomatice. Arhivele, documentele şi corespondenţa diplomatică sunt şi ele ocrotite de orice ingerinţă, oriunde s-ar afla, potrivit art. 24 al Conven ţiei de la Viena. Valiza diplomatic ă nu poate fi deschis ă sau reţinută. Din necesităţi demonstrate de practică, unele state au prev ăzut măsuri de scanare a valizei diplomatice, atunci când exist ă indicii temeinice că prin intermediul ei se transport ă droguri sau echipament pentru atacuri teroriste. În aceste situaţii, este necesară prezenţa unui reprezentant al misiunii. 3. Imunităţile şi privilegiile personalului diplomatic. Potrivit art. 29 al Convenţiei de la Viena, persoana unui agent diplomatic este inviolabilă. Acesta nu va putea fi supus nici unei forme de arest sau deten ţie. Statul acreditar îl tratează cu tot respectul cuvenit şi va lua toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adus ă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale. Această inviolabilitate este distinctă de imunitatea de jurisdicţie penală. Ca şi în cazul inviolabilităţii sediilor, nu există nici o referire la situaţii de urgenţă. 4. Imunităţi personale a) Imunitatea de jurisdicţie penală este garantată de art. 31 alin. (1) al Convenţiei: agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. Aceasta presupune imposibilitatea urmăririi şi trimiterii în judecată, precum şi a condamnării penale a agenţilor diplomatici. Un agent diplomatic care se face vinovat de fapte grave în statul acreditar poate fi declarat persona non grata şi expulzat. Această imunitate nu îl exceptează de jurisdicţia statului acreditant [art. 31 alin. (4)]. b) Imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativ ă este prev ăzută tot de art. 31 alin. (1). Dacă imunitatea de jurisdicţie penală este absolută, în cazul imunităţii de jurisdicţie civilă şi administrativ ă se pot face unele excep ţii: - dacă este vorba de o ac ţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic îl posed ă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; - dacă este vorba de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu particular; - dacă este vorba de o acţiune privind o activitate profesional ă sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar, în afara funcţiilor sale oficiale. Art. 42 al Convenţiei interzice agenţilor diplomatici să exercite în statul acreditar vreo activitate profesional ă sau comercială în vederea unui câ şt ig personal. 5. Privilegiile diplomatice reprezintă tratamente speciale aplicate agenţilor diplomatici de către statul acreditar, în diverse domenii. a) Libertatea de comunicare a misiunii diplomatice - trebuie permisă şi ocrotită de statul acreditar, potrivit art. 27 din Conven ţie. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte ale statului acreditant, oriunde se afl ă acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicaţie potrivite.
79
b) Privilegiile fiscale sunt prev ăzute de art. 34 al Convenţiei. Astfel, agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe personale sau reale, na ţionale sau locale, cu excepţia unor cazuri limitativ prev ăzute, cum ar fi impozitele şi taxele indirecte, impozitele şi taxele asupra bunurilor imobile particulare, taxele privind drepturile de succesiune ş.a. d) Privilegiile vamale vizează scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii şi uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale. e) Alte privilegii - scutirea de dispozi ţiile cu privire la asigur ările sociale în vigoare în statul acreditar; - scutirea de orice prestaţie personală, de orice serviciu public, de sarcini militare, de rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare; - dreptul de a arbora drapelul na ţional şi stema naţională pe localul misiunii, reşedinţa şefului misiunii şi pe mijloacele de transport ale acesteia. 6. Facilităţile diplomatice constau în înlesniri acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice în scopul desf ăşurării normale a activit ăţilor lor: înlesnirea ob ţinerii unui sediu, a locuinţelor membrilor misiunii etc. Orice persoană care are dreptul la aceste privilegii şi imunităţi beneficiază de ele imediat ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a- şi lua în primire postul. Când func ţia unei astfel de persoane ia sfâr şit, privilegiile şi imunităţile încetează în momentul când persoana respectiv ă părăseşte ţara sau într-un termen rezonabil care îi este acordat în acest sens.
b. Concepte-cheie ale dreptului consular
Relaţiile consulare pot fi definite ca raporturi între state, bazate pe reciprocitate, având ca scop protecţia cetăţenilor aflaţi în străinătate. Rezultă, aşadar, că principala deosebire dintre relaţiile diplomatice şi cele consulare constă în specializarea acestora din urm ă: în timp ce relaţiile diplomatice vizează reprezentarea politică generală, relaţiile consulare au în vedere protecţia persoanelor, a intereselor acestora, dar şi dezvoltarea unor rela ţii economice şi culturale. Relaţiile consulare produc efecte în ordinea juridic ă internă a statului. Stabilirea relaţiilor consulare este determinat ă, de cele mai multe ori, de prezen ţa în număr mare a cetăţenilor statului trimiţător în statul de reşedinţă, ca şi de frecvenţa ac ţiunilor de cooperare reciprocă în diverse domenii. Între misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale aceluiaşi stat există un raport de subordonare. Reglementarea relaţiilor consulare în dreptul interna ţional contemporan a fost codificată în Conven ţ ia de la Viena cu privire la rela ţ iile consulare (1963). Ca principiu general, Convenţia stabileşte că stabilirea relaţiilor consulare se face prin consim ţământ reciproc. Ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage dup ă sine ipso facto ruperea relaţiilor consulare. Misiunile consulare poartă, după rangul lor, denumirea de consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenţii consulare. VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII:
80
B. Selejan-Guţan, op. cit., 2003, pp.138-150; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 178-187; R. N ăstase, B. Aurescu, I. Gâlea, Drept diplomatic ş i consular. Sinteze pentru examen , Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002; I.M. Anghel, Drept diplomatic ş i consular , Editura Lumina Lex, Bucure şti, 1996; S. Scăunaş, Drept interna ţ ional public , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.281-308. Timpul necesar studiului: 4 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Defini ţ i ş i clasifica ţ i imunitatea statelor.
2) Care sunt actele care nu beneficiaz ă de imunitate?
3) În ce condi ţ ii poate fi deschis ă valiza diplomatic ă de c ăt re agen ţ ii statului acreditar?
4) Care sunt regulile ş i principiile după care se stabile şt e jurisdic ţ ia penal ă a statelor?
81
5) Prezenta ţ i imunit ăţ ile diplomatice.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ridicarea imunităţii diplomatice poate fi dispusă: a. de statul acreditar b. de statul acreditant c. de o instanţă judecătorească 2. Exceptarea de la jurisdicţia penală a statului acreditar este: a. o imunitate b. un privilegiu c. o facilitate 3. Nu beneficiază de imunitate internaţională: a. şeful statului, dacă a să vârşit crima de înalt ă trădare b. oficialii statului, dacă au să vârşit crime împotriva umanităţii c. reprezentanţii organizaţiilor internaţionale 4. Localurile misiunilor diplomatice beneficiaz ă de: a. imunitate b. inviolabilitate c. ambele 5. Valiza diplomatică: a. nu poate fi deschisă niciodată de către reprezentaţii statului acreditar b. poate fi deschisă în anumite condi ţii de către reprezentaţii statului acreditar c. poate fi scanată de reprezentaţii statului acreditar, numai în anumite situaţii.
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului.
82
TESTE DE EVALUARE: 1. Ridicarea imunităţii diplomatice nu poate fi dispus ă: a. de statul acreditar b. de statul acreditant c. de o instanţă judecătorească 2. Condiţiile de punere în practică a protecţiei diplomatice sunt: a. condiţia de naţionalitate între persoana privat ă şi statul său b. epuizarea căilor de recurs interne c. condiţia „clean hands” 3. Statutul personalului diplomatic şi consular. Decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în Cauza Teherah (SUA c/Iran, 1980)
„La 4 noiembrie 1979 mai multe sute de studen ţi iranieni şi alţi demonstranţi au luat cu asalt şi ocupat ambasada SUA de la Teheran protestând în acest mod fa ţă de SUA pentru admiterea pe teritoriul s ău a unui fost conduc ător iranian sub pretextul unui tratament medical. Forţele de securitate iraniene nu s-au implicat, în niciun mod, în oprirea acestei activităţi ci doar au disp ărut de la locul faptei. Toate consulatele SUA din Iran au fost ocupate, situaţia fiind menţinută aşa chiar şi după decizia Curţii Internaţionale de Justiţie. Protestatarii au preluat arhivele şi documentele apar ţinând ambasadelor şi consulatelor SUA şi au reţinut ostateci de naţionalitate americană (în număr de 52) 50 provenind din rândul personalului acestor misiuni diplomatice iar 2 din rândul popula ţiei civile. Au fost eliberate numai femeile şi persoanele de culoare. SUA a solicitat Curţii Internaţionale de Justiţie luarea de măsuri provizorii pentru protecţia naţionalilor săi precum şi adoptarea unei decizii prin care s ă oblige Iranul la eliberarea ostatecilor, evacuarea ambasadelor şi a consulatelor, pedepsirea persoanelor responsabile şi plata de despăgubiri. În aprilie 1980, în timp ce cazul se afla încă pe rolul Curţii, forţe militare aeriene ale SUA au descins în Iran în zona de şertului, într-o tentativ ă de salvare a cetăţenilor săi deţinuţi ostateci. Tentativa a fost însă abandonată datorită defectuozităţii echipamentului folosit. O serie de militari americani fiind uci şi în timp ce se retr ăgeau, datorită unei coliziuni. Nu a fost produs niciun fel de prejudiciu, nici propriet ăţii şi nici persoanei vreunui na ţional iranian”. (Preluat după D.J. Harris, Cases and Materials on International Law , p. 373) Cerinţe:
Plecând de la starea de fapt descrisă mai sus, precizaţi: a. Care sunt regulile de baz ă în materia statutului personalului diplomatic şi consular şi ce documente internaţionale sunt incidente în materie? b. Ce principii, reguli, obligaţii în materia dreptului diplomatic şi consular au fost înc ălcate de către Iran? c. Care au fost consecinţele încălcării acestor principii, reguli, obliga ţii pentru statele implicate în acest incident? d. Ambele părţi implicate în conflict au înc ălcat dreptul internaţional? În ce măsură şi cum? Argumentaţi. e. Care credeţi că a fost soluţia Curţii Internaţionale de Justiţie în această cauză?
83
TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Prezentaţi comparativ, imunităţile şi privilegiile diplomatice, respectiv imunităţile şi privilegiile consulare.
84
TEMA VIII – TRATATUL INTERNA ŢIONAL I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea principiilor care stau la baza încheierii tratatelor interna ţionale înţelegerea etapelor care trebuie parcurse pentru încheierea valabil ă a tratatelor internaţionale înţelegerea efectelor pe care tratatele interna ţionale le produc fa ţă de părţi înţelegerea efectelor pe care tratatele interna ţionale le produc fa ţă de terţi dobândirea cuno ştinţelor legate de terminologia specific ă a dreptului tratatelor înţelegerea cauzelor de nulitate a tratatelor şi a regulilor de interpretare a acestora • •
• • • •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice etapele care trebuie parcurse pentru a fi încheiat un tratat, în general, şi un tratat de către România, în particular studentul să fie capabil să evidenţieze care sunt efectele tratatelor faţă de părţi şi faţă de terţi studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile care guvernează interpretarea tratelor internaţionale studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice diferitele tipuri de tratate încheiate în planul dreptului interna ţional •
•
•
•
III. TERMENI DE REFERIN ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): tratat internaţional, condiţii de fond şi de form ă, negociere, ratificare, depline puteri, ius cogens, nulitate, pacta sunt servanda, principiul relativităţii, rebus sic standibus, codificarea dreptului tratatelor, Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. IV.
STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 1. Definiţia, clasificarea şi codificarea dreptului tratatelor 2. Încheierea tratatelor internaţionale d. Condi ţ ii de fond şi de form ă e. Etapele încheierii tratatelor internaţionale f. Legisla ţ ia român ă în materia încheierii tratatelor internaţionale 3. Respectarea şi aplicarea tratatelor de către statele părţi 4. Efectele tratatelor faţă de terţi 5. Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor internaţionale 6. Nulitatea tratatelor internaţionale 7. Reguli de interpretare a tratatelor internaţionale
V. REZUMAT:
Importanţa specială a dreptului tratatelor în dreptul interna ţional aproape c ă nu mai trebuie subliniată. Într-adev ăr, tratatul internaţional este cel mai utilizat instrument juridic de reglementare în relaţiile internaţionale contemporane.
85
Definiţia legală a tratatului internaţional se află în art. 2 alin. (1) al Convenţiei de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor: tratatul "este un acord interna ţional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul interna ţional, fie că este consemnat într-un instrument sau în mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particular ă." Preocupările Comisiei de Drept Interna ţional privind codificarea dreptului tratatelor s-au concretizat în adoptarea, în anul 1966, a unui set de 75 de articole-proiect, care au format baza Convenţiei privind Dreptul Tratatelor, adoptat ă la Viena, în cadrul Conferin ţei ce a avut loc între 1968 şi 1969. Convenţia, cunoscută sub numele de Conven ţ ia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor , a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980. Ea cuprinde 85 de articole şi constituie un adev ărat cod al celor mai importante domenii ale dreptului tratatelor. Sunt exceptate de la aplicarea Convenţiei tratatele dintre state şi organizaţii internaţionale, problemele legate de succesiunea statelor la tratate şi efectele războiului asupra tratatelor. În privin ţa tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale, acestea sunt reglementate de Conven ţ ia privind dreptul tratatelor dintre state ş i organiza ţ ii interna ţ ionale , adoptată la Viena în 1986 şi intrată în vigoare în 1987. Aceasta a preluat regulile cuprinse în Convenţia din 1969, adaptându-le la tratatele care fac obiectul ei. CON ŢINUTUL TEMEI VIII: 1. Definiţia, clasificarea şi codificarea dreptului tratatelor a. Definiţia. Tratatul internaţional este, aşadar, acordul de voin ţă intervenit între subiecte ce au capacitatea de a îl încheia în mod valabil (state sau organiza ţ ii interna ţ ionale), cu inten ţ ia de a stabili raporturi juridice în conformitate cu dreptul interna ţ ional. b. Clasificarea tratatelor se face după mai multe criterii. Astfel, dup ă efectele tratatelor faţă de părţi, se disting: tratate-legi (cu valoare normativ ă ) şi tratate-contract (cu efecte comparabile cu cele ale contractelor din dreptul privat). După criteriul numărului subiectelor, întâlnim tratate bilaterale şi tratate multilaterale. Aplicarea criteriului calităţii subiectelor determină distincţia dintre tratate între state, tratate între state ş i organiza ţ ii interna ţ ionale şi tratate între organiza ţ ii interna ţ ionale. Un alt criteriu este cel al obiectului tratatului: tratate politice, militare, economice, culturale etc. După criteriul aplicării în timp, tratatele pot fi cu termen sau nelimitate în timp. După criteriul aplicării în spaţiu, distingem tratate universale şi tratate regionale. În sfârşit, după criteriul formal sau al denumirii, apar o multitudine de tipuri de tratate: - tratatele propriu-zise: tratate de pace, tratate politice etc. - conven ţ iile reglementează un domeniu determinat: drepturile omului, eliminarea discriminării rasiale, dreptul mării etc; - pactele desemnează acorduri cu caracter solemn: Pactul Ligii Na ţiunilor, Pactul BriandKellogg, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice; - acordurile sunt înţelegeri încheiate la un nivel mai concret: acorduri economice, ştiinţifice, culturale; - chartele ş i statutele sunt, de regulă, acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale sau instituţiilor internaţionale: Charta ONU, Charta Organiza ţiei Statelor Americane, Charta Uniunii Africane, Statutul Consiliului Europei, Statutul Cur ţii Internaţionale de Justiţie etc.; - alte tratate şi acorduri ca: protocoale, memorandumuri, concordate, agremente etc.
(1969)
c. Codificarea dreptului tratatelor - Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
86
2. Încheierea tratatelor internaţionale
Odată îndeplinite unele condi ţii de fond şi de form ă pentru încheierea tratatelor, aceasta poate avea loc, urmând cele trei etape tradi ţionale: negocierea, semnarea şi exprimarea consimţământului statelor de a fi obligate prin tratat. g. Condi ţ ii de fond şi de formă
Pentru existenţa tratatelor este necesară îndeplinirea unor condi ţii de fond care privesc manifestarea de voinţă a părţilor, obiectul şi scopul tratatului, calitatea subiectelor, precum şi intenţia acestora de a produce efecte juridice. a) exprimarea liberă a acordului de voinţă al părţilor b) obiectul tratatului să fie realizabil şi licit c) Părţile care încheie tratatul trebuie s ă fie subiecte ale dreptului interna ţional. d) Acordul de voin ţă al părţilor tratatului trebuie să intervină cu intenţia de a produce efecte juridice: stabilirea unor norme de conduit ă general obligatorii. e) Acordul de voin ţă al statului trebuie să fie guvernat de normele dreptului internaţional. h. Etapele încheierii tratatelor internaţionale
1. Negocierea tratatelor. Negocierea reprezint ă prima etapă a procesului de încheiere a unui tratat, în care se elaboreaz ă conţinutul acestuia. Negocierea cu privire la cuprinsul tratatului are loc între reprezentan ţii statelor învestiţi cu autoritate în acest scop. Dovada acestei autorit ăţi o reprezintă, de regulă, documentele privind acordarea deplinelor puteri pentru această negociere, precum şi pentru etapele ulterioare ale încheierii. Astfel, potrivit art. 7 al Conven ţiei din 1969, o persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a fi legat prin tratat dac ă: a) prezintă depline puteri cuvenite; b) rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejur ări, că aveau intenţia de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu pretinde prezentarea de depline puteri. Unele persoane sunt considerate ca reprezentând statul în virtutea func ţiei lor, f ără a mai fi obligate să prezinte depline puteri: şefii de stat, şefii de guvern, mini ştrii afacerilor externe, pentru toate etapele încheierii tratatului; şefii misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat încheiat între statul acreditant şi cel acreditar; reprezentan ţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lâng ă o organizaţie internaţională sau un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinţă, organizaţie sau organ. 2. Autentificarea tratatelor. După adoptare, tratatul este semnat, în scopul autentific ării textului. Autentificarea prin semnare reprezint ă un act solemn, prin care statele confirm ă încheierea negocierilor şi adoptarea formei definitive a tratatului. Autentificarea tratatului mai poate fi f ăcută şi prin includerea sa în actul final al unei conferin ţe sau în alte moduri stabilite de statele participante. Cel mai frecvent, îns ă, autentificarea se face prin semnare. Pe lâng ă autentificare, semnarea tratatului poate avea ca efect exprimarea consimţământului statului de a fi legat prin tratat, atunci când nu este supus ă ratificării, acceptării sau aprobării.
87
3. Exprimarea consimţământului statului de a fi legat prin tratat 3.1.Ratificarea este cea mai frecvent ă modalitate de exprimare a consim ţământului statelor. Actul ratificării presupune dou ă etape procedurale: una de drept constituţional, actul ratificării fiind de competen ţa organelor interne ale statelor, de regulă a parlamentelor; a doua etap ă a ratificării ţine de dreptul internaţional şi este concretizată în schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare între statele contractante sau la depozitarul acestora. 3.2. Acceptarea, aprobarea şi aderarea sunt modalităţi alternative de exprimare a consimţământului statelor. Acceptarea şi aprobarea sunt acte echivalente ratificării, în timp ce aderarea se referă la exprimarea consimţământului de către un stat care nu a negociat şi semnat tratatul respectiv, dar dore şte să devină parte la acesta. Potrivit art. 15 al Conven ţiei din 1969, aderarea este posibil ă numai dacă ea este prev ăzută expres în textul tratatului sau dacă este stabilit pe altă cale de către statele participante la negociere. 3.3. Un alt mod de exprimare a consim ţământului statelor de a fi legate prin tratat este cel prev ăzut de art. 13 al Convenţiei, schimbul de instrumente constituind tratatul. Această modalitate de exprimare a consim ţământului este valabilă atunci când instrumentele prev ăd că schimbul lor va avea acest efect sau când se poate stabili intenţia părţilor de a conferi acest efect schimbului de instrumente. 4. Intrarea în vigoare a tratatelor. Intrarea în vigoare a tratatelor este momentul de la care acestea produc efecte şi are loc la data şi după modalităţile stabilite prin dispoziţiile tratatului sau prin acordul statelor participante la negociere. În cazul tratatelor multilaterale, de regul ă, intrarea în vigoare se stabileşte în funcţie de depunerea unui anumit num ăr de instrumente de ratificare pe lâng ă unul din guvernele statelor p ărţi sau pe lâng ă o organizaţie internaţională special desemnată ca depozitar. i. Legisla ţ ia română în materia încheierii tratatelor interna ţionale
Constituţia României şi Legea nr. 590/2003 privind tratatele stabilesc normele privind încheierea tratatelor internaţionale de către statul român. Prerogativa încheierii acestor tratate revine Preşedintelui României. Negocierea şi semnarea tratatelor interna ţionale se face de către delegaţi special abilitaţi de către preşedinte sau de către guvern. Tratatele negociate şi semnate în numele României sunt ulterior supuse fie ratific ării de către Parlament, fie aprob ării de către Guvern. 3. Respectarea şi aplicarea tratatelor de către statele părţi
Problema rezervelor la tratatele interna ţionale este unul din cele mai controversate aspecte ale dreptului tratatelor. Rezerva a fost definit ă în doctrină ca fiind "o declara ţie unilaterală prin care un stat, atunci când semneaz ă, ratifică, acceptă sau aderă la un tratat, precizează, ca o condi ţie a consimţământului său de a fi legat prin tratat, un anumit termen care face ca efectele tratatului să varieze în aplicarea lui între statul respectiv şi celelalte părţi la acesta. Potrivit principiului pacta sunt servanda , orice tratat în vigoare leag ă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă. O parte nu poate invoca dispozi ţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. 88
ăţ ii Art. 28 al Conven ţiei din 1969 consacră regula neretroactivit ăţ ii tratatelor: dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o inten ţie diferită sau aceasta nu este stabilit ă pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leag ă o parte în ce prive şte un act sau fapt anterior datei intr ării în vigoare a acestui tratat fa ţă de această parte sau în ce prive şte o situaţie care încetase s ă existe la acea dată. Din punct de vedere teritorial, tratatele se aplică cu privire la întreg teritoriul statului, cu excepţia cazului când din cuprinsul s ău reiese o inten ţie diferită (art. 29). Unele state au practicat, destul de rar, aceast ă exceptare de la aplicarea teritorial ă a unor dispoziţii ale tratatelor, fie cu privire la teritoriul coloniilor ("clauza colonială"), fie cu privire la teritoriul unora din statele federate ("clauza federal ă"). O problemă specială este cea a tratatelor succesive având acelaşi obiect. În această privinţă, textul art. 30 al Convenţiei din 1969 este supus prevederilor art. 103 al Cartei ONU, potrivit căruia obligaţiile care rezult ă din Cartă au prioritate faţă de orice alt acord interna ţional.
4. Efectele tratatelor faţă de terţi
Natura cvasi-contractuală a tratatelor interna ţionale impune aplicarea principiului relativităţii efectelor acestora: un tratat nu creeaz ă nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat ter ţ, f ără consimţământul său, principiu consacrat şi de art. 34 al Conven ţiei din 1969. Este o consecinţă firească a principiilor suveranit ăţii şi egalităţii statelor şi a naturii consensuale a dreptului internaţional. Rezultă, a şadar, că un stat terţ poate accepta ca un tratat la care nu este parte să producă unele efecte în ceea ce-l prive şte, dacă sunt îndeplinite unele condi ţii, ce diferă după cum este vorba de tratate care prev ăd obliga ţ ii ii pentru statele terţe sau de tratate care prev ăd drepturi pentru statele terţe. 5. Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor interna ţionale
Ca şi încheierea, şi modificarea tratatelor depinde de consim ţământul părţilor, în temeiul principiul libertăţii de voinţă şi al egalităţii suverane a statelor. În general, textele tratatelor prev ăd şi clauzele aplicabile modific ării acestora. Uneori, se apelează la aşa-numita "clauză a unanimităţii", potrivit căreia pentru a interveni o modificare este nevoie de consim ţământul tuturor statelor părţi). Alteori, mai frecvent, pentru o mai mare flexibilitate a procesului de modificare, se recurge la regula majorit ăţii părţilor. Pentru situaţiile în care tratatele nu con ţin astfel de referiri exprese la clauzele de modificare, Convenţia din 1969 stabileşte, în art. 40-41 un set de reguli aplicabile modific ării tratatelor. Principiul general impus de art. 43 al Conven ţiei din 1969 este cel potrivit căruia nulitatea, stingerea sau denunţarea unui tratat, retragerea uneia din p ărţi sau suspendarea aplicării tratatului, nu afectează în nici un fel îndatorirea unui stat de a executa orice obliga ţii enunţate în tratat, la care este supus în temeiul dreptului interna ţional, independent de tratatul respectiv. Încetarea efectelor unui tratat, denun ţarea sa sau retragerea unei p ărţi, precum şi suspendarea, nu pot avea loc decât în aplicarea prevederilor tratatului sau ale Conven ţiei din 1969. Astfel, potrivit art. 54, încetarea unui tratat tratat sau retragerea unei unei părţi pot avea loc: - în conformitate cu dispozi ţiile tratatului; - în orice moment, prin consim ţământul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state contractante. Tratatele pot cuprinde în textul lor clauzele ce guvernează încetarea şi suspendarea: condiţii rezolutorii, clauze privind denun ţarea sau retragerea etc. 89
6. Nulitatea tratatelor internaţionale
Nulitatea reprezintă o cauză specială de încetare a efectelor tratatelor. Conven ţia din 1969 prevede următoarele cauze de nulitate a tratatelor: 1. Violarea unei norme de ius cogens prin dispozi ţ ţ iile iile tratatului 2. Existen ţ a unor vicii de consim ţământ la încheierea tratatului:
a) Violarea unei dispozi ţii a dreptului intern b) Eroarea c) Dolul d) Coruperea reprezentantului unui stat e) Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului f) Constrângerea exercitată asupra unui stat 7. Reguli de interpretare a tratatelor internaţionale
Interpretarea tratatelor are ca scop asigurarea aplic ării lor corecte şi uniforme de c ătre toate statele părţi. Competenţa principală de a interpreta tratatele interna ţionale revine statelor părţi, dacă acestea nu recurg la interpretarea unui tribunal ad hoc sau a unei instanţe internaţionale. Convenţia din 1969 stabileşte regulile generale de interpretare, în art. 31: n uit; ă credin ţă potrivit sensului obi ş şnuit; - un tratat trebuie interpretat cu bun ă - interpretarea unui termen general înso ţit de un termen special este limitată la înţelesul indicat de termenul special (doctrina ejusdem generis sau a aplicării termenilor de acela şi fel); - o prevedere expres ă exclude orice altă interpretare ( expressio expressio unius est exclusio alterius ). ăţ ii În toate cazurile, interpretarea textului tratatului este supusă principiului efectivit ăţ ii : atunci când o norm ă este susceptibilă de două sensuri, trebuie înţeleasă în acel sens în care produce efecte, şi nu în cel contrar producerii acestor efecte.
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: RII:
cit., 2003, pp.154-171; B. Selejan-Guţan, op. cit., B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., cit., 2008, pp. 196-211; , , vol.I, 2005, pp.95-120; R. Miga-Beşteliu op. cit., cit. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura , op. cit .,., 2006, p.249-304. Timpul necesar studiului: 4 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB Ă RI RI RECAPITULATIVE: RECAPITULATIVE: ă ta 1) Ar ă ta ţ i care sunt etapele încheierii tratatelor interna ţ ionale ionale ş i explica ţ i fiecare etapă în parte.
90
ării 2) Care sunt regulile privind încetarea ş i suspendarea aplic ă r ii tratatelor interna ţ ionale? ionale?
3) Ar ă t a ţ i care sunt efectele tratatelor fa ţă r ţ i.i. ăta ţă de pă r
ţ e? 4) În ce condi ţ iiii poate produce efecte tratatele, fa ţă de statele ter ţ e?
ţ i regulile de interpretare a tratatelor interna ţ ionale. 5) Prezenta ţ ionale.
91
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Un tratat internaţional produce efecte juridice faţă de un stat-parte: a. după ce a fost semnat b. după ce textul său a fost adoptat de c ătre toate statele-părţi c. după ratificare 2. O rezerv ă la un tratat internaţional se poate face dac ă: a. este formulată în scris b. este comunicată la timp depozitarului c. nu este incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului d. nu este vag ă e. este acceptată de toate celelalte state-părţi 3. O rezerv ă la un tratat internaţional are ca efect: a. modificarea tratatului b. modificarea întregului tratat fa ţă de statul care face rezerva c. modificarea dispozi ţiei din tratat cu privire la care statul a f ăcut rezerva, faţă de toate statele-părţi d. modificarea dispoziţiei din tratat cu privire la care statul a f ăcut rezerva, faţă de statul rezervatar 4. Tratatele produc efecte: a. faţă de indivizi b. între statele părţi c. în anumite condi ţii, şi faţă de state terţe 5. Tratatele internaţionale pot înceta prin: a. abrogare b. anulare c. denunţare şi retragere d. schimbarea fundamental ă a împrejurărilor
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Un tratat internaţional poate fi negociat de: a. un ambasador b. şeful statului c. orice agent diplomatic d. o persoan ă care prezintă depline puteri 2. Nulitatea unui tratat poate interveni:
92
a. pentru neîncheierea în forma adecvat ă b. pentru violarea unei norme de ius cogens c. pentru nerespectarea obliga ţiilor fundamentale ale p ărţilor d. pentru vicii de consimţământ 3. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor: a. a intrat în vigoare în 1980 b. mai este denumit ă şi tratat al tratatelor c. a intrat în vigoare în 1969 d. se aplică numai tratatelor încheiate între state nu şi celor încheiate între state şi organizaţii internaţionale 4. Principiul relativităţii efectelor tratatului se referă la: a. efectele tratatului faţă de terţi b. efectele tratatului între părţi c. admite excepţii 5. Consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat poate fi exprimat prin: a. semnare b. schimbul de instrumente de ratificare c. schimbul de instrumente de aprobare 6. Ce principiu de drept internaţional public specific materiei tratatelor interna ţionale poate fi identificat în citatele de mai jos? În ce const ă acesta, în general, şi ce particularităţi prezintă în materia tratatelor? a.„( ) Un stat trebuie să se abţină de la comiterea unor acte care ar putea lipsi un tratat de obiectul şi scopul său: a. când a semnat tratatul sau a schimbat instrumentele care constituie tratatul sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, atâta timp cât nu şi-a manifestat intenţia de a nu deveni parte la tratat; sau b. când şi-a exprimat consimţământul de a fi legat prin tratat, în perioada care precede intrarea în vigoare a tratatului şi cu condiţia ca aceasta să nu fie întârziată nejustificat”. ( Conven ţ ia de la Viena privind dreptul tratatelor 1969, art. 18) b. „O obligaţie de bună-credinţă, de a se ab ţine de la acte care ar putea aduce atingere obiectului tratatului, este considerată a fi general acceptată pentru un stat din momentul în care, semnând tratatul, l-a supus spre ratificare”. ( International Law Commission , citată de D.J. Harris, Cases and materials on international law , Thomson, London, 2004, p. 808) c. „Aceasta este pentru a v ă informa (...) că SUA nu intenţionează să devină parte la Statutul Curţii Penale Internaţionale (...) Pe cale de consecin ţă, SUA consideră că nu are niciun fel de obliga ţie n ăscută din semnarea Statutului la 31 decembrie 2000. Statele Unite ale Americii solicită ca intenţia lor de a nu fi parte la acest statut (...) s ă fie reflectată în lista corespunzătoare deţinută de depozitarul tratatului (...)” ( Comunicatul Departamentului de Pres ă al Statelor Unite ale Americii , May 2002, citat de D.J. Harris, Cases and materials on international law , Thomson, London, 2004, p. 808) TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
93
Prezentaţi şi comentaţi cauzele de nulitate a tratatelor internaţionale
TEMA IX – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL UMANITAR I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea principiilor care stau la baza dreptului interna ţional umanitar înţelegerea regulilor de aplicare a dreptului interna ţional umanitar înţelegerea efectelor pe care le are aplicarea a şa-numitei Clauze Martens înţelegerea rolului Comitetului Interna ţional al Crucii Roşii în dezvoltarea şi promovarea dreptului umanitar înţelegerea obligaţiilor pe care şi le asumă statele pentru respectarea şi aplicarea dreptului internaţional umanitar înţelegerea interacţiunii dreptului internaţional umanitar cu dreptul penal, intern şi internaţional, şi materia drepturilor omului • • • •
•
•
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice distincţia între dreptul de la Haga şi dreptul de la Geneva studentul să fie capabil să evidenţieze care sunt obligaţiile asumate de statele semnatare ale Convenţiilor de la Haga şi Geneva şi consecinţele lor studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile aplicabile în cazul conflictelor armate cu privire la protec ţia bunurilor, persoanelor etc. studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice diferitele tipuri de interdicţii în utilizarea anumitor mijloace de purtare a r ăzboiului considerate interzise de dreptul umanitar •
•
•
•
ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): combatant, militar, III. TERMENI DE REFERIN populaţie civilă, dreptul de la Haga, dreptul de la Geneva, Crucea Ro şie, Semiluna Roşie, principiul umanităţii, principiul distincţiei între combatanţi şi necombatanţi; interzicerea suferinţelor inutile. IV.
STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 4. Scurte consideraţii istorice 5. Dreptul internaţional umanitar contemporan 6. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
V. REZUMAT:
Întrebarea fundamental ă care guvernează materia dreptului internaţional umanitar este: cum se poate desf ăşura o activitate esenţialmente inumană (războiul) în condi ţii umane? Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut şi sub denumirea de ius in bello (dreptul privind purtarea r ăzboiului), pentru a-l deosebi de ius ad bellum (dreptul la război). Astfel, dacă ius ad bellum determină legalitatea unui conflict armat dup ă normele dreptului internaţional (în mod special prin aplicarea art. 2 alin. (4) şi (7) ale Cartei ONU), ius in bello nu 94
vizează legalitatea conflictului şi se aplică indiferent de aceasta. Dreptul umanitar se aplic ă în interesul umanităţii, f ără a avea pretenţia de a preveni efectele negative ale r ăzboiului. Dreptul internaţional umanitar poate fi definit ca ansamblul regulilor de drept internaţional, stabilite prin tratate sau cutume interna ţionale, care sunt destinate să rezolve probleme de ordin umanitar, ce rezult ă direct din conflicte armate interne sau interna ţionale şi care, din motive umanitare, limiteaz ă dreptul părţilor conflictului de a utiliza anumite metode şi mijloace de purtare a r ăzboiului, instituind obligaţia de a proteja persoanele sau bunurile care sunt sau pot fi afectate de conflict. CON ŢINUTUL TEMEI IX: 1. Scurte consideraţii istorice
- primele preocup ări pentru protecţia răniţilor şi a prizonierilor de r ăzboi – Arta r ă zboiului (China), Legile lui Manu (India); - primele măsuri pentru protecţia acestor categorii de persoane, în Europa se contureaz ă abia în secolul al XVIII-lea – Contractul social (Jean-Jaques Rousseau); - primele reguli de drept în materie apar tot în Europa – secolul al XIX-lea – Jean-Henry Dunant– Bătălia de la Solferino – Comitetul interna ţ ional de Permanent de Ajutorare a R ă ni ţ ilor devenit Comitetul Interna ţ ional al Crucii Roş ii ; - Conferinţele de la Geneva – Conven ţ ia de la Geneva ( 1864) revizuită în 1906 şi 1929; - Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 au extins prevederile Conven ţiei de la Geneva şi la războiul pe mare, aceste dispozi ţii rămânând în vigoare pân ă în 1949, când au fost înlocuite de prevederile Conven ţiei nr. II de la Geneva, din 12 august 1949; - Convenţia nr. IV de la Haga (1907) asupra legilor şi cutumelor războiului pe uscat. - clauza de Martens - conform căreia mijloacele şi metodele de purtare a r ăzboiului nu sunt nelimitate 2. Dreptul internaţional umanitar contemporan
Întrebarea fundamental ă care guvernează materia dreptului internaţional umanitar este: cum se poate desf ăşura o activitate esenţialmente inumană (războiul) în condi ţii umane? Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut şi sub denumirea de ius in bello (dreptul privind purtarea r ăzboiului), pentru a-l deosebi de ius ad bellum (dreptul la război). Astfel, dacă ius ad bellum determină legalitatea unui conflict armat dup ă normele dreptului internaţional (în mod special prin aplicarea art. 2 alin. (4) şi (7) ale Cartei ONU), ius in bello nu vizează legalitatea conflictului şi se aplică indiferent de aceasta. Dreptul umanitar se aplic ă în interesul umanităţii, f ără a avea pretenţia de a preveni efectele negative ale r ăzboiului. 1. Noţiune: ansamblul regulilor de drept interna ţ ional, stabilite prin tratate sau cutume interna ţ ionale, care sunt destinate s ă rezolve probleme de ordin umanitar, ce rezult ă direct din conflicte armate interne sau interna ţ ionale ş i care, din motive umanitare, limiteaz ă dreptul pă r ţ ilor conflictului de a utiliza anumite metode ş i mijloace de purtare a r ă zboiului, instituind obliga ţ ia de a proteja persoanele sau bunurile care sunt sau pot fi afectate de conflict. 2. Distincţia ius in bello (dreptul privind purtarea r ăzboiului) şi ius ad bellum (dreptul la război); dreptul privind purtarea r ăzboiului cuprinde două categorii de reguli: - regulile privind purtarea r ăzboiului (denumit tradiţional "dreptul de la Haga"); - regulile privind protecţia persoanelor şi bunurilor în timpul conflictelor armate (sau "dreptul de la Geneva").
95
3. Obiectul protecţiei normelor de drept umanitar – categorii de persoane protejate de dreptul umanitar; - persoanele protejate: combatan ţii, răniţii, bolnavii, naufragiaţii, populaţia civilă; - bunurile protejate 4. Izvoarele dreptului umanitar contemporan - Conven ţ ia pentru îmbunăt ăţ irea soartei r ăni ţ ilor şi bolnavilor din for ţ ele armate de campanie; - Conven ţ ia pentru îmbunăt ăţ irea soartei r ăni ţ ilor, bolnavilor şi naufragia ţ ilor din for ţ ele armate pe mare; - Conven ţ ia privind tratamentul prizonierilor de r ă zboi; - Conven ţ ia privind protec ţ ia persoanelor civile în timp de r ă zboi; - Protocolul adi ţ ional I privind protec ţ ia victimelor conflictelor armate interna ţ ionale; - Protocolul adi ţ ional II privind protec ţ ia victimelor conflictelor armate f ăr ă caracter interna ţ ional. Alte izvoare: - Conven ţ ia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948); - Conven ţ ia pentru protec ţ ia bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 1954); - Conven ţ ia privind imprescriptibilitatea crimelor de r ă zboi şi a crimelor împotriva umanit ăţ ii (1968); - Conven ţ ia privind unele arme conven ţ ionale; - Conven ţ ia privind securitatea personalului Na ţ iunilor Unite şi a celui asociat (1994).
5. Principiile dreptului umanitar
a. Principiul umanităţii - care stă la baza mişcării internaţionale a Crucii Roşii, vizează, conform rezoluţiei celei de-a 20-a conferinţe internaţionale a Crucii Roşii din 1965, „prevenirea şi uşurarea în orice circumstanţe a suferinţelor umane”; b. Principiul proporţionalităţii; c. Principiul non-discriminării; d. Principiul distincţiei între combatanţi şi necombatanţi - Combatanţii sunt membrii forţelor armate, adic ă acele persoane care au dreptul s ă participe la ostilităţi şi pot fi ucise în mod legitim în cursul r ăzboiului. Necombatan ţii sau civilii sunt persoanele care nu au dreptul de a participa direct la ostilităţi şi nu pot fi atacate în cadrul acestora. e. Obligaţia de a proteja cât mai mult populaţia civilă; f. Principiul interzicerii suferinţelor inutile; g. Regula potrivit căreia dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat;
96
h. Limitele umanitare impuse forţelor de ocupaţie 6. Câmpul de aplicare a dreptului umanitar Conflictele armate internaţionale pot fi definite ca acele conflicte armat ă între două sau mai multe state, chiar dac ă starea de război nu este recunoscut ă de una din ele. De asemenea, dreptul umanitar este aplicabil şi în cazurile de ocupa ţie totală sau parţială a teritoriului unui stat, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nicio rezistenţă militară. Conflictele armate internaţionale pot îmbr ăca diverse forme, cum ar fi: conflicte interstatale declanşate printr-o declara ţie de război sau chiar în lipsa unei asemenea declara ţii, dar şi lupta de rezistenţă a unor mi şcări organizate în caz de ocupa ţie a unui teritoriu sau luptele armate duse de unele entităţi nestatale. Conflictele armate non-internaţionale sunt reglementate de art. 3 comun al celor 4 Convenţii de la Geneva (art. 3 comun) şi de Protocolul adi ţional nr. II. Art. 3 comun al convenţiilor de la Geneva stabileau pentru prima dat ă că dreptul umanitar se aplică şi în cazul conflictelor armate f ără caracter internaţional. În acest caz, articolul citat stabilea un minim de reguli aplicabile în aceste conflicte. - nu intră în câmpul de aplicare a dreptului umanitar situa ţiile de tensiune sau de tulburări interne. 7. Categorii de persoane şi bunuri protejate de dreptul umanitar: - persoane protejate: r ăniţii, bolnavii, naufragiaţii, personalul medical, personalul religios, prizonierii de r ăzboi, populaţia civilă; - bunurile protejate: bunurile cu caracter civil şi bunurile cu caracter medical; - reguli de protecţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor: exemplificativ - reguli de protecţie a prizonierilor de r ăzboi: exemplificativ; - reguli de protecţie a populaţiei civile: exemplificativ. 8. Metode şi mijloace de purtare a r ăzboiului interzise de dreptul umanitar - categorii: a. Metode şi mijloace care produc un r ău inutil (superfluu); b. Metode şi mijloace care nu respect ă principiul distinc ţ iei dintre combatan ţ i ş i necombatan ţ i; c. Metode şi mijloace de r ă zboi ecologic ; d. Metodele perfide de r ă zboi . 9. Aplicarea dreptului umanitar de către state:
-
presupune îndeplinirea unor obliga ţii de către acestea şi anume: 1. angajamentul de a respecta normele acestui drept în toate împrejur ările; 2. obligaţia de a difuza cât mai larg posibil, pe timp de pace ş i de r ăz boi, textul conven ţ iilor şi de a încorpora studiul lor în programele de instruc ţie militară şi, dacă este posibil, civilă, astfel ca principiile acestuia să fie cunoscute de întreaga popula ţie; 3. obligaţia de a lua m ă suri legislative pentru stabilirea sancţiunilor penale menite s ă fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin s ă se comită oricare din infrac ţiunile grave la Convenţiile de la Geneva;
97
4. obligaţia de a urm ă ri ş i judeca persoanele b ăn uite de a fi comis sau de a fi ordonat s ă se comită astfel de infracţiuni; 5. obligaţia de a lua m ă surile necesare pentru încetarea actelor contrare dreptului umanitar. - înfiinţarea de către România a Comisiei Na ţionale de Drept Umanitar ca organ consultativ al Guvernului; sancţionarea penal ă a utilizării f ără drept a semnului distinctiv; 4 iulie ziua Crucii Roşii Române etc. 3. Comitetul internaţional al Crucii Roşii www.icrc.org
-
înfiinţat la Geneva în 1863 şi consacrat prin Convenţiile de la Geneva; contribuţia lui Henry Dunant; statut juridic: instituţie umanitară independentă, cu statut propriu; rol: 1. de a menţine şi difuza principiile fundamentale ale mi şcării: umanitatea, imparţialitatea, neutralitatea, independenţa, serviciul voluntar, unitatea şi universalitatea; 2. de a recunoa şte orice nou ă Societate Naţională de Cruce Roşie constituită, care îndeplineşte condiţiile prev ăzute în statut; 3. de a îndeplini sarcinile care îi revin potrivit Conven ţiilor de la Geneva, de a lucra pentru aplicarea corect ă a dreptului umanitar şi de a lua cuno ştinţă despre orice plângeri privind pretinse violări ale acestuia; 4. de a se strădui în permanenţă, ca instituţie neutră, să asigure protecţia şi asistenţa necesară militarilor şi civililor victime ale conflictelor armate; 5. de a asigura func ţionarea Agenţiei Centrale de Căutare, prev ăzută de Convenţiile de la Geneva; 6. de a contribui la formarea personalului medical şi la preg ătirea echipamentului medical, în cooperare cu autorit ăţile competente; 7. de a contribui la în ţelegerea şi difuzarea cunoştinţelor de drept interna ţional umanitar.
-
simboluri:
98
VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Selejan-Guţan, op. cit., 2003, pp.174-185; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 215-223; S. Scăunaş, op. cit., 2007, pp.340-371; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.412-418; N. Lupulescu, Drept umanitar , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009. Timpul necesar studiului: 4 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Care este rolul Comitetului Interna ţ ional al Crucii Roş ii?
2) În ce const ă principiul distinc ţ iei între combatan ţ i ş i necombatan ţ i?
3) Enun ţ a ţ i câteva reguli privind protec ţ ia persoanelor ş i bunurilor, potrivit dreptului umanitar.
4) Care sunt izvoarele dreptului interna ţ ional umanitar contemporan? 99
5) Care este câmpul de aplicare a dreptului interna ţ ional umanitar?
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Un principiu fundamental al dreptului umanitar este: a. principiul suveranităţii b. principiul umanit ăţii c. principiul distincţiei dintre combatanţi şi necombatanţi 2. Dreptul internaţional umanitar se aplică: a. numai conflictelor armate interna ţionale b. numai conflictelor între statele care au semnat Convenţiile de la Geneva c. tuturor conflictelor armate 3. Beneficiază de protecţia dreptului internaţional umanitar: a. militarii b. combatanţii c. populaţia civilă d. prizonierii de r ăzboi e. mercenarii 4. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este: a. o organizaţie internaţională interguvernamentală b. o instituţie guvernamentală elveţiană c. o organizaţie independentă cu caracter privat 5. Nu beneficiază de tratament umanitar, dacă sunt rănite, şi nici de tratamentul special aplicabil prizonierilor de r ăzboi: a. mercenarii b.populaţia civilă c. spionii d.persoanele care nu sunt asimilate combatan ţilor
100
6. Prin expresia ius in bello: a. se înţelege dreptul de a recurge la agresiune, r ăzboi în orice condi ţii b. se înţelege dreptul de a recurge la agresiune, r ăzboi în condi ţiile strict şi limitativ prev ăzute de Carta ONU c. se vizează legalitatea unui conflict armat d. se desemnează regulile de purtare a r ăzboiului 7. Dreptul internaţional umanitar: a. mai este denumit şi „dreptul de la Geneva” b. presupune stabilirea unor reguli aplicabile conflictelor armate c. mai este denumit şi ius in bello d. nu poate fi considerat ramur ă a dreptului internaţional public 8. Ius ad bellum : a. constituie o regulă pentru reglementarea diferendelor dintre state b. conţine norme juridice care reglementeaz ă măsuri de protecţie a populaţiei civile în timpul conflictelor armate c. este o excepţie de la principiul neagresiunii d. poate fi exercitat în condiţiile limitativ prev ăzute de Carta ONU 9. Sunt izvoare ale dreptului internaţional umanitar: a. Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor, 1933 b. Convenţia de la Geneva privind protec ţia răniţilor c. Convenţia de la Geneva privind protec ţia prizonierilor de r ăzboi d. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor 1969 10. Sunt mijloace şi metode de purtare a războiului interzise de dreptul umanitar: a. folosirea gloanţelor de orice fel b. folosirea minelor antipersonal c. folosirea armelor laser care provoac ă orbirea d. uciderea unui inamic care s-a predat e. folosirea gloanţelor explozive f. folosirea armelor chimice sau nucleare
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Pot fi încadrate în categoria regulilor de protec ţie a prizonierilor de r ăzboi următoarele: a. interdicţia atacurilor asupra popula ţiei civile b. tratamentul omenos aplicabil prizonierilor de r ăzboi c. protecţia vieţii, integrităţii corporale, onoarei şi sănătăţii prizonierilor de r ăzboi d. interdicţia deposedării acestor persoane de decora ţii sau obiecte cu valoare sentimentală ori personală 2. Dreptul internaţional umanitar se aplică: a. conflictelor armate interna ţionale b. numai conflictelor armate non-interna ţionale
101
c. numai conflictelor armate interna ţionale d. conflictelor armate non-interna ţionale e. situaţiilor de tensiune internă f. actelor sporadice de violenţă din interiorul unui stat 3. Pot fi considerate principii specifice dreptului umanitar: a. principiul potrivit căruia sunt interzise suferinţele inutile b. principiul neamestecului în treburile interne ale unui alt stat c. principiul propor ţionalităţii d. principiul abuzului de drept e. principiul potrivit căruia dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat 4. Nu sunt consideraţi combatanţi, în sensul dat de dreptul internaţional umanitar: a. populaţia dintr-un teritoriu neocupat care ridic ă în mod spontan armele împotriva trupelor de ocupa ţie b. mercenarii c. membrii forţelor armate d. membrii for ţelor armate care se dedau la acte de spionaj 5. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii: a. a fost creat la Geneva în 1863 b. a fost creat la Haga în 1963 c. este o instituţie aflată sub tutela ONU d. contribuie la formarea personalului medical şi la preg ătirea echipamentului medical e. este o instituţie independentă, cu un statut propriu 6. Sunt considerate obligaţii ale statelor p ărţi la Convenţiile de la Geneva: a. respectarea normelor dreptului umanitar b. luarea de măsuri legislative pentru a permite tragerea la r ăspundere a celor vinovaţi de încălcarea dreptului umanitar c. urmărirea şi judecarea celor care au comis sau sunt b ănuite că au comis sau au ordonat să se comită astfel de infracţiuni 7. Sunt reguli de protecţie a populaţiei civile: a. interdicţia înfometării civililor ca metodă de război b. protecţia femeilor c. protecţia bătrânilor d. interzicerea atacurilor asupra popula ţiei civile 8. Dreptul internaţional umanitar nu se aplică: a. situaţiilor de tensiuni interne b. conflictelor non-interna ţionale c. altor acte care nu pot fi considerate conflicte armate d. actelor de dezordine public ă internă 9. Pot fi considerate fapte care intră sub incidenţa dreptului umanitar: a. asasinatul şi tortura b. abuzul faţă de emblema Crucii Ro şii c. purificarea etnică d. uciderea prizonierilor captura ţi
102
e. violuri şi atrocităţi comise împotriva femeilor şi copiilor 10. Încălcări ale dreptului umanitar au fost considerate, de-a lungul timpului în conflicte precum: a. cel din fosta Iugoslavie (ucideri, tortură, asasinate, purificare etnică ) b. cel din Ruanda (genocid, tortur ă etc.) c. cel din Kosovo (ucideri, tortur ă, asasinate, purificare etnică ) d. cel din Cecenia (atentate, genocid, tortur ă etc.) TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Reguli privind metodele şi mijloacele de purtare a r ăzboiului. Enumerare şi prezentare.
103
TEMA X – R Ă SPUNDEREA INTERNA ŢIONAL Ă I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea principiilor care stau la baza r ăspunderii internaţionale a statelor şi a indivizilor înţelegerea regulilor de aplicare a dreptului interna ţional penal şi a distincţiei dintre acesta şi dreptul penal interna ţional înţelegerea modului de interpretare a actelor şi faptelor care pot atrage r ăspunderea penală internaţională înţelegerea modului în care sunt traşi la răspundere juridică cei care au s ă vârşit crime împotriva umanităţii înţelegerea evoluţiei jurisdicţiilor penale internaţionale înţelegerea rolului Curţii Penale Internaţionale Permanente •
•
•
•
• •
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice distincţia între dreptul interna ţional penal şi dreptul penal internaţional studentul să fie capabil s ă facă deosebirea între r ăspunderea internaţională a statului şi răspunderea internaţională a individului şi să precizeze corelaţia dintre ele studentul să fie capabil s ă aplice, să recunoască şi să explice regulile de sancţionare a diferitelor fapte considerate crime de r ăzboi, crime împotriva umanit ăţii etc. şi să facă deosebirea dintre acestea şi delictele de drept interna ţional studentul să fie capabil să explice modul în care a evoluat justi ţia penală internaţională şi care este rolul Curţii Penale Internaţionale Permanente •
•
•
•
ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): Proiectul Articolelor III. TERMENI DE REFERIN privind răspunderea internaţională a statelor; dreptul interna ţional penal, Curtea Penal ă Internaţională Permanentă, Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul Penal pentru Ruanda, crime de r ăzboi, crime împotriva umanit ăţii, răspundere penală personală; contramăsuri. IV.
STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 4. R ăspunderea internaţională a statelor 5. R ăspunderea internaţională a indivizilor. Dreptul internaţional penal 6. Tribunalele penale interna ţionale a. Tribunalul Interna ţ ional Penal pentru fosta Iugoslavie b. Tribunalul Interna ţ ional Penal pentru Ruanda c. Curtea Penal ă Interna ţ ional ă Permanent ă
V. REZUMAT:
Instituţia răspunderii în dreptul internaţional este guvernată de aceleaşi principii ale răspunderii din dreptul intern. R ăspunderea este o consecinţă firească a încălcării obligaţiilor create prin normele dreptului interna ţional. De exemplu, răspunderea unui stat poate fi antrenată dacă încalcă prevederile unui tratat la care este parte, dac ă violează suveranitatea altui 104
stat, dacă recurge la forţa armată împotriva altui stat sau chiar dacă încalcă anumite drepturi ale cetăţenilor străini aflaţi sub jurisdicţia sa etc. În orice situaţie, răspunderea interna ţională a statelor "nu poate fi interpretat ă ca aducând atingere suveranit ăţii acestora, ci, dimpotriv ă, ea constituie o manifestare a personalităţii lor internaţionale.” Într-adev ăr, calitatea de subiect de drept internaţional conferă unei entităţi capacitatea de a dobândi atât drepturi, cât şi obligaţii în temeiul dreptului internaţional, iar răspunderea este un corolar al acestei capacit ăţi. În dreptul internaţional contemporan, regulile privind institu ţia răspunderii vizează existenţa şi efectele actelor şi faptelor ilicite, precum şi obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate de acestea. Aceste reguli nu au fost codificate înc ă sub forma unui tratat-cadru. Comisia de Drept Internaţional a elaborat, începând cu anul 1961, prin eforturile mai multor raportori speciali în materie, un set de reguli sub forma Proiectului Articolelor privind R ăs punderea Interna ţ ional ă (Draft Articles on State Responsibility). CON ŢINUTUL TEMEI X: 1. R ăspunderea internaţională a statelor a. Consideraţii generale:
- răspunderea internaţională este consecinţa firească a încălcării obligaţiilor decurgând din normele de drept interna ţional – este guvernată de aceleaşi principii ale răspunderii din dreptul intern; - antrenarea r ăspunderii unui stat nu poate fi interpretat ă ca aducând atingere suveranit ăţii statului; - inexistenţa unui document interna ţional cu for ţă juridică prin care s ă fie codificate regulile privind răspunderea internaţională a statelor – Proiectului Articolelor privind R ă spunderea Interna ţ ional ă (Draft Articles on State Responsibility) – CDI (1961); - particularităţi ale răspunderii internaţionale a statelor: răspundere sui generis în sensul că nu este nici „civilă”, nici „penală” ci pur şi simplu internaţională; - definiţie: o institu ţ ie juridic ă în temeiul c ăr eia statul sau alt subiect de drept interna ţ ional care a s ăv âr şi t un fapt interna ţ ional ilicit trebuie s ă repare prejudiciile cauzate altui stat sau cet ăţ enilor altui stat sau comunit ăţ ii interna ţ ionale prin acel fapt ilicit. b. Temeiul răspunderii internaţionale a statelor:
- două teorii: a. Teoria culpei - formulată pentru prima dat ă de Hugo Grotius, şi susţinută de autori ca Hersch Lauterpacht şi Georges Scelle, fundamenta existenţa răspunderii internaţionale pe existenţa elementului subiectiv al culpei în să vârşirea faptului internaţional ilicit. Această teorie a stat la baza unor decizii ale Cur ţii Internaţionale de Justiţie, cum ar fi cea din cauza Canalul Corfu (Regatul Unit c/ Albania), în care Curtea a arătat că "nu se poate conchide din simplul fapt c ă statul exercită controlul asupra teritoriului s ău că acesta a ştiut sau ar fi trebuit s ă cunoască orice act ilicit să vârşit în acest teritoriu sau pe autorii acestuia. Acest fapt, prin el însuşi, nu poate implica responsabilitatea statului (...)". b. Teoria r ăs punderii bazate pe risc (a r ă spunderii obiective) fundamentează existenţa răspunderii internaţionale pe simpla producere a faptului interna ţional ilicit care poate fi atribuit statului, f ără a fi necesară dovedirea culpei acestuia. Potrivit acestei teorii, statul r ăspunde în baza leg ăturii de cauzalitate între activitatea sa şi prejudiciul cauzat unui alt stat sau unor indivizi. 105
c. Condiţii pentru angajarea răspunderii (art. 3 al Proiectului): 1. imputabilitatea - faptul, constând într-o ac ţiune sau o omisiune, este imputabil statului conform dreptului interna ţional;
- categorii de acte şi fapte ale statului: 1. actele autorit ăţ ilor publice ale statului; 2. conduita altor entit ăţ i împuternicite s ă execute elemente ale autorit ăţ ii publice; 3. conduita persoanelor care ac ţ ioneaz ă în numele statului; 4. conduita organelor puse la dispozi ţ ia statului de c ă tre alt stat sau de c ăt re o organiza ţ ie interna ţ ional ă; 5. conduita organelor statului care au ac ţ ionat în afara competen ţ elor lor; - categorii de acte şi fapte care nu pot fi imputabile statului: 1. conduita persoanelor care nu ac ţ ioneaz ă în numele statului; 2. conduita organelor altui stat pe teritoriul statului în cauz ă ; 3. conduita organelor unei organiza ţ ii interna ţ ionale pe teritoriul statului în cauz ă; 4. conduita organelor unei mi şc ăr i insurec ţ ionale . 2. ilegalitatea - faptul constituie o încălcare a unei obliga ţii internaţionale a statului; - condiţia ca obligaţia internaţională încălcată să fi fost în vigoare faţă de statul respectiv; - distincţia dintre răspunderea civilă sau delictuală a statelor şi răspunderea penală în dreptul internaţional: - crima internaţională şi delictul internaţional constituie temei pentru angajarea răspunderii internaţionale a statului – sunt acte ale statului – exemple: încălcarea obligaţiei de a menţine pacea şi securitatea, încălcarea grav ă a unei obligaţii internaţionale esenţiale pentru protecţia mediului etc.); - crima de drept internaţional (de război, contra p ăcii, împotriva umanităţii etc.) – sunt fapte să vârşite de indivizi şi atrag răspunderea internaţională penală a acestora. d. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului (Capitolul V al Proiectului): 1. consim ţă mântul statului-victim ă ; 2. contram ă surile; 3. for ţ a major ă ş i cazul fortuit; 4. starea de primejdie; 5. starea de necesitate; 6. legitima apă rare. e. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor: 1. Încetarea comiterii faptului ilicit; 2. Depunerea de asigurări sau garanţii că acesta nu se va mai repeta (Cauza LaGrand); 3. Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat (material sau moral; direct sau indirect; actual) – principii: restituirea în natură, compensarea, satisfacţia, contramăsurile etc.). 2. R ăspunderea internaţională a indivizilor. Dreptul internaţional penal
106
a. Dreptul internaţional penal 1. Noţiune: este o ramur ă distinctă, parte a dreptului interna ţional public, format ă din ansamblul regulilor, instituţiilor şi procedurilor privind reprimarea crimelor de drept internaţional; - distincţia dintre dreptul interna ţional penal şi dreptul penal interna ţional; 2. Subiecte: statele ; individul – subiect subsidiar; 3. Obiect de reglementare: raporturile juridice privind reprimarea crimelor de drept internaţional; 4. Izvoare: tratate bilaterale de cooperare şi asistenţă juridică, tratate multilaterale ( Statutul Cur ţ ii penale interna ţ ionale, 1998), cutume internaţionale, precum şi norme de soft law (de exemplu, Rezoluţia AG a ONU privind Principiile Cooper ăr ii interna ţ ionale privind detectarea, arestarea, extr ă darea ş i pedepsirea persoanelor vinovate de crime de r ă zboi ş i crime împotriva umanit ăţ ii , 1973); 5. Principii: a. Principiul legalit ăţ ii incriminării şi sancţiunilor; b. Principiul jurisdic ţ iei universale ; c. Principiul r ă spunderii penale personale ; d. Principiul imprescriptibilit ăţ ii crimelor de drept interna ţional; e. Principiul potrivit căruia unicul temei al r ăs punderii interna ţ ionale penale este crima de drept internaţional. b. Crimele de drept internaţional
- Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede următoarele categorii de crime de drept internaţional: a) Genocidul b) Crimele împotriva umanităţii (omorul, exterminarea, sclavia, deportarea, tortura, dispariţiile forţate, apartheid etc.) c) Crimele de război: viol ă rile grave ale Conven ţ iilor de la Geneva din 12 august 1949, alte viol ă ri grave ale legilor ş i cutumelor aplicabile în conflictele armate interna ţ ionale ş i în caz de conflict armat intern, acele viol ă ri grave ale Conven ţ iilor de la Geneva d) Crima de agresiune (sau crimele împotriva p ăcii): în lipsa unei definiţii convenţionale a agresiunii: "Curtea va avea competen ţa de a judeca crima de agresiune după adoptarea unei dispozi ţii pentru a defini această crimă şi a stabili condiţiile în care Curtea să-şi exercite această competenţă ". c. Delictele de drept internaţional - criteriul de distincţie dintre crimele şi delictele de drept interna ţional este gravitatea; - Exemple: - pirateria ( Conven ţ ia privind infrac ţ iunile ş i alte acte s ă vâr şi te la bordul navelor, Tokyo, 1963; Conven ţ ia pentru reprimarea captur ă rii ilicite a avioanelor, Haga, 1970, Conven ţ ia privind reprimarea actelor ilicite contra securit ăţ ii naviga ţ iei maritime, Montreal, 1971); - traficul cu fiinţe umane ( Conven ţ ia pentru suprimarea traficului cu fiin ţ e umane, Geneva, 1951; Conven ţ ia pentru eliminarea oric ă rei forme de discriminare fa ţă de femei, 1979);
107
- traficul cu stupefiante ( Conven ţ ia unic ă asupra stupefiantelor, 1961, Conven ţ ia asupra stupefiantelor psihotrope, Viena, 1971; Conven ţ ia ONU împotriva traficului ilicit de stupefiante ş i substan ţ e psihotrope, Viena, 1988); - falsificarea de monedă ; - difuzarea de publicaţii pornografice; - terorismul internaţional. 3. Tribunalele penale internaţionale
Crearea şi dezvoltarea unei justi ţii penale internaţionale a fost una din preocup ările constante ale comunităţii internaţionale, chiar dacă o concretizare a acestor preocup ări s-a realizat abia în urma celui de-al doilea r ăzboi mondial. Chiar dac ă prin Tratatul de la Versailles se prevedea crearea unui tribunal special pentru judecarea împ ăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, aceste dispoziţii nu au fost puse în aplicare. Cu toate acestea, ideea justi ţiei penale internaţionale şi a răspunderii individuale pentru crime de r ăzboi, indiferent de pozi ţia ocupată în ierarhia autorităţilor statului, a rămas, începând cu acest moment, una dintre preocup ările importante ale societăţii internaţionale. Nici încercările, de sub egida Ligii Naţiunilor, din perioada interbelică, de a realiza o codificare în acest domeniu nu s-au bucurat de succes. Abia în urma atrocităţilor comise în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial, ideea institu ţionalizării justiţiei penale internaţionale a devenit o prioritate. Timp de mai bine de 50 de ani, aceast ă instituţionalizare s-a realizat prin tribunale ad-hoc: Tribunalele Militare Interna ţionale de la Nürnberg şi Tokyo, Tribunalele Internaţionale pentru Fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda. La 17 iulie 1998 a fost adoptat la Roma, Statutul Cur ţii Penale Internaţionale, rod al eforturilor Comisiei de Drept Interna ţional încă din anul 1946, cu o lung ă întrerupere între 1953 şi 1990. Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie 2002. a. Tribunalul Interna ţ ional Penal pentru fosta Iugoslavie Tribunalul penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) a fost înfiinţat cu scopul represiunii penale împotriva persoanelor care au comis grave înc ălcări ale dreptului umanitar în timpul r ăzboiului din fosta Iugoslavie (începând cu anul 1991). Tribunalul a fost creat în urma Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 808 din 1993, ca aplicare a art. 41 al Chartei ONU, potrivit căruia "Consiliul de Securitate poate hot ărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se a urmare hot ărârilor sale şi poate cere membrilor Na ţiunilor Unite să aplice aceste măsuri". Prin această rezoluţie, Secretarul General ONU era împuternicit s ă prezinte Consiliului de Securitate un raport asupra creerii unui tribunal internaţional. Raportul a fost aprobat prin Rezolu ţia Consiliului de Securitate nr. 827 din 25 mai 1993.
b. Tribunalul Interna ţ ional Penal pentru Ruanda Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda (TPIR) ) a fost înfiinţat tot printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, nr. 955 din 8 noiembrie 1994 şi stabilit la Arusha în Tanzania. Competen ţa, organizarea şi procedura din fa ţa TPIR sunt similare cu cele prev ăzute de Statutul TPII. Mai mult, cele dou ă instanţe împart instituţii precum cea a procurorului (de şi există un procuror adjunct care lucreaz ă la Arusha) sau camera de apel (compus ă din şapte judecători permanenţi, patru de la TPII şi trei de la TPIR). Tribunalul a început să lucreze efectiv în 1995, punând sub acuzare mai mult de 20 de persoane considerate vinovate de genocid, care sunt de ţinute în Tanzania, la Arusha, sau în
108
Camerun. Printre persoanele puse sub acuzare şi aflate în detenţie la dispoziţia tribunalului se numără Théoneste Basosora (care conducea problemele externe şi militare în Ruanda), JeanPaul Akayesu (primar al unei comune ruandeze, care a fost şi primul condamnat pentru genocid al TPIR, în anul 1998) şi Jean Kambada. c. Curtea Penal ă Interna ţ ional ă Permanent ă Competenţa Curţii Penale Internaţionale este calificată ca fiind complementar ă jurisdicţiilor penale naţionale (art. 1), spre deosebire de Tribunalele pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, a căror competenţă era guvernată de principiul priorit ăţii. Curtea se bucură de personalitate juridică internaţională şi are capacitatea juridic ă necesară pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea scopurilor sale. Potrivit art. 4 alin. (2) al Statutului, Curtea îşi poate exercita funcţiile şi prerogativele pe teritoriul oric ărui stat parte şi, prin acord special, pe teritoriul oric ărui alt stat. Sediul Curţii este la Haga. Sub aspectul competenţei materiale , Curtea Penală Internaţională poate judeca: - crima de genocid; - crimele împotriva umanit ăţii; - crimele de război; - crima de agresiune. Curtea este alcătuită din 18 judecători, organizaţi în: Prezidiu, Secţiunea de Judecată şi Secţiunea de Pre-Judecat ă, Biroul Procurorului şi Grefa. Judecătorii sunt aleşi de către adunarea statelor părţi, pe o perioadă de 9 ani şi se au în vedere pentru alegerea lor criterii precum: reprezentarea principalelor sisteme de drept din lume, reprezentarea geografic ă echitabilă (7 judecători din grupul vest-european şi alte state, 4 din grupul latino-american şi caraibian, 3 din grupul asiatic, 3 din grupul african şi unul din Europa de Est) şi repartizarea echitabil ă între bărbaţi şi femei (dintre primii judec ători ai Curţii aleşi în 2003, 7 erau femei iar 11 b ărbaţi). Statutul detaliază regulile privind urmărirea şi judecarea de către Curte, precum şi pedepsele pe care aceasta le poate pronun ţa. Acestea sunt fie detenţia până la 30 de ani, detenţia pe viaţă, precum şi amenzi, confiscarea bunurilor rezultate direct sau indirect din să vârşirea crimei. Hotărârile Curţii sunt supuse apelului şi revizuirii, în condi ţiile prev ăzute de Statut. VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Selejan-Guţan, op. cit., 2003, pp.187-201; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 228-245; S. Scăunaş, op. cit., 2007, pp.374-415; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.372-404; Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Ce este r ăs punderea interna ţ ional ă?
109
2) În ce const ă principiul universalit ăţ ii de jurisdic ţ ie?
3)
Care sunt actele care antreneaz ă r ă spunderea interna ţ ional ă ?
4)
Care sunt consecin ţ ele r ă spunderii interna ţ ionale?
5) Tribunalele penale interna ţ ionale.
110
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Pot atrage răspunderea internaţională a statelor: a. acte ale persoanelor care ac ţionează în numele statelor b. crimele împotriva umanit ăţii c. crimele de război 2. Pot atrage răspunderea internaţională a statelor: a. conduita organelor unei organizaţii internaţionale pe teritoriul statului în cauză b. genocidul c. actele autorităţilor publice ale statelor 3. Încălcări ale dreptului umanitar au fost considerate, de-a lungul timpului în conflicte precum: a. cel din fosta Iugoslavie (ucideri, tortură, asasinate, purificare etnică ) b. cel din Ruanda (genocid, tortur ă etc.) c. cel din Kosovo (ucideri, tortur ă, asasinate, purificare etnică ) d. cel din Cecenia (atentate, genocid, tortur ă etc.) 4. Caracterul ilicit al faptului este înl ăturat de următoarele împrejurări : a. forţa majoră b. contramăsurile sau represaliile c. starea de primejdie d. legitima apărare 5. Care sunt elementele constitutive ale răspunderii internaţionale: a. conduita ilicită b. existenţa unui prejudiciu c. imputabilitatea
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. În ce constă distincţia între crime şi delicte internaţionale: a. în cazul crimei interna ţionale, numai statul direct lezat are dreptul de a invoca răspunderea internaţională b. în cazul unui delict orice stat are dreptul de a invoca r ăspunderea internaţională c. nu există nicio distincţie 2. Pot atrage răspunderea internaţională a statelor: a. existenţa unui fapt internaţional ilicit b. atribuirea unui fapt interna ţional ilicit c. recunoaşterea responsabilităţii statului de către alte state 3. Proiectul articolelor privind r ăspunderea internaţională a statelor, adoptat în 1996 de Comisia de Drept Internaţional: a. nu face deosebirea între crime şi delicte internaţionale
111
b. nu introduce termenul de crim ă internaţională în categoria faptelor ilicite de natur ă să angajeze responsabilitatea statului c. a fost revizuit relativ recent 4. Regulile din care rezultă răspunderea internaţională a statelor sunt de natură convenţională: a. adev ărat b. fals 5. Curtea Penală Internaţională Permanentă: a. nu funcţionează încă b. a fost înfiinţată prin Statutul de la Roma c. nu are o competen ţă complementară jurisdicţiilor criminale naţionale TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Reguli privind răspunderea internaţională a indivizilor TEM Ă DE CONTROL (TC):
Curtea Penală Internaţională Permanentă
112
TEMA XI– SOLU ŢIONAREA PE CALE PA ŞNIC Ă A DIFERENDELOR INTERNA ŢIONALE I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
înţelegerea principiilor care stau la baza solu ţionării pe cale pa şnică a diferendelor internaţionale înţelegerea regulilor de aplicare a mijloacelor de solu ţionare pe cale pa şnică a diferendelor interna ţionale înţelegerea rolului ONU şi a organelor acesteia în solu ţionarea pe cale pa şnică a diferendelor interna ţionale înţelegerea rolului Curţii Internaţionale de Justiţie în soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor interna ţionale înţelegerea arbitrajului ca modalitate de soluţionare pe cale pa şnică a diferendelor internaţionale •
•
•
•
•
II. COMPETEN ŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
studentul să fie capabil să explice distincţia între mijloacele jurisdicţionale şi cele nonjurisdicţionale de soluţionare pe cale pa şnică a diferendelor interna ţionale studentul să fie capabil să evidenţieze care sunt principalele mijloace non-jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor interna ţionale studentul să fie capabil să aplice, să recunoască şi să explice regulile aplicabile în cazul mijloacelor jurisdicţionale de soluţionare pe cale pa şnică a diferendelor interna ţionale studentul să fie capabil explice care este rolul ONU şi a organelor sale în solu ţionarea pe cale paşnică a diferendelor interna ţionale •
•
•
•
ŢĂ (CONCEPTE CHEIE): diferend, conciliere, III. TERMENI DE REFERIN arbitraj, mediere, soluţionarea pe cale pa şnică, anchetă, bune-oficii, Curtea Interna ţională de Justiţie, ONU. IV.
STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 6. Noţiunea de diferend interna ţional 7. Principii aplicabile soluţionării diferendelor interna ţionale 8. Mijloace non-jurisdicţionale de soluţionare paşnică a diferendelor interna ţionale a. Negocierea b. Bunele oficii c. Medierea d. Ancheta e. Concilierea 9. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor interna ţionale a. Arbitrajul interna ţ ional b. Curtea Interna ţ ional ă de Justi ţ ie 10. Soluţionarea paşnică a diferendelor interna ţionale în cadrul ONU
V. REZUMAT:
113
Noţiunea de diferend internaţional a fost definit ă, în jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie, ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state" (cauza Concesiunile Mavrommatis în Palestina , Grecia c/ Regatului Unit, 1924). Diferendul internaţional este, aşadar, o contradicţie declarată între două state, având ca obiect drepturi, pretenţii sau interese ale acestora. În documentele internaţionale în materie se mai utilizeaz ă şi noţiunea de "situaţie", ca stare de fapt ce ar putea da na ştere unui diferend sau ar putea duce la fricţiuni internaţionale (art. 34 al Cartei ONU). Situa ţia este, deci, o stare generală care ar putea genera, în timp, prin nesolu ţionarea ei, diferende localizate şi grave. CON ŢINUTUL TEMEI XI: 1. Noţiunea de diferend interna ţional
Noţiunea de diferend interna ţional a fost definit ă, în jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie, ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state". 2. Principii aplicabile soluţionării diferendelor interna ţionale
1. Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor interna ţionale este principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. 2. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cu caracter de normă imperativ ă a dreptului internaţional. Declara ţ ia privind rela ţ iile prietene şt i dintre state ( 1970 ) enumeră şi alte principii aplicabile în materia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale: - principiul bunei credin ţe în relaţiile internaţionale; - principiul non-interven ţiei în afacerile interne ale unui alt stat; - principiul egalităţii suverane a statelor; - principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor; - principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor. Art. 33 al Chartei ONU: mijloacele de solu ţionare paşnică a diferendelor: - mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchet ă, mediere, conciliere; - mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea judiciară. Acestor mijloace li se adaug ă procdurile de solu ţionare a diferendelor prin organiza ţii internaţionale sau acorduri regionale. 3. Mijloace non-jurisdic ţionale de soluţionare paşnică a diferendelor interna ţionale
a. Negocierea sau tratativele este cel mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor între state. Negocierile se deosebesc de celelalte mijloace diplomatice prin aceea c ă se desf ăşoară numai între statele părţi la diferend, f ără intervenţia unui al treilea. Negocierile presupun contacte directe între p ărţile diferendului, prin "canalele diplomatice normale": schimburi de documente, contacte între reprezentan ţii părţilor (miniştri de externe, ambasadori etc). Uneori, negocierile sunt utilizate ca o etap ă preliminară unei soluţionări pe cale judiciară. Există chiar o teză, bazată pe decizia Curţii Permanente în cauza Mavrommatis , precitată, conform c ăreia negocierile reprezintă o etapă 114
obligatorie, înainte ca un diferend s ă ajung ă în faţa justiţiei ( teza anteriorit ăţ ii negocierilor ). Regula generală aplicabilă negocierilor este cea a bunei credin ţe: "părţile sunt obligate să intre în negocieri cu scopul ajungerii la un acord şi nu doar pentru a trece printr-un proces formal de negociere ca o condi ţie pentru aplicarea unei alte metode de solu ţionare în lipsa unui acord; ele au obliga ţia de a se comporta în a şa fel încât negocierile s ă aibă un sens, ceea ce nu ar fi posibil dacă oricare dintre ele insistă asupra propriei pozi ţii f ără a avea în vedere modificarea acesteia. b. Bunele oficii sunt acel mijloc de solu ţionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea unui terţ: persoană sau stat sunt acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea unui ter ţ: persoană sau stat. Terţul ce asigură "bunele oficii" este o persoan ă sau stat neutru faţă de diferend. Misiunea lui este de a ajuta p ărţile în vederea începerii unor negocieri sau a reluării negocierilor întrerupte. Practic, ter ţul nu se implică în soluţionarea conflictului, ci doar în stabilirea de contacte între p ărţi în vederea solu ţionării acestuia. Numirea ter ţului se face prin acordul statelor p ărţi la diferend. De exemplu, Secretarul General al ONU este deseori implicat în activităţi de "bune oficii". c. Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dac ă în cazul bunelor oficii, implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în cadrul medierii, acesta joac ă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a diferendului. d. Ancheta presupune şi ea implicarea unui ter ţ în soluţionarea unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care st ă la baza acestuia. e. Concilierea presupune de asemenea implicarea unui ter ţ, numit şi conciliator. Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre p ărţi şi prezintă propuneri de solu ţionare. 4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare paşnică a diferendelor interna ţionale
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor interna ţionale cuprind procedurile desf ăşurate în fa ţa unor organe jurisdic ţionale permanente sau temporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter interna ţional. Unele instanţe au o competenţă generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu. Astfel de instanţe sunt: - instanţele arbitrale ad-hoc; - Curtea Internaţională de Justiţie; - Curtea Europeană de Justiţie; - Curtea Europeană a Drepturilor Omului; - Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului; - Tribunalul Internaţional pentru Dreptul M ării. a.
Arbitrajul interna ţ ional
115
Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implic ă o procedură cu caracter contradictoriu (procedură contencioasă ) care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de un organ independent fa ţă de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urm ă. Potrivit art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implic ă angajamentul de a se supune sentinţei cu bună credinţă. Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi soluţionarea judiciară provine din modul de selectare a membrilor organelor jurisdic ţionale: "în timp ce în procedura arbitral ă aceasta are loc prin acordul p ărţilor, soluţionarea judiciară presupune existenţa unui tribunal stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedur ă, pe care părţile trebuie să le accepte." Stabilirea recurgerii la arbitraj are loc prin acordul p ărţilor, de regulă prin includerea într-un tratat bi- sau multilateral, anterior na şterii vreunui diferend, a unei clauze compromisorii care să exprime consimţământul părţilor în această privinţă. În cazul unui diferend deja născut, statele părţi pot conveni recurgerea la arbitraj prin a şa-numitul compromis , adică un acord special încheiat între statele p ărţi la diferend, prin care se stabileşte arbitrul (unic sau organ colegial), obiectul diferendului, modul de constituire şi procedura de urmat. Procedura arbitrală se bucură, în general, de o mai mare flexibilitate decât o procedur ă jurisdicţională standard. Ea cuprinde dou ă faze: una scrisă şi una orală. Instanţa arbitrală poate face cercet ări la faţa locului, poate audia martori, exper ţi, poate institui măsuri provizorii etc. Sentinţa arbitrală este obligatorie pentru p ărţile litigiului şi are caracter definitiv. Caracterul obligatoriu rezultă din aplicarea principiului pacta sunt servanda , cu privire la tratatul prin care s-a stabilit recurgerea la arbitraj. Sentin ţa arbitrală are însă caracter obligatoriu numai pentru cauza judecat ă. Sentinţa arbitrală nu este, însă, executorie, în aplicarea principiului suveranităţii statelor. Executarea acestei sentinţe depinde de voin ţa statului şi de aplicarea principiului bunei credin ţe. b.
Curtea Interna ţ ional ă de Justi ţ ie
Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în 1920, sub forma Cur ţii Permanente de Justiţie Internaţională, care a primit, în 1946, denumirea actual ă. Ideea unei jurisdicţii internaţionale permanente dateaz ă însă de la Conferin ţa de la Haga din 1907, când s-a propus crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor interna ţionale. Propunerea nu sa materializat imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii Naţiunilor, Consiliul Ligii a numit un comitet consultativ de jurişti pentru elaborarea unui proiect de statut al unei Cur ţi Permanente de Justiţie Internaţională. Proiectul, inspirat şi din propunerile formulate la Haga în 1907, prevedea o jurisdic ţie obligatorie a Curţii, dar opozi ţia statelor a dus la formula de compromis a clauzei op ţionale privind jurisdicţia. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început s ă funcţionaze în 1922. După cel de-al doilea r ăzboi mondial, revizuirea statutului Cur ţii a devenit necesară, mai ales din perspectiva rela ţiei acesteia cu Naţiunile Unite. Potrivit art. 92 al Chartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie a devenit unul din organele principale ale ONU şi toţi membrii acesteia sunt ipso facto şi părţi la Statutul Curţii. Dincolo de aceste modificări de formă, inclusiv a denumirii instanţei, noua Curte este continuatoarea celei vechi: sub aspectul prevederilor Statutului, al jurisdicţiei şi al jurisprudenţei. Organizarea Curţii. Curtea este alcătuită din 15 judecători permanenţi, aleşi pe termen de 9 ani, indiferent de cetăţenie, dintre persoanele cu înalt ă ţinută morală şi care sunt calificaţi corespunzător în ţările de origine pentru a ocupa înalte func ţii judiciare sau sunt
116
jurişti cu competenţă recunoscută în dreptul internaţional. Nu pot fi membri ai Cur ţii doi judecători având aceeaşi cetăţenie. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea General ă a ONU şi de Consiliul de Securitate, de pe o listă de persoane nominalizate de grupurile na ţionale din cadrul Cur ţii Permanente de Arbitraj. Numirea judecătorilor trebuie să ţină seama de reprezentarea "principalelor forme de civilizaţie şi de principalele sisteme juridice ale lumii" (art. 9). Competenţa Curţii. Curtea Internaţională de Justiţie are două categorii de competenţe: competenţa contencioasă şi competenţa consultativ ă. Ratione personae, numai statele pot fi părţi în litigiile din faţa Curţii. Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdic ţia Curţii Internaţionale de Justiţie. Pentru susţinerea intereselor lor încălcate de un alt stat, ele pot apela la protec ţia diplomatică a statului ai cărui cetăţeni sunt, care poate susţine aceste interese în faţa CIJ. Nici organiza ţiile internaţionale nu au acces la jurisdicţia contencioasă a CIJ. Ratione materiae, Curtea poate judeca două categorii de cauze, prev ăzute în art. 36 al Statutului: - cauzele înaintate de părţi; - toate problemele prev ăzute de Carta ONU sau de tratatele şi convenţiile în vigoare. Avizele consultative ale CIJ pot fi cerute de Adunarea Generală a ONU sau de Consiliul de Securitate, precum şi de orice alt organ autorizat în conformitate cu Carta ONU (astfel de organe sunt: ECOSOC, Consiliul de Tutelă, agenţiile specializate ale ONU cu excepţia Uniunii Poştale Universale, Autoritatea Internaţională a Energiei Atomice ş.a.). Statele nu pot cere avize consultative ale CIJ. Procedura în faţa Curţii. Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în litigiu. Ele se bucur ă de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din p ărţi nu-şi execută obligaţiile prev ăzute de o hot ărâre a Curţii, cealaltă parte poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate face recomand ări sau să decidă asupra măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hot ărârii (art. 94 al Chartei ONU). Atunci când există o dispută cu privire la înţelesul sau întinderea unei hotărâri, Curtea o va putea interpreta, la cererea uneia din p ărţi. Atunci când se descoperă un fapt nou de natur ă decisiv ă pentru soluţionarea litigiului respectiv, fapt necunoscut Curţii la data hotărârii, aceasta poate fi revizuită la cererea uneia din părţi, cu condiţia ca ignorarea faptului respectiv s ă nu se datoreze p ărţii solicitante (art. 61 al Statutului). Din raţiuni de celeritate şi pentru a respecta principiul securit ăţii raporturilor juridice, cererea de revizuire trebuie f ăcută în termen de 6 luni de la descoperirea noului fapt şi nu mai târziu de 10 ani de la data hot ărârii. 5. Soluţionarea paşnică a diferendelor interna ţionale în cadrul ONU
Cum unul dintre scopurile majore ale ONU, prev ăzut de art. 1 al Chartei, este de a înf ăptui, prin mijloace pa şn ice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori solu ţionarea diferendelor interna ţionale sau situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii, organizaţia este datoare să se implice în procesul de solu ţionare paşnică a diferendelor dintre membrii s ăi. Charta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de soluţionare paşnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât şi pe cele bazate pe constrângere, mult mai restrictiv reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în solu ţionarea unor diferende între membrii s ăi, cât şi între aceştia şi alte state, cu condiţia acceptării de către acestea din urmă. Charta ONU acord ă în mod expres Adun ării Generale a ONU şi Consiliului de Securitate competenţe în materia soluţionării paşnice a diferendelor interna ţionale. 117
Adunarea General ă beneficiază de o competen ţă general ă în această materie. Astfel, art. 10 al Cartei conferă Adunării Generale competen ţa de a discuta orice probleme sau cauze ce intr ă în domeniul de reglementare al Cartei sau legate de puterile şi funcţiile oricărui organ prev ăzut de Cartă. În exercitarea acestei competen ţe, Adunarea General ă poate face recomandări membrilor ONU sau Consiliului de Securitate sau tuturor asupra acestor probleme. Consiliul de Securitate dispune de principala responsabilitate în materia men ţinerii
păcii şi securităţii internaţionale [art. 24 alin. (1) al Cartei ONU]. În exercitarea îndatoririlor sale, Consiliul de Securitate trebuie s ă acţioneze în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite. În domeniul solu ţionării paşnice a diferendelor interna ţionale, competenţa Consiliului de Securitate este stabilită de Capitolul VI al Cartei. VI. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTAR Ă NECESAR Ă APROFUND Ă RII: B. Selejan-Guţan, op. cit., 2003, pp.206-223; B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 254-268; S. Scăunaş, op. cit., 2007, pp.316-339; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit ., 2006, p.314-346; Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi VII. ÎNTREB Ă RI RECAPITULATIVE:
1) Ce se în ţ elege prin diferend interna ţ ional?
2) Care sunt principiile solu ţ ion ă rii diferendelor interna ţ ionale?
118
3)
Care sunt principalele mijloace non-jurisdic ţ ionale de solu ţ ionare pe cale pa ş nic ă a diferendelor interna ţ ionale?
4)
Care sunt organele ONU care se implic ă în solu ţ ionarea diferendelor interna ţ ionale? Cum?
5) Arbitrajul interna ţ ional.
VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Arbitrajul internaţional: a. este un mijloc jurisdicţional de soluţionare a diferendelor b. se bazează pe consimţământul părţilor c. nu se diferenţiază de conciliere 2. Arbitrajul internaţional: a. este folosit exclusiv pentru reglementarea litigiilor interstatale b. este un mijloc non-jurisdic ţional de soluţionare a diferendelor c. nu este un mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor d. se bazează pe clauza compromisorie 3. Concilierea: a. caută să examineze şi să rezolve diferendul printr-un organism jurisdic ţional b. este întotdeauna o faz ă prealabilă arbitrajului c. este un mijloc non-jurisdic ţional de soluţionare a diferendelor
119
4. Curtea Internaţională de Justiţie: a. este un mijloc jurisdicţional de soluţionare a diferendelor b. se bazează pe consimţământul părţilor c. dă avize consultative d. are sediul la New York 5. Asistenţa: a. are ca scop propunerea de solu ţii pentru părţile în litigiu b. este un mijloc non-jurisdic ţional de soluţionare a diferendelor c. nu este un mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor d. are întotdeauna for ţă obligatorie
R ăspunsurile corecte se reg ăsesc la sfârşitul manualului. TESTE DE EVALUARE: 1. Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale se poate face prin: a. anchetă b. Consiliul de Securitate al ONU c. mediere 2. Arbitrajul internaţional: a. este folosit exclusiv pentru reglementarea litigiilor interstatale b. este un mijloc non-jurisdic ţional de soluţionare a diferendelor c. nu este un mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor d. se bazează pe clauza compromisorie 3. Compromisul arbitrajului unui tratat: a. desemnează arbitrii b. determină litigiul care va fi supus arbitrilor c. nu este obligatoriu 4. Curtea Internaţională de Justiţie: a. este un mijloc non- jurisdicţional de soluţionare a diferendelor b. este compusă din 15 judecători c. nu dă avize consultative d. poate judeca dup ă principiile echităţii dacă părţile solicită acest lucru 5. Sentinţa arbitrală: a. nu este obligatorie b. trebuie să fie executată cu bună-credinţă de către părţi c. poate fi executată prin folosirea constrângerii d. este similară, ca forţă juridică, cu o hotărâre judecătorească TEM Ă PENTRU ACAS Ă (TA):
Curtea Internaţională de Justiţie – Rolul său în soluţionarea pe cale pa şnică a diferendelor internaţionale
120
