Lector univ. dr. Mircea Tutunaru
Drept constituţional şi instituţii politice vol. I
CUPRINS NOŢIUNI INTRODUCTIVE............................................................... 1 Originea dreptului ......................................................................... 1 Definiţia dreptului ......................................................................... 2 Obiectul dreptului.......................................................................... 3 Subiectele de drept ........................................................................ 4 Izvoarele dreptului......................................................................... 4 Diviziunile dreptului...................................................................... 5 CAPITOLUL I STATUL ŞI DREPTUL. DREPTUL ŞI MORALA. STATUL ŞI POLITICA. DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢIA POLITICĂ ........................................................................................... 6 Statul şi dreptul ............................................................................. 6 Dreptul şi morala........................................................................... 8 Statul şi politica............................................................................. 9 Dreptul constituţional .................................................................. 10 Instituţia politică.......................................................................... 13 CAPITOLUL II RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI SUBIECTELE ACESTORA............................................................. 16 Identificarea raporturilor de drept constituţional........................... 16 Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional ................. 19 CAPITOLUL III NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL, IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT..... 22 Normele de drept constituţional ................................................... 22 Izvoarele formale ale dreptului constituţional român.................... 23 Locul dreptului constituţional în sistemul de drept ....................... 26 CAPITOLUL IV ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL........ 30
CAPITOLUL V DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ ............35 BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE I-V ............................................38 CAPITOLUL VI TEORIA CONSTITUŢIEI .................................................................40 Noţiunea de constituţie.................................................................41 Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei. .......................................................................................44 Apariţia Constituţiei. .............................................................44 Procedura şi tehnicile de adoptare a constituţiei....................49 Modificarea (revizuirea) constituţiei......................................52 Suspendarea şi abrogarea constituţiei ...................................55 Revoluţia română din 16-22 decembrie 1989 şi regimul constituţional stabilit imediat după ea................................................56 Constituţia din 8 dec. 1991 .....................................................58 Supremaţia constituţiei - concept, fundamentare, efecte juridice, garanţii .............................................................................................59 Conceptul de supremaţie a constituţiei...................................59 Fundamentarea ştiinţifică......................................................60 Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei...................61 Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei ......................62 CAPITOLUL VII EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN .............63 CAPITOLUL VIII CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR .....................77 Teoria generală.............................................................................77 Autorităţile publice competente să controleze constituţionalitatea legilor.....................................................78 Alte forme de control al constituţionalităţii legilor.................82 Constituţionalizarea dreptului, consecinţă a controlului constituţionalităţii legilor ......................................................82 Controlul constituţional al legilor în românia ................................83 BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE VI-VIII ......................................86
CAPITOLUL IX CETĂŢENIA ROMÂNĂ ................................................................... 89 Noţiunea de cetăţenie .................................................................. 89 Natura juridică a cetăţeniei .......................................................... 90 Reglementarea juridică a cetăţeniei române ................................. 91 Dobândirea cetăţeniei române...................................................... 92 Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României............................ 96 Pierderea cetăţeniei române ......................................................... 97 Dovada cetăţeniei române............................................................ 99 Cetăţenia de onoare ................................................................... 100 Dubla cetăţenie.......................................................................... 100 Cetăţenii străini şi apatrizii ........................................................ 102 CAPITOLUL X DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI..................... 105 Consideraţiuni generale ............................................................. 105 Noţiunea şi natura juridică a drepturilor fundamentale ............... 106 Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români............................ 114 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români ........................................................................................... 117 Inviolabilităţile ................................................................... 120 Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale ......... 134 Drepturile exclusiv politice................................................. 156 Drepturile şi libertăţile social- politice ............................... 161 Drepturile garanţii ............................................................. 173 Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români ................ 177 Avocatul Poporului............................................................. 181 BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE IX-X....................................... 185 ANEXE ........................................................................................... 188 Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 din 31 octombrie 2003 ................................................................... 189 Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire a Constituţiei României ....................................................................................... 237
Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului ...........................................................264 Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată şi completată potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 43 din 29 mai 2003 ....................................................................269
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Originea dreptului Istoria civilizaţiei umane poate fi privită, din perspectiva juristului, ca istoria raporturilor între indivizi, precum şi a raporturilor între individ şi societate, fiecare dintre aceste entităţi fiind titulare de drepturi si obligaţii. În jurul acestor două concepte drepturi şi obligaţii şi în legătură cu ele, se desfăşoară viaţa socială din cele mai vechi timpuri până astăzi. Locul acestora in ansamblul social global şi conţinutul lor definesc un stat ca fiind democrat, un stat de drept sau dimpotrivă un stat totalitar. Practic orice individ, stat, instituţii publice, partide şi organizaţii sindicale, societăţi comerciale ş.a.m.d. au drepturi şi obligaţii. Modul în care fiecare dintre aceste subiecte de drept îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile asumate, defineşte la rândul său gradul de civilizaţie al unei societăţi. Din momentul conştientizării de către societate şi individ ca sunt titulare de drepturi şi obligaţii se poate vorbi de existenţa dreptului ca formă juridică de reglementare a relaţiilor sociale. Conceptul ştiinţific de drept este foarte greu, dacă nu imposibil de definit cu exactitate datorită particularităţilor reglementării juridice a relaţiilor sociale, definite de la un sistem juridic naţional la altul. Nici juriştii romani, experţi în formarea lapidară a instituţiilor 1
juridice nu au reuşit să ne lase o unică definiţie a dreptului. Celsus a definit dreptul ca fiind „jus est ars boni et aequi”. Ulpian a definit principiile dreptului. Acestea ar fi: „honeste vivere, alterum non leadere, suum cuique tribuere”. Originea dreptului se pierde în negura veacurilor şi este sigur că normele de convieţuire s-au cristalizat în cadrul practicii sociale, adică pe baza unor fapte sociale repetate într-o formă identică timp îndelungat. Relaţiile sociale din cadrul primelor comunităţi statale au început să fie reglementate printr-un sistem de norme sociale cu caracter cutumiar, prescripţii religioase şi alte reguli de convieţuire socială. Acestor norme li s-a dat numele de reguli de conduită sau norme de drept şi astfel s-a născut dreptul, deci ordinea juridică. Definiţia dreptului Prin drept se înţelege ansamblul normelor juridice ce au fost sancţionate de stat, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare al puterilor statului şi prin care sunt instituite si apărate ordinea şi stabilitatea socială, raporturile între guvernanţi şi supuşi, norme a căror respectare este general-obligatorie şi asigurată prin forţa de constrângere a statului. Într-o altă definiţie, dreptul ar fi ansamblul regulilor de conduită umană edictate şi sancţionate de către autoritatea statală şi destinate să asigure domnia ordinii şi libertăţii în relaţiile sociale. 2
În literatura noastră juridică mai veche s-a considerat
că
dreptul nu este decât un ansamblu (sistem) de reguli de conduită impuse de puterea publică menite să asigure ordinea în societate. Dreptul nu valorează însă nimic fără forţa statului care să-1 propulseze, să-l impună. Această relaţie între drept şi forţa statului este valabilă atât în interiorul acesteia cât mai ales în raporturile internaţionale. Dreptul – activitate socială prin excelenţă – este un produs al practicii şi existenţei sociale, purtând trăsături specifice unei anumite orânduiri, unei anumite comunităţi istorice căreia îi aparţine ca tip istoric de reglementare a istoriei sociale. Legile dreptului (sublinia în acest sens, Hegel) sunt legi provenind de la oameni. În esenţa sa dreptul este instrumentul principal prin care autoritatea statală, puterea de stat îşi exercită în virtutea suveranităţii sale, rolul şi funcţiile de consolidare şi apărare a organismului social, a relaţiilor de producţie şi sociale, de reglare a comportamentului uman astfel încât să nu se lezeze valorile economice, sociale, politice, juridice, etice ş.a.m.d. pe care se întemeiază o anumită comunitate socială.
Obiectul dreptului Obiectul dreptului constă în formarea regulilor de conduită general-obligatorii, atât pentru indivizi priviţi separat sau în grup, 3
potrivit anumitor principii şi criterii, cât şi pentru organismele care exercită autoritatea publică.
Subiectele de drept Subiectele de drept sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Calitatea de subiect de drept nu este dobândită automat sau din oficiu. Ea este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii. Aceste condiţii diferă, în general, de la un stat la altul şi de la o epocă istorică la alta.
Izvoarele dreptului Izvorul de drept este forma pe care o îmbracă o prescripţie juridică: lege, regulament, decret, decret-lege, ordonanţă etc. Teoria generală a dreptului grupează izvoarele dreptului în două categorii: ·
Izvoare materiale (sau în sens material) prin care înţelegem daturile dreptului, realităţile exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice
·
Izvoare formale (sau în sens formal) care definesc formele de exprimare a normelor juridice, forma exterioară a acestora 4
Diviziunile dreptului Întregul ansamblu de norme juridice care formează dreptul pozitiv poate fi separat în două mari categorii prin aplicarea unui criteriu de clasificare sau altul. De ex. din punct de vedere al formei de exprimare dreptul poate fi împărţit în drept scris (actul normativ) şi drept nescris (cutuma). Din punct de vedere al naturii prevederilor care sunt grupate, dreptul poate fi împărţit în drept determinator şi drept sancţionator. Dreptul determinator indică ceea ce trebuie să se facă sau să nu se facă în societate, iar dreptul sancţionator organizează reacţia socială împotriva conduitei individului care este contrară dreptului determinator. Din punct de vedere al sursei de formare dreptul este divizat în drept intern (expresie a voinţei societăţii organizată în stat) şi drept internaţional public (expresie a acordurilor de voinţă dintre state în raporturile dintre ele). Din punct de vedere al obiectului imediat al normelor juridice dreptul se poate clasifica în drept material, adică cel care reglementează modul de comportare al oamenilor, şi drept procedural, cel care reglementează modalităţile prin care primul este aplicat de către organele statului sau de către organele internaţionale. Cea mai mare diviziune a dreptului şi cea mai folosită în practică este cea în drept public şi drept privat.
5
CAPITOLUL I STATUL ŞI DREPTUL. DREPTUL ŞI MORALA. STATUL ŞI POLITICA. DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢIA POLITICĂ ■
Statul şi dreptul Statul este strâns legat de drept. Statul şi dreptul au apărut deodată şi din aceleaşi cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configuraţia şi limitează acţiunile statului. Statul asigură eficienţa dreptului şi este cea mai importantă instituţie politică a societăţii umane. Ca şi dreptul, statul are două accepţiuni: una largă (ţară), ca sumă a trei elemente (teritoriul, populaţia şi suveranitatea) şi una restrânsă (juridică), ca formă organizată (instituţionalizată) a puterii politice (a poporului). În această accepţiune, aşa cum sublinia Hans Kelsen, statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă şi are o voinţă distinctă de cea a indivizilor şi deasupra lor. Ca urmare, statul exprimă ordinea din natură, pe care o apreciază şi este produsul istoriei societăţii umane. Astfel, statul ca şi dreptul, are un caracter istoric, motiv pentru care există statul feudal, capitalist, socialist. Structura şi funcţiile statului au evoluat, dar esenţa sa a rămas aceeaşi - o putere de comandă sau un instrument de organizare a societăţii umane, ceea ce se exprimă prin drept. Acesta din urmă, la rândul său are două accepţiuni, şi anume: obiectivă şi subiectivă. Dreptul obiectiv reprezintă 6
totalitatea sistematizată a normelor juridice. Dreptul obiectiv pozitiv reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare. Dreptul subiectiv este posibilitatea unei persoane în temeiul căreia aceasta poate avea o conduită şi poate cere celorlalţi să i-o respecte. Dreptul obiectiv se împarte sistematizat în ramuri de drept, care se pot grupa în două structuri: drept public (dreptul constituţional,
dreptul
administrativ,
dreptul
penal,
dreptul
internaţional public etc.) şi drept privat (dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii etc.). Dreptul public reprezintă un ansamblu sistematizat de norme juridice care privesc relaţii sociale ale persoanelor cu statul şi colectivităţile publice, în calitatea lor de persoane juridice de drept public. în dreptul public prevalează voinţa statului şi interesul general. Dreptul privat reprezintă un ansamblu de norme juridice aplicabile persoanelor fizice şi celor juridice şi raporturilor juridice dintre ele. între persoanele juridice se poate enumera şi statul, dar nu în calitatea sa de reprezentant al interesului general şi purtător al autorităţii statale. Distincţia dintre ele nu trebuie absolutizată. Există chiar ramuri de graniţă cum este dreptul mediului. în sens restrâns legea este unul din izvoarele dreptului, drept care, la rândul său, este un ansamblu sistematizat de norme juridice (legi şi alte acte normative). Se observă o tendinţă de constituţionali/are a dreptului, ca urmare a supremaţiei constituţiei.
7
Dreptul şi morala Menirea dreptului este de a asigura armonia vieţii sociale, fără de care aceasta din urmă nu este posibilă. Datorită acestui fapt dreptul are o serie de asemănări cu morala, ca formă a constituţiei sociale, asemănări care au avut ca efect o anumită confuzie între normele juridice şi regulile morale, într-o perioadă a istoriei societăţii umane (Leibniz). Dreptul trebuie să aibă la bază regulile morale, care se cristalizează într-o societate umană, pentru că aceste reguli îşi au sorgintea în natura de a fi a omului şi în trăsătura sa socială. Astfel, diferenţa dintre bine şi rău, trebuie să-1 călăuzească pe legiuitor în adoptarea normelor de drept. Ca urmare, dreptul, dar şi statul, îşi au fundamentul în regulile morale. Dreptul şi morala au acelaşi scop şi anume de a asigura convieţuirea oamenilor, cu toate că sfera lor este diferită. Astfel, regulile morale se ocupă de cele mai diferite domenii ale vieţii sociale, pe care fiecare om trebuie să şi le impună, în timp ce dreptul cuprinde norme, care trebuie respectate de oameni, iar la nevoie pentru a fi aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului. Toate regulile de conduită neprevăzute cu sancţiune, intră în domeniul moralei. Regulile morale pot fi laice, religioase, dominante, burgheze etc., în timp ce normele de drept se pot clasifica într-un alt mod, deja expus. Cu toate acestea normele de drept fac trimitere la respectarea
8
regulilor morale, trimiteri care se găsesc chiar în constituţii (art.26, art.30, art.53 din Constituţie). Regulile morale sunt mai aproape de dreptul natural şi acolo unde ele există totul este clar, coordonat, hotărât dinainte spre deosebire de lumea politică; aşa cum opinează Alexis de Tocqueville, politica însăşi trebuie să fie morală. Dreptul natural derivă din natura lucrurilor din raţiunea omenească, el are caracter universal adică se impune în orice societate şi este imuabil (nu se schimbă, deci are caracter permanent, transmiţându-se de la o etapă la alta a dezvoltării statului). Dreptul pozitiv este ansamblul normelor juridice în vigoare existente la un moment dat în societate, într-un anumit stat. Între dreptul natural şi cel pozitiv există o legătură foarte strânsă.
Statul şi politica Chiar dacă politica este greu de definit şi este mulţi funcţională, nici una din organizările constituţionale nu au putut fi înţelese, concepute şi explicate în afara sferei politicii. Într-o altă viziune politica include problemele care interesează statul şi moralul de a fi condus, pentru că sfera politicii presupune participarea la soluţionarea treburilor statului şi determină forma, funcţiile şi conţinutul activităţii acestuia. Pe cale de consecinţă, forma şi conţinutul politicii sunt determinate de starea socială specifică unui stat şi deci unul este conţinutul politicii într-un stat şi altul într-un alt 9
stat. Mai mult, chiar exigenţele politicii se vor regăsi în stat şi în drept, pentru că politica câştigătoare în alegeri se va impune în organizarea şi funcţionarea statului şi în conţinutul normelor de drept.
Dreptul constituţional Dreptul constituţional este ramura cea mai importantă a dreptului şi a dreptului public, pentru căt reglementează cele mai importante valori ale unei societăţi. El a apărut mai târziu (în sec. al XVIII-lea) decât celelalte ramuri de drept, în Italia, la Ferrara (1796), apoi la Pavia şi la Bolognia. La Paris prima catedră de drept constituţional a apărut în 1834, iar în România în 1837 sub forma unui studiu al legislaţiei diferitelor popoare, la Academia Mihăileană. În România, dreptul constituţional s-a predat, la Bucureşti, de Dimitrie Paul Vioreanu între 25 ianuarie 1859 şi 24 octombrie 1881, iar în anul 1864 sub această denumire de „Drept constituţional” publicat de A. Codrescu. În anul 1867 Simion Bărnuţiu publica la Iaşi „Dreptulu Publicu alu Româniloru”, un amestec de drept constituţional şi drept administrativ. în anul 1870, tot la Iaşi, acelaşi autor publica „Dreptulu naturale publicu”. În anul 1880 G.G. Meitani publica „Studie asupra Constituţiei României”, iar în 1889 Christodul J. Suliotis publica, la Brăila, „Elemente de drept constituţional”. 10
Consacrarea sa se face prin două cursuri, unul al lui Constantin Dissescu, în 1915 (la Bucureşti) şi altul al lui Constantin Stere, în 1903 (la Iaşi). Evoluţia dreptului constituţional a continuat prin mai multe cursuri care au apărut la Cluj (1920 şi 1927 - ale lui Romulus Boilă) şi la Bucureşti (1942 - „Tratatul de drept public” publicat de Paul Negulescu şi George Alexianu). Un rol important l-au mai avut în această evoluţie Tudor Drăganu, Ion Deleanu, N. Prisca, Ioan Muraru, Genoveva Vrabie şi alţi autori de specialitate de mare valoare. În legătură cu definirea dreptului constituţional, ca ramură a sistemului de drept există o diversitate de opinii. Dreptul constituţional reglementează:
este
definit
forma
ca
statului;
acea
ramură
organizarea,
de
drept
funcţionarea
care şi
raporturile juridice dintre puterile politice; limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc. Paul Negulescu şi George Alexianu defineau dreptul constituţional ca fiind „totalul de reguli şi principii după care se organizează şi se guvernează un stat”, iar Dicey îl definea ca fiind format din „toate regulile care interesează direct sau indirect executivul puterii suverane în stat”. În unele definiţii apar o serie de elemente de nuanţă cum ar fi: respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; reglementarea relaţiilor sociale
11
ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii, ori al organizării puterii care ar cuprinde exercitarea puterii sau în exercitarea puterii. Dreptul constituţional este ansamblul de reguli şi principii după care se organizează şi guvernează un stat. Legislaţia penală, administrativă, civilă, a dreptului familiei, a dreptului agrar, al muncii, financiar etc., concretizează principiile şi normele constituţionale şi nu pot deroga de la acestea. în acest fel dreptul constituţional apare ca o ramură conducătoare a dreptului fiecărei ţări, îmbracă în formă juridică supremă cele mai importante cerinţe sociale – acelea de a căror respectare depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale societăţii. Aceste interese au o valoare şi o întindere universală. Din punct de vedere al raporturilor de drept constituţional, partidele politice legal constituite au vocaţie de subiect de drept constituţional: depun candidaturi pentru mandatele de deputaţi şi senatori, prezintă candidaţi pentru funcţia de preşedinte al ţării sau pentru alte funcţii elective. În general cetăţenii capătă periodic calitatea de subiect de drept constituţional, cu ocazia campaniilor electorale pentru alegeri locale sau generale. Importanţa dreptului constituţional constă în aceea că el stabileşte structurile statal-politice, organizează viaţa socială şi
12
protejează pe individ. El determină şi fixează cadrul de dezvoltare a tuturor celorlalte ramuri de drept, a vieţii sociale şi statal-politice.
Instituţia politică Pentru a înţelege această noţiune trebuie pornit de la noţiunea de instituţie de drept, care are multe accepţiuni şi sensuri. Într-un sens restrâns (care este şi cel juridic), prin instituţie de drept se înţelege un grup de norme juridice reunite datorită obiectului comun de reglementare. Instituţia de drept, în acest sens, este o parte a ramurii de drept. În această disciplină interesează instituţiile politice, care reprezintă o parte a instituţiilor de drept. În alte cuvinte instituţia politică, într-un sens restrâns, este o instituţie de drept, care se referă la putere. Într-un sens larg, instituţiile politice cuprind sensul restrâns al acestora, viaţa şi aplicarea normelor juridice care le constituie, precum şi formele organizatorice, care le realizează. Spre exemplu sunt instituţii politice: Preşedintele României, Guvernul, Parlamentul, Primul-ministru etc. Există astfel o strânsă legătură între dreptul constituţional şi instituţiile politice, dar şi o serie de deosebiri, care ar putea să pună sub semnul întrebării asocierea lor. Totalitatea instituţiilor politice şi conţinutul politic, care se adaugă lor, apropie sensibil semnificaţia acestora de regimul politic. Studiul simultan al dreptului constituţional şi al instituţiilor politice permite
determinarea
adevăratei
semnificaţii
a
constituţional, prin plasarea acestuia în context sociologic. 13
dreptului
Termenul de instituţie politică trebuie luat într-un sens larg, prin raportare la stat; organisme de suveranitate naţională (parlament, preşedinte de republică, monarh, prim-ministru, guvern ş.a.) partide politice ş.a. Acest termen indică organismele sau instituţiile care concură individual şi toate împreună la exercitarea unitară a puterii politice. Ele sunt totodată, forme de manifestare ale fenomenelor politice, înţelese ca exteriorizarea cea mai generală şi abstractă a raporturilor între conduita socială, politică a indivizilor şi statul ai căror cetăţeni sunt. Instituţiile la care ne referim sunt reglementate cu ajutorul normelor juridice, deşi acestea nu sunt singurele norme care concură la organizarea şi funcţionarea instituţiilor politice ca atare. De aceea, instituţiile politice sunt studiate în cadrul dreptului constituţional. Organizarea şi funcţionarea lor, atribuţiile şi prerogativele ce li se conferă sunt stabilite prin Constituţie sau alte acte normative. Instituţia politică ca atare apare ca rezultat al conlucrării mai multor factori: a) instituţionalizarea şi autonomizarea unor relaţii şi activităţi politice prezentând similitudini şi o importanţă socială deosebită pentru viaţa socială b) specializarea organismelor (instituţiilor) care desfăşoară un anumit tip de activităţi şi unirea acestora într-un tot unitar şi coerent 14
c) conferirea unei haine juridice acestui ansamblu unitar prin stabilirea unor norme general obligatorii care reglementează desemnarea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor politice, precum şi a unor norme care sancţionează orice atingere adusă funcţionării instituţiilor politice respective. Instituţiile politice, ca şi cele juridice trebuie să fie stabile, numai astfel pot asigura o guvernare armonioasă.
15
CAPITOLUL II RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI SUBIECTELE ACESTORA
Identificarea raporturilor de drept constituţional Raporturile juridice de drept constituţional reprezintă obiectul de reglementare al dreptului constituţional, adică al normelor juridice care formează această ramură de drept în accepţiunea sa de jus. Raporturile juridice de drept constituţional sunt acele relaţii sociale care apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Normele ce reglementează aceste relaţii formează dreptul constituţional. În stabilirea obiectivului dreptului constituţional s-au ivit mai multe dificultăţi şi s-au exprimat mai multe opinii. Dreptul constituţional este o „teorie despre puterea de stat, care este organizată şi funcţionează pe baza dreptului”. Puterea trebuie instaurată, iar cei care au instaurat-o au interes să o menţină şi să o exercite. De aceea este necesar să se adopte reguli prin care să se consolideze factorii care determină conţinutul şi forma puterii, dar şi menţinerea şi exercitarea ei în aşa fel încât voinţa guvernanţilor (cei care au instalat-o) să se realizeze ca voinţă de stat. În procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat apar o serie de relaţii sociale de o deosebită importanţă care sunt reglementate de normele de drept constituţional. 16
Există opinia că prin constituţie s-ar reglementa alături de relaţiile sociale de drept constituţional şi altele de drept civil, administrativ, penal etc. Ne raliem opiniei prof. Gh. Iancu, care precizează că toate relaţiile sociale reglementate în constituţie sunt raporturi juridice de drept constituţional. Într-o opinie se consideră că prin constituţie nu sunt reglementate relaţii sociale, ci aceasta consfinţeşte esenţa statului, bazele acestuia (economică, socială), iar relaţiile de repartiţie, de proprietate etc., sunt reglementate de alte regimuri de drept. Se scoate în evidenţă ceea ce este necesar pentru existenţa puterii de stat. Relaţiile sociale reglementate privesc astfel fenomene sociale, care stau la fundamentul puterii de stat şi, ca atare, nu pot fi reglementate decât în constituţie şi în dreptul constituţional. Într-o altă opinie, prof. Gh. Iancu menţionează că prin constituţie sunt reglementate relaţii sociale de natură diferită (civilă, penală, administrativă etc.). Reglementarea lor prin constituţie are ca efect şi dobândirea calităţii de raporturi de drept constituţional, pentru că principiile din constituţie trebuie respectate şi de parlament, acestea fiind adevărate obligaţii constituţionale, garantate prin mijloace
specifice
constituţionalitate
a
dreptului legilor,
constituţional revocarea
(controlul
parlamentarilor
de etc.).
Consecinţele acestei opinii sunt că nu există bariere (ziduri) între ramurile de drept, şi apoi că principalul izvor de drept este constituţia, iar celelalte ramuri îşi au sursa în constituţie. 17
Relaţiile sociale de drept constituţional sunt de două feluri: cu dublă natură juridică şi cele specifice acestei ramuri de drept. Ceea ce este comun ambelor categorii este că se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Obiectul de reglementare al dreptului constituţional îl formează relaţiile sociale care se nasc în procesul de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii de stat (economice, politice, sociale etc.) şi bazele organizării puterii de stat (teritoriul şi populaţia). Tot relaţii sociale de drept constituţional sunt şi relaţiile ce se nasc în activitatea de exercitare a puterii de stat, care este o activitate de conducere la nivelul superior al tuturor statelor, şi care se realizează de către parlament. Bazele puterii de stat (economice şi sociale) sunt elemente exterioare statului, care guvernează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Acestea presupun adaptarea unor reguli care să asigure atingerea scopurilor sociale. Bazele organizării puterii de stat (populaţia şi teritoriul) sunt elemente exterioare statului care doar condiţionează organizarea puterii de stat. Cât priveşte teritoriul, dreptul constituţional este preocupat să reglementeze relaţiile privind structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar în ceea ce priveşte populaţia – relaţiile sociale referitoare la cetăţenie şi drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
18
Subiectele raporturilor constituţional
juridice
de
drept
Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi în forme organizate, însă cu condiţia ca statul să le recunoască această calitate. Subiectele – forme organizate sunt: -
poporul
-
statul
-
autorităţile publice
-
partidele şi alte formaţiuni politice
-
unităţile administrativ-teritoriale
-
circumscripţiile electorale
Subiectele luate individual sunt: -
cetăţenii
-
străinii
-
apatrizii
Trăsăturile subiectelor de drept constituţional sunt: -
unul din subiecte este întotdeauna deţinătorul puterii politice (sau de stat) sau parlamentul
-
subiectele acţionează în mod necesar în raporturile juridice ce apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii în stat.
19
1. Poporul În ceea ce priveşte calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept constituţional a poporului, există diverse opinii. Unele opinii susţin că poporul este subiect de drept, dar unii autori consideră că doar pentru raporturile juridice internaţionale, iar alţii că doar pentru raporturile juridice de drept constituţional. Într-o opinie i se contestă poporului calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept constituţional. Astfel se consideră că drepturile poporului sunt inseparabile de cele ale statului. Unicitatea intereselor poporului cu cele ale statului nu are ca efect imposibilitatea ca cele două să fie subiecte distincte de drept constituţional. De altfel, nu poporul apare ca participant la raporturile juridice, ci cetăţenii organizaţi în circumscripţii electorale. Noi considerăm că poporul, în condiţiile art. 2 din Constituţia României, fiind deţinătorul suveranităţii în ţara noastră, intervine în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii, în stabilirea formei de guvernământ, structurii de stat etc. Deci, poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional. 2. Statul Statul apare ca subiect direct sau indirect de drept constituţional prin organele sale.
20
3. Organele statului (autorităţile publice) şi instituţiile publice Autorităţile legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, celelalte doar dacă îndeplinesc trăsăturile de a fi subiect al raporturilor de drept constituţional. Organele interne ale parlamentelor pot fi şi ele asemenea subiecte. 4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii ca forme organizate prin care cetăţenii pot participa la guvernare (prin alegeri etc.) pot fi participanţi la raporturile ce apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. 5. Cetăţenii, ca persoane fizice (pentru realizarea drepturilor lor), ca persoane învestite cu anumite demnităţi sau funcţii publice şi organizaţi în circumscripţii electorale (în alegerile parlamentare sau prezidenţiale) 6. Cetăţenii străini şi apatrizii, în raporturile juridice referitoare la cetăţenie, la drept de azil etc.
21
CAPITOLUL III NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL, IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT
Normele de drept constituţional Normele de drept constituţional sunt acele reguli care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale ce apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii în stat. Toate normele din constituţie, întrucât ele consfinţesc esenţa statului, sunt norme de drept constituţional. Aşa cum precizează prof. Gheorghe Iancu, doctrina respinge teoria bivalenţei noţiunii de drept constituţional, care susţine că acesta ar cuprinde şi alte ramuri de drept sau ar avea un obiect mai limitat. Normele de drept constituţional au aceeaşi structură ca orice altă măsură juridică, şi anume: structura tehnico-juridică şi structura logico-formală. Structura tehnico-legislativă este identică cu cea a oricărei alte norme juridice. Structura logico-juridică este aceeaşi ca în cazul oricărei norme juridice, dar cunoaşte un specific în dreptul constituţional şi anume că sancţiunea nu este la fel de făţişă ca în cazul alte norme 22
juridice. Sancţiunea, însă, nu este un element indispensabil fiecărei norme juridice. În dreptul constituţional sancţiunea are un specific aparte. În doctrina de specialitate s-a arătat că trăsăturile specifice sancţiunii normei de drept constituţional ar putea fi: existenţa unei singure sancţiuni pentru mai multe norme (de ex. nerealegerea parlamentarilor, efectul constatării neconstituţionalităţii legii etc.), raportarea la întregul sistem de drept, (de ex: sancţiunea penală a încălcării principiului constituţional al egalităţii). Normele de drept constituţional se clasifică astfel: -
norme cu aplicare mijlocită (de emitere a unei legi)
-
norme cu aplicare nemijlocită (ex: principiul egalităţii)
Izvoarele formale ale dreptului constituţional român Izvoarele formale ale dreptului reprezintă formele de exprimare ale normelor juridice determinate de modul de edictare sau de sancţionare a lor de către stat. Izvoarele formale definesc formele de exprimare a normelor juridice, forma exterioară a acestora. Izvoarele materiale (sau în sens material) determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Doctrina constituţională consideră că sunt izvoare formale ale dreptului constituţional următoarele: 23
1. Constituţia şi legile constituţionale Ca lege fundamentală constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional, cuprinzând norme, principii care stau la baza întregii legislaţii, normele constituţionale privesc în cel mai direct mod instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat. Legile constituţionale (adică legile de modificare, de revizuire a constituţiei) având acelaşi specific, urmează aceea calificare ca şi constituţia – intră în categoria izvoarelor formale ale dreptului constituţional. În unele state obiceiul este considerat izvor formal de drept şi de aceea se consideră că de multe ori constituţiile scrise nu sunt efectul dorinţei de realizare a eficacităţii sale, ci doar o operă a unor teoreticieni. Nu trebuie confundat obiceiul (cutuma) constituţional cu constituţia cutumiară. Cutuma constituţională este aspeciată în literatura de specialitate datorită supleţei sale, a modului său de formare şi de adaptare imediată la realităţile sociale, dar există şi argumente contra acesteia. În perioada constituţiilor romane obiceiul era considerat izvor de drept şi acestea făceau trimitere la respectarea sa. 2. Legile Legile, atât cele organice cât şi cele ordinare, ca acte juridice normative adoptate de parlament cuprind reglementări primare ale 24
relaţiilor sociale. Ele reglementează şi raporturile specifice dreptului constituţional care se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat (de ex: sistemul electoral, referendumul, contenciosul
administrativ,
cetăţenia,
drepturile
şi
libertăţile
fundamentale etc.). 3. Regulamentele parlamentare (al Camerei Deputaţilor, al Senatului şi al şedinţelor comune) Deoarece cuprind norme ce vizează raporturile juridice specifice ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat, acestea sunt izvoare formale ale dreptului. 4. Ordonanţele Guvernului. Ordonanţele Guvernului sunt acte juridice normative adoptate de acesta în baza unei delegări legislative din partea Parlamentului (art.115 din Constituţie). Ordonanţele Guvernului sunt izvoare formale ale dreptului constituţional, în aceleaşi condiţii ca şi legea – ca act juridic al Parlamentului. 5. Tratatele internaţionale. În condiţiile în care privesc reglementarea unor relaţii sociale esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat, tratatele internaţionale (negociate de Guvern, încheiate de Preşedinte şi ratificate de Parlament) sunt considerate izvoare formale ale dreptului constituţional.
25
Din examinarea prevederilor art.11 alin (2) din Constituţie ar rezulta că acest text constituţional se referă doar la „Tratatele ratificate de Parlament” nu şi la alte instrumente internaţionale pe care legislaţia internă le defineşte. Art.2 alin (1) din Legea 520/2003 prevede că „România, Guvernul României precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este prevăzută expres în legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”. O astfel de reglementare este conformă prevederilor art.91 alin. (1) din Constituţie, conform căruia „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României negociate de Guvern şi le propune spre ratificare Parlamentului, întrun termen rezonabil”. Celelalte tratate sau acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. Considerăm că toate instrumentele internaţionale, care îndeplinesc
condiţiile
constituţionale
legale
şi
internaţionale
indiferent din ce categorie fac parte, sunt izvoare formale de drept dar şi de drept constituţional.
Locul dreptului constituţional în sistemul de drept Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de drept trebuie să avem în vedere două aspecte: 26
1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate de dreptul constituţional 2. Valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor de apărare a acestor relaţii sociale devine drept Referitor la primul aspect, normele dreptului constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Relaţiile privind instaurarea şi menţinerea puterii prezintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei revoluţii. Cucerind puterea guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică. Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional apare permanenta necesitate a exprimării voinţei guvernanţilor prin cele mai eficiente forme juridice şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. Aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin constituţie ca lege fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniul lor de activitate. Examinarea celor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere. 27
Constituţia ca izvor principal al dreptului constituţional este în acelaşi timp şi izvor pentru întregul drept, cuprinzând reglementări care privesc activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii. Constituţia printre alte reglementări conţine şi reglementări care
privesc
proprietatea,
organele
executive
şi
organele
judecătoreşti. Toate relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi reglementate detaliat prin normele dreptului civil, comercial, organizării judecătoreşti. Dacă analizăm corelaţia dintre constituţie şi ramurile de drept putem afirma că orice ramură de drept îşi găseşte fundament juridic în normele din constituţie. Conformitatea normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate cuprinse în constituţie este de o importanţă
deosebită
privind
stabilirea
locului
dreptului
constituţional, şi anume că o modificare intervenită în această ramură de drept impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări detaliate ale aceloraşi relaţii sociale, pe care dreptul constituţional le orientează numai în principii - (ex: garantarea dreptului de proprietate, prezumţia de nevinovăţie, etc.). Dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, cele fundamentale care apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. De aici şi valoarea deosebită a 28
formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor devine drept şi care reglementează aceste relaţii.
29
CAPITOLUL IV ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL În România studiul dreptului constituţional are o veche tradiţie. Dreptul constituţional a fost predat de regulă împreună cu dreptul administrativ sub denumirea de drept public. În 1837, G. Maissonabe ţinea în limba franceză, la Academia Mihăileană din Iaşi, un curs comparat de evoluţie constituţională a diferitelor popoare. În anul 1867, tot la Iaşi, Simion Bărnuţiu preda un curs intitulat „Drept public românesc”. În anul 1864, Al. Codrescu ţinea la Bucureşti un curs intitulat „Drept constituţional”, iar în 1889, la Brăila, vedea lumina zilei volumul „Elemente de drept constituţional” de Christofor I. Suliotis, care, după cum mărturiseşte el însuşi, a folosit atât lucrările unor autori străini cât şi cursul de drept constituţional al profesorului Paul Vioreanu. Dreptul constituţional se afirmă în perioada care urmează prin operele unor importanţi profesori: C.G. Stere la Iaşi şi C.D. Dissescu la Bucureşti în anul 1915. În dezvoltarea acestei discipline un rol important îl are Catedra de drept public de la Bucureşti. Această catedră este deţinută de profesorii Dimitrie Paul Vioreanu (1859-1881), Constantin G. Dissescu (1881-1926), Paul Negulescu (1926-1939), 30
Ion V. Gruia (1939-1947), profesorul C.G. Rarincescu suplinind catedra între 3 noiembrie 1934 şi 4 august 1940. Perioada interbelică s-a remarcat prin afirmarea unor puternice personalităţi în domeniul dreptului constituţional. Aceştia, în majoritatea cazurilor, au predat atât dreptul constituţional cât şi dreptul administrativ, fie sub denumirea generică de drept public, fie sub titulatura celor două discipline distincte. Personalitatea profesorului C.G. Dissescu, care a fost de altfel şi raportorul Constituţiei din 1923, a dominat întreaga dezvoltare a dreptului public în prima jumătate a secolului XX. Apărător al interesului naţional şi critic al unor reglementări pe care nu le considera potrivite specificului românesc, el s-a impus ca un apărător al democraţiei, în sensul cel mai autentic. Paul Negulescu s-a impus la rândul său ca o prestigioasă personalitate a vieţii universitare şi ca teoretician de seamă al dreptului constituţional. Lucrarea sa fundamentală intitulată „Curs de drept constituţional român” din 1927 rămâne şi astăzi un model de claritate şi putere de analiză. În lucrările sale el s-a pronunţat pentru respectul suveranităţii naţionale, pentru sistemul democratic parlamentar, criticând reformele adoptate în anumite ţări în perioada interbelică prin care prerogativele parlamentului au fost considerabil reduse în favoarea executivului. Totodată, s-a pronunţat cu hotărâre
31
pentru corectarea organizării defectuoase a administraţiei din timpul său. Paul Negulescu a elaborat împreună cu eminentul profesor George Alexianu „Tratatul de drept public” în două volume, un adevărat monument al gândirii juridice româneşti din perioada interbelică. Ca şi predecesorul său, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică, împletind permanent munca didactică cu activitatea publicistică şi participarea la viaţa ştiinţifică internaţională. În rândul marilor specialişti ai perioadei interbelice trebuie menţionaţi în mod deosebit doi eminenţi profesori: C.G. Rarincescu, care s-a impus în special prin cercetările sale în domeniul contenciosului administrativ, şi Ion V. Gruia, titular al catedrei de drept constituţional până la înlăturarea sa abuzivă din învăţământ în anul 1948. Profesorul I.V. Gruia a adus importante contribuţii ştiinţifice demonstrând existenţa unor reguli tradiţionale constituţionale originale şi proprii la români cuprinse în dreptul consuetudinar, în obiceiul pământului. Sunt relevante punctele sale de vedere cu privire la legalitate şi legitimitate din punct de vedere juridic. Profesorul Anibal Teodorescu a abordat în tratatul său de drept administrativ în două volume importante probleme conexe dreptului constituţional, cum ar fi semnificaţia principiului separaţiei puterilor
în stat, raporturile dintre organele statului, 32
rolul
administraţiei
publice,
responsabilitatea
administrativă,
manifestându-se ca un promotor consecvent al ideii responsabilităţii ministeriale şi al elaborării unui statut al funcţionarilor publici. La Bucureşti profesorul Ion Vântu a publicat studii asupra responsabilităţii ministeriale insistând asupra necesităţii de a se realiza o răspundere politică efectivă şi a publicat pentru prima dată o „Introducere în cursul de drept public comparat”. La Facultatea de drept din Cluj au ţinut cursuri apreciate şi au elaborat lucrări de specialitate Romulus Boilă, Victor Onişor, Tudor Drăganu, Dragoş Rusu precum şi Erast Diti Tarangul, care a fost anterior profesor şi la Facultatea de drept din Cernăuţi. După 1945, cercetări de drept constituţional s-au desfăşurat mai ales în centrele universitare, şi un avânt deosebit a avut loc odată cu constituirea Institutului de cercetări juridice al Academiei Române. Din această perioadă menţionăm lucrările publicate de Ion Vântu, Mircea Lepădătescu, Nistor Prisea, Mihai Oroveanu ş.a. După Revoluţia din decembrie 1989, în noile condiţii istorice, s-a afirmat o puternică şcoală românească de drept constituţional. Menţionăm în această privinţă personalităţi de prestigiu ale gândirii ştiinţifice româneşti precum Ioan Muraru, Antonie Iorgovan şi Cristian Ionescu la Bucureşti, Tudor Drăganu şi Ion Deleanu la Cluj, Genoveva Vrabie la Iaşi, activitatea deosebită desfăşurată de membrii comisiei constituţionale al cărei preşedinte a fost profesorul 33
Antonie Iorgovan şi vicepreşedinte academicianul Vasile Gionea. În aceeaşi perioadă s-au afirmat în literatura de drept constituţional Rodica Narcisa Petrescu la Cluj şi Dan Ciobanu la Bucureşti. Au apărut numeroase monografii consacrate dreptului constituţional, printre care „Dreptul parlamentar” (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu), „Cetăţenia română” (Barbu Berceanu), două comentarii
ale
Constituţiei
României
(Ioan
Muraru,
Mihai
Constantinescu şi Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu), „Interpretarea constituţiei. Doctrină şi practică” (Gheorghe Iancu). Au fost publicate numeroase manuale şi cursuri universitare consacrate dreptului constituţional, afirmându-se o nouă generaţie de specialişti, printre care Gheorghe Iancu, Simina Tănăsescu, Corneliu Liviu Popescu, Ion Rusu, Dorin Clocotici, Mihai Bădescu, Ştefan Deaconu, Nicolae Pavel, Iulian Teodoroiu, Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu ş.a. Un puternic curent de cercetare în domeniul dreptului constituţional, facilitat de noile condiţii istorice existente în ţara noastră, a permis apariţia unui larg schimb de idei, desfăşurarea cu succes a unor simpozioane, manifestări ştiinţifice, care au contribuit la clarificarea unor probleme actuale şi la evidenţierea direcţiilor de acţiune pentru perfecţionarea cadrului constituţional al organizării de stat a României. 34
CAPITOLUL V DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ Conceptul de societate civilă este unul dintre cele mai uzitate astăzi în teoria şi ştiinţa politică. Originea acestui termen se află în antichitate, el fiind folosit de Cicero pentru a desemna acele condiţii ale unei societăţi în care predomină legislaţia, urbanitatea, civilitatea, în condiţii fundamental deosebite de acelea ale culturii barbare şi preurbane. John Locke punea semnul egalităţii între societatea civilă şi cea politică diferenţiind totuşi existenţa mai multor tipuri de societăţi: uniunea dintre soţ şi soţie, societatea dintre părinţi şi copii, societatea dintre stăpân şi cei dominaţi etc. În concepţia lui John Locke esenţial pentru definirea societăţii civile era unirea unor persoane într-un singur corp social, având un drept comun instituit şi o cale judiciară la care să apeleze în cazul unor controverse dintre ei sau al săvârşirii unor fapte culpabile. În viziunea sa, persoanele care nu se aflau într-o societate civilă s-ar afla într-oi stare de natură. După concepţia lui John Locke, în cadrul societăţii civile este esenţială protecţia şi apărarea proprietăţii, inexistenţa unei asemenea apărări fiind incompatibilă cu conceptul de societate civilă. „Nici un om în societatea civilă nu poate fi exceptat de la legile acesteia” arăta el. În lucrarea sa fundamentală intitulată „Democraţia în America” Alexis de Tocqueville remarca virtuţile societăţii 35
americane în care nu există o putere centralizată asemănătoare celei din Franţa, dar în care se afirmă cu vigoare forţa societăţii civile, a acţiunii cetăţenilor, care făceau ca poziţia şi rolul guvernării să devină mai puţin importante. El remarca importanţa clasei de mijloc în societatea americană, adevărata purtătoare a valorilor de egalitate specifice societăţii civile. Hegel consideră societatea civilă ca fiind o societate care evoluează conform propriilor sale principii diferite de organizarea politică. Hegel făcea deosebirea între cele două laturi proprii personalităţii oamenilor care alcătuiau societatea – aceea de purtători ai propriului interes privat şi de cetăţeni participanţi la societatea civilă. În viziunea sa era esenţială arena activităţilor economice în care fiecare satisfăcând nevoile altora îşi satisfăcea totodată şi propriile interese. În Dicţionarul său politic profesorul Sergiu Tămaş relevă că societatea civilă se caracterizează prin aceea că cetăţenii participă la o multitudine de asociaţii şi forme de organizare create spontan care sunt într-un anumit curs autonome în raport cu statul constituind un adevărat sistem al puterilor „non statale”. Conceptul de societate civilă a fost dezvoltat în numeroase studii de specialitate şi luări de poziţie ale unor factori implicaţi în acţiunile organismelor neguvernamentale. Într-o opinie se consideră că societatea civilă este un „depozitar de valori şi idei, de abilităţi şi de asemenea un element 36
important al oricărei democraţii pluraliste”. De asemenea s-a mai relevat că societatea civilă este o societate de oameni dinamici, care se asociază pentru a-şi apăra interesele, pentru a crea resursele şi valorile. În literatura de specialitate din ultimii ani a fost emisă şi ideea existenţei unei societăţi civile internaţionale sau globale, cu referire la prezenţa unor numeroase organisme neguvernamentale pe plan mondial a căror influenţă devine din ce în ce mai puternică, în special în probleme de natură economică şi socială. Din punct de vedere juridic, organismele societăţii civile îşi găsesc fundamentul în prevederile constituţionale privitoare la libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere (art.30, 36 şi 37 din Constituţia României). Societatea civilă aduce un aport substanţial la elaborarea constituţiilor şi la dezvoltarea dreptului constituţional. Astfel, în numeroase ţări ale lumii, inclusiv în ţara noastră, reformele constituţionale au fost supuse unor largi dezbateri publice.
37
Bibliografie la capitolele I-V
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Paul Negulescu , George Alexianu, Tratat de drept public, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942 Corneliu
Liviu
Popescu,
Controlul
constituţionalităţii
tratatelor internaţionale, Rev. Dreptul, nr.11/2005 Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 38
Sergiu Tămaş, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1996 Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ed. a II-a revizuită şi actualizată, Ed. S.C. Universul juridic SRL, Bucureşti, 2006 Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2004 Pierre Pactet, Institutiones politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, Milano, Barcelona, Bonn, 1992 Victor Popa, Drept public, Ed. Academiei Administraţiei Publice, Chişinău, 1998 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Silvy, Bucureşti, 1996 Augustin Fuierea, Drept comunitar european, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Genovevea Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr. 204 din 23 aprilie 2001 Legea 590/2004 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004 39
CAPITOLUL VI TEORIA CONSTITUŢIEI Experienţa istorică dovedeşte că orice stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a puterii în Constituţie, atât guvernanţii cât şi guvernaţii vizând, în acest act politico juridic, „legea fundamentală a ţării”, „legea supremă”, „pactul fundamental”. Constituţionaliştii francezi sunt unanimi în a aprecia că orice stat are în mod necesar o Constituţie. Chiar şi statele antice care îşi întemeiau raporturile între piramida puterii şi populaţie, investeau anumite persoane sau organisme cu prerogativele exercitării puterii, cu autoritatea publică, potrivit unor obiceiuri şi tradiţii pe care le-am putea numi cutumă constituţională. Constituţia conţine principiile generale de drept aflate la baza întregului sistem juridic. Cu alte cuvinte, într-un stat se legiferează, se administrează şi se judecă potrivit constituţiei. Constituţia este plasată în fruntea ierarhiei actelor normative cărora ea le conferă legitimitate juridică, în măsura în care acestea sunt conforme cu normele şi principiile pe care le consacră. În toate sistemele constituţionale, constituţia s-a impus ca lege fundamentală şi stă la baza organizării şi funcţionării statului. Adoptarea ei reprezintă un eveniment deosebit de important, pentru că aceasta excede juridicului fiind o realitate politico-statală, 40
deoarece în constituţie sunt reglementate şi consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi sociale şi statale.
Noţiunea de constituţie În general Constituţia se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care face obiectul adoptării de către popor, sau de către reprezentanţii acestuia, potrivit
unei
proceduri
speciale
şi
solemne.
Experienţa
constituţională a statelor lumii permite constatarea că legea supremă a oricărui stat – Constituţia – este un act juridic având o importanţă fundamentală, inspirat de o anumită filozofie politică, care este adoptat de Naţiune sau în numele ei pentru a stabili modul de organizare şi funcţionare a puterilor publice, raporturile între acestea, baza economică a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor. Noţiunea clasică de Constituţie îşi are originile în doctrina contractului social sau a pactului social susţinută şi sprijinită de noua clasă socială – burghezia, începând cu secolul al XVI-lea, la început cu timiditate şi insuccese militare şi sfârşind ca teorie politică dominantă în secolul al XVIII-lea – „Secolul Luminilor”. Constituţia este o lege superioară, din punct de vedere juridic tuturor celorlalte legi. Atât legile organice cât şi cele ordinare trebuie să corespundă literei şi spiritului Constituţiei. Obligaţia de a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. 41
În practica constituţională a statelor contemporane există două forme principale ale constituţiei: -
constituţia cutumiară
-
constituţia scrisă
În constituţii sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale, morale şi juridice din viaţa unui stat, a unei societăţi. Principiile fundamentale prevăzute în constituţii sunt de regulă în concordanţă cu valorile fundamentale pe care statul, societatea, le promovează şi apără. Filozoful german F. Hegel în cunoscuta sa lucrare „Principiile filozofiei dreptului” spune că poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării de fapt în care se află. Tot el este de părere că fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine. Pentru stabilirea conceptului, noţiunii de constituţie se impun mai multe precizări. -
în primul rând că între constituţie şi lege nu se poate pune semnul egalităţii.
-
în al doilea rând, în ordine istorică, legea apare prima, constituţia apărând ulterior.
-
în al treilea rând, constituţia apare ca o categorie istorică, primând în evoluţia sistemului legislativ. 42
-
în sfârşit, constituţia exprimă o nouă ideologie politică, socială şi juridică.
Deşi termenul de constituţie este foarte vechi, până în epoca modernă fiind folosit în general în accepţiunea de lege, în accepţiunea sa modernă, actuală, a dobândit sensul de lege de organizare a statului, a puterilor în stat, de lege fundamentală. Termenul de constituţie vine din latinescul „constitutio” şi se traduce prin „aşezare cu temei”, „starea unui lucru”. În dreptul roman imperial, termenul de constituţie îl găsim ca fiind sinonim cu cel de lege. Astfel legile date de împăraţi erau denumite constituţii imperiale. Fenomenul „constituţie” îşi păstrează accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea când o dobândeşte pe cea de lege fundamentală, accepţiune astăzi generalizată în toate statele. Profesorul Ioan Muraru arată despre constituţie că „a fost concepută iniţial ca ansamblu al normelor juridice ce au drept scop limitarea
puterilor
guvernanţilor
şi
garantarea
drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului”. Profesorul Constantin Dissescu defineşte constituţia ca fiind: „organizarea exerciţiului suveranităţii”. Apoi adaugă: „fiindcă exerciţiul suveranităţii se numeşte guvern în sensul cel mai larg putem zice că constituţia e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă”.
43
Prof. Ioan Muraru opinează că prin constituţie trebuie înţeleasă „legea fundamentală” a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. Între constituţie şi lege nu se poate pune semnul egalităţii, ele fiind diferite datorită conţinutului, a forţei juridice şi a procedurilor de adoptare sau modificare. Constituţia are un caracter istoric chiar dacă ea a apărut mai târziu decât legea. Aceasta a constituit efectul unei noi ideologii politice şi juridice care a creat transformări economice şi sociale începând cu secolul al XVIII-lea. De altfel, cuvântul constituţie este o invenţie a secolului al XVIII-lea şi a dobândit această accepţie ca urmare a experienţei americane în elaborarea constituţiei.
Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei. Apariţia Constituţiei. Aristotel,
în lucrarea sa „Politica”, utiliza cuvântul
constituţie făcând prima referire din istorie în acest sens care se apropie de conţinutul actual al noţiunii. În imperiul roman se utiliza constitutio principis (legea imperială) care nu avea nici forma şi nici conţinutul unei constituţii. Cuvântul constituţie este utilizat pentru prima dată de J.J. Rousseau în „Contractul social” pentru 44
desemnarea legii fundamentale. Teoreticienii revoluţiei franceze întrebuinţau cuvântul constituţie pentru a desemna legile pentru organizarea statului şi pentru proclamarea drepturilor individului, chiar dacă acestea nu se regăsesc în acelaşi act normativ. Proclamarea şi garantarea drepturilor individului s-a făcut prin proclamaţia franceză adoptată la 26 august 1789. Cuvântul constituţie a fost pentru prima dată utilizat în ţara noastră în Aşezământul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740, dar avea înţeles de lege ordinară şi reglementa modernizarea sistemului financiar. Prima constituţie apărută în lume este Constituţia engleză al cărei proces de formare a început odată cu adoptarea Magnei Charta Libertatum (1215) şi a continuat şi după apariţia primei constituţii scrise.
Prima
constituţie
scrisă
este
considerată
constituţia
americană din anul 1787. În Europa prima constituţie scrisă este cea din Franţa (1791). Ea a fost urmată de constituţiile din Suedia (1809), Norvegia (1914), Olanda (1915) etc. Doctrina arată că urmele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte fundamentale constituţionale în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise). Deci constituţiile pot fi scrise sau nescrise.
45
Constituţiile cutumiare sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente. Reguli constituţionale cutumiare a avut şi Franţa, legile de succesiune la tron - care admiteau principiul eredităţii, adevăratele legi fundamentale, respectate întocmai. Momentul apariţiei constituţiei scrise nu este acelaşi cu cel al apariţiei constituţiei cutumiare, chiar dacă au aceeaşi cauză de apariţie, şi anume lupta burgheziei de a prelua şi puterea politică. Constituţia cutumiară este rezultatul experienţei practicii şi a tradiţiei în domeniul relaţiilor sociale fundamentale statale ale unui popor. Ex.: constituţia britanică, australiană, a Noii Zeelande, Canadei, Israelului etc. Începând cu secolul al XVIII-lea se impune constituţia scrisă pe considerentul că ea oferă precizie, certitudine, claritate. De asemenea se impune o constituţie scrisă şi sistematică fiindcă aşa cum scria Thomas Poine „Nu există constituţie, dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”. Constituţia scrisă apare ca o reacţie împotriva cutumei (obiceiului), cutuma fiind considerată incertă, incompletă, greu de dovedit întinderea şi numărul cutumelor în continuă mişcare. Burghezia dorea reguli scrise, precise, clare, fără incertitudini, permanente şi intangibile, superioare guvernanţilor. Acestea ofereau burgheziei precizie în lupta sa contra feudalismului cutumiar. 46
La. baza Constituţiei scrise se află o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus alături de idei ca cele ale contractelor scrise, domniei legii, contractului social, a rabatului educativ al constituţiei care ridică pe individ la statutul de cetăţean prin cunoaşterea drepturilor sale. Ideea contractelor scrise s-a născut în Anglia în relaţiile acesteia cu coloniile sale, dar şi în luptele interne având ca scop limitarea puterii regale şi consfinţirea unor drepturi şi libertăţi materializate în încheierea unor pacte scrise din care amintim: Magna Charta Libertatum din 1215; Habeas Corpus Act din 1679; Bill of Rights din 1688; Actul de stabilire a succesiunii la tron din 1700 etc. Tot în practica constituţională engleză s-a născut şi ideea domniei legii care de asemenea a stat la baza apariţiei constituţiei scrise. Cel mai eficient mijloc de afirmare a domniei legii a fost însă constituţia scrisă. Ideile constituţiei scrise, a superiorităţii acesteia, în raport cu cea cutumiară, nescrisă, a fost materializată în constituţia americană din 1787, în cea franceză din 1791 ca şi în toate celelalte constituţii ce au urmat. Teoria domniei legii, de origine engleză, a început să se dezvolte din secolul al XIII-lea. Ea susţine că regula de drept trebuie să fie respectată, cât timp nu a fost modificată sau abrogată. Teorie domniei legii presupune trei idei: guvernanţii nu au o putere arbitrară 47
pentru că aceasta derivă din lege; regula de drept se aplică atât indivizilor cât şi statului; toate regulile de drept formează regimul constituţional, neexistând unele de o valoare superioară altora. Această teorie a avut drept efect adoptarea actelor (pactelor) constituţionale britanice, deja enumerate. Aplicarea acestei teorii a avut, însă, efecte diferite. Efectul în Anglia a fost inexistenţa diferenţierii de forţă juridică între normele juridice şi deci a lipsei controlului de constituţionalitate a legii, iar în Franţa crearea diferenţierii dintre legile constituţionale şi celelalte acte normative şi deci, apariţia controlului de constituţionalitate a legii. Această diferenţiere s-a datorat temerii francezilor de a nu se înlocui o dictatură personală (regală) cu cea colectivă (parlamentară). Teoria contractului social este apropiată de teoria drepturilor naturale. în contractul social trebuie înscrise drepturile cetăţenilor, iar acesta să fie adoptat potrivit unei proceduri specifice. Teoria contractului social va fi examinată mai amănunţit într-o altă parte a demersului nostru. Statul, care trebuie să respecte drepturile cetăţenilor, este cel mai important efect contractului social şi scopul acestuia. Contractul social trebuia înscris într-un document cu forţă juridică supremă şi care să îndeplinească şi celelalte trăsături ale unei legi fundamentale, pentru că numai aşa putea să fie favorabil
48
burgheziei şi să-i sprijine scopurile în menţinerea şi exercitarea puterii, deja instaurate. Procedura şi tehnicile de adoptare a constituţiei Studiul diverselor constituţii arată că dintotdeauna pentru a se asigura normelor constituţionale o forţă juridică superioară, pentru ai asigura constituţiei supremaţia în sistemul de drept, s-a pus problema găsirii unor forme speciale numite proceduri pentru adoptare. Constituţionaliştii au văzut astfel adoptarea constituţiei ca un proces complex cu profunde semnificaţii social-politice şi juridice în cadrul căreia au distins: -
iniţiativa constituţiei
-
organul competent, numit şi constituantul sau puterea constituantă
-
moduri de adoptare
De regulă constituţiile prevăd chiar în cuprinsul lor cine poate avea iniţiativă legislativă. Sunt însă şi constituţii care nu prevăd acest lucru. În aceste cazuri iniţiativa legislativă rezultă din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Adoptarea constituţiei trebuie făcută de puterea constituantă. Prin putere constituantă se înţelege organul care beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă poate fi originară şi instituită, aşa cum se arată în literatura de specialitate. 49
Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există (situaţia statelor nou apărute) sau mai există (ca urmare a unor revoluţii) constituţie în vigoare. Puterea instituită este prevăzută de constituţia în vigoare (sau anterioară) atât in ceea ce priveşte organizarea cât şi funcţionarea ei. Dintre modurile de adoptare a constituţiilor, le amintim pe cele mai importante, care sunt: -
constituţia acordată
-
statutul (constituţia plebiscitară)
-
pactul
-
constituţia convenţie, având ca variantă constituţia referendară şi constituţia parlamentară a) Constituţia acordată - este în fapt constituţia dată de
către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa (se mai numeşte chartă concedată). Este criticată fiind considerată cea mai rudimentară (ex.: Constituţia Franţei dată de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848 ş.a.) b) Statutul - este o variantă mai dezvoltată a constituţiei acordate. De regulă statutul acordat de monarh este ratificat prin plebiscit. Plebiscitul permite să se spună da sau nu şi permite formularea şi introducerea de amendamente. (Ex. Constituţia lui Carol al II-lea din 1938 supusă plebiscitului din 21 febr. 1939, 50
Statutul Albertin – 1848, Statutul lui Cuza – 1864). Această aprobare prin plebiscit (care nu trebuie confundat cu referendumul) nu o transformă în constituţie democratică pentru că plebiscitul este o alterare, în sensul cezarismului, a referendumului. Există asemănări cu constituţia pact, dar şi o importantă deosebire, şi anume că iniţiativa adoptării unei constituţii pact aparţine şefului statului, dar şi parlamentului, în timp ce în cazul statutului aceasta aparţine numai şefului statului. c) Pactul - este o variantă considerată ca un contract între rege şi popor, acesta din urmă fiind reprezentat prin parlament, postându-se prin urmare pe poziţii egale. (Ex. Charta de la 14 august 1830 din Franţa şi constituţiile române din 1866 şi 1923). Prin ea se limitează puterea monarhului punându-i-se anumite condiţii. S-a adoptat ca urmare a unor mişcări revendicative şi ca un mod de acces la tron al unui prinţ străin, când profitându-se de conjuncturi favorabile, s-au putut impune regelui unele revendicări. d) Constituţia convenţie - este operă a unei adunări numită convenţie special aleasă pentru a adopta constituţia, exprimând convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, motiv pentru care ea era considerată deasupra parlamentului având dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituţionale. Exemple constituţiile franceze din 1791, 1848, 1873 şi 1946 unde convenţia (de tip SUA) a fost înlocuită cu adunarea 51
constituantă. Adunarea constituantă putea decide chiar în dezacord cu cei care au desemnat-o. Pentru îndreptarea acestei situaţii s-au propus ca metode: referendumul sau chiar insurecţia, prevăzută de art.35 din Constituţia Franceză din 24 iunie 1793, care nu a putut fi acceptată datorită caracterului său violent şi care este dincolo de drept. e) Constituţia parlamentară - este apărută ca modalitate de adoptare a constituţiei în special după cel de-al doilea război mondial; prin această modalitate adoptându-se constituţiile de către parlamente, în ţările din estul Europei. Iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică şi adoptarea sunt prerogative ale parlamentului. Adoptarea constituţiei de către parlament se face cu o majoritate calificată (de regulă de 2/3). Exemple: constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965. Modificarea (revizuirea) constituţiei În principiu dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o, iar procedura este asemănătoare celei de adoptare. Autoritatea competentă diferă după felul constituţiei. Dintre metode amintim: a) prevederea în cazul constituţiei de către puterea constituantă că anumite prevederi din constituţie nu se vor putea modifica în viitor, modificarea lor fiind nulă de 52
drept (Franţa – 1884 şi 1958, Italia – 1948 şi art.152 din Constituţia României) b) prevederea că nici o modificare a constituţiei nu va putea să se producă într-o anumită perioadă, prestabilită chiar în conţinutul acesteia (Constituţia Franceză de la 1791). c) stabilirea unei prevederi de modificare foarte greoaie, metodă folosită în constituţiile române din 1866, 1923 şi 1938. d) interzicerea revizuirii pe timpul ocupaţiei militare străine, parţială sau totală (Franţa – 1944 şi art.152 alin. final din Constituţia României) e) adoptarea unor condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a constituţiei pentru a se evita ca o astfel de iniţiativă să fie declanşată în scopuri demagogice. f) revizuirea constituţiei să se facă de către adunări constituante, nu de către cele legiuitoare Constituţiile adoptate sau statutul pot fi modificate de monarh fără acordul poporului, sau, după caz, prin utilizarea plebiscitului. Constituţiile pact se pot modifica aşa cum au fost adoptate, prin acordul dintre monarh şi popor (parlament). Constituţia convenţie se poate modifica în aceleaşi forme în care a fost adoptată.
53
Constituţia
României
din
8
decembrie
1991
reglementează revizuirea sa, stabilind: cine poate avea iniţiativa revizuirii; procedura de revizuire; limitele revizuirii. Iniţiativa revizuirii o poate avea Preşedintele României la propunerea guvernului, o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe să se fi strâns cel puţin 20.000 de semnături. În ce priveşte procedura de revizuire, constă în adoptarea propunerii de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere. Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum organizat în 30 de zile de la data adoptării proiectului de revizuire. Limitele revizuirii constau în faptul că dispoziţiile privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma
republicană
de
guvernământ,
integritatea
teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
54
Revizuirea nu poate fi făcută dacă are ca rezultat subminarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a organizaţiilor acestora. Constituţia nu poate fi revizuită: -
pe durata stării de asediu
-
pe durata stării de urgenţă
-
în timp de război.
Suspendarea şi abrogarea constituţiei Suspendarea mai este desemnată în teorie ca o încetare provizorie a efectelor constituţiei. Unele constituţii au prevederi exprese cu privire la suspendare, altele nu. De exemplu, constituţia română din 1866 prevedea în art. 127 că nu poate fi suspendată nici în tot, nici în parte. Practica constituţională arată că suspendarea constituţiilor a avut loc în perioadele de criză politică prin prelevarea stării de necesitate, a stării de asediu, în caz de guvernare prin decrete-legi ori în caz de lovituri de stat. Abrogarea constituţiei se produce, de regulă, în momentul adoptării unei noi constituţii.
55
Revoluţia română din 16-22 decembrie 1989 şi regimul constituţional stabilit imediat după ea. Printr-un
comunicat
al Consiliului
Frontului
Salvării
Naţionale s-a dispus dizolvarea tuturor structurilor de putere existente şi a uniunilor constituţionale ce le reglementau. Primul act normativ cu caracter constituţional a fost Decretullege nr. 2 din 27 dec. 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN). Acest decret a fost emis de către guvernământul instaurat în urma revoluţiei. Decretul cuprindea şi norme referitoare la denumirea ţării, forma de guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa şi structura organizatorică, funcţionarea CFSN, a biroului sau executiv, atribuţiile preşedintelui CFSN, comisiile locale ale F.S.N. Conform decretului lege s-a stabilit că numele ţării este România, forma de guvernământ republica, iar drapelul ţării este tricolorul. Decretul-lege organizează CFSN ca organ suprem al puterii de stat şi în mod corespunzător comisiile teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Biroul executiv al CFSN era format dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi 6 membri, toţi aleşi din membri consiliului. Preşedintelui Consiliului i s-au prevăzut atribuţii proprii funcţiei de şef al statului. Decretul-lege prevedea între altele: -
pluralismul politic 56
-
înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România
-
schimbarea denumirii din miliţie în poliţie - libertatea constituirii partidelor politice
-
respectul suveranităţii, democraţiei
Legea nu permitea să facă parte din partidele politice cadrele militare, personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de interne, judecătorii, procurorii, diplomaţii, personalul operativ al Radioteleviziunii Române. Alt act normativ important din punct de vedere constituţional este Decretul-lege nr. 81/1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională C.P.U.N. Prin Decretul-lege nr. 82/1990 s-a stabilit componenţa C.P.U.N., a biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale consiliului. C.P.U.N. a lucrat ca un veritabil parlament. Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului României şi a Preşedintelui României a fost unul din cele mai importante acte cu caracter normativ. Acest decret a stabilit structura bicamerală a Parlamentului, scrutinul de listă şi alegerea deputaţilor şi senatorilor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în două tururi de scrutin. A prevăzut că cele două camere vor forma Adunarea Constituţională, care va elabora Constituţia în termen de 9 57
luni, dar nu mai târziu de 18 luni, când adunările se autodizolvă. Actul normativ a stabilit atribuţiile Preşedintelui României, precum şi toate dispoziţiile privind alegerile din 20 mai 1990. Constituţia din 8 dec. 1991 În urma alegerilor din 20 mai 1990, la 11 iunie 1990, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, întrunite în şedinţă comună se declară Adunare Constituantă. Aceasta adoptă Regulamentul Adunării Constituante şi creează comisia de redactare a proiectului de constituţie. Proiectul de constituţie a fost dat publicităţii la 10 iunie 1991. A fost discutat în Adunarea Constituantă pe articole între 10 septembrie şi 14 noiembrie 1991 şi votat prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, fiind adoptat cu 414 voturi „pentru” şi 95 voturi „contra”. La 8 decembrie a fost supusă şi aprobată prin referendum Constituţia României. Conform art. 149 din Constituţia României, aceasta intrând în vigoare pe data aprobării prin referendum, pe aceeaşi dată a fost abrogată Constituţia din 21 mai 1965. Astfel noua Constituţie a României cuprindea următoarele titluri: -
Principiile Generale (Titlul I)
-
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale (Titlul II)
-
Autorităţile publice (Titlul III) 58
-
Economia şi finanţele publice (Titlul IV)
-
Curtea Constituţională (Titlul V)
-
Revizuirea Constituţiei (Titlul VI)
-
Dispoziţii finale şi tranzitorii (Titlul VII) La rândul lor unele titluri au capitole şi secţiuni. Constituţia României din 1991 a fost revizuită prin Legea nr.
429/2003 şi aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Constituţia astfel modificată a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003 cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor. După modificare, Constituţia României cuprinde 8 titluri şi 156 de articole. A fost introdus titlul „Integrarea euroatlantică” ca Titlul VI, cu două articole care se referă la integrarea în uniunea Europeană şi la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, titlurile „Revizuirea Constituţiei” şi „Dispoziţii finale şi tranzitorii” fiind astfel renumerotate ca Titlul VII respectiv VIII.
Supremaţia constituţiei - concept, fundamentare, efecte juridice, garanţii Conceptul de supremaţie a constituţiei Sintagma supremaţia constituţiei folosită, de regulă, în literatura română de specialitate, dar şi în alte literaturi, îşi găseşte şi alte exprimări cum ar fi: valoarea juridică supremă, super legalitate 59
(Marcel Prelot) legea supremă (George Burdeanu), legea legilor etc. Termenul de supremaţie a fost explicat în literatura de specialitate în moduri diferite. Unii au spus că este legea legilor, legea supremă. Într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin faptul că legea fundamentală este temelia organizării statale, baza juridică a întregii legislaţii. După alţii supremaţia se explică în raport cu legile ordinare, în deosebirile de conţinut, formă şi putere. Literatura de specialitate stabileşte două feluri de supremaţie şi anume: -
supremaţia materială, dată de conţinutul acesteia
-
supremaţia formală rezultată din forma în care este editată
Prof. Muraru spune că prin supremaţia constituţiei se înţelege calitatea, trăsătura constituţiei care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor reglementărilor, direcţiilor dezvoltării economice, politice, sociale şi juridice. Fundamentarea ştiinţifică Unii autori au invocat ca fundament principiul legalităţii pornind de la legătura deosebit de strânsă dintre legalitate şi constituţionalitate, de la faptul că legalitatea nu se poate să nu se sprijine pe constituţionalitate. 60
În alte opinii, supremaţia constituţiei se sprijină pe conţinutul şi forma ei. Alţi autori au fundamentat supremaţia constituţiei pe democratism. Analizând teoriile enunţate prof. Muraru observă că din opiniile autorilor lor se desprind nivelele succesive în care s-a realizat fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei: - fundamentarea pe conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine (conţinutul). - fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor statului - fundamentarea pe trăsăturile puterii de stat. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei Consecinţele supremaţiei constituţiei constau în deosebirile dintre constituţie şi legi. Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei constau, de regulă, în recunoaşterea unor proceduri deosebite de adoptare faţă de restul legilor (adunarea constituantă şi modurile de adoptare). Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei derivă din faptul că nici o lege fundamentală nu poate rămâne neschimbată la infinit. Necesitatea conformităţii întregului drept cu constituţia reprezintă o altă consecinţă a supremaţiei constituţiei. 61
Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei Controlul general al aplicării constituţiei se realizează prin activitatea statală, realizată prin organizarea şi funcţionarea autorităţii publice, prin stabilirea competenţelor organelor de stat si principiilor relaţiilor dintre acestea prin impunerea imperativului ca toate organele statului să-şi desfăşoare activitatea numai în conformitate şi în limitele stabilite prin constituţie. Controlul constituţionalităţii legii este o a doua garanţie a supremaţiei constituţiei şi el constă într-o activitate organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia. Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia este o altă garanţie juridică specifică, care implică cetăţenii în respectarea şi aplicarea corectă a constituţiei, a supremaţiei acesteia în sistemul de drept.
62
CAPITOLUL VII EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN În România, documentele privind organizarea constituţională au o tradiţie foarte veche. Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţării româneşti datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în Aşezămintele lui Constantin Mavrocordat din 1740 şi 1743, şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, şi în Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de semnalat şi o serie de Memorii elaborate de reprezentanţi ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770, şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei şi Austriei. Se aveau în vedere în special emanciparea deplină a Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, din iniţiativa unor episcopi români - unul greco-catolic şi altul ortodox - este adresată împăratului Leopold al II - lea al Austriei cunoscuta petiţie denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care 63
se revendica egalitatea naţiunii române din punct de vedere politic cu populaţia de alte naţionalităţi existentă în Transilvania. Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul
Cărvunarilor
din
13
septembrie
1822,
pe
care
A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările Române şi cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia Cărvunarilor au contribuit la regenerarea noastră naţională. O opinie pozitivă cu privire la acest important document emite şi Dumitru Barnoschi, care estimează că „originile vieţii de stat moderne democratice se încheagă la noi în Constituţia moldovenească de la 13 septembrie 1822”. Deşi Memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă înlăturat, datorită opoziţiei unei părţi a marii boierimi, el conţine o serie de idei valoroase care au marcat, neîndoielnic dezvoltarea constituţională ulterioară. Aşa, de pildă, este de remarcat recunoaşterea statutului de independenţă a Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic, până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor 64
cuprinse în declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor trebuia să se facă numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze. Dovedind o concepţie novatoare, Constituţia cărvunarilor tindea spre restrângerea puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării Sfatului obştesc, organ reprezentativ. Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în conducerea ţării, în condiţiunile prevăzute de pravilă. Alte dispoziţii importante priveau organizarea finanţelor ţării, preconizând un control al Sfatului obştesc şi atribuţii precise pentru vistiernic. Aceste prevederi aveau menirea să lichideze situaţia abuzivă din trecut, când vistieria ţării era considerată un bun personal al domnului. În ceea ce priveşte administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor funcţionarilor care îşi încălcau îndatoririle. În privinţa armatei se preconiza ca oştile ţării să nu poată fi recrutate dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate pământene etc. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de constituţie a cărvunarilor anticipează din multe puncte de vedere o dezvoltarea constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române. Este drept că proiectul de 65
constituţie conţinea şi unele insuficienţe, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze traducerea în viaţă a unor libertăţi nou introduse, conferirea, totuşi, a unor atribuţii destul de largi Domnului etc. Considerat, în ansamblul său, el rămâne însă unul dintre cele mai importante proiecte constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru făurirea unei constituţii moderne. Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, a consfinţit o puternică influenţă a Rusiei in Principatele Române. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere, după cum arată Nicolae Bălcescu, că: „cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar”. Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în 66
documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. În Moldova, Dorinţele partidei naţionale – document iniţiat de Mihail Kogălniceanu – propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care: desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau din naştere; egalitatea tuturor în privinţa impozitelor; desfiinţarea robiei, a boierescului, şi împroprietărirea ţăranilor; egalitatea drepturilor civile şi politice; adunarea obştească compusă din toate stările societăţii; domn ales din toate stările societăţii; responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici; libertatea individului şi a domiciliului; instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii; desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii;
neamestecul
domnitorilor
în
activitatea
instanţelor
judecătoreşti. În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848, Proclamaţia de la Izlaz, acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre deosebire de Dorinţele partidei naţionale din Moldova, Proclamaţia de la Izlaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848. În ceea ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz, sunt de semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia 67
puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, căutat în toate stările societăţii, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale. Dintre aceste prevederi se remarcă în mod special cele menţionate la punctul 13, care proclamau emanciparea clăcaşilor prin despăgubire, problemă ce a suscitat, la timpul respectiv, mari dezbateri în rândul conducătorilor revoluţiei. În Transilvania se remarca, în acelaşi an revoluţionar, Moţiunea de la Blaj, adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci. Aşa cum se arată în acest document, „Naţiunea română, rezimată pe principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie”. Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se refereau la egalitatea în drepturi şi foloase ale bisericii române cu celelalte 68
biserici din Transilvania, la libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau garda naţională, înfiinţarea de şcoli române pe la toate satele şi oraşele, gimnazii, instituţii militare şi tehnice şi seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor. Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor sunt bine cunoscute. Ele au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării instituţiilor moderne ale României. Este de remarcat, în această ordine de idei, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări constituţionale. Sunt de notat, astfel, consfinţirea ideii de bicameralism, prin crearea Corpului ponderator (precursor al Senatului de azi), care alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare. În Statutul lui Cuza este consfinţită şi ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcţii administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândeau asemenea funcţii nemaiputând face parte din adunările elective. Dispoziţiile Statutului – înaintate pentru epoca respectivă – se cer întregite cu cele ale unor acte normative importante, emise în aceeaşi perioadă,
69
printre care Legea electorală din 1864, Legea privind proprietăţile rurale din acelaşi an ş.a. Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza, se instituie o locotenenţă domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie, după refuzul contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite. Cu toate că fusese proclamat ca atare de corpurile legislative, este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzollern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect care este supus Domnului şi Adunării elective. Constituţia de la 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante, printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului. În legătură cu aceasta trebuie remarcat că procesul preluării a tot ceea ce a fost mai înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit în mod permanent cu elaborarea unor instituţii juridice proprii, capabile să dea expresie năzuinţelor autentice de libertate şi de dreptate ale poporului român. După cum arătau Paul Negulescu şi George Alexianu, „instituţiile unui popor n-au valoare decât dacă ele sunt opera naţională a acestui popor, făurită în focul luptelor şi al
70
suferinţelor, în slujba idealului pe care viaţa l-a sădit în fiecare naţiune”. Ca o expresie a noilor realităţi şi a întregirii ţării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile privind caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor, departajarea puterilor statului, dispoziţiunile precise cu privire la prerogativele regelui, miniştrilor şi puterii judecătoreşti, prevederile privind organizarea locală, finanţele şi puterea armată. O idee esenţială, care caracterizează constituţia din 1923, este conceperea proprietăţii ca o funcţie socială, idee ce se îndepărtează de individualismul constituţiei din 1866. Remarcabilă este şi înscrierea în noua constituţie a votului universal, ce fusese admis încă de la revizuirea din 1917 a constituţiei anterioare, preocuparea tot mai accentuată faţă de problemele sociale, înscrierea ideii de legalitate ca fundament al statului realizată prin controlul constituţionalităţii
legilor,
al
actelor
administrative
şi
inamovibilitatea magistraţilor. Dintre textele constituţiei din 1923 se cer a fi menţionate, în mod special, prevederile articolului 21, care dispune că toţi factorii 71
producţiei se bucură de o egală ocrotire, consacrând libertatea muncii şi dreptul statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele economice sau sociale. De asemenea, sunt de remarcat şi prevederile articolului 22, care consfinţeşte libertatea tuturor de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora nefiind de natură să ducă însă la restrângerea în sine a dreptului ca atare. Potrivit prevederilor constituţionale, „nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu va putea înfiinţa. Nu este vorba de autorizaţie prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii”. Aceleaşi prevederi dispun că „presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat”. Datorită dispoziţiilor sale democratice, constituţia din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democraţiei în ţara noastră, ea răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de acest gen. Constituţia din 1923 a fost înlocuită – formal – la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouă constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea şi cu participarea
colaboratorilor
săi
apropiaţi.
Elaborarea
acestei
constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, mediul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului. Ca orientare de ansamblu, Constituţia din 1938 72
încerca, după cum au remarcat autorii de specialitate, să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea admitea
proprietatea
şi
capitalul
ca
drepturi
inviolabile,
îndepărtându-se de la principiile constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială, şi revenind astfel la principiile constituţiei din 1866. Constituţia din 1938 concentrează, totodată, puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebite de mari. Această constituţie a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a cunoscutelor evenimente care au dus în final la abdicarea regelui Carol al II-lea. Ca urmare a Revoluţiei din 22 Decembrie 1989, în ţara noastră s-a pus problema eliminării vechiului cadru constituţional, existent în anii dictaturii comuniste, şi a elaborării unor instrumente juridice care să asigure tranziţia spre un sistem pluripartid şi o economie de piaţă în cadrul statului de drept. Indiferent de faptul că noua constituţie a stârnit foarte multe dezbateri, că ea a suscitat opinii dintre cele mai diverse, este un fapt cert că în momentul de faţă ţara noastră dispune de un cadru juridic, desigur perfectibil, dar preferabil unei situaţii de provizorat. Pentru a păstra obiectivitatea ştiinţifică, trebuie arătat că au existat şi păreri favorabile la adresa noii constituţii din partea unor specialişti străini
73
care au vizitat ţara noastră şi care şi-au exprimat acordul în legătură cu noile instituţii create. Evaluând în mod realist bilanţul activităţii desfăşurate, realizările, dar şi neîmplinirile Constituţiei adoptate în 1991, un deputat ecologist avea să argumenteze în mod semnificativ: „Constituţia adoptată de noi era imperativ necesară nu numai pe considerentul că acolo unde nu este lege este posibil orice şi se înfiripă rapid anarhia, ci şi pentru a instaura statul de drept, pentru ancorarea solidă şi sigură a democraţiei în România; era necesară pentru ca o societate dirijată aproape o jumătate de secol prin mecanisme artificiale, dictatoriale, să-şi redobândească funcţia şi calitatea de sistem social, desfăşurat după legi naturale, fireşti, în interesul oamenilor, respectând diversitatea socială a grupurilor culturale, etnice, socio-profesionale, demnitatea şi tradiţiile lor”. Este cert că funcţionarea în bune condiţii a tuturor mecanismelor prevăzute de noua constituţie implică un grad sporit de înţelegere a separaţiei puterilor în stat, evitarea amestecului unei puteri în treburile celeilalte, un respect sporit faţă de norma de drept, faţă de reglementările internaţionale la care ţara noastră a devenit parte. Integrarea României în noua ordine juridică europeană revendică un rol sporit pentru drepturile şi libertăţile omului care se cer a fi respectate cu stricteţe, cultivarea respectului faţă de lege trebuind să devină o raţiune a însăşi existenţei şi funcţionării statului. 74
Evident, asemenea transformări de substanţă vizează nu numai litera noilor reglementări constituţionale, dar şi spiritul lor, cerinţa respectării principiilor şi normelor juridice pe care trebuie să se întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieţi politice româneşti pe ideile de drept şi legalitate a devenit şi devine tot mai mult o condiţie a acceptării României ca membru cu drepturi depline al comunităţii statelor lumii, al unor organisme internaţionale. În acest amplu efort, juriştilor le revine un rol esenţial ei trebuind să fie primii care să contribuie la promovarea respectului pentru statul de drept, aplicând cu consecvenţă şi cu dreptate legile, dar şi contribuind în mod direct la conştientizarea întregii opinii publice româneşti în legătură cu valoarea normelor juridice, cu cerinţa respectării neabătute a dreptului în relaţiile dintre indivizi, în raporturile dintre aceştia şi autorităţi, în întregul mecanism de funcţionare al organelor şi organismelor statului nostru. Încercând să sintetizăm problema relaţiei dintre modernitate şi tradiţie în dreptul constituţional, dorim să subliniem următoarele: - unele concepte de drept constituţional au evoluat în mod firesc pe parcursul timpului, dobândind noi conotaţii, care au definit mult mai profund şi mai clar profilul acestora. Astfel, se poate menţiona conceptul de suveranitate, de drepturi ale omului etc.; - s-a înregistrat în mod continuu o mai mare supleţe în înfăptuirea separaţiei puterilor, care rămâne un principiu fundamental 75
de organizare politică. În acest sens poate fi menţionată, de pildă, competenţa Guvernului de a legifera în anumite condiţii, pe durate determinate, sub un strict control parlamentar, pe calea unor ordonanţe; - în dreptul constituţional modern au apărut, totodată, instituţii noi, menite să garanteze într-o măsură şi mai mare drepturile omului, respectul principiilor democratice, într-un cuvânt, funcţionarea mecanismelor statului de drept. Dintre aceste instituţii noi este caracteristică, desigur, instituţia Ombudsman-ului (Avocatul Poporului), curţile de conturi, curţile constituţionale (sau consiliile constituţionale); - ca o consecinţă a evoluţiilor menţionate, au apărut noi posibilităţi de garantare a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, s-au perfecţionat căile judiciare, înfăptuindu-se totodată o joncţiune între mecanismele interne de apărare a drepturilor cetăţenilor (justiţia, contenciosul administrativ, excepţia de neconstituţionalitate în cadrul proceselor) şi mecanismele internaţionale, cum ar fi, de pildă, recunoaşterea dreptului cetăţenilor prejudiciaţi în drepturile lor, care au epuizat căile interne, de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
76
CAPITOLUL VIII CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
Teoria generală Controlul constituţionalităţii legilor este una din garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei. Acest control se include în principiul legalităţii, pentru că actele normative trebuie să fie elaborate conform unei proceduri prestabilite şi a Constituţiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea, inclusiv constituţia, trebuie respectată de toate organele statului. Controlul este înţeles ca activitate de verificare a aplicării principiului conformităţii legii cu constituţia şi ca instituţie a dreptului constituţional, care cuprinde reguli reunite datorită aceluiaşi obiect de reglementare. Sunt supuse controlului numai legea, ca act juridic al parlamentului, precum şi actele normative cu forţă juridică egală cu cea a legii (ordonanţe, decrete - legi). Nu se supun acestui control actele administrative, pentru că autorităţile administraţiei publice emit aceste acte în exercitarea legii, iar detalierea dispoziţiilor constituţionale se face prin lege. Actele administrative se supun controlului judecătoresc, în cadrul contenciosului administrativ. Nu se supun acestui control nici proiectele de legi, pentru că ele nu sunt legi şi pot fi retrase de iniţiator, până la începerea dezbaterilor (pe textele din iniţiativele legislative). Există o serie de cauze care determină neconcordanţe 77
între constituţie şi legi, chiar dacă ele sunt de neînţeles datorită similitudinii celor care le adoptă (contradicţiile sociale; contradicţii între grupurile
politice; rigiditatea exagerată a constituţiei;
nerespectarea regulilor de tehnică legislativă; armonizarea intereselor federale cu cele ale statelor federate). Autorităţile publice competente să controleze constituţionalitatea legilor. Multitudinea organelor care realizează controlul înseamnă dorinţa de a se găsi o soluţie la o dilemă, şi anume care control este cel mai eficient. În doctrina de specialitate au fost evidenţiate mai multe clasificări ale controlului de constituţionalitate, în funcţie de organul competent să-1 realizeze: ·
Controlul prin opinia publică; este primitiv, reacţia populară în faţa violării constituţiei, este o insurecţie violentă situată în afara dreptului şi deci, inacceptabilă;
·
Controlul parlamentar, politic (exercitat de un organ politico
-
statal,
independent
de
parlament)
şi
jurisdicţional (realizat prin instanţe ordinare sau jurisdicţii speciale). ·
Controlul politic şi judecătoresc.
Controlul politic ar fi cel realizat prin adunările legiuitoare şi prin organe din afara lor (politice, judecătoreşti şi politico78
jurisdicţionale). Acest ultim tip de control presupune câteva precizări, făcute în doctrina de specialitate. Organele de stat din afara autorităţilor legiuitoare, care exercită controlul, prin actele adoptate lipsesc de efecte juridice votul dat în cadrul autorităţilor legiuitoare, apărând astfel ca supraordonate lor. Ne raliem opiniei prof. Gheorghe Iancu, care consideră că ar fi necesară clasificarea în: control politic şi jurisdicţional. Controlul politic cuprinde: cel realizat de autorităţile legiuitoare (parlamente) sau de organe de stat din afara lor (care au numai această sarcină sau o au şi pe aceasta alături de altele). Controlul parlamentului este considerat de unii autori ca un autentic control, pentru că parlamentul este cel mai în măsură să aprecieze conformitatea legii cu constituţia. Alţi autori consideră că acesta este un autocontrol şi deci nu prezintă nici o garanţie (sancţiunea nerealegerii parlamentarilor fiind prea îndepărtată). Primul organ care 1-a realizat a fost „Senatul conservator” francez, începând cu 1799 (anul VIII). Acest tip de control a fost menţinut până în 1852. Îl prevedea art. 12 din Statutul lui Cuza şi art. 43 din Constituţia noastră din 1965. În prezent este întâlnit mai rar. În ceea ce priveşte controlul politic exercitat de un organ din afara autorităţilor legiuitoare, în doctrină este dat ca exemplu controlul realizat de Consiliul Constituţional francez, care este 79
organizat şi funcţionează în mod asemănător cu cel realizat de Curtea Constituţională a României. Diferenţele constau în: şeful statului francez numeşte, prin decizie, pe preşedintele Consiliului, iar în componenţa lui intră foştii preşedinţi ai Franţei; membrii consiliului sunt aleşi de preşedintele Franţei şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului; exercită numai controlul anterior al constituţionalităţii legilor. Controlul jurisdicţional cuprinde controlul realizat de organe, altele decât cele judecătoreşti, dar care utilizează proceduri asemănătoare celor judecătoreşti, precum şi controlul realizat prin organe judecătoreşti. Paul Negulescu şi George Alexianu subliniau că pentru a se asigura supremaţia constituţiei pe cale judecătorească şi deci pentru a exista controlul constituţionalităţii legii prin organele judecătoreşti, este necesar să fie îndeplinite două condiţii şi anume: o diferenţiere netă de concepţie între legile fundamentale şi celelalte legi şi o constituţie scrisă, de tip rigid. În statele cu constituţii rigide s-a pus întotdeauna problema diferenţierii de faţa juridică dintre constituţie şi celelalte legi. O astfel de diferenţiere se fundamentează pe voinţa generală, aşa cum demonstra J.J. Rousseau, în virtutea căreia naţiunea poate face orice, pentru că este suverană, inclusiv să reglementeze o asemenea diferenţiere. Interes prezintă ultimul tip de control care a fost justificat, dar şi contestat. A fost justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica 80
legea, deci şi constituţia; de la separaţia puterilor în stat care implică colaborarea şi controlul dintre puteri şi nu separarea lor rigidă; de la exigenţa verificării, de către judecător (datorită menirii sale), a limitelor în care trebuie să acţioneze parlamentul, eliminându-se astfel absolutismul şi abuzurile statale. Acest lucru ar fi posibil datorită garanţiilor şi principiilor care guvernează procesele judiciare. Controlul acesta a fost contestat plecând de la interpretarea rigidă a separaţiei puterilor în stat, care presupune independenţa totală a puterilor; de la faptul că statul este singurul judecător al actelor sale şi nu poate remite această posibilitate unui organ care nu are responsabilitatea guvernării. De altfel, dacă s-ar recunoaşte judecătorului acest drept, s-ar crea din el o autoritate politică şi este foarte grav dacă ar exista, astfel, autorităţi oficioase. Totuşi acest tip de control s-a impus, în practica multor state, exercitându-se în temeiul unor dispoziţii exprese şi clare, ori în temeiul dreptului judecătorilor, pe care singuri şi le-au arogat. El a pornit de la vestita speţă Marbury versus Madison, soluţionată de Curtea Supremă Americană în 1803, în care aceasta şi-a asumat abuziv dreptul de a controla conformitatea legii cu constituţia. Acest tip de control se găseşte şi în prezent în SUA şi este cunoscut sub denumirea de model american. Controlul jurisdicţional, realizat prin alte organe decât cele judecătoreşti este cunoscut sub denumirea de model european şi a 81
fost fundamentat de Hans Kelsen, care a înfiinţat, în anul 1920, un organ de acest tip în Austria (Tribunalul constituţional). Cu puţin timp înainte, conform teoriei kelseniene, s-a înfiinţat, în Cehia, un tribunal asemănător. În prezent există astfel de organe în Italia, Ungaria, Polonia, Franţa şi în România. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor În doctrina de specialitate au fost evidenţiate şi alte forme de control al constituţionalităţii legilor. Acestea au fost clasificate astfel: - în funcţie de înscriere sau nu în constituţie: explicit şi implicit; - în funcţie de timpul în care se efectuează: anterior şi posterior adoptării şi promulgării legilor; - în funcţie de procedurile folosite: prin acţiune şi prin excepţie (de neconstituţionalitate). Cel prin acţiune este un control ofensiv, iar cel prin excepţie este unul defensiv şi presupune existenţa unui proces ordinar în care să se ridice excepţia, care se va judeca de organul competent. Constituţionalizarea
dreptului,
consecinţă
a
controlului
constituţionalităţii legilor Constituţionalizarea dreptului este principalul efect al controlului de constituţionalitate şi care se manifestă prin acţiunea complexă de interacţiune dintre constituţie şi celelalte dispoziţii 82
legale. Acest proces presupune o anumită durată în timp şi afectează toate ramurile de drept. El constă în „interpretarea progresivă a normelor din constituţie şi a celor de rang inferior constituţiei şi se manifestă prin existenţa a două fenomene: unul ascendent, de sporire cantitativă a normelor constituţionale şi altul descendent, de aprofundare a acestor norme” (Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu). Primul fenomen presupune ridicarea la rang constituţional a unor norme din alte ramuri de drept, iar cel de-al doilea prin impregnarea ramurilor de drept cu norme constituţionale direct aplicabile. Procesul de constituţionalizare este mai pregnant în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Controlul constituţional al legilor în românia Conform Constituţiei României din 8 dec. 1991 în baza căreia a fost adoptată Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în ţara noastră s-a instituit un organ specializat - Curtea Constituţională compusă din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi înnoit sau prelungit. Trei judecători sunt numiţi de Senat, trei de Camera Deputaţilor şi trei de Preşedinte. Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia pe o perioadă de trei ani. Se înnoieşte cu 1/3 din judecători din 3 în 3 ani în condiţiile prevăzute de Legea organică a Curţii (art. 140 din Constituţie). 83
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitate sau în învăţământul juridic superior. Judecătorii sunt inamovibili şi independenţi, nu pot ocupa funcţii publice sau private cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: ·
se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora,
la
sesizarea
Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii camerelor, a Curţii Supreme de justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori precum şi din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. ·
se
pronunţă
asupra
legalităţii
regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor 2 camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori precum şi din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. ·
hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor.
·
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României
sufragiului. 84
şi
confirmă
rezultatele
·
constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de preşedinte al României şi confirmă cele constatate Parlamentului şi Guvernului.
·
dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
·
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
·
verifică
îndeplinirea
condiţiilor
pentru
exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni. ·
hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
85
Bibliografie la capitolele VI-VIII
Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915 Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927 Ioan Muraru, Constituţiile române, culegere, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1980 Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996
86
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 Cristian Ionescu, Constituţia României, Legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Ion M. Anghel, Reflecţii asupra unor texte din Constituţia revizuită, în Revista de drept public, nr.2/2004 Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995 Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi explicaţii, Ed. Roata. Bucureşti, 2004 Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1987
87
Mircea
Lepădătescu,
Teoria
generală
a
controlului
constituţionalităţii legilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr. 204 din 23 aprilie 2001 Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.767 din 31 octombrie 2003 Legea
nr.3/2000
privind
organizarea
şi
desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.84 din 24 februarie 2000 Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.758 din 29 octombrie 2003
88
CAPITOLUL IX CETĂŢENIA ROMÂNĂ
Noţiunea de cetăţenie Cetăţenia interesează în primul rând dreptul constituţional, deoarece în această ramură de drept îşi află reglementarea. Constituţia, principalul izvor al dreptului constituţional şi legile sunt reglementările care asigură cetăţenilor toate drepturile, inclusiv cele politice, în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu li se oferă decât o parte din drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu pot avea recunoscute drepturile politice. Numai cetăţenii exercitând puterea, având dreptul de a participa la guvernarea societăţii din care fac parte, au recunoscute drepturile politice. Numai cetăţenii au anumite obligaţii cum sunt obligaţiile de apărare a patriei, de fidelitate faţă de ţară, etc. În sens juridic noţiunea de cetăţenie are două accepţiuni şi anume: o accepţiune prin care se desemnează instituţia juridică a cetăţeniei, o grupă de norme juridice, şi o altă accepţiune prin care este desemnată condiţia juridică a unui cetăţean de a fi subiect de drept constituţional. Prof. Ioan Muraru, plecând de la teza că pentru a defini cetăţenia trebuie plecat de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează în realităţi economice, sociale şi culturale 89
concrete, dintr-o societate dată, defineşte cetăţenia română ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente socialeconomice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României. Din această definiţie se desprinde faptul că cetăţenia dovedeşte în cazul românilor apartenenţa la statul român în care suveranitatea
naţională
aparţine
poporului,
cetăţenii
români
bucurându-se de drepturi şi libertăţi democratice, dar având şi îndatoriri cum sunt: devotamentul şi fidelitatea faţă de patrie, slujirea intereselor poporului şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor înscrise în Constituţie şi Legile ţării. Se mai desprinde faptul că numai persoana fizică are cetăţenie, nu şi persoana juridică.
Natura juridică a cetăţeniei În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. Prof Ioan Muraru consideră că cetăţenia este un element, parte componentă a capacităţii juridice. Capacitatea juridică nu are un conţinut invariabil ci dimpotrivă variabil, în funcţie de voinţa guvernanţilor, ea este o categorie social-istorică. 90
Rezultă din cele spuse că cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
Reglementarea juridică a cetăţeniei române Normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional, norme care formează instituţia juridică a cetăţeniei. Aceste norme se găsesc fie în Constituţie, fie în Legea cetăţeniei române. Cetăţenia română aşa cum este reglementată apare ca apartenenţa persoanei fizice la patria română, drepturile şi obligaţiile implicate de această apartenenţă. Din analiza normelor juridice care compun instituţia juridică a cetăţeniei, aşa cum opina prof. Ioan Muraru, se desprind următoarele principii: a) numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi Legi. b) numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi Legile ţării. c) cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia. d) cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. 91
e) cetăţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. f)
schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.
Dobândirea cetăţeniei române Sunt cunoscute două sisteme privind dobândirea cetăţeniei şi anume: a) sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) b) sistemul care are la bază principiul jus loci sau jus soli (dreptul locului, al teritoriului pe care s-a născut o persoană). În dreptul nostru a fost adoptat sistemul bazat pe jus sangvinis, sistem considerat mai potrivit, în raport cu legăturile dintre părinţi şi copii, cu continuitatea neîntreruptă a generaţiilor, pe pământul strămoşesc. Legea nr. 21/1991 publicată în M. Of. al României nr. 47/1991 (şi republicată, cu modificările şi completările ulterioare), a stabilit patru moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă jus sangvinis şi unele moduri derivate care să uşureze persoanelor care nu s-au născut din părinţi cetăţeni români, să dobândească totuşi cetăţenia română, dacă cer acest lucru şi dacă li se autorizează. 92
a) Dobândirea cetăţeniei prin naştere În temeiul principiului jus sangvinis, Legea cetăţeniei române prevede că este cetăţean român, copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. Tot cetăţean român este şi copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin cu sau fără cetăţenie română. b) Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere Se prevede că persoana care a pierdut cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii. Cum dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se prevede că soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii. În ce priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Când părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestei cereri revine Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.
93
c) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie Adopţia este un mod de dobândire a cetăţeniei române. Se prevede că cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă acesta este cetăţean român, iar în toate cazurile cel adoptat nu a împlinit 18 ani. Dacă dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă de comun acord de ei, iar în caz de dezacord, va decide instanţa în funcţie de interesul adoptatului. d) Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere Legea permite dobândirea cetăţeniei române la cerere pentru străinii ori persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa în acest sens. Legea reglementează condiţiile pe care persoana solicitantă trebuie să le îndeplinească, procedura şi organul competent să aprobe cererea, precum şi natura acţiunii prin care se acordă cetăţenia română. Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: -
s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin 5 ani de la căsătorie, în cazul în care este 94
căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român. Aceste termene pot fi reduse în caz de motive temeinice -
dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşamentul faţă. de statul şi poporul român
-
a împlinit vârsta de 18 ani
-
are asigurate mijloacele legale de existenţă
-
este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care-1 face nedemn de a fi cetăţean român.
-
cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii de acordare a cetăţeniei la cerere: 1. Se poate acorda cetăţenie română persoanei care a avut această cetăţenie şi cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. Această persoană va depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. Data redobândirii este data depunerii jurământului de credinţă. 2. În a doua situaţie, a acordării cetăţeniei române la cerere persoanei care nu a avut-o niciodată, legea impune domicilierea şi depunerea jurământului de credinţă faţă de România în ţară. Cetăţenia se dobândeşte tot din momentul depunerii 95
jurământului de credinţă. În lege sunt reglementate toate condiţiile şi situaţiile posibile ce se pot ivi în cazul cererii de acordare a cetăţeniei române. Sub aspect procedural, cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se adresează unei comisii instituite de lege pe lângă Ministerul Justiţiei. Comisia constată existenţa sau neexistenţa condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei şi se întocmeşte un raport pe care îl înaintează ministrului justiţiei. Dacă se arată în raport că nu sunt întrunite condiţiile Ministerului Justiţiei se va comunica aceasta petiţionarului. Dacă în raport se arată că sunt întrunite condiţiile cerute de lege Ministerul Justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei. Acordarea cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care se publică în Monitorul Oficial.
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României Legea română a cetăţeniei stabileşte că minorul găsit pe teritoriul român este cetăţean român dacă niciunul din părinţi nu este cunoscut. Prevederea îşi găseşte fundamentul în principiul jus sangvinis prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. Dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani, copilului găsit pe 96
teritoriul statului român i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi şi ei sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română. La fel se întâmplă şi dacă filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut. Legea cetăţeniei române obligă, în cazul dobândirii cetăţeniei la cerere sau prin repatriere, la depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România. Acest jurământ trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia. Se depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat, delegat anume în acest scop. Persoanei care a depus jurământul i se eliberează un certificat constatator. Depunerea jurământului de credinţă are ca efect juridic dobândirea cetăţeniei.
Pierderea cetăţeniei române Art. 5 alin. 2 din Constituţie nu permite retragerea cetăţeniei române aceluia care a dobândit-o prin naştere. Cetăţenia română se poate retrage celui care: a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României.
97
b) aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război. c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos. d) este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Organul competent să retragă cetăţenia este Guvernul care o face prin hotărâre la propunerea ministrului justiţiei. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial şi data publicării marchează data pierderii cetăţeniei.
Renunţarea la cetăţenia română Legea stabileşte că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit 18 ani şi numai pentru motive temeinice. Nu poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care: a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori are de executat o pedeapsă penală. b) este urmărit pentru debite de către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară sau având asemenea debite, nu le achită şi nici nu prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor. 98
Aprobarea cererii care trebuie să fie individuală se face de Guvern la propunerea ministrului justiţiei. Procedura este similară cu cea pentru dobândirea cetăţeniei române. Renunţarea la cetăţenie, în principiu, nu produce efecte faţă de soţ sau copii.
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române a) adopţia copilului minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. În situaţia în care adopţia este declarată, nulă sau anulată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. b) stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României faţă de părinţi, cetăţeni străini. c) anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români.
Dovada cetăţeniei române Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de identitate sau paşaportul. Copii până la 14 ani fac dovada cu certificatul de naştere însoţit de actul de identitate al oricăruia dintre părinţi sau în cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate al unuia din părinţi, numai cu acest buletin. Dovada cetăţeniei copiilor până la 14 ani găsiţi pe teritoriul României se face prin certificatul de naştere al acestora. 99
Cetăţenia se poate dovedi şi cu certificatul constatator. În străinătate, dovada cetăţeniei se face prin actul valabil de trecere a frontierei emis de autorităţile române. În caz de nevoie misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Cetăţenia de onoare Legea permite acordarea cetăţeniei de onoare unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii române. Se acordă de către Parlamentul României la propunerea Guvernului. Beneficiarul unei astfel de cetăţenii are toate drepturile civile şi politice ale cetăţenilor români mai puţin drepturile electorale şi drepturile de a ocupa o funcţie politică.
Dubla cetăţenie După revoluţia din 1989 legislaţia română îngăduie dubla cetăţenie. Aceasta a permis rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care locuind în afara graniţelor ţării îşi pierduseră cetăţenia română. Dubla cetăţenie reprezintă una din modalităţile de soluţionare amiabilă a unor probleme apărute de-a lungul timpului. Aceasta a fost admisă după anul 1989, excepţie fiind regula constituţională din art. 16 alin. (3) din Constituţia nerevizuită conform căreia funcţiile şi 100
demnităţile publice puteau fi ocupate de persoane care aveau numai cetăţenia română şi domiciliul în România. Ca urmare a revizuirii Constituţiei a fost eliminată interdicţia dublei cetăţenii şi în acest caz, reglementându-se doar condiţia cetăţeniei române şi cea a domiciliului în ţară, pentru ocuparea funcţiilor şi a demnităţilor publice. În opinia noastră atât Constituţia, cât şi Legea nr. 21/1991, modificată şi completată, admit dubla cetăţenie, în condiţiile în care nu există o interdicţie în acest sens, iar Convenţia europeană asupra cetăţeniei o permite (art. 14). Între cauzele care pot genera dublă cetăţenie se pot enumera: lipsa de concordanţă între legile naţionale referitoare la cetăţenie; competenţa exclusivă a statelor de a acorda cetăţenia şi deci posibilitatea ca o persoană să dobândească chiar mai multe cetăţenii; naşterea unui copil din părinţi ai unui stat, în care se aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul jus loci (soli) şi astfel acel copil să dobândească ambele cetăţenii; acordarea cetăţeniei, de către un stat, fără să se ţină cont de decizia ce ar trebui să o ia statul al cărui cetăţean este persoana în cauză, mai ales că o astfel de măsură este posibilă; succesiunea statelor în dreptul internaţional public etc. Desigur că astfel de situaţii, dar şi altele, au darul de a crea uneori complicaţii în relaţiile dintre state, complicaţii care se cer şi 101
trebuie să fie soluţionate. În acest scop, a fost adoptată Convenţia europeană asupra cetăţeniei, existând şi reglementări naţionale care exclud sau nu dubla cetăţenie. De regulă statele de imigraţie, spre deosebire de cele de emigraţie exclud dubla cetăţenie, într-un mod sau altul. În categoria statelor de imigraţie se includ: Franţa, Suedia, Danemarca, Finlanda, Elveţia, Italia, Germania.
Cetăţenii străini şi apatrizii Din prevederile art. 18 din Constituţie rezultă că pe teritoriul României locuiesc şi cetăţeni străini şi apatrizi, care se bucură de protecţia generală acordată de statul român persoanelor şi averilor. Acestora li se poate acorda dreptul de azil, care are întotdeauna un caracter politic, în condiţiile legii şi cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 a fost aprobat regimul străinilor în România, iar conform art. 2 lit. a) şi b) prin străin se înţelege persoana care nu are cetăţenia română, iar prin apatrid persoana care nu are nici o cetăţenie. Ca urmare, străinii sunt cetăţenii străini şi apatrizii. Ordonanţa prevede drepturile şi obligaţiile străinilor; dispoziţii referitoare la intrarea, şederea şi ieşirea lor din ţară; regimul acordării vizelor; reguli privind prelungirea dreptului de şedere temporară şi cel al acordării dreptului de şedere permanentă; regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României; reguli privind documentele eliberate străinilor; reguli 102
aplicate unor categorii de străini (cetăţeni ai statelor membre U.E. şi minori). Ordonanţa prevede şi o serie de sancţiuni aplicabile în cazul încălcării dispoziţiilor sale. Potrivit art. 1 din Convenţia privind statutul apatrizilor, adoptată la New York la 28 septembrie 1954 prin termenul de apatrid se înţelege „o persoană care nu este considerată cetăţean al nici unui stat, conform legii naţionale a acestuia”. În alte cuvinte este „cetăţean al lumii”. Apatrizii au obligaţia, fără discriminare, de a se conforma legilor şi regulilor ţării unde aceştia se află, precum şi măsurilor luate pentru menţinerea ordinii publice. Statele vor acorda apatrizilor „acelaşi tratament ca şi cel acordat străinilor în general” (art. 7 alin. 1 din Convenţie). Statutul personal al apatrizilor este aprobat de legea ţării de domiciliu sau cea a ţării de reşedinţă, dacă nu este cunoscut domiciliul, iar statele sunt obligate să respecte drepturile acestora. În ceea ce priveşte dreptul de asociere statele vor acorda acelaşi tratament ca şi străinilor pentru constituirea de asociaţii nonprofit, nonpolitice şi sindicate. Apatrizii trebuie să beneficieze de tratamentul aplicat propriilor cetăţeni în cazul: aplicării unor sisteme de raţionalizare; educaţiei publice; ajutorului public; muncii, securităţii sociale şi taxelor fiscale. Statele trebuie să ia măsuri pentru „asimilarea şi naturalizarea apatrizilor şi, în special, vor depune toate eforturile pentru a grăbi procedura de naturalizare şi de reducere, pe cât posibil, costurile şi taxele acestor proceduri” (art. 32 din Convenţie). Scopul acestei reguli este acela de a se reduce 103
cazurile de apatridie, motiv pentru care a fost adoptată, la New York la 30 august 1961 Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie, care prevede o serie de reguli pentru acordarea şi pierderea cetăţeniei apatrizilor. Astfel. acordarea cetăţeniei, în cazul acestora, se va face „la naştere, de drept sau în baza unei cereri formulate în modalităţile prevăzute de legislaţia internă”. Copilului găsit i se va aplica regula deja examinată pentru asemenea cazuri în cazul pierderii cetăţeniei de către o persoană, pentru ca aceasta să nu dobândească statutul de apatrid, pierderea îşi va produce efectele doar dacă se dobândeşte o altă cetăţenie, întrucât principiul aplicabil este că o persoană nu va putea fi privată de cetăţenia sa dacă această privare va conduce la apatridie. De la acest principiu art. 8 pct. 2 din Convenţie prevede o serie de excepţii. Statutul de apatrid se dobândeşte în condiţiile convenţiilor mai sus examinate. Convenţia privind statutul apatrizilor, însă, prevede, în art. 1 pct. 2 lit. a) - c) că un asemenea statut nu va fi aplicabil persoanelor pentru care există motive serioase că au săvârşit o infracţiune contra păcii, o crimă de război sau împotriva umanităţii; o infracţiune nonpolitică gravă în afara ţării de reşedinţă, înainte de a fi aduse în această ţară; ori au fost acuzate de săvârşirea unor fapte contrare scopurilor şi principiilor ONU.
104
CAPITOLUL X DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI
Consideraţiuni generale Drepturile
şi
libertăţile
fundamentale
ale
omului
şi
cetăţeanului sunt nu numai o realitate ci şi formalitatea activităţii umane progresiste şi democratice. Drepturile fundamentale sunt drepturi
esenţiale
pentru
cetăţeni.
Caracterizarea
drepturilor
fundamentale ca drepturi esenţiale este destul de veche. J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge. Aceste drepturi sunt subiective şi datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate în Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Prof. Ioan Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. În literatura de specialitate se foloseşte şi expresia
„instituţia
drepturilor,
libertăţilor
şi
îndatoririlor
fundamentale” în sensul de grup de norme juridice cu un obiect comun de reglementare. Ca instituţie juridică, grupul de norme 105
privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor face parte din Dreptul Constituţional. Fiind de neconceput ca membrii unei comunităţi să aibă numai drepturi, fără anumite îndatoriri, teoreticienii, ca şi legislaţia pozitivă, reunesc existenţa îndatoririlor fundamentale, menite să mobilizeze oamenii la realizarea scopurilor societăţii, făcând din ele adevărate garanţii de realizare efectivă a drepturilor fundamentale. Prof. Ioan Muraru defineşte îndatoririle fundamentale ca acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingeri sau la nevoie prin forţă de constrângere a statutului.
Noţiunea şi fundamentale
natura
juridică
a
drepturilor
Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti constituie unul dintre domeniile esenţiale în care dreptul constituţional a acţionat în decursul timpului şi de care este legată însăşi configuraţia modernă a acestei discipline. După cum este bine cunoscut, drepturile cetăţeneşti au apărut pentru primii dată sub forma unor declaraţii de drepturi, care au dat expresie traducerii în viaţă a unor mari concepţii şi idei umaniste, ce s-au constituit în adevărate pledoarii pentru recunoaşterea drepturilor
106
omului în societate şi apărării demnităţii sale împotriva oricărui arbitrar. Privind retrospectiv se poate aprecia că declaraţiile de drepturi au reprezentat – atât la timpul respectiv, cât şi mai ales după trecerea unor secole documente fundamentale, de o incomparabilă relevanţă pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului. Ele au fundamental ideea egalităţii oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât şi în domeniul politic, definind o viziune elaborată cu privire la raporturile dintre individ şi stat dintre om şi autoritate. Trebuie amintit că încă din 1215 Magna Charta Libertatum definea pentru prima oară, o regulă de maximă importanţă: aceea că ori de câte ori guvernul unei ţări vrea să aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor, această limitare nu poate fi justă şi legală decât dacă se întemeiază pe o regulă de drept, preexistentă şi imparţial interpretată. Toate documentele elaborate, la timpul lor, în Anglia, Franţa şi S.U.A. au reprezentat, privite prin perspectiva istoriei, manifestări curajoase ale tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora. Doctrina liberală a demonstrat, de altfel, cu argumente temeinice, obligaţia statului de a nu întreprinde nimic în măsură să împiedice libera dezvoltare a activităţilor pe care omul le
107
desfăşoară, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute şi garantate individului de legi şi de Constituţie. O examinare – chiar şi sumară – a concepţiilor elaborate în decursul timpului cu privire la drepturile omului arată că încărcătura filosofică a acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trăsăturilor politice şi juridice ale conceptului însuşi. Considerăm demn de subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operaţiune de sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate în diferite ţări în documente juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, redactate de jurişti de mare prestigiu, care au rezistat timpului. Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, aşadar, o generalizare şi o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII. Pe planul dreptului constituţional, conceptul de drepturi ale omului s-a regăsit şi se regăseşte în special sub forma noţiunii de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Sfera drepturilor omului este, evident, mult mai largă decât aceea de drepturi ale cetăţeanului, deoarece drepturile omului includ în egală măsură, în mod necesar, şi protecţia străinilor şi a apatrizilor. Cu toate acestea, toate constituţiile 108
efectuează diferenţieri în ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor proprii, care sunt direct corelate cu obligaţiile de fidelitate şi loialitate, şi obligaţia generală de protecţie a drepturilor omului, care acţionează şi atunci când este vorba de străini şi apatrizi. În ceea ce priveşte conceptul propriu zis de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţeanului român, acestea, după cum apreciază prof. Ioan Muraru sunt „acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi”. Noţiunea de drepturi fundamentale se referă, prin urmare, la drepturi subiective şi la drepturi esenţiale ce aparţin cetăţeanului, prezentând o importanţă primordială atât pentru cetăţean, cât şi pentru stat şi societate, şi care sunt în fond determinante pentru definirea statutului juridic al cetăţeanului. Pe de altă parte, rolul şi însemnătatea deosebită a drepturilor fundamentale au făcut ca acestea să fie înscrise în acte deosebite, cum ar fi constituţii, legi fundamentale sau declaraţii de drepturi. Natura juridică a drepturilor fundamentale a format obiect de discuţie în multe teorii de specialitate mai vechi sau mai noi.
109
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane ocupă un loc deosebit de important în complexul de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă omenirea. Nu este un secret pentru nimeni că deşi astăzi omenirea dispune de resurse enorme pentru a îmbunătăţi nivelul condiţiilor de viaţă ale tuturor sunt încă multe oprelişti în calea acestui proces, drepturile omului, libertăţile Cetăţeneşti fiind periclitate de foamete, boli, poluarea şi distrugerea mediului înconjurător, terorism politic şi religios, incriminarea opoziţiei şi a celor în dezacord politic cu guvernanţii, arestarea fără judecată, răpirile şi asasinatele, tortura, alte tratamente militare şi degradante. Cu toate eforturile făcute de ONU şi în ciuda adoptării în 1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, aceste pericole n-au dispărut, unele chiar au sporit, ceea ce a făcut ca în evoluţia sa instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului, ca problematica şi realitatea să depăşească graniţelor statelor devenind o adevărată problemă a lumii. În literatura de specialitate se remarcă tentaţia statelor ca după formularea de drepturi şi libertăţi prin convenţii internaţionale să realizeze prin reglementări interne. Rolul deosebit recunoscut dreptului intern în promovarea, recunoaşterea şi realizarea efectivă a drepturilor omului şi cetăţeanului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor 110
juridice interne în concordanţă cu reglementările internaţionale din acest domeniu. Pe această linie a perfecţionării dreptului intern, se înscrie şi art. 20 din Constituţia României care reglementează corelaţia acestuia cu reglementările internaţionale, într-o viziune nouă, modernă. Conform acestui articol al constituţiei, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpelate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale” (alin 2). În decursul vremii au fost elaborate o serie de teorii care pun în evidenţă natura juridică a drepturilor fundamentale. 1. Teoria drepturilor naturale (Aristotel, Platon, Grotius, Locke, Blackstone, Rousseau) pune în evidenţă existenţa drepturilor oamenilor încă din momentul naşterii lor. Germenii acestor teorii au apărut încă în antichitate şi s-au format apoi, ca o teorie mai conturată şi cu o pondere şi influenţă puternică în gândirea filosofică şi politico-juridică, în Evul mediu, în perioada Renaşterii şi a pregătirii revoluţiilor burgheze, în S.U.A., Franţa etc. Teoria drepturilor naturale admite că dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte şi anume: existenţa unui drept pozitiv, 111
creaţie a oamenilor care se concretizează în actele normative elaborate şi existenţa unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară ci are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv.
Spre
exemplu,
Blackstone
califică
aceste
drepturi
fundamentale ca absolute, drepturi care au derivat din legile naturii. Teoria dreptului natural poate fi rezumată în următoarele idei: - dreptul natural, ca o lege nescrisă, exprimă echitatea; - legile naturale sunt expresia exigenţelor naturale a tuturor vieţuitoarelor, a tuturor fiinţelor vii; - condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii trăiau în deplină independenţă între ei; - omul în stare de natură avea o libertate totală şi era egal cu ceilalţi; O importantă idee a dreptului natural este aceea a renunţării la libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi. Astfel ia naştere societatea, ca urmare a pactului social intervenit între oameni şi autorităţi, pentru realizarea „binelui comun” 2. Teoria individualistă susţine că sursa fiecărui drept se află în individ, deoarece acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi respectabilă.
Esmein,
de
exemplu,
denumeşte
drepturile
fundamentale, libertăţi necesare, cele mai necesare dintre toate.
112
3. Teoria drepturilor reflexe nu face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Cu toate acestea, Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege. Potrivit acestei teorii, drepturile şi libertăţile nu sunt drepturi veritabile ale cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din autolimitarea statului, a puterii sale (teoria s-a mai numit şi „teoria germană a autolimitării statului”). 4. Alte teorii, fie că au considerat că drepturile fundamentale desemnează trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, fie au afirmat că libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului, adică limitări aduse competenţei sale care lasă să subziste o autonomie individuală. 5. Esenţa naturii juridice a drepturilor omului o constituie faptul că acestea, fără deosebire că sunt drepturi fundamentale sau obişnuite, sunt drepturi subiective, ele nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret. împreună cu îndatoririle corelative
113
drepturile fundamentale formează statutul juridic constituţional al cetăţeanului.
Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români. Constituţia României din 1991 abordează problematica drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale într-o viziune sistematică, globală şi integrală. Regulile fundamentale care guvernează aplicarea şi exercitarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale sunt consacrate în Titlul al II-lea al Constituţiei (cap. I) precum şi în dispoziţiile altor articole. Principiile drepturilor,
libertăţilor
şi
îndatoririlor
fundamentale
sunt
următoarele: a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Acest principiu se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Este un principiu admis şi recunoscut. Constituţia asigură tuturor posibilitatea abstractă de a se bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. b) Neretroactivitatea
legii.
Principiul
de
drept
de
incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie este consacrat de art. 15 alin.2 din Constituţie; care prevede: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. 114
Principiul neretroactivităţii legii este o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale. c) Egalitatea în drepturi. Consacrat de art.16 alin. 1 acest principiu prevede: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Alin. 2 art. 16 prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Acest principiu are trei aspecte şi anume: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. d) Cerinţa de a avea numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară pentru ca o persoană să poată ocupa funcţiile şi demnităţile publice. Condiţiile legate de necesitatea numai a cetăţeniei române şi a domiciliului în ţară se explică prin necesitatea asigurării fidelităţii faţă de ţară a celor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, a îndeplinirii cu credinţă a acestora. e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor. Acest principiu consacră pentru prima dată în mod expres ideea că statul român se preocupă de situaţia cetăţenilor săi aflaţi în străinătate, asigurându-le protecţia. f)
Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de
protecţie juridică (art. 18). Principiul este în deplină concordanţă cu normele dreptului internaţional şi cu practica altor state. Străinii şi 115
apatrizii din România se bucură de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român. Azilul este şi el reglementat pentru cetăţenii străini şi apatrizii. Este un act paşnic şi umanitar. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţile politice. Cei care primesc azil politic nu pot fi extrădaţi. g) Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat din România (art. 19). Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. Extrădarea se admite în cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi copii, traficului de stupefiante, terorism, genocid, etc. Nu se admite pentru raţiuni politice. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă. Expulzarea se face pentru ocrotirea ordinii de drept. h) Prioritatea reglementărilor internaţionale. Corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este reglementată de art. 20 al Constituţiei. Din text rezultă o primă regulă în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu pactele şi tratatele internaţionale. Cea de-a doua regulă acordă
prioritate
reglementărilor 116
internaţionale,
ratificate
de
România, în situaţiile de neconcordanţe între ele şi reglementările interne. O altă consecinţă o constituie obligaţia constituţională pentru organele
competente
în
negocierea
şi
încheierea
tratatelor
internaţionale de a observa concordanţa lor cu Constituţia. i)
Accesul liber la justiţie. Are acces la justiţie, orice
cetăţean român, cetăţean străin ori apatrid. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie. Constituţia apără numai interesele legitime. Caracterul legitim sau nelegitim va fi constatat prin hotărâre judecătorească. j)
Caracterul de excepţie al constrângerii exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi. Din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din cele două pacte internaţionale şi celelalte pacte juridice rezultă că sunt posibile limitări şi restricţii. Sunt posibile într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi etc. sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat. Limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică.
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este o problemă deosebit de complexă luând în considerare evoluţia drepturilor şi libertăţilor, criteriile care au stat la baza diferitelor 117
clasificări, trăsăturile epocilor în care s-a evidenţiat necesitatea clasificărilor, sistemele de drept în care au fost consacrate aceste drepturi şi libertăţi. Fără a intra în amănunte care ar excede demersului nostru didactic, ne raliem opiniei de autoritate a prof. I. Muraru care, potrivit
cu
criteriul
conţinutului
drepturilor
şi
libertăţilor
fundamentale propune următoarea clasificare a acestora: 1. Inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţă şi domiciliul persoanei. Includem în această categorie: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul de apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii
intime,
familiale
şi
private,
inviolabilitatea
domiciliului. 2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, categorie formată din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. Aici includem: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la 118
căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială. 3. Drepturile exclusiv politice, adică drepturile care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. Includem în această categorie dreptul la vot şi dreptul de a fi ales. 4. Drepturile şi libertăţile social-politice sunt acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor, fapt pentru care mai sunt denumite libertăţi de opinie. Sunt incluse în această categorie: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei. 5. Drepturile garanţii, prin conţinutul lor, au rolul unor veritabile garanţii constituţionale. Acestea sunt: dreptul de petiţionare şi dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.
119
1. Inviolabilităţile a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei (art. 22(1)). Dreptul la viaţă este unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului în scris în Declaraţia Universală care în art. 3 stabileşte că „Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea persoanei”. În acelaşi sens, Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice stabileşte la rândul său că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. Convenţia pentru protecţia drepturi lor omului şi libertăţilor fundamentale afirmă (în art. 2) că „Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă”. În Constituţia României, preluându-se dispoziţiile acestor documente internaţionale, s-a stipulat că „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. În legislaţia ţării noastre, garanţiile acestor drepturi constau şi în prevederile legii penale referitoare la infracţiunile de omor, ucidere din culpă, lovirea sau alte violenţe, vătămare corporală.
120
Constituţia interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului şi care, prin natura sa, reprezintă o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă, de multe ori ea fiind efectul unor grave erori judiciare. Dreptul la integritate fizică şi psihică este strâns legat de dreptul la viaţă. În acest sens trebuie să menţionăm prevederile din Declaraţia universală a drepturilor omului şi Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, care în art. 7 prevede că „nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”. În afară de interzicerea torturii, documentele internaţionale în această materie, interzic în mod expres invocarea „ordinului superiorului” sau „împrejurările excepţionale pentru comiterea actelor de tortură”. Potrivit Convenţiei contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradate (1984) tortura este un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune de a-l fi comis, de intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea durere sau suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice
121
altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit. Garantarea prin Constituţie a respectului integrităţii fizice impune autorităţilor publice obligaţia sancţionării oricărei atingeri adusă acesteia. Restrângerea exercitării acestui drept – la integritate fizică – este posibilă numai prin lege, în condiţiile art. 49 din Constituţie, în următoarele cazuri: ·
vaccinarea pentru combaterea unei epidemii;
·
recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice;
·
efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului, etc. b) Libertatea individuală. Este reglementată în Constituţia
României în art. 23 care preia dispoziţiile cuprinse în Declaraţia Universală („orice persoană are dreptul la libertatea şi securitatea sa”) şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice („orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale”). „Libertatea
individuală
şi
siguranţa
persoanei
sunt
inviolabile” stipulează Constituţia României. Altfel spus, libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de constituţie şi legi. Libertatea persoanei presupune existenţa acelor condiţii care să-i permită 122
omului de a dispune de el însuşi, de a se manifesta liber, în conformitate cu dorinţele, necesităţile şi concepţiile pe care le are. Trăind în societate, omul nu poate să aibă o libertate absolută. Este admisă doar acea libertate care nu încalcă ordinea de drept, nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altora şi nici bunelor moravuri. încălcarea ordinii de drept legitimează intervenţia, represiunea autorităţilor publice, luarea unor măsuri care privesc în mod direct libertatea persoanei (percheziţii, reţineri, arestări). Vorbind despre aceste măsuri, aducem în discuţie conceptul de siguranţă a persoanei prin care vom identifica ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice iau anumite măsuri ce privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale (arbitrare, excesive, abuzive). În acest context, art. 23 din Constituţie stipulează condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări. Percheziţia este o măsură penală care poate fi dispusă de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în interesul probării săvârşirii unei infracţiuni. Ea poate fi domiciliară sau corporală şi se poate efectua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
123
Reţinerea presupune privarea de libertate, pe o durată strict determinată, de către autorităţile competente, a persoanei faţă de care există indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege. Ca măsură procesual-penală preventivă, reţinerea: ·
este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege;
·
nu poate depăşi 24 de ore;
·
implică obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii;
·
implică eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au determinat luarea măsurii au încetat. Arestarea este o măsură care aduce atingere gravă libertăţii
individuale. De aceea ea este supusă unor reguli (constituţionale şi legale) stricte şi ferme. Astfel: ·
arestarea se face numai în temeiul unui mandat emis de magistrat, numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege;
·
emiterea mandatului de arestare se face pentru o durată de cel mult 30 de zile;
·
prelungirea arestării este posibilă dar numai cu aprobarea instanţei de judecată;
·
arestatul se poate plânge judecătorului cu privire la legalitatea arestării, care judecător este obligat să soluţioneze plângerea prin pronunţarea unei hotărâri motivate;
124
·
celui arestat (ca şi celui reţinut) trebuie să i se aducă de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele arestării;
·
învinuirea se aduce la cunoştinţă (în cel mai scurt termen) numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu;
·
dacă motivele invocate în sprijinul arestării au dispărut, cel arestat (ca şi în cazul celui reţinut) trebuie, în mod obligatoriu, eliberat; termenul în care eliberarea trebuie să se producă este cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor;
·
persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune; controlul judiciar şi cauţiunea sunt două instituţii procesual penal care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare (solicitări legate de procesul penal în care este implicată). Consacrând două reguli fundamentale, de tradiţie(prezumţia
de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei) Constituţia stabileşte că: ·
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată;
·
nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. În legătură cu libertatea şi siguranţa persoanei, nu este lipsită
de interes, credem, prezentarea cazurilor în care poate fi dispusă privarea de libertate a persoanei, potrivit Convenţiei europene pentru 125
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, o persoană poate fi privată de libertate în următoarele cazuri: ·
când este deţinută legal după o condamnare pronunţată de un tribunal competent;
·
pentru nesupunere la o hotărâre dată conform legii de către o instanţă sau pentru garantarea executării unei obligaţii prevăzute de lege;
·
pentru a fi adusă în faţa instanţei când se deţin date verosimile că a comis o infracţiune sau dacă există motive credibile că va săvârşi o infracţiune sau va fugi după comiterea acesteia;
·
pentru educaţia sub supraveghere a unui minor sau pentru a-1 aduce în faţa unei instanţe competente;
·
detenţia legală a unei persoane susceptibile de propagarea unei boli contagioase, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond;
·
pentru a împiedica o persoană să pătrundă ilegal într-un stat, sau împotriva căreia este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. În legislaţia penală din ţara noastră, lipsirea de libertate în
mod ilegal a unei persoane este considerată infracţiune (art. 189 C. pen.) fiind reglementată şi forma agravată a acesteia.
126
c) Dreptul la apărare Dreptul la apărare, potrivit art. 24 din Constituţie „este garantat; în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare este reglementat şi în documentele internaţionale în care se arată că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul de a-1 avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-1 remunera. În ţara noastră, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 32/1990, dreptul de apărare a fost introdus în toate fazele procesului. În legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost aduse prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Potrivit acesteia: ·
în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului şi regulilor eticii profesionale;
·
avocatul promovează şi apără drepturile şi libertăţile fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor;
·
în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie şi pentru un proces echitabil; 127
·
avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu şi să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată, la organele de urmărire penală sau la alte instituţii, conform mandatului încredinţat;
·
avocatul trebuie să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta sau instanţa dispune în acest sens. Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Avocaţilor
precizează printre altele că: ·
avocatul îndeplineşte o misiune socială, pusă în slujba adevărului şi a justiţiei;
·
în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din partea autorităţilor publice sau a altor persoane fizice sau juridice;
·
independenţa avocatului nu poate prejudicia însă interesele clientului său; avocatul este dator să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale şi crezului său profesional. Potrivit art. 103 din Statut, printre îndatoririle avocatului se
numără „exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa, independenţa,
probitatea,
umanismul, 128
onoarea,
loialitatea,
delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de cofraternitate”, considerate „principii esenţiale ale profesiei de avocat”. d) Dreptul la libera circulaţie Dreptul la libera circulaţie este un drept fundamental nou care-şi are izvorul în Declaraţia Universală, unde, în art. 13 se precizează că „Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat”. În România, potrivit art. 25 din Constituţie, „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate este garantat, legea stabilind condiţiile exercitării acestui drept”. Prin această reglementare, textul constituţional prevede două aspecte ale exercitării acestui drept şi anume, posibilitatea liberei circulaţii pe teritoriul României şi în afara acestuia. Prin folosirea expresiei: „legea stabileşte condiţiile”, legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. în acelaşi sens, evidenţiem faptul, reglementat chiar în Pactul internaţional, că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii dacă acestea sunt: ·
prevăzute de lege;
·
necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice;
·
compatibile cu celelalte drepturi recunoscute de pact. 129
Art. 25 din Constituţia României dă posibilitatea oricărui cetăţean român să circule nestânjenit pe teritoriul statului nostru să-şi stabilească reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. În ceea ce priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, aceasta este garantată prin posibilitatea emigrării dar şi a revenirii în ţară: „Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară” (art. 25(2)). Reglementările legale privind actele necesare trecerii frontierelor, inclusiv problema vizelor, nu pot fi considerate restricţii la libera circulaţie ci norme care conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept. e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private Acest drept fundamental este reglementat de art. 26 din legea fundamentală, având un conţinut complex şi fiind de mare importanţă pentru libertatea şi personalitatea individului. Potrivit reglementării constituţionale, „autorităţile publice respectă
şi
ocrotesc
viaţa
intimă,
familială
şi
privată”,
recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Nimeni nu se poate amesteca sau interveni în viaţa intimă, familială şi privată a altei persoane fără consimţământul acesteia din urmă, consimţământ care trebuie să fie explicit şi exprimat în mod 130
liber, autorităţilor publice revenindu-le obligaţia de a lua toate măsurile şi dispoziţiile posibile în vederea ocrotirii acestui drept fundamental. În acest sens: ·
judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori;
·
se consideră atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a vorbelor unei persoane, fără consimţământul acesteia;
·
orice persoană are un drept exclusiv la propria imagine;
·
este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor. O componentă foarte importantă a dreptului la viaţa intimă,
familială şi privată o constituie dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi. În Constituţie, în art. 26(2) se stipulează, de altfel, că „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Potrivit cu această consacrare constituţională: ·
numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa;
·
persoana are dreptul de a dispune de corpul său (libertatea corporală); 131
·
în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, are dreptul de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice şi de a accepta transplantul de organe şi ţesuturi. Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nu se confundă
cu dreptul de sinucidere, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale. Dispoziţiile constituţionale în materie se corelează cu prevederile cuprinse în documentele juridice în domeniul drepturilor omului. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art. 12, precizează că „Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este ocrotit şi de art. 7 alin. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia, „este interzis ca o persoană să fie supusă fără consimţământul său. unei experienţe medicale sau ştiinţifice”. Ca şi alte drepturi sau libertăţi fundamentale şi dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă anumite limite. Aceste limite (limitări) privesc:
132
·
examenul sănătăţii impus pentru angajarea în muncă sau în vederea încheierii căsătoriei;
·
examene medicale periodice, în mediile şcolare;
·
măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice şi a toxicomaniei;
·
vaccinările obligatorii. f) Inviolabilitatea domiciliului Acest drept fundamental asigură persoanei posibilitatea de a-
şi folosi nestingherită locuinţa, astfel încât nimeni să nu poată pătrunde în domiciliul sau reşedinţa sa fără ca ea să consimtă aceasta. Art. 27(1) din Constituţie stabileşte că „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”. În dreptul constituţional (spre deosebire de dreptul civil), noţiunea de domiciliu are o accepţiune mai largă, prin domiciliu urmând să înţelegem: ·
locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi eventual, familia sa, mai precis camera (camerele) unde doarme, dar şi dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele;
·
locuinţa unei persoane fizice chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul ei (camera închiriată, camera de hotel ori de cămin studenţesc).
133
Alineatul 2 al art. 27 stabileşte situaţiile în care, prin lege, se poate deroga de principiul potrivit căruia domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Aceste situaţii sunt rezultatul necesităţii apărării valorilor fundamentale pentru societate. În acest sens, se poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane, fără învoirea acesteia în următoarele situaţii: ·
pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
·
pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
·
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. În ultimele două alineate (3 şi 4) se reglementează
modalitatea efectuării percheziţiilor care „pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai informele prevăzute de lege”. în afara cazului delictului flagrant, percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise. 2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale a) Dreptul la învăţătură Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie să fie gratuit cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi general. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor pe baza deplinei egalităţi în drepturi, în funcţie de merit”. 134
În acelaşi sens, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966) stabileşte că: „Statele părţi la pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie”. Educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane, a simţului demnităţii şi să întărească înţelegerea, toleranţa şi prietenia între naţiuni. În România, potrivit art. 32(1) din Constituţie, „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi perfecţionare”. Alte reguli constituţionale cu privire la dreptul la învăţătură sunt prevăzute în următoarele alineate. Astfel: ·
învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română;
·
în acelaşi timp, acesta, în condiţiile legii, se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională precum şi în limba minorităţilor naţionale;
·
învăţământul de stat, potrivit legii, este gratuit;
·
învăţământul particular se organizează şi se desfăşoară în condiţiile legii;
·
autonomia
universitară
învăţământului
superior
este să-şi
garantată,
ceea
exprime
profesională, formativă, educativă şi ştiinţifică;
135
marea
ce
permite sa
forţă
·
libertatea învăţământului religios este asigurată; acesta se desfăşoară în două modalităţi: învăţământ religios organizat de culte şi învăţământ religios în şcolile de stat. Învăţământul religios organizat de culte se desfăşoară potrivit
cerinţelor specifice fiecărui cult; învăţământul religios în şcolile de stat este organizat şi garantat prin lege. Prevederile constituţionale ale art. 32 din Constituţie, şi-au găsit o amplă dezvoltare în Legea învăţământului (nr. 84/1995). Potrivit acesteia: ·
în România învăţământul constituie o prioritate naţională; învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional (ce constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative) întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti;
·
dreptul la învăţătură se fundamentează pe dreptul egal de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ „indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, religie, naţionalitate, apartenenţă politică sau religioasă”;
·
sistemul naţional de învăţământ include mai multe trepte de formare educaţională şi anume: învăţământul liceal, postliceal şi învăţământul superior;
136
·
învăţământul special organizat pentru preşcolarii şi elevii având anumite deficienţe se organizează în unităţi de învăţământ special, în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite, sau în unităţi de învăţământ obişnuite, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale;
·
învăţământul nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor promovate de partide sau alte formaţiuni politice.
·
de asemenea, legea învăţământului interzice în spaţiile destinate procesului de învăţământ şi cercetare, activităţile care încalcă normele generale de moralitate. b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii Acest drept fundamental este reglementat de art. 33 din
Constituţie care valorifică pe deplin dispoziţiile documentelor internaţionale în materie. Astfel, potrivit art. 25 din Declaraţia Universală, orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător sănătăţii sale. De asemenea, Pactul internaţional reglementează în art. 9, recunoaşterea dreptului pe care îl are orice persoană la asigurări sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei „de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge”. În vederea garantării acestui drept, Pactul internaţional prevede măsurile pe care statele părţi trebuie să le ia pentru:
137
·
scăderea mortalităţii noilor născuţi, a mortalităţii infantile precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului;
·
îmbunătăţirea igienei mediului şi a igienei industriale;
·
profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii;
·
crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor în caz de boală. Pentru garantarea drepturilor la ocrotirea sănătăţii, statul este
obligat, potrivit art. 33(2) din Constituţie, să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. În aceeaşi măsură, întreg personalul medical, precum şi ceilalţi factori care contribuie la asigurarea igienei şi sănătăţii publice trebuie să dea dovadă de responsabilitate, receptivitate, competenţă. e) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este unul dintre drepturile esenţiale ale fiinţei umane. În Declaraţia Universală, în art. 23 pct. 1 se proclamă faptul că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a acesteia, la condiţiile echitabile şi satisfăcătoare de exercitare, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului. În Pactul internaţional se prevede că: „Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă, ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a avea posibilitatea să-şi câştige 138
existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi se vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”. Constituţia României consacră dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii în art. 41. Potrivit
acestei reglementări
constituţionale: ·
dreptul la muncă nu poate fi îngrădit;
·
alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere; asemenea legi sunt în general determinate de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin economic şi, evident, de voinţa celor interesaţi;
·
salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii; această protecţie socială are drept componente: securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele;
·
durata zilei de muncă este de 8 ore; limita de 8 ore este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească. Dispoziţiile constituţionale privitoare la dreptul la muncă şi la protecţia socială a acesteia receptează obligaţiile ce rezultă din art. 7 al Pactului internaţional şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi prielnice, care să-i asigure persoanei: securitatea şi igiena muncii; asigurarea odihnei, a timpului liber, limitarea
139
raţională a muncii, concedii periodice plătite, precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare. Situându-se pe aceeaşi linie de idei, Carta socială europeană în art. 2, prevede: ·
număr de ore pe zi de muncă rezonabile;
·
reducerea progresivă a săptămânii de lucru prin creşterea productivităţii muncii;
·
concediu plătit de minimum două săptămâni; sărbătorile libere plătite;
·
concediul plătit suplimentar pentru muncile periculoase sau în condiţii deosebite, sau reducerea timpului de lucru;
·
asigurarea zilei de odihnă săptămânale, care de regulă să coincidă cu ziua recunoscută de tradiţie şi obiceiuri în ţară sau în regiune. O altă componentă a acestui complex drept fundamental o
constituie dreptul la o echitabilă salarizare. Pactul internaţional şi Carta socială europeană recunosc dreptul fiecărei persoane la o remuneraţie care să asigure fiecărui salariat: ·
un salariu echitabil şi egal pentru muncă de valoare egală, fără nici o discriminare;
·
existenţă decentă pentru salariat şi familia acestuia;
·
dreptul la creşterea salariului pentru timpul prestat peste limita normală de muncă; 140
·
asigurarea unei perioade rezonabile pentru preaviz în caz de încetare a perioadei de angajare;
·
salariul egal, la muncă egală, femeilor şi bărbaţilor. Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă
egală exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii consacrată în art. 4 şi 16 din Constituţia României. De asemenea, în ultimul alineat (5), al art. 41, Constituţia consacră dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu garantat al convenţiilor colective. Este de remarcat că actuala Constituţie, faţă de cea anterioară, nu mai „garantează” dreptul la muncă ci într-o formulare negativă ea spune că el „nu poate fi îngrădit”. Urmare a trecerii la economia de piaţă, este lesne de înţeles că statul nu mai poate să garanteze acest drept pentru toţi cetăţenii, ci cel mult să se preocupe de respectarea protecţiei sociale, ca şi de asigurarea dreptului cetăţeanului de a-şi alege o profesiune şi un loc de muncă potrivit aspiraţiilor şi preocupărilor lor. În consecinţă, semnificaţia reală, într-o economie de piaţă, pare a fi deci aceea de „libertate de a munci”. Libertatea de a munci, de inspiraţie liberală şi individuală, poate fi considerată ca posibilitatea de a desfăşura o activitate socială utilă, lăsată în întregime la discreţia individului. Dintr-un alt unghi, libertatea de a munci dispensează statul de orice obligaţie în acest domeniu: 141
individul este liber să-şi caute sau nu un loc de muncă şi să dispună asupra clauzelor unui contract de muncă. Strâns legată de reglementarea dreptului la muncă şi la protecţia socială a acesteia este dispoziţia constituţională, cuprinsă în art. 42, care interzice munca forţată şi, totodată, stabileşte situaţiile care nu constituie muncă forţată. Acestea sunt: ·
munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
·
prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol;
·
prestaţiile care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. În reglementarea acestor situaţii, legiuitorul constituant a avut
în vedere reglementările aceluiaşi art. 8 din Pactul internaţional, potrivit căruia nu constituie muncă forţată serviciile cerute de cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii, precum şi orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile cetăţeneşti normale. d) Dreptul la grevă Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept socialeconomic, cât şi un drept social-politic. Greva reprezintă încetarea colectivă şi voluntară a muncii, hotărâtă de colectivitatea salariaţilor; ea este o măsură de presiune economică temporară, utilizată în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă a acestora. 142
Greva, considerată o armă redutabilă de luptă împotriva patronatului, apare ca un ultim remediu – atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat – la îndemâna salariaţilor în vederea apărării intereselor lor profesionale şi economice. Art. 43 al Constituţiei României recunoaşte dreptul la grevă („Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale”) dar, totodată, stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept. („Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”). În acest sens, potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă: ·
greva constituie o încetare colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate şi poate fi declarată pe toată durata desfăşurării conflictelor de interese;
·
greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de lege şi dacă momentul declanşării a fost adus la cunoştinţă conducerii unităţii de către organizatori cu 48 de ore înainte;
143
·
hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul de interese, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective;
·
grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate. Greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului, şi trebuie, în toate cazurile, să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susţinerii revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi. Aceasta nu poate avea o durată mai mare de o zi şi trebuie anunţată în scris conducerii unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de încetarea lucrului;
·
sindicatele reprezentative sau după caz, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor sunt responsabile de organizarea grevelor şi îi reprezintă pe grevişti pe toată durata grevei, în relaţiile cu unitatea, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, în cazurile în care se solicită suspendarea sau încetarea grevei;
·
în situaţia în care după declararea grevei, jumătate din numărul salariaţilor care au hotărât declararea grevei renunţă la grevă, aceasta încetează;
·
greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice, În legătură cu organizarea şi desfăşurarea grevelor, legea stabileşte următoarele reguli:
144
·
participarea la grevă este liberă, nimeni nu poate fi constrâns să participe sau să refuze să participe la grevă;
·
pe durata grevei, organizatorii sunt obligaţi să protejeze bunurile unităţii şi să asigure funcţionarea continuă a utilajelor şi a instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viaţa şi pentru sănătatea oamenilor;
·
pe durata grevei, conducerea unităţii nu poate fi împiedicată să îşi desfăşoare activitatea de către salariaţii aflaţi în grevă sau de organizatorii acesteia; conducerea unităţii nu poate încadra salariaţi care să îi înlocuiască pe cei aflaţi în grevă.
·
pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă, cu excepţia drepturilor salariale.
·
conducerile unităţilor pot solicita suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la data începerii sau continuării grevei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor;
·
cererea de suspendare se adresează curţii de apel teritoriale şi se soluţionează în termen de 7 zile de la înregistrare. Un aspect deosebit de important priveşte greva în serviciile
publice. De multe ori se consideră că greva funcţionarilor publici este ilicită pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi mai ales cu principiul continuităţii serviciilor publice. 145
Chiar şi în Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 8 se reglementează libertatea sindicală şi dreptul la grevă şi se stabileşte că exerciţiul dreptului la grevă al membrilor forţelor armate, poliţiei sau funcţiei publice se supune restricţiilor legale. În legătură cu aceasta, legea nr.. 168/1999 stabileşte că nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi a unităţilor din subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul militar încadrat în Ministerul Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia; personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu pot declara greve din momentul plecării în misiune şi până la terminarea acesteia, iar personalul îmbarcat pe navele marinei comerciale sub pavilion românesc poate declara greva numai cu respectarea normelor stabilite prin convenţii internaţionale ratificate de statul român. De asemenea, în unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, 146
căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii şi conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală, cu satisfacerea necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale. e) Dreptul la proprietate Dreptul la proprietate este un drept fundamental de veche tradiţie. În Constituţia României, proprietatea este reglementată în art. 44 şi art. 136. Conţinutul dreptului de proprietate se referă atât la dobândirea proprietăţii cât şi la folosinţa, dispoziţia ori transmiterea acestui drept altei persoane. Potrivit art. 44 din Constituţie: ·
dreptul de proprietate, precum şi creanţele statului, sunt garantate;
·
proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular;
·
cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor;
·
nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică;
·
pentru lucrările de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia însă de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor 147
sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii, în toate cazurile, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau în caz de divergenţă, prin justiţie; ·
dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revine proprietarului;
·
averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii se prezumă;
·
bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Art. 136 din Constituţie reglementează de asemenea
proprietatea, prin consacrarea unor reguli clare şi ferme. Astfel: ·
proprietatea este publică sau privată;
·
proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale;
·
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental;
148
·
bunurile proprietate publică sunt inalienabile; în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Reglementarea internaţională în materie, Protocolul adiţional
la Convenţia Europeană, precizează că „orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. f) Dreptul la moştenire Dreptul la moştenire, strâns legat de dreptul de proprietate, reprezintă dreptul în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Dreptul la moştenire este reglementat de art. 46 din Constituţie („Dreptul la moştenire este garantat”). Dobândirea dreptului de moştenire este reglementată în Codul civil, art. 644-799, iar procedura succesorală notarială este prevăzută în Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995. g) Dreptul la un nivel de trai decent Prin reglementările art. 47, Constituţia obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură, să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Acest nivel de trai include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure 149
lui
şi
familiei,
un
trai civilizat,
decent
(locuinţă,
hrană,
îmbrăcăminte). Introducerea unei obligaţii a statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, pentru a asigura cetăţenilor un nivel de trai decent, este fără îndoială, o măsură salutară, însă ea pune în discuţie limitele prerogativelor statului în economia de piaţă şi identificarea corectă a modalităţilor prin care statul poate să acţioneze pentru a asigura protecţia socială, fără ca să afecteze principiile economiei de piaţă şi să se amestece în activitatea agenţilor economici, prejudiciind desfăşurarea normală a raporturilor fireşti în cadrul unei economii libere. În scopul asigurării unui nivel de trai suficient, Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale consideră că statele vor trebui să adopte, individual şi prin cooperare internaţională măsuri şi programe pentru: ·
îmbunătăţirea metodelor de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice;
·
difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi pentru dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale;
150
·
a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare. Dreptul la nivel de viaţă corespunzător cuprinde – în
formularea
art.
25
din
Declaraţia
Universală
–
„hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare”. Tot aici, Declaraţia include „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa persoanei”. Receptând
aceste
deziderate
cuprinse
în
Declaraţie,
Constituţia României în art. 47(2) stabileşte că „Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege”. h) Dreptul la căsătorie Constituţia României reglementează în art. 48(1) că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.
151
De asemenea, Constituţia stabileşte că încheierea, desfacerea şi nulitatea căsătoriei se stabilesc potrivit legii, iar căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Reglementarea cuprinsă în art. 48(3) din Constituţie („copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”) se constituie într-o măsură de protecţie a copiilor din afara căsătoriei, deosebit de importantă. Această dispoziţie constituţională exprimă de altfel exigenţele documentelor internaţionale în materie. Privitor la dreptul la căsătorie Declaraţia Universală afirmă că familia reprezintă elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. De asemenea, „bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în cursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. După cum am văzut, dispoziţiile constituţiei noastre au receptat pe deplin aceste reglementări internaţionale. i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie Textul art. 49 din Constituţia României dă expresie preocupării statului român pentru ocrotirea copiilor şi tinerilor în spiritul Declaraţiei Universale şi a altor documente internaţionale la care România a devenit parte.
152
În acest sens, art. 25(pct.2) din Declaraţia Universală proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire socială”, iar Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice subliniază că orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei sale, a societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire şi asistenţă în favoarea tuturor copiilor şi adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte motive. În România, dispoziţiile constituţionale apără drepturile copiilor şi tinerilor, consacrând un regim special de protecţie şi de asistenţă de care se bucură aceştia în exercitarea drepturilor lor. În acest context art. 49 al Constituţiei dă contur unui drept sinteză, care valorifică realitatea în sensul căruia copii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul, perspectiva umană. Potrivit acestuia: ·
copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor;
·
statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat; alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor se stabilesc prin lege;
153
·
este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi ce le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală;
·
minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi; Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării. Această dispoziţie presupune, desigur, un complex de măsuri ce trebuie luate la diferite nivele pentru a se asigura participarea deplină a tineretului la întreaga viaţă socială. De altfel, legislaţia română de după 1989 a adoptat o serie de măsuri de natură a marca drepturile tinerei generaţii, dintre care menţionăm: legea privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă, concediu plătit tinerelor mame pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la doi ani, acordarea ajutorului de şomaj tinerilor neîncadraţi în muncă, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ şi care nu au surse proprii de venit, etc. Adoptarea unor asemenea măsuri nu trebuie însă să încheie seria actelor normative ce vor trebui adoptate pentru protecţia tinerilor, acestea urmând să fie îmbogăţite, desigur, în perspectivă, cu reglementări în alte sfere de activitate, pentru a marca o preocupare tot mai puternică pentru tânăra generaţie şi viitorul său în viaţa ţării.
154
j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială Potrivit art. 50 din Constituţie, persoanele handicapate se bucură de protecţie specială. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Pe această linie, preocupările internaţionale s-au concretizat în Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate, potrivit cu care: ·
persoanele handicapate - ca fiinţe umane - trebuie să se bucure de o serie de drepturi, care să le asigure o protecţie specială, adecvată deficienţelor fizice sau psihice pe care le manifestă.
·
persoanele handicapate au dreptul inerent la respectarea demnităţii lor umane, ceea ce înseamnă că - indiferent de natura, provenienţa şi gravitatea handicapului - să fie respectată ca orice fiinţă umană, să-i fie respectate drepturile, precum şi activitatea socială pe care o desfăşoară în funcţie de capacităţile sale;
·
persoanele handicapate au dreptul la securitate economică conform aptitudinilor ce le au să desfăşoare o activitate productivă sau să efectueze orice altă muncă utilă care să le asigure existenţa şi un trai decent;
155
·
persoanele handicapate trebuie să fie asigurate împotriva oricăror forme de exploatare, a abuzului şi a tratamentelor degradante; nimeni nu are voie să profite de situaţia în care se află în scopul de a le exploata munca;
·
persoanele handicapate au dreptul să locuiască împreună cu familiile lor sau cu părinţii lor adoptivi, care trebuie să le acorde încredere şi să le asigure participarea la toate activităţile sociale, creative sau recreative;
·
persoanelor handicapate li se recunosc şi alte drepturi, precum:
·
drepturi civile şi politice;
·
dreptul la învăţământ şi pregătire profesională, la tratament medical, psihologic şi funcţional, dreptul la acordarea de aparate speciale necesare corectării deficienţei sau ajutorării persoanei în funcţie de infirmitatea pe care o are.
3. Drepturile exclusiv politice Drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor, ele pot fi exercitate numai pentru participarea la guvernare. Ele sunt exclusive pentru că se pot exercita numai de către cetăţeni, spre deosebire la drepturile şi libertăţile social-politice care sunt exercitate şi de străini ori apatrizi. Este firesc să aparţină numai cetăţenilor deoarece la guvernarea unei societăţi participă numai cetăţenii, persoane aparţinătoare, politic şi juridic de statul din care fac parte. 156
Drepturile exclusiv politice, numite şi drepturi electorale, sunt: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales. a) Dreptul de vot Dreptul de vot, prevăzut de art. 34 din Constituţie, ne arată cine şi în ce condiţii poate alege. Potrivit art. 36(1) din Constituţie, „cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv”. În alineatul următor, Constituţia precizează că nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate prin hotărâre definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Prin urmare, dreptul de vot, în România poate fi exercitat de către o persoană dacă aceasta: ·
este cetăţean roman;
·
are vârsta minimă de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;
·
este în deplinătatea facultăţilor mintale (nu este pusă sub interdicţie);
·
are aptitudinea morală de a vota (nu a fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale). Dreptul de vot poate fi analizat prin evidenţierea trăsăturilor
sale esenţiale, astfel cum sunt cunoscute în Constituţie (art. 62(1) şi 157
81(1)). Astfel, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Universalitatea votului este trăsătura ce exprimă faptul că cetăţenii români – sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale – au dreptul de a vota. La polul opus universalităţii votului (adică a posibilităţii tuturor cetăţenilor de a vota – mai puţin a celor care nu au vârsta admisă şi aptitudinea morală şi intelectuală) se situează votul restrâns; de-a lungul vremii, au existat anumite îngrădiri, anumite condiţii(censuri) ce se cereau îndeplinite pentru a putea vota. Astfel, opus votului universal (de astăzi) s-a situat votul restrâns (numit şi selectiv) care la rândul său a cunoscut două modalităţi: votul cenzitar şi votul capacitar. Votul cenzitar a fost exprimat prin condiţia de avere (censul de avere) impusă cetăţeanului pentru a putea vota. Acesta presupunea ca cetăţeanul, ce dorea să-şi exprime votul, trebuie să aibă o anumită avere. De aici şi denumirea de vot al contribuabililor. Tot ca forme (modalităţi) ale votului cenzitar s-au numărat şi censul de domiciliu, de sex şi de vârstă. Censul de domiciliu presupune că cetăţeanul, pentru a putea vota să domicilieze o anumită perioadă de timp în localitatea respectivă (unde votează). Censul de sex nu a permis multă vreme femeilor să voteze. 158
Censul de vârstă înseamnă că, în exercitarea dreptului de vot se impune condiţia unei anumite vârste pentru a putea vota. De cele mai multe ori, au fost stabilite în legislaţiile diverselor state, vârste exagerat de ridicate prin care s-a împiedicat participarea tineretului (mai uşor de „manevrat”- după anumite opinii) la alegeri. Alături de aceste censuri (limite) s-au întâlnit şi se mai întâlnesc: censul rasial-naţional şi censul pe profesii. Votul capacitar presupune un anumit grad de instrucţie şcolară în sarcina celui ce votează. A doua caracteristică a votului o reprezintă egalitatea votului, ca expresie a principiului de largă respiraţie constituţională, principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor. Potrivit egalităţii votului: ·
fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat;
·
circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi
procedee electorale precum: geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. Votul direct, o altă trăsătură caracteristică votului constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau
159
dezacordul privind pe candidaţii propuşi. Altfel spus, alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. Votul secret exprimă posibilitatea cetăţenilor de a-şi exprima acordul sau dezacordul fără ca alţi concetăţeni să aibă cunoştinţă de modul cum au votat. Secretul votului este asigurat, printre altele (buletine uniforme, fără semne distinctive, aceeaşi ştampilă, etc.) şi prin cabinele (camerele) de votare unde alegătorul pentru a vota (a aplica ştampila „VOTAT”), intră singur. Votul liber exprimat, presupune faptul că, cetăţeanul cu drept de vot – aflându-se în faţa exercitării(apropierii) unui drept subiectiv – poate să participe sau nu la alegeri (poate să-şi exercite sau nu dreptul subiectiv). În cazul în care participă la alegeri, votul liber exprimat mai înseamnă posibilitatea manifestării libere a opţiunii pentru alegerea unui anumit partid politic sau a unui anumit candidat. b) Dreptul de a fi ales Conform dispoziţiilor constituţionale (art. 37) au dreptul de a fi aleşi cetăţenii care îndeplinesc următoarele condiţii: ·
au cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
·
au aptitudini intelectuale şi morale;
·
nu le este interzisă asocierea în partide politice (precum judecătorilor
Curţii
Constituţionale,
160
avocaţilor
poporului,
magistraţilor, militarilor, poliţiştilor şi altor funcţionari publici stabiliţi prin lege organică; ·
îndeplinesc condiţiile de vârstă minimă, astfel: cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale şi cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României. Toate aceste condiţii sunt condiţii constituţionale de
eligibilitate; în consecinţă, îndeplinirea lor este obligatorie, altfel, orice nesocotire a acestora atrage nulitatea alegerii. De asemenea, art. 38 prevede dreptul dreptul cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European. 4. Drepturile şi libertăţile social- politice a) Libertatea conştiinţei În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (în art. 18) se arată că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei. în art. 19 este prevăzută libertatea opiniilor şi exprimării, adăugându-se că acest drept presupune libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontiere. În acelaşi mod este abordată această libertate fundamentală şi în art. 19 din Pact, care precizează că exercitarea acestor libertăţi comportă obligaţii şi răspunderi speciale, ca urmare, ea putând fi 161
supusă anumitor limitări care trebuie stabilite în mod expres prin lege şi care se impun pentru a respecta atât drepturile şi libertăţile altora cât şi pentru apărarea securităţii naţionale, ordinii publice sănătăţii sau moralei publice. Tot pe linia acestor limitări se înscriu şi interdicţiile art. 20 din Pactul internaţional, în ce priveşte propaganda în favoarea războiului sau îndemnul la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la ostilitate sau violenţă. În deplin acord cu reglementările cuprinse în aceste documente
internaţionale,
Constituţia
României
în
art.
29,
reglementează libertatea conştiinţei. Potrivit reglementării constituţionale: ·
libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă;
·
nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale;
·
libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc;
·
cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii;
·
în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă;
162
·
cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate;
·
părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Din analiza acestor prevederi constituţionale, rezultă că acest
drept fundamental, prin definiţie propriu libertăţilor constituţionale cetăţeneşti, are un conţinut complex: libertatea gândirii, libertatea opiniilor şi libertatea credinţelor religioase. b) Libertatea de exprimare este reglementată în Constituţia României în art. 30. Potrivit acestuia, gândurile, opiniile, credinţele religioase ca şi convingerile ateiste, creaţiile de orice fel, pot fi exprimate prin viu grai, prin scris, prin mijloace mecanice, electronice, inclusiv prin mijloacele de informare în masă, în condiţii de deplină libertate. În orice formă s-ar manifesta, libertatea de exprimare este inviolabilă. Principalele reguli constituţionale cuprinse în art. 30 se referă la faptul că: ·
libertatea de exprimare (a opiniilor, a credinţelor, a gândurilor ) şi libertatea creaţiilor de orice fel, sunt inviolabile ;
·
libertatea presei implică la rândul său : libertatea de a înfiinţa publicaţii, interzicerea cenzurii şi a suprimării publicaţiilor, 163
obligaţia mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanţării. Libertatea
de
exprimare
comportă
anumite
limitări,
restrângeri constituţionale. Astfel: ·
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine;
·
sunt interzise defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri;
·
răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestaţiei artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune ; delictele de presă se stabilesc prin lege. În legătură cu acest ultim aspect, al răspunderii pentru
delictele de presă, se impun anumite precizări. În acest sens s-au emis diferite opinii în legătură cu apărarea demnităţii persoanei ( mai ales a demnitarilor publici) oscilându-se între eliminarea oricărei răspunderi, în virtutea libertăţii presei şi aplicarea unor sancţiuni penale în cazurile în care afirmaţiile au fost făcute în mod intenţionat şi cu rea credinţă. 164
Pornind de la cerinţa edificării unui cadru juridic adecvat liberei exprimări a ideilor şi opiniilor, precum şi a comunicării libere a informaţiilor Legea audiovizualului reglementează libertatea mijloacelor de expresie, stabilind reguli clare şi ferme, din acest punct de vedere. Considerăm că unele dintre aceste reguli îşi găsesc locul în lucrarea de faţă. Astfel: ·
libera exprimare a ideilor şi a opţiunilor, precum şi libera comunicare a informaţiilor prin mijloacele de radiodifuziune şi de televiziune sunt garantate prin lege, în spiritul drepturilor şi libertăţilor constituţionale;
·
mijloacele de informare audiovizuală, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice;
·
cenzura de orice fel este interzisă; selectarea cu bună-credinţă a informaţiei audiovizuale de persoanele care poartă răspunderea pentru conţinutul acestuia nu constituie cenzură;
·
este interzisă difuzarea de informaţii care, potrivit legii, au caracter secret sau pot aduce prejudicii siguranţei naţionale;
·
sunt interzise de asemenea programarea şi difuzarea de manifestări obscene contrare bunelor moravuri;
·
persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său printr-o comunicaţie audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i s-a refuzat are dreptul la replică; răspunderea pentru difuzarea 165
rectificării sau pentru asigurarea dreptului la replică revine titularului licenţei de emisie a staţiei prin care s-a produs vătămarea . În planul reglementărilor internaţionale Convenţia europeană garantează în art. 10 „libertatea de expresie” care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei. Se mai prevăd (tot în acest articol) următoarele : ·
statele pot să supună întreprinderile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune la un regim de autorizare;
·
libertatea de expresie poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, ca măsuri pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. c) Dreptul la informaţie este un drept fundamental care este
în mod expres consacrat pentru prima oară în istoria constituţională a României. Reglementat în art. 31, dreptul la informaţie reprezintă dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public. 166
Conţinutul complex al acestui drept cuprinde „dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales dispuse de autorităţile publice, accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală, sportivă, posibilitatea de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune, obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.” Reglementarea constituţională stabileşte de asemenea că: ·
dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională;
·
serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome; ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă ;
·
organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţilor lor se reglementează prin lege organică; d) Libertatea întrunirilor, reglementată de art. 39 din
Constituţie, constă în „posibilitatea pe care o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele”. Strâns legată de libertatea conştiinţei, precum şi de libertatea de exprimare, această libertate cu caracter social-politic poate fi exercitată prin mai multe modalităţi: mitinguri, demonstraţii, 167
procesiuni şi orice alte asemenea întruniri, care „se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”. Cadrul juridic legal prin care se exercită libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice în cadrul unor adunări publice îl reprezintă Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Potrivit acestei legi: ·
libertatea cetăţenilor de a-si exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea este garantată de lege;
·
asemenea activităţi se pot realiza numai paşnic şi fără nici un fel de arme, în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, numai după declararea prealabilă;
·
adunările publice trebuie să se desfăşoare în mod paşnic şi civilizat, cu protecţia participanţilor şi a mediului ambiant, fără să se stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, funcţionarea instituţiilor publice şi private, a celor de învăţământ, cultură şi sănătate, a unităţilor economice ori să degenereze în acţiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori ale domeniului public; 168
·
sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: propagarea ideilor totalitare, de natură fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale oricăror organizaţii terorist-diversioniste; organizarea unei lovituri de stat sau altei acţiuni contrare siguranţei naţionale; încălcarea ordinii, siguranţei sau moralităţii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ori punerea în pericol a sănătăţii acestora. Dreptul de întrunire paşnică este prevăzut şi în art. 20 din
Declaraţia Universală şi în art. 21 din Pactul Internaţional, unde se prevede că exercitarea acestuia nu poate fi supusă decât restricţiilor stabilite de lege şi necesare într-o societate democratică în interesul securităţii naţionale, al securităţii personale, al ordinii publice, ori pentru ocrotirea sănătăţii, moralităţii publice, a drepturilor şi libertăţilor altora. e) Dreptul de asociere Potrivit art. 40(1) din Constituţia României, cetăţenii români se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate şi alte forme de asociere. Acest drept constituie baza pluralismului politic şi ideologic al societăţii româneşti postrevoluţionare. Dreptul de asociere constituie posibilitatea recunoscută persoanelor ca în diverse forme să cumuleze permanent cunoştinţele sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele decât cele cu caracter patrimonial. 169
Art. 40 trebuie coroborat cu art. 8 şi 9 din Constituţie care consacră pluralismul, partidele politice şi sindicatele. Astfel: ·
pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale;
·
partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii; ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor,
respectând
suveranitatea
naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei; ·
sindicatele, constituite şi desfăşurându-şi activitatea potrivit cu statutele lor, contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Asociaţiile, prevăzute în art. 40(1) nu au scop lucrativ, nu au
ca rezultat obţinerea sau împărţirea unor câştiguri, ele trebuind să aibă scopuri politice, religioase, culturale, care să poată exprima libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, ideilor, opiniilor, credinţelor. În privinţa limitelor exercitării acestui drept, Constituţia României
prevede
că
sunt
neconstituţionale
partidele
sau
organizaţiile care prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. De asemenea, nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, 170
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. În sfârşit, sunt interzise asociaţiile cu caracter secret. Reglementări în materie întâlnim şi în documentele internaţionale. Astfel, atât în Declaraţia Universală cât şi în Pactul internaţional se prevede dreptul de asociere în mod liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele pentru ocrotirea drepturilor persoanei. Paragraful 3 al art. 22 din Pact precizează că nici o dispoziţie din acest articol nu permite statelor părţi la Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M) din 1948 privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical, de a lua măsuri legislative sau să aplice legea într-un mod prin care să aducă atingere garanţiilor prevăzute în Convenţie. În acelaşi timp, art. 20 din Declaraţia Universală interzice obligarea unei persoane să facă parte dintr-o asociaţie, aceasta fiind o opţiune strict personală şi manifestată în condiţii de deplină libertate. f) Secretul corespondenţei Nerecurgerea la imixtiuni arbitrare în viaţa personală, de familie sau în corespondenţă, precum şi la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale sunt drepturi prevăzute în art. 12 din Declaraţia Universală precum şi în art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 171
În aceeaşi măsură, Convenţia europeană cu privire la drepturile omului (în art. 8 pct. 1) prevede expres aceleaşi aspecte, iar la punctul 2 interzice amestecul vreunei autorităţi publice în exercitarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Receptând aceste prevederi, Constituţia României, în art. 28 stipulează că: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.” Prevederile legii fundamentale trebuie interpretate în sensul că obligaţia respectării secretului corespondenţei revine atât persoanelor fizice şi juridice, cât şi autorităţilor publice. De aici rezultă că nimeni „nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui destinatarului.” Secretul corespondenţei cunoaşte, ca de altfel, majoritatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, o restrângere a exercitării necesară descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Această restrângere va trebui să fie prevăzută de lege şi realizată după o procedură strictă şi numai în baza autorizării interceptării comunicaţiilor emisă de procuror, cu respectarea celorlalte drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor.
172
5. Drepturile garanţii a) Dreptul de petiţionare reprezintă „posibilitatea pe care o au cetăţenii de a se adresa autorităţilor publice, societăţilor şi organizaţiilor economice, cu sesizări, reclamaţii, propuneri şi cereri privind interese personale sau publice corelate cu obligaţia acestor instituţii de a primi, examina şi rezolva petiţiile, precum şi de a comunica soluţiile adoptate.” Aşadar, dreptul de petiţionare reprezintă o garanţie a exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Consacrat în art. 51 din Constituţia României, dreptul de petiţionare are următorul cuprins: „(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.” Reglementarea dată de Constituţie are un caracter deosebit de larg. Aceasta se exprimă prin faptul că petiţiile cetăţenilor privesc nu numai valorificarea unor drepturi, ci şi a unor simple interese personale . Prin urmare, chiar dacă un interes personal, nefiind ocrotit prin posibilitatea sancţionată de lege de a cere unui terţ 173
îndeplinirea unei acţiuni sau o abstenţiune, nu constituie un drept subiectiv, el poate fi totuşi apărat prin intermediul dreptului de petiţionare. Pe de altă parte, caracterul extins al reglementării constituţionale îşi găseşte expresie şi în faptul că, petiţiile pot avea ca obiect nu numai drepturi şi interese personale, ci şi drepturi şi interese colective. Exercitarea dreptului de petiţionare este supusă unei reguli precise: petiţiile trebuie să fie formulate numai în numele semnatarilor iar organizaţiile legal constituite trebuie să le adreseze exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. În
sfârşit,
textul
constituţional
prevede
şi
obligaţia
autorităţilor publice de a examina şi de a răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege. În situaţia în care nu se răspunde în termenul prevăzut, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, are dreptul să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. b) Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică Potrivit art. 52 din Constituţia României „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri,
174
este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”. Analizând reglementarea constituţională putem aprecia că exercitarea dreptului prevăzut este supusă următoarelor condiţii: ·
în primul rând, este necesar să se facă dovada vătămării unui drept subiectiv;
·
apoi, vătămarea dreptului subiectiv să fi fost cauzată de o autoritate publică;
·
în al treilea rând, vătămarea dreptului subiectiv să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri. În al doilea alineat al art. 48 Constituţia se reglementează
faptul că, limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Astfel Legea contenciosului administrativ (nr. 554/2004) reprezintă cadrul juridic de natură să asigure drepturile legitime ale cetăţenilor împotriva abuzurilor unor autorităţi publice. Potrivit acestei legi: ·
orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, 175
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen; ·
nu pot fi atacate în justiţie: actele care privesc raporturile dintre Parlament,
Preşedintele
României
şi
Guvern;
actele
administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale, la care România este parte; actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor
de
păduri,
epidemiilor,
epizootiilor
şi
altor
evenimente de aceeaşi gravitate; actele de comandament cu caracter militar etc. ·
actele administrative jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Constituţia României prevede în art. 52(3) că „statul răspunde
patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale”. În acelaşi sens, Codul de procedură penală prevede în art. 504 faptul că orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul 176
la repararea pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputabilă ori că acea faptă nu există. Pentru obţinerea reparaţiei, potrivit art. 506 C.pr. pen, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români Îndatoririle fundamentale, prevăzute în Capitolul III al Titlului II din Constituţia României, sunt următoarele . -
fidelitatea faţă de ţară;
-
apărarea ţării ;
-
îndatorirea la contribuţii financiare;
-
îndatorirea de exercitare a drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă.
a) Fidelitatea faţă de ţară Îndatorire cu un conţinut predominant moral, fidelitatea faţă de ţară, prevăzută în art. 54 din Constituţie („fidelitatea faţă de ţară este sacră”) impune cetăţeanului o atitudine de respect faţă de trecutul ţării, de devotament participativ la străduinţele colective urmărind propăşirea ei, de identificare cu destinele ei. Totodată, îndatorirea de fidelitate faţă de ţară implică şi unele consecinţe juridice. Astfel, potrivit art. 54(2) din Constituţie, „cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de 177
îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.” b) Apărarea ţării Constituţia României în art. 55, consacră dreptul şi obligaţia cetăţenilor de a apăra România. În vederea pregătirii în cadrul serviciului militar activ, cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice. (art. 55(3) din Constituţie). c) Îndatorirea la contribuţii financiare Prevederea constituţională din art. 56 al legii fundamentale consacră obligativitatea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. Sistemul legal de impuneri – stabileşte Constituţia – trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. De asemenea, orice alte prestaţii în afara celor stabilite prin lege în situaţii excepţionale sunt interzise . În baza unor legi speciale, sunt scutite de plata taxelor şi impozitelor următoarele categorii de cetăţeni: veteranii de război, urmaşii eroilor martiri ai Revoluţiei din 1989, răniţii precum şi pensionarii de invaliditate care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă în lupta pentru victoria Revoluţiei, persoanele handicapate. 178
d) Îndatorirea de exercitare a drepturilor şi libertăţilor cu bună credinţă reprezintă o obligaţie pentru toţi locuitorii ţării, indiferent că sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, impune unele precizări. Astfel, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor este opusă atât abuzului de drept cât şi fraudei la lege. Abuzul de drept vizează, de fapt, exerciţiul unui anumit drept într-o formă aparent legală, dar prin modul în care este exercitat, aduce prejudicii drepturilor şi intereselor legitime ale altor cetăţeni sau interesului general. Frauda la lege reprezintă eludarea intenţionată a dispoziţiei unei norme juridice, de obicei prohibitivă, prin folosirea dispoziţiei unei alte norme juridice, situaţie în care subiectul de drept înfăptuieşte un act nu pentru a obţine efectele fireşti ci cu intenţia de a obţine pe cale indirectă efecte interzise de o altă normă juridică, ori a face inaplicabile efectele unei norme imperative, prin folosirea unei alte norme juridice cu caracter imperativ. Potrivit prof. A. Iorgovan şi M Constantinescu, textul constituţional cuprins în art. 57 consacră de fapt două principii ale regimului juridic al exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului şi anume: buna-credinţă şi respectul drepturilor altuia. 179
Demn de remarcat este faptul că „pentru prima oară în ţara noastră, aceste principii tradiţionale în dreptul civil sunt ridicate la rang de principii constituţionale cu toate implicaţiile teoretice şi practice ce decurg din această calificare îndeosebi în domeniul dreptului public.” În ceea ce priveşte buna credinţă aceasta este îndeosebi o condiţionare internă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, întrucât priveşte necesitatea exercitării drepturilor în mod corect, cinstit, cu respectarea cadrului lor intrinsec de raţionalitate; Referitor la respectul drepturilor altuia, se precizează că el reprezintă mai ales „o condiţionare externă, întrucât are în vedere evitarea unei exercitări abuzive, adică prin care se încalcă drepturile sau libertăţile altuia”. Raţiunea distingerii celor două concepte se explică prin faptul că dacă prin exerciţiul unui drept sau unei libertăţi se încalcă drepturile şi libertăţile altuia, abuzul astfel săvârşit este suficient spre a caracteriza fapta ca nerespectare a unei obligaţii constituţionale, fără a mai fi necesară dovedirea relei-credinţe. Consacrarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altuia este condiţia indispensabilă exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale în mod egal şi democratic de către toţi cetăţenii ţării.
180
Avocatul Poporului Avocatul Poporului este o instituţie independentă, menită să protejeze cetăţenii de abuzuri din partea administraţiei publice. Acesta nu poate însă să ofere asistenţă justiţiabililor şi nici să le asigure reprezentarea în instanţă. Orice persoană fizică indiferent de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă etnică, politică sau convingeri religioase, atunci când se consideră vătămată în drepturile şi libertăţile sale de către un organ al administraţiei publice, printr-un act sau fapt administrativ ilegal. Cererea se formulează în scris şi se expediază prin poştă sau se depune direct la registratura instituţiei. La solicitarea petiţionarului se poate obţine şi o audienţă. Avocatul Poporului examinează cererile prin care o persoană se poate plânge de acte sau fapte administrative ce
provin de
la
administraţia
publică
centrală
(ministere,
departamente etc.), prefecţi, serviciile publice descentralizate din teritoriu ale ministerelor şi a celorlalte organe centrale, administraţia publică locală (consilii locale, primari, consilii judeţene), precum şi de la funcţionari ai acestor organe. Termenul în care se poate formula o cerere adresată Avocatului Poporului este de cel mult 12 luni de la data la care petiţionarul a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii. Petiţionarul poate primi un răspuns la cererea sa în scris. Pentru soluţionarea cererilor avocatul poate decide efectuarea unei anchete 181
proprii atunci când consideră necesar. După verificări el poate emite recomandări în scris prin care solicită organului administrativ ori funcţionarului public în cauză să înlăture abuzul comis, să repare pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal şi să repună persoana lezată în drepturile sale legitime. Legea
37/1997
prevede,
dezvoltând
dispoziţiile
constituţionale, posibilitatea revocării din funcţie a Avocatului Poporului. Alte situaţii în care mandatul său încetează înainte de termen pot fi demisia, decesul, incompatibilitatea cu alte funcţii publice sau private, precum şi imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile luni mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile reprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. Potrivit prevederilor legale, Avocatul Poporului primeşte şi repartizează cereri privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice, urmăreşte rezolvarea
lor,
solicitând
autorităţilor
sau
funcţionarilor
administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor, repunerea în drepturi a petiţionarilor şi repararea pagubelor. Nu fac obiectul activităţii Avocatului Poporului cererile care se referă la acte emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de 182
Parlament,
actele
şi
faptele
deputaţilor
şi
senatorilor,
ale
Preşedintelui României şi Guvernului, precum şi ale Curţii Constituţionale, ale Preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii judecătoreşti. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin recomandările emise, el sesizează autorităţile administraţiei publice asupra unor ilegalităţi, ale unor acte sau fapte administrative, totodată fiind semnalate acestora refuzul organelor administrative de a rezolva anumite situaţii ori emiterea tardivă a actelor. Avocatul Poporului are şi dreptul de a face anchete proprii, solicitând informaţii şi documente. Dacă astfel constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere revocarea actului ilegal şi repararea pagubelor. Autorităţile în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate. În conformitate cu prevederile legii, persoanei care a adresat cererea îi vor fi comunicate rezultatele, care vor putea fi făcute publice prin mijloacele de informare în masă. Dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislaţie şi cazuri grave de corupţie, ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport cuprinzând cele constatate, preşedinţilor
183
celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primuluiministru. Legea mai precizează că rapoartele întocmite de Avocatul Poporului sunt prezentate în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora. Ele pot conţine informaţii, dar şi recomandări privind modificarea legislaţiei sau alte măsuri de natură să asigure ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
184
Bibliografie la capitolele IX-X
Gheorghe Iancu, Apariţia şi evoluţia noţiunii de cetăţenie în dreptul constituţional, Revista de drept public nr.2/1995 Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, EDP, Bucureşti, 1975 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Gheorghe Iancu, Ştefan Deaconu, Mihai Horia Cuc, Cetăţenia europeană, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Jean
Jaques
Rousseau,
Discurs
asupra
originii
şi
fundamentelor inegalităţii dintre oameni, ES, Bucureşti, 1958 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, Ed. IRDO, Bucureşti, 1992 Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 185
Ioan
Muraru,
Avocatul
poporului,
instituţie
de
tip
ombudsman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004 Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998 Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996 Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale în sistemul nordamerican în vol. Lumea în care trăim. Studii şi cercetări juridice, v.II, Ed. ARDU, Bucureşti, 1999 Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 1997 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
186
Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea Avocatului poporului, publicată în Monitorul Oficial al României p.I nr.48 din 20 martie 1997, modificată şi completată Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.611 din 14 decembrie 1999 Legea nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.98 din 6 martie 2000 Convenţia europeană asupra cetăţeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.490 din 9 iulie 2002 OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.955 din 27 decembrie 2002Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007 Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr.326 din 18 iunie 2001
187
ANEXE
188
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 din 31 octombrie 2003 TITLUL I Principii generale ARTICOLUL 1 Statul român (1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de guvernământ a statului român este republica. (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. ARTICOLUL 2 Suveranitatea (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. ARTICOLUL 3 Teritoriul (1) Teritoriul României este inalienabil. (2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional. (3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
189
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine. ARTICOLUL 4 Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi. (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. ARTICOLUL 5 Cetăţenia (1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. ARTICOLUL 6 Dreptul la identitate (1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. ARTICOLUL 7 Românii din străinătate Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. ARTICOLUL 8 Pluralismul şi partidele politice (1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. (2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.
190
ARTICOLUL 9 Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor. ARTICOLUL 10 Relaţii internaţionale România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional. ARTICOLUL 11 Dreptul internaţional şi dreptul intern (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. ARTICOLUL 12 Simboluri naţionale (1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu. (2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie. (3) Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române". (4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice. ARTICOLUL 13 Limba oficială În România, limba oficială este limba română. ARTICOLUL 14 Capitala Capitala României este municipiul Bucureşti.
191
TITLUL II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale CAPITOLUL I Dispoziţii comune ARTICOLUL 15 Universalitatea (1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. ARTICOLUL 16 Egalitatea în drepturi (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. (4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. ARTICOLUL 17 Cetăţenii români în străinătate Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară. ARTICOLUL 18 Cetăţenii străini şi apatrizii (1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
192
ARTICOLUL 19 Extrădarea şi expulzarea (1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. ARTICOLUL 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. ARTICOLUL 21 Accesul liber la justiţie (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. CAPITOLUL II Drepturile şi libertăţile fundamentale ARTICOLUL 22 Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
193
ARTICOLUL 23 Libertatea individuală (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. (10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. ARTICOLUL 24 Dreptul la apărare (1) Dreptul la apărare este garantat.
194
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. ARTICOLUL 25 Libera circulaţie (1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. (2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară. ARTICOLUL 26 Viaţa intimă, familială şi privată (1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. ARTICOLUL 27 Inviolabilitatea domiciliului (1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. (4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. ARTICOLUL 28 Secretul corespondenţei Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
195
ARTICOLUL 29 Libertatea conştiinţei (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. ARTICOLUL 30 Libertatea de exprimare (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
196
ARTICOLUL 31 Dreptul la informaţie (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. (3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. (4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. (5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică. ARTICOLUL 32 Dreptul la învăţătură (1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. (2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. (3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. (4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii. (5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. (6) Autonomia universitară este garantată. (7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
197
ARTICOLUL 33 Accesul la cultură (1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii. (2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită. (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume. ARTICOLUL 34 Dreptul la ocrotirea sănătăţii (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. ARTICOLUL 35 Dreptul la mediu sănătos (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător. ARTICOLUL 36 Dreptul de vot (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. ARTICOLUL 37 Dreptul de a fi ales (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
198
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României. ARTICOLUL 38 Dreptul de a fi ales în Parlamentul European În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. ARTICOLUL 39 Libertatea întrunirilor Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme. ARTICOLUL 40 Dreptul de asociere (1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. (2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale. (3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise. ARTICOLUL 41 Munca şi protecţia socială a muncii (1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. (2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege. (3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. (4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
199
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate. ARTICOLUL 42 Interzicerea muncii forţate (1) Munca forţată este interzisă. (2) Nu constituie muncă forţată: a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. ARTICOLUL 43 Dreptul la grevă (1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. (2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. ARTICOLUL 44 Dreptul de proprietate privată (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
200
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. ARTICOLUL 45 Libertatea economică Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate. ARTICOLUL 46 Dreptul la moştenire Dreptul la moştenire este garantat. ARTICOLUL 47 Nivelul de trai (1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. (2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii. ARTICOLUL 48 Familia (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. (2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. (3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
201
ARTICOLUL 49 Protecţia copiilor şi a tinerilor (1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. (2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. (3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. (4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. (5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării. ARTICOLUL 50 Protecţia persoanelor cu handicap Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. ARTICOLUL 51 Dreptul de petiţionare (1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. (2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. (3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii. ARTICOLUL 52 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
202
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. ARTICOLUL 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. CAPITOLUL III Îndatoririle fundamentale ARTICOLUL 54 Fidelitatea faţă de ţară (1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră. (2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. ARTICOLUL 55 Apărarea ţării (1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România. (2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. (3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
203
ARTICOLUL 56 Contribuţii financiare (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale. ARTICOLUL 57 Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. CAPITOLUL IV Avocatul Poporului ARTICOLUL 58 Numirea şi rolul (1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. (2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. (3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică. ARTICOLUL 59 Exercitarea atribuţiilor (1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege. (2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale. ARTICOLUL 60 Raportul în faţa Parlamentului Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind
204
legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. TITLUL III Autorităţile publice CAPITOLUL I Parlamentul SECŢIUNEA 1 Organizare şi funcţionare ARTICOLUL 61 Rolul şi structura (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. ARTICOLUL 62 Alegerea Camerelor (1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. (2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie. (3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. ARTICOLUL 63 Durata mandatului (1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora. (2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. (3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
205
(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. (5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. ARTICOLUL 64 Organizarea internă (1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. (2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. (3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. (4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune. (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. ARTICOLUL 65 Şedinţele Camerelor (1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. (2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; c) declararea mobilizării totale sau parţiale; d) declararea stării de război; e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; i) numirea Avocatului Poporului;
206
j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună. ARTICOLUL 66 Sesiuni (1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. (3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. ARTICOLUL 67 Actele juridice şi cvorumul legal Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. ARTICOLUL 68 Caracterul public al şedinţelor (1) Şedinţele celor două Camere sunt publice. (2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete. SECŢIUNEA a 2-a Statutul deputaţilor şi al senatorilor ARTICOLUL 69 Mandatul reprezentativ (1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. (2) Orice mandat imperativ este nul. ARTICOLUL 70 Mandatul deputaţilor şi al senatorilor (1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.
207
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces. ARTICOLUL 71 Incompatibilităţi (1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. ARTICOLUL 72 Imunitatea parlamentară (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. SECŢIUNEA a 3-a Legiferarea ARTICOLUL 73 Categorii de legi (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. (2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. (3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
208
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice. ARTICOLUL 74 Iniţiativa legislativă (1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. (2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. (3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. (4) Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
209
(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată. ARTICOLUL 75 Sesizarea Camerelor (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului. (2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. (3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv. (4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. (5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere. ARTICOLUL 76 Adoptarea legilor şi a hotărârilor (1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. (2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
210
(3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere. ARTICOLUL 77 Promulgarea legii (1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. (2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. ARTICOLUL 78 Intrarea în vigoare a legii Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. ARTICOLUL 79 Consiliul Legislativ (1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. (2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organică. CAPITOLUL II Preşedintele României ARTICOLUL 80 Rolul Preşedintelui (1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
211
ARTICOLUL 81 Alegerea Preşedintelui (1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. (3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. ARTICOLUL 82 Validarea mandatului şi depunerea jurământului (1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". ARTICOLUL 83 Durata mandatului (1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. (2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. (3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. ARTICOLUL 84 Incompatibilităţi şi imunităţi (1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. (2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.
212
ARTICOLUL 85 Numirea Guvernului (1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de primministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. (3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru. ARTICOLUL 86 Consultarea Guvernului Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită. ARTICOLUL 87 Participarea la şedinţele Guvernului (1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. (2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. ARTICOLUL 88 Mesaje Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. ARTICOLUL 89 Dizolvarea Parlamentului (1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
213
ARTICOLUL 90 Referendumul Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. ARTICOLUL 91 Atribuţii în domeniul politicii externe (1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României. ARTICOLUL 92 Atribuţii în domeniul apărării (1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. (2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. (3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. (4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. ARTICOLUL 93 Măsuri excepţionale (1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
214
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. ARTICOLUL 94 Alte atribuţii Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea individuală. ARTICOLUL 95 Suspendarea din funcţie (1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. ARTICOLUL 96 Punerea sub acuzare (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. (4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
215
ARTICOLUL 97 Vacanţa funcţiei (1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. (2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte. ARTICOLUL 98 Interimatul funcţiei (1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. (2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale. ARTICOLUL 99 Răspunderea preşedintelui interimar Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 98. ARTICOLUL 100 Actele Preşedintelui (1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. ARTICOLUL 101 Indemnizaţia şi celelalte drepturi Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege.
216
CAPITOLUL III Guvernul ARTICOLUL 102 Rolul şi structura (1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. (2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate. (3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. ARTICOLUL 103 Învestitura (1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de primministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. (2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. (3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. ARTICOLUL 104 Jurământul de credinţă (1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82. (2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului. ARTICOLUL 105 Incompatibilităţi (1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
217
ARTICOLUL 106 Încetarea funcţiei de membru al Guvernului Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. ARTICOLUL 107 Primul-ministru (1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. (2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. (3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primulministru îşi reia activitatea în Guvern. (4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. ARTICOLUL 108 Actele Guvernului (1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. (4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. ARTICOLUL 109 Răspunderea membrilor Guvernului (1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
218
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. ARTICOLUL 110 Încetarea mandatului (1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. (2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. (3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 103. (4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. CAPITOLUL IV Raporturile Parlamentului cu Guvernul ARTICOLUL 111 Informarea Parlamentului (1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. (2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.
219
ARTICOLUL 112 Întrebări, interpelări şi moţiuni simple (1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. (2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. ARTICOLUL 113 Moţiunea de cenzură (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. (3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. (4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. ARTICOLUL 114 Angajarea răspunderii Guvernului (1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113. (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.
220
ARTICOLUL 115 Delegarea legislativă (1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. (3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. (4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. (5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. (7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3). (8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.
221
CAPITOLUL V Administraţia publică SECŢIUNEA 1 Administraţia publică centrală de specialitate ARTICOLUL 116 Structura (1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. (2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. ARTICOLUL 117 Înfiinţarea (1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. (2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. (3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. ARTICOLUL 118 Forţele armate (1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. (2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii. (4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă. (5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
222
ARTICOLUL 119 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. SECŢIUNEA a 2-a Administraţia publică locală ARTICOLUL 120 Principii de bază (1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. (2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică. ARTICOLUL 121 Autorităţi comunale şi orăşeneşti (1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. (2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. (3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor. ARTICOLUL 122 Consiliul judeţean (1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. (2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
223
ARTICOLUL 123 Prefectul (1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. (2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. (3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. (4) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. (5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept. CAPITOLUL VI Autoritatea judecătorească SECŢIUNEA 1 Instanţele judecătoreşti ARTICOLUL 124 Înfăptuirea justiţiei (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. ARTICOLUL 125 Statutul judecătorilor (1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. (2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. (3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
224
ARTICOLUL 126 Instanţele judecătoreşti (1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. (2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. (3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. (4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. (5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii. (6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale. ARTICOLUL 127 Caracterul public al dezbaterilor Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege. ARTICOLUL 128 Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie (1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. (3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. (4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
225
ARTICOLUL 129 Folosirea căilor de atac Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. ARTICOLUL 130 Poliţia instanţelor Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor. SECŢIUNEA a 2-a Ministerul Public ARTICOLUL 131 Rolul Ministerului Public (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. (2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. (3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. ARTICOLUL 132 Statutul procurorilor (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. SECŢIUNEA a 3-a Consiliul Superior al Magistraturii ARTICOLUL 133 Rolul şi structura (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. (2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru
226
procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen; c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. (5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret. (6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. (7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2). ARTICOLUL 134 Atribuţii (1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. (3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.
227
TITLUL IV Economia şi finanţele publice ARTICOLUL 135 Economia (1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii; g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene. ARTICOLUL 136 Proprietatea (1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
228
ARTICOLUL 137 Sistemul financiar (1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege. (2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene. ARTICOLUL 138 Bugetul public naţional (1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. (2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. (3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete. (4) Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii. (5) Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare. ARTICOLUL 139 Impozite, taxe şi alte contribuţii (1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. (2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii. (3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora. ARTICOLUL 140 Curtea de Conturi (1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.
229
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate. (3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate. (4) Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători. (5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii. (6) Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. ARTICOLUL 141 Consiliul Economic şi Social Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. TITLUL V Curtea Constituţională ARTICOLUL 142 Structura (1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei. (2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. (3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. (4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani. (5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
230
ARTICOLUL 143 Condiţii pentru numire Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. ARTICOLUL 144 Incompatibilităţi Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. ARTICOLUL 145 Independenţa şi inamovibilitatea Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia. ARTICOLUL 146 Atribuţii Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului; e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
231
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii. ARTICOLUL 147 Deciziile Curţii Constituţionale (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. (3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
232
TITLUL VI Integrarea euroatlantică ARTICOLUL 148 Integrarea în Uniunea Europeană (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene. ARTICOLUL 149 Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
233
TITLUL VII Revizuirea Constituţiei ARTICOLUL 150 Iniţiativa revizuirii (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. ARTICOLUL 151 Procedura de revizuire (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. ARTICOLUL 152 Limitele revizuirii (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
234
TITLUL VIII Dispoziţii finale şi tranzitorii ARTICOLUL 153 Intrarea în vigoare Prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată. ARTICOLUL 154 Conflictul temporal de legi (1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii. (2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare. ARTICOLUL 155 Dispoziţii tranzitorii (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire. (2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi. (3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial. (4) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii de revizuire. (5) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de Parlament îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani. (6) Până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de către instanţele judecătoreşti ordinare.
235
ARTICOLUL 156 Republicarea Constituţiei Legea de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial al României în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată şi completată, după aprobarea prin referendum, se republică de către Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor, dându-se textelor o nouă numerotare.
236
Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire a Constituţiei României EMITENT: PARLAMENTUL PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 758 din 29 octombrie 2003 ARTICOL UNIC Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991, aprobată prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, se modifică şi se completează astfel: 1. Articolul 1 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate." După alineatul (3) se introduc două noi alineate, (4) şi (5), cu următorul cuprins: "(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." 2. Alineatul (1) al articolului 2 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum." 3. Alineatul (1) al articolului 4 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi."
237
4. Articolul 9 se modifică astfel: Denumirea articolului va fi: "Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 9 Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor." 5. La articolul 11 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: "(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei." 6. Alineatul (2) al articolului 15 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile." 7. Articolul 16 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi." După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins: "(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale." 8. După alineatul (1) al articolului 19 se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins: "(1^1) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate."
238
9. Alineatul (2) al articolului 20 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile." 10. La articolul 21 se introduc două noi alineate, (3) şi (4), cu următorul cuprins: "(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite." 11. Articolul 23 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal." După alineatul (4) se introduc trei noi alineate, (4^1), (4^2) şi (4^3), cu următorul cuprins: "(4^1) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (4^2) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (4^3) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege." Alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(6) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege."
239
După alineatul (9) se introduce un nou alineat, (9^1), cu următorul cuprins: "(9^1) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală." 12. Articolul 27 se modifică astfel: Alineatul (2) va avea următorul cuprins: "(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii." Alineatul (3) va avea următorul cuprins: "(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege." Alineatul (4) va avea următorul cuprins: "(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante." 13. Alineatul (3) al articolului 31 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională." 14. Articolul 32 se modifică astfel: Alineatul (4) va avea următorul cuprins: "(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii." Alineatul (5) va avea următorul cuprins: "(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii."
240
15. După articolul 32 se introduce un nou articol, 32^1, cu următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Accesul la cultură" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 32^1 (1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii. (2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită. (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume." 16. După articolul 33 se introduce un nou articol, 33^1, cu următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Dreptul la mediu sănătos" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 33^1 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător." 17. Alineatul (2) al articolului 35 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României." 18. După articolul 35 se introduce un nou articol, 35^1, cu următorul cuprins:
241
Denumirea articolului va fi: "Dreptul de a fi ales în Parlamentul European" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 35^1 În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European." 19. Alineatul (1) al articolului 37 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere." 20. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 38 se modifică şi vor avea următorul cuprins: "(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. (2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege." 21. La alineatul (2) al articolului 39, litera a) va avea următorul cuprins: "a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;" 22. Articolul 41 se modifică şi se completează astfel: Denumirea articolului va fi: "Dreptul de proprietate privată" Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală."
242
După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3^1), cu următorul cuprins: "(3^1) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor." 23. După articolul 41 se introduce un nou articol, 41^1, cu următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Libertatea economică" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 41^1 Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate." 24. Alineatul (2) al articolului 43 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii." 25. Alineatul (2) al articolului 45 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege." 26. Articolul 46 se modifică şi va avea următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Protecţia persoanelor cu handicap" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 46 Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor." 27. Articolul 48 se modifică astfel:
243
Alineatul (1) va avea următorul cuprins: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei." Alineatul (3) va avea următorul cuprins: "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă." 28. Articolul 49 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 49 (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii." 29. Articolul 51 se abrogă. 30. Articolul 52 se modifică astfel: Alineatul (2) va avea următorul cuprins: "(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică." Alineatul (3) va avea următorul cuprins: "(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice."
244
31. Articolul 55 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 55 (1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. (2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. (3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică." 32. Alineatul (1) al articolului 60 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora." 33. Articolul 62 se modifică şi se completează astfel: Denumirea articolului va fi: "Şedinţele Camerelor" Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate." Partea introductivă a alineatului (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:" Litera f) a alineatului (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;" După litera f) a alineatului (2) se introduce o nouă literă, f^1), cu următorul cuprins: "f^1) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;" Litera g) a alineatului (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;"
245
După litera g) a alineatului (2) se introduc două noi litere, g^1) şi g^2), cu următorul cuprins: "g^1) numirea Avocatului Poporului; g^2) stabilirea statutului deputaţilor şi al indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;"
senatorilor,
stabilirea
34. Alineatul (1) al articolului 67 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică." 35. Articolul 69 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 69 (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri." 36. Articolul 70 se abrogă. 37. Articolul 71 se abrogă. 38. Alineatul (3) al articolului 72 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
246
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice." 39. Articolul 73 se modifică astfel: Alineatul (1) va avea următorul cuprins: "(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să
247
provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative." Alineatul (3) va avea următorul cuprins: "(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată." Alineatul (5) va avea următorul cuprins: "(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată." 40. După articolul 73 se introduce un nou articol, 73^1, cu următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Sesizarea Camerelor" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 73^1 (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 37 alineatul (3), articolul 52 alineatul (2), articolul 55 alineatul (3), articolul 72 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 101 alineatul (3), articolul 104 alineatul (2), articolul 116 alineatul (3), articolul 117 alineatele (2) şi (3), articolul 119 alineatul (2), articolul 125 alineatele (4) şi (5) şi articolul 140 alineatul (4). Celelalte proiecte de lege sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului. (2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. (3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
248
(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. (5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere." 41. Articolul 75 se abrogă. 42. Articolul 76 se abrogă. 43. Articolul 78 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 78 Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei." 44. Alineatul (1) al articolului 83 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului." 45. Articolul 84 se modifică astfel: Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 69 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător." Alineatul (3) se abrogă. 46. La articolul 85 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: "(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru." 47. Alineatul (3) al articolului 89 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă."
249
48. Alineatul (1) al articolului 91 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege." 49. După alineatul (3) al articolului 92 se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins: "(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor." 50. Alineatul (1) al articolului 93 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia." 51. După articolul 95 se introduce un nou articol, 95^1, cu următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Punerea sub acuzare" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 95^1 (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. (4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare."
250
52. Articolul 106 se modifică astfel: După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins: "(1^1) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru." Alineatul (2) va avea următorul cuprins: "(2) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 105, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primulministru îşi reia activitatea în Guvern." 53. Alineatul (2) al articolului 109 va avea următorul cuprins: "(2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 105, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile." 54. Articolul 111 se modifică şi se completează astfel: Denumirea articolului va fi: "Întrebări, interpelări şi moţiuni simple" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 111 (1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. (2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări." 55. Alineatul (3) al articolului 113 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente
251
acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern." 56. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora." După alineatul (4) se introduc două noi alineate, (4^1) şi (4^2), cu următorul cuprins: "(4^1) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 74 alineatul (1). (4^2) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică." Alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(5) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3)." După alineatul (5) se introduce un nou alineat, (5^1), cu următorul cuprins: "(5^1) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei." 57. Articolul 117 se modifică astfel:
252
Alineatul (1) va avea următorul cuprins: "(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii." Alineatul (2) va avea următorul cuprins: "(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică." Alineatul (3) va avea următorul cuprins: "(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii." Alineatul (5) va avea următorul cuprins: "(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte." 58. Articolul 118 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 118 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii." 59. Articolul 119 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 119 (1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. (2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
253
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică." 60. Articolul 122 se modifică şi se completează astfel: Alineatele (1), (2) şi (3) vor avea următorul cuprins: "(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. (2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. (3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică." După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3^1), cu următorul cuprins: "(3^1) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare." 61. După alineatul (1) al articolului 123 se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins: "(1^1) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi." 62. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii." După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins: "(1^1) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice." 63. Articolul 125 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 125 (1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
254
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. (3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. (4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. (5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii. (6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale." 64. Articolul 127 se modifică şi se completează astfel: Denumirea articolului va fi: "Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie" Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice." După alineatul (2) se introduc două noi alineate, (3) şi (4), cu următorul cuprins: "(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. (4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit."
255
65. La articolul 130 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: "(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii." 66. Articolul 132 se modifică astfel: Denumirea articolului va fi: "Rolul şi structura" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 132 (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. (2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen; c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. (5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret. (6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. (7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 133 alineatul (2)." 67. Articolul 133 se modifică şi va avea următorul cuprins:
256
"ART. 133 (1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. (3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei." 68. Articolul 134 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă." Litera c) a alineatului (2) va avea următorul cuprins: "c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;" La alineatul (2) se introduce o nouă literă, g), cu următorul cuprins: "g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene." 69. Articolul 135 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 135 (1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
257
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice." 70. Alineatul (2) al articolului 136 se completează, în final, astfel: "În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene." 71. Articolul 138 se modifică şi se completează astfel: Denumirea articolului va fi: "Impozite, taxe şi alte contribuţii" După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: "(3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora." 72. Articolul 139 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate." Alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(4) Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători."
258
După alineatul (4) se introduc două noi alineate, (5) şi (6), cu următorul cuprins: "(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii. (6) Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege." 73. După articolul 139 se introduce un nou articol, 139^1 , cu următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Consiliul Economic şi Social" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 139^1 Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare." 74. Înaintea alineatului (1) al articolului 140 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins: "(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei." 75. Articolul 144 se modifică şi se completează astfel: Litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins: "a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;" După litera a) se introduce o nouă literă, a^1), cu următorul cuprins: "a^1) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;" Litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:
259
"c) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;" După litera c) se introduce o nouă literă, c^1), cu următorul cuprins: "c^1) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;" După litera i) se introduce o nouă literă, i^1), cu următorul cuprins: "i^1) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii." 76. Articolul 145 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 145 (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. (3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 144 litera a^1), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor." 77. După articolul 145 se introduce un nou titlu, V^1, cu denumirea "Integrarea euroatlantică", cuprinzând două noi articole, 145^1 şi 145^2, cu următorul cuprins:
260
Denumirea articolului 145^1 va fi: "Integrarea în Uniunea Europeană" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 145^1 (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene." Denumirea articolului 145^2 va fi: "Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 145^2 Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor." 78. Articolul 151 se modifică şi va avea următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Dispoziţii tranzitorii" Cuprinsul articolului va fi:
261
"ART. 151 (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire. (2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi. (3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial. (4) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii de revizuire. (5) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de Parlament îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani. (6) Până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de către instanţele judecătoreşti ordinare." 79. Articolul 152 se modifică şi va avea următorul cuprins: Denumirea articolului va fi: "Republicarea Constituţiei" Cuprinsul articolului va fi: "ART. 152 Legea de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial al României în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată şi completată, după aprobarea prin referendum, se republică de către Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor, dându-se textelor o nouă numerotare." Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 18 septembrie 2003, cu respectarea prevederilor articolului 147 alineatul (1) din Constituţia României, şi aprobată prin referendumul
262
naţional din 18 - 19 octombrie 2003, ale cărui rezultate sunt confirmate prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, prezentată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 octombrie 2003.
263
Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - În România suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Art. 2. - (1) Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la: a) revizuirea Constituţiei; b) demiterea Preşedintelui României; c) probleme de interes naţional. (2) În condiţiile prezentei legi se poate organiza şi desfăşura şi referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale. (3) În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate. Art. 3. - Problemele care, potrivit art. 148 din Constituţie, nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul referendumului. Art. 4. - Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau a alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi a persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. Art. 5. - (1) Referendumul naţional şi referendumul local se organizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
264
CAPITOLUL II Organizarea referendumului naţional SECŢIUNEA 1 Referendumul privind revizuirea Constituţiei Art. 6. - (1) Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt supuse normelor prevăzute la art. 146 şi 147 din Constituţie, iar organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege. (2) Organizarea şi desfăşurarea referendumului cu privire la revizuirea Constituţiei, precum şi rezultatul acestuia sunt obligatorii. Art. 7. - (1) Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?” (2) Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară, astfel: Cifre absolute Procente a) Numărul persoanelor înscrise în listele pentru referendum b) Numărul participanţilor c) Numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "DA" d) Numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "NU" e) Numărul voturilor nule SECŢIUNEA a 2-a Referendumul privind demiterea Preşedintelui României Art. 8. - Referendumul pentru demiterea Preşedintelui României este obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a Parlamentului, în condiţiile prevăzute la art. 95 din Constituţie. Art. 9. - Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?” Art. 10. - Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
265
SECŢIUNEA a 3-a Referendumul cu privire la probleme de interes naţional Art. 11. - (1) Preşedintele României, Parlamentului, poate cere poporului să îşi exprime
după
consultarea
voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional. (2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret. (3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Art. 12. - (1) Sunt considerate probleme de interes naţional în sensul art. 11: A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: a) regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; c) organizarea generală a învăţământului; d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; g) regimul general al cultelor. (2) Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul ţării.
266
CAPITOLUL III Referendumul local Art. 13. - (1) Problemele de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse, în condiţiile prezentei legi, aprobării locuitorilor, prin referendum local. (2) Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. În cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. (3) Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie. Art. 14. - (1) Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean. (2) Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul unităţii administrativ teritoriale respective. CAPITOLUL IV Dispoziţii comune cu privire la desfăşurarea referendumului Art. 15. - (1) Obiectul şi data referendumului naţional se stabilesc după cum urmează: a) prin lege, în cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei, cu respectarea art. 147 alin. (3) din Constituţie; b) prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind demiterea Preşedintelui României, cu respectarea art. 95 alin. (3) din Constituţie;
267
c) prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumului cu privire la probleme de interes naţional. (2) Aducerea la cunoştinţă publică a datei referendumului naţional se face prin Monitorul Oficial al României, Partea I, şi prin presă, radio şi televiziune. Art. 16. - (1) Obiectul şi data referendumului local se stabilesc şi se aduc la cunoştinţă publică cu cel puţin 20 de zile înainte de ziua desfăşurării acestuia. (2) Referendumul local se poate organiza într-o singură zi, care poate fi numai duminica. (3) Aducerea la cunoştinţă publică a datei referendumului local se face prin orice mijloace de informare în masă.
268
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată şi completată potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 43 din 29 mai 2003 CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - (1) Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român. (2) Cetăţenii români sunt egali în faţa legii; numai ei vor fi admişi în funcţiile publice civile şi militare. (3) Cetăţenii României se bucură de protecţia statului român. CAPITOLUL II Dobândirea cetăţeniei române Art. 2. - (1) Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române sunt cele prevăzute în prezenta lege. Art. 3. - (1) Încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor. Art. 4. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte prin: a) naştere; b) adopţie; c) acordare al cerere. A. Prin naştere Art. 5. - (1) Copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români. (2) Sunt, de asemenea, cetăţeni români cei care: a) s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român;
269
b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română. (3) Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. B. Prin adopţie Art. 6. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. (2) În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competenţa să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. (3) Dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia adoptatorului. Art. 7. - (1) În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. (2) În cazul desfacerii adopţiei copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. C. Prin acordare la cerere Art. 8. - (1) Cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei;
270
b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român şi declară că nu întreprinde sau sprijină şi nici în trecut nu a întreprins sau sprijinit acţiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranţei naţionale; c) a împlinit vârsta de 18 ani; d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional. (2) Termenele prevăzute la alin.(1) lit. a) pot fi reduse până la jumătate în cazul în care solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional ori a investit în România sume ce depăşesc 500.000 euro. (3) Dacă cetăţeanul străin său persoană fără cetăţenie care a solicitat să i se acorde cetăţenia română se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute la alin.(1) lit. a). Art. 9. - (1) Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi. (2) În cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. (3) Copilul dobândeşte cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele său.
271
Art. 10. - (1) Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a pierdut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte în mod corespunzător condiţiile prevăzute la Art. 8 alin. (1) lit. b), c), d) şi e). (2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător şi apatrizilor foşti cetăţeni români. (3) Părinţii care solicită redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şi în privinţa cetăţeniei copiilor lor minori. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. (4) Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fără cetăţenie al persoanei care redobândeşte cetăţenia română poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile prezentei legi. Art. 10¹ - (1) Foştii cetăţeni români care înainte de data de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul II pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.8 alin (1) lit. b), c), e) şi f). (2) Dispoziţiile art.10 alin (2)-(4) se aplică în mod corespunzător. Art. 10² - (1) Persoanele prevăzute la art.10¹ care au domiciliul sau reşedinţa în România pot depune la Ministerul Justiţiei o cerere de redobândire a cetăţeniei române după împlinirea unui termen de 4 ani de la momentul obţinerii dreptului de şedere, respectiv al stabilirii domiciliului în România. CAPITOLUL III Procedura acordării cetăţeniei române Art. 11. - (1) Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care apreciază, în acest sens, asupra propunerilor ministrului justiţiei.
272
(2) Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 12. - (1) Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se face personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică şi va fi însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege. (2) Foştii cetăţeni români sau, după caz, descendenţii acestora până la gradul II, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care solicită redobândirea, respectiv dobândirea cetăţeniei române potrivit art.10 şi art.10¹, pot depune cererile la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, care le înaintează de îndată comisiei prevăzute la art.13 Art. 13. - (1) Cererea de acordare a cetăţeniei române se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei. (2) Comisia, formată din 5 magistraţi de la Tribunalul Bucureşti, este desemnată, pe o perioadă de 4 ani, de preşedintele acestei instanţe. (3) Preşedintele comisiei este magistratul cu funcţia cea mai mare sau, la funcţii egale, magistratul cu cea mai mare vechime în funcţie. (4) Comisia are un secretariat condus de un consilier din Ministerul Justiţiei, desemnat de ministru. Art. 14. - (1) Comisia dispune, pe cheltuiala petiţionarului, publicarea în extras a cererii de acordare a cetăţeniei române în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. (2) Examinarea cererii de către comisie se va putea face numai după trecerea a 30 de zile de la data publicării acesteia. Art. 15. - (1) În vederea soluţionării cererii, comisia poate dispune: a) invitarea petiţionarului pentru completarea actelor, pentru orice explicaţii, precum şi la interviu. Neprezentarea nejustificată a acestuia la două termene consecutive atrage respingerea cererii ca nesusţinută; b) solicitarea de relaţii de la orice autorităţi; c) citarea oricărei persoane care ar putea da informaţii folositoare.
273
Art. 16. - (1) Autorităţile publice care deţin date sau informaţii din care rezultă că solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei sunt obligate să le comunice comisiei. (2) Orice persoană poate face întâmpinare la comisia prevăzută la Art. 13, cu privire la cererea de obţinere a cetăţeniei române, în cazul prevăzut la alin. (1). Art. 17. - (1) După examinarea cererii, comisia va întocmi un raport pe care îl va înainta, împreună cu cererea de acordare a cetăţeniei române, ministrului justiţiei. (2) În raport se va menţiona, în mod obligatoriu, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei. Art. 18. - (1) Pe baza raportului comisiei, ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei române ori, după caz, pentru redobândirea cetăţeniei române. (2) În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetăţeniei, comisia, prin încheiere motivată, dispune respingerea cererii. (3) Încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. (4) O nouă cerere de acordare a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii anterioare. Art. 19. - (1) Persoana căreia i se acordă cetăţenia română, potrivit art. 8, 10 şi 10¹, cu stabilirea domiciliului în ţară, depune în termen de 6 luni, în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat delegat anume în acest scop, jurământul de credinţă faţă de România. (2) Jurământul are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României.” (3) Persoana care a obţinut cetăţenia română în condiţiile prevăzute la art. 10 şi 10¹, cu menţinerea domiciliului în străinătate, va depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din ţară în care domiciliază, în termenul prevăzut la alin. (1).
274
Art. 20. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de credinţă. (2) După depunerea jurământului, ministrul justiţiei ori şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română un certificat constatator pe care se aplică fotografia titularului. În situaţia în care copiii minori dobândesc cetăţenia română împreună cu părinţii, aceştia vor fi înscrişi în certificatul constatator. (3) Nedepunerea jurământului de credinţă faţă de România în termenul prevăzut la art.19 alin. (1), din vina persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română, conduce la încetarea efectelor hotărârii Guvernului de acordare a cetăţeniei română faţă de persoana în cauză. CAPITOLUL IV Dovada cetăţeniei române Art. 21. - (1) Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de identitate, paşaportul ori cu certificatul prevăzut la Art. 20 alin. (2). (2) Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul sau de naştere, însoţit de buletinul ori cartea de identitate, după caz, sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. (3) În cazul în care copilul este înscris în buletinul său în cartea de identitate, după caz, ori în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte. (4) Dacă dovada cetăţeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condiţiile alineatului precedent, dovada se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei. (5) Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere. Art. 22. - (1) În caz de nevoie misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
275
CAPITOLUL V Pierderea cetăţeniei române Art. 23. - (1) Cetăţenia română se pierde prin: a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege. A. Prin retragerea cetăţeniei române Art. 24. - (1) Cetăţenia română se poate retrage persoanei care: a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase. Cetăţenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naştere. d) este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională. Art. 25. - (1) Retragerea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului său copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia. B. Prin aprobarea renunţării la cetăţenia română Art. 26. - (1) Pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care: a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
276
Art. 27. - (1) Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului său copiilor minori. (2) Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. (3) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care numai unul dintre părinţi este cunoscut sau este în viaţă. (4) Copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român. (5) În situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. C. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române Art. 28. - (1) Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. (2) Data pierderii cetăţeniei române în condiţiile alin. 1 este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. Art. 29. - (1) În situaţia prevăzută la Art. 5 alin. (3), copilul găsit pierde cetăţenia română, dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
277
(2) Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut. (3) Data pierderii cetăţeniei române în condiţiile alin. (1) şi (2) este data stabilirii filiaţiei copilului. CAPITOLUL VI Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia română Art. 30. - (1) Guvernul României dispune prin hotărâre retragerea cetăţeniei române sau, după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română, apreciind asupra propunerii ministrului justiţiei, făcută potrivit procedurii prevăzute la Art. 13-18. Art. 31. - (1) Orice autoritate său persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, comisia de pe lângă Ministerul Justiţiei, având obligaţia să producă dovezile de care dispune. (2) Comisia sesizată poate cere date sau informaţii de la orice autoritate său persoană care are cunoştinţă despre existenţa situaţiei prevăzute la Art. 24. Art. 32. - (1) Cererea de renunţare la cetăţenia română se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se depune la comisia care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, care va proceda potrivit prevederilor Art. 13-18. (2) Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererile de renunţare la cetăţenia română la misiunile diplomatice ori la oficiile consulare ale României din ţară în care locuiesc. Art. 33. - (1) Data pierderii cetăţeniei române prin retragere sau prin aprobarea renunţării la aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului. (2) Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţă eliberată de secretarul comisiei care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile
278
diplomatice sau oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul în străinătate. CAPITOLUL VII Dispoziţii finale şi tranzitorii Art. 34. - (1) Sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare. Art. 35. - Abrogat Art. 36. - (1) Cererile privind acordarea cetăţeniei române şi aprobarea renunţării la cetăţenia română sunt supuse unei taxe prevăzute de lege. (2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), redobândirea cetăţeniei române potrivit prevederilor Art. 10 alin. (2) şi art. 10¹ este scutită de plata taxelor prevăzute de lege. Art. 37. - (1) Persoanele cărora li s-a acordat cetăţenia română, potrivit legii, au toate drepturile şi libertăţile, precurm şi obligaţiile prevăzute prin Constituţie şi prin legile ţării pentru cetăţenii români. Art. 37¹ - (1) Persoanele prevăzute la art.10¹ care au redobândit cetăţenia română cu stabilirea domiciliului în România sau care şi-au stabilit ulterior domiciliul în România nu vor putea exercita dreptul la libera circulaţie în baza paşaportului emis de autorităţile române pentru a călători în alte state decât statul de origine timp de 4 ani de la data stabilirii, respectiv a schimbării domiciliului. (2) Ministerul de Interne poate acorda dispensă pentru exercitarea dreptului la libera circulaţie, prin derogare de la prevederile alin. (1), în următoarele situaţii: a) reîntregirea familiei sau vizitarea soţului ori a unei rude până la gradul II inclusiv; b) vizitarea unei rude până la gradul IV grav bolnave; c) realizarea unei intervenţii medicale în lipsa căreia sănătatea persoanei ar fi în pericol; d) efectuarea unui stagiu de perfecţionare sau ca urmare a obţinerii unei burse;
279
e) deplasări determinate de natura ocupaţiei exercitate în România. Art. 38. - (1) Cetăţenia română cu titlu de „cetăţenie de onoare” se poate acorda unor străini, pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României. (2) Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică. Art. 39. - (1) Pentru situaţiile în care se cere consimţământul celuilalt părinte sau al minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta trebuie făcut în forma unei declaraţii autentice date în faţa notarului public sau, în străinătate, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României. Art. 40 - (1) Cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia.
280
