Curs Masterat Geopolitica

GEOPOLITICA Curs pentru Masterat internaţionale” P. Mandu

„Relaţii

Economice

PREFAŢĂ Este greu la români în anul de graţie 2012. Nu reuşim să extrapolăm viitorul apropiat şi este aproape imposibil să decidem cum va fi lumea noastră în anul 2015. Mă tem pentru integritatea tezaurului eternităţii noastre naţionale. Proiectele nationale pe termen scurt, mediu şi lung sunt hotărâte în alte cancelarii străine, iar globalizarea restricţionată şi refuzată de alţii, se pare că a găsit terenul cel mai fertil pe plaiurile mioritice. Majoritatea intelectualilor, specialiştilor, oamenilor de ştiinţă şi cultură apreciază că riscurile şi ameninţările ce vor veni din spaţiul geopolitic contemporan vor deschide un orizont de acţiune finit pentru instituţiile naţionale şi o falsă imagine asupra libertăţii, demnităţii şi responsabilităţii fiinţei umane. Sub paradigma”solidarităţii sociale” guvernele încearcă o reanimare a coeziunii populare deteriorată de agresiunea financiară, mizeria, inegalităţile şi formele mascate ale dictaturii politice. Echilibrul între piaţă şi democraţie a fost serios deteriorat de cârdăşia politico1

financiar-bancară. Societatea noastră este dominată de convulsii ciclice care produc o evoluţie în sens giratoriu în cadrul căreia inovaţia, angajarea şi responsabilitatea etică au pălit. Am încercat să construim o economie de piaţă în care, preţul şi concurenţa au produs efecte dirijate spre sferele de consum, atenuând drastic inovaţia şi loialitatea clasei creative. Drept rezultat, s-a produs o hemoragie a avuţiei naţionale în exterior şi un mare semn de întrebare asupra suficienţei mijloacelor proprii de supravieţuire. Întrebările asupra viitorului sunt tot mai numeroase iar răspunsurile ne pot orienta gândurile spre rău şi bine. Timpurile care vor veni, cu siguranţă, vor fi însoţite de o serie de factori care ar putea reorienta întreaga noastră existenţă. Această lucrare îl poate conduce pe cititor dincolo de graniţele naţionale într-un spaţiu geopolitic şi geostrategic complex, în care, o serie de evenimente şi actori ne pun la încercare capacităţile noastre de previziune şi gestionare şi, mai ales, atitudinea noastră individuală, instituţională şi naţională. Abordarea de specialitate a scenariilor şi tendinţelor geopolitice contemporane poate constitui un instrument modern şi eficace în înţelegerea profundă şi responsabilă a perspectivelor neamului românesc sub presiunea evenimentelor majore regionale şi globale. Prin conţinutul celor douăsprezece capitole am căutat să-mi menţin trează speranţa într-un viitor promiţător al cetăţenilor români aflaţi sub umbrela unui stat suveran 2

care mai are ceva de spus. Analizele geopolitice efectuate, fundamentate pe o impresionantă bază de date, m-au ajutat să definesc lumea viitorului prin sintagma „o lume a schimbării prin confruntare”. Nu întâmplător am deschis prezentul volum cu unele principii şi concepte strict necesare pentru abordarea acestor domenii, mai greu accesibile. Ideile care au stat la baza acestei lucrări au fost expuse la cursurile de „Geopolitică”,“ Geostrategie” şi “ Politologie” precum şi în cadrul conferinţelor desfăşurate în faţa generosului auditoriu al Academiei Forţelor Aeriene. În plus, am avut privilegiul să particip la dezbateri pe marginea acestor teme cu personalităţi politice şi militare din mai multe ţări, printre care S.U.A, Rusia, Germania, Franţa, Belgia, Grecia, Turcia, Cuba, China, Brazilia, Slovacia, Cehia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Egipt, Israel, etc de pe urma cărora am beneficiat enorm. Efortul depus a fost mult diminuat prin contribuţia substanţială adusă domeniului “gestionării crizelor” de către distinşii colegi din Academia Naţională de Apărare precum şi de facilităţile mediului colegial şi încurajator al instituţiilor militare şi civile de învăţământ superior în care am activat. În ansamblu, lucrarea analizează, cu preponderenţă, evenimentele ce au urmat dezamorsării “conflictului ideologic” care a ţinut, timp de o jumătate de secol, omenirea sub teroarea războiului rece. “Scenariul futurist maltez”din 1989 derulat sub bagheta celor doi regizori 3

(care deţineau bipolaritatea lumii şi principalii vectori geostrategici) proiecta la nivel global, un nou echilibru de forţe transformaţionale, menit să susţină sistemul de putere pe care-l dominau avantajos. Tendinţele de fond care au dictat aranjamentele de la Malta, deşi erau foarte limpezi, au generat evenimente ulterioare care, pentru o perioadă determinată, au avut o oarecare autonomie, chiar în interiorul zonelor de influenţă. Se pare că ambii regizori au subapreciat la fel de mult procesele de eroziune existente în sferele de influenţă, domnul Gorbaciov neprevăzând potenţialul exploziv din URSS, iar domnul Bush neanticipând apetiturile de independenţă şi suveranitate ale partenerilor săi europeni. Eliberarea Estului a destrămat structurile Pactului de la Varşovia, însă a afectat decisiv şi caracterul atlantic al apărării Vestului, apărare ce avea să fie gestionată de o Europă tot mai sigură pe sine, dominată net de marile puteri europene, Germania, Franţa şi Marea Britanie. Integrarea europeană a devenit un proces socio- economic şi cultural complex care a implementat modele economice, financiare şi tehnologice etalon precum şi instituţii şi practici democratice. Sub ameninţarea omogenizării şi relativizării identităţii naţionale încercăm să navigăm pe această mare de economii şi pieţe integrate cu speranţa că vom stopa exodul resurselor intangibile atrase de mirajul unui trai decent. Scenariul integrării europene va trebui să reziste dezechilibrelor şi marilor contradicţii 4

ale unui spaţiu de conflict ideologic, economic şi militar. Trecerea de la Sistemul Monetar European (SME) la Uniunea Economică şi Monetară (UEM) în 1999, a constituit cel mai important pas în procesul integrării europene. Acesta a consfinţit sfârşitul „religiei economice” a lui Keynes şi ocuparea scenei economice globale de către concepţia neoliberalismului exprimată de Milton Friedman1. Mai mult ca sigur, Europa va suferi, în continuare, un proces de schimbare, dureros, periculos dar şi promiţător. Inegalităţile, ciclurile economice, tensiunile sociale, politice şi militare vor creşte în intensitate şi vor fi amplificate de violenţa financiară. Acestea sunt doar câteva argumente care au generat în multe ţări, inclusiv în România, un adevărat reviriment al abordărilor de tip geopolitic şi geostrategic. Opinia publică, specialiştii, politicienii şi militarii au preluat deja, în limbajul lor, concepte, sintagme şi idei specifice acestui tip de abordare. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de context geopolitic, regiune geopolitică, situaţie geopolitică, geostrategie, zona geostrategică, geoeconomie, geocultură, etc. Prefixul “geo” apare, cu predilecţie, atunci când se au în vedere spaţii mai întinse, atunci când problemele regionale sunt încadrate în contextul politic specific sau când chestiunile Milton Friedman , cetăţean evreu – american, este laureat al Premiului Nobel pentru economie, anul 1976. Este considerat reprezentantul principal al Şcolii din Chicago al economiei de dreapta, de piaţă liberă. 1

5

economice sunt abordate cu metodele geografice. Apetitul opiniei publice româneşti şi europene, în general, pentru informaţia cu caracter geografic, nu este atât de mare precum apetitul pentru informaţia cu caracter politico-militar. Opinia publică şi chiar armata au fost multă vreme intoxicate cu un anumit mod de prezentare a politicii internaţionale, fără perspectiva de a interpreta lumea cu mijloacele cele mai adecvate, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Moştenirea şcolii geopolitice româneşti interbelice, recunoscută ca una dintre cele mai puternice existente pe plan mondial, ne plasează drept o naţie modernă şi emancipată. Atât sfârşitul secolului XX cât şi începutul secolului XXI au au fost dificile şi urâte. După căderea blocului comunist, în ciuda tuturor convenţiilor şi tratatelor, sfidând uneori însăşi criteriile economice şi natura proprietăţii, s-a accentuat dezbinarea lumii pe criterii religioase, mascate elegant în expresia diferenţelor de cultură şi civilizaţie. Lumea de azi trece, cu siguranţă, printr-o acută criză de identitate. Regiunile bogate nu se mai pot identifica cu cele sărace, minorităţile etnice sau religioase stimulate de mirajul autonomiei, ignoră realitatea istorică şi geografică, focarele generatoare de conflicte armate sunt prezente în fiecare zonă geopolitică. Pornind de la aceste realităţi aflate în contradicţie cu visul omenirii de a trăi în pace, înţelegere şi prosperitate, în interiorul frontierelor naţionale, am insistat, în 6

conţinutul acestei cărţi, asupra următoarelor teme: crizele geopolitice în contextul evoluţiei mediului de securitate ; Romania - consideraţii geopolitice; hegemonia americană şi noua ordine mondială; Zona Euroatlantică; geopolitica Federaţiei Ruse; Zona Orientului Apropiat şi Mijlociu; Asia Centrală – miza energetică; geopolitica chineză; Asia de sud est; perspective geopolitice în zona de interes africană; America latină şi Zona Caraibiană. Această lucrare poate fi considerată drept o operă de ştiinţe politice , având caracter teoretico–aplicativ. Prin conţinutul ei, susţine rolul şi importanţa statului ca instituţie politică centrală în contextul unor transformări profunde şi rapide în structurile de bază ale organizării sociale şi politice. Fiecare din ultimele 3 secole au fost supuse unor schimbări militare, economice şi politice profunde şi rapide. Am acumulat o oarecare experienţă cu privire la modul în care statele au reacţionat la acţiunea factorilor care, peste tot în lume, au impus schimbarea. Vor fi statele capabile să dea unele răspunsuri cu privire la viitorul lor apropiat sau le vom căuta în noile modele dominante de organizare socială? Cu siguranţă, cei care proiectează viitorul lumii pe „tabla de şah” a geopoliticii iau serios în calcul dinamica şi impactul unor evenimente asupra structurii fundamentale de putere planetară. Această putere hegemonică concentrată în mâinile unui singur stat, după 1989, a generat o diversitate de bariere şi restricţii în cale manifestării 7

autorităţii statelor naţionale în domeniul relaţiilor internaţionale. Existenţa şi evoluţia statului român ,în acest context geopolitic confuz şi tensionat, poate deveni o problemă centrală a ştiinţei geopoliticii. În locul unei ordini mondiale bazate pe consens şi armonie statul naţinal va trebui să coexiste intr-un mediu geopolitic obosit şi epuizat de credinţe fundamentaliste, masacre şi sclavie, lideri fanatici şi barbarie, strămutări de populaţi şi crize profunde. Apreciem cu toţii că ne-am cuplat motoarele prezentului şi viitorului la marile proiecte occidentale dar nu este suficient pentru a crea o lume la care am aspirat de secole. Ne lipseşte voinţa şi mai ales curajul de a promova în funcţiile cheie ale statului pe aceia care sunt oameni liberi prin gândirea, comportamentul şi competenţa lor. Aceasta este unica soluţie

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA GEOPOLITICII 1.1. Definirea geopoliticii. Orice disciplină ştiinţifică este recunoscută şi apreciată după modalităţile în care teoriile sale abordează, clarifică şi dezvoltă obiectul său de studiu. Geopolitica, parte componentă a ştiinţelor politice , teoretico – aplicative, are ca obiect de studiu Statul şi Uniunile statale analizate, interpretate şi proiectate în contextul şi 8

dinamica relaţiilor interne şi internaţionale fundamentate pe temeiuri fizico – geografice. Altfel spus, se ocupă entităţile de bază ale organizării politice în care-şi desfăşoară activitatea oamenii în scopul promovării anumitor interese: individuale, generale, de grup social, naţionale, internaţionale, economice, spirituale, şi politice. Apariţia şi dezvoltarea ei fiind strâns legate de afirmarea politicului ca sistem şi, îndeosebi a statului. De-a lungul unui secol şi jumătate, unii specialişti în ştiinţe politice, antropologi, istorici, geografi şi militari, preocupaţi de identificarea şi definirea obiectului de studiu al geopoliticii, au emis o seamă de teorii referitoare la rolul şi funcţiile statului, ca element central al sistemului politic. Chiar dacă încercaţi să combinaţi elemente specifice tuturor teoriilor despre stat tot nu veţi reuşi să formulaţi răspunsuri corecte la toate întrebările care vizează locul, rolul, funcţiile şi viitorul statelor. Dar să nu înţelegeţi că această lucrare de geopolitică vă oferă numai subiecte de dezbateri în anumite condiţii de tensiune geopolitică internă sau internaţională amplificate de tonusul ridicat al vârstei şi uneori de preocupările de moment. Poate constitui o sursă de instrumente şi un ghid ştiinţific de acţiune necesară, în primul rand, să răzbateţi printr-o lume stresată de multitudinea de informaţii şi circumstanţe aflate, permanent, în schimbare sub presiunea noilor modele regionale şi globale construite şi mediatizate ca oferte de convieţuire. Numai aşa veţi răspunde 9

frecventelor întrebări referitoare la stat şi ansamblul interferenţelor în care acesta ,ca actor principal , este antrenat. Sistemul de operare al Geopoliticii, odată însuşit, vă orientează şi vă ajută să găsiţi argumente pertinente şi soluţii viabile la întrebările care rămân, pentru cei mai mulţi dintre noi , fără răspuns. Definirea Geopoliticii: Ştiinţa despre stat şi Uniunile statale regionale studiate sub raport structural şi funcţional, intern şi internaţional, al construcţiei , dezvoltării şi realizării intereselor vitale în raporturile internaţionale, în corelaţie directă cu indicatorii fizico – geografici . Alte definiţii: • Studiu al influenţei factorilor geografici asupra politicii internaţionale2; • Teorie antiştiinţifică, reacţionară care denaturează datele geografiei economice, politice şi fizice, încercand să justifice politica de agresiune, care fundamentează cu ajutorul ei politica pactelor expansioniste şi 3 anticomunismul ; • Geografia statului ca teritoriu şi formă de viaţă4; 2

Le dictionaire de notre temps, Paris, 1988, p 649 Dicţionar enciclopedic român, II, Bucureşti, 1964, p 534 4 Rudolf Kjellen , 1864 - 1922, profesor de ştiinţa statului la Universitatea din Upsala iar axul fundamental al carierei sale va fi construirea unui sistem integral şi integrat de politică a statului respectiv, „un sistem de politică pe baza concepţiei empirice despre stat”. 3

10

• •

•

Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu 5; Geopolitica e tot ce se poate şti astăzi despre o ţară privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic mondial ; ştiinţa care se ocupă cu analiza statului din punctul de vedere al instinctului lui de expansiune, izvorât dintr- un complex de temeiuri mai ales geografice 6; Ştiinţă a zilei care studiază mediul politic planetar, jocul politic între state; geografia condiţionează, explică şi caracterizează acest mediu; geopolitica este expresia politică a unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea; harta politică reprezintă obiectul 7 geopolitici romaneşti ;

5

Revista germană Zeitschrft fur Geopolitik, 1928 Karl Haushofer 1869 – 1946, este figura proieminentă a geopoliticii germane. În lucrarea intitulată „Grenzen in ihrer Geographischen und Politikschen Bedentung” (Importanţa geografică şi politică a graniţelor), editată la Berlin în anul 1927 , continuă ideile lui Kjellen şi anume că „că statul se manifestă precum un organism, iar perpetuarea existenţei acestuia putea fi asigurată prin achiziţionarea unui spaţiu îndestulător (Grosseraum)”. Graniţele sunt considerate "mai degrabă locuri ale confruntării şi coliziunilor, decât norme juridice ale delimitărilor politico-statale". 6

Ion Conea 1902 - 1974 reprezinta una dintre contributiile geopolitice romanesti cele mai importante. De profesie geograf, Conea are pareri asemanatoare cu cele ale lui Kjellen despre notiunea de vecinatate. El plaseaza obiectul de studiu al geopoliticii in domeniul relatiilor internationale. Preocuparile sale au fost legate 7

11

Etimologia termenului „Geopolitică” derivă din prefixul „geo” care semnifică „pământ”(teritoriu) şi „polis” – „stat”(cetate). Geopolitica este parte integrantă a sistemului ştiinţelor politice care care studiază global sau secvenţial viaţa politică internă şi internaţională. Ştiinţele politice se prezintă sub forma a două componente de bază: componenta teoreticoştiinţifică sau fundamentală şi cea operativă (praxiologică). Componenta fundamentală studiază cadrul general în care se derulează politica şi are o funcţie predominant explicativă. Aceasta cuprinde: politologia, ştiinţa statului relaţiile şi organizaţiile internaţionale şi stasiologia. Componenta operativă studiază, interpretează şi modelează căile, modalităţile şi instrumentele prin care se modifică în sensul perfecţionării, realitatea politică prezentă şi viitoare. Aceste două componente se regăsesc şi în ştiinţa geopoliticii: una teoretico – fundamentală care studiază situaţia geopolitică şi una operativă care studiază dinamica vectorilor de putere în spaţiul geopolitic. 1.2. Şcolile de geopolitică. Perioada de început a geopoliticii o identificăm în opera lui Aristotel8 din care rezultă că există o corelaţie de studiul jocului politic dintre state (un fel de stiinta a relatiilor). El considera geopolitica ca fiind stiinta mediului planetar. 8

Alături de Platon si Socrate, Aristotel (384 - 322 i.Hr.) s-a remarcat printre cei mai importanti filosofi ai Antichitatii. In conceptia lui Aristotel Pamântul era centrul imobil al Universului si era alcatuit din patru elemente: pamant,

12

strânsă între comportamentul şi caracterul diferitelor comunităţi umane şi condiţiile fizicogeografice ale teritoriului locuit de acestea. Teoriile enunţate despre Statul Atenian relevă importanţa factorilor geografici teritoriali( natura şi habitatul) şi influenţa acestora asupra asupra structurilor psihosociale ale locuitorilor. Conform acestor teorii, clima, teritoriul şi locaţia geografică sunt elemente preponderente în formarea unei societăţi ideale ( stat ideal) în care să domine bunătatea şi virtuozitatea.

aer, foc si apa. A încercat să explice miscarea stelelor in Univers introducând un al cincelea element, numit aither (eterul) si a sustinut ca obiectele grele cadeau mult mai repede in comparatie cu cele usoare. . A construit un sistem filosofic şi ştiinţific care s-a evidenţiat prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) şi profunzime şi care a stat la baza gândirii medievale creştine şi islamice până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menţiona 145), sau păstrat 47. Doua din cele mai cunoscute tratate ale sale, "Politica" si "Etica Nicomahica", apartin domeniului practic al filozofiei. Conform concepţiei lui Aristotel oamenii se disting de alte animale prin faptul ca poseda ratiune si putere de gândire. Oamenii "contin ceva divin ceea ce numim intelect este divin", iar intelectul nostru este "divinul înauntrul nostru".

13

Jean Bodin 9 (1530-1596) descrie în operele sale un model al statului naţiune caracteristic pentru spaţiile geografice delimitate de extrema nordică a climatului temperat şi cea sudică a climatului tropical. Bodin are în vedere influenţele pe care le exercită mediul geografic natural asupra energiei şi raţiunii umane, elemente definitorii pentru caracterul naţional.

9

Jean Bodin (1530-1596) a fost un jurist francez, membru al parlamentului din Paris şi profesor de Drept la Toulouse. Este considerat drept părintele ştiinţelor politice datorită contribuţiilor sale în dezvoltarea teoriei despre suveranitate. Jean Bodin a tratat şi problema toleranţei religioase în lucrarea Colloquium septaplomeres de rerum sublimum - Colloque entre sept scavans qui sont de differens sentimens des secrets cachez des choses relevees. În contextul în care Spania încerca, printr-o campanie militară, să cucerească Europa, încercându-se o unificare a acesteia sub guvernarea Spaniei, juristul si politicianul francez Jean Bodin prezinta în opera sa (cele sase carti despre republica (1576)) un model al statului natiune care putea contracara amenintarea Spaniei. Ceea ce prescria Bodin era un aparat birocratic central, ce urma sa raspunda doar în fata suveranului; un control central al armatei si o armata regulata condusa de soldati profesionisti, numiti de catre guvernul central si raspunzatori în fata acestuia; controlul central asupra darilor, impozitelor si vamilor; un aparat de justitie central si profesionist în locul curtilor conduse de magnati locali.

14

Montesquieu 10 (18 ianuarie 1689 – 10 februarie 1755), a evidenţiat influenţele exercitate de factorii de mediu asupra comportamentului oamenilor faţă de muncă predipunându-i spre hărnicie( zone geografice friguroase) sau lenevie ( zone geografice călduroase).De asemenea Montesquieu leagă întinderea ( suprafaţa statului) de spiritual de libertate şi independenţă susţinând că popoarele care locuiesc pe suprafeţe geografice limitate au apetituri dezvoltate spre independenţă politică. În circulaţia curentă „geopolitica” a fost o apariţie a secolului XX-lea şi, în timp scurt, a starnit interesul mai multor oameni de cultura , majoritatea autori de lucrari geografice. Prin dezvoltarea sa , s-au nascut cateva scoli de geopolitica , care au cladit fundatia acestei stiinte. Astfel s-a nascut scoala geopolitica germana , scoala geopolitica franceza si scoala geopolitica anglo-saxona. Fundamentele geopoliticii au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel in 1897 , in lucrarea sa ‘’Geografia politica’’. Notiunea de ‘’geopolitica’’ 10

Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (18 ianuarie 1689 – 10 februarie 1755), în lucrări fiind citat Montesquieu, s-a născut la Brède lângă Bordeaux într-o familie de magistraţi. A fost unul ditre reprezentanţii de seamă ai iluminismului francez. A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind preşedintele acestuia (1716 - 1728) . În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. În opera saprincipală, Scrisori persane (1721), "a abordat probleme morale, politice şi religioase" a satirizat şi a criticat instituţiile franceze.

15

a fost introdusa in uz de politologul suedez Rudolf Kjellen care, în anul 1899, în cadrul unei conferinţe la Universitatea din Upsala, a folosit pentru prima dată termenul „GEOPOLITIK” . În circulaţia curentă „geopolitica” a fost o apariţie a secolului XX-lea. În secolele XIX şi XX, actorii principali ai sistemului politic mondial fiind statele naţionale, se impunea ca majoritatea preocupărilor ştiinţei politice să fie orientate spre studierea acestor actori ce sufereau mutaţii profunde şi dinamice atat sub aspect teritorial cat şi numeric. Condiţiile sociale, economice şi politice specifice acestor două secole, în care simfonia independenţei statelor a generat tumultuoase şi periculoase crize politice şi militare atat în interiorul imperiilor cat şi al unor state naţionale, au intensificat cercetările în domeniul apariţiei, evoluţiei şi viitorului statelor naţionale . O serie de cercetători, în mod deosebit, francezi, germani, americani şi britanici au încercat să justifice, prin ştiinţa geopoliticii, atat caracterul doctrinelor politice care erau susţinute de regimurile politice din statele proprii, cat şi acţiunile politice ,economice şi militare ,de cele mai multe ori, extinse în afara frontierelor naţionale. Plecand de la preocupările de studiu şi rezultatele cercetărilor la care au ajuns Rudolf Kjellen şi Friedrich Ratzel, consideraţi ,pe bună dreptate , fondatorii geopoliticii, se poate aprecia că, fundamentele istorice ale geopoliticii se pot identifica în nucleele ştiinţifice ale ştiinţelor politice şi geografiei 16

( domenii din care provin cei doi oameni de ştiinţă), În perioada dintra cele două războaie mondiale dialogul geopolitic între francezi şi germani a vizat aspecte fundamentale ale rolului , funcţiilor , frontierelor şi politicilor de expansiune ale statelor respective văzute şi argumentate din poziţia de mari puteri europene şi mondiale. Uneori aceste diferenţe de opinie au generat litigii internaţionale soldate cu declanşarea unor crize violente. La francezi s-au remarcat Albert Demangeon, Jacques Ancel, Yves – Marie Goblet, Camille Valoux, Lucien Febvre care au înfierat iniţial această ştiinţă (geopolitica) fiind caracterizată “ o ştiinţă nu pentru toată lumea ci numai pentru germani şi Germania”( Jacqes Ancel ) sau “ o falsă ştiinţă aflată în slujba politicii”( Goblet). Ulterior, geopolitica franceză a căutat să-şi susţină argumentele printr-un limbaj ştiinţific trecând între preocupările geopoliticii“ problemele politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile individualităţi ale planetei” ( Camille Valoux, Lucien Febvre sau “ apeland întruna la istorie şi întemeind această geopolitică pe studiul precis al mediului” (Jacques Ancel). Geopolitica germană interbelică a preluat ideile de bază din lucrarea Erdkunde ( geografie) a geografului Carl Ritter (1779 – 1859): -oamenii nu sunt aceiaşi pretutindeni; - rolul jucat de natură asupra omului; 17

- patria reprezintă un spaţiu geographic natural, înzestrat cu o configuraţie naturală unitară, graniţe naturale,toate acestea alcătuind teritoriul organic natural. Contextul istoric în care au apărut germenii geopoliticii germane a alimentat din plin activităţile teoreticienilor germani din primele şapte decenii ale secolului XIX . Aceştia încercau să găsească atât argumentele necesare cât şi soluţiile corespunzătoare pentru contracararea imperialismului cultural francez şi marilor puteri care transformaseră pentru o perioadă de peste 250 de ani teritoriul Germaniei într-un teritoriu geografic conflictual. În această perioadă de timp elitele germane au abandonat ideile liberalismului vest-european şi au construit propriul sistem de gândire referitor la stat şi puterile acestuia (forţa fizică reprezintă instrumental adecvat de exprimare al oricărui stat) iar pe acest fond s-a dezvoltat puternic naţionalismul german. Acest nou current ideologic s-a amplificat după unificarea germană din anul1871 şi a culminat cu proclamarea politicii mondiale a celui de-al IIlea Reich în anul 1892 de către noul Kaiser, Wilhelm al II-lea. Şcoala germana a avut ca teorie principala , teoria puterii continentale (tellurocratia) . O parte din ideile geopoliticii germane (antropogeografia , teoria politica si geopolitca pan-ideilor) rezultate din cercetării teoreticienilor au fost puse in practica de catre Hitler care, la randul sau, a exprimat esenţa geopoliticii germane din perioada interbelică 18

prin lucrarea sa ‘’Mein Kampf’’. Întreaga problematică a geopoliticii germane gravita în jurul ideii de organizare a lumii in blocuri continentale pe axa Nord-Sud. Friederich Ratzel (1844 – 1904) a apreciat în opera sa că statul trebuie cercetat prin “cele trei mari caracteristici politico – geografice: poziţia, spaţiul şi graniţele” ; “ bunătatea unei graniţe depinde tot aşa de mult de ţara şi poporul său ca şi pozţia sa”; “graniţe corecte şi graniţe incorecte, un stat mic suportă o graniţă rea mai uşor ca unul mare deoarece cu cat statul este mai mic cu atat mai puţin importantă este graniţa sa”. Karl Haushofer ( 1869 – 1946) a realizat un program geopolitic care cuprinde următoarele componente: geopolitica lumii ” ca vionţă şi reprezentare”; geopolitica spaţiului vital; geopolitica pan – ideilor şi geopolitica apărării; geopolitica frontierelor. În conţinutul acestui program se regăsesc următoarele idei: geopolitică a împărţirii şi reîmpărţirii lumii, organ periferic, entitate a hotarelor, entitate care are drept propriu la existenţă, hotar natural, instict de expansiune izvorat dintr – un complex de temeiuri mai ales geografice, etc. Aceste idei sunt preluate concepţia lui Friederich Ratzel referitoare la legităţile de bază ale creşterii spaţiale. Geopolitica anglo – americană a fost întemeiată ,sub aspect teoretic, prin cercetările efectuate de către Alfred Mahan, Ernest H. Short şi Halford Mackinder şi transpusă în practică pe baza unei agende de evenimente de interes 19

strategic. Ieşită din Primul Război Mondial cu un nou statut” de Mare Putere” ,SUA a trecut la implementarea noilor idei menite să consolideze şi să dezvolte acest statut. Sub Autoritatea Preşedintelui Roosevelt au fost realizate o serie de proiecte care au urmărit îndeplinirea obiectivelor strategice de politică externă de importanţă vitală pentru SUA. Printre aceste obiective pot fi exemplificate: construirea unei puternice flote navale militare şi comerciale; intimidarea Japoniei prin efectuarea unor manevre de amploare în Marea Japoniei; decizia de a construi un canal la joncţiunea dintre cele două Americi; realizarea unui raport de forţe favorabil în Zona Caraibiană şi estul Pacificului; regandirea mijloacelor şi instrumentelor de dominaţie pentru controlul căilor de comunicaţie, accesul la resurse şi alte forme de proiectare a puterii; creşterea influenţei în Eurasia şi contracararea unei eventuale alianţe ruso – germane; definirea şi delimitarea unor zone de influenţă şi de interes american . Toate aceste obiective au demonstrat că geopolitica anglo – americană are un nou statut şi anume acela că este fundamentată prin geostrategie. Evenimentele ulterioare au demonstrat că geopolitica statelor a condus rapid şi inevitabil la o confruntare a vectorilor geostrategici transformand obiectivele geopoliticii în obiective operaţionale puse în practică în Marea Conflagraţie Mondială care a urmat. Reprezentantii scolii geopolitice anglo-saxone au dezvoltat teoria puterii maritime si comerciale (thalasocratia = atlanticismul) inspirată din realităţile geografice ale celor două puteri şi , în mod special de faptul 20

că atât S.U.A. cât şi Anglia sunt marginite de oceane. Ideea centrala a geopoliticii anglo-saxone era democratizarea relaţiilor internaţionale şi, pe acest fond liberalizarea circulaţiei bunurilor şi persoanelor. Teoreticienii anglo-saxoni au fundamentat ,de asemenea, “teoria zonei pivot”. Principala consecinta a gandirii geopolitice anglosaxone a fost si este fenomenul globalizării. După cel de –al doilea Război Mondial ştiinţa geopoliticii a fost dată uitării pentru o bună perioadă de timp iar în unele state (Franţa, M.Britanie şi SUA) judecată ideologic prin asocierea acesteia cu ideologia nazistă şi hitleristă. Această asociere a fost oarecum justificată prin faptul că unul dintre cei mai de seamă geopoliticieni germani, Karl Haushofer a fost acuzat de colaborare cu nazismul, punând la dispoziţia celui de- al III-lea Reich concepţiile sale geopolitice care au fost valorificate în politicile de cuceriri teritoriale. Datorită acestui motiv, Şcoala americană de geopolitică a definit geopolitica germană drept “ Proiectul ştiinţific german pentru cucerirea lumii de către germani”. Tensiunile geopolitice care au însoţit atât declanşarea cât şi desfăşurarea Războiului Rece au generat serioase îngrijorări în lumea politică lipsită de argumentaţia ştiinţifică a unei discipline care să analizeze ,să fundamenteze şi să implementeze politica necesară la scară planetară. Conţinutul dezbaterilor publice, discursurile politice erau lipsite de orientare iar previzionarea evenimentelor la scară planetară era greu de ghicit. La nivel local , regional şi global Războiul Rece antrena în vâltoarea 21

confruntărilor violente o serie de factori a căror apariţie şi evoluţie influenţa politica statelor şi mai ales comportamentul internaţional al acestora . O seri de crize internaţionale aveau să confirme deriva unei lumi tot mai violente în care liderii politici angajau statele le un efort uriaş pentru înarmare în cadrul unor programe strategice ofensive sau de apărare. Începând cu „Blocada Berlinului” (1948-1949) ,eveniment major care prevestea un al Treilea Război Mondial, S.U.A. a preluat ştafeta de partener principal al U.R.S.S. în negocierile intrenaţionale referitoare la oportunităţile unor confruntări armate. Rezolvarea de o manieră exemplară, de către S,U,A, a acestei crize a consolidat alianţa Occidentală (în care a fost inclusă şi Germania de Vest) , proces care a culminat cu semnarea la Washington, la 4 aprilie 1949, a actului de înfiinţare a Pactului Atlantic de Nord . Timp de peste 40 de ani lumea a fost zguduită de alte crize locale , cu impact globalitar, în sensul acutizării tensiunilor între cele două superputeri. Printre acestea amintim: Naţionalizarea, de către Egipt, a Canalului Suez (1956); revolutia din Ungaria(1956); criza rachetelor din Cuba (1964); Războiul de Şase zile( 1967); Primăvara de la Praga şi intervenţia sovietică(1968); secesiunea Bangladeshului(1971); Războiul arabo-israelian de Yom Kippur (1973); debarcarea turcă în Cipru(1974); intevenţia sovietică în Afganistan(1979); evanimentele din Polonia şi starea de război (1981); războiul din Insulele Falkland(1982); criza din Golful Persic(1987) şi 22

războiul pentru Canalul Panama (1987-1989). Unor personalităţi politice printre care se remarcă, Truman, Stalin , Churchill, Hrusciov, Eisenhower, Bulganin , A. Eden ,E. Faure, De Gaulle, Kennedy, Brejnev, Nixon, Ronald Reagan, Tito, N:. Ceauşescu,etc ,istoria le-a oferit şansa de a juca pe scena geopoliticii roluri hotărâtoare în anumite momente cruciale pentru destinele omenirii. În situaţiile de tensiune geopolitică maximă aceste personalităţi au foet consiliate , mai ales, în probleme de politică externă, de experţi care leau pus la dispoziţie politicile şi strategiile corespunzătoare. Atât cancelariile Occidentale câ şi cele Est Europene au lansat Programe de ripostă armată, cu preponderenţă nucleare intitulate sugestiv „Descurajarea realistă „ , ”Riposta Flexibilă”,sau „Echilibrul Terorii”. Printre experţii în probleme geopolitice s-a remarcat Secretarul de Stat al SUA, H. Kissinger11, considerat de către cei mai mulţi 11

Heinz Alfred Kissinger s-a născut într-o familie de evrei din oraşul german Furth . Ca urmare a persecuţiilor regimului nazist, emigraeză cu familia la New York în S.U.A. în 1938 iar la 19 iunie 1943, primeşte cetăţenia americană. Secretar de stat (1973-1977) al Administratiei Americane in timpul lui Richard Nixon si a lui Gerald Ford, Henry Kissinger a jucat un rol important in diplomatia mondiala între 1969 şi 1977. Pe timpul mandatelor lui Richard Nixon a fost Consilier pe probleme de securitate naţională(1969- 1973) şi Secretar de Stat(1973-1974). A rămas în această funcţie şi în timpul mandatului administraţiei lui Gerald Ford(1974-1977). Având funcţii importante în plin Război Rece şi-a adus o contribuţie remarcabilă în politica de destindere cu U.R.S.S. ,în semnarea acordurilor de limitare a înarmării strategice

23

politologi părinte al “realpolitik”, varianta germană a doctrinei realismului politic. Pornind de la necesitatea aprecierii lucide a puterii militare ,economice şi politice a adversarului dar şi a forţelor proprii, H Kissinger a propus elaborarea unei startegii americane de politică exernă care să nu ţină seama de sentimente şi prejudecăţi ideologice ci de importanţa idealurilor şi valorilor. Această strategie prezentatată prin directiva, denumita de atunci “Doctrina Sonnenfeld” avea scopul să orienteze comportamentul ambasadelor americane din statele satelite URSS in raporturile cu populatiile acestor state si "sa-i sfatuiasca sa se adapteze" la conditiile de viata existente din aceste tari, pentru a nu pune USA in situatii penibile de a nu putea sa le rezolve cererile si pentru ca "sa se evite si posibile conflicte intre USA si acele state satelite". Am prezenat pe scurt aceste motivaţii pentru a întării ideea că lumea avea nevoie de o ştiinţă globală care să studieze politica la scară planetară. Paradoxal, la împlinirea a 30 de ani de la moartea lui Karl Haushofer, în ianuarie (SALT 1) şi promovarea concilierii chino-americane eveniment care a culminat cu vizita istorică în 1972, a lui Richard NIxon în China. Discuţiile purtate cu Premierul chinez Zhou Enlai ( Ciu En Lai) au marcat normalizarea relaţiilor dintre cele două state. În anul 1973, primeşte Premiul Nobel pentru Pace împrună cu vietnamezul Le Duc Tho, pentru contribuţia decisivă la instaurarea păcii în peninsula Indochina. În prezent, Kissinger este membru in conducerea celor trei mari organizatii globaliste, care reprezinta "Noua Ordine Mondiala": "Council on Foreign Relations", "Trilaterala" si "Bilderberg".

24

1976, revista “Herodot “ editată de geograful Ives Lacoste la Paris îşi propunea să analizeze” dintr-o prspectivă geografică radicală problemele momentului”. Se transmitea astfel un semnal al revenirii geopoliticii în angrenajul de ştiinţe socio – politice pentru a sări în ajutorul elitelor politice să rezolve marile litigii ale lumii contemporane. Sub binecuvântările create de către economia de piaţă, vectorii globalizării au continuat să acţioneze nestingherit generând o multitudine de evenimente stresante pentru lumea politică angrenată în cercul vicios al confruntărilor. Necesitatea controlului şi folosirii spaţiilor terestre , maritime şi aero-cosmice de către cele două superputeri ,S.U.A. şi U.R.S.S., au generat şi amplificat permanent competiţia internaţională atât în ceea ce priveşte conceperea şi realizarea sistemelor de securitate naţională cât şi formarea unor alianţe politico militare destinate să le îndeplinească scopurile politico-miltare. Schimbările politice de mare amploare produse în ultimele două decenii ale secolului XX au culminat cu evenimentele anului 1989, marcate de căderea Zidului Berlinului, a dictaturilor şi regimurilor comuniste din statele Europei Centrale şi de Est. Acestea, denumite temporar revoluţii anticomuniste şi antitotalitare au zdruncinat politic ,economic ,social şi chiar moral fundamentele statului de drept şi au dat semnalul unui nou început. Ultimul deceniu al secolului XX a început cu un conflict violent politico militar în deşertul irakian şi a luat sfârşit 25

tot printr-un conflict sub cerul însorit al Iugoslaviei. Operaţiunea „Furtună în Deşert” desfăşurată de către o alianţă militară occidentală sub conducerea S.U.A având girul unanim al Consiliului de securitate şi binecuvântările statelor din Orintul Mijlociu ( cu excepţia Iordaniei) a avut ca scop strategic eliberarea Kuweitului de sub ocupaţia irakiană şi înlăturarea regimului dictatorial din Irak. Dacă primul obiectiv strategic al operaţiunilor avea să se realizeze ,cel de-al doilea a fost amânat pentru mai târziu. Din luna martie 1999, Forţele Aeriene ale NATOA au bombardat Iugoslavia în cadrul unei campanii care a durat şaptezeci şi opt de zile. Şi de data aceasta operaţiunile militare au fost conduse de către S.U.A. însă fără acordul Consiliului de Securitate. În urma acestei campanii sârbii au fost obligaţi să părăsească provincia Kosovo iar Forţele Aliate şi, implicit S.U.A., au suportat critici internaţionale vehemente. Nici secolul următor nu a început prea optimist din punct de vedere al climatului de securitate. Evenimentele din 11.09.2001 din S.U.A., soldate cu aproximativ 6000 de morţi, au impresionat opinia publică mondială care , cu câteva excepţii, a condamnat atacurile aeriene teroriste asupra americii. Pe plan mondial, s-a creat un spirit de solidaritate împotriva terorismului care a alimentat din plin intenţiile strategice de invadare a Afganistanului şi Irakului de către forţele armate americane. Aceste două zone geopolitice de interes puteau asigura realizarea planurilor de dominaţie a 26

lumii, sub toate aspectele ,de către S.U.A., în noul secol. După ocuparea armată a Afganistanului şi realizarea dominaţiei asupra Asiei Centrale, politica externă a S.U.A. a devenit extrem de radicală faţă de regimul lui Saddam Hussein, considerat principalul finanţator al terorismului internaţional, incluzân Irakul în „axa răului”. Fără a obţine acordul O.N.U. şi N.A.T.O. , după un ultimatum adresat de către George Bush liderului irakian Saddam Hussein în data de 18 martie 2003, armata americană a declanşat operaţiunile asupra Irakului. Pe 12 aprilie campania era considerată încheiată, regimul dictatorial irakian înlăturat, teritoriul fiind sub controlul coaliţiei multinaţionale. Toate aceste fenomene au influenţat evoluţia şi perspectivele lumii contemporane, inclusiv gândirea umană şi implicit ,rezultatele acesteia. Ca urmare geopoliticienii avizaţi şi cei amatori au căutat să adapteze teoria geopoliticii la noul context creat , să-i extindă obiectul de studiu şi să-i perfecţioneze formele şi metodele de analiză. Statele au început să se preocupe mai intens de sensurile şi ameninţările Noii Ordini Mondiale, marele clopot planetar, care anunţă şi impune obligatoriu transformările prezente şi viitoare într-o simfonie din care nu sunt reţinute sunete destul de clare , sau mai bine spus , pe înţelesul tuturora. În acest context conceptul iese definitiv din zona marginalizării politice şi devine ,ca şi conceptele religioase , un element operant, prezent în limbajul politicienilor, jurnaliştilor şi al tuturor acelora care doresc să 27

ofere discursului său un caracter elevat şi academic . Utilizarea acestui concept a devenit tentabilă şi pentru omul de rând care urmăreşte cu destul de mult interes evenimentele internaţionale şi, mai ales, jocul politico-militar dintre state. Geopolitica , ca disciplină, se preda atât în universităţile occidentale cât şi în cele nord-americane şi, având în vedere, tensiunea maximă generată de războiul rece, aceasta viza cu preponderenţă obiective de natură politicomilitară şi strategiile corespunzătoare de apărare( ripostă). În cele mai multe programe de studiu geopolitica a fost asociată cu geostrategia adică ştiinţa care studiază dinamica vectorilor de putere. Evenimentele din 1989( revoluţiile anticomuniste), războaiele din Iugoslavia, Afganistan şi Irak, intensificarea şi diversificarea acţiunilor teroriste, marile probleme globale( resursele limitate, creşterea demografică, încălzirea globală, poluarea, etc) au adus tot mai mult în actualitate interesul lumii pentru această ştiinţă, iar cercetătorii în domeniu încearcă să-i completeze obiectul de studiu cu noile probleme globale şi impactul acestora asupra relaţiilor internaţionale. În prezent, interesul către geopolitică este enorm şi el survine dinspre sfera conducerii politice, partidelor, instituţiilor, oamenilor de afaceri, firmelor naţionale şi internaţionale care aşteaptă de la aceasta noi clarificări referitoare la apariţia , desfăşurarea şi impactul evenimentelor viitoare asupra lumii. Geopolitica rusă. 28

Apariţia şi dezvoltarea Şcolii româneşti de geopolitică are loc între anii 1939-1945 şi este reprezentată de IOAN CONEA, SIMION MEHEDINŢI, MIHAI DAVID, VINTILĂ MIHĂILESCU. Aceste procupări ale elitelor româneşti vizau propagarea în Europa a identităţii culturale neolatine a poporului român şi erau determinate de faptul că o mare parte din teritoriul naţional se afla sub ocupaţie străină. O serie de publicaţii ale vremii( revista Geopolitica şi Geoistoria) înfierau ocupaţia hortistă, rusă şi bulgară şi încercau să arunce în ilegalitate internaţională aceste aberaţii istorice. Cu siguranţă, geograful Ion Conea a avut o contribuţie substanţială în construcţia şcolii româneşti de geopolitică prin dezvoltarea unor idei asemănătoare politologului suedez Rudolf Kjellen ( noţiunile de vecinătate; geopolitica – ştiinţa mediului planetar; obiectul de studiurelaţiile internaţionale; Transilvania - rolul unei piese de centru vitala, acel mittelpunkt de care vorbea Ratzel, de unde pornesc pulsarii unei tari; Carpatii -coloana vertebrala a pămantului si poporului român). În lucrările sale geografice Ion Conea evidenţiază rolul munţilor Carpaţi care au jucat un rol important in istoria neamului romanesc, in dezvoltarea acestuia. Muntele constituia ,pentru românul de rând, un loc strategic de apărare atunci cand „viscolul barbar isi incepea suflarea din nou peste ses” sau cand era atacat de dusmani. “Transilvania reprezinta inima, acel sambure de care o tara nu poate fi despartita, Carpatii sunt coloana vertebrala a pamantului si poporului 29

roman”. Geopolitica este prezentată drept o ştiinţă în devenire “Ştiinţă a zilei” care îşi propune ca obiect de studiu “mediul politic planetar”, adică jocul politic dintre state. Acest mediu politic trebuie analizat,interpretat şi definit pe temeiuri geografice. De asemenea, geopolitica urmăreşte să ne prezinte şi să ne explice “harta politică”, aceasta reprezentând în concepţia lui CONEA obiectul geopoliticii. Legătura dintre geopolitică şi istorie o exprimă prin următoarea frază:“geopolitica mâine va fi istorie aşa cum istoria oriecărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care noi le privim astăzi ca istorie”. Ion Conea menţionează că pe teitoriul României se intersectează interesele strategice ale unor mari puteri consfinţite prin cele două testamente: cel al lui Petru cel Mare (care afirma „eu nu caut pamant, ci apa”) si cel al lui Friedrich Liszt (autorul care indica directia de expansiune pentru Germania: pe cursul Dunarii). Această realitate va exercita în permanenţă presiuni asupra frontierelor româneşti ,va constitui o ameninţare periculoasă ce trbuie să menţină trează funcţia de apărare a statului pentru a nu „ramane privind nauc la o lume in care trebuie sa traiasca, dar fara sa aiba o insarcinare si o raspundere demne de ceea ce el ar fi putut sa reprezinte”. Vintila Mihailescu a evidenţiat existenta a doua axe de polarizare a neamului romanesc ,Dunarea si munţii Carpatii, atuuri geopolitice care au favorizat existenţa a două sensuri de 30

circulatie ale poporului roman, spre si dinspre Dunare. În cercetările sale sunt conturate şi argumentate cele două funcţii geopolitice Carpatilor: „de aparare în caz de ofensiva si de armonizare a intereselor divergente ce se intalnesc in aceasta zona”. Lucrările celor doi autori invită statul roman să adopte o politică preponderant de apărare în contextu geopolitic respectiv. Anton Golopentia de profesie sociolog, a fost preocupat de marile schimbări care se petrec pe scena internaţională şi necesitatea ca acestea să fie analizate, interpretate corect de către state în scopul prevenirii unor fenomene grave. Pentru Golopenţia, obiectul geopoliticii il reprezintă potentialul statelor alcătuit din: teritoriu, populatie, economie, structura sociala, forma de guvernamant, mediul politic. El susţinea că cercetarea geopolitica trebuie sa fie concomitent geografica, demografica, economica, sociala, culturala si politica şi că aceasta trebuie să fie cu preponderenţă informativă oferind datele necesare pentru a descrie o situaţie dintr-o ţară la un moment dat. În opera sa a evidenţiat valoarea cercetărilor geopolitice şi impactul acestora asupra politiciii internaţionale. Alexandru Radulescu a argumentat în lucrările sale rolul şi importanţa Fluviului Dunării pentru apariţia şi existenţa statului Român. Dunărea reprezintă un hotar natural, o arteră de circulaţie şi un element de “polarizare politică”. Interesul statelor europene faţă de libera navigaţie pe Dunăre a favorizat obţinerea unui 31

sprijin consistent în demersurile româneşti de recuperare a teritoriilor ocupate de către turci. Deşi Şcoala de geopolitică românească a avut o existenţă de scurtă durată, în teoriile sale se regăsesc idei valoroase care se referă la situaţia geopolitică în Europa de Sud- Est. Printre aceste idei remarcăm: Romania, stat de necesitate europeana , factor de stabilitate in zona Balcanica; Carpatii obstacol natural ;linia Nistrului si Crimeea, spaţiu de securitate; Marea Neagra estuarul strategic al Europei; Dunarea prelungire a Marii Negre ; Prin influentarea sa de catre cultura , geopolitica a oferit lumii diferita perspective asupra abordarii factorului geografic in raporturile internationale. * * * Geopolitica este necesar să fie scrisă de oameni de ştiinţă şi să o înveţe diplomaţii, oamenii de stat, conducătorii. În linii generale, astfel se prezintă evoluţia conceptului “geopolitică” în secolul XX şi începutul secolului XXI. Tabloul actual al definiţiilor şi obiectivelor urmărite nu este încheiat şi, atât timp cât va exista omenirea în spaţiul ei geografic şi cu viaţa ei ei social-politică proprie, teoriile despre geopolitică vor fi mereu deschise. Astăzi geopolitica este din nou la modă fiind prezentă în universităţi, edituri de ziare şi cărţi. Este considerată o disciplină academică, care încearcă să observe critic evoluţia evenimentelor politice, ca observator din afară, 32

neutru şi neimplicat. 1.3. Principiile geopoliticii. Principiile folosite în cercetarea geopolitică reprezintă un ansamblu de elemente teoretice fundamentale pe care se bazează analiza, interpretarea şi previzionarea comportamentului statelor în relaţiile internaţionale. Aceste principii, după opţiunea proprie, pot fi: - neseparării relaţiei dintre factorul geografic şi politica internaţională; - anticipării comportamentului politic extern al statelor în contextul dinamicii relaţiilor internaţionale; - conexiunilor multiple şi complexe a factorilor economici, tehnologici şi militari în analizele geopolitice; - explicitării unor acţiuni de politică externă din perspectiva ariilor şi condiţiilor geografice; -elaborării şi iniţierii unor acţiuni politice în plan internaţional cu caracter pozitiv; - accesului tuturor statelor la regiunile geografice bogate în resurse; respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale; - soluţionării pe cale paşnică a tensiunilor geopolitice dintre state (grupări de state); - convergenţei intereselor, ierarhizării puterii , protecţiei reciproce şi egalităţii în faţa reglementărilor internaţionale; - menţinerii echilibrului dinamic al lumii contemporane; excluderii mitului naţional şi al naţionalismului; 33

- înţelegerii şi cooperării, respectării relaţiilor de bună vecinătate; - compatibilităţii teoriilor despre viitorul comun, al ideologiilor şi religiilor; - exploatării raţionale a resurselor planetare; - convieţuirii tolerante, respectării şi protecţiei minorităţilor; - modernizării şi modelării proceselor politice ca alternative de progres ale omenirii; - consolidării spaţiilor integrate economic şi politic; - administrării teritoriale numai în interes public; respingerii etnocraţiei, superiorităţii economice şi ideologice a complexului imperial şi colonialismului; - respingerii enclavizărilor de populaţii şi de modificare arbitrară a frontierelor de stat; antrenării elitelor intelectuale în fundamentarea raporturilor interstatale şi dezvoltarea performanţelor statelor. 1.4. Conceptele şi noţiunile de bază. Studiul sistemului conceptual şi linvistic al geopoliticii ca ştiinţă politică, facilitează procesul de comunicare la toate nivelurile, realizează o eficienţă a procesului de analiză şi înţelegere a fenomenelor gepopolitice contemporane, permite alegerea unei terminologii adecvate în discursul geopolitic. Sfera de înţelegere a unor termeni dincolo de domeniul geopoliticii reflectă puternica tendinţă de lărgire a cunoaşterii ştiinţifice şi caracterul interdisciplinar al acesteia. Terminologia geopoliticii abordată în diferite limbi îi conferă 34

un accentuat caracter internaţional. În limba română această terminologie este utilizată în limba de origine, forme paralele dar şi ca traduceri. Semantica internă a termenului reflectă direcţiile în care a evoluat conceptul respectiv. Creat în 1899, de către Rudolf Kjellen, termenul „geopolitică”se referă strict la o echivalenţă a geografiei politice ca, ulterior, să fie definit „parte din ştiinţa politică care se ocupă de modul în care geografia determină politica unui stat”. Principalele concepte şi noţiuni de bază cu care operează ştiinţa geopoliticii sunt: geografie; geografie politică; geopolitică; geostrategie; criză geopolitică; zonă geopolitică; zonă de influenţă; zonă de interes; intensitate geopolitică; rivalitate economică politică şi militară; graniţă, frontieră, limită; destin istoric; flux şi reflux etnic; frontiere naţionale şi spaţii de securitate; deplasări frontaliere, frontiere paşnice, frontiere conflictuale; spaţiu cultural; spaţiu de sinteză şi spaţiu vital; periferie, semiperiferie, centru; înţelegere globală; capitalism de vad; revizionosm; presiune externă; mize politice; xenofobism şi ostilitate etnică; stat lipsit de putere; mediu politic; risc public; subminarea puterii statului; vector geopolitic ; pivot geopolitic; hegemonie; perioadă de tensiune; escaladare; regres; expansiune; dispute teritoriale; interese geopolitice divergente şi convergente; direcţii de ofensivă ale marilor puteri; globalizare; diferend; relaţii internaţionale; ordine mondială; terorismşi 35

acţiuni teroriste; tendinţe geopolitice; managementul crizelor; stategie; factori geopolitici; control şi dominaţie; politică de mare putere; geoeconomie; raport de forţe; etc. 1.5. Obiectivele ştiinţei geopoliticii Ca orice ştiinţă geopolitica urmăreşte câteva obiective, cele mai importante sunt: - aprofundarea principalelor elemente teoreticoştiinţifice cu privire la obiectul de studiu, principiile, metodele, modelele şi informaţiile specifice geopoliticii; - însuşirea principalilor factori care au determinat apariţia geopoliticii ca ştiinţă precum şi a principalelor idei de bază ale şcolilor de geopolitică; - înţelegerea corectă a ştiinţei de a gândi spaţiul planetar în condiţiile acţiunii rapide a factorilor globalizării; - formarea unor abilităţi concrete de analiză şi interpretare a unui context geopolitic sau a unei situaţii conflictuale ( de criză); - însuşirea tehnicilor de previzionare a evenimentelor geopolitice; - aprecierea corectă a zonelor geografice de intensitate maximă geopolitică precum şi a consecinţelor asupra mediului de afaceri, pe termen mediu şi lung; - înţelegerea corectă a locului şi rolului României în contextul geopoliticii regionale, europene, şi globale;

36

- dezvoltarea unor argumente de susţinere a geopoliticii româneşti şi de promovare a intereselor geo-economice; - înţelegerea şi explicarea principalelor tendinţe geopolitice care se manifestă în zona economică a Mării Negre şi formularea unor concluzii privind sarcinile geopoliticii romaneşti în acest spaţiu de influenţă; - identificarea şi explicarea unor tendinţe geopolitice şi geostrategice la începutul mileniului al treilea; - dezvoltarea capacităţilor de a acţiona eficient în spaţiul integrat european, în condiţiile intensificării concurenţei, al internaţionalizării mediului de afaceri şi al dezvoltării cunoaşterii. 1.6. Problematica Geopoliticii (obiectul de studiu). Principalele elemente care dau conţinut şi sens obiectului de studiu al geopoliticii sunt următoarele: - principalele caracterisctici fizico –geografice ale unei arii geopolitice în care se manifestă o situaţie internaţională complexă ale cărei efecte pot genera instabilitate şi crize geopolitice; - întreaga politică externă a statelor şi complexitatea sistemelor de relaţii dintre ele modelate de particularităţile geografice (factorul geografic reprezentând condiţia materială de desfăşurare a politicii internaţionale); - identificarea principalelor surse de risc şi de conflict internaţional;

37

- relaţiile politice dintre state situate în zone geografice distincte şi analiza, cu prioritate, a relaţiilor de putere regională; - dinamica şi distribuţia centrelor de putere şi analiza inflenţei pe care o exercită factorii geografici (poziţia geografică şi resursele naturale) asupra acestora; - politica planetară de mare putere şi exercitarea controlului asupra unor zone geografice distincte care prezintă interes deosebit în privinţa resurselor şi al poziţionării geostrategice; - identificarea şi delimitarea unor regiuni geografice în care se manifestă o situaţie politică dată şi a factorilor care determină respectiva situaţie; - analiza poziţiei geografice ca factor de putere; identificarea factorilor de putere, stabilirea tipologiei şi ierarhiei fiecăruia; - politica planetară de mare putere şi întrbuinţarea vectorilor de putere( economici, tehnologici, financiari, informaţionali, culturali, diplomatici şi militari) pentru exercitarea controlului asupra unor zone geografice distincte care prezintă interes deosebit în privinţa resurselor şi al poziţionării geostrategice. Această ultimă componentă a obiectului de studiu al geopoliticii este hotărâtoare pentru securitatea unei mari puteri şi face trecerea din planul teoretic fundamental al geopoliticii în cel operativ sau strategico – militar (geostrategia). Geostrategia defineşte acea componentă a geopoliticii care studiază, analizează şi 38

proiectează dinamica întrebuinţării vectorilor de putere în arie globală, regională şi locală în scopul obţinerii şi afirmării relaţiilor de putere. Cele două planuri ale geopoliticii, cel teoretic – fundamental şi cel strategic – militar se condiţionează reciproc în sensul că analizele geopolitice fundamentează ştiinţific strategiile de întrebuinţare a vectorilor de putere, iar noile situaţii geostrategice create devin obiect al analizelor geopolitice. Partea strategico – militară a geopoliticii operează cu modele geostrategice sau scenarii geostrategice. 1.7. Metodele specifice de operare Întregul sistem de operare al geopoliticii este rezultatul unei combinaţii între tradiţiile culturale, activitatea ştiinţifică universitară, concepţiile şi strategiile politice ale statului (formele aproximativ omogene de organizare a cunoasterii si de elaborare a politicilor economice , sociale si ideologice) şi condiţiile naturale oferite de mediul geografic propriu. Cele mai des utilizate metode şi instrumente de operare în spaţiul geopolitic sunt: analizele fizico-geografice; analizele geopolitice regionale, zonale şi globale; demonstraţia geopolitică; caracterizarea situaţiei geopolitice; determinarea intereselor geopolitice; profilul de risc geopolitic; strategia de de răspuns la situaţiile de risc geopolitic; previziunea geopolitică; tehnicile de extrapolare a principalelor tendinţe geopolitice; sistemele eficiente de decizie; structurile adecvate de intervenţie; procedurile diplomaţiei moderne; tehnicile de anticipare a conflictului( diagnoza şi 39

prognoza geostrategică); procedurile de determinare a raportului de forţe geostategice; metodele de simulare a situaţiilor conflictuale ( scenariile geostrategice), modelele geostrategice, metoda observaţiilor potenţiale; etc. Geopolitica îşi are originea într-un complex de condiţii specifice care i-au favorizat apariţia şi relativa continuitate până în zilele noastre.

2. PERSPECTIVELE STATULUI NAŢIONAL ÎN VIZIUNE GLOBALĂ 2.1. Evoluţia statului Lucrarea „Sfârşitul istoriei şi ultimul om” a scriitorului Francis Fukuyama reprezintă un argument cu tentă liberală optimistă asupra perspectivelor statului contemporan la începutul acestui secol. Vectorii care susţin o asemenea viziune despre stat sunt: piaţa liberă, cultura de consum universală şi economia postindustrială favorizate de o societate cu un model democraţio liberal. „Sfârşitul istoriei” nu semnifică stoparea procesului de evoluţie a statului ci un nou început. Această sintagmă a fost utilizată, pentru prima oară, de către Hegel 40

pentru a descrie marea conexiune dintre ştiinţa modernă şi evoluţia istorică a lumii. Teoriile despre stat, rolul şi funcţiile sale, au apărut încă din antichitate, perioadă în care, o serie de gânditori au promovat în discursurile şi operele lor ideea că statul trebuie să urmărească îndeplinirea unui interes public. Aristotel 12 (384-322 î. Hr.), Solon 13 (638-558 î. Hr.) şi Platon14 (427-347 î. Hr.) au dezvoltat idei valoroase precum: „participarea cetăţenilor la Aristotel (384-322î. Hr.) unul din cei mai importanţi fiulosofi antici, născut în localitatea Stagira, peninsula Chalcidică, Grecia. Discipol al lui Platon şi dascăl al lui Alexandru cel Mare. A înfiinţat la Atena o şcoală, Liceul Lykeion care mai târziu va intra în competiţie cu Academia lui platon al cărei cursant a fost. A creat o operă vastă, diversificată pe domenii cum sunt. teologie, estetică, fizică, politică, astronomie,etc. din care s-au păstrat 47 de lucrări. 13 Solon 8638-558î. Hr.) important poet atenian asimilat pe drept în cei „şapte înţelepţi” ai greciei Antice. Fiind şi legiuitor a iniţiat o serie de reforme care au produs un impact direct asupra procesului de stopare a decăderii morale şi economice a Atenei şi afirmarea democraţiei ateniene. S-a remarcat printr-o serie de discursuri în pieţele publice şi a redactat un act legislativ numit „Constituţia lui Solon”. 14 Platon (427-347 î. Hr.), mare filosof grec, discipol al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel. A fondat Academia din Atena în care s-au pus bazele filosofice ale culturii occidentale. A admirat concepţiile filosofice ale lui Socrate şi a fost alături de acesta până la stingerea din viaţă a maestrului său în anul 399 î. Hr. Academia din Atena va funcţiona aproximativ o mie de ani până la închiderea aceseia de către împăratul Iustinian în anul 529 e.n. Proiectele sale cu privire la reformarea politică şi filosofică a societăţii au eşuat pe fondul unui dezinteres general. 12

41

viaţa cetăţii” , „formarea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritate în luarea deciziilor”, „acordarea şi retragerea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Aceste idei au fost prelucrate şi utilizate de-a lungul istoriei de către aşazisele „democraţii statale” până în zilele noastre. Analizele şi teoriile despre stat sunt abundente însă cel care avea să aducă o contribuţie importantă în acest sens este secretarul florentin Niccolo Machiavelli . Reprezentant de frunte al umanismului renaşterii, Machiavelli a elaborat o serie de teorii cu privire la idealul conducătorului şi al maselor în stat. acestea au deschis o perspectivă favorabilă unor dezbateri pasionate şi controversate care, pe parcursul a cinci secole, au încercat să dea răspunsuri cât mai realiste următoarelor probleme: tipurile principale de state şi caracteristicile lor; acţiunile de cucerire şi consolidare a statelor (principatelor), dezavantajele folosirii trupelor de mercenari; modurile în care poţi ajunge principe; modul în care se conduce principatul; păstrarea puterii în stat; necesitatea de a lua de la cei bogaţi şi a da la cei săraci; modul în care un principe îşi selecţionează sfătuitorii, etc. Dea lungul întregii sale cariere politice Machiavelli a militat pentru crearea unui stat invulnerabil la atacurile produse asupra sa din exterior. opera sa a reprezentat şi reprezintă un ghid politic metodologic pentru aceia care urmăresc cucerirea şi menţinerea puterii politice în stat. din aceste considerente persoanele care aplică aceste principii în cucerirea şi menţinerea 42

puterii în stat sunt etichetaţi Machiavelli. Până la apariţia lucrării „Principele” cunoştinţele şi teoriile referitoare la stat nu au constituit apanajul unei anumite ştiinţe. Simfonia medievală lungă şi obositoare ca durată şi lipsită de performanţe notabile în domeniul ştiinţelor, a produs o mixtare a cunoştinţelor filosofice, politice, economice, sociale, toate subordonate şi integrate teologiei. Acest fenomen a întârziat cu aproape jumătate de mileniu constituirea ştiinţelor de sine stătătoare (printre care şi ştiinţa statului). Prin spiritul ei laic Renaşterea a readus domeniul ştiinţific drept principalul factor al afirmării demnităţii umane, a accelerat destructurarea societăţii medievale şi a marcat începutul epocii moderne. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea s-au numărat printr-o serie de evenimente care au propulsat statul teritorial ca entitate dominantă atât a organizării politice cât şi a sistemului de relaţii internaţionale. acea de la Westfalia (1648) a marcat sfârşitul perioadei medievale şi a conferit Europei o nouă hartă politică şi a impus în teritoriul geografic al acestora o serie de reglementări internaţionale. În urma Congreselor din oraşele Osnabrck şi Mnster din Westfalia (Germania) au fost delimitate teritorial atât statele europene catolice cât şi cele protestante. Imperiul Romano-German (Habsburgic) fiind înfrânt este obligat să recunoască supremaţia sub toate aspectele a puterii continentale a Franţei. Pacea de la Westfalia a rămas în istoria europeană 43

denumită şi recunoscută drept „primul congres european” şi a avut drept consecinţe politice: - afirmarea statelor în politica europeană; - promovarea principiului echilibrului politic în relaţiile europene; - recunoaşterea statului ca actor internaţional şi al dreptului popoarelor la autodeterminare. Evenimentele care au urmat: revoluţia franceză, destrămarea imperiilor coloniale englez şi francez, a imperiilor multinaţionale (Otoman, Ţarist şi Austro-Ungar) au creat premise favorabile constituirii şi afirmării pe plan european şi internaţional a statelor naţionale care au ocupat scena politică mondială ca actori geopolitici principali. Cu siguranţă, se poate afirma că Marile puteri, Franţa, Anglia, Rusia, germania şi mai târziu în secolul al XX-lea SUA, au favorizat sau limitat în anumite perioade formarea şi afirmarea statelor naţionale. Secolul al XX-lea a început cu ideea unei lumi liberale promovată de primul stat liberal al lumii Marea Britanie. Această idee liberală presupunea extinderea anvergurii activităţilor statale atât pe plan intern cât şi extern. În planul politicii interne noul stat liberal îşi propunea să îndeplinească o serie de funcţii şi să reglementeze principalele mecanisme economice. Aceste deziderate ale statului liberal nu au fost puse în aplicare deoarece principalele puteri ale lumii erau preocupate de creşterea puterii militare. Secolul al XX-lea avea să aducă pe scena lumii evenimente importante cum sunt războaie, crize economice şi revoluţii 44

care au atenuat ambiţiile statului liberal minimalist şi au promovat ideea unui stat mult mai conservator, activ şi centralizat. Apariţia celor două sisteme economice şi politice antagoniste , comunismul şi capitalismul, după cel de-al doilea Război Mondial a impus creşterea funcţiilor statului, mai ale a acelora care menţineau un nivel ridicat al competiţiei ideologice, economice şi sociale. Războiul, de fapt, a propus lumii trei căi de dezvoltare statală: fascist, comunist şi capitalist. Varianta fascistă, de extremă dreaptă a fost anihilată prin alianţa celorlalte două , alianţă care s-a transformat pentru încă 40 de ani într-o aprigă confruntare rămasă în istorie sub denumirea „Războiul Rece”. Atât în statele Occidentale (netotalitaristedemocratice) cât şi în cele comuniste (totalitare-nedemocratice) au fost elaborate şi implementate politici şi strategii politice care să crească capacitatea acestora în gestionarea principalelor probleme publice. Drept consecinţă, au crescut cheltuielile sociale şi implicit , ponderea acestora în produsul intern brut. în timp ce în statele occidentale aceste fonduri uriaşe erau dirijate spre rezolvarea unor probleme de protecţie socială reală, de retehnologizere şi creştere a productivităţii muncii, apărare şi ordine publică , etc., statele comuniste cu regimuri totalitare cheltuiau marea majoritate a fondurilor din produsul intern brut pentru întreţinerea unui aparat politic numeros prezent în toate structurile administrative, economice şi militare. 45

Competiţia dintre cele două sisteme politice şi economice a adus noi elemente pe la jumătatea anilor ΄70, când cele două state care au dat lumii noile idei globale (SUA şi Marea Britanie) au promovat o nouă „religie” economică şi anume „economia de piaţă”. Acest nou concept economic a generat în întreaga lume mari schimbări în comportamentul statelor, mai ales în exprimarea lor pe plan internaţional. Internaţionalizarea mediului de afaceri, intensificarea concurenţei şi dezvoltarea cunoaşterii au determinat decăderea statelor totalitare sub aspect economic şi social şi au compromis politicile totalitare comuniste. Începând cu anii ΄80 ai secolului al XX-lea în blocul comunist au apărut premisele unor mişcări politice care aveau să atingă apogeul în anul 1989şi să-l destructureze. Odată cu căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, statele comuniste central şi est europene înlătură oligarhiile comuniste depăşite complet de gravitatea antagonismelor proprii. 2.2. Statul – sistemului politic

instituţia

centrală

a

Sistemul politic este partea componentă a sistemului social – global care gestionează treburile statului. Altfel spus, prin managementul politic este asigurată funcţionalitatea statului. În structura sistemului politic intră: instituţiile politice, relaţiile politice şi concepţiile politice. Instituţiile politice reprezintă formele sub care se prezintă 46

organizarea politică a statului în diferite etape ale evoluţiei sale. Relaţiile politice definesc acele legături între cetăţeni (categorii şi grupuri sociale) şi puterea de stat şi au drept scop, satisfacerea interesului public general – creşterea bunăstării umane. Concepţiile politice se prezintă sub forma doctrinelor politice, adică acele grupări de principii, strategii şi politici publice prin care se exercită guvernarea. Principala instituţie politică a sistemului politic este statul. Alături de partidele politice şi organizaţiile politice îndeplineşte atribuţiile supreme de organizare şi conducere a societăţii.

1. Etimologie: „STATIUS” – stare de repaus; „CIVITAS”- cetate „RES-PUBLICA”- cetate; „STATIQ”- Il Principe

(Nicolo Machiaveli).

2. STATUL – principala instituţie a sistemului politic. Prin intermediul statului se realizează principalele elemente ale managementului politic (gestionarea treburilor publice)

3. Elementele definitorii ale statului

Forma de guvernământ: Defineşte raportul dintre organele de stat şi procesul de organizare şi exercitare a puterii

Structura statului: defineşte raportul 47 dintre organele centrale şi locale

Regimul politic: Defineşte raportul dintre organele statului şi cetăţeni

Fig.1. Statul – instituţia centrală a sitemului politic În sens larg, statul defineşte o entitate politică independentă şi suverană asupra unui teritoriu. În sens restrâns statul este componenta pricipală a sistemului politic care gestionează treburile publice. În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Montevideo din 1933, pentru a fi recunoscut pe plan internaţional, un stat trebuie să îndeplinească cerinţe de ordin geografic şi cerinţe de ordin politic şi juridic: a. de ordin geografic: - să ocupe o porţiune definită de teritoriu cu limite mai mult sau mai puţin recunoscute; să aibă o populaţie permanentă rezidentă şi nu una cu caracter temporar; 48

- Să aibă un sistem administrativ şi organizare politică; - Să aibă economie organizată; - Să aibă un sistem mai mult sau mai puţin organizat de transport a bunurilor, oamenilor şi ideilor dintr-o parte a teritoriului în alta. b. de ordin politic şi juridic: - să dispună de suveranitate – ce semnifică putere asupra oamenilor ce locuiesc în teritoriul respectiv, exercitată prinlegi ce nu sunt impuse din afara acestuia sau mai exact, completă independenţă faţă de controlul extern direct; - să dispună de recunoaştere internaţională – în sensul de a fi recunoscut de o bună parte din comunitatea mondială. Harta politică a lumii încorporează: 250 de entităţi politice teritoriale din care : 194 de state suverane (193 recunoscute de ONU), 2 state de jure ( Palestina şi Sahara de Vest), 6 state de facto (Abhazia, Osetiade Sud, NagornoKarabach, Transnistria, Ciprul de Nord, Somaliland), 1 protectorat ONU, 38 de teritorii peste mări, regiuni speciale, zone neutre şi extrateritorii. După anul 1990, o serie de evenimente au modificat harta politică a lumii astfel:

49

• • •

dezmembrarea unor state: U.R.S.S., Iugoslavia, Cehoslovacia, rezultând alte 22 state; unirea celor două state germane; dobândirea independenţei unor teritorii: Namibia, Timorul de Est etc.

Totodată, pe plan mondial, au avut loc o serie de controverse în legătură cu limitele , dimensiunile şi puterile statului naţional în contextul economiei globale. 2.2. Tipologia statelor Tipologia statelor lumii este analizată după mai multe criterii: După suprafaţa ocupată; • • • • •

state continentale (cu peste 6 mil. Km2) F. Rusă, Canada, China, S.U.A.; state foarte mari (1,2-6 mil. Km2) Indonezia, Iran, Mexic, Peru, Sudan, Niger, Congo, Columbia; state mari (0,5-1,2 mil Km2) Kenya, Tanzania, Nigeria, Namibia; state mijlocii (0,2-0,5 Km2) Japonia, România, Maroc, M.Britanie, Uzbekistan, Somalia; state mici și foarte mici (sub 0,2 mil Km2) Kârgâstan, Kuwait, Liban, 50

Lituania, Luxemburg, R. Moldova, Panama, Serbia. După populaţie: • • • • •

state hiperpopulate (cu peste 1 mild. de loc.) China 1304,2 mil.loc, India 1065,5 mil.loc; state foarte mari (100 mil.-300 mil. loc) S.U.A., Indonezia, Mexic,Brazilia, state mari (50 mil. -100 mil. loc) Filipine, Vietnam, Germania, Iran, Egipt , Thailanda, Germania, Etiopia; state mijlocii (20 mil. -50 mil. loc) România, Argentina, Columbia, Irak, Uganda, Kenya; state mici (sub 20 mil. loc) Mongolia , Chile, Luxemburg, Cehia, Serbia, Ungaria, Bulgaria, Croaţia, Guineea, Mauritania, Grecia.

După organizarea internă: • •

state compacte (unitare) (Franţa, Germania, România, Ungaria,etc.); state federale (S.U.A., Brazilia, Germania, Mexic, Elveţia, Nigeria, Brazilia, Austria, etc.).

Dupănivelul dezvoltării economice:

51

• •

state puternic dezvoltate ( SUA, Japonia, China, Germania, M. Britanie,etc.); state slab dezvoltate ( Etiopia, Somalia, Zambia, etc.).

După poziția geografică: • •

state cu ieşire la mare (SUA, F. Rusă, Italia,Germania, Franţa, M. Britanie, China, România, Ucraina, etc.); state fără ieşire la mare ( Ungaria, Elveţia, Mongolia, Uganda, Bolivia, Paraguay, etc.).

După configuraţia ţărmurilor: • •

state insulare: Cuba, Islanda, M. Britanie, Filipine, Japonia, Madagascar, Australia, etc.); state peninsulare: Norvegia, Suedia, Vietnam, Rep. Coreea, Grcia, Italia, etc.).

2.3. Elementele componente ale statului Statul naţional nu poate fi conceput fără teritoriu geografic, populaţie şi structura politico-administrativă. Fiind principalul element al sistemului politic îşi exercită puterea într-un teritoriu geografic delimitat de frontierele naţionale trasate în baza unui îndelungat şi

52

anevoios proces cu statele vecine şi cu respectarea normelor de drept internaţional. Teritoriul de stat Defineşte acel spaţiu geografic alcătuit din solul, subsolul, apele şi spaţiul aerian corespunzător delimitat de verticala frontierelor naţionale asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea15. Pe acest teritoriu se organizează şi se desfăşoară întreaga activitate a societăţii. În istoria dezvoltării umane suveranitatea este un concept şi în acelaşi timp un principiu mai vechi decât autodeterminarea şi statul naţional. respectarea principiului suveranităţii obligă statele să –şi respecte reciproc integritatea teritorială în conformitate cu cele înscrise în Carta Naţiunilor Unite şi declaraţia Universală a drepturilor Omului. din Suveranitatea - concept asociat de către istoria modernă şi contemporană cu cel al “statului naţional”. Statul modern , naţional consideră suveranitatea condiţie fundamentală a exercitării autodeterminării, prin urmare, deplina libertate a acestuia de a se autoguverna. Dicţionarul de Politică Oxford (Mc. Lean 2001) defineşte suveranitatea astfel: „este pretenţia de a fi autoritatea politică ultima, nesupusă faţă de o altă putere superioară în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice şi aplicarea lor. în sistemul internaţional, suveranitatea este pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin, iar nerecunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este baza societăţii internaţionale”. 15

53

principiul suveranităţii derivă alte concepte şi anume, integritatea teritorială, inalienabilitatea şi indivizibilitatea în baza cărora au fost formulate texte specifice în Legea Fundamentală a statului naţional. Teritoriul de stat este delimitat de frontierele naţionale (convenţionale, naturale),are o configuraţie nespecifică, posedă o structură fizico-geografică (faună, floră, relief, climă, ape, etc.) şi asigură condiţiile necesare de viaţă pentru un anumit număr de locuitori. Existenţa statului, din epoca sclavagistă şi până în prezent, a fost permanent supusă unor modificări ale teritoriului în sensul expansiunii sau restrângerii suprafeţei acestuia. Aceste modificări au fost , de cele mai multe ori, rezultatul unor confruntări internaţionale sau ale unor mişcări (revoluţii) interne. Sunt multe exemple în istorie care descriu modificarea teritoriului unor state prin actul de cesiune sau donaţie16 precum şi prin vânzarecumpărare17. În perioadele de tensiune sau de război au fost situaţii în care un stat (grup de stata) au exercitat presiuni diplomatice militare şi chiar acţiuni violente asupra altui stat de la care a încorporat porţiuni teritoriale. În anul 1860 Regatul Sardiniei cedează franţei teritoriile Savoia şi Nisa ca o recunoaştere a ajutorului pe care Italia l-a primit în lupta pentru reîntregire împotriva Austriei. În 1871, franţa cedează Germaniei provinciile Alsacia Şi Lorena care îi sunt restituite în 1919 prin tratatul de la Versailles. 17 În 1819 SUA a cumpărat de la Spania peninsula Florida, în 1830 de la Franţa provincial Lousiana, iar în 1867 de la Rusia cumpără Alaska. 16

54

Aceste acte ilicite sunt reţinute în istorie drept anexiune şi dictat18. Războiul Rece a exclus, pentru 40 de ani, posibilitatea modificărilor teritoriale datorită gravităţii consecinţelor repurtate pentru protagoniştii rivali , a unor asemenea demersuri. Căderea Cortinei de Fier în anul 1989, a amplificat spiritul de autodeterminare al unor popoare atât în spaţiul ex-sovietic cât şi în spaţiul din sud-estul Europei, state fost comuniste. Problema modificărilor teritoriale a fost transferată şi după această perioadă de la masa negocierilor, în programele educaţionale, în propagandă şi chiar în certurile unor etnii. Acolo unde statele au fost construite în mod artificial , speculându-se unele conjuncturi istorice favorabile (Cehoslovacia, Iugoslavia, URSS) procesul de modificare a teritoriului a îmbrăcat forme violente de confruntări armate , soldate cu mari distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. În istoria evolutivă a statelor au acţionat o diversitate de factori care au produs atât modificarea teritorială a unora cât şi apariţia sau dispariţia altora. Începutul de secol în care trăim a adus suficiente semnale de În anul 1940 luna august, Germania nazistă şi Italia fascistă au exercitat presiuni diplomatice şi chiar militare asupra României pentru cedarea părţii de nord a Transilvaniei, teritoriu cu populaţie preponderent românească, către Ungaria horthystă. La 25 octombrie 1944 armata română a eliberat acest teritoriu smuls banditeşte, iar prin Tratatul de Pace de la Paris (1947) acest teritoriu a fost legiferat ca parte integrantă a Statului naţional Unitar Român. 18

55

avertisment asupra necesităţii reconstrucţiei întregului sistem juridic internaţional.

Populaţia statelor Populaţia unui stat reprezintă o parte componentă a populaţiei mondiale care locuieşte pe suprafaţa geografică a unui stat şi asupra căreia acesta îşi exercită deplina suveranitate. Poporul reprezintă o comunitate umană care este caracterizată prin comunitate de limbă , teritoriu, cultură, tradiţii, mod de viaţă, obiceiuri şi are conştiinţa apartenenţei etnice. Naţiunea este un concept care aparţine secolului al XIX-lea şi defineşte o formă superioară de comunitate umană prin care fiecare popor îşi recunoaşte şi afirmă individualitatea. Distribuţia neuniformă a populaţiei pe glob, decalajele demografice existente între state precum şi structura pe vârste şi esxe a populaţiei în diferite state sunt fenomene care creează îngrijorări în lumea ştiinţifică contemporană. Majoritatea analiştilor sunt de părere că evoluţia fenomenelor este greu de anticipat şi că acestea vor produce un impact direct asupra vieţii comunităţilor statale. De-a lungul istoriei, migraţia umană a produs efecte cu tente sociale majore greu de gestionat de către autorităţile statale. De 56

regulă, migraţia are loc prin deplasările unui segment numeros al populaţiei dintr-o ţară mai săracă şi cu populaţie numeroasă, spre o ţară mai bogată şi cu populaţie mai redusă. După 1989, o serie de cetăţeni din statele central şi est europene au migrat spre statele occidentale în căutarea unor condiţii mai prielnice pentru trai. Dar fenomenul poate avea loc şi în interiorul unui stat. În timpul regimului comunist totalitar România s-a confruntat cu un asemenea proces dirijat de strămutare a unor populaţii de la sat la oraş. Astfel, localităţile rurale au fost rarefiate din punct de vedere demografic iar cele urbane, aglomerate. Ritmul diferit de creştere demografică al unoe etnii, într-un stat cu o populaţie majoritară poate afecta raporturile sociale şi chiar afecta evoluţia stabilă şi funcţionarea statului. Explozia demografică în anumite regiuni ale lumii creează mari probleme cu asigurarea resurselor necesare vieţii, ocuparea for ţei de muncă, asigurarea serviciilor de educaţie, sănătate şi siguranţă publică. totodată, aceasta produce efecte necontrolate asupra mediului ambiant care se propagă rapid peste frontierele naţionale ale statului respectiv. O problemă deosebită o va reprezenta administrarea marilor aglomerări umane cu populaţii de milioane până la zeci de milioane de locuitori. Dar cea mai gravă consecinţă o va reprezenta escaladarea sărăciei. În prezent populaţia planetei numără aproximativ 6,7 miliarde. Biroul de statistică al 57

SUA a informat încă din anul 1999 că s-a născut persoana cu numărul 6 miliarde. Acest număr a fost confirmat şi de ONU tot în acelaşi an. După unele analize şi statistici în fiecare secundă planeta are un câştig de 3 persoane. dacă acest indicator ar fi operabil timp de 40 de ani, atunci în anul 2040 ar trebui să fim 12 miliarde de persoane. Această cifră ar putea deveni cea mai importantă problemă a planetei.

Structura politico-administrativă Orice stat suveran îşi exercită puterea în condiţiile unei organizări specifice constituită în forma de stat. Aceasta cuprinde următoarele elemente: forma de guvernământ, regim politic şi structura instituţiilor de stat. Forma de guvernământ defineşte modul în care un stat îşi organizează şi constituie organele supreme ale puterii în stat, le stabileşte competenţele şi realizează legăturile acestora cu cetăţenii. În evoluţia statului sunt cunoscute ca forme de guvernare Monarhia Absolută, Monarhia Constituţională şi Republica (parlamentară şi prezidenţială). Fiecărei forme de guvernare îi este specifică un regim politic, adică un ansamblu de mijloace de către clasa conducătoare pentru a-şi executa puterea în stat. Etimologic, regimul politic derivă din latinescul „regimen” care semnifică „conducere, ....... guvernământ” 58

PRESEDINTELE REPUBLICII

ales pentru un mandat de cinci ani

STATUL

POLITICI PUBLICE

PUTEREA EXECUTIVĂ

CAMERA CAMERA DEPUTADEPUTAŢILOR ŢILOR

SENATUL SENATUL

aleasă aleasă pentruun un pentru mandat de mandat de patru ani patru ani

alespentru pentru ales unmandat mandat un de patru de patru ani ani

JUDEŢELE ŞI MUNICIPIUL BUCUREŞTI

PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN

CONSILIUL LOCAL COMUNELE, ORAŞELE, MUNICIPIILE

GUVERNUL ŞI ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ

CONSILIUL JUDETEAN SI CGMB

PRIMARUL

CETĂŢENII

41 PREFECŢI DE JUDEŢE ŞI UNUL ÎN MUNICIPIUL BUCUREŞTI

COMISIA JUDEŢEANĂ CONSULTATIVĂ

INSTITUŢIILE PUBLICE ŞI AGENŢII ECONOMICI

aparare si ordine publică dezvoltare şi bunastare educaţie sanatate comercială bugetară monetară protectia mediului combaterea coruptiei dezvoltarea democraţiei asigurare sociala etc.

STRATEGII ŞI INSTRUMENTE

INTERES PUBLIC

Fig.2. Structura statului Român

Exercitându-şi puterea în stat, regimul politic este considerat latura operaţională a sistemului politic. Istoria modernă cunoaşte următoarele tipuri de regimuri politice: • Reginul democratic constituţional; • Regimul totalitar; • Regimul autocratic; • Regimul politic militar; • Regimul prezidenţial.

59

Declarativ, fiecare regim politic a susţinut că ideea de că adoptă forma de guvernare, de organizare şi conducere a societăţii cea mai acceptată de popor, capabilă să-i îndeplinească idealurile şi aspiraţiile sale şi prin urmare reprezintă o formă democratică de guvernare. adevărata guvernare democratică .....dinn perspectiva teoretică dar şi a practicii politice se va regăsi abia în societatea modernă capitalistă prin promovarea obiectivelor liberale, conservatoare şi social-democratice. În opoziţie cu acestea, doctrinele politice fascismul, neofascismul, comunismul de sorginte marxistă, proprii statelor totalitare, au constituit guvernări nedemocratice bazate pe forţă, violenţă, constrângere fizică, psihică,teroare şi frică, în care , sunt suspendate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, iar instrumentele democratice, pluripartidismul, pluralismul şi opoziţia lipsesc cu desăvârşire. În prezent, termenul globalizării politice oferă lumii noul model democratic american care, în mare parte, a fost însuşit atât de unele state europene cât şi de multe state de pe alte continente. Structura instituţiilor de stat reprezintă un mecanism care s-a constituit în funcţie de condiţiile economice, social-politice şi ideologice din statul respectiv. încă din antichitate apar primele concepţii teoretice şi modele practice referitoare la structura instituţiilor de stat. deşi au avut o serie de limite aceste concepţii aveau să conserve pentru o mare perioadă de timp 60

principiile democratice de bază însuşite şi astăzi de către instituţiile statului: - egalitatea tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii; - alegerea reprezentanţilor puterii; - posibilitatea revocării acestora. În feudalism structura instituţională a statului a cunoscut o perioadă de regres datorită existenţei absolutismului monarhic şi dogmelor ideologice. Nici în plan teoretic ştiinţele sociale nu au cunoscut evoluţii remarcabile în această epocă până la etapa în care s-au disociat de teologie şi morala creştină. Acest proces a grăbit descompunerea societăţii feudale iar Renaşterea, prin spiritul ei laic şi ştiinţific a readus ştiinţa în prim planul vieţii sociale. În epoca modernă reprezentanţi de seama ai ştiinţelor au căutat, prin lucrările lor, să prezinte lumii o formă de stat care să respingă exercitarea abuzivă a puterii de guvernare19. Regimul democratic liberal prezent în marea majoritate a celor 193 de state ale lumii, respectă principiile separaţiei puterilor în stat în care: - puterea legislativă (formată din reprezentanţi aleşi prin vot secret) are rolul

J. Locke, teoria separaţiilor puterilor, …… sec. XVII-lea. A evidenţiat puterea legislativă şi executivă. Montesquieu “într-un stat ……. sau funcţii trebuie să fie separate”. A evidenţiat puterea legislativă, executivă şi judecătorească. 19

61

de a concepe şi elabora pachetul de legi ale statului respectiv; - puterea executivă (compusă din preşedinte şi guvern) are rolul de a aplica pachetul de legi în practica socială); - puterea judecătorească îndeplineşte atribuţii de soluţionare a litigiilor din societate. Acest principiu al separaţiei puterilor în stat a fost respins de regimurile totalitare. cele trei puteri legislativă, executivă şi judecătorească se controlează reciproc astfel: - puterea legislativă investeşte în funcţii executivul, structură care din punct de vedere politic derivă din legislativ; de asemenea poate decide destituirea executivului şi poate lua parte la numirea membrilor puterii judecătoreşti; - puterea executivă poate dizolva organul suprem legislativ, numeşte membrii puterii judecătoreşti pe care însă nu-i poate destitui şi execută un control administrativ asupra activităţii acestora; - puterea judecătorească controlează actele executivului administrativ şi pe cele ale legislativului pe calea controlului de constituţionalitate. Puterea executivă este denumită în limbajul curent, administraţia de stat. Administraţia de stat este formată din structuri centrale şi locale destinate să asigure îndeplinirea funcţiilor statului. Elementele centrale îşi exercită competenţele asupra întregului teritoriu al 62

statului şi imprimă unitatea activităţilor statului. de asemenea acestea stabilesc direcţiile generale de acţiune ale structurilor locale şi între ce linii acestea îşi pot manifesta autonomia administrativă20. Unităţile administrative locale îşi exercită atribuţiile în zona geografică de responsabilitate în strânsă conlucrare cu cetăţenii şi în conformitate cu interesele acestora. Statele lumii diferă foarte mult din punct de vedere al structurilor administrative în funcţie de condiţiile specifice economice, politice, istorice şi geografice. în multe state acestea sunt denumite state federale (Austria, India), cantoane (Elveţia), landuri (Germania), republici unionale (C:S:I), comitate (Anglia), judeţe (România). Fiecare stat are cel puţin o capitală (sunt state care au câte două şi chiar mai multe)21. Capitalele statelor diferă mult din punct de vedere economic, urbanistic, al peisajului natural, al funcţiilor administrative dar, mai ales, al numărului de locuitori. 20

Autonomia administrativă

Olanda are capitala politică la Haga iar cea oficială la Amsterdam. În Libia funcţionează tot două capitale, cea rezidenţială la Benghazi iar cea administrativă la tripoli. republica Filipine are o capitală în oraşul Quezan City (Manila) iar cealaltă în oraşul Baquis. Sunt state care au capitale regionale ca de pildă Marocul (5 capitale: Fes – culturală, Marrakech – turistică, Mekneş – industrială, Rabat-Sale – administrativă, Casablanca – comercială. 21

63

Sunt multe capitale care posedă această calitate de foarte multă vreme ca urmare a acţiunii unor factori geografici, economici, politici şi sociali. Franţa are capitala în oraşul Paris încă din secolul al X-lea, Anglia în oraşul Londra din secolul al XI-lea, Federaţia Rusă la Moscova, din secolul al XII-lea, Grecia la Atena, respectiv Italia la Roma încă din epoca antică. 2.4. Rolul, funcţiile şi reconstrucţia statului naţional Dezbaterile în jurul problematicii perspectivei statului naţional au constituit apanajul multor lucrări ale unor teoreticieni consacraţi. Ne oprim asupra a două teorii cea elaborată de Fukuyama şi publicată în lucrarea „Sfârşitul istoriei şi ultimul om” în anul 1992, şi cea de-a doua a lui Samuel Huntington publicată în lucrarea „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, în anul 1997. Teoria lui Fukuyama se bazează pe supoziţia că revoluţia liberală a ieşit victorioasă şi democraţia liberală a suprimat existenţa altor posibile democraţii. Autorul susţine necesitatea dezvoltării economice a tuturor statelor care să ridice societăţile tradiţionaliste la nivelul unor societăţi bazate piaţa liberă, cultura de consum universală, în care diferenţele să coexiste armonios în conformitate cu principiile şi valorile „satului planetar”, termen introdus de Marshall Mc Luhan22.

22

Marshall Mc Luhan

64

Toate aceste fenomene vor avea loc sub, „binecuvântările” globalizării care va construi o lume transnaţională, globală. Samuel Huntington prezintă în teoria sa o astfel de perspectivă a statului naţional, identificând, prezenţa acestuia în unul din cele 7 sau 8 blocuri civilizaţionale. Aceste blocuri fiind un ansamblu socio-uman structurat prin aceeaşi cultură şi religie astfel: „blocul occidental, lumea chineză, lumea islamică, lumea indiană, Blocul balcanic-Rusia şi vecinătatea sa apropiată, blocul african . În opera sa, autorul înlocuieşte statul cu civilizaţia. Raportul de forţe echilibrul capabil să menţină viabil sistemul internaţional nu vor fi rezultatele comportamentalor statelor naţionale ci al civilizaţiilor. De asemenea respinge ideea „statului planetar” prin argumentul că în unele state încercarea de occidentalizare a societăţilor a eşuat. Analizând evoluţia demografică a lumii islamice prefigurează o dominaţienumerică a acesteia încă din secolul al XXI-lea iar democraţia liberală occidentală (care în prezent ocupă doar 10% din suprafaţa globului) nu va fi o soluţie acceptată de toate statele. Acest istoric al lumii moderne anticipează un conflict armat între un occident pe cale de dispariţie şi un islam modernizat şi superior numeric. Teoriile respective cu privire la perspectivele şi viitorul statului naţional sunt posibile însă realităţile prezente din spaţiul internaţional ne orientează demersurile către elemente mai concrete. În cadrul economiei globale de 65

sorginte neoliberală ( denumită economia de piaţă) poziţia strategică a statului naţional nu este deloc confortabilă. Marea majoritate a populaţiei apreciază că statul naţional se face responsabil de toate relele sociale însă acesta nu mai poate gestiona fluxurile de informaţii, cele financiare şi nici schimburile de mărfuri. Aceste componente sunt indispensabile unei pieţe naţionale, piaţă care reprezintă baza statului naţional. Prin urmare, statele naţionale nu posedă instrumentele şi mijloacele necesare pentru a contracara efectele pieţelor liberalizate în condiţiile în care guvernele acceptă (nu au altă soluţie) să respecte cerinţele impuse de FMI (Fondul Monetar Internaţional), BM (Banca Mondială) şi OMC (Organizaţia mondială a Comerţului). În aceste condiţii structurile administrative centrale sunt obligate să transfere problemele fundamentale ale societăţii (locuri de muncă, investiţii, educaţie, cultură, mediu, chiar şi unele elemente ale siguranţei publice) din sfera publică în sfera privată. Drept consecinţă, sunt state care din dorinţa de a-şi relaxa capacitatea de guvernare au vândut masiv unităţile economice sectorului privat autohton sau străin care, în mare parte au ajuns în patrimoniul societăţilor transnaţionale (corporaţiilor9. tot mai mare parte a funcţiilor tradiţionale ale statului (economică, politică, socială, de educaţie, ordine publică, mediu, etc.) scapă de sub controlul statului producând un impact negativ 66

asupra valorii şi calităţii componentelor de bază ale vieţii. Sunt tot mai multe voci care susţin că există o legătură între lumea politică şi imperiul pieţelor financiare şi că lumea politică „aleargă în urma evenimentelor”. Guvernele statelor sunt nevoite să lucreze sub presiunea tot mai mare a celor care luptă împotriva inegalităţilor sociale. La cererile acestora invocă prezenţa, de cele mai multe ori, a unei situaţii falimentare pentru că banii se află în mâinile celor bogaţi. de la o etapă la alta problemele sociale se acutizează iar conducătorii politici trăiesc în iluzia că au găsit cheia rezolvării acestor probleme centrale. Funcţia socială a statului devine din ce în ce mai scumpă, mulţi cetăţeni preferă să primească transferuri sociale în loc să muncească. Asistenţa publică face faţă tot mai greu finanţării pensiilor, indemnizaţiilor de şomaj, îngrijirilor medicale. Perspectivele statului naţional în cadrul economiei globale neoliberale sunt destul de sumbre. În condiţiile întrepătrunderii tot mai accentuate a pieţelor financiare şi comerciale, a funcţionării unei largi reţele de firme multinaţionale, a crizelor structurale ale FMI, BM şi OMC precum şi a celorlalţi factori care ameninţă stabilitatea statului naţional, mai marii lumii, principalii responsabili ai planetei, încearcă să găsească în cadrul reuniunilor anuale la DAVOS (Elveţia) soluţii de contracarare a efectelor pieţei globale. Bilanţul economiei de piaţă va fi greu de evaluat pentru următorii 10-15 ani iar competiţia mondială 67

trebuie regândită în interesul global nu hegemonic. Ca urmare a acestor perspective deloc optimiste, problemele reconstrucţiei statului naţional fac obiectul unor controverse de ordin ştiinţific, în care sunt analizate două aspecte importante: funcţiile statului şi capacitatea instituţiilor statului de a le îndeplini. Aceste aspecte sunt importante datorită faptului că sunt legate strict de satisfacerea interesului public (planetar, regional, naţional ,local )”creşterea bunăstării umane”. Se cunoaşte faptul că în lume coexistă simultan state bogate şi state sărace, state dezvoltate şi state slab dezvoltate. Am luat în calcul numai două criterii , bogăţia şi gradul de dezvoltare deoarece acestea favorizează ,în mare măsură, îndeplinirea funcţiilor statului şi implicit, satisfacerea interesului public. Deşi economia de piaţă a diminuat rolul statului , ca actor economic şi social, este tot mai evident faptul că, noile realităţi impun drept garant al bunăstării umane dialectica coenexiunii dintre funcţiile statului şi capacitatea instituţională de a le îndeplini. În general, statele care au un anumit potenţial ( resurse naturale proprii, dezvoltate tehnologică, resurse umane calificate, etc.) şi care sunt catalogate state slab dezvoltate economic sau state în curs de dezvoltare nu reuşesc în politicile şi strategiile generale de guvernare să pună de acord anvergura funcţiilor statului cu puterea şi capacitatea instituţiilor publice de a le îndeplini. Din aceste considerente, odată cu 68

intrarea în spaţiile integrate economic, aceste state prezintă un deficit de anvergură şi forţă în îndeplinirea funcţiilor sale, solicitând asistenţă financiară şi sprjin, prin programele comunitare.

GEOPOLITICI

ECONOMICI

POLITICOSOCIALI ŞI CULTURALI

Noile filosofii cu privire la ştiinţa de a gândi spaţiul planetar; globalizarea; limitarea resurselor şi accesul discreţionar la acestea; disputele teritoriale;acţiunea organismelor economico – financiare; războaiele şi revoluţiile; schimbarea prin forţă a regimurilor politice; cerinţele ecologice; dezastrele; terorismul internaţional. Crizele economice; necesitatea coerenţei politicilor şi strategiilor; incapacitatea de a continua producţia de bunuri şi servicii; blocaje economice şi sancţiuni;slaba capacitate instituţională; presiuni economice şi fiscale interne. Imixtiunile abuzive ale politicului în societate; anvergura şi complexitatea funcţiilor statului; dezvoltarea solidarităţii sociale împotriva administraţiei; scăderea drastică a nivelului de trai; conflicte interetnice; prăpastia dintre prosperitate şi sărăcie; antagonismele religioase; terorismul intern.

Fig. 3. Factorii care impun reconstrucţia statului

69

ROMÂNIA Aducerea rolului statului la nivelul capacităţilor sale

Creşterea capacităţii statului prin revigorarea instituţiilor

INTERES PUBLIC: creşterea bunăstării umane – satisfacerea cerinţelor componentelor de bază ale vieţii în conformitate cu standardele stabilite Aducerea rolului organismelor europene la nivelul capacităţilor lor

Creşterea capacităţilor acestora în îndeplinirea rolului respectiv

Capacitatea de a promova eficient acţiuni colective prin satisfacerea cerinţelor componentelor de bază ale vieţii cetăţenilor:cadrul economic general; ocuparea forţei de muncă; inovarea, cercetarea şi dezvoltarea cunoaşterii; reforma economică; coeziunea socială; mediul înconjurător.

SPAŢIUL INTEGRAT EUROPEAN

Fig. 4. Reconstrucţia statului şi interesul public

70

Instituţii europene

Politici şi strategii europene

Transfer de resurse pentru dezvoltarea capacităţii instituţionale a statului

STATE DEZVOLTATE - Capacitate mare de a formula politici de a concepe şi aplica legi; - Administrare eficientă cu un minimum de birocraţie; - Înalt nivel de transparenţă şi responsabilităţi în instituţii; - Controlul mitei, corupţiei şi traficului de influenţă; - Garantarea libertăţilor politice, libertăţilor civile şi proprietăţii.

STATUL. RECONSTRUCŢIA STATULUI A. Anvergura activităţilor statului ( funcţii şi scopuri asumate de guvern). B.Capacitatea instituţională a statului (posibilitatea statului de a planifica şi executa politici şi de a aplica legile corect şi transparent prin instituţiile publice. INTERESUL PUBLIC (european, naţional, local)

STATE ÎN CURS DE DEZVOLTARE -Sărăcie; - Şomaj; - Inflaţie; - corupţie; - infrastructură publică slabă: -insecuritate socială; - sănătate publică precară; - învăţământ defectuos; - droguri, etc.

SLĂBICIUNEA STATULUI ESTE O PROBLEMĂ NAŢIONALĂ DAR ŞI EUROPEANĂ (educaţia, corupţia, migraţia, drogurile, sărăcia,etc.) 71

EUROPA

Fig. 5. Logica reconstrucţiei statului

3. RELAŢIILE DIPLOMATICE ÎNTRE STATE – INSTRUMENT DE ÎNFĂPTUIRE A POLITICII EXTERNE 3.1. Definire, concepte „Studiul relaţiilor internaţionale s-a născut şi s-a dezvoltat în jurul unei întrebări esenţiale: cum se nasc războaiele, întrebare urmată de grija opririi sau prevenirii lor..........Diferitele teorii ale relaţiilor internaţionale au fost construite tot pentru a explica şi a încerca stăpânirea situaţiei conflictuale.”23 Apariţia şi dezvoltarea statelor naţionale începând cu secolele al XVI şi XVII-lea a amplificat şi diversificat, relaţiile internaţionale (politice, comerciale şi militare) şi a sensibilizat receptivitatea oamenilor de ştiinţă şi a lumii politice asupra necesităţii menţinerii unui echilibru de putere în relaţiile internaţionale. Acest deziderat a devenit mai apăsător în secolele al XIX, XX şi XXI-lea care au oferit condiţiile unor conflicte apocaliptice declanşate cu mare uşurinţă şi stopate cu mari eforturi diplomatice. Se pare că la începutul acestui secol şi mileniu lumea modernă este tot mai preocupată de logica interacţiunii dintre state şi MALIŢA Mircea –„Jocuri pe scena lumii, Conflicte , negocieri, diplomaţie”, Editura C.H. Beck, 2007, p. 19 23

72

controlul acestei interacţiuni. În acest context internaţional deloc optimist, geopoliticieni de marcă, alături de alţi oameni de ştiinţă încearcă să identifice şi să fundamenteze căile şi metodele cele mai eficiente pentru prevenirea şi stingerea stărilor conflictuale dintre state. Lumea modernă este conştientă de o realitate mondială în care există mai multe posibilităţi şi soluţii paşnice pentru soluţionarea acestor conflicte decât soluţiile bazate pe utilizarea forţei. Încă din cele mai vechi timpuri, în scopul aplanării stărilor de tensiune şi conflicte între state s-a recurs la diplomaţie. Cuvântul diplomaţie derivă din grecescul diplóô care înseamnă „dublez”, şi semnifică acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare ( un exemplar era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă). Posesorul unei asemenea autorităţi de redactare era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie. Acest termen a fost preluat de la greci şi a intrat în vocabularul politic şi diplomatic modern. În actuala formă, termenul diplomaţie a fost utilizat în contextul relaţiilor internaţionale , în limba engleză, încă din anul 1645. Peste două decenii, filosoful şi matematicianul german Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz a publicat Codex juris gentium diplomaticus iar, în 1726, publicistul francez Jean Dumont a realizat o culegerea de tratate Corps universel diplomatique du droit des gens. În lucrările respective cuvântul diplomaţie era utilizat atât 73

pentru desemnarea documentelor referitoare la relaţiile internaţionale cât şi la persoanele care erau implicate în organizarea şi derularea acestora. Experienţa românească în utilizarea acestui termen se identifică încă din secolul al XVIII-lea (în Hronicul româno - moldo - vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, în care se regăseşte termenul de diplomă hrisov) iar interpretarea modernă apare pentru prima dată în Vocabularul franco-român din 1840, cu sensul de persoană ” ... care cunoaşte diplomaţia, se îndeletniceşte cu diplomaţia, se află în diplomaţie”. In contextul problematicii geopoliticii, termenul diplomaţie este folosit cu următoarele sensuri: • Pentru a defini politica externă a unui stat în raport de problemele internaţionale; • Pentru a particulariza politica externă a unor state grupate pe zone geografice distincte şi având obiective comune (diplomaţia Federaţiei ruse, diplomaţia Orientului Mijlociu, diplomaţia Asiei de Sud-Est); • Pentru focalizarea relaţiilor internaţionale pe un anumit fenome sau proces (diplomaţia resurselor energetice, diplomaţia conflictelor interetnice, diplomaţia războiului); • Generic ( diplomaţia americană, diplomaţia franceză, diplomaţia statelor UE); 74

•

În definirea funcţiilor atribuite diplomaţilor şi unor organe de stat. În funcţie de sistemele politice, fundamentele teoretice şi experienţa practică în domeniul relaţiilor internaţionale, pentru definirea termenul diplomaţie sunt utilizate o serie de definiţii, ale căror sensuri converg spre explicitarea esenţei raporturilor internaţionale. La începutul secolului al XIX-lea, Diplomatul şi istoricul francez Gaëtan de Raxi de Flassan, definea diplomaţia astfel:”Diplomaţia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani”. Pe fondul amplificării naţionalismului german împotriva Franţei24, Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”. În acest ghid întâlnim şi o definiţie a diplomaţiei cât mai aproape de forma sub care este abordată diplomaţia modernă şi anume „Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, Între ani 1860 – 1871, Napoleon al III-lea a efectuat o serie de manevre diplomatice între Austria şi Prusia cu intenţia de a obţine ceva teritorii cu titlu de „compensaţii” inclusiv ţinuturi germane. Bismark profită de situaţie pentru a consolida naţionalismul german împotriva Franţei. Un incident diplomatic incită Franţa să declare război Prusiei în iulie 1870, încare Franţa este înfrântă. Versailles este locul în care în anul 1871, suveranii germani reuniţi îl proclamă pe regele Prusiei Wilhem I, „împărat german” 24

75

poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”. Geopolitica americană, mai ales în perioada „Războiului Rece”, a identificat în diplomaţie un instrument de detensionare şi normalizare a stărilor conflictuale internaţionale. Sfârşitul războiului rece şi procesul integrării europene şi euro-atlantice au generat o imensă sferă a negocierilor de toate tipurile. Procesele de globalizare şi regionalizare au adăugat presiuni de înţelegere şi explicare a logicii soluţionării pe cale paşnică a conflictelor internaţionale. Următoarele definiţii ale diplomaţiei susţin necesitatea aplanării stărilor de tensiune şi conflict şi de normalizare a relaţiilor dintre ţările respective, astfel:. ”Diplomaţia reprezintă ajustarea 25 diferendelor prin negociere” ; ”Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele, într-un 25

KISSINGER Henry, A World Restored – Europe after Napoleon ”The Politics of Conservatism in a Revolutionary Age` Grosset and Dunlap”, Universal Library, New York, 1964, p. 2.

76

sens mai restrâns, ştiinţa sau arta 26 negocierilor” ; “Aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu statele vasale sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor (conduct of business) între state prin mijloace paşnice“27; “Aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu statele vasale sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor (conduct of business) între state prin mijloace paşnice“28. Altfel spus, “…diplomaţia este ştiinţa ori arta cunoaşterii, apropierii şi cooperării dintre popoare. Ea reprezintă forma specifică şi normală de relaţii politice, economice şi culturale dintre naţiunile civilizate…“29. În concepţia lui L. Dembinski30 diplomaţia este abordată sub trei aspecte: • diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale; comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; 26 27 28 29

30

MALIŢA Mircea, Op. cit., p. 35. Ibidem, p. 35. Ibidem, p. 35. CIACHIR Nicolae şi BERCAN Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 11. L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of state and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.

77

•

•

diplomat (subst.) – practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică).

În terminologia diplomatică română de la sfârşitul secolului al XX-lea, diplomaţia este definită ca “… o activitate oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice, pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor …“31. În contextul actual internaţional deosebit de complex şi turbulent, activitatea diplomatică este guvernată de uzanţe, norme şi principii de drept internaţional (de ex.: respectarea suveranităţii de stat), precum şi de regulile dreptului diplomatic, cum sunt cele referitoare la privilegiile şi imunităţile diplomatice, rangurile şi clasele diplomaţilor. Diplomaţia modernă poate fi înţeleasă ca ştiinţă în sensul în care abotdează relaţiile 31

Ibidem, p. 41. 78

politice şi juridice ale diferitelor state precum şi interesele care le determină. Ca artă, diplomaţia este abordată prin prisma instrumentelor de negociere utilizate în administrarea afacerilor internaţionale. Această ultimă faţetă a diplomaţiei presupune solide cunoştinţe de specialitate şi multă abilitate în fundamentarea relaţiilor dintre state pe temeiul avantajului reciproc. James Rives Childs, scriitor de origine americană , referindu-se la dipolmaţie ca artă spunea: „Arta diplomaţiei constă în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia este procesul prin care politica este împlinită”32. Prerogativele cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice într-un stat revin organelor de stat pentru relaţiile externe: şeful statului, guvernul, Ministerul Afacerilor Externe (în interior) şi misiunile diplomatice, reprezentanţele comerciale şi consulatele (în exterior). Diplomaţia, ca orice profesie cu impact major asupra evoluţiei societăţii umane, presupune încadrarea în aceste structuri reprezentative ale statului a unor personalităţi care să întrunească o serie de calităţi. Referindu-se la calităţile unui diplomat H. Nicolson alege „portretul” pe care îl

32

E. Plischke, op.cit., p.1. 79

întruchipează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul secolului al XVII-lea33: „Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie, darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile. Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să-i dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă. Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentaţiei de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greşeala de a François de Callières, sieur de Rochelay et de Gigny (14 Mai 1645 - 5 Martie 1717) a fost membru al Academiei franceze, diplomat şi scriitor. A scris lucrarea “De la manière de négocier avec les souverains, 1716”. 33

80

crede că aerele misterioase, care creează secrete din nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de stat, reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a-şi pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust. Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un om timid nu poate trage speranţă să aibă succes în tratativele confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să-i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor excentricităţi sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine şi capabil să spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală. Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana, italiana şi spaniola tot atât de bine ca latina; necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o ruşine pentru oricare om de stat, căci latina e limba generală a naţiunilor creştine. De asemenea, trebuie să mai posede noţiuni de literatură, ştiinţă, matematică şi 81

jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută. Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”. 3.2. Şcoli şi curente ale diplomaţiei străine care au contribuit la formarea diplomaţiei române Analizând evoluţia istorică a diplomaţiei pe plan mondial, specialiştii în domeniu au identificat trei etape distincte şi anume: • Etapa ambasadelor temporare (conjuncturale) specifică civilizaţiei Antice şi a Evului Mediu; • Etapa ambasadelor subordonate guvernelor statelor, specifică civilizaţiei moderne şi contemporane; • Etapa conferinţelor diplomatice internaţionale , cea mai adecvată modalitate de prevenire şi înlăturare a stărilor conflictuale dintre state, specifică civilizaţiei actuale. În derularea acestor etape s-au cristalizat o serie de concepţii şi metode diplomatice care reflectau gradul de dezvoltare politică şi socială a statelor respective şi modalităţile în care se prefigurau a fi îndeplinite obiectivele politicii externe. Aceste concepţii au format veritabile şcoli diplomatice care au avut un rol benefic pentru practica diplomatică a celorlalte state. Vă prezentăm succint, câteva caracteristici ale celor mai importante şcoli diplomatice. Şcoala greacă. Menţionează, în primul rând, unele trăsături ale diplomaţiei Greciei Antice în lucrarea lui Homer „Iliada”. Ideile 82

principale descriu structurile diplomatice ale vechilor ahei precum şi modul de abordare a misiunii diplomatice de către aceştia ( trebuiau să vorbească pe rând şi să se completeze reciproc în susţinerea intereselor comunităţii pe care o reprezentau). Asemenea misiuni erau încredinţate persoanelor mai în vârstă care dominau prin reputaţie şi înţelepciune. Au rămas din această perioadă, unele elemente ce ţin de imunitatea diplomatică, instituţia consulatului , etica internaţională precum şi unele principii care reglementau unele aspecte hotărâtoare în relaţiile internaţionale cum sunt: declararea războaielor, arbitrajele, neutralitatea şi regulile de umanizare ale războiului. Şcoala romană. Se deosebeşte prin diferite nuanţe suplimentare de rigiditate faţă de diplomaţia greacă însă, în problemele cu implicaţii asupra statului, aduce o serie de elemente noi referitoare la: modul de desfăşurare a soliilor, negocierea alianţelor, soluţionarea litigiilor, declararea şi încheierea războiului, înmânarea ultimatumului. În şcoala romană de diplomaţie îşi regăseşte originile dreptul internaţional. Instituţia soliei romane reglementa activitatea persoanei care îndeplinea misiunea de sol precum şi posibilitatea expulzării acestuia în cazul în care acesta încălca legile Romei. Şcoala bizantină. Prin regulile ştiinţifice şi arta aplicării în practică a principiilor diplomatice, Şcoala Bizantină a influenţat, în mod hotărâtor, diplomaţia Vestului Medieval, Rusiei şi Turciei, Statelor Italiene şi Veneţiei. 83

Însăşi supravieţuirea Imperiului Bizantin timp de zece secole este indisolubil, legată de activitatea diplomatică practicată de oamenii politici susţinuţi de comandanţi militari de excepţie. De la bizantini îşi au originile în diplomaţia modernă: sistemul darurilor, scribii, funcţionarii de cancelarie, formulele de tratate şi negocieri, principiul imunităţii solilor şi al inviolabilităţii corespondenţei, ceremonialul şi protocolul diplomatic, principiul consecvenţei în protocol, scrierile de învăţătură cu caracter diplomatic. A fost introdus acel oficiu guvernamental cunoscut în istoria modernă drept Ministerul de Externe. Şcoala italiană. Este procupată îndeosebi, de perfecţionarea instituţiei ambasadorilor şi a solilor. A scos în evidenţă necesitatea instituirii ambasadelor permanente şi a informării acestoa cu date referitoare la evenimentele din ţara de origine. Perioada Renaşterii34 a promovat în relaţiile internaţionale acordurile şi tratatele. Şcoala franceză. Domină, din multe puncte de vedere, diplomaţia europeană a secolelor XVII şi XVIII. Promovează şi susţine înfiinţarea unor instituţii internaţionale de soluţionare a conflictelor dintre state , se constituie dreptul internaţional, sunt dezvoltate Perioada Renaşterii reprezintă epoca de reânoire socială şi culturală care a avut loc în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolul al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice. 34

84

şi fundamentate tehnicile de negociere şi încheiere a tratativelor, sunt înfiinţate funcţii de ambasadori extraordinari şi ordinari. Această dominaţie a impus în activităţile diplomatice înlocuirea limbii latine cu limba franceză pentru două secole. Şcoala germană. Apariţia statului german pe harta Europei este un fenomen produs în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până atunci micile organizaţii statale ( ducate, principate,oraşe, episcopate) aveau contacte diplomatice directe şi active axate pe o multitudine de probleme cu prioritate cele de ordin economic. Simbolul diplomaţiei germane pentru această perioadă este filosoful şi diplomatul Leibniz35 . Deşi Congresul de la Viena (1815), menţine o Germanie divizată se menţine trează atitudinea naţionalistă faţă de cuceririle napoleoniene. Aspiraţia unificării germane se înfăptuieşte prin politica şi programul de unificare a lui Bismark. Acesta a reuşit să îmbine armonios reperele diplomatice germane cu acţiunea militară. Visul de unificare se realizează în urma războiului franco- prusac (1870 ), încheiat cu înfrângerea Franţei şi încoronarea regelui Prusiei , Wilhem I, ca împărat în sala oglinzilor de la Wersilles. Din acest moment , Bismark devine un lider de necontestat (arbitru) al diplomaţiei europene, Leibniz – matematician, filosof, logician, precursor al logicii simbolice moderne. Activitatea sa diplomatică, ca reprezentant al Hanovrei, constă în proiecte de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor, previziuni asupra viitorului global şi rolul limbajului universal. 35

85

fapt confirmat la Conferinţa de la berlin 1878 derulată sub preşedinţia sa prilej cu care s-a pronunţat asupra problemelor sud-est europene. La retragerea lui din activitatea politică, în anul 1990, a lăsat o zestre importantă în plan diplomatic. De la Bismark au rămas trăsăturile stilului german de negocieri care excelează prin organizare şi concepţie(metodă). Şcoala rusă. Ceva mai suspicioasă decât celelalte şcoli, s-a. remarcat prin efortul de proiectare în spaţiul internaţional a unei imagini de superioritate diplomatică. Un exemplu elocvent îl oferă prin modalităţile de instruire a solilor ruşi care nu respectau cerinţele impuse de unele ritualuri practicate în Orient (impunea darea salutului stând în picioare, fără să îngenuncheze; refuzarea unor ritualuri consacrate precum sărutarea piciorului şahului Persiei). Atitudinea suspicioasă faţă de ambasadorii străini a limitat mult rezultatele diplomatice mai ales în ceea ce priveşte prevenirea conflictelor. Este şi aceasta o cauză serioasă care a generat o multitudine de conflicte internaţionale în care Rusia a fost implicată. O periadă îndelungată Rusia nu a agreat sistemul ambasadelor permanente. Îcepând cu secolul al XVII-lea creşte interesul diplomaţilor ruşi pentru promovarea politicii statului în relaţiile internaţionale dar metodele şi instrumentele de promovare a acestei politici erau deosebit de costisitoare. În perioada ce a urmat s-a putut constata creşterea interesului diplomaţilor ruşi pentru 86

promovarea politicii ţării şi identificarea, în plan extern, a atitudinilor şi opiniilor defăimătore la adresa Ţarului lor în vederea contracarării acestora. Şcoala românească. Premisele activităţii diploma-tice în spaţiul românesc actual sunt identificate în şcoala greacă. Toate cetăţile greceşti 36 au întreţinut relaţii diplomatice active. Relaţia grecilor cu populaţia autohtonă din spaţiul carpato - dunărean şi-a lăsat amprenta asupra evoluţiei civilizaţiei daco – romane. Câteva secole mai târziu contactele şi modul de purtare a negocierilor dintre conducătorii daci şi romani constituie o excelentă ilustrare a diplomaţiei romane şi a diplomaţiei dacice de pe teritoriul ţării noastre. Din şcoala diplomatică bizantină au fost preluate, în mod selectiv, unele elemente referitoare la negocieri şi protocoluldiplomatic. Domnitorii români au profitat din plin de experienţa diplomaţilor italieni fiind menţionată încadrarea unor funcţii de secretari la curţile domneşti a unor cetăţeni de origine italiană. Diplomaţia franceză având tehnicieni, foarte bine pregătiţi intelectual, a influenţat mult diplomaţia europeană inclusiv cea românească. În acest domeniu s-au remarcat o serie de Atestat in documente inca din anii 630 Inainte de Christos, orasul Instros, denumit ulterior Istria si apoi Histria in perioada dominatiei romane, este considerat o minune inginereasca a antichitatii. Prosperul port Constanţa, capitala Dobrogei, acoperă vestigiile Tomisului greco-roman, iar Mangalia, o înfloritoare staţiune balneoclimaterica, ascunde sub clădirile actuale o bună parte din anticul oraş Callatis. 36

87

personalităţi37 care au imprimat diplomaţiei româneşti un caracter activ şi dinamic în contextul unui mediu internaţional turbulent şi nefavorabil poporului român. 3.3. Funcţiile diplomaţiei În conformitate cu prevederile art. 3 din Convenţia de la Viena 1961, se prevede că funcţiile unei misiuni diplomatice constau în special în : • reprezentarea statului acreditant în statul acreditar; • de ocrotire a interesului statului acreditant în statul acreditar şi a cetăţenilor acestora în limitele admise de dreptul internaţional • de a duce tratative sau negocieri cu statul acreditar în diverse domenii: politice, economice, tehnico-ştiinţifice, socialumanitare; • de informare prin mijloace licite despre viaţa economică, politică din statul acreditar; • de promovare a relaţiilor de prietenie şi cooperare cu statul acreditar. Reprezentarea Dreptul de reprezentare a statului în relaţiile cu 37

Vasile Alexandri, Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Carol Citta Davila, Theodor Emandi, Grigore Gafencu, Ion Ghica, Mircea Malița Corneliu Mănescu, Nicolae Milescu , Dumitru Prunariu, Nicolae Titulescu, Tudor Vianu, etc.

88

instituţiile care au personalitate juridică internaţională este conexat la atributul suveranităţii. Atât în Evul Mediu cât şi în perioada dezvoltării capitalismului numai titularii de suveranitate (împăraţii, regii, etc)aveau autoritatea de a trimite soli în statele străine. În etapa actuală, ştiinţa politicii identifică, tot mai mult, agenţii diplomatici cu statele care i-au acreditat (abandonând persoana fizică a suveranului). Necesitatea comunicării între state, încă de la apariţia acestora, a plasat funcţia de reprezentare drept cea mai veche funcţie diplomatică. Aceasta este îndeplinită de către şeful misiunii diplomatice care are recunoscut aşa-zisa reprezentare generală. Funcţia de reprezentare impune standarde de comportament şi responsabilitate maximă, atât din partea agenţilor diplomatici cât şi din partea celui care a dat mandatul de reprezentare. Se ştie că diplomaţii, prin comportamentul lor etic şi profesional reprezintă imaginea ţării care i-a trimis. Conduita publică, viaţa privată şi prestaţia profesională ale ambasadorului şi ale misiunii sale trebuie să fie ireproşabile. Probitatea morală a agenţilor diplomatici constituie un criteriu esenţial al selecţiei şiîncredinţării misiunilor de reprezentarea statului. Ocrotirea intereselor statului şi ale cetăţenilor acestuia Stabilită tot prin Convenţia de la Viena, 1961, art.3 al. b, asfel:”a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor 89

săi, în limitele admise de Dreptul Internaţional”. Tot în Convenţie sunt stabilite unele responsabilităţi ale misiunii diplomatice care ţin de serviciile consulare: eliberarea de paşapoarte, căsătorii şi decese, unele activităţi notariale, înregistrări de naşteri,etc. De regulă, pentru ocrotirea intereselor statului acreditat şi cetăţenilor săi, misiunea diplomatică acţionează prin următoarele forme: • Prin intervenţia directă a agentului diplomatic de pe lângă statul acreditar ori de câte ori misiunea diplomatică trebuie să ocrotească interesele statului şi a cetăţenilor în statul acreditar; • prin asistenţă : să fie alături de reprezentanţii statului ai cetăţenilor şi să-i cosilieze atunci când au nevoie. Negocierea cu statul acreditar în diverse domenii: politic, economic, tehnico-ştiinţific, social-umanitar; Negocierile reprezintă expresia superioară a comunicării şi dialogului, altfel spus, exprimă esenţa activităţii diplomatice. Prin negociere sunt identificaţi şi eliminaţi factorii de risc care por genera stări de tensiune şi conflicte între state. Este instrumentul oficial de interacţiune paşnică şi de cooperare între state. Diplomatul negociator poate orienta decizia de politică externă. Un negociator valoros are nevoie de cunoştinţe istorice, politice, geopolitice şi 90

geostrategice, economice, juridice, sociale etc. El trebuie să –şi aducă din plin contribuţia la creşterea traficului comercial , la întărirea relaţiilor culturale, elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice între cele două ţări. Obiectivitatea în examinarea afacerilor, moderaţia limbajului,loialitatea şi intenţia de bună credinţă sunt îndispensabile în această privinţă. Se cunosc diferite stiluri de negocieri38 în funcţie de amprenta Şcolii şi curentului diplomatic respectiv. Negocierile pot fi:oficiale, scrise,orale, mixte, Informarea prin mijloace licite despre viaţa economică, politică din statul acreditar După căderea „Cortinei de Fier” în anul 1999, o serie de elemente de susupiciune între state au dispărut iar această funcţie a devenit oficială, legitimă, necesară şi firească. Singura condiţie care s-a impus a fost aceea ca informarea să fie corectă şi oportună. Această funcţie este stipulată în textul Convenţiei de la Viena astfel:”de a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi de a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant”. Pentru îndeplinirea acestei misiuni pot fi utilizate drept surse: presa, contactele cu Stilul german , dominat de metodă şi concepţie prezintă următoarele faze ale negocierii: pregătirea amănunţită,elaborarea viziunii generale,prezentarea poziţiei,soluţia. 38

91

cetăţenii,schimburile de informaţii, comunicatele autorităţilor oficiale. Promovarea a relaţiilor de prietenie şi cooperare cu statul acreditar Prin această funcţie sunt identificate soluţii preventive de aplanare a divergenţelor şi neînţelegerilor dintre state chiar şi în situaţiile în care poziţiile faţă de o anumită problemă de interes comun , sunt dismetral opuse. Prin exercitarea ei se dezvoltă diplomaţia preventivă forte utilă pentru colaborarea şi cooperarea din spaţiile integrate. În condiţiile în care mediul internaţional devine tot mai turbulent, măsurile practice de bune oficii sunt la îndemâna serviciilor diplomatice şi constituie un sprin real pentru politica externă a statului. În concluzie, diplomaţia nu trebuie confundată cu politica externă a statului , ea reprezentân un instrument eficient de realizare a acestei politici. 3.4. Domeniile de manifestare ale diplomaţiei Mutaţiile rapide şi complexe care au loc pe plan internaţional, cu repercusiuni directe în domeniul relaţiilor externe ale statelor, impun îmbunătăţirea şi diversificarea, pe diferite planuri, a activităţii diplomatice. Geopolitica mondială impune ca noile tipuri de misiuni externe ale statelor să iasă din tiparul misiunilor diplomatice tradiţionale atât prin statutul şi forma de organizare dar şi prin prin activităţile spacifice – mai ales în cazul misiunilor speciale. Matricea cooperării internaţională s-a extins în 92

zilele noastre la o multitudine de domenii. Acest fenomen este prezent şi în activităţile aflate sub egida Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale „active”. Misiunile şi delegaţiile ONU sunt formate mai mult din tehnicieni decât diplomaţi, iar competenţele aparţin mai degrabă de ministerele aferente decât de cel al afacerilor exterme. În consecinţă, misiunile diplomatice ale statelor acţionează ca reprezentanţi ai statului lor în relaţie cu alte ţări, indiferent de cât de „tehnice” sunt problemele pe care le dezbat. Din această perspectivă, abordarea diplomaţiei nu se poate efectua fără utilizarea unor termeni specifici domeniilor: economic, cultural, parlamentar, militar, etc. Prin urmare, depăşind limitele diplomaţiei clasice, vorbim despre diplomaţie economică, diplomaţie culturală, diplomaţie parlamentară, diplomaţie militară Diplomaţia economică. În etapa actuală, sunt intensificate eforturile statelor pentru folosirea optimă a resurselor, creşterea competitivităţii produselor în relaţiile economice mondiale, elaborarea unei politici comerciale adecvate, combaterea crizelor şi inflaţiei, utilizarea mijloacelor de presiune economică, creşterea potenţialului economic. Există un anumit consens în ceea ce priveşte rolul politicii externe care trebuie să servească nu numai interesele politice şi strategice ale statului dar şi interesele economice. Gândirea economică unică impusă de economia de piaţă, plasează legăturile 93

comerciale componenta cu ponderea cea mai consistentă în cadrul relaţiilor internaţionale Diplomaţia economică reprezintă cadrul eficient de cooperare instituţională, prin care sunt promovate interesele economice ale intreprinzătorilor unui stat, cu impact asupra bunăstării economice a cetăţenilor statului respectiv. Altfel spus, este instrumentul politicii externe prin care sunt promovate obiectivele economice ale unui stat în afara graniţelor sale. Cele mai obişnuite forme de promovare a diplomaţiei economice sunt: reprezentarea intereselor economice ale statului în străinătate; încheierea de tratate şi convenţii economice; negocierile pe teme economice. Existenţa factorilor de risc în procesul de globalizare economică determină coexistenţa în acelaşi context atât a formelor de cooperare economică cât şi a celor de confruntare, un motiv în plus pentru creşterea rolului diplomaţiei economice. Diplomaţia culturală. Diplomaţia culturală este parte componentă a activităţii generale a oficiilor diplomaticecare are drept scop exprimarea. bunelor intenţii pe care o ţară le nutreşte faţă de alta. Spaţiul cultural european şi nu numai, este caracterizat în momentul de faţă de manifestarea a două tendinţe şi anume, tendinţa accentuată spre modernitate, cea de conservare a tradiţiilor naţionale. Într-un moment în care tensiunile şi crizele de natură culturală (etnice, religioase sau combinate, etnico-religioase) încă se manifestă 94

la nivel regional, găsirea unor formule eficiente pentru implementarea cu succes a unor politici în domeniul minorităţilor etnice sau religioase revine şi diplomaţiei. Stabilirea şi promovarea cu consecvenţă a unor norme şi canale fireşti de comunicare şi interacţiune în cadrul triunghiului de factori politic, etnic şi religios, existent în momentul de faţă în plan internaţional conduc la formarea opiniei că vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările de natură culturală, în special cele etnico-religioase, sunt reduse. Principalele direcţii spre care îşi îndreaptă atenţia misiunile diplomatice în sfera culturii sunt: educaţia, ştiinţa, cultura şi activităţile culturale. Diplomaţia parlamentară Vectorii globalizării, au condus treptat la ştergerea graniţei dintre spaţiul intern şi cel extern, şi au impus plasarea problemelor de interes comun în atenţia unor instituţii democratice inclusiv a parlamentelor naţionale. În democraţie, funcţia de bază a parlamentelor este aceea de a crea soluţii legislative, atât de necesare pentru ghidarea activităţii guvernului. Parlamentele reprezintă, prin definiţie, o sinteză a tuturor forţelor politice, cărora electoratul le-a acordat girul său, prin urmare, legitimitate. Tratatul de Reforma Uniunii Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 la Lisabona şi a fost ratificat de România în anul 2008, prin Legea nr.13/2008. 95

Acest act normativ constituie fundamentul noilor dimensiuni europene, promovat în scopul creşterii eficienţei abordării problematicilor de interes pentru toti cetăţenii, începând cu dimensiunea socio-economica a Strategiei Lisabona si continuând cu cele privind mediul şi energia, Odată cu intrarea sa în vigoare, prin elementele de inovaţie aduse, Tratatul contribuie, într-o măsură semnificativă, la întărirea legitimitătii democratice a Uniunii şi a procesului decizional european, parlamentele naţionale devenind, la rândul lor, actori importanţi pentru consolidarea construcţiei comunitare. În toate ţările europene, la fel ca şi în celelalte state ale lumii, numărul iniţiativelor parlamentare a crescut foarte mult, ca urmare a organizării şi desfăşurării unor adunări parlamentare internaţionale. Devine tot mai evidentă tendinţa parlamentelor este de a se implica în politica externă, domeniu considerat a fi privilegiul guvernului. Nevoia contactelor între parlamentari a dus la o creştere a numărului de iniţiative în acest sens, iar sintagma “cooperare parlamentară” a fost uşor înlocuită cu “diplomaţia parlamentară”. Obiectivul diplomaţiei parlamentare este tocmai lansarea unor soluţii viabile care să poată orienta activităţile executivului în domeniul relaţiilor internaţionale. Diplomaţia militară În gestionarea oricărei crize sau conflict, soluţiile de forţă sunt însoţite şi de acţiuni de 96

evitare a acesteia, de folosire a căilor paşnice, a căilor diplomatice. Diplomaţia militară a luat fiinţă odată cu cea generală – clasică, domeniul militar reprezentând o prioritate pentru existenţa, stabilitatea şi evoluţia unui stat. Conceptul de diplomaţie militară şi ulterior cel de diplomaţie a apărării au fost consacrate pe plan internaţional mai ales după 1989, când cooperarea în domeniul militar a devenit treptat, unul dintre germenii de stabilitate ai spaţiului euro – atlantic impunându-se, cu precădere, în special, pe planul politicii externe şi de apărare. In condiţiile unui mediu intern stabil şi sprijinit de progrese reale, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, majoritatea statelor şiau concentrat, în ultima perioadă, eforturile din domeniul militar în direcţia reformării sistemului militar care include şi „operaţionalizarca forţelor destinate participării la misiuni ale Uniunii Europene, în cadrul politicii europene de securitate şi apărare, ca şi ale NATO, ONU şi ale forumurilor / iniţiativelor subregionale." Realizarea interoperabilităţii între armatele statelor din alianţele politico-miltare este un obiectiv complex şi cuprinde toate dimensiunile instituţiei militare: structuri, pregătireinstrucţie, înzestrare. De asemenea, nu exclude şi componenta statutului social al militarilor şi relaţiilor civili militari. Continuitatea proceselor de integrare euro-atlantică şi europeană generează un mediu în care acţiunile militare 97

ale unui stat împotriva altuia rămân puţin probabile într-un viitor apropiat. În concluzie, diplomaţia militară constituie o alternativă la conflictul armat, fiind menită să acţioneze pentru înlăturarea doctrinei “jus ad bellum” (justeţea războiului) sau “jus in bello” (dreptatea în război) şi deci pentru anihilarea dreptului celui mai tare, urmărind rezolvarea problemelor litigioase pe cale paşnică. Ca parte integrantă a Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) a UE, Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) oferă modelul uneia dintre cele mai dinamice construcţii ale Uniunii, fiind structurată pe cele trei dimensiuni: adaptarea instituţională internă, dezvoltarea capacităţilor de apărare şi consolidarea capacităţilor operaţionale în diferite teatre de operaţii. CAPITOLUL 4. CRIZELE GEOPOLITICE 4.1. Intersecţia geopolitică dintre forţa dreptului şi dreptul forţei În anul 1859, luna iunie, un tânăr în vârstă de 31 de ani, pe nume Henri Dunant, originar din Geneva, traversa Brescia, după ce străbătuse fascinantele ţinuturi piemonteze, în căutarea lui Napoleon al III-lea, pentru a-i prezenta acestuia o carte al cărei autor era, intitulată „Imperiul lui Carol cel Mare restabilit sau Sfântul Imperiu Roman reconstituit de Majestatea Sa Împăratul Napoleon al III-lea”. În 98

acelaşi an (aprilie-iulie) Împăratul trecuse Alpii în fruntea forţelor armate franceze care, în alianţă cu Piemontul (dinastia de Savoia) eliberase statele din nord (Magenta şi Solferino) de sub stăpânire austriacă, declanşând procesul de unificare a Italiei. Henri Dunant parcursese lungul drum de la Geneva până în nordul Italiei, în speranţa că Napoleon, care era extrem de vanitos, simţindu-se flatat de lucrarea ce-i fusese dedicată, se va arăta generos. Tot umblând după împărat, puţin dispus să-l primească, tânărul s-a trezit în toiul cumplitei bătălii de la Solferino, din 24 iunie 1859, unde armata franco-piemonteză a înfrânt-o pe cea austriacă. Cruzimea ostilităţilor de pe câmpia italiană întrecuse tot ce se cunoscuse până atunci în materie de orori de război. Numărul morţilor şi răniţilor era imens (câteva zeci de mii), iar cel al ambulanţelor, al infirmierilor şi al chirurgilor, cu totul insuficient. Henri Dunant a uitat scopul călătoriei sale şi, suflecându-şi mâinile, a început să acorde ajutor răniţilor, fără să-l intereseze din ce tabără făceau parte. Scăpat ca prin minune teafăr din acea cumplită bătălie, tânărul genovez a scris în anii următori, o nouă carte „O amintire de la Solferino” (1862) în care descria efectul distrugător al unor arme, pe atunci moderne, şi suferinţele răniţilor. Dacă lucrarea omagială dedicată lui Napoleon n-a avut efectul scontat de autor, în schimb, noua lui carte s-a bucurat pe plan internaţional de un larg ecou. Şase ani mai târziu, genovezii priveau plini de curiozitate nişte cetăţeni străini (diplomaţi) care, 99

răspunzând invitaţiei lui Henri Dunant, soseau în oraşul lor unul după altul. Şi astfel la 22 august 1865, s-a semnat „Convenţia de la Geneva” prin care s-a născut Crucea Roşie Internaţională, una din fundamentele timpurii ale dreptului internaţional. Probabil, că Henri Dunant nu a realizat niciodată amploarea luată ulterior de aşezământul ale cărui baze le punea şi nici nu a previzionat că ideea Crucii Roşii, cu toate minunatele ei consecinţe în planul solidarităţii umane, avea „să cucerească” lumea întreagă. Societatea nu l-a apreciat suficient la vremea respectivă, Dunant fiind recompensat pentru iniţiativa sa abia în anul 1901, cu nouă ani înainte de a muri când i s-a decernat premiul Nobel pentru pace. De atunci unele progrese, în dreptul internaţional, au avut loc mai ales în privinţa legilor războiului, aşa cum au fost ele stipulate în Convenţia de la Geneva (1906), Convenţiile de la Haga – 1899, privind tratamentul acordat combatanţilor răniţi, bolnavi şi invalizi şi din 1907, privind regulile de comportament în război. Aceste acorduri multilaterale, adică acorduri semnate de mai multe state, au avizat dreptul legal al oricărui stat de a-şi urmări scopurile prin intermediul războiului şi s-au concentrat mai degrabă asupra limitării metodelor de ducere a războiului. După cel de-al doilea război mondial, odată cu adoptarea Cartei Naţiunilor Unite şi crearea Curţii Internaţionale de Justiţie, sau reglementat normele de drept internaţional referitoare la relaţiile dintre state şi principiile 100

de bază care reglementează, în particular, folosirea forţei. Scopurile primordiale ale ONU includeau: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; dezvoltarea relaţiilor de prietenie între naţiuni şi realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor economice, sociale şi culturale; promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Carta ONU stabilea totodată, existenţa organismelor abilitate să îndeplinească aceste obiective: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Secretarul General şi Curtea Internaţională de Justiţie. De asemenea, Carta ONU stipulează reguli pentru folosirea forţei, inclusiv a forţei armate, între naţiuni. Naţiunile care sunt semnatare ale Cartei au căzut de acord să-şi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice şi să se „abţină de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care nu este conformă cu scopurile organizaţiei” (Carta ONU, art. 2 (3) şi art. 2 (4)). Cu toate acestea Carta permite „dreptul inerent al apărării individuale sau colective în cazul unui atac armat” împotriva unui membru ONU, până când Consiliul de Securitate va adopta măsuri suficiente conform atribuţiilor sale principale (Carta ONU, art. 51). Depăşirea perioadei războiului rece (40 de ani) a favorizat realizarea unor progrese în domeniul statului de drept şi al respectării drepturilor omului în interiorul multor naţiuni (pe toate continentele) însă, cu toate aceste progrese, 101

am asistat neputincioşi la fapte de genocid în Bosnia, Rwanda, Somalia, Indonezia etc., la diverse ostilităţi armate între naţiuni, la războaie civile şi de guerilă într-un mare număr de ţări, la ameninţări cu folosirea armelor de distrugere în masă, la catastrofe ecologice. Evenimentele care s-au succedat de la adoptarea Cartei ONU au demonstrat cât de dificil este ca, pe baza schemei oferite de Cartă, să se asigure o supremaţie internaţională a legii. După 1990, unii conducători politici precum şi o mare parte a cetăţenilor planetei constată, tot mai mult, că atât ONU cât şi întreaga arhitectură internaţională construită după cel de-al II-lea război mondial nu par să se fi adaptat la noile tipuri de violenţe şi ameninţări. Speranţa unei lumi mai drepte guvernate de ONU a fost puternic diminuată de eşecurile răsunătoare realizate în Somalia, Angola, Algeria, Rwanda, Bosnia, Liban iar, în prezent, de cel din Afganistan şi Irak. Ideea de reformare a ONU este determinată de o serie de factori printre care enumerăm:  adversarul (duşmanul care pune în pericol securitatea şi stabilitatea internaţională) nu mai este univoc, acesta poate lua mii de înfăţişări: proliferarea nucleară, chimică şi biologică, bomba demografică, fundamentalismul etnic, terorismul internaţional, drogul, mafia, SIDA, EBOLA, crima organizată, efectul de seră, extinderea deşertului, marile migraţii (exodul de emigranţi), norul radioactiv, calamităţile naturale etc.; 102

 apariţia unor ameninţări fără frontiere, de amplitudine planetară care se propagă peste tot şi care nu pot fi combătute cu armele clasice ale războiului (mediul înconjurător, foamea, analfabetismul, marile epidemii etc.) care au devenit probleme globale şi care modifică substanţial parametrii politicii externe a statelor suverane;  suferinţa creată în lume ca urmare a dezechilibrului de putere şi, în consecinţă, eforturile acesteia pentru căutarea unei noi stabilităţi;  derularea cu repeziciune a proiectului de unificare a lumii sub conducerea Washingtonului;  tendinţele tot mai vizibile de concentrare a puterii financiare, economice, tehnologice, informaţionale şi militare în anumite centre de putere care domină lumea sub toate aspectele;  intenţiile exprimate de multe state care, conştiente de statutul lor de putere demografică şi regională, doresc un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate (Germania, Japonia, India, Brazilia, Mexicul, Egiptul, Nigeria);  mondializarea economiei, fenomen de mare complexitate, care se derulează după legi specifice şi limitează, în domeniul economic, suveranitatea statelor (pe de-o parte se manifestă dorinţa de integrare economică generală, pe de altă parte se adaptează la politica economică a diferitelor state – regiuni cărora, în numele descentralizării, le 103

încredinţează o parte din prerogative); după părerea celor mai mulţi analişti politici sunt trei elemente de bază care erodează progresiv statul- naţiune: moneda, apărarea şi politica externă.  şi ca un ultim factor, ameninţarea dominată de nebuloasa islamistă care, sub influenţa Arabiei Saudite, Irakului, Iranului, Pakistanului, ar putea destabiliza zona Orientului Mijlociu şi ar antrena, în căderea lor, o mare parte a lumii arabe. Faţă de acţiunea acestor factori, ONU, în evoluţia sa, a extins reglementările legale internaţionale într-o mare varietate de domenii de activitate cum ar fi: conflictul armat, drepturile omului, cooperarea internaţională în combaterea criminalităţii, în domeniul economic, al relaţiilor diplomatice şi în utilizarea resurselor naturale, inclusiv a mărilor, spaţiului aerian, spaţiului cosmic şi a mediului. Cu toate aceste reglementări, dinamica, complexitatea şi violenţa cu care s-au derulat conflictele pe toate continentele, au demonstrat că ONU, aşa cum se prezintă astăzi, face tot mai greu faţă provocărilor generate de o lume ajunsă în pragul dezastrului. Alvin Toffler în bestseller-ul „Puterea în mişcare” susţine teoria conform căreia, manifestarea relaţiilor de putere în plan mondial (şi nu numai) este un fenomen natural „în pofida mirosului neplăcut care se asociază cu însăşi noţiunea de putere, datorită sensurilor denaturate în care a fost folosită, puterea în sine nu e nici bună, nici rea. Este un aspect 104

inevitabil al tuturor relaţiilor omeneşti şi influenţează totul, de la relaţiile noastre sexuale şi până la slujbele pe care le deţinem, maşinile pe care le conducem, emisiunile de televiziune pe care le urmărim, speranţele pe care le nutrim. Într-o măsura mai mare decât ne imaginăm, suntem cu toţii produşi ai puterii”; iar referindu-se la vidul de putere creat prin dezintegrarea fostei URSS, arăta: „brusca prăbuşire a sovietelor a lăsat un vid neumplut şi în Orientul Mijlociu, pe care statul său clientelar, Irakul, s-a repezit să-l umple invadând Kuweitul, astfel detonându-se prima criză globală din era post – Războiul Rece. Puterea se comută într-un ritm atât de ameţitor, încât conducătorii sunt purtaţi pe valul evenimentelor, mai degrabă decât să le impună ordinea”. Asumându-şi pentru omenire acest rol de garant al democraţiei şi stabilităţii, SUA a făcut din Serbia, Afganistan, Irak, Coreea de Nord, obiective geostrategice asupra cărora şi-a proiectat relaţiile de putere, fenomen ce a condus la crearea unui curent anti-american (nu numai în aceste zone) la care opinia publică a răspuns foarte bine şi, în consecinţă, la slăbirea capacităţii de reacţie a Washington-ului şi fisurarea coaliţiei conduse de acesta. Atitudinea în plan geopolitic a Franţei şi Germaniei dar şi a Rusiei şi Chinei faţă de rezolvarea crizei irakiene a reprezentat o contrapondere la varianta americană, angajată politic şi militar în reorientarea prin forţa armată a politicii irakiene, şi demonstrează că oricând lumea 105

poate deveni cel puţin bipolară. Interpretând acţiunile geopolitice divergente ale Irakului, Statelor Unite ale Americii şi ale ONU rămânem susţinători al principiului supremaţiei legii în relaţiile internaţionale care protejează lumea împotriva actelor arbitrare de putere şi readuc în atenţia cititorilor iubitori de dreptate cuvintele exprimate, încă de acum două secole, de către J. J. Rousseau privind puterea şi exercitarea ei pe legitimităţii „Cel ce stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie” 4.2.

Criza

geopolitică:

definire,

cauze,

etape caracterisctici, efecte Societatea umană poate fi definită, din perspectivă sistemică, un ansamblu de elemente interdependente , care interacţionează permanent formând ordinea socială. Conceptul de „ordine socială” include totalitatea normelor, obligaţiilor, regulilor, restricţiilor şi practicilor sociale dintre indivizi, grupuri sociale, şi instituţii .Prin extrapolare la nivel regional şi mondial vorbim despre ordinea internaţională (regională si mondială), adică totalitatea normelor, obligaţiilor, regulilor, restricţiilor şi practicilor internaţionale dintre state (grupări de state).Atât la nivelul statelor cât şi la nivel mondial, ordinea socială este susţinută de e o ordine normativă (juridică, de 106

drept, publică, constituţională etc.), care este o ordine care impune unele restricţii şi este adresată tuturor cetăţenilor în scopul acceptării şi respectării normelor fundamentale dintr-o societate. Ordinea socială este în permanentă schimbare şi transformare datorită acţiunii actorilor, care impun un model etic social de comportament care reprezintă fundamentul unui consens social. Totodată, ordinea socială este serios afectată de autoritatea şi severitatea regulilor şi sancţiunilor impuse de factorii de putere ceea ce dă naştere unor tensiuni şi conflicte sociale între actorii sociali.Aceste fenomene perturbatorii strică echilibrul social şi exercită presiuni asupra normelor ce reglementează com- portamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. În studiile sociologice clasice sunt prezentate trei condiţii de bază pentru buna funcţionare a unei societăţi:  un sistem de relaţii interdependente şi în consens între elemente, care face să funcţioneze ansamblul social;  conştientizarea acestui consens de către elementele în cauză;  o formă de reglementare care stabileşte modul în care acţiunile acestor elemente trebuie să conveargă între ele. În situaţia în care un model social nu îndeplineşte aceste condiţii apar dereglementări care pot degenera în tensiuni, conflicte sau chiar confruntări armate care generic sunt denumite crize. 107

Definirea crizei geopolitice. După anul 1990, un număr impresionant de lucrări au consacrat, în paginile lor, spaţii considerabile conceptelor de criză, management, geopolitică şi geostrategie. Aceste concepte nu reprezintă elemente de noutate în limbajul curent, ci sunt folosite atât de către omul simplu cât şi de omul de ştiinţă pentru a atenţiona asupra fenomenelor politice,economice şi sociale cu impact negativ asupra vieţii lor.În primul deceniu al secolului al XXI-lea, numărul de state s-a multiplicat de la 40 în 1900 la 194 în ianuarie 2010. Au apărut noi actori ai societăţii internaţionale mai bogaţi sau mai săraci, mai puternici sau mai slabi care au fost obligaţi să participe la jocul planetar pe vasta scenă politică a lumii. Această scenă politică, chiar şi la începurul mileniului al III-lea, nu a reuşit să depăşească scenariile trecutului, în care confruntările violente între popoare generate de tendinţele de expansiune însoţeau procesul de modernizare şi emancipare a lumii. Începând cu anul 1990, am fost martorii unor dispute politico-militare denumite generic „războaie locale” generate de cauze multiple: teritoriale, etnice,rasiale,tribale. Totodată a ieşit mai pregnant în evidenţă, tendinţele marilor puteri de dominare militară, politică şi economică a unor vaste teritorii care să le asigure materiile prime , resursele energetice şi poziţiile geostrategice cele mai avantajoase. Deşi am lăsat în urmă secolul al XX-lea cu Marea Criză 39 39

A afectat economiile occidentale între anii 19291933.Sub aspect economic Marea criză (aşa este

108

şi cele două conflagraţii mondiale, secolul al XXI-lea a preluat experienţele umane cele mai periculoase accentuând starea conflictuală între naţiuni, disensiunile de toate tipurile, mizeria şi umilinţa, conflictele armate, pierderea autorităţii de stat, sărăcia cruntă, devalorizarea ideologiilor, deteriorarea valorilor morale şi de management. Majoritatea oamenilor politici identifică cauzele acestei situaţii nefavorabile în mecanismele de producere a bunăstării dar şi în moralitatea şi eficienţa guvernărilor. Cu siguranţă Pământul dispune de suficiente resurse naturale ,iar umanitate a de suficiente resurse intangibile. Au reuşit acele state care gestionează în scopuri publice resursele de care dispun şi care privesc resursele intangibile ca „resurse economice strategice”. În toate lucrările care tratează criza sub diferitele ei aspecte, autorii caută explicaţii asupra noţiunii respective făcând apel la etimologia greacă unde identifică expresia „krisis” ce semnifică „decizie”. Pentru discipolii lui Platon verbul „kreinen” are înţelesul de „a judeca”, „a separa”, „a discrimina”, „a decide”. Această etimologie nu atribuie noţiunii de criză conotaţiile pe care astăzi le înţelegem în mod denumită în istoria economică) s-a derulat în două etape distincte şi anume: a) o etapă scurtă concretizată şi finalizată prin crahul financiar al bursei din New York; b) criza propriu-zisă, declanşată mai întâi în economia SUA şi apoi extinzându-se rapid la nivelul economiei mondiale.

109

obişnuit. Teoria managementului modern punctează că „a decide” înseamnă a adopta o concluzie definitivă asupra unei probleme litigioase. Decizia implică un fel de mediere, de arbitraj, o deliberare între două părţi aflate în dispută. Aceste două componente aflate în opoziţie se află în dificultatea de a alege, un fel de criză, şi atunci este necesară luarea unei decizii care să transfere situaţia conflictuală şi să pună capăt ezitării celor două părţi. Aceasta semnifică faptul că situaţia de criză ridică probleme duse de supravieţuire în coeziune şi de continuitate a organizaţiei respective care nu poate reveni la ordinea necesară decât printr-o alegere decisivă. Prin urmare, criza, ca fenomen specific mediului organizaţional, este determinată de durata incapacităţii de decizie, timp în care structura organizaţională (locală, regională, naţională, internaţională) este compromisă. Decizia aduce organizaţiei atât coeziunea cât şi funcţionarea, este elementul final al procesului de evaluare, interpretare şi comunicare a modului de rezolvarea unei situaţii. Aceste argumente justifică într-o oarecare măsură de ce etimologia cuvântului criză rezidă din noţiunea de decizie. Prezenţa factorilor istorici conjuncturali a făcut ca termenul grec „krisis” – „judecată” sau „decizie” să evolueze şi astfel îl regăsim în latină câteva secole mai târziu „crisin”, în secolul al XVI-lea – „crisis” şi în prezent „criză”. Definiţiile date crizei sunt diverse, în 110

funcţie de metodologia de abordare şi instrumentele specifice de analiză. Charles Hermann40 defineşte criza o situaţie în care:”ameninţă obiective net prioritare ale unei unităţi de decizie”; „reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să fie transformată în acţiune”; surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”. Generalul francez Beaufre definea în anul 1974 criza” o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci, miza crizei iar pentru apărător riscul minim”. Alexandra Schwartzbrod41 referindu-se la perioada Războiului Rece afirma ”În timp ce războiul nu este o soluţie(...) criza este acea formă de violenţă reţinută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi de a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total... Disputele privind abordarea conceptuală a crizei au în vedere atât prioritatea cât şi paternitatea ivestigaţiilor şi definiţiilor. Asemenea dispute au apărut şi în România deoarece este mai simplu să te angajezi în C.F. Hermann, Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969 41 Alexandra Schwartzbrod,Le president qui n aimait pas la guerre, Plon, 1995, p.34 40

111

dispute privind paternitatea şi explicarea termenilor decât să te implici direct în gestionarea fenomenelor de criză. „Dicţionarul explicativ al limbii române” defineşte criza: ,,manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate” 42. „Dicţionarul limbii franceze” prezintă criza ca ,,moment dificil şi în general decisiv în evoluţia unei societăţi, a unei instituţii, perioada când dificultăţile economice, politice şi ideologice sunt resimţite ca paroxistice” 43 iar dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte criza ca o „fază dificilă traversată de un grup social“44. La modul general, criza este un fenomen perturbator care ameninţă organizaţia (firmă, instituţie, stat, uniuni de state,comunitate internaţională) ,exercită puternice presiuni spre schimbare şi antrenează dezintegrarea sistemului respectiv cu consecinţe imprevizibile. Din aceste definiţii rezultă că, fenomenul „criză”generează o serie de riscuri pentru securitatea naţională şi internaţională, impune luarea unor decizii rapide şi adecvate în scopul rezolvării ei. 42

Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1998 43 Dictionnaire de la langue française, Edition 02, 1993; 44 Dicţionarul Le Petit Larousse en couleur, Larousse, 1993;

112

Criza geopolitică defineşte „acea situaţie nefavorabilă existentă pe plan naţional sau internaţional, în care scopurile şi interesele aflate în competiţie produc o stare tensionată care poate degenera într-o confruntare militară, cu impact asupra obiectivelor, intereselor şi valorilor prioritare ale unui stat sau grup de state”. Pornind de la sensurile şi spaţiile ce se atribuie crizelor geopolitice, se apreciază faptul că acestea pot fi: crize statale (naţionale), regionale şi mondiale. Sub aspectul intensităţii, acestea pot atinge cote maxime, medii sau minime în funcţie de natura factorilor care însoţesc cauzele în derularea lor. De regulă, crizele naţionale, sub presiunea unor factori interni şi externi îşi lărgesc aria spaţială de acţiune şi devin crize regionale iar acestea, la rândul lor, pot degenera în crize mondiale. În contextul geopolitic şi geostrategic actual, majoritatea statelor lumii consideră „agresiunile de amploare” de domeniul trecutului, în schimb, tensiunile şi antagonismele generate de conflictele şi disputele etnice, terorismul şi crima organizată, proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată şi disputele economice sunt identificate drept cauze cu grad ridicat de risc geopolitic. Soluţia pentru atenuarea acţiunii acestor cauze este menţinerea unei capacităţi de reacţie efectivă şi constantă la nivel statal, regional şi global. Războiul civil din Iugoslavia Războiul din Golf , Războiul din Afganistan precum şi sindromul Sarajevo au spulberat 113

starea iniţială de euforie pacifistă a perioadei care a urmat războiului rece. Uniunea Europeană, prin elaborarea Strategiei de Securitate Europeană, demonstrează o puternică şi constantă preocupare pentru contracararea tuturor tipurilor de ameninţări, atât la adresa comunităţii cât şi la adresa întregii omeniri, participând în acest fel, la construcţia unei lumi mai bune. Actualul mediu internaţional , supus unor schimbări importante, atrage atenţia comunităţii internaţionale spre punerea în practică a unor viziuni şi strategii corespunzătoare necesare reducerii stărilor conflictuale de orice natură, inclusiv a cauzelor care le generează. Principiile de drept internaţional, legile războiului, Principiile Cartei ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris sunt doar câteva acte normative pe care ar trebui să se fundamenteze toate problemele referitoare la crizele geopolitice (definirea crizelor, aria de manifestare, conţinutul acestora, amploarea şi intensitatea impactului, cauzele care le-au produs, măsurile şi acţiunile ce se preconizează a fi întreprinse, îndeosebi cele care presupun intervenţia armată).

114

CRIZELE GEOPOLITICE STATALE (NAŢIONALE)

CAUZE

Internaţionalizarea mediului de afaceri; Intensificarea concurenţei; Lipsa autorităţii manageriale; Climat de afaceri neatractiv; Neadaptarea relaţiilor politice, economice; financiare precum şi a concepţiilor şi instituţiilor corespunzătoare la noile condiţii oferite de mediul planetar; Destabilizarea funcţionării şi structurii sistemului politicoadministrativ; Deteriorarea gravă a relaţiilor sociale; Conflicte, competiţie de interese; Recesiunea economică; Instabilitatea politică; Tensiunile intergrupale; Degradarea mediului Polarizarea diferenţelor sociale şi politice; Desfăşurarea unor acţiuni provocatoare intercomunitare; Violarea sistematică a drepturilor omului; Declinul percepţiei asupra legitimităţii guvernului naţional.

efecte

EFECTE

Deteriorarea relaţiilor sociale; Dezvoltarea solidarităţii sociale împotriva administraţiei; Scăderea drastică a nivelului de trai; Sancţionarea administraţiei prin violenţă socială sau alternative electorale; Deteriorarea relaţiilor în procesul muncii; Incapacitatea de a continua producţia de bunuri sau servicii; Ruperea dinamicilor interne; Destructurarea sistemică; Scăderea numărului de locuri de muncă; excluziune socială; greve, demonstraţii, unele cu caracter violent; scăderea capacităţii instituţiilor statului în îndeplinirea funcţiilor acestuia.

Fig......Crizele geopolitice statale (naţionale): cauze , 115

CRIZELE GEOPOLITICE INTERNAŢIONALE ( REGIONALE ) CAUZE

EFECTE

Filosofii diferite cu privire la ştiinţa de a gândi spaţiul planetar; Limitarea resurselor şi accesul discreţionar la acestea precum şi la cunoaştere (tehnologie şi informaţie); Diversitatea sistemelor culturale (religioase); Diversitatea sistemelor politice (regimuri, doctrine); Dispute teritoriale; Exercitarea hegemonică a autorităţii; Prăpastia dintre prosperitate şi sărăcie: Punerea în pericol a valorilor şi instituţiilor fundamentale ale statului prin intervenţiile armate; Terorismul; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă, a materialelor fuzionabile şi a celor chimice şi biologice; traficul cu arme, droguri şi persoane; imigraţia  ilegală,  ca  urmare  a  creşterii  populaţiei  şi  a  efectelor  la  nivel politico-social.

Războaie şi revoluţii; Schimbarea prin forţă a regimurilor politice; Blocaje economice şi sancţiuni; Mişcări demografice catastrofale; Raţionalizarea consumurilor; Foamete şi boli; Catastrofe ecologice; număr mare de victime; distrugerea infrastructurii psihice şi instituţionale; paralizează activitatea în domeniile de bază; Polarizare politică;  Instabilitate politică; Tranziţie politică; Afectearea interesele vitale ale indivizilor, grupurilor, naţiunilor; Aducerea unor prejudicii imaginii sistemului în mediul intern şi internaţional; Producerea unor efecte negative pe plan economic, politic, cultural etc.

Fig..... Crizele geopolitice internaţionale( regionale): cauze, efecte

116

Etapele crizei geopolitice. Trăim într-o ” lume fără frontiere” după modelul capitalismului liberal, în care companiile transnaţionale, statele, guvernele, grupările culturale şi etnice monitorizează permanent distribuţia şi utilizarea resurselor pe întreaga planetă, generând suficiente motive de îngrijorare, într-un periculos joc geopolitic şi geostrategic. În această lume se intersectează autorităţile unor puteri concurente care acţionează, atât în interiorul statelor cât şi pe plan internaţional oferind ,de la o etapă la alta, un spectacol iraţional de haos şi violenţă. Aşa cum preciza Manuel Castells „ Puterea nu mai este concentrată în instituţii” ci e „difuzată în reţele globale de avuţie, putere, informaţii şi imagini – guvernarea de stat este înlocuită întro mare măsură de o constelaţie de forţe acţionând la diferite niveluri, cum ar fi noile identităţi culturale şi noile mişcări sociale” 45. Statele naţionale posesoare de resurse sunt tot mai constrânse pentru a facilita extragerea acestora fără pretenţii serioase reciproce. Pe fondul declinului relativ al statului naţional şi al acţiunii factorilor globalizării apar tot mai des fenomene de destabilizare economică, socială,politică şi militară. Printre acestea , M. Castells, The Information age”, vol II, The Power of Identity, Oxford Blackwell, 1997, p. 359 45

117

crizele geopolitice, reprezintă cu siguranţă un lucru extrem de serios pantru a fi „lăsate numai pe mâna politicienilor”. Realitatea demonstrează că, în general, crizele geopolitice apar în spaţiile naţionale, regionale şi global, atunci când factorii destabilizării geopolitice nu mai pot fi gestionaţi prin mijloace paşnice (negocieri de pace)sau prin mijloace juridice. Ca în cazul oricărui fenomen trecător, criza geopolitică este analizată, în evoluţia ei, pe etape şi anume: precriza (etapa preliminară), criza propriuzisă (etapa confruntării) şi postcriza (etapa de detensionare şi reintrare în normalitate). Studiul crizelor geopolitice pe mai multe etape şi faze, complică procesul de identificare a cauzelor care o generează, înţelegerea elementelor din conţinutul acesteia şi, mai ales, a strategiei de răspuns la criză. Precriza (etapa preliminară). Această etapă este delimitată de apariţia primelor elemente ale destructurării sistemului şi recunoaşterea oficială a declanşării crizei. Datorită unor atitudini consensuale, de natură diplomatică, această perioadă este greu sesizabilă de către cei mai mulţi dintre cetăţeni. În conţinutul etapei pot fi incluse următoarele componente:  în dinamica relaţiilor de putere internă şi internaţională apar poli de putere dominanţi în jurul cărora încep să graviteze atât interese gepolitice cât şi vectori geopolitici;  au loc o serie de mutaţii în sistemul intern şi internaţional care strică unitatea 118

(coeziunea) sistemului şi promovează acţiunea liberă a forţelor antagoniste;  relaţiile între componentele sistemului naţional (internaţional) se înăspresc, deciziile virulente, eronate şi neplăcute ocupă dialogul politico –diplomatic, apar incidente ;  guvernanţii rămân disponibili pentru consultări într-un cadru managerial rigid;  ies în evidenţă o serie de acuzaţii, neînţelegeri, probleme divergente cu mare încărcătură conflictuală, care pun în pericol interesele şi obiectivele comune;  pot apare unele modificări ale mediului internaţional (regional) prin anexarea unor teritorii;  au loc declaraţii virulente ale unor oameni de stat, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare , blocaje economice, sancţiuni sau chiarameninţări directe(ultimatum);  opinia publică este manipulată, spaima şi , nervozitatea induc o atitudine ostilă faţă de adversar;  evoluţia conflictuală este scăpată de sub controlul decizional, gradul de tensiune se amplifică şi prevesteşte izbucnirea conflictului violent (războiul). Criza propriuzisă (etapa critică). Această etapă este delimitată de ruptura politico-diplomatică dintre actorii sociali (recunoaşterea oficială a declanşării crizei – declanşarea conflictului armat) şi momentul în 119

care confruntările militare au încetat lăsând locul practicilor politico – diplomatice obişnuite Declanşarea conflictului armat este , de cele mai multe ori, precedată de orientarea atenţiei populaţiei spre un pericol iminent exterior, de la care ar porni toate ameninţările. Durate crizei propriuzise este variabilă, în funcţie de consistenţa forţelor antagoniste şi impactul produs asupra părţilor implicate. Cele mai caracteristice fenomene care alcătuiesc conţinutul acestei etape sunt:  atacul armat asupra adversarului şi implicarea nemijlocită a unor mari cantităţi de resurse (umane, financiare, economice, tehnologice, informatice,etc);  producerea unor serioase disfuncţionalităţi în sistem, datorate pierderilor şi irosirii resurselor;  demisia guvernelor sau înlăturarea prin forţă a regimurilor politice indezirabile;  crearea unor situaţii de risc major (scăderea drastică şi rapidă a monedei naţionale, prăbuşirea economiei, scăderea cruntă a nivelului de trai, apariţia unor pandemii;  au loc transformări violente în societate care afectează starea de normalitate (educaţia, sănătatea, munca, etc);  sunt puse în pericol valorile democratice: suveranitatea, integritatea, independenţa, democraţia, libertatea ;  este dereglementată activitatea tuturor instituţiilor fundamentale ale statului. Postcriza (etapa de destindere). Este cea de-a treia etapă a crizei geopolitice delimitată 120

de recunoaşterea oficială a încetării crizei de către actorii geopolitici implicaţi ( semnarea unui pact, angajament, convenţii, tratat, etc) şi intrarea în normalitate prin reconfigurarea relaţiilor internaţionale. Această etapă conţine următoarele elemente:  promovarea unei noi legitimităţi în dinamica relaţiilor de putere recunoscută bilateral sau multilateral;  apariţia unor principii noi de colaborare bazate pe adeziune şi încredere reciprocă;  desfăşurarea unor negocieri pe obiective de interes comun;  promovarea în comun a unor proiecte de refacere economică, socială şi culturală;  elaborarea şi aplicarea unor programe şi strategii de menţinere a păcii. Studiul atent al etapelor crizei geopolitice şi al impactului produs asupra statelor reprezintă o problemă extrem de serioasă a viitorului. Deşi sistemul social planetar este tot mai integrat şi greu de previzionat în evoluţia sa, investigaţiile ştiinţifice în domeniul geopoliticii vizează două aspecte fundamentale şi anume: a. evoluţia în timp a structurilor ştiinţificotehnice, economice, politice, demografice, ecologice, educaţionale, culturale ş.a. precum şi a variabilelor dependente de acestea (instituţiile, migraţia teritorială, mobilitatea profesională, structurile profesionale şi etnice, diviziunea muncii etc.);

121

b. riscurile şi ameninţările care însoţesc aceste variabile în manifestarea lor precum şi strategiile şi instrumentele de răspuns adecvate pentru contracararea sau limitarea acţiunii acestora. Caracteristicile crizei geopolitice. Caracterele predominante ale crizei geopolitice pot fi sintetizate astfel: sunt greu de previzionat motiv pentru care iau prin surprindere actorii implicaţi; se derulează cu rapiditate devansând uneori procedurile de răspuns; manifestă tendinţe de escaladare spaţială şi vectorială; necesită un grad maxim de ocupare a factorilor decizionali; imune o permanată monitorizare şi control; antrenează, în jurul forţelor antagoniste o multitudine de resurse care sunt irosite; creează o puternică presiune asupra forţelor pacifiste şi asupra necesităţii medierii . 4.3. Managementul crizei geopolitice Managementul crizei este un proces care implică organizare, planuri şi măsuri menite să aducă sub control criza, să oprească evoluţia acesteia şi să proiecteze o soluţie acceptabilă pentru părţile implicate. Acest proces urmăreşte logica luării unei decizii privind menţinerea stabilităţii unui sistem care funcţionează într-un mediu turbulent şi anume: culegerea şi evaluarea informaţiilor, analiza situaţiei, definirea opţiunilor de răspuns conform scopurilor şi implementarea soluţiei optime. 122

Definit, în sens larg, managementul crizei geopolitice este acea parte a managementului ştiinţific care studiază (analizează) dinamica intereselor geopolitice convergente şi divergente într-un spaţiu (sistem) geografic dat , orientează părţile implicate spre evitarea sau oprirea conflictului armat şi oferă soluţiile cele mai adecvate pentru instaurarea unei noi solidarităţi (coeziuni ) în sistemul analizat. În sens restrâns managementul crizei geopolitice cuprinde întregul sistem de proceduri şi instrumente utilizate în prevenirea şi gestionarea acesteia. Gestionarea crizei geopolitice este un proces de mare complexitate care are drept scop, prevenirea sau menţinerea sub control a factorilor generatori de criză precum şi limitarea efectelor acesteia în situaţia în care s-a produs. Managementul unei situaţii de criză geopolitică presupune un ansamblu de măsuri şi acţiuni (politice, diplomatice, economice, informaţionale şi militare) luate pe plan intern ( de către: guvern, ministere, prefecturi, primării) sau pe plan internaţional (de către: Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de securitate, Tribunalele internaţionale, Conferinţele de pace, guvernele statelor etc.) în vederea garantării securităţii mediului intern şi internaţional. Componentele managementului crizei geopolitice sunt: - identificarea factorilor de risc geopolitic şi evaluarea impactului asupra spaţiului geopolitic analizat; 123

- fundamentarea strategiilor anticriză prin elaborarea unor concepţii de acţiune în spaţiul de conflict; - elaborarea unor decizii de acţiune în urma unui proces de optimizare care să exprime o corelare justă între scopuri, resurse disponibile şi concepţia de ansamblu; - aplicarea deciziilor luate, în conformitate cu dinamica , etapele şi rezultatele obţinute; - dezangajarea şi elaborarea unui program pentru implementarea şi monitorizarea detensionării situaţiei; - restabilirea legăturilor anterioare sau crearea condiţiilor necesare noii stabilităţi. Principalele măsuri ale managementului crizei geopolitice sunt:  limitarea, stoparea acţiunilor violente, normarea comportamentelor;  cunoaşterea şi analiza corectă a factorilor care generează crizele;  înţelegerea şi aplicarea prevederilor actelor normative interne şi internaţionale în domeniu;  pregătirea şi gestionarea riguroasă a forţelor şi mijloaceleor stabilite pentru intervenţie;  elaborarea şi aplicarea celor mai adecvate strategii şi proceduri de acţiune în spaţiul de conflict;  constituirea şi existenţa apriorică a unor echipe de specialişti pentru gestionarea situaţiei de criză;

124

limitarea, stoparea acţiunilor violente, normarea comportamentelor;  reducerea tensiunilor;  încetarea confruntărilor ;  soluţionarea pe cale paşnică a disputelor politice;  menţinerea climatului de încredere şi securitate;  reabilitarea sectorului serviciilor sociale şi a instituţiilor;  informarea publicului asupra dinamicilor situaţiilor de criză. În funcţie de etapa în care sunt aplicate aceste măsuri, managementul crizei geopolitice poate fi înţeles ca management proactiv, reactiv şi interactiv. Prin aplicarea măsurilor respective sunt îndeplinite următoarele obiective:  reducerea tensiunilor existente şi limitarea manifestării lor;  organizarea pregătirii civile şi militare a comunităţilor pentru o reacţie pozitivă, constructivă;  dezvoltarea reacţiei opiniei publice la acţiunile agresive, violente ale părţilor implicate;  controlul conflictelor şi prevenirea escaladării lor. Pentru prevenirea şi contracararea acţiunii unor factori de risc la adresa apărării naţionale statul român, prin organele puterii de stat, poate institui starea de urgenţă sau starea de necesitate. Aceste măsuri excepţionale se 

125

adoptă pentru înlăturarea unor pericole grave care aduc atingere ordinii, sănătăţii, moralei publice, limitarea urmărilor unor dezastre (starea de urgenţă) sau, pentru înlăturarea unor pericole publice iminente care aduc atingere gravă siguranţei naţionale şi nu pot fi înlăturate prin intervenţia forţelor de ordine publică (starea de asediu). Sub presiunea noilor factori de agresiune asimetrică, lumea devine din ce în ce mai conştientă de faptul că, la nivel regional şi global este nevoie de un sistem de management al crizelor integrat, flexibil şi capabil să răspundă oportun întregului spectru de ameninţări şi riscuri. Atât la nivelul Alianţei Nord Atlantice (NATO) cât şi la nivelul Uniunii Europene sunt luate decizii importante care vizează dezvoltarea unor sisteme de apărare , a unor proceduri militare şi civile de răspuns la crizele geopolitice. La nivel planetar, crizele geopolitice apar ca fatalităţi istorice şi social–politice legate de o perturbare gravă a contextului global (regional), făcând inutile mijloacele de gestionare. Această perturbare masivă antrenează dezintegrarea unor sisteme sociale şi politice (state) ,distrugerea de vieţi omeneşti şi uriaşe pagube materiale şi financiare. Ieşirile din aceste crize sunt lente şi nu sunt lipsite de incidente sau alte variante de recidivă. Se poate vorbi despre ieşirea din criză când în lume este afişată şi funcţionează o nouă stabilitate. 4.4. Proceduri internaţionale pentru gestionarea crizelor geopolitice 126

Complexitatea şi sfera de manifestare a crizelor geopolitice impun, în mod obiectiv, realizarea unui cadru legislativ şi funcţional specific care să cuprindă atât prevederi ale actelor normative internaţionale cât şi experienţa acumulată de acele structuri de conducere şi execuţie cu atribuţii în managementul crizelor. La nivelul Alianţei NordAtlantice, după Summit-ul de la Washington din 1999, s-a reţinut concluzia că structura de comandă şi de forţe precum şi acordurile (procedurile ) existente nu mai corespund riscurilor şi ameninţărilor cu care Alianţa se poate confrunta în viitor. Din aceste considerente ,la Summit-ul de la Praga din 2002,s-au luat decizii importante privind potenţialul defensiv general al NATO. În acest scop, au fost stabilite datele de bază ale structurii de comandă, a fost aprobat Pachetul de Capabilităţi şi s-a dezvoltat conceptul Forţei de Răspuns NATO. Astfel s-a hotărât ca gestionarea situaţiilor de criză să se efectueze în funcţie de natura, intensitatea şi amploarea situaţiei de criză prin punerea în aplicare a patru tipuri de opţiuni şi anume: opţiuni preventive, măsuri de răspuns la crize, contracararea surprinderii, contra-agresiunea. Opţiunile preventive sunt constituite în cea mai mare parte din măsurile de ordin diplomatic, economic şi militar care sunt puse în aplicare în stadiile iniţiale ale crizei, într-un stat sau regiune geografică în care se face simţită prezenţa unor evenimente generatoare de risc cu impact asupra securităţii statului(regiunii 127

respective). De regulă , opţiunile preventive transmit un mesaj părţilor implicate de recurgere la paşi concreţi pentru soluţionarea, pe cale paşnică a diferendului. Prin caracterul defensiv şi preventiv, aceste opţiuni sunt deosebit de eficiente şi uneori acceptate. Măsurile de răspuns anti-criză sunt acţiuni planificate din timp şi disponibile imediat pentru a fi aplicate de către statele membre sau de către comandamentul NATO. Aceste măsuri vizează perfecţionarea stării de operativitate a Alianţei, activarea forţelor şi mijloacelor, protecţia populaţiei şi teritoriului statelor, precum şi strategiile de răspuns corespunzătoare. Sunt asfel concepute încât acoperă toate sferele de responsabilităţi, scurtează procesul de activare şi intrare în acţiune a forţelor operaţionale, creşte capacitatea de reacţie a Alianţei. Contracararea surprinderii se referă la acele măsuri care sunt necesare a fi luate în cazul unui atac sau iminenţei unui atac cu avertizare limitată. Sunt constituite din acţiuni defensive , atât militare cât şi civile desfăşurate în scopul asigurării securităţii populaţiei şi instalaţiilor fundamentale ale statelor membre. Contra – agresiunea reprezintă o treaptă superioară a ridicării capacităţii operaţionale a forţelor NATO, în sensul autorizării angajării forţelor împotriva statelor sau actorilor non-statali care conduc sau sprijină agresiuni împotriva statelor memebre. De cele mai multe ori, această opţiune este 128

pusă în aplicare imediat după declararea agresiunii. La nivelul Uniunii Europene (UE), începând cu anul 1990, politica externă şi de securitate comună (PESC) vizează apărarea comunitară împotriva acelor state considerate a fi un pericol datorită politicii pe care o promovează, proliferării armelor de nimicire în masă,incapacităţii de a gestiona şi controla propriul spaţiu de suveranitate. Statele membre ale UE depun eforturi pentru asigurarea instrumentelor şi mijloacelor necesare pentru contracararea acestor ameninţări. În concepţia europeană, managementul crizelor geopolitice acoperă o gamă largă de activităţi şi situaţii care includ: intervenţii pentru soluţionarea unui conflict armat; intervenţii pentru protejarea populaţiei civile din anumite zone supuse agresiunii; reconstrucţia zonelor afectate. Începând cu anul 1992, după experienţa oferită de criza iugoslavă, la nivelul UE s-au constituit structuri militare şi civile capabile să îndeplinească următoarele tipuri de misiuni: asistenţă umanitară şi salvare –evacuare; menţinerea păcii şi acţiuni de luptă pentru managementul crizelor şi restabilirea păcii. Foarte mulţi europeni, copleşiţi de problemele lor interne, nu întrevăd germenii unei contaminări războinice a continentului, apreciind că războaiele locale produc consecinţe departe de „căminul lor”. De asemenea , agenda diplomatică astatelor europene , destul de aglomerată cu alte teme majore (migraţia, şomajul, drogurile, terorismul 129

etc) distrage atenţia de la aceste posibile conflicte geopolitice. Din aceste cauze , multe din tulburările recente din domeniul relaţiilor internaţionale au reprezentat adevărate surprize politice. Pot fi exemplificete, în acest sens, “revoluţiile de catifea” din Europa de Est, Războiul din Golf, escaladarea rapidă a conflictelor etnice din Iugoslavia şi tensiunile tot mai acute dintre state şi naţiuni. Există o serie de explicaţii pentru eşecul previziunii evoluţiilor majore în relaţiile internaţionale În primul rand, menţionăm evoluţiile de ultim moment înregistrate în dinamica conflictelor şi lipsa unor informaţii de calitate, iar în al doilea rand, lipsa generală de interes, prejudecăţile cognitive, presiunile de natură societală şi epistemiologică şi neglijarea forţei opiniei publice. Majoritatea organizaţiilor guvarnamentale naţionale şi internaţionale au birocratizat excesiv diplomaţia şi au manifestat o reacţie întârziată în abordarea problemelor conflictuale (spre exemplu războiul din fosta Iugoslavie, faţă de care reacţia statelor europene a fost nehotărâtă şi întârziată). Tratatul de reformă a Uniunii Europene, semnat la Lisabona pe 13 decembrie 2007, intrat în vigoare la 01.01.2009, stabileşte competenţele UE în materie de politică extenă şi securitate, inclusive crearea unui cadru instituţional şi legal pentru o politică de apărare comună care trebuie să genereze o apărare comună. În această perspectivă se apreciază că, cele mai utile proceduri de gestionare a crizei geopolitice sunt: anticiparea conflictului; manifestarea unui interes comun pentru 130

limitarea conflictului; alertarea rapidă a structurilor de gestionare; determinarea gradului de risc ;formularea reacţiilor de răspuns; realizarea unui consens puternic; aplicarea procedurilor diplomaţiei moderne; construcţia unui sistem eficient de decizie; construcţia unei suprastructuri adecvate de intervenţie.

4.5. Implicarea O.N.U. în soluţionarea crizelor geopolitice Dreptul internaţional este acea ramură a legii care recunoaşte şi protejează atributele inerente ale demnităţii umane prin obligarea statelor la respectarea şi asigurarea standardelor de tratament universal recunoscute, care sunt esenţiale pentru supravieţuirea, demnitatea şi bunăstarea tuturor persoanelor supuse jurisdicţiilor. În situaţii de tensiuni şi tulburări, dezastre naturale şi pace, toate garanţiile referitoare la drepturile omului rămân aplicabile, deşi anumite restricţii în circumstanţe restrânse pot fi temporar permise. Sursele relevante de drept internaţional privitor la drepturile omului includ Carta ONU şi dreptul tratatelor şi de cutume. Aceste surse abordează drepturile omului în viaţa civilă, politică, socială şi culturală. În diverse moduri, statele au obligaţia de a respecta (de a nu încălca), de a proteja (de a asigura că alţii nu le încalcă) şi de a garanta (de 131

a lua măsuri concrete pentru crearea condiţiilor respectării) drepturile omului. Toate naţiunile care sunt membre ale Naţiunilor Unite sunt mandatate de articolele 55 şi 56 ale Cartei ONU să „promoveze ... respectarea şi aplicarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pentru toţi”. În situaţii de ostilităţi armate, fie ele noninternaţionale, dreptul internaţional umanitar se aplică împreună cu obligaţiile internaţionale legale relevante cum ar fi cele referitoare la drepturile omului prezentate anterior. Dreptul internaţional umanitar este acea ramură a legii care caută să protejeze indivizii în situaţii de conflict armat şi include dreptul conflictului armat. Dreptul conflictului armat (THE LAW OF ARMED CONFLICT - LOAC) reglementează conducerea ostilităţilor şi limitele metodelor legale de ducere a războiului. Este denumit adesea Dreptul Conflictului Armat sau Dreptul Războiului. Ca parte componentă a Dreptului Internaţional, LOAC se fundamentează pe două surse principale: - cutumele – practicile naţiunilor pe care ele le consideră norme cu caracter legal; - tratatele – expresie a acordurilor internaţionale. Componentele de bază ale LOAC sunt: - Jus ad bellum (dreptul care guvernează decizia de a desfăşura un război) este acea parte a dreptului războiului care guvernează legalitatea recurgerii la război; 132

- Jus in bello (legea care guvernează modul de ducere a războiului) este acea parte a dreptului războiului care guvernează modul în care se desfăşoară acţiunile militare. Încă de la înfiinţarea sa în 1945, ONU a încercat să se achite, cât mai eficient, de sarcina sa de menţinere a păcii în lume şi prevenirea conflictelor armate între naţiuni (şi în interiorul acestora). Eficacitatea ONU a fost însă limitată de câteva evoluţii şi anume: - absenţa accesului la forţele armate; articolele 42 şi 49 stipulează că forţele militare fac obiectul cererii Consiliului de Securitate; - Consiliul de Securitate prin intermediul membrilor permanenţi deţine dreptul de veto; - eşecul fracţiunilor războinice în ajungerea la un acord. În opinia unor analişti politici, principalii factori care au împiedicat ONU să-şi îndeplinească din punct de vedere istoric rolul pentru care a fost creat includ: - rivalităţi la scară geopolitică globală; - principiul suveranităţii statului care limitează intervenţiile în conflictele interne şi în problemele Drepturilor Omului; - sfera de influenţă a altor organizaţii care intră în competiţie cu ONU; - opoziţia faţă de sistemul ONU din partea unor guvernanţi (Sistemul Adunării Generale – „o ţară, un vot” şi Consiliul de Securitate constituit din membrii permanenţi cu drept de veto); - diferenţele economice dintre ţările sărace şi cele bogate; 133

- structura organizatorică învechită şi naţionalismul; - diminuarea sprijinului politic şi resurselor financiare acordate pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii. Pentru o înţelegere mai corectă a acţiunii acestor factori în sfera de responsabilitate a ONU privind operaţiunile pentru pace şi dreptul internaţional derulăm, în faţa cititorilor, câteva aspecte ale situaţiilor de criză din care rezultă eficacitatea acţiunilor întreprinse de ONU.  Războiul din Peninsula Coreeană a izbucnit în ziua de 25 iunie 1950. El a durat mai mult de trei ani şi a impus poporului coreean, din cele două zone situate la nord şi la sud de paralela 38, suferinţe nemaiauzite. Din prima zi, în acest război în care, pentru întâia oară, avea să angajeze ONU, totul a fost învăluit în obscuritate şi mister. Primele telegrame ale agenţiilor transmiteau veşti contradictorii în legătură cu declanşarea ostilităţilor. Ambele părţi (nordul şi sudul) se acuzau reciproc. Consiliul de Securitate al ONU s-a întrunit de urgenţă, a doua zi, pentru a restabili adevărul. Pentru restabilirea adevărului s-a prezentat un dosar care cuprindea numai două piese: o telegramă a lui Li Sîn Man (liderul politic al Coreei de Sud) care declara „Coreea de nord a atacat sudul” şi o altă telegramă, a membrilor Comisiei ONU, care se găseau la Seul, şi care se limita să spună că Li Sîn Man i-a convocat pentru a le da aceeaşi informaţie. Delegatul britanic din Comisie insista ca nici o decizie să nu fie luată înainte de a avea o completare de 134

informaţii, dar cu toate acestea, intervenţia americană alături de Li Sîn Man începuse asupra Nordului. ONU a întărit şi legalizat oficial faptul împlinit. S-a discutat mult valoarea acestei decizii: unul din cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (a căror unanimitate este cerută de Cartă) şi anume U.R.S.S, era absent; un altul, şi anume China, era reprezentat printr-o delegaţie contestată, aceea a lui Cian Kai - Shi. Oricum însă, era vorba de un război civil între două guverne revendicând fiecare caracterul de guvern naţional coreean, adică de o afacere internă a Coreei. În orice caz un fapt tulburător rămâne pe rol: până în ziua de azi dosarul este tot atât de gol ca şi în prima zi. Nu s-a făcut niciodată nici o anchetă în contradictoriu asupra faptelor petrecute în primele 48 de ore ale războiului din preajma paralelei 38 a cărei regiune a fost imediat interzisă corespondenţilor de presă de către comandamentul militar. Nici o Carte Albă nu a fost publicată de ONU în legătură cu aceste lucruri. Lumea nu a uitat că acest masacru s-a încheiat printr-un „meci nul”. Coreea continuă să fie divizată, voluntarii chinezi au evacuat de mult Nordul, în schimb, partenerii americani din Sud continuă să funcţioneze în bazele militare instalate la sud de paralele 38. Seul reclamă unificarea prin alegeri controlate de ONU în nord şi ataşarea acestuia la sud (mult mai populat), iar Phenianul doreşte această unificare prin alegeri generale controlate, la sud şi la nord, de 135

observatori neutrii, ONU fiind considerată fostă beligerantă.  Criza Canalului de Suez (1956) marchează începutul acţiunii primelor „căşti albastre” din istorie. Încă din 1954, de la preluarea conducerii Egiptului, Nasser, campion al naţionalismului arab şi al politicii de nealiniere, a dus o politică nefavorabilă Occidentului. La 26 iulie 1956, el a decretat naţionalizarea Companiei Universale a Canalului de Suez, cu capital majoritar francez şi britanic, a rechiziţionat instalaţiile şi bunurile Companiei situată în Egipt. Naţionalizarea Canalului a provocat la Paris şi la Londra reacţii pline de pasiune şi orice tentative de negociere au eşuat. Deşi recurgerea la ONU era soluţia legală, Parisul şi Londra s-au pus de acord pentru a acţiona militar legând acţiunea lor de un atac preventiv israelian. Operaţiunea francobritanică îşi propunea ca scop oficial o interpunere între israelieni şi egipteni cu scopul de a asigura protecţia căii de apă internaţionale. În noaptea de 29 spre 30 octombrie Israelul a atacat Peninsula Sinai iar Parisul şi Londra au lansat un ultimatum pe 30 octombrie, în baza căruia beligeranţii trebuiau să se retragă cu trupele la 16 Km de Canal (Israelul a declarat imediat că se supune). Începând cu 31 octombrie aviaţia francobritanică a bombardat bazele aeriene egiptene iar la 5 noiembrie trupele terestre francobritanice venite din Cipru, au debarcat la Port Fuad şi au atacat oraşul Port Said. Au început dezaprobările pe plan internaţional iar Moscova 136

a ameninţat cu represalii nucleare. Statele Unite, pentru că nu au fost consultate, au exercitat asupra aliaţilor o foarte puternică presiune. La 5 noiembrie URSS a cerut Consiliului de Securitate să someze Franţa, Marea Britanie şi Israelul să pună capăt intervenţiei lor, urmând ca, în cazul unui refuz, să se interpună o forţă de intervenţie internaţională (formată din sovietici şi americani). La 6 noiembrie englezii au renunţat iar francezii le-au urmat exemplul. A fost acceptată o încetare a focului. Criza Suezului a demonstrat că atât SUA cât şi URSS (implicată în 1956 în Ungaria) sunt capabile să se facă ascultate de sateliţii lor şi, în acord cu ONU, au profitat de ocazie să trimită, la propunerea Canadei primele „căşti albastre” în Egipt. Încă o dată istoria a demonstrat că acţiunile ONU au fost devansate de acţiunea militară francobritanică.  Efectuând un salt operativ în timp (au mai fost nenumărate crize geopolitice în care acţiunile ONU au fost devansate de acţiunile în forţă ale diferitelor state), anul 1999 semnifică apogeul crizei din Kosovo. Această provincie autonomă a Serbiei (10887 km2) populată cu aproximativ 2 milioane locuitori din care, albanezi în proporţie de 83%, a fost supusă începând cu anul 1988, unui pachet de măsuri, din partea guvernului sârb, menite a-i suprima autonomia. Confruntat cu diferite tipuri de persecuţii poporul kosovar s-a organizat, iar în 1992, a apărut o misterioasă armată de eliberare a provinciei Kosovo (UCK) care, a 137

început să se facă cunoscută prin atentate împotriva poliţiştilor, grănicerilor şi membrilor serviciilor speciale sârbe. La mijlocul lunii februarie 1998, UCK a ieşit la luptă deschisă şi a preluat controlul a cel puţin 30% din teritoriu. Această acţiune sinucigaşă a dat prilejul sârbilor de a purta o operaţiune de anvergură în care insurgenţii şi, alături de ei populaţia, au fost supuşi efectelor acţiunilor de masacrare. Lumea s-a emoţionat şi graţie eforturilor europenilor la ONU, rezoluţia 1199 adoptată la 23 septembrie, a cerut încetarea ostilităţilor şi o retragere a forţelor sârbe. În caz contrar, Consiliul de Securitate va lua „măsuri adiţionale” pe care unii s-au grăbit să le interpreteze drept o recurgere posibilă şi autorizată la forţa armată. Începând cu 15 ianuarie 1999, observatorii europeni (câteva sute) prezenţi în Kosovo au relatat despre masacrarea a 45 de ţărani albanezi ucişi, printr-un glonţ tras în cap şi aruncaţi într-o groapă, la Racak, în sud-estul provinciei Kosovo. Şeful grupului de observatori, americanul William Walker şi-a exprimat indignarea faţă de atrocităţile comise pe care le-a calificat drept crime împotriva umanităţii săvârşite de forţele sârbe de poliţie şi de armata iugoslavă. La 29 ianuarie, grupul de contact (Germania, SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Rusia) reunit la Londra a somat cele două părţi să se întâlnească la Rambouillet cu începere de la 6 februarie: dacă nici după un nou termen, de două ori câte şapte zile, nu se vor înţelege, NATO va lovi. Negocierile au degenerat şi la 24 martie 1999, puţin înainte de 138

orele 20:00, forţele NATO au început să bombardeze teritoriul iugoslav. Aşa a luat sfârşit criza din Kosovo şi a început ultimul război european al secolului XX. El a opus Serbia ţărilor membre NATO. Nici de această dată ONU nu şi-a dat acordul pentru folosirea forţei armate de către alianţa de ţări democratice, în care, nici unul dintre membrii acesteia nu era ameninţat (de fapt ONU nu putea, chiar sprijinită de politica Consiliului de Securitate, să monteze acel tip de forţă militară care să stopeze uciderile din Kosovo). După 79 de zile de bombardamente, Belgradul a acceptat ceea ce refuzase vehement cu două luni în urmă la Paris. Criza s-a încheiat cu înfrângerea Serbiei iar rezultatul a fost evaluat la nivel umanitar, politic şi militar. În plan umanitar bilanţul este înfricoşător: 800 000 de refugiaţi, o ţară pustiită, mii de civili asasinaţi. În plan politic, criza din Kosovo a reprezentat o ocazie mult aşteptată pentru Uniunea Europeană de a pune bazele unui sistem de securitate propriu, independent de SUA. În plan militar, NATO s-a dovedit o structură greoaie întâmpinând multe din dificultăţi privind conducerea operaţiunilor, comiţând multe erori (bombardarea ambasadei Chinei) şi lăsând un sentiment de nelinişte unui popor martirizat. Dezbaterile referitoare la aceste crize precum şi asupra celor mai recente (Afganistan ,Irak şi Liban) ridică o problemă de legalitate şi anume dacă SUA, NATO sau altă forţă, respectiv alianţă militară, poate acţiona de una singură, fără aprobarea Consiliului de 139

Securitate. În capitolul VIII al Cartei ONU se reglementează ca astfel de acţiuni pot fi întreprinse cu aprobarea Consiliului de Securitate şi că rapoartele trebuie adresate, în mod legal, acestui organism. Cu toate aceste reglementări de drept internaţional privind legalitatea conflictelor armate, crizele prezentate pe scurt, precum şi cele existente în contextul geopolitic actual, demonstrează că „tendinţa de privatizare” a acţiunilor în forţă ale unui stat (SUA), sau ale unei coaliţii militare, fără mandat din partea Consiliului de Securitate rămâne o problemă fundamentală. În timpul războiului rece, ONU a putut interveni în operaţiunile pentru pace în foarte puţine cazuri atunci când interesele marilor puteri nu intrau în conflict. În noile împrejurări strategice, la adresa securităţii SUA au apărut ameninţări extrem de serioase şi se proliferează noi ameninţări, iar ONU nu poate conferi Americii garanţii de securitate. În asemenea situaţie, SUA este hotărâtă să contracareze aceste ameninţări, să lupte şi să câştige războaie, în mod unilateral, ori de câte ori este necesar. Pentru a realiza acest obiectiv şi-a creat capabilităţile necesare iar o parte dintre acestea, le menţine în stare operaţională în zona Golfului Persic, Cu toată opoziţia unor lideri europeni faţă de acţiunea unilaterală militară a SUA în Irak şi a unor disensiuni apărute în NATO cu privire la momentul ales şi conţinutul măsurilor de asigurare, de către Alianţă, a securităţii teritoriului Turciei, evenimentele din zona Orientului Mijlociu s-au 140

derulat într-o formă violentă. Pe măsură ce proiectarea puterii americane în zona Golfului va fi din ce în ce mai evidentă, se vor accentua şi manifestările antiamericane, cu preponderenţă, în civilizaţiile islamice. Totodată, SUA îşi va menţine hotărârea că, în plan strategic, soluţia militară este inevitabilă, iar în jurul acesteia vor gravita tot mai puţine state. Rămâne de văzut care va fi ultima carte aruncată, în jocul geopolitic al confruntării SUAIRAK, de către Rusia şi China, şi în ce măsură, evenimentele care vor urma în Irak, vor marca un nou pas înainte pentru umanitate prin utilizarea forţei, sau un pas semnificativ înapoi. * * * În contextul geopolitic şi geostrategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare ci mai degrabă de tensiunile şi antagonismele generate de conflictele şi disputele etnice, de terorism şi crima organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată şi disputele economice. Desigur, pentru a preveni aceste pericole şi pentru a reduce riscurile pe care le pot produce, este necesar să se menţină o capacitate de reacţie efectivă şi constantă la nivel statal, regional şi global. Războiul din Golf şi războiul civil din Iugoslavia au spulberat starea iniţială de euforie pacifistă a perioadei care a urmat războiului rece. În locul acesteia lumea a fost confruntată cu un număr tot mai mare de conflicte, multe dintre ele neprevăzute, cuprinzând, prin anvergura lor, aria 141

internaţională. Efectul Sarajevo sau teama implicării în dispute de sorginte etnică sau naţionalistă au reînviat interesul pentru prevenirea conflictelor grave. Prevenirea conflictelor a devenit un concept cheie în dezbaterea noii structuri de pace şi securitate a Europei. Teatrul de război din Iugoslavia ne-a demonstrat că Europa nu este pregătită suficient pentru a gestiona crizele ce pot apare în interiorul ei. În pofida opiniei larg răspândite că se impune cu urgenţă îmbunătăţirea modalităţilor de prevenire a conflictelor, ideea rămâne o chestiune delicată şi nu a fost scutită de critici. Rezervele exprimate nu se referă la scopurile sale ci la modalităţile de a o pune în practică. Printre critici se numără cei care au tendinţa de a asocia prevenirea şi gestionarea crizelor cu constituirea unui sistem de securitate colectivă. Aceştia se arată preocupaţi nu numai de măsura în care este realizabil un atare sistem, dar şi de măsura în care el este de dorit. Există şi teama implicării într-un război ori de câte ori şi oriunde are loc un act de agresiune. Acestei temeri i se adaugă preocuparea pentru pierderea suveranităţii naţionale. Cei care formulează aceste critici nu aşteaptă realizarea condiţiilor pe care le presupune crearea şi funcţionarea eficientă a unei structuri de securitate. Ei socotesc că îmbunătăţirea climatului moral în domeniul politic este, pentru moment, departe de a fi evoluat îndeajuns pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcţioneze cu succes. 142

Interesele naţionale proprii sunt încă departe de a se afla pe acelaşi plan cu conceptul de bunăstare şi stabilitate a comunităţii internaţionale. Ideea în cauză este privită în mod critic şi de către cei care asociază prevenirea conflictelor cu amestecul şi ingerinţe în treburile interne, inclusiv intervenţia militară în scopuri umanitare sau de securitate. Aceşti critici protestează împotriva subminării principiilor neintervenţiei şi al suveranităţii. Numeroase regimuri aparţinând “Lumii a Treia”, de exemplu, se consideră foarte vulnerabile la sancţiunile colective şi se tem de faptul că marile puteri vor folosi în mod neadecvat dreptul la intervenţie pentru a urmări propriile interese egoiste. Alţi critici, şi cei din urmă, asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila folosire a forţei militare pentru a menţine sau restabili pacea. Ei se tem de o interpretare militaristă a ideii de prevenire a conflictelor. Toate aceste rezerve şi critici arată limpede faptul că prevenirea şi gestionarea crizelor (conflictelor) face parte din categoria fenomenelor despre care este mai uşor să se vorbească decât să fie puse în practică. În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că un sistem multipolar cu un număr mai mare de crize (conflicte) este mai instabil decât unul bipolar. Păstrarea echilibrului de forţe, prevenirea şi evitarea conflictelor, devin tot mai dificile, crescând totodată şi posibilităţile de a greşi în 143

aprecierea situaţiei. Concomitent, într-un sistem multipolar, încercarea de a încheia alianţe sau cooperări în domeniul militar poate duce la apariţia sau la agravarea unor contradicţii şi chiar la creşterea probabilităţii de conflict. În aceste condiţii, gestionarea crizelor devine dificilă, totuşi realizabilă, având în vedere posibilităţile disipării intensităţii între componentele sistemului în care se produc.

144

CAPITOLUL 5 ROMÂNIA – REPERE GEOPOLITICE ÎN ZONA DE INTERES A MĂRII NEGRE Cu siguranţă, istoria este ştiinţa care relaţionează timpul, spaţiul şi omul. Acesta este motivul pentru care oamenii consideră istoria ştiinţa cea mai interesantă a cunoaşterii. Remarcabilul cugetător român, Vasile Pârvan insistând asupra rolului axiologic şi cultural al evenimentului istoric sublinia:” Ca ştiinţă care studiază evoluţia societăţii omeneşti, sau a diverselor sale domenii, istoria a stimulat dorinţa oamenilor de a se proiecta în timp, de a înţelege propriul lor trecut de a fi solidari cu acesta sau, mai ales, de a se identifica cu el”. Cele două dimensiuni pe care se proiectează evoluţia fiinţei umane în traiectoria biologică sunt timpul şi spaţiul . Dintre cele două, timpul este considerat dimensiunea esenţială. Însă omul modern scapă din vedere aceste elemente importante ale existenţei lui şi, sub presiunile prezentului, gândeşte la viitor. Foarte puţini oameni includ în prezentul lor, trecutul, adică 145

istoria Noi , locuitorii acestor meleguri, ar trebui să înţelegem măcar acum, la momentul de răscruce al existenţei neamului românesc, că înainte de a fi europeni, facem parte din propria noastră familie, comunitate, naţiune şi avem datoria de a le proteja, dezvolta şi reprezenta într-un viitor comun. Reamintim cuvintele lui Nicolae Iorga prin care sunt transmise mesaje din trecut spre viitor:”..pe aceste două temelii se sprijină mărirea trainică a unui neam: amintirea vie a trecutuluiu şi conştiinţa datoriei împlinite”. În ce priveşte neamul românesc şi statul naţional unitar „România” acestea reprezintă creaţia firească a unui popor care a parcurs anumite etape şi momente evolutive importante ce au influenţat atât viaţa în regiunile geografice româneşti cât şi civilizaţia europeană şi mondială. România de azi reprezintă o transformare modernă a statului (regatului) Dac, a Daciei Felix, a statului român creat de Mihai Viteazul la 1600, a României moderne din 1920 creată sub coroana lui Ferinand, de către eminenţi oameni de stat 46 Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927), cunoscut om politic român, de profesie inginer, preşedinte al Partidului Naţional Liberal (1913- 1927), membru de onoare a Academiei Române din 1923.A îndeplinit funcţii publice de rang înalt: Ministrul Afacerilor Străine, Ministrul de Interne, Ministrul de Război, Preşedintele Consiliului de miniştrii. A avvut un rol important în făurirea statului naţional unitar român... Alexandru Marghiloman (1854 – 1925), om politic, jurist, lider conservator. În cadrul Consiliului de Coroană din 1914 şi în cel din 1916a militat pentru poziţia de 46

146

având largă susţinere naţională. Pacea de la Paris (1919 – 1920) a reprezentat doar evenimentul internaţional care a consfiinţit oficial, edificiul României moderne. 5.1. Intersecţii istorice în zona de interes a României. Poziţia geografică a României în sud-estul continentului european a creat unele avantaje benefice care au impulsionat viaţa economică, politică şi culturală în toate zonele locuite de strămoşii noştrii. Statul dac centralizat deţinea o poziţie geografică privilegiată la intersecţia celor două culturi cu care a început evoluţia Europei şi anume, cultura elenă 47 (dinspre sud– est) şi cultura latină (dinspre sud – vest). Atât neutralitate a României. A mediat Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie 1918 cu efecte umilitoare pentru România dar care a permis supravieţuirea statului român. Iuliu Maniu ( 1873-1953), politician român , deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim – ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. A avut un rol important în făurirea statului naţional unitar român. Decedat în închisoarea de la Sighet în 1947, fiind deţinut politic. 47 Încă din secolul al VIII-lea î.e.n., corăbiile greceşti cu negustori, meşteşugari, ostaşi şi marinari au intrat în marea denumită de Sciți Axaina (albastru întunecat) pe care o denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). De asemenea şi gurile Dunării le atrage atenţia prin posibilitățile sale comerciale şi coloniști veniți din Marea Egee și de pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăți-porturi. Printre cele mai importante dintre aceste cetăți se numără Callatis, Tomis, Histria, pe malul Mării şi Aegyssos (Tulcea) și Axiopolis (Cernavodă) pe malul Dunării.

147

actualul spaţiu al României cât şi zona Peninsulei Balcanice erau locuite de comunităţi indo-europene, respectiv, Iliri şi Traci. În timp ce Iliri dominau zonele apusene până la Marea Adriatică şi MareaIonică, Tracii erau identificaţi la nord şi sud de Dunăre, în jurul Mării Negre şi al Mării Egee. Etnogeneza noastră a românilor începe odată cu atestarea istorică a geto-dacilor pe care Herodot48, încă din anul 514 î.e.n., îi menţionează ca fiind “cei mai viteji si mai drepti dintre traci “.Populaţia geto-dacă întemeiază încă din secolul I î.e.n. statul getodac. În anul 82 î.e.n. este menţionat pe tronul statului dac centralizat Burebista iar apoi se succed la tron: Deceneu, Comosicus, Corylus, Scorilo, Duros şi Decebal. Cucerirea Peninsulei Balcanice de către Imperiul Roman (sec. II î.e.n.- sec I e.n.) i-a obligat pe daci să trăiască în contact cu civilizaţia romană. Stăpânirea romană instalată în urma războaielor daco-romane (101.-102 e.n. şi 105-106 e.n) a avut influenţe hotărâtoare asupra vieţii economice , sociale şi culturale precum şi asupra apărării elementului autohton dac. Din această convieţuire s-au format structurile lingvistice ale civilizaţiei recunoscute sub denumirea statului Dacia Felix. Deşi în anul 271 e.n. împăratul roman Aurelian ( 270- 275 e.n. ) îşi retarge trupele şi administraţia sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare asupra liniei Dunării , pe teritoriul Daciei Felix, la nord de Dunăre, a rămas o populaţie numeroasă, romanizată, cu structuri linvistice 48

Herodot

148

temeinice daco-romane. În tot acest proces istoric Dobrogea49 (intrată sub stăpânire romană încă din anul 46 e.n., şi rămasă în provincia Moesia Inferioară până în anul 602 e.n.) a avut o mare importanţă strategică pentru Imperiul Roman (trupe, castre, flota Dunării). La sfârşitul secolului al III-lea e.n. Imperiul Roman îşi reface unitatea sub domnia împăratului Diocleţian (284 -305 e.n.). Dobrogea romană este influenţată de reformele lui Diocleţian şi este menţionată sub numele de Scithia. Aceasta rămâne sub ocupaţie romană 50 până în anul 602 e.n. când apărarea Dunării se prăbuşeşte şi teritoriul Dobrogei este invadat de avari ,slavi şi bulgari.Dobrogea rămâne sub dominaţie bulgară până în anul 971e.n. când revine sub ocupaţie bizantină,iar Bulgaria este cucerită de bizantini în anul 1014.

Din cele mai vechi timpuri Dobrogea a fost locuită de triburi trace denumite geto-dace (Geți fiind numirea grecească iar Daci cea romană). După cum Herodot menționează în Istoriile sale, în 514, anul expediției lui Darius, şahul Persiei, Dobrogea era locuită în mare parte de triburi geto-dace. Chiar şi sub stăpânirea persană, cetățile greceşti au influențat semnificativ comerțul dintre mare şi Dacia, marcând progresul comerțului dacilor și a civilizației acestora. 50 În anul 330 e.n. împăratul roman Constantin a mutat capitala imperiului la Constantinopole vechea denumire a oraşului Istanbul de astăzi, aflat în Turcia. În anul 395 e.n. imperiul se divide în Imperiul roman de Apus şi imperiul roman de Răsărit (numele original al oraşului Constantinopol a fost „Bizanţ” de la grecescul Byzantion). Iustinian (527-565 e.n.) este ultimul împărat care asigură o apărare eficace a Dobrogei. 49

149

Astfel, pe teritoriul Daciei şi în zonele limitrofe, pe baza acestor trei culturi (dacică , elenă, şi preponderent latină) se individualizează structurile lingvistice ale civilizaţiei recunoscute sub denumirea statului Dacia Felix. În zorii Evului Mediu izvoarele scrise îi atestă pe teritoriul vechii Dacii pe români. Etnogeneza poporului român reprezintă o problemă fundamentală la care ştiinţa istorică româneasă a dat răspunsuri argumentate şi convingătoare. Încă din secolul al IV –lea pe teritoriile locuite de daco-romani au pătruns populaţiile migratoare a căror influenţă a fost extrem de redusă. La venirea slavilor în secolul al VI-lea e.n., fondul principal de cuvinte si structura latina a limbii era deja formata. Ei au lasat cuvinte in limba, dar n-au putut schimba caracterul romanic al limbii si poporului român. Deşi poporul român este format în perioada anterioară epocii feudale, ei sunt menţionaţi în izvoarele medievale din momentul în care încep să se organizeze în formaţiuni politice. Cele dintâi atestări ale prezenţei populaţiei romanice la nord de Dunăre sunt menţionate în Tratatul militar bizantin „Strategikon”, la începutul secolului al VII-lea. În secolul al X-lea, constantin al VII-lea Profiropenetul, în documentul intitulat”despre administrarea imperiului” menţionează la nord de dunăre populaţia romanică. Românii sunt denumiţi cu termenul” Vlah” într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul în anul

150

980, după care menţiunile51 se înmulţesc sub denumirile de „Valahi”, „Olahi”, termene rămase de la slavi prin care erau denumite popoarele romanice. Incă din secolul al VII-lea poporul român este menţionat ca un popor distinct în spaţiul central şi sud- est european. Acest popor are o organizare socială corespunzătoare celorlate popoare europene şi vorbeşte o limbă romanică. Secolele IX şi XX consacră primele formaţiuni politice româneşti sub forma cnezatelor şi voievodatelor. Între secolele XI şi XIII în teritoriile locuite de români pătrund în ordine maghiarii (în Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XI-lea), saşii (colonizare paşnică începând cu secolul al XIIlea în părţile de vest ale Transilvaniei, precum şi în Sibiu, Orăştie, Bistriţa, Braşov), teutonii (în anul 1211 în Ţara Bârsei, alungaţi în anul1225). Formarea statelor feudale româneşti este rezultatul unui lung proces istoric îngreunată mult de puternicele presiuni exercitate din afară asupra teritoriilor locuite de români. Organizarea Voievodatului Transilvaniei, întemeierea statelor feudale Ţ. Românească, Moldova şi Dobrogea în secolul al XIV-lea au avut o importanţă fundamentală în dezvoltarea civilizaţiei româneşti şi păstrarea fiinţei În Tratatul „Podoaba Istoriilor” românii sunt localizaţi între Dunăre şi Munţii Carpaţi, de către geograful persan Gardizi; istoricul bizantin Kinamos menţionează faptul că aceste populaţii sunt venite de la Roma; cronicile şi diplomele bizantine; Cronica notarului anonim al Regelui Ungariei Bella al III-lea; cronicile vechi ruseşti (anul 1200 e.n.); Diploma lui Andrei al II-lea (anul 1222);Diploma Andreanum (anul 1224); Diploma Ioaniţilor (anul1247),etc 51

151

naţionale. Lupta neobosită pentru apărarea statelor feudale româneşti a priectat în istoria naţională figurile unor oameni de stat şi conducători militari străluciţi cum sunt legendarii: Ştefan cel Mare,Alexandru cel Bun, Ioan Vodă cel Cumplit, Mircea cel Bătrân,Iancu de Hunedoara, Mihai Vitezul, ultimul realizând la Alba Iulia visul de unitate a întregii naţii, la 1600. Confruntarea permanentă politică, diplomatică şi militară cu Imperiul Otoman, a evidenţiat statornicia noastră în acest spaţiu carpato dunărean şi libertatea de ne exercita drepturile suverane asupra teritoriului. Evoluţia statelor feudale româneşti, sub toate aspectele, este sincronizată armonios cu evoluţiile statelor europene iar revoluţiile burghezo democratice de la jumătatea secolului al XIX-lea, aveau să contamineze şi spaţiul românesc şi să-l propulseze în epoca modernă. Toate demersurile noastre în vederea păstrării independenţei şi suveranităţii au fost însoţite de puternice ameninţări din partea celor trei imperii vecine şi anume: Imperiul otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic. Pe teritoriul României s-au intersectat interesele şi influenţele vecine din trei direcţii: dinspre Europa Centrală, dinspre Sud, din Balcani, dinspre Est din stepele euroasiatice. Evenimentele istorice confirmă o realitate şi anume că, aceste forţe s-au suprapus şi intersectat. Agresiunile produse dinspre sud au vizat, cu prioritate, stăpânirea Bazinului Pontic (M. Neagră) şi ,ulterior, cucerirea zonei carpatice. 152

Unificarea Principatelor române în anul 1859 şi formarea României moderne, câştigarea independenţei României în 1878 au fost evenimentele premergătoare actului legitim din decembrie 1918, de la Alba Iulia , când s-a desăvârşit formarea Statului Naţional Unitar Român. În secolul al XX-lea România a trecut prin două războaie mondiale, a supravieţuit marii Crize din 1929 -1933, a suportat un regim comunist odios şi a triumfat liberă în anul 1989, luna decembrie, când poporul suveran a înlăturat dictatura comunistă. După 20 de ani ,încă mai căutăm sensurile cele mai potrivite pentru păstrarea patrimoniului zestrei naţionale , dezvoltarea economică , creşterea bunăstării şi consolidarea democraţiei. 5.2. Poziţia geopolitică a României În discursul geopolitic se întâlneşte destul de des sintagma ”România-ţară balcanică”. Această sintagmă este utilizată în mod eronat şi face trimitere la o serie de evenimente istorice care au avut loc în secolele XIX şi XX în zona balcanică şi în care România a fost implicată nemijlocit. Discuţiile purtate pe această temă au depăşit hotarele naţionale şi au format obiectul de cercetare al unor geografi străini 52 Marele geograf francez Emmanuel de Mortonne aduce cea mai convingătoare argumentare privind apartenenţa geografică a României la Europa Centrală. În Tratatul de Geografie universală (Paris 1934), volumul IV, acesta marchează limitele Europei centrale între care situează şi poziţia geografică a 52

153

care au poziţionat din punct de geografic România, în Europa Centrală.

vedere

În consens cu această realitate, geograful francez Jaques Ancel, în lucrarea ”Peuples et Nations de Balkans”(1930), delimitează graniţa de nord Peninsulei Balcanice pe fluviul Dunărea poziţionând astfel România, în Europa centrală. Există şi o delimitare strictă a Europei Centrale realizată de către Grupul de la Vişegrad(Polonia, Cehia, Ungaria, Austria, Slovacia) care consideră celelalte state, inclusiv România, în României alături de Germania, Polonia, Elveţia, Cehoslovacia şi Ungaria.. 154

Peninsula Balcanică. O serie de publicaţii continuă să prezinte România, alături de Albania, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Croaţia; Solvenia, Sebia, Muntenegru în Peninsula Balcanică. După cel de-al Doilea Război Mondial, Lucrările geopolitice au indicat poziţia geografică a României în Europa de Est. Toate scenariile geostrategice luau în calcul o asemenea poziţionare având conotaţii politice de apartenenţă la blocul comunist. Revenind la conotaţia geografică şi nu la cea politică, Departamentul de Stat al SUA a dat în anul 1994, o declaraţie în care preciza „România nu este o ţară din Europa de Est”. Sintagma „Balkanii butoiul cu pulbere al Europei a fost confirmată de evenimentele sângeroase care au avut loc sub cerul fostei Iugoslavii, în ultimul deceniu al secolului XX. În spaţiul geopolitic actual, România se situează la intersecţia axelor geoeconomice vest – est (Europa Occidentală – Spaţiul Comunităţii Statelor Independente) şi nord-vest, sud-est (Germania şi Europa Centrală – Orientul Apropiat şi Mijlociu). Dacă luăm în considerare şi axele geoeconomice Marea Caspică – Marea Neagră - Marea Mediterană şi Canalele RinMain- Dunăre (care leagă Marea Nordului de Marea Neagră)rezultă o serie de avantaje geopolitice. Teritoriul României se situează la mijlocul zonei temperate fiind străbătut de paralela de 45° care trece prin sudul ţării (sudul Deltei Dunării, nord de municipiile Ploieşti şi Târgu Jiu şi comuna Ciclova Română din judeţul Caraş155

Severin). Ea se găseşte deci, in mijlocul zonei celei mai favorabile dezvoltării social-umane. Peste jumătate din frontierele actuale ale României sunt frontiere naturale (Dunărea, Marea Neagră, Prut sau Nistru pentru România Mare). Din lungimea totală a frontierelor României actuale (3 .190,3 km), frontierele fluviale însumează 1857,1 km, iar cea maritimă 287,9 km). Frontierele naturale sunt: cu statele C.S.I, (1021,8 km fluvială si 31,7 km maritimă, faţă de doar 273,8 km frontieră terestră); cu Bulgaria (470,0 km fluvială, 22,2 km maritimă, faţă de 139,1 km terestră) si cu Sebia (325,4 km fluvială şi 218,9 km terestră). Doar în vecinătate cu Ungaria avem frontieră convenţională terestră dominantă, respectiv, 454,9 km şi doar 39,9 km frontieră fluvială (pe cursul superior al Tisei). Teritoriul României are formă elipsoidală avân dimensiunile de circa 720 km de la vest la est şi de circa 514 km de la nord la sud. Lungimea totală a frontierelor este de 3190,3 km ( 1036,7 km frontieră terestră, 1 857,1 km fluvială şi 287,9 km maritimă). România are o suprafaţă de 237 500 km fiind apropiată ca mărime de state europene marcante, cum este Marea Britanie (244130 km2).

156

CAPITOLUL 6 HEGEMONIA MONDIALĂ

AMERICANĂ

ŞI

NOUA

ORDINE

INTRODUCERE „Statele Unite ale Americii nu au fost niciodată aşa de puternice ca la începutul acestui 157

secol", se apreciază în Atlasul geopolitic si cultural. De fiecare dată, Statele Unite au fost puternice si dominatoare prin puterea lor. De fiecare dată, această putere s-a exprimat într-un context particular şi a îmbrăcat forme diferite. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite erau puternice mai întâi prin economia lor, care asigura aproape 50% din PIB-ul mondial Dar nu putem uita că această dominaţie covârşitoare avea loc pe fondul ravagiilor produse de conflagraţie, al prăbuşirii sau epuizării puterilor acelui moment. Perioada Războiului Rece a fost marcată de competiţia între cele două superputeri ale vremii. Când una s-a prăbuşit, prin forţa lucrurilor puterea celei victorioase a ieşit mai bine în evidenţă şi s-a impus dominator. Celelalte forţe economice erau cele care se afirmaseră sub umbrela de securitate oferită de SUA, erau aliatele de până atunci. Situaţia nu mai semăna cu cea de după cel de-al Doilea Război Mondial. SUA aveau o poziţie de frunte în anumite domenii — militar şi cultural, la care ar trebui adăugat cel al prestigiului —, iar în cel economic, decalajul exista, dar era departe de a fi foarte clar. Japonia făcuse salturi imense şi în anumite domenii egalase SUA. La fel Uniunea Europeană. Meritul SUA în perioada care a urmat Războiului Rece este că a consemnat 107 luni de creştere economică neîntreruptă, un adevărat record, care a făcut ca partea acestei ţări în PNB-ul mondial să se ridice de la 25% în 1990 la 158

aproape 30% în 2000. Astfel, economic vorbind, SUA sunt mai puternice acum decât Japonia, Germania şi Franţa, deci următoarele trei ţări ca putere economică, luate la un loc. Japonia nu a mai înregistrat creştera cu care ne obişnuise iar U.E. chiar dacă nu a traversat o criză, a consemnat ritmuri de dezvoltare sub cele ale SUA. Ca urmare, poziţia economică a SUA s-a consolidat iar decalajele în domeniul militar, deja foarte mari, au devenit, practic, de nerecuperat. Situaţia este similară şi în plan cultural. Din perspectivă geopolitică, câteva lucruri ni se par extrem de importante, imposibil de ocolit, în primul rând, modul cum a devenit America putere si, apoi, superputere mondială, datele naturale, sociale şi politice ale acestei evoluţii spectaculoase. Fiind singura superputere a lumii, este important să insistăm asupra caracteristicilor, atuurilor şi slăbiciunilor sale. În al treilea rând, care este comportamentul internaţional al unei superputeri? Sunt SUA seduse de visuri imperiale, vor să devină o nouă Romă?. Dar cum înţeleg SUA să-şi exercite noul rol? Vor reuşi să evite tentaţia imperială sau cea hegemonică? Judecând după datele devenirii lor istorice, ar trebui să spunem că da. Analizând o serie de evoluţii din ultima vreme, inclusiv o serie de lucrări americane, scrise de autori americani, care arată că America, în loc să conducă lumea, promovează un fel de confruntare cu lumea, că această ţară transformă problemele interne ale 159

altor state în probleme internaţionale, că SUA, din „naţiune indispensabilă", sunt pe cale să fie percepute drept un fel de „stat-problemă" atunci, chiar dacă răspunsul nu este negativ, problema comportamentului internaţional al singurei superputeri a lumii merită o analiză mai nuanţată. În sfârşit, împreună cu Canada si Mexic, SUA au întemeiat o nouă regiune economică: NAFTA — North American Free Trade Agreement. O analiză comparativă a acestei regiuni în raport cu Uniunea Europeană şi cu ASEAN este instructivă, la fel ca şi relevarea unor semnificaţii geopolitice ale noii regiuni. 6.1. DATE GEOGRAFO - ISTORICE Istoria SUA poate li văzută ca un proces continuu de expansiune, favorizat, în primul rând, de datele naturale, de ceea ce preşedintele John Quincy Adams numea „forţa naturală", irezistibilă, care a împins în permanenţă graniţa către vest. Expansiunea a fost alimentată de diverse ideologii, de inspiraţie religioasă sau laică, precum „destinul manifest", „America americanilor", „America — ultima si cea mai bună speranţă a omenirii", în virtutea cărora americanii ar avea o adevărată datorie de a răspândi idealurile şi instituţiile democratice pe întreg continentul american şi, din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, chiar în întreaga lume. Câteva repere în istoria Statelor Unite ne 160

vor ajuta să înţelegem mai bine acest proces de expansiune .

161

Din perioada colonială (1497-1763) merită reţinute câteva momente, care oferă o anumită înţelegere a evoluţiei de mai târziu a Statelor Unite. După descoperirea Americii de către Columb (1492), noile teritorii sunt luate cu asalt mai ales de către spanioli şi francezi. In secolul al XVI-lea, sudul este cucerit, în mare, de spanioli, iar nordul de francezi. Domnia reginei Elisabeta marchează o schimbare de orientare în politica britanică de expansiune. Elisabeta înţelege faptul că noul continent va fi mai bine exploatat prin intermediul unor colonii permanente, populate 162

de colonişti care să lucreze pământul, să trimită surplusul către metropolă şi să stabilească forme de guvernare locală. Modelul va fi impus pe întreg continentul nord-american mai ales de coloniştii britanici din Virginia. Aceştia vor refuza să mai lucreze pentru acţionarii companiei care îi trimisese în America şi se vor angaja într-un proces de împroprietăA. rire. In teritoriile care au urmat modelul Virginiei se vor forma adunări populare ale coloniştilor, acestea dobândind treptat puterea de a emite legi. În secolul al XVIII-lea, instituţiile politice din coloniile britanice de pe Coasta de Est se maturizează ca urmare a unei politici de „neglijare benignă"4 din partea Londrei. In jurul anului 1760, coloniştii încep să pună sub semnul întrebării parteneriatul transatlantic, încercările de desprindere se intensifică o dată cu impunerea, de către metropolă, a impozitului pe timbru (1765), prin care erau taxate documentele oficiale, cărţile de joc şi almanahurile din colonii. Nemulţumirile mocnite izbucnesc în 1773, când guvernul britanic încearcă să impună pentru ceaiul produs de o companie engleză un preţ mai mic decât cel al ceaiului produs de autohtoni. Un grup de americani din Boston aruncă în ocean tot ceaiul încărcat pe vasele respectivei companii. Evenimentele de la Boston marchează începutul 163

confruntărilor deschise între metropolă şi colonii, iar războiul va începe oficial în 1775. În 1776, cele 13 colonii care iniţiaseră procesul de desprindere — Connecticut, Dela-ware, Georgia, Maryland, Massachussets, New Hampshire, New Jcrsey, New York, North Carolina, Pennsylvania, Rhode Island, South Carolina, Virginia — semnează Declaraţia de Independenţă. Războiul ia sfârşit în 1783, iar Statele Unite ale Americii sunt recunoscute ca stat suveran. Graniţele noului stat sunt trasate de-a lungul râului Mississippi, acoperind zona Marilor Lacuri şi partea de nord a Floridei. În 1787 este aprobată noua constituţie, care echilibrează raportul dintre puterea statelor membre şi administraţia centrală. Conştient că independenţa politică este lipsită de semnificaţie în absenţa independenţei economice, Madison, unul dintre primii preşedinţi, impune o serie de măsuri care favorizau navele americane în raport cu cele străine în porturile interne. Tot Madison va impune bariere împotriva bunurilor de provenienţă britanică şi a navelor care transportau astfel de produse până în momentul în care Marea Britanie urma să permită accesul produselor americane pe piaţa britanică şi a Indiilor de Vest. f^. Ca urmare a acestor masuri, SUA cunosc o perioadă de dinamism economic. In 1796, 164

valoarea exporturilor americane se dublează comparativ cu perioada de dinainte de război, în 1801 este de trei ori mai mare iar în 1803 de patru ori. Transportul bunurilor de orice provenienţă pe ruta transatlantică începe să fie efectuat aproape în exclusivitate cu nave americane. In felul acesta, SUA, care nu produceau aproape deloc zahăr, de exemplu, au devenit în scurt timp cel mai mare intermediar în domeniu. Un punct de reper în războiul pentru independenţă economică îl reprezintă achiziţionarea Lousianei (1803). Teritoriul cumpărat de la Napoleon era de importanţă strategică: New Orleans reprezenta un centru comercial puternic şi o importantă cale de acces spre Mexic, iar râul Columbia oferea ocazia de a stabili o ruta comercială directă cu Asia. Un amănunt oarecum amuzant este faptul că, în acel moment, guvernul american nu dispunea de lichidităţi pentru a onora tranzacţia. Numai după ce au ocupat New Orleans americanii au vândut o serie de acţiuni unor firme britanice, care, după reţinerea comisionului, au plătit suma către trezoreria franceză. După cumpărarea Lousianei, americanii îşi îndreaptă atenţia către Florida (1819). Peninsula Florida reprezenta modalitatea de a controla căile de acces de la Atlantic către Golful Mexic. Istoriografia americană subliniază faptul că cele două Floride (de vest şi de est) au fost cumpărate de către americani de la spanioli, dar 165

tratatul care consfinţeşte trecerea acestui teritoriu în posesia SUA nu face vreo referire la aşa ceva. Interpretarea înaintării către Vest drept o serie de „afaceri reuşite" a fost preferată în discursul oficial pentru a impune ideea că „spre deosebire de alte naţiuni, Statele Unite nu ocupă teritorii, ci doar le cumpără'". O părere opusă exprimă chiar diplomatul spaniol care a negociat tratatul referitor la Florida: „americanii cred că teritoriul lor este destinat spre a se extinde, acum până Ia istmul Panama şi, după aceea, până unde se sfârşeşte Lumea Nouă [... |. In goana lor după cât mai mult teritoriu, Statele Unite urmăresc nu numai obiectivul de a extinde limitele ţării — deja prea mari — şi de a se pregăti pentru dominarea întregii Lumi Noi, ci şi pe acela de a-şi asigura un imens fond de resurse şi de bogăţii, pe care să le valorifice în întregime." Intre 1820 şi 1860, Statele Unite anexează Texasul, poartă un război cu Mexicul, în urma căruia anexează Arizona şi New Mexico. Apoi se îndreaptă spre vest. încorporând teritoriile care constituie astăzi California, Nevada, Utah, părţi din Montana, Orcgon, Washington. Teritoriul încorporat în această perioadă are importanţă pe mai multe planuri. In primul rând, el adaugă suprafeţei SUA cam o treime din ce deţineau la acel moment. In al doilea rând, sunt teritorii bogate în aur (California), în zăcăminte petrolifere (Texasul). Dar poate cel mai important lucru, sunt teritorii care asigură 166

deschiderea ţării spre Pacific şi spre Asia. Prin încorporarea lor, SUA devin o putere pacifică şi, în felul acesta, câştigă o poziţie strategică pe care nu o mai deţinea nimeni: de a se învecina pe o lungime aproximativ egală cu ambele oceane, de a avea legături maritime directe cu cele două continente importante: Asia şi Europa. Actualizarea acestui rol era o problemă de dezvoltare şi de modernizare internă. Dar poziţia fizică, geografică, fusese deja asigurată. în 1848, SUA încearcă să cumpere Cuba de la Spania, dar Spania — alarmată de invazia americană în Texas — refuză oferta şi comasează pe teritoriul cubanez o forţă militară de aproximativ 20.000 de soldaţi. În acea perioadă, Golful Mexic era numit „Marea Neagra a Americii", Havana — un alt Sevastopol, iar Mexicul — Turcia Americii. Cuba şi Mexic trebuiau păstrate în sfera de influenţă a Americii, reprezentând teritorii vitale pentru o rută comercială dinamică, o rută care să nu fie împărţită cu nici o altă putere. Expansiunea si consolidarea economică sunt întârziate de Războiul Civil (1860-1865). Declanşat dintr-o multitudine de motive — dintre care cele economice sunt şi ele semnificative —, războiul va li câştigat de statele din Nord tot prin recursul la măsuri economice, mai ales ca urmare a capacităţii acestora de a impune blocade asupra porturilor Confederaţiei şi de a le deconecta de la fluxurile comerciale consacrate. 167

Perioada de reconstrucţie (1865-1896) este una de consolidare internă, de punere la punct a infrastructurii indispensabile unei puteri care se extinsese la scară continentală. În 1869 este definitivată prima autostradă transcontinentală, începe procesul de construire a reţelei de autostrăzi care va lega statele între ele, a reţelei de cale ferată, precum şi a porturilor capabile să găzduiască nave de mare tonaj. Infrastructura puternică — şosele, porturi, canale de navigaţie şi sisteme de comunicaţii — era considerată un instrument indispensabil al competiţiei pe pieţele internaţionale. In acelaşi timp, SUA declanşează expansiunea pe mări, ghidată de o politică externă si o activitate diplomatică agresive. În 1898 are loc războiul americanospaniol, la sfârşitul căruia SUA vor exercita o adevărată hegemonie în zona caraibiană şi vor deveni actorul principal în Pacific. Influenţa SUA în regiune va fi consolidată prin ceea ce în literatura de specialitate va fi cunoscut sub denumirea de „diplomaţia dolarului". fIn 1903, preşedintele Theodore Roosevelt încurajează o revoltă în provincia colum-biană Panama şi recunoaşte imediat independenţa noii entităţi create; obţine, în schimb, dreptul de administrare a unei fâşii de pământ late de aproximativ zece mile, situată de o parte şi de alta a drumului maritim. De menţionat că prima tentativă de străpungere a canalului 168

aparţine Franţei, dar acţiunea a eşuat în cele din urmă, minată şi de o serie de scandaluri financiare. Controlul exercitat de SUA asupra acestei porţiuni, care va dura până în 1979, va permite obţinerea unor avantaje imense, mai ales după ce americanii construiesc canalul. în jurul anului 1900, SUA ocupau primul loc în ceea ce priveşte extracţia de cărbuni şi fier, aveau cea mai mare pondere în ceea ce priveşte produsele obţinute din agricultură şi alte produse manufacturate, reprezentau unul dintre exportatorii principali de produse şi de capital. Saltul înregistrat de SUA de la câştigarea independenţei până la cumpăna dintre secole este atât de mare încât a provocat următoarea comparaţie: „din multe puncte de vedere, un american din perioada revoluţiei s-ar simţi mai apropiat de Atena lui Pericle decât de America industrială a anului 1900". Simultan cu mişcarea de consolidare internă, SUA încep să se deschidă către Europa. Indicii în acest sens ne oferă şi numărul mare de diplome pe care tinerii americani le obţineau în principal de la universităţile germane, numărul căsătoriilor dintre fetele prosperilor industriaşi americani si tinerii reprezentanţi ai nobilimii europene, frecvenţa călătoriilor dinspre Lumea Nouă către bătrânul continent, influxul de obiceiuri, gusturi, mode europene. Familiarizarea cu istoria şi cu obiceiurile Lumii Vechi începea să fie considerat 169

un semn de distincţie al aristocraţiei americane în formare. în jurul aceluiaşi an, SUA deţineau deja un imperiu maritim, în urma unei expansiuni întemeiate atât din punct de vedere strategic, cât şi economic. Comandantul marinei (Secretary oftheNavy) între 1889 şi 1893, Benjamin F. Tracy, era conştient de potenţialul strategic al mării şi sublinia: „marea va reprezenta sursa de putere a unui imperiu. Este la fel de sigur că noi vom controla marea precum este că răsare soarele". Expansiunea pe mari a fost determinată si de o adevărată presiune economică. In anii 1890, piaţa internă americană devine insuficientă, ceea ce face o prioritate din căutarea unor pieţe externe care să absoarbă surplusul de producţie industrială. Asistăm, în acest context, şi la o mare dezbatere cu conotaţii strategice privind evoluţia economică a ţării. Cea mai mare parte dintre produsele de export erau transportate cu nave britanice. Exportatorii propriu-zişi erau mulţumiţi să închirieze navele, indiferent de provenienţă. Pe ei nu îi interesa flota comercială a ţării, ci efectuarea la timp a transportului. Liderii ţării înţeleg însă că se creează o dependenţă de navele britanice si, mai ales, că acest boom economic era o excelentă ocazie pentru construirea unei flote comerciale proprii. In acest context, scrierile lui Mahan, care dezvoltă ideea nevoii vitale pentru SUA de a avea o flotă puternică devin extrem de populare. Puternicul conflict de interese între proprietarii şi constructorii de nave este, în cele din urmă, 170

depăşit: vor avea câştig de cauză interesele strategice şi economice de ansamblu ale SUA. Construirea unei flote puternice şi deschiderea Canalului Panama (1914) reprezintă argumente principale, pentru depăşirea izolaţionismului — ca opţiune economică şi de politică externă. După participarea la Primul Război Mondial, SUA vor deveni un actor cu acoperire globală autentică, interesat în mod vital de tot ceea ce se întâmplă pe glob. SUA nu vor mai putea să privească indiferente la evenimente care au loc la mii de kilometri distanţă de graniţele proprii. Cu atât mai puţin la schimbări de echilibru în Orientul îndepărtat, în America Latina sau în Europa. Dacă privim atent la harta America, mai ales după ce 1-am parcurs pe Mackinder, o întrebare devine stăruitoare: ce fel de ţară sunt Statele Unite, maritimă sau continentală? Răspunsul este delicat, pentru că aproximativ jumătate din graniţele sale sunt maritime, jumătate continentale. Apoi, putem încadra o ţară doar după întinderea vecinătăţii cu marea, respectiv cu continentul? O ţară maritimă se distinge şi prin ponderea activităţii sale comerciale şi prin capacitatea de a folosi marea şi avantajele sale, deci prin mărimea şi capacitatea forţei sale navale. In acest caz, ar trebui să facem o comparaţie cu producţia şi activitatea tipic continentale ale SUA, pentru a vedea care sunt mai importante. In orice caz, încadrarea respectivă este extrem de dificilă. 171

Chiar dacă ni s-a părut puţin forţată, tocmai pentru a încăpea într-o schemă, interpretarea pe care Saul Cohen o dă evoluţiei geopolitice a SUA este demna de luare-aminte. Autorul vorbeşte despre patru etape de dezvoltare geopolitică a SUA, în funcţie de ponderea care se acordă continentului sau coastei, deci oceanului, în dezvoltarea SUA. Acest lucru nu trebuie privit în sine. Orientarea preponderentă către continent sau ocean imprimă trăsături distinctive politicii externe a SUA. Când ţara a traversat o perioadă preponderent continentală, politica externă a fost marcată de note izolaţioniste; dimpotrivă, când SUA s-au orientat preponderent către ocean, politica lor externă a devenit mai deschisă, angajamentele internaţionale mult mai vizibile. Localizarea industriilor care stau la baza economiei nu mai este determinată de distanţa faţă de sursele de materie primă (concentrate în interiorul SUA), ci de distanţa faţă de pieţe şi faţă de marile concentrări de forţă de munca calificată. Statele aflate în zona de coastă sunt dintre cele mai dinamice în industriile de vârf ale momen tului : California este cel mai important producător de software şi de semiconductori, Washington, cel mai mare producător de avioane şi un important centru de e-business, Texasul domină industria de produse electronice şi high tech. Chiar şi în ceea ce priveşte agricultura, zona de coastă o întrece pe cea continentală. 63% din 172

producţia agrara a SUA provine din statele aflate în inelul maritim (Cali fornia şi Texas ocupând primele poziţii din acest punct de vedere). Frecvenţa cu care sunt transportate bunurile în interiorul inelului maritim o depăşeşte cu mult pe cea a bunurilor transportate între inel şi interiorul SUA.

173

6.2. SUAactuală

situaţia

socială

şi politică

Majoritatea studiilor de specialitate consacrate Statelor Unite pun insistent problema situaţiei sociale şi politice a acestei ţări, punându-şi întrebarea dacă nu cumva în plan intern America este confruntată cu probleme care să umbrească orizontul dezvoltării sale. Din acest punct de vedere, ea nu face o notă distinctă faţă de alte state sau grupuri de state: are atuuri, dar şi slăbiciuni. O analiză comparativă nu scoate neapărat în evidentă elemente care sa o avantajeze sau să o dezavantajeze într-un mod hotărâtor. Dacă insistăm asupra unor asemenea probleme o facem pentru a avea o imagine mai clară şi mai reprezentativă asupra unui portret interior al acestui megastat. Dezvoltarea unui stat este înrâurită decisiv de populaţia sa, de calitatea, calificarea, disciplina şi motivarea acesteia. Şi în cazul Statelor Unite, problema populaţiei este cel mai des invocată, diversitatea etniilor care trăiesc pe pământ american fiind percepută, în perspectivă, ca o ameninţare greu de controlat. Există într-adcvăr unele evoluţii care vor ridica probleme în anii ce vin. De pildă, populaţia albă a scăzut în timp, în momentul de faţă ea deţinând 69,2% din ansamblul populaţiei 174

americane. Populaţia de culoare s-a stabilizat undeva în jur de 12 procente, în cifra absolută circa 30 milioane de locuitori. Nu se prevăd schimbări spectaculoase nici ca evoluţie numerică, nici în ceea ce priveşte modificarea statutului social, Din acest punct de vedere, schimbări greu de evaluat au loc în legătură cu populaţia asiatică. Ponderea ei nu este foarte mare: 3,7%, ceea ce reprezintă, în cifră absolută, aproximativ 10 milioane de locuitori. Nu sunt majoritari decât în insulele Hawaii, unde reprezintă 62% din populaţie. Veniturile lor sunt superioare cu 20% mediei pe ţară, ceea ce le va favoriza ascensiunea socială viitoare. Două elemente vin în sprijinul acestei afirmaţii. Populaţia asiatică trăieşte în comunităţi relativ bine individualizate şi are o disponibilitate recunoscută pentru întrajutorare în cadrul comunităţilor respective, în acelaşi timp, este preocupată de calificarea copiilor, care sunt îndeobşte orientaţi către discipline ştiinţifice, foarte solicitate în America. De pildă, la începutul anilor '90, 25% dintre studenţii de la Massachusetts Institute of Technology, 20% dintre studenţii de la Berkeley şi Stanford, 15% dintre cei de la Harvard şi 13% dintre cei de la Yale erau de origine asiatică. La alte universităţi, la departamentele de inginerie, studenţii asiatici deţin ponderi mult mai mari, uneori mergând 175

până la 80%. Dacă raportăm aceste date la ponderea deţinută de populaţia asiatică, vom observa imediat diferenţa, care nu poate rămâne fără consecinţe în anii ce vin. Prefaceri considerabile, cu implicaţii sociale mai mari, au loc în cadrul populaţiei hispanice. Primul lucru care trebuie menţionat este rata de creştere demografică foarte înaltă a acestei populaţii, superioară mediei pe ţară şi superioară ratei atinse de celelalte etnii. Ceea ce înseamnă că în viitor ponderea acestei populaţii va creşte, şi într-o manieră spectaculoasă. Potrivit ultimului recensământ realizat în SUA, în 2002, ponderea populaţiei y\ hispanice este de 12,5% iar în 2003, potrivit anumitor estimări, a ajuns deja la 13%. In cifră absolută, aceasta înseamnă în jur de 39 milioane. Pentru prima dată în istoria vSUA, minoritatea cea mai importantă nu este cea reprezentată de populaţia de culoare, ci de hispanici. Nu putem neglija, în acest context, nici faptul că procesul de imigrare a populaţiei hispanice este mai greu de controlat, datorită graniţei cu Mexicul. Un alt element important este faptul că deja într-o serie de state, cum ar fi Texas, New Mexico, populaţia hispanică deţine 32 %, respectiv, 42,1%. Ceea ce acum şi, mai ales, în perspectivă creează probleme legate de limbă, de folosirea acesteia în şcoli, instituţii publice şi mass media. Va induce această diversitate etnică accentuată tensiuni şi chiar fracturi în perioada 176

următoare? Pe termen mediu, este puţin probabil. Nu sunt ponderi alarmante (încă) ale unei populaţii, care să pună în discuţie echilibrul de ansamblu. Pe termen lung, este posibil să apară probleme mai ales în legătură cu populaţia hispanică. Nu putem nesocoti nici un anumit proces de constituire a unor trăsături comune ale populaţiei, indiferent de etnia de origine. Ideea la modă prin anii '70 privind amestecul de rase şi etnii pe care 1-ar favoriza societatea americană, nu s-a dovedit realistă, în sensul că etniile îşi păstrează îndeobşte individualitatea. Nu ni se pare realistă nici interpretarea mai recentă a aceleiaşi probleme, exprimată prin formula „salad-bowr (castron de salată), potrivit căreia fiecare etnie nu numai că îşi conservă identitatea, ci chiar o accentuează. Mai aproape de adevăr este interpretarea potrivit căreia noii emigranţi şi cetăţenii aparţinând diferitelor etnii cunosc un proces de transformare prin care aderă, cel puţin într-o anumită proporţie, la valorile dominante, anglo-saxone. Fundamental în această direcţie şi pentru echilibrul de ansamblu este succesul economic al societăţii americane. El este adevăratul liant, el amplifică legăturile, dezvoltă sentimentul de apartenenţă, chiar un sentiment de mândrie de a aparţine unei societăţi performante, cu bunăstarea pe care o aduce aceasta în viaţa omului obişnuit. Cum în evoluţia economiei americane nu se prevăd dificultăţi ieşite din comun, putem conchide că nici în plan

177

social nu sunt previzibile fracturi şi conflicte de amploare. Se discută mult despre calitatea procesului educaţional american, care nu ar întruni standarde de performanţă deosebite, care nu ar fi chiar competitiv. Problema este viu dezbătută chiar în literatura de specialitate americană, mai ales când este vorba despre analize comparative cu Europa. Se acuză cu deosebire calitatea modestă a pregătirii medii în SUA. Există chiar şi evaluări mai precise. De pildă, Lester Thurrow consideră că americanii au cele mai performante universităţi, nemţii cele mai bune licee şi şcoli profesionale, iar japonezii cel mai bun învăţământ gimnazial. Dacă ar fi să privim învăţământul din perspectiva gradului de pregătire a populaţiei, atunci putem formula unele judecăţi de valoare. Nimeni nu pune la îndoială că nivelul de calificare şi de cultură generală al populaţiei europene este mai înalt. Ceea ce proiectează o anumită lumină asupra învăţământului european. O analiză mai nuanţată a calificării populaţiei ne arată şi alte lucruri, extrem de importante. Dacă am avea în vedere prima treime a populaţiei, atunci societatea americană are o populaţie mai calificată. Dacă luăm în calcul următoarele doua treimi, atunci populaţia europeană deţine o calificare mai înaltă. Este aici o diferenţă si în ceea ce priveşte viziunea asupra dezvoltării. Americanii preţuiesc mai mult talentul ieşit din comun, persoana care 178

propulsează un domeniu, omul performant cu adevărat. Ei au înţeles că salturile în diferite domenii se asociază cu creaţia minţilor de excepţie. Poate şi de aceea au universităţile cele mai performante. Europenii pun accent pe nivelul general de cunoştinţe şi pregătire. Dacă analizăm societatea americană din punctul de vedere al ratei de creştere demografică, al procentului tinerilor, populaţiei active şi vârstnicilor, putem spune că ea deţine un avantaj net în raport cu Europa şi Japonia, Procesul de îmbătrânire, real şi în această ţară, nu este nici pe departe aşa de accentuat precum în Europa şi Japonia. Tinerii sub 18 ani au mai scăzut ca pondere, reprezentând acum 26 de procente, dar numărul lor este suficient de mare pentru a asigura vitalitatea societăţii americane de mâine. Mai trebuie să luăm în calcul si procesul de imigrare, care se menţine la o rată ridicată; el antrenează, îndeobşte, tineri, tineri cu pregătire superioară, uneori chiar de excepţie. Tabloul social al SUA cuprinde bogaţi şi săraci, dar grosul societăţii este format din clasa de mijloc, cea care asigură echilibrul şi un grad ridicat de coeziune socială. Că viaţa americană cunoaşte o tendinţă de accentuare a decalajelor dintre bogaţi şi săraci este adevărat, dar aceasta nu afectează prea mult echilibrele mari ale societăţii. Populaţia bogată are o pondere de 10% în populaţia ţării şi se află într-un anumit echilibru numeric cu 179

populaţia foarte săracă, cea care trăieşte sub pragul oficial al sărăciei (considerat a fi 15.000 de dolari pe an) şi care se ridică la aproape 15% din numărul americanilor. Majoritatea populaţiei, circa 75%, formează clasa de mijloc. Stabilitatea socială se asociază strâns cu existenţa acestei clase. 6.3. Manifestarea americane

hegemoniei

6. 3.1. ECONOMICĂ O superputere trebuie să deţină poziţii dominante într-o serie de domenii care asigură soliditatea respectivei ţări, o minimă atractivitate, capacitatea de a-şi impune interesele, de a conduce lumea şi prin puterea exemplului, prin performanţele şi comportamentul său. Se consideră că asemenea domenii sunt cel economic, militar şi cultural. Unii autori mai adaugă şi domeniul tehnologic. Acesta, ca şi cel financiar, poate fi tratat de sine stătător, dar poate fi şi integrat celui economic, cum o sa procedăm şi noi în continuare. Domeniul economic este, poate, cel mai important pilon al unei superputeri. El asigură dinamismul unei ţări, un nivel de prosperitate fără de care o superputere nu poate purta acest titlu cu o anumită demnitate (o 180

superputere săracă nu poate avea atractivitate). Celelalte două domenii care condiţionează existenţa unei superputeri sunt strâns legate de puterea economică. Ar fi mai greu să ne imaginăm o putere militară în absenţa unei puteri economice şi tehnologice suficient de solide pentru a susţine financiar şi logistic efortul de înarmare. Cazul fostei Uniuni Sovietice este semnificativ, prăbuşirea finală neputând fi disociată de o anumită istovire economică apărută ca urmare a lipsei de performanţă propriu-zisă a economiei, dar şi a poverii reprezentate de cursa înarmărilor. Aşa cum puterea culturală a unui stat se leagă prin mii de fire de puterea sa economică, de capacitatea de a susţine cheltuielile pe care le presupune un învăţământ modern, o cultură impunătoare, o activitate de creaţie în toate domeniile activităţii spirituale. Puterea economică a SUA este impresionantă. Cifrele citate în legătură cu acest domeniu se referă îndeobşte la ponderea sa, la mărimea exprimată de cifre, într-adevăr, PIB-ul american deţine o pondere de 30 de procente din PIB-ul mondial, şi cifra aceasta spune mult. Mai ales dacă o raportăm la populaţie. Cu 5% din populaţia lumii, SUA deţin aproape o treime din producţia mondială, ceea ce fixează economia americană drept una dintre cele mai competitive din lume. Deci economia

181

americană se detaşează clar nu numai ca mărime, ci şi ca eficienţă. Ceea ce ar merita semnalat în primul rând este curba ascendentă pe care a con-semnat-o această economie în secolul pe care 1-am încheiat de curând, capacitatea ei de a se adapta particularităţilor fiecărei etape, dinamismul şi forţa ei inovatoare. Rolul economic al SUA a început să se contureze după Primul Război Mondial, când, şi pe fondul epuizării generate de conflagraţie, a apărut drept economia cea mai solidă. Nu a avut timp să-şi afirme în întregime forţa, din cauza crizei din 1929-1933 şi a anilor de refacere care au urmat. De-abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ea a devenit pe deplin evidentă, victoria finală neputând fi desprinsă de capacitatea acestei economii de a participa la dotarea militară a propriei armate, la sprijinul acordat Marii Britanii şi Uniunii Sovietice şi la susţinerea efortului de război în general." După încheierea războiului, economia americană a contribuit esenţial la refacerea economiei occidentale şi la relansarea acesteia. Stau mărturie în această privinţă planul Marshall de refacere a Europei de Vest şi planul Dodge de refacere a Japoniei. Efortul financiar propriu-zis trebuie integrat unei strategii mai largi care a vizat asigurarea unui climat propice dezvoltării şi deschis competiţiei, stimularea schimburilor comerciale, ca şi 182

oferirea generoasă a pieţei americane pentru importurile din toată lumea. Refacerea rapidă şi evoluţia spectaculoasă a Japoniei nu pot fi desprinse de capacitatea de absorbţie uluitoare a pieţei americane. Forţa economiei americane a fost demonstrată în timpul perioadei Războiului Rece, SUA afectând între 4-12% din PIB pentru apărare, timp de o jumătate de secol. SUA au susţinut si majoritatea cheltuielilor presupuse de existenţa şi funcţionarea NATO, pentru că principalii aliaţi erau antrenaţi în procesul propriei refaceri. Ceea ce numim astăzi revoluţia informaţională, înaltele tehnologii, biotehnologiile sunt legate în principal de efortul inovativ american. Sunt voci care spun că aceste domenii constituie chiar un cvasimonopol american. Cert este că astăzi produse tipice ale industriei moderne cum ar fi computerul, satelitul, laserele sunt asociate cu industria americană. La sfârşitul Războiului Rece, economia americană părea istovită şi luată cu asalt de economiile mai tinere, mai proaspete, parcă mai capabile de performanţă, cum ar fi cea japoneză sau germană. Şi, totuşi, pentru economia americană a urmat una din cele mai îndelungate perioade de creştere economică postbelică. Aproape un deceniu de creştere neîntreruptă. Urmarea a fost consolidare vizibilă a poziţiei sale de lider mondial, o accentuare a distanţelor care o 183

despart de celelalte economii puternice ale lumii. La sfârşitul Războiului Rece ponderea SUA în PIB-ul mondial era de o pătrime. Astăzi ea se ridică la 30 de procente. PIB-ul SUA este în momentul de faţă dublu faţă de cel al Japoniei, deşi cu zece ani în urmă era numai cu 80% mai mare. El este de 4 ori mai mare decât PIB-ul german, deşi acum un deceniu era de 3,3 ori mai mare. SUA este, din punct de vedere economic, mai puternică decât Uniunea Europeană, chiar dacă luăm în calcul si cele zece state care vor fi curând integrate. Sunt performanţe care ilustrează un dinamism ieşit din comun si care scot discuţia din domeniul întâmplătorului, al contextului avantajos. Dimpotrivă, atenţia se cere îndreptată spre factorii care întreţin o asemenea ascensiune, care imprimă o asemenea vitalitate. Vom menţiona în această direcţie câteva cifre care ni se par semnificative prin ele însele. De pildă, productivitatea muncii în SUA a crescut în această perioadă cu 50 procente mai mult decât în orice ţară dezvoltată.12 Dacă vom cupla această realitate cu nivelul ridicat al investiţiilor străine, SUA beneficiind de cele mai mari capitaluri venite din afară sub formă de investiţii, nu este greu să constatăm că evoluţia pozitivă de până acum va continua. Cheltuielile americane în domeniul cercetării si dezvoltării reprezintă 40 procente din cheltuielile mondiale, iar în domenii cum ar fi cercetarea medicală şi biotehnolo-giile SUA, singure, cheltuiesc mai mult decât întreaga 184

lume. Aici identificăm probabil principalul atu al SUA, care au înţeles mai devreme decât alte ţări că, astăzi, cercetarea este adevărata sursă a saltului tehnologic şi economic. SUA au şi specialişti de primă mărime, dar au şi disponibilitatea de a investi în cercetarea fundamentală, acolo unde rezultatele nu sunt sigure, dar fără de care nu se poate avansa semnificativ. In domeniul cercetării, SUA deţin cel mai clar şi mai important avantaj. Concomitent, am releva mobilitatea economică şi tehnologică a ţării, flexibilitatea, chiar o vocaţie de a dezvolta şi stimula tehnologia modernă. Cum spuneam, computerul este un produs american. Numai că SUA au ştiut să valorifice şi comercial această descoperire tehnologică. Mai mult de 85 de procente din computerele existente astăzi în lume sunt produse de către firmele americane Motorola sau Intel şi lucrează cu soft-un Microsoft sau Unit.13 în general, SUA se disting prin capacitatea de a se concentra pe domenii tehnologice cheie, de a sesiza mai din timp tendinţa nouă, tendinţa care începe să devină dominantă. Aici nu este vorba despre „modă", ci despre competitivitate. Nu poţi pretinde competitivitate înaltă fără tehnologie ultramodernă. Tehnologia informatică este importantă nu numai prin ea însăşi, ci şi prin efectele pe care le generează în întreaga economie. Ea contribuie la informatizarea tuturor

185

celorlalte ramuri şi, în felul acesta, devine vitală pentru performanţa economică de ansamblu. Nu putem să nu remarcăm în rândul factorilor care asigură dinamismul economiei americane şi spiritul antrcprenorial stimulat şi încurajat de societatea americană. Ceea ce atrage investitori din exterior, mai ales în domeniile high tech. Mai mult de 40% dintre noile companii stabilite, în anul 2000, în Silicon Valley au fost iniţiate de către investitori indieni, mulţi dintre ei conducând afaceri de succes similare în propria ţară.14 S-a spus că SUA constituie un gen de „Meccă antreprenoriala". Am spune mai mult, este o Meccă pentru oricine vrea să testeze idei noi, să inoveze, sa cerceteze lucruri ieşite din comun, pe care obişnuinţele noastre clasice le resping. Atâta timp cât America va păstra acest spirit şi această imagine, economia ei nu are cum sa stagneze. Efortul de inovaţie şi de cercetare se desfăşoară la nivelul societăţii, dar el este cu deosebire concentrat la nivelul firmelor mari, al companiilor multinaţionale. După o perioadă de un anume declin, intervenit cu deosebire în deceniul opt al secolului trecut, firmele multinaţionale americane revin vizibil, ele ocupând primele locuri în ierarhia mondială. Dintre primele zece companii multinaţionale, cinci sunt americane.15 Dominaţia economică si tehnologică a SUA este considerabilă, dar nu netă. Există câteva economii apropiate ca dimensiuni şi performanţe. Este, mai întâi, cea a Uniunii 186

Europene, al cărei PIB se ridică la aproximativ 9 mii de miliarde de dolari, în acest ca/, avem un mare dezavantaj: Uniunea Europeană nu este un stat propriu-zis şi nu arc în domeniul dezvoltării şi al cercetării o politică unitară. Există, în acelaşi timp, si un avantaj, existenţa monedei euro, care reprezintă a doua monedă importantă a lumii. Chiar si existenţa acestei monede, cum am arătat în capitolul consacrat Europei, reprezintă un fenomen extrem de important, pentru că el dă posibilitatea celorlalte ţari să aleagă în ce monedă urmează să facă schimburile comerciale şi alte operaţii financiare. De asemenea, chiar dacă a înregistrat o perioadă dificilă în anii '90, economia niponă rămâne un competitor foarte important. Nu putem neglija nici economia chineză, aflată într-o ascensiune indiscutabilă.

187

Poziţia în ierarhia mondială 1.

Numele

Ţara

GENERAL MOTORS DAIMLERCHRYSLER FORD

SUA

Olanda

6.

ROYAL DUTCHSHELL WAL- MART -STORES EXXON

7

MITSUI

Japonia

8.

MITSUBISHI

Japonia

9

ITOCHU

Japonia

10.

GENERAL ELECTRIC

SUA

2. 3. 4. 5.

Germania SUA

SUA SUA

Subliniem aceste lucruri pentru că forţa economică solicită o expresie politică. Ponderea importantă a acestor state sau comunităţi economice Ic conferă acestora o anumită greutate politică pe plan internaţional. SUA sunt puternice, dar nu mai păstrează avantajul atât de clar de care beneficiau la sfârşitul celui de-al 188

Doilea Război Mondial. Ceea ce trebuie neapărat să se reflecte şi în prezenţa internaţională amplificată a acestor state şi comunităţi, în reconfigurarea rolului lor mondial. 6.3.2. MILITARĂ Expresia cea mai directă şi cea mai palpabilă — deşi nu neapărat şi cea mai modernă — a puterii este forţa militară. Forţa economică asigură substanţa şi baza puterii, cea culturală, prestigiul şi puterea ei de penetraţie. Forţa militară exprimă capacitatea puterii de a-şi impune voinţa, de a-şi apăra şi promova interesele, de a apela la mijloace coercitive şi violente în acest scop. La limită, forţa militară exprimă măsura puterii. De aceea, de-a lungul istoriei, fiecare imperiu sau stat cu capacitate de dominaţie a căutat, să edifice o putere militară cât mai de temut. Parcursul istoric al SUA a făcut ca forţa lor militară să nu fie neapărat o prioritate de la bun început (una din explicaţiile dezvoltării rapide a acestui stat este şi faptul că în perioada de ascensiune economică, reprezentată de secolul al XlX-Iea, întreg potenţialul ţării a fost subsumat dezvoltării propriu-zise, cheltuielile militare fiind minime). La sfârşilul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, sfaturile lui Mahan privind construirea unei flote au fost ascultate, iar la 1914 SUA deţineau trei flote de luptă; după

189

1922, când a intrat în vigoare Tratatul de dezarmare navală, flota navală a SUA f\ se situa deja pe primul loc în lume. In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA s-au impus ca putere aeriană dominantă. Armata de uscat s-a distins şi ea într-un timp foarte scurt, mai ales datorită performanţelor industriei care o susţinea. Cert este că, Ia sfârşitul războiului, SUA dominau din punct de vedere strategic aerul şi apa şi dispuneau de o forţă militară terestră foarte modernă. Dacă avem în vedere şi puterea economică a ţării, putem afirma că SUA erau puterea militară numărul unu a lumii. Nu am putea spune că anii Războiului Rece au reprezentat o perioadă de consolidare a acestui avantaj în raport cu principala competitoare, Uniunea Sovietică. Salturile semnificative în dotare realizate de aceasta din urmă au făcut ca, la un moment dat, să se ajungă la un anumit echilibru, în cele din urmă, puterea economică şi tehnologică superioară a SUA şi-a spus cuvântul. Relansarea cursei înarmărilor din ultimii ani ai Războiului Rece a făcut ca povara financiară sa nu mai poată fi suportată de Uniunea Sovietică şi, în cele din urmă, aceasta sa se prăbuşească. SUA au rămas, astfel, liderul militar de necontestat al lumii. Se părea că o dată cu sfârşitul Războiului Rece va scădea şi efortul pentru înarmare, iar situaţia mondială va cunoaşte o evoluţie paşnică. In anii imediat 190

următori încheierii Războiului Rece se instalase o atmosferă mult prea optimistă în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor internaţionale. Brusc, din 1998, cheltuielile afectate domeniului militar cresc. La orizont nu se profilase nici un pericol major. Şi, totuşi, ele cresc. Din septembrie 2001, de când se declanşează o luptă deschisă contra terorismului mondial, cheltuielile militare cresc şi mai mult. Dacă bugetele apărării din statele europene au scăzut după încheierea Războiului Rece şi s-au menţinut astfel (doar Franţa şi Marea Britanie alocând acestui domeniu puţin mai mult de 2 procente din PIB-ul lor), cheltuielile americane deţin circa 3 procente din cel mai mare PIB al lumii. La începutul anului 2002, preşedintele George W. Bush a anunţat o creştere a cheltuielilor militare cu 48 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă că suma alocată acestui domeniu se ridică la 380 de miliarde, tot atât cât era în 1967, anul celui mai mare angajament al SUA în războiul din Vietnam16 şi doar cu ceva mai puţin decât recordul atins în timpul Războiului Rece. în felul acesta, decalajele izbitor de mari dintre SUA si celelalte state în acest domeniu se vor accentua. SUA nu numai că sunt de departe cea mai puternică putere militară a momentului, dar, realist vorbind, ele nici nu vor putea fi egalate în următorii ani. Pentru că anul viitor SUA vor afecta apărării de 8 ori mai mult decât Rusia, de 19 ori mai mult decât China (dacă se au în vedere cifrele reale, si 191

nu cele oficiale, atunci raportul ar fi cam de 6 la 1), de 9 ori mai mult decât Japonia, de 10 ori mai mult decât Marea Britanie şi de 16 ori mai mult decât Germania.17 Ca sa ne dăm seama de mărimea decalajului, este suficient să menţionăm că numai creşterea de anul acesta este mai mare decât întreg bugetul nipon al apărării (în mod surprinzător, al doilea buget din lume în acest domeniu, dacă nu luăm în calcul bugetul militar al UE) şi este egală cu suma bugetelor apărării din Marea Britanie, Canada, Belgia şi Grecia. Decalajul este la fel de izbitor în ceea ce priveşte cheltuielile pentru cercetare si dezvoltare făcute în medie pe fiecare membru al forţelor armate. Astfel, acestea se ridică la 27.000 de dolari în SUA, comparativ cu 7.000 de dolari în Uniunea Europeană. În domenii precum armele de mare precizie şi avioane cu rază lungă de acţiune, americanii deţin un cvasimonopol. De aceea, spune Robert Harvey, ei au fost, de altfel, rezervaţi faţă de o colaborare cu proprii aliaţi în războiul din Afganistan; decalajul din domeniul dotării creşte şi poate lua forma chiar a unui factor greu de depăşit în domeniul compatibilităţii dotării. Să menţionăm că în acest conflict au fost folosite bombardiere B2 şi B52, cu rază lungă de acţiune si cu mare capacitate de încărcare. Dotate cu echipament digital, ghidate prin satelit, ele sunt capabile să identifice o ţintă şi să o lovească în numai 20 de minute de la identificarea ei. În 192

conflictul din Afganistan, circa 70% din bombe au fost „bombe inteligente" (ghidate prin satelit), comparativ cu 30% în Kosovo şi 10% în primul război din Golf. Un alt tip de avion este cel pilotat prin telecomandă, care, fără a putea fi văzut sau auzit, poate survola ţinta si ochi cu precizie. Mai impresionantă, în termeni de performanţă, este noua generaţie americană de sateliţi de spionaj care vor fi lansaţi pe orbită începând cu 2005. Ei au capacitatea de a urmări obiecte de mărimea unei mingi de baseball în orice moment din zi si din noapte, în orice punct de pe glob, şi de a transmite aproape în timp real informaţia la unităţile operaţionale, în plus, sateliţii Echelon vor dispune de o asemenea dotare, încât vor fi în măsură nu numai să intercepteze orice convorbire intercontinentală prin cablu marin, ci şi orice convorbire care are loc în orice colţ al lumii, în felul acesta, din punct de vedere tehnic, America va avea capacitatea să vadă orice individ, oriunde, să asculte convorbirile sale telefonice şi să pună în mişcare un avion cu „bombe inteligente", ghidat de la sol, să-1 urmărească şi să-1 distrugă. Este, cum spune şi Robert Harvey, un control la scară globală.^ Mai important într-un fel este că aceste cheltuieli au crescut în continuare, ajungând, în 2007, la suma de 450 miliarde, cu 10% mai mult decât suma record din timpul Războiului Rece. La care se mai adaugă 37 miliarde de dolari alocaţi securităţii interne, apărării civile, din care 11 193

miliarde vor fi alocate pentru fondul de protecţie împotriva atacurilor biologice.19 Ca să înţelegem mai bine semnificaţia acestui efort, să mai facem trimitere la o comparaţie. Bugetul militar american este mai mare de şapte ori decât cel francez, în timp ce PIB-ul american nu este de şapte ori mai mare decât cel francez.20 Deci este vorba despre un efort ieşit din comun, care nu mai are raţiuni militare propriu-zise. Superioritatea în acest domeniu este atât de netă, atât de greu de recuperat, încât a o amplifica, a o consolida exprimă un scop politic, un obiectiv care nu mai poate fi susţinut doar în termeni militari. În mod tradiţional, SUA nu şi-au definit niciodată puterea, într-adcvăr foarte mare, în termeni de dominaţie asupra altor state sau popoare, ci, dimpotrivă, în spiritul capacităţii de a lucra, de a coopera cu alte ţări în interesul comunităţii internaţionale ca întreg.21 Este si ceea ce a făcut ca acest stat să fie numit „prima superputere nonim-perialistă". Chiar şi George W. Bush, înainte de a fi ales preşedinte, într-un discurs rostit în California, sublinia: „America nu a fost niciodată un imperiu. De fapt, suntem singura putere în istorie care a avut această şansă şi a refuzat-o, preferând, în locul puterii, măreţia şi în locul gloriei, dreptatea."22

194

255 Foarte mulţi analişti semnalează o schimbare radicală de poziţie a preşedintelui SUA după venirea la putere. Este vorba despre lansarea unei noi strategii, pe care Prestowitz o numeşte a „supremaţiei şi a atacului preventiv". Ea s-ar situa în rândul marilor doctrine ale preşedinţilor americani, de la „America americanilor" a lui Monroc la cea a „îngrădirii" a lui Truman sau cea a „noii frontiere" a lui Kennedy. Ea a fost prefigurată în discursul rostit de preşedinte la l iunie 2002 la Academia Militară a SUA de la West Point, unde George W. Bush a vorbit pentru prima dată despre „noile ameninţări, care solicită o nouă gândire" şi a anunţat în mod deschis: „Trebuie să înfruntăm duşmanul la el acasă, să-i dejucăm planurile şi să distrugem cele mai grave ameninţări, înainte ca ele să devină efective. In lumea în care am intrat, singura cale spre siguranţă este calea acţiunii. Şi această naţiune va acţiona. Este o doctrină nouă, care se bazează pe înfruntarea duşmanului înainte ca el să-şi poată desfăşura forţele, înainte ca el să poală acţiona. Anunţarea acestei doctrine semnifică abandonarea celei de-acum clasice a îngrădirii, „îngrădirea nu este posibilă când dictatori dezechilibraţi care se află în posesia armelor de distrugere în masă utilizează aceste arme sau le furnizează pe ascuns unor aliaţi terorişti."24 195

Apoi, în septembrie 2002, este înaintat spre Congresul SUA documentul „Strategia de securitate a SUA", în care scopurile sunt cele democratice, cu care ne-a obişnuit această ţară: extinderea beneficiilor libertăţii si a „drepturilor non-negociabile": statul de drept, libertatea credinţei, a cuvântului etc. În ceea ce priveşte modalitatea de împlinire a acestor obiective generoase, apar semne de întrebare serioase. Aici se subliniază că „SUA nu vor ezita să acţioneze singure" şi, dacă va fi necesar, ele se vor apăra singure „acţionând preventiv". Documentul se încheie semnificativ: „Forţele noastre vor fi suficient de puternice pentru a descuraja adversarii potenţiali, ce ar urmări sa dezvolte o putere militară care sa depăşească sau să egaleze pe cea a SUA." Cum remarcă şi Clyde Prestowitz, această doctrină nu apare din senin şi nu este neapărat creată după 11 septembrie. O primă versiune o putem întâlni la începutul anilor '90, când, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, trebuia găsit un motiv temeinic pentru menţinerea la un nivel ridicat a cheltuielilor militare. În acel context, Dick Cheney, pe atunci titularul portofoliului Ia Departamentul Apărării, i-a cerut adjunctului său, Paul Wolfowitz, ca împreună cu Collin Powell să elaboreze o nouă strategie de apărare, potrivită noului context. Cu toate acestea, subliniază Kissinger, proiectarea unor principii pe baza cărora orice naţiune poate recurge, 196

neîngrădită, la acţiunea preventivă, pentru a răspunde la ceea ce ea consideră drept o ameninţare, nu este nici în interesul Statelor Unite, nici în interesul lumii în ansamblu. Nu există ceva fundamental greşit în legătură cu acţiunea preventivă. Problema, aşa cum transpare din poziţia lui Kissinger, este modul în care această opţiune este ţinută sub control şi modul în care este definită ameninţarea, în virtutea unor principii general acceptate. De aceea, el conchide: „nu este în interesul naţional american să stabilească acţiunea preventivă ca principiu universal la care să recurgă orice naţiune". Un alt autor consacrat — Francis Fukuyama — atrage atenţia asupra aceloraşi probleme: „Dacă Statele Unite au de gând să treacă de la politica descurajării la cea a acţiunii preventive în lupta contra terorismului internaţional, acest lucru trebuie însoţit de a analiză minuţioasă a contextului, precum şi de formularea unei strategii mai ample care, printre alte lucruri, stabileşte şi limitele care constrâng noua doctrină"25. Dacă refuză să ia în seamă principiul potrivit căruia comunitatea internaţională reprezintă sursa de legitimitate pentru instituţiile internaţionale şi că opţiunile unui actor — inclusiv opţiunea atacului preventiv — sunt constrânse de aceste instituţii, consecinţele sunt severe şi afectează modul în

197

care este perceput cel mai mare stat democratic. Arthur Schlesinger Jr., unul dintre cei mai cunoscuţi istorici americani, laureat al premiului Pulitzer si fost consilier al preşedintelui John Kennedy, aprecia, în termeni severi, ca „unul dintre evenimentele copleşitoare ale perioadei actuale îl constituie prezentarea războiului preventiv drept un instrument moral si legitim la care Statele Unite pot face apel în iniţiativele de politică externă". Exemplul tipic de acţiune preventivă — atacul japonez de la Pearl Harbour —- a rămas în istoric drept un moment infam, inacceptabil în practica relaţiilor internaţionale, relevă Schlesinger. Conducerea americană a mai fost tentată, de-a lungul timpului, de opţiunea acţiunii preventive, în cazul crizei rachetelor din Cuba, de exemplu. Opţiunea a fost însă abandonată, si ca urmare a criticilor violente din partea unor specialişti consacraţi precum Paul Kennedy. În acel moment, Paul Kennedy etichetase o eventuală ofensivă preventivă împotriva Cubei drept „Pearl Harbour executat de noi", subliniind că „nu am fost o astfel de ţară în ultimii 175 de ani". Schlesinger preia această fraza a lui Paul Kennedy şi, apli-când-o momentului actual, conchide că „acţiunea preventivă unilaterală nu este nici legitimă, nici morală. America nu a fost o astfel de ţară în ultimii 200 de ani."

198

Serioase rezerve se ridică si din altă perspectivă. Acţiunea preventivă înseamnă o încălcare flagrantă a prevederilor Cartei ONU, care consideră ilegală „ameninţarea ori folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat". Suveranitatea naţională este un principiu fundamental al relaţiilor internaţionale; o dată nesocotit, el bulversează întreg sistemul internaţional şi noua ordine mondială se poate uşor converti într-o dezordine greu de controlat. Pentru a nu mai aminti că acţiunea preventivă a fost condamnată în Procesul de la Niirnberg drept crimă de război. După opinia noastră, noua doctrină îşi propune nu atât să confere o nouă fundamentare a relaţiilor internaţionale, cât să întemeieze drepturile şi prerogativele internaţionale ale SUA. Dar tocmai aici este principala sa vulnerabilitate. Ea concepe drepturi privilegiate pentru cea mai mare putere a lumii şi, în acest caz, doctrina părăseşte matca istorică în care s-au definit SUA ca putere care îşi face din promovarea intereselor de ansamblu ale comunităţii internaţionale scopul principal. Când se afirmă fără echivoc „preşedintele nu are nici o intenţie de a permite unei alte puteri străine să prindă din urmă, să recupereze decalajul uriaş pe care SUA 1-au acumulat de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, cu mai mult de un deceniu în urmă"28 parcă nu mai recunoaştem America tradiţională, 199

atât de ataşată ideilor de egalitate şi de competiţie deschisă, în fond, cui se adresează un asemenea avertisment, de vreme ce nimeni nu pune la îndoială avantajul indiscutabil pe care îl au în acest domeniu SUA ? Este o incantaţie cu nuanţe imperiale: nu numai că America este foarte puternică, dar ea nu permite să fie ajunsă din urmă. Este aroganţa imperiului pe teritoriul căruia soarele nu apune.

6.4. Unipolaritatea lumii contemporane Statele Unite reprezintă astăzi, neîndoielnic, singura superputere a lumii. Hubert Vedrine vorbeşte de singura „hiperputere"49, întrucât SUA domină chiar cu o anumită autoritate toate domeniile care intră în componenţa unei puteri: economic, militar, cultural. Samuel Huntington recunoaşte poziţia detaşată a SUA în plutonul ţărilor avansate economic; de aici nu putem conchide, precizează Huntington, că am trăi într-o lume unipolară. După încheierea Războiului Rece, a existat un „« moment de unipo-laritatc » — evidenţiat cu deosebire de Războiul din Golf—, dar astăzi lumea traversează 200

unul sau două decenii de uni-multipolarism, înainte de a intra în secolul XXI, care va fi, întradevăr, multipolar"50. Joseph Nye Jr. promovează şi el o poziţie mult mai nuanţată faţă de rolul SUA în lumea de astăzi, într-adevăr, în plan militar SUA nu au rival. Dominaţia militară a SUA este clară si indiscutabilă. La celelalte două eşaloane ale puterii — economic si cultural — lucrurile trebuie privite diferit, în lumea de astăzi, există poli economici puternici — Uniunea Europeană, Japonia, China — de care SUA nu pot. face în nici un fel abstracţie, în plan economic, nu poate fi vorba decât de o relaţionare a intereselor, de multipolarism. Cele trei puteri menţionate au aproape jumătate din produsul mondial, în domeniul economic au avut loc evoluţii semnificative, care impun regândirea rolului SUA, luarea în calcul, în elaborarea orientărilor mondiale, si a intereselor altor centre de putere ale lumii. Lucrurile stau cumva asemănător, după opinia autorului american, în domeniul cultural. Astăzi, puterea se impune nu atât prin forţă, ci prin inteligenţă. Tar inteligenţa nu poate reprezenta obiect de monopol. Politica globală este şi multiculturală. Este adevărat că ea are o componentă care prefigurează standardizarea şi uniformizarea. Bogăţia lumii de astăzi stă în multiculturalitatea ei, în diversitatea culturilor. Politica globală nu poate porni decât de la 201

această realitate, pe care este chemată să o sprijine si să o consolideze. De pildă, puterea economică a Uniunii Europene este aproape egală cu cea a SUA. Populaţia sa este mai mare şi, dacă avem în vedere posibilităţile de extindere ale Uniunii, atunci nu este greu să deducem că UE va dispune, în curând, de o piaţă internă mai mare decât a SUA. UE alocă deja aproximativ două treimi din cheltuielile militare ale SUA pentru modernizarea apărării. Cel puţin la nivelul potenţialului de evoluţie, autori precum Lester Thurrow şi Samuel Huntington creditează Uniunea Europeană cu prima şansă de a deveni puterea economică cea mai importantă a secolului în care am intrat de curând. Japonia şi China în plan economic, Rusia în plan militar nu sunt superputeri. In mod sigur, avem de-a face cu puteri majore, care vor să aibă un cuvânt de spus în problemele internaţionale. Şi fără de care, astăzi, nu poate fi condusă lumea. Sub presiunea acestei realităţi a intervenit şi trecerea de la formula „lume unipolară" la cea de „lume multipolară". Sub impactul acestei evoluţii propune şi Huntington formula de „sistem uni-multipolar". Riscul mare este ca, într-o lume din ce în ce mai vizibil multipolară, SUA să acţioneze ca şi când aceasta ar fi unipolară. Am avea de-a face cu un leadership global, numai că el ar fi de sorginte şi de 202

substanţă unipolară. Ceea ce ar mina globalitatea, cu sensurile sale adânci. Asemenea abordări care vorbesc despre echilibrul puterilor, dar care, în substanţa lor, rămân unitaleraliste, dacă nu chiar ame-ricanocentristc, pot fi întâlnite frecvent. Din perspectiva temei de faţă, considerăm util să subliniem că, după opinia noastră, nu a fost bine şi adânc citit momentul de după încheierea Războiului Rece. Un moment se citeşte împreună cu evoluţiile cuprinse în acel moment, cu tendinţele pe care le anunţă, cu fenomenele pe care le prefigurează. Nimeni nu s-a îndoit, după prăbuşirea URSS, că SUA erau liderul incontestabil al lumii. Nimeni nu putea să nege acest lucru. Prima ţară care trebuia să se îndoiască — pentru că ştia sau ar fi trebuit să ştie care sunt responsabilităţile care decurg dintr-o asemenea poziţie — era chiar America. Prima ţară care trebuia să invite la o formulă de putere în măsură să angajeze şi alte state sau uniuni de state era chiar America. Momentul de după Războiul Rece a fost jucat de SUA nu foarte inspirat, chiar din perspectivă americană şi ţinând cont de interesele ţării pe termen mediu si lung. O întreagă literatură teoretiza ideea singurei superputeri şi a unei lumi unipolare. Iar conducerea oficială a tării nu numai că accepta, ci părea că încurajează o asemenea orientare. America era în mod detaşat cea mai puternică 203

ţară a lumii. Dar ea nu a jucat cum se cuvine rolul de lider real, acela care priveşte mai departe, care evaluează mai devreme. Între poziţia SUA de astăzi si cea de acum zece ani nu este o diferenţă semnificativă. Si astăzi, ca si acum zece ani, SUA reprezintă singura superputere a lumii. Şi astăzi, ca şi acum un deceniu, SUA domină toate cele trei domenii care alcătuiesc sursele principale ale puterii: economic, militar şi cultural. Şi astăzi, celelalte puteri majore ale lumii contemporane — Japonia, China, Uniunea Europeană — ocupă aproximativ aceleaşi poziţii ca şi acum zece ani. De ce acum se vorbeşte din ce în ce mai mult de o lume multipolară şi nu de unipolarism, ca acum un deceniu, chiar dacă în politica practică unipolarismul nu este deloc înlăturat? După părerea noastră, între timp, mulţi autori si oameni politici şi-au dat seama că, oricât de puternice ar fi, SUA nu pot conduce singure lumea. Că a fi lider incontestabil nu înseamnă a fi hegemon. Incet-încet, viaţa a impus corecţia respectivă. In toată perioada care a trecut de la încheierea Războiului Rece, există o problemă care nu poate fi în nici un fel eludată :frecvenţa intervenţiilor militare în care au fost implicate SUA. Nu discutăm acum ceea ce s-a întâmplat într-o zonă sau alta unde SUA au intervenit militar. Ci doar frecvenţa cu care s-a recurs la instrumentele tradiţionale ale puterii. In timp, 204

aceasta a exercitat un anumit impact asupra imaginii SUA, impact stimulat de puteri şi centre de influenţă care erau interesate să facă acest lucru. În ultimă instanţă, cum remarca şi Huntington, americanii încep din ce în ce mai mult să fie percepuţi ca iniţiatori de diverse presiuni asupra altor state pentru a adopta valorile americane si practicile privind drepturile omului şi drepturile democratice; de a împiedica alte ţări să-şi dezvolte capacităţile militare, ceea ce ar putea contrabalansa superioritatea americană în domeniu; de a forţa aplicarea unor legi americane si în alte state; de a sprijini ţările în funcţie de adeziunea lor la standardele americane în domenii cum ar fi drepturile omului sau libertatea credinţei; de a modela politica Băncii Mondiale si a FMI, astfel încât să servească interesele aceloraşi corporaţii; de a interveni în conflicte locale care nu au miză pentru interesele americane; de a extinde vânzările de arme americane, concomitent cu limitarea comerţului cu arme din partea altor ţări.51 Există riscul ca SUA să fie percepute ca si când ar acţiona într-o lume unipolară, de pe poziţiile unui unilateralism global, promovândusi interesele cu prea puţină preocupare pentru interesele celorlalţi. Cu alte cuvinte, riscul ca „politica lor externă să fie condusă într-un mod precumpănitor de politica internă"52. Percepţie 205

care ar cultiva în rândul celorlalte state o atitudine rezervată, prudentă, de aşteptare. Percepţie care favorizează în acelaşi timp un proces de însingurare a Americii: the lonely superpower. Ceea ce s-a întâmplat la l l septembrie 2002 a reprezentat nu numai un atac terorist cumplit, ci şi un avertisment asupra formelor pe care le poate îmbrăca terorismul. Lupta deschisă pe care SUA au pornit-o la scară mondială împotriva acestui nou pericol global a avut în vedere acest avertisment. Lumea întreagă a fost alături de SUA atât în momentul atacului respectiv, cât şi în lupta declanşată după aceea. Editorialul publicat de Le Monde cu acest prilej, „Nous sommes tous Americains" („Cu toţii suntem americani"), ni se pare extrem de edificator. Chiar această ofensivă implică o mare coordonare de forţe, o strânsă cooperare internaţională. Pentru ca au fost lovite atât de dur, pentru că au poziţia numărul unu în lume, SUA au datoria să se situeze în fruntea acestei ofensive. Ca superputere modernă, ele trebuie să încadreze această luptă tot în contextul unei acţiuni multilaterale. Altminteri, oricât de nobil ar fi efortul, el va fi pândit de multe pericole, inclusiv de acela ca, sub pavăza acestei ofensive, SUA să instituie reguli, să declanşeze conflicte care servesc propriilor interese strategice.

206

In mod tradiţional, America şi-a definit puterea în antiteză cu cea a imperiilor. America a fost admirată, imitată, a reprezentat un model nu atât datorită performanţelor sale ieşite din comun, cât datorită acestei atitudini cu totul noi. Omul obişnuit simţea întrucâtva că America nu are nici imperiu de extins, nici utopii de împlinit. America a atras prin identificarea modernă pe care a propus-o, nu cu imperii, ci cu cauze, nu cu întinderi teritoriale, ci cu performanţe tehnologice şi economice. Dar când SUA deţin 40% din totalul cheltuielilor mondiale în domeniul apărării şi acest procent se află în creştere, situaţie pe care lumea nu a mai cunoscut-o până acum; când SUA au 13 grupuri de luptă pe care Ic presupune existenţa celor 13 portavioane moderne (care sunt însoţite oriunde merg de vase care să le protejeze de atacul unor rachete, de cel puţin două distrugătoare de submarine, de vase de aprovizionare), în timp ce nici un alt stat nu deţine nici măcar un asemenea grup; când există, în momentul de faţă, mai mult de 700 de instalaţii americane pe tot globul, iar trupele americane din afara graniţelor se ridică Ia circa 250.000 de persoane: 120.000 în Europa, 92.000 în Asia de Est si Pacific, 30.000 în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud iar 15.000 în emisfera vestică; deci când SUA, exercitând o dominaţie aşa de netă, îşi pun problema contracarării oricărui stat care ar dori 207

să recupereze decalajul amintit, problema nu mai este cea a unui imperiu teritorial, ci a unuia nonteritorial, dar la fel de hegemonie. SUA nu au imperiu şi nu vor să fie imperiu, dar vor să conserve dominaţia de tip imperial. Prestowitz se întreabă de ce SUA încep să fie percepute în lume ele însele drept un stat problemă. Aici putem găsi una dintre explicaţii. Puterea obsedată de conservarea propriului avantaj nu poate genera admiraţie. America începe să se substituie judecăţii lumii şi acest lucru nu are cum să genereze acceptare. Nesocotirea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi chiar a NATO sunt foarte costisitoare. In primul război din Golf, SUA au fost în fruntea unei largi coaliţii internaţionale. A fost o intervenţie aprobată de Consiliul de Securitate şi, am putea spune, de lumea întreagă, în intervenţia din Kosovo, SUA nu au mai întrunit aprobarea Consiliului de Securitate, ci doar a NATO. în intervenţia recentă din Irak nu s-a mai bucurat nici de susţinerea tuturor statelor din NATO. Evident că este o problemă de acţiune progresiv unilaterală, sancţionată prompt şi chiar ireversibil. Mai există şi altă perspectivă asupra căreia se insistă în literatura consacrată temei: formarea unor coaliţii împotriva „hegemonului", împotriva puterii dominatoare, în acest sens este amintită frecvent trilaterala dintre Rusia, China si India, ca puteri reprezentative pentru supracontinentul 208

eurasiatic. Dacă am insista asupra acestei idei, iam descoperi imediat inconsistenţa. Este adevărat că nici unul dintre aceste state nu vede neapărat cu ochi buni poziţia SUA şi fiecare ar dori să o contracareze. Nu relevăm rivalităţile dintre aceste state, unele mai deschise, altele mai ascunse. Ceea ce merită subliniat este că fiecare în parte are un interes vital să stabilească legături comerciale foarte strânse cu SUA. Este şansa fără de care ele nu pot înregistra evoluţii tehnologice semnificative. Devine din ce în ce mai limpede că puterea din estul Eurasiei — China — va putea reprezenta, nu peste multă vreme, un rival economic al SUA. Pentru aceasta, China are nevoie vitală de tehnologia americană. Poate sar simţi atrasă — din punct de vedere strategic — de un parteneriat cu Rusia. In cazul acesta, China trebuie să se gândească la viitorul ei economic şi tehnologic. De aceea, coaliţiile antiamericane sunt puţin probabile. Puterea Americii stă în primul rând în puterea ei tehnologică. Nici o decizie realistă nu poate face abstracţie de acest atu strategic de care fiecare stat, preocupat de propria evoluţie, trebuie să ţină seama, în acest sens, SUA sunt avantajate atât de poziţia lor geografică (America este desprinsă de tensiunea graniţelor, de temerile pe care, îndeobşte, Ic declanşează existenţa vecinului 209

puternic), cât şi de poziţia istorică. SUA nu duc în spate o „raniţă cu încărcătură istorică", o istorie de conflicte cu vecinii. Lipseşte ceea ce îndeobşte reprezintă liantul coaliţiilor: ameninţarea imediată. Miza este în altă parte: SUA pot susţine un examen cu valoare istorică. Miza problemei nu se află atât în relaţia SUA cu alte puteri majore ci, în general, cu alte state. Constrângeri foarte mari pentru SUA din această direcţie nu au de unde să vină. Miza se află în relaţia SUA cu opinia publică internaţională şi cu opinia publică internă. America a au obişnuit opinia publică internaţională cu un anume comportament, totdeauna situat de partea dreptăţii, a dezvoltării, a libertăţii. Imaginea şi prestigiul de care se bucură nu sunt asociate doar cu performanţele lor în diferite domenii, ci deopotrivă cu acest model de comportament. Pentru o superputere, imaginea internaţională nu este un lucru secundar. Nu dorim să sugerăm ca dezlegarea s-ar afla în domeniul unei noi strategii de imagine, ci în cel al faptelor, acţiunilor şi atitudinilor internaţionale care au început să erodeze această imagine. Asemenea fapte se situează şi în planul acţiunilor militare prea frecvente, şi în cel al lipsei de cooperare în probleme ecologice cheie, cum ar fi refuzul de a semna Protocolul de la Kyoto, şi în tendinţa SUA de a lua hotărâri unilaterale, şi în promovarea uneori axcesivă a cerinţelor globalizării. Puterea 210

dominatoare pe care o deţin Statele Unite are nevoie să se convertească şi în anumite prerogative — şi aici unilateraliştii semnalează un fenomen real —, dar ea trebuie să se concretizeze cu deosebire într-o poziţie de mare echilibru, care să exprime cerinţe profunde ale vieţii internaţionale, pentru îndeplinirea cărora nu este nevoie să se recurgă la puseuri de unilateralism. Direcţia principală de presiune asupra politicii americane pe termen mediu şi lung va veni dinspre propriul electorat şi conştiinţa democratică a acestuia. America nu poate fi într-un fel acasă şi în alt fel pe plan internaţional. Poziţiile critice frecvente pe plan internaţional nu rămân fără ecou în plan intern. Media şi literatura de analiză americane sunt extrem de severe şi extrem de atente cu evoluţia SUA pe plan internaţional. In ambele planuri, vocile critice, vocile chiar aspre venite din interior se înmulţesc. Semn că situaţia va reveni la matca tradiţională cu care ne-a obişnuit America. Fiind singura superputere, nu încape nici un fel de îndoială că SUA vor să-şi exercite prerogativele într-o formulă modernă. Conştiinţa faptului ca acesta este un moment unic pentru o putere unică va conduce, în cele din urmă, la un tip de comportament politic care să rămână în memoria istoriei. Zbigniew

211

Brzezinski spunea că SUA vor fi „prima, ultima şi singura superputere globală". A Nu este întâmplător cum va fi jucat acest rol. In primul rând din perspectivă americana.

6.5. Nafta - o puternică formă de integrare economică 1989, anul în care SUA semnează Acordul de Liber Schimb cu Canada, marchează o schimbare fundamentală în politica economică americană. Până în acel moment, Statele Unite fuseseră susţinătorul cel mai înfocat al multilateralismului în domeniul comerţului exterior si un opozant la fel de hotărât al iniţiativelor regionale, în 1994, SUA completează acest acord de liber schimb cu unul asemănător încheiat cu Mexicul. Astfel ia naştere NAFTA — Acordul de Liber Schimb al Americii de Nord (North American Frec. Trade Agreement}. Decizia SUA de a urma şi calea regionalismului — înţeles atât în sens geografic, cât şi în sens de comerţ preferenţial cu diverşi parteneri — a revigorat discuţiile cu privire la regionalism versus multilateralism, pe fondul unei adevărate proliferări a acordurilor regionale şi al unui discurs anti-multilateralism pronunţat. NAFTA — cea mai puternică formă de integrare economică după cea europeană a apărut pe o platformă de comerţ regional 212

îndelungat, ceea ce îi conferă o anume trăinicie. Apariţia noii entităţi economice a fost motivată în primul rând de necesitatea de a face faţă provocării reprezentată de integrarea europeană. Cu toate acestea, ea nu poate fi interpretată doar în termeni de răspuns la provocarea venită de peste Ocean, de mimare a unei structuri comerciale noi. NAFTA are rădăcini în istoria devenirii ţărilor membre, în amplificarea relaţiilor comerciale dintre ele, fiind de fapt o consfinţire a unei stări de fapt. Acordul a apărut şi s-a construit pe o piaţă naturală integrată, consacrând şi amplificând o serie de tendinţe vizibile în comerţul dintre cele trei ţări. Unele trăsături — precum forţa economică şi populaţia — apropie NAFTA de UE: NAFTA are o populaţie de 380 de milioane de locuitori şi un PNB de aproape 70.000 de miliarde dolari. Cu toate acestea, diferenţele dintre cele două acorduri economice sunt mult mai proeminente. Spre deosebire de UE, NAFTA acoperă în principal comerţul cu produse, dar treptat el se extinde şi asupra serviciilor bancare, investiţiilor şi transportului rutier de mărfuri. Deşi, în repetate rânduri, s-a cerut eliminarea majorităţii tarifelor şi barierelor comerciale naţionale, NAFTA a rămas, în esenţă, un acord comercial care stimulează schimbul de produse, fără a beneficia de o construcţie suprastatală menită să coordoneze dezvoltarea integrată a statelor componente. Imediat după semnare, acordul a 213

dus la eliminarea a mai mult de jumătate dintre barierele vamale în ceea ce priveşte produsele agricole, stabilindu-se si un program pentru eliminarea lor totală în următorii 15 ani. NAFTA nu dispune de paleta de instituţii supranaţionale ale Uniunii Europene, nu are o instituţie permanentă similară Consiliului de Miniştri, nu are un parlament, există doar o comisie de arbitraj pentru a soluţiona disputele comerciale. De asemenea, cei trei parteneri nu au în vedere crearea unei uniuni monetare şi economice şi nu urmăresc corelarea politicilor în acord cu o cartă economică şi socială comună. Nu există planuri pentru armonizarea legislaţiei si nici echivalentul instituţional al Curţii Europene de Justiţie, NAFTA nu participă la activitatea unor forumuri internaţionale, nu semnează tratate de comerţ internaţional sau tratate referitoare la protecţia mediului. În interiorul NAFTA nu există libertatea de mişcare a forţei de muncă, migraţia forţei de muncă dinspre Mexic către SUA sau Canada fiind considerată inacceptabilă. O altă deosebire esenţială constă în discrepanţa economică din interiorul NAFTA. Decalajele nu sunt însoţite de o politică menită să ajute statul defavorizat, aşa cum stau lucrurile în cadrul UE. Pentru SUA, NAFTA este o problemă de politică externă Primul regionalism, al anilor '60, a înregistrat un cvasieşec (excepţie făcând procesul de 214

integrare europeană). Unul dintre motivele eşecului a fost si opoziţia din partea SUA. In acel deceniu, au existat voci care au propus încheierea unui acord NAFTA, însemnând North Atlantic Free Trade Agreement (în care ar fi urmat să fie inclusă şi Marea Britanic). Proiectul nu s-a bucurat de succes nici în rândul politicienilor — pe motiv că un astfel de parteneriat ar fi alimentat sentimentele antiamericane (exprimate în mod oficial de generalul de Gaulle) — nici al economiştilor — pe motiv că ar fi diminuat câştigurile americane acumulate de pe urma comerţului liber şi a sistemului GATT. Acceptarea, de către SUA, a rutei regionale pe care se îndrepta Europa Occidentală a avut loc pe baza unor serioase considerente strategice. Stabilitatea şi prosperitatea Europei Occidentale erau văzute ca fiind compatibile cu obiectivul american de a îngrădi puterea sovietică, precum şi cu acela de a menţine stabilitatea unui sistem internaţional multilateral. Ce a intervenit nou între anii '60 şi anii '90 până în punctul în care SUA — arhitect şi susţinător al sistemului comercial multilateral — au decis să urmeze şi calea regională, să nu se mai opună celui de-al doilea val al regionalismului şi, mai ales, să înţeleagă acest regionalism mai mult în sens geografic decât în cel de comerţ preferenţial ?

215

Există mai multe motive care explică schimbarea de orientare a politicii comerciale americane: recesiunea şi instabilitatea economică din deceniile al şaptelea si al optulea, refuzul europenilor de a participa la negocieri comerciale multilaterale în 1982, eşecul Rundei Uruguay de a relansa sistemului mondial ghidat de multilateralism, tendinţele protecţioniste din partea unor grupuri de interese americane. Pe lângă acestea, trei motive se desprind ca relevanţă şi greutate: -mediul de securitate modificat în datele sale fundamentale; -succesul integrării europene; -necesitatea de a asigura securitatea si stabilitatea graniţei cu vecinul din sud. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, securitatea şi abordarea multilaterală în comerţul exterior erau văzute de către americani drept două feţe ale aceleiaşi monezi. Acordurile regionale preferenţiale — caracteristice perioadei interbelice — au fost multă vreme considerate drept cauza de fond a confruntării care a urmat. Prin urmare, politica externă americană de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost ghidată de multilateralism: comerţul mondial pe baze nediscriminatorii, pe lângă faptul că ar susţine interesele comerciale ale SUA, ar produce prosperitate şi ar preveni reapariţia condiţiilor care au favorizat ultima conflagraţie mondială. 216

Compatibilitatea dintre interesele de securitate şi interesele economice ale SUA a determinat succesul abordării multilaterale, a sistemului de comerţ mondial bazat pe patru piloni instituţionali fundamentali: —GATT (General Agreetnent on Tariffs and Trade) — cadrul formal pentru comerţul liber; —Fondul Monetar Internaţional — cadrul formal care să pună ordine în schimburile monetare la nivel mondial; —Banca Mondială — cadrul care să asigure mobilizarea surselor pentru dezvoltare; —sistemul monetar bazat pe convertibilitatea dolarului. După încheierea Războiului Rece, diminuarea posibilităţii ca între ţările europene să izbucnească un conflict militar a modificat evaluările în domeniul securităţii făcute de americani. Din acest moment, Statele Unite au fost nevoite să acţioneze într-un mediu în care legătura dintre securitate şi politica economică externă era mult redusă faţă de perioadele din trecut. Al doilea motiv care explică opţiunea regională a SUA are de-a face, aşa cum am arătat, cu succesul integrării europene: „Era din ce în ce mai dificil să convingi Congresul american că SUA nu trebuie să recurgă la acorduri comerciale preferenţiale discriminatorii în condiţiile în care exportatorii americani se confruntau cu astfel de practici din 217

partea europenilor. Devenea evident că regionalismul în Europa nu va dispărea, ba mai mult, el va atrage noi membri. Regionalismul pe baze preferenţiale nu va fi contracarat de insistenţa americană de partea multilateralismului. în felul acesta, a fost creat contextul ideal pentru articularea argumentului că una dintre cele mai bune metode pentru a face faţă regionalismului european este aceea de a crea un regionalism nord-american şi că, în cele din urmă, cele două regionalisme îşi vor uni forţele." Mai mult, în viziune europeană, calea regională îmbrăţişată de SUA este folosită mai mult ca un factor de presiune în negocierile internaţionale multilaterale, un fel de sperietoare la care SUA apelează pentru a forţa concesii din partea diferiţilor parteneri. Calea regională este atrăgătoare pentru America şi din motivul că această ţară are capacitatea de a face parte din mai multe acorduri încheiate pe baze geografice — America face parte din NAFTA, dar şi din APEC. Faptul că SUA pot participa la mai multe grupări si că, în cadrul acestora, au o capacitate sporită de a juca un rol semnificativ — de cele mai multe ori, acela de lider incontestabil — le oferă o altă poziţie în negocierile multilaterale propriu-zise. Prin urmare, calea regională reprezintă o încercare de sporire a puterii de negociere a SUA în context multilateral. 218

Integrarea Mexicului are şi ea o importantă dimensiune strategică. Mexicul, se ştie, deţine importante zăcăminte de petrol. Prezenţa acestei ţări în structura NAFTA duce la procurarea de resurse energetice suplimentare şi reduce dependenţa de Orientul Mijlociu. Pentru SUA acest acord nu înseamnă locuri de muncă, eficienţă sau creştere economică, ci este o modalitate de a preveni un pericol esenţial, acela de a avea la graniţa de sud o ţară săracă şi, pe deasupra, instabilă. Importanţa geopolitică a acordului este sintetizată de analistul Paul Krugman, profesor de economie la cunoscutul Massachusetts Institute of Technology, în cinci propoziţii: -NAFTA nu va avea efecte asupra numărului de locuri de munca din Statele Unite; -NAFTA nici nu va prejudicia, nici nu va ajuta mediul înconjurător; -NAFTA va produce, totuşi, un mic câştig în venitul general al SUA; -NAFTA va conduce, probabil, la o uşoară scădere a salariilor reale ale muncitorilor necalificaţi din America; -Pentru SUA, NAFTA este în mod esenţial o problemă de politică externă. Sintetizând, în afara capacităţii sporite de negociere într-un cadru multilateral si a impunerii unui control puternic asupra vecinului din sud, NAFTA — cel puţin în forma în care funcţionează acum — nu prezintă foarte multe 219

motive de atractivitate pentru SUA. Canada este partenerul numărul unu al Statelor Unite, iar Mexicul al treilea; în ciuda acestui fapt, doar un sfert din comerţul SUA este derulat cu cei doi vecini ai săi. In schimb, mai mult de două treimi din comerţul exterior al acestora este derulat cu Statele Unite. Comerţul direct dintre Canada si Mexic este foarte redus. Spus mai direct si oarecum simplist, pentru Canada si pentru Mexic comerţul exterior înseamnă comerţ exterior cu Statele Unite. Ţinând cont de aceste considerente, se poate spune că NAFTA nu reprezintă începutul unui proces de integrare al Americilor similar sau analog celui care traversează continentul european. Mai curând, NAFTA este rezultatul unei strategii prin care SUA îşi propun să răspundă diverselor provocări venite din mediul lor extern. NAFTA permite Statelor Unite să urmeze şi o cale regională care, în anumite condiţii, să le sporească puterea în sistemul multilateral pe care 1-au creat şi impus după cel de-al Doilea Război Mondial. 6.6. Eşecul modelului de securitate global Studiile pe care le-am efectuat asupra mediului internaţional de securitate, mi-au oferit o imagine destul de cuprinzătoare asupra crizei generale prin care trece lumea şi care provoacă atâtea griji, conflicte, suferinţe şi tragedii. Am ajuns la concluzia că nu sunt de vină instituţiile ci, structura spirituală şi morală 220

a oamenilor, modul lor de manifestare în interiorul instituţiilor. Dacă este adevărată sintagma că „firea omului nu se poate schimba” atunci societatea umană va trăi un viitor tot mai greu suportabil şi mai penibil în care se pot petrece fenomene tot mai absurde. Tot universul este înarmat! Pentru a ucide un om sau o comunitate nu este nevoie să se întâmple aşa, să se cheltuiască sume fabuloase pentru înarmarea universului. Acesta, faţă de om suportă mai uşor efectele înarmării „pentru că spre deosebire de om universul nu ştie că moare”. Ideea morală ar fi că oamenii indiferent pe ce parte a planetei trăiesc trebuie să fie educaţi să gândească frumos unii despre alţii dar, mai ales să acţioneze frumos unii pentru alţii. Aceasta este ideea morală! Oricare om îşi poate pune întrebarea: „este posibil ca în următorii 10-20 de ani să se producă un conflict mondial major?” Samuel Hintington53 afirmă că este posibil şi creează şi un scenariu apocaliptic pe un conflict imaginar ce ar putea avea loc în 2010 între SUA şi China. Deşi războiul rece s-a încheiat prin „căderea zidului Berlinului”, în 1989, totuşi cursa înarmărilor continuă să rămână un subiect de actualitate, în unele state existând 53

Samuel P. Hungtington, „Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Ed. Antet pt. versiunea românească, Oradea, 1998, p. 465474. El afirmă: „Un război mondial implicând statele de nucleu ale marilor civilizaţii ale lumii este extrem de improbabil dar, nu imposibil. Aşa cum am sugerat, un asemenea război s-ar putea naşte din escaladarea unui război al liniilor de falie între grupuri ce aparţin unor civilizaţii diferite, cel mai probabil implicând musulmani de o parte şi nonmusulmani de cealaltă parte”.

221

preocupări pentru crearea şi dezvoltarea unor arme noi. Nici SUA şi nici federaţia Rusă şi China nu au renunţat la hegemonie iar puterea şi mai ales, lupta pentru putere aşa cum apare în scenariile istoricilor romani şi mai târziu în cele ale lui Machiaveli şi Shakespeare, se câştigă cu ajutorul armelor, banilor şi cuvintelor. În poligoane secrete au loc în permanenţă experimente cu armament balistic intercontinental în scopul testării şi confirmării caracteristicilor tehnice şi de zbor precum şi efectele la impact. În urma acestor experimente apar arme noi aşa cum s-a întâmplat în 1991 şi 2003 când Marina SUA a folosit rachete de croazieră Tomahawk înzestrate cu focoase nonnucleare cu pulsaţii electromagnetice. Din analiza „războiului rece” se pare că nu au fost extrase toate învăţămintele istorice. Evoluţiile după 1989, în sfera securităţii internaţionale au fost atât de surprinzătoare încât analiştii le plasează în fluxul paradoxal al unei lumi în schimbare. Se poate afirma că se adeveresc profeţiile vizionarului Liddell Hart care, la începutul secolului al XX-lea spunea „inamicul de ieri va deveni partenerul de mâine şi aliatul de poimâine”. Se poate constata că „pacificarea” lumii prin înţelegerile şi alianţele efectuate între foştii adversari este prima caracteristică a mediului internaţional de securitate evidenţiată după 1989. O altă caracteristică o reprezintă faptul că un număr de 10 state care au aparţinut sistemului comunist au devenit membre ale celei mai puternice alianţe politico-militare după o 222

jumătate de secol de confruntare rece. Această schimbare strategică determinată de considerente geopolitice va marca spaţiul politic regional şi mondial pentru o îndelungată perioadă de timp. Tot în domeniul caracteristicilor mediului internaţional de securitate se situează şi reforma organismelor militare naţionale, schimbarea structurii şi misiunii forţelor armate şi constituirea formelor oficiale ale cooperării politice şi militare bi- şi multilaterale. Un exemplu în acest sens îl constituie parteneriatele strategice54 ca instrumente de soluţionare comună a noilor diferende. Presiunile de toate tipurile asupra mediului internaţional de securitate au determinat schimbarea noilor concepte operaţionale şi s-au constituit sub comandă unică forţe multinaţionale precum şi coaliţii de state ca răspuns la noile ameninţări apărute pe plan internaţional. Globalizarea a produs, la rândul său, schimbări imprevizibile şi a făcut inoperantă activitatea şi intervenţia unor instituţii internaţionale. Este tot mai des pusă în discuţie structura ONU, competenţa şi componenta Consiliului de Securitate ca mod de reprezentare a celor 200 de state membre. Prezenţa în Consiliul de Securitate a celor 5 state cu drept de „VETO” (cele victorioase în cel de-al II-lea război mondial) nu mai reflectă realitatea internaţională actuală. Deşi se afirmă 54

În forme instituţionalizate s-au constituit: Parteneriatul pentru Pace, Actul fondator NATO-Federaţia Rusă, Acordul NATO-Ucraina, etc.

223

că lumea internaţională are caracter unipolar studiile arată că nu peste mult timp vom trăi într-o lume multipolară în care problemele securităţii viitoare vor reveni mai multor jucători globali. În această etapă lumea trebuie să elaboreze o strategie integrată de securitate, unanim acceptată, pusă în aplicare de un sistem similar. În acest sens, Alexander King, fondator al Clubului de la Roma arată: „Noi suntem în toiul unui proces lung şi penibil care duce la apariţia sub o formă sau alta, a unei societăţi globale, cu o structură probabilă încă imposibil de imaginat”. În contextul geopolitic actual a apărut o problemă extrem de serioasă pentru sistemul internaţional de securitate în sensul că, a dispărut adversarul tradiţional. La întrebarea „cine este duşmanul?” răspunsurile sunt diverse: bomba demografică, sărăcia şi subdezvoltarea, poluarea, proliferarea nucleară, biologică şi chimică, fanatismul etnic, SIDA, crima organizată, terorismul internaţional, etc., adică acele ameninţări de valenţă globală care nu pot fi combătute printr-o ripostă clasică. Simultan au loc în lume procese contradictorii de fuziune şi fisiune. De altfel, această caracteristică a însoţit de multe secole mediul internaţional de securitate. Statele s-au constituit în mari complexe economice 55 care le55

Marile ansambluri economice: UE (Uniunea Europeană-1993); ALENA (Acordul de Liber Schimb Nord American-1994); APEC (Cooperarea Economică Asia-Pacific-1989); ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est-1967); CEI (Comunitatea Statelor Independente-1991); MERCOSUR (Piaţa Comună a Sudului-1991); UMA (Uniunea Megrebului-1989); COMESA (Piaţa Comună a Statelor

224

au făcut mai puţin vulnerabile la aceste tipuri de ameninţări şi au ridicat barierele vamale cu scopul de a stimula comerţul. Simultan cu aceste tendinţe de integrare, marile structuri multinaţionale cunosc şi fenomene de dezintegrare. În Europa complexele multinaţionale URSS, Cehoslovacia, R.S.F. Iugoslavia s-au divizat în douăzeci şi două de state independente sub presiunile concepţiei etnice de existenţă a statului. Pornind de la ideea că statul trebuie să-şi exercite autoritatea asupra unei comunităţi etnice omogene a fost reactivată concepţia naţionalistă specifică secolului al XIX-lea, a fost readusă în actualitate problema minorităţilor şi a drepturilor acestora. Statele naţionale trebuie să facă faţă unei duble provocări, aceea exercitată de marile complexe integrate cât şi regiunile care şi-au constituit un statut economic, cultural şi ideologic aparte. Este cazul Flandrei, Cataloniei, Ţării Bascilor, Scoţiei, Corsicăi, Irlandei de Nord, etc. În domeniile fundamentale, finanţe, economie, apărare, mediu, politică externă, statul tradiţional este din ce în ce mai slab în exercitarea funcţiilor sale. Evidenţierea acestor caracteristici ale mediului internaţional de securitate nu scapă din vedere un ultim element şi anume, marea criză a soluţiilor economice produsă de aplicarea modelului economic neoliberal. După 35 de ani de aplicare a politicilor neoliberale se pare că optimismul a luat sfârşit. Cetăţenii constată că s-a construit o societate care nu oferă nici securitate, nici Africii de Est şi Australe,1993);etc.

225

prosperitate şi nici solidaritate, o societate în care reformele lipsesc, serviciile publice au serioase disfuncţii, birocraţia este excesivă, gestionarea de către stat a treburilor publice este catastrofală, fiscalitatea excesivă iar rata şi gravitatea corupţiei exasperează. Economistul André Gorz referindu-se la reacţia cetăţenilor faţă de o asemenea societate remarcă: „În faţa acestei societăţi devenite străine sieşi, în toate ţările noastre avem două tipuri de rebeliune. Pe de o parte oameni, înarmaţi din punct de vedere cultural ca să-şi asume autonomia pretind crearea şi protecţia împotriva puterii statului şi a puterii banului, noi spaţii de solidaritate administrate autonom şi activităţi autodeterminate; pe de altă parte avem de-a face cu reacţia regresivă a celor cărora le-ar plăcea să regăsească siguranţa unei ordini premoderne, stabile, ierarhizate, puternic integratoare, unde, chiar de la naştere, fiecare îşi are locul asigurat şi fixat prin apartenenţa la naţiunea sau la rasa sa”. Pentru frustrările de tot felul sunt considerate responsabili laolaltă partidele politice şi clasa politică. Aplicată încă din deceniul ’80 al secolului trecut, doctrina economică neoliberală a generat efecte deosebit de grave: creşterea şomajului, degradarea serviciilor publice, agravarea inegalităţilor, diminuarea rapidă a solidarităţii umane, iar mâna „invizibilă a pieţei” nu a avut capacitatea să le rezolve. 226

În satele foste comuniste, un grup privilegiat de aventurieri, au devenit peste noapte, proaspăt îmbogăţiţi, şi sub patronajul mass-mediei au devenit personalităţi publice, modele de urmat. În timp, aceste personalităţi care s-au îmbogăţit fulgerător au fost inculpate de escrocherie, corupţie, trafic de influenţă, luare de mită şi de toate bolile sociale posibile. Ba mai mult unele au fost propulsate în funcţii publice, politice şi administrative, murdărind spaţiul public şi compromiţând interesul public. În România aceste elemente au atras atenţia democraţiilor occidentale, Comisiei Europene, FMI şi Băncii Mondiale prin ferocitatea şi nesimţirea cu care s-au produs. Astfel, după dispariţia modelului economic socialist, noul model liberal se auto-discreditează prin propriile insuccese, iar cetăţenii în loc să denunţe grupul de impostori aşteaptă resemnaţi în marea cohortă a şomerilor, marginalizaţilor, săracilor. Sprijiniţi de o putere financiară considerabilă şi de instituţii economico-financiare internaţionale, modelul economic neoliberal se extinde pe cale paşnică sau prin forţă (vezi Irak şi Afganistan) ca o nouă religie ce trebuie venerată. Cei mai mulţi cetăţeni cu excepţia românilor unde social-democraţia a scăzut în sondaje datorită personalităţilor false socialdemocrate, văd ieșirea din situaţia creată printro asociere între social-democraţie şi economia de piaţă. Toate aceste caracteristici au creat noi elemente conflictuale riscuri şi ameninţări la 227

adresa mediului de securitate. Ca răspuns la aceste ameninţări, analizele asupra stării de securitate scot în evidenţă necesitatea reformării relaţiilor de putere în mediul internaţional şi crearea modelelor şi instrumentelor de securitate. Din 1989 şi până la 11 septembrie 2001, lumea a parcurs evenimente importante care au reorientat relaţiile Est-Vest spre o zonă a păcii şi colaborării. S-a schimbat considerabil harta politică a Europei, a fost semnat „tratatul de reducere a armamentelor convenţionale din Europa” (1999), a avut loc primul val al extinderii spre est al NATO, a fost redefinită strategia Alianţei, organismele militare ale statelor est şi sud-est europene au suferit transformări radicale. În 1999, la Washington a avut loc Summit-ul NATO căruia atât SUA cât şi partenerii europeni aveau să-i proiecteze o imagine de anvergură planetară. Se urmărea, încă de pe atunci, ca NATO să devină o organizaţie a cărei forţă, prestigiu şi credibilitate să ofere suficientă garanţie pentru securitatea internaţională pe baza concepţiei unui model de securitate în care SUA să joace rolul principal. Se pare că statele europene nu au îmbrăţişat acest model de securitate global, promovat de SUA şi nici nu au fost de acord cu prezenţa masivă a trupelor americane peste tot în lume sub umbrela NATO. Prin urmare summit-ul de la Washington a constituit existenţa şi funcţionarea în continuare a trei modele de securitate şi anume: global, regional şi naţional. Cel mai relevant model de 228

securitate regional îl constituie cel pe care NATO îl reprezintă pentru spaţiul Euro-Atlantic, cele naţionale sunt specifice statelor naţionale (multe rămase în afara spaţiilor integrate regionale) iar modelul global a rămas în sarcina singurei superputeri care, cu ocazia evenimentelor din 11 Septembrie 2001 (mult comentate de analişti şi înconjurate de ceaţă deasă şi în prezent) a readus în faţa lumii necesitatea modelului de securitate global. De fapt, SUA a pregătit din timp acest model exersând şi simulând încă din 1989 operaţionalizarea unor forţe aliate internaţionale sub stindard american. Previzionând o serie de evenimente geopolitice şi geostrategice specifice lumii actuale şi viitoare, politica de securitate a SUA, favorizată de factorii globalizării, va influenţa în mare măsură mediul de securitate internaţional.

229

CAPITOLUL7. ZONA EURO - ATLANTICĂ 7.1. Zona euroatlantică – definire , caracteristici În spaţiul geopolitic al emisferei nordice s-a conturat, cu mai multă pregnanţă, în preajma celui de-al doilea război mondial, zona geostrategică Euroatlantică în care, vectorii principali de putere erau reprezentaţi de S.U.A., Rusia, Anglia, Franţa şi Germania. Conflagraţia mondială care a urmat a accelerat dinamica raportului de forţe în această zonă lăsând ca factori principali S.U.A. şi Uniunea Sovietică. În mod concret aceşti poli ai puterii mondiale, aflaţi permanent în contradicţie, au generat “războiul rece” care s-a desfăşurat pe durata unei jumătăţi de secol. Schimbările care au avut loc în geopolitica mondială, la sfârşitul deceniului al IX-lea al 230

acestui secol, au generat elemente noi, caracteristice pentru Zona Geostrategică Euroatlantică.56 În anul 1989, la Malta57, George Bush şi Mihail Gorbaciov au încercat să planifice o “prăbuşire a comunismului”. Această întâlnire se dorea o repetare a întâlnirii de la Yalta, iar Zona Geostrategică este structurată, de regulă, în interiorul zonelor geopolitice. Aceasta este constituită din spaţii geografice compacte în cadrul cărora devin vizibili vectorii de interes, convergenţi sau divergenţi precum şi direcţiile de ofensivă ale marilor puteri. Zona Geostrategică Euroatlantică cuprinde un spaţiu geografic şi geopolitic în care sunt incluse teritoriileÎ S.U.A., Canadei, Europei (inclusiv teritoriul european al Rusiei) şi Oceanul Atlantic. Partea europeană defineşte în principal zona euroatlantică. 56

Malta Arhipelagul Maltez este alcătuit din trei insule locuiteÎ Malta, Goza, Comino şi două nelocuite situate în mijlocul Mediteranei, la 93 km sud de Sicilia şi la 230 km nord de continentul African. Malta este un stat independent iar sistemul politic este inspirat după cel britanic. Cele mai dezvoltate ramuri economice sunt turismul, construcţiile şi transportul naval. Din cei 360.000 de locuitori ai insulei, o treime lucrează în turism, activitate care înregistrează un profit anual de aproape 1 milion de dolari. Malta dispune de 55.000 de locuri de cazare şi este cotată de specialişti drept cea mai bună zonă mediteraneeană pentru sporturile acvatice şi nautice. Capitala, La Valleta, este o capodoperă a arhitecturii îmbinând diverse stiluri de-a lungul secolelor. Malta, prin poziţia sa strategică şi porturile sale naturale excelente, este, din timpuri imemoriale, considerată cheia supremaţiei zonei mediteraneene. Acest lucru, râvnit de multe puteri de-a lungul secolelor, i-a determinat istoria. Cea mai veche influenţă au exercitat-o cavalerii ioaniţi. Ei au ocupat insula între 1530-1798, au construit Valleta, nenumărate palate şi instituţii culturale. 57

231

Europa trebuia să devină dominată prin jocul de putere sovieto-american. De fapt, jocul de putere sovieto-american a dominat lumea jumătate de secol. În această perioadă Franţa şi Anglia, deşi au fost menţinute în rândul marilor puteri, nu au putut imprima lumii europene (ordinii europene) reperele accentuate dintre cele două războaie mondiale. După cel de-al doilea război mondial, Europa a fost împărţită în două părţi: Est şi Vest, fiecare parte cu destinul său. În timp ce Europa de Est, definită printr-o ordine europeană de dictat (N.K.V.D.-Stalin), se îndrepta către o integrare de tip socialist, ordinea europeană din Vest a fost mai imprecisă (s-a urmărit integrarea Vestului în sistemul american de putere, ca o contrapondere la integrarea socialistă a Estului). În această perioadă a integrării (primii zece ani postbelici), Germania, împărţită în zone de ocupaţie, era dependentă de ajutorul S.U.A., Anglia îşi pierdea imperiul colonial, iar Franţa, încurcată în războaiele coloniale din Mahreb până în Indochina, îşi pierdea din strălucirea de altădată. La 20 aprilie 1949, Congresul Partizanilor Păcii desfăşurat la Paris a atras atenţia francezilor asupra “Cocacolonizării” de către americani. Hegemonia culturală, bazele americane din Franţa (la 2 septembrie 1959, funcţionau pe teritoriul Franţei 14 baze militare americane) reprezentau simbolul invaziei americane. La 13 Probabil, unul din motivele importante pentru care Malta a devenit şi mai cunoscută, este întâlnirea din anul 1989, dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush.

232

februarie 1960, Franţa experimentează prima bombă atomică pe teritoriul Algeriei, şi, din acel moment face inutilă umbrela de protecţie americană. În anul 1963, Franţa se retrage din Alianţa Nord-Atlantică şi recunoaşte că forţele sale armate nu mai au nici o subordonare faţă de Alianţă. Semnalul independenţei Vestului faţă de politica S.U.A. avea să-l dea preşedintele Franţei, DeGaulle, prin hotărârea de a-şi crea mijloacele proprii de ripostă atomică şi ulterior, de independenţă faţă de Blocul N.A.T.O. (în urma experienţelor nucleare efectuate în Algeria în anii 1960-61). Deşi a avut loc reconcilierea franco-germană, Germania nu l-a urmat atunci pe DeGaulle, rămânând credincioasă angajamentelor Alianţei Atlantice (atunci nici nu se putea proceda altfel). Însă, încet, nucleul francogerman al unităţii europene a prins putere, iar Germania a preluat rolul de locomotivă a Europei, interlocutor privilegiat al lui Boris Elţîn şi incomod pentru Bill Clinton. În 1989, Mihail Gorbaciov şi George Bush s-au întâlnit la Malta (La Valleta), întâlnire desfăşurată cu “uşile închise”. Dar înainte cu puţin timp a avut loc întâlnirea dintre Helmuth Kohl şi Mihail Gorbaciov. Nici cu această ocazie nu se ştie ce s-a discutat dar urmările au fost: în perioada imediat următoare contactele sovieto-germane au fost mai dese şi, drept urmare, s-a aplicat scenariul convenit reunificarea paşnică a Germaniei;

233

- s-au creat confuzii pentru a da posibilitatea Germaniei să facă un joc propriu în Est; - americanii credeau că Germania este absorbită de ideea propriei unificări, dar istoricii vor descoperi probabil unele date despre căderea Zidului Berlinului la Bucureşti, Bratislava, Belgrad etc.; - contribuţia Germaniei la izolarea ţărilor europene socotite prea legate de americani şi în primul rând a Greciei şi Turciei, este semnificativă; - Germania este mai mult interesată de exploatarea crizelor structurilor mondiale de ordine decât de negocierea unei remodelări a acestora. În concluzie Germania a fost, în acest sfârşit de deceniu, mai puţin interesată de noua ordine mondială (a Vestului) după patent american. Germania a fost primul stat care a recunoscut independenţa Lituaniei, Slovaciei, Sloveniei, Croaţiei, Macedoniei, cerând şi S.U.A să o urmeze. Se pare, de asemenea, că Germania a înţeles mult mai bine decât S.U.A. problemele financiare, economice, sociale cu care se confruntă Rusia. În anul 1989 Helmuth Kohl a avut întâlniri şi cu G. Bush. Ce s-a discutat la aceste întâlniri se cunoaşte şi anume : - s-au examinat sub toate aspectele problemele reunificării Germaniei;

234

- s-au făcut estimări asupra posibilităţilor ca Germania unită să posede sau nu arme nucleare, să respecte sau nu frontiera poloneză. Preşedintele S.U.A. s-a interesat , cu această ocazie, de câtă armată va avea nevoie Germania unită şi dacă rolul N.A.T.O. în Europa se va diminua. În discuţii, Helmuth Khol nu a putut renunţa la Prusia Orientală şi la regiunea Sudetă. Sunt totuşi unii politicieni care consideră că nu va trece multă vreme şi germanii, cehii reuniţi în spaţiul interior deschis al lumii europene se vor aşeza unde vor. Considerat moment de răscruce al omenirii, hotar dincolo de care se face simţit spiritul mileniului următor, anul `89 s-a dovedit a fi nu numai un moment de euforie care a multiplicat şi complicat problemele continentului european, ci şi un prilej care a scos la lumină incapacitatea de adaptare a actorilor internaţionali, dezvăluind inerţii ascunse cu grijă de logica războiului rece. La 17 ani de la căderea zidului Berlinului, scepticismul şi prudenţa alimentate de realitatea politico-strategică par mult mai adecvate decât pronosticurile pozitive iniţiale. Europenii au constatat că nu este atât de uşor să realizeze integrarea economico-politică şi de securitate, deşi există premise necesare şi voinţe politice manifestate. Factorii surpriză, minimalizaţi la început, au căpătat o pondere însemnată; ei se numesc fie tranziţie economică dificilă, fie conflicte interetnice latente, fie, şi 235

mai ales, în ceea ce priveşte latura de securitate, Rusia şi problemele spaţiului C.S.I. S-a crezut că o redefinire a rolului N.A.T.O. în Europa şi o extindere a consultărilor politice între membrii Alianţei şi cei ai fostului Tratat de la Varşovia vor fi suficiente pentru a pune bazele unei noi structuri de securitate pe continent. De asemenea, s-a apreciat eronat că, o dată demarată, tranziţia ţărilor comuniste spre democraţie şi economia de piaţă va fi, dacă nu rapidă, cel puţin lipsită de dificultăţi majore, momentul aderării la Uniunea Europeană fiind situat, în aceste condiţii, la cumpăna de milenii. La rândul său, estul continentului s-a lăsat furat de entuziasmul primilor ani post-comunişti şi nu a calculat corect riscurile şi exigenţele necesare unei integrări în structurile occidentale economice şi de securitate. Acordurile semnate la Paris între Rusia şi NATO au schimbat categoric statutul ţărilor din Europa centrală şi de est (ECE). În primul rând este vorba despre o reducere destul de previzibilă a interesului geopolitic faţă de grupul respectiv de ţări din partea Occidentului, din partea comunităţii mondiale. Rolul de linie avansată, de “punte” între Occident şi Rusia, în fine, de măr al discordiei, care până nu demult le-a adus ţărilor ECE destule dividende politice şi economice, a fost jucat complet. Transformarea geopolitică din Europa, practic, s-a produs. Dar care sunt consecinţele? În fond, eliminând activ Rusia din ecuaţia geopolitică, subliniind propria lor importanţă de 236

“barieră” pentru Europa şi pentru întreaga “lume liberă”, ţările ECE şi-au redus în mod considerabil posibilităţile de manevră geopolitică, de menţinere a echilibrului între Rusia şi Occident jucând “cartea Moscovei'”- cu pierderea considerabilă corespunzătoare în propriul statut. Şi aceasta cu toate că, pentru toată lumea în Occident (şi în ţările ECE), era de multă vreme clar că Rusia nu are în momentul de faţă, şi nu va avea nici în perspectivă istorică, posibilităţi şi motive geopolitice sau ideologice, pentru o expansiune către ECE (inclusiv în faimoasa direcţie balcanică). S-ar părea că în culmea euforiei pricinuite de extinderea NATO a rămas neobservat leitmotivul dur al întrunirii din Portugalia a miniştrilor de externe din NATO: Alianţa Nord-Atlantică nu e nici pe departe o societate de binefacere, fiecare trebuie “să-şi ducă singur geamantanul”. Se poate prognoza că aspiraţia către NATO nu va grăbi nici pe departe intrarea ţărilor ECE în structurile economice europene integrate, deşi în ECE există înclinaţia de a privi intrarea în Alianţa Nord-Atlantică drept un prim pas pe calea ce va duce aceste ţări în Uniunea Europeană. Pentru Europa Occidentală însă, primirea în NATO a noilor membri este mai curând o compensaţie importantă acordată acestora din urmă pentru amânarea considerabilă a aderării lor la structurile economice ale Europei Mari. În ultimă instanţă, după semnarea acordurilor de la Paris de către Rusia şi NATO, ţărilor ECE nu li se vor mai face 237

nici un fel de favoruri pentru “loialitatea politică”: îndeplinirea celor hotărâte la Maastricht şi aşa promite o mulţime de greutăţi Occidentului, iar rezultatele alegerilor parlamentare din Franţa cu greu pot trece neobservate, chiar şi în celălalt capăt al continentului şi nu se poate să nu li se estimeze posibila influenţă negativă asupra ritmului extinderii economice a Europei. A mai apărut şi un alt factor esenţial, care influenţează statutul geopolitic al ţărilor ECE şi cu atât mai mult, în perspectivă, atitudinea Occidentului faţă de acestea. Acordurile la care s-a ajuns la Paris şi la Kiev sunt percepute de multă lume în Occident drept temei pentru “a strămuta” reperele intereselor lor geostrategice primordiale departe spre est, în zona postsovietică. Astfel, semnarea documentelor rusoucrainene a apărut, în fond, ca o confirmare a renunţării Rusiei la încercările de a construi nişte relaţii “deosebite” cu Ucraina. Şi este foarte probabil ca “marele joc” să înceapă a se înfăptui într-un viitor apropiat peste capul ţărilor ECE şi pe seama intereselor lor geopolitice şi economice reale. Va creşte oare în noile condiţii, când spaţiul dintre NATO şi Rusia se va reduce la minimum, securitatea naţională a ţărilor ECE, înţeleasă în primul rând ca garantare a integrităţii teritoriale şi a stabilităţii geopolitice? Extinderea NATO face ca structurile acestui bloc să devină mai “spongioase”, mai estompate, NATO pierzându-şi identitatea geostrategică. 238

Astfel, pentru Franţa în momentul de faţă, principală este ameninţarea dinspre Sud, venită din partea extremismului islamic. Germania reunită încearcă în mod activ, poate chiar prea activ, să-şi pună la punct propria-i “zonă a intereselor vitale” în estul şi sud-estul Europei, uneori fără să ţină seama de pierderile evident irecuperabile pentru stabilitatea geopolitică şi, de altfel, nici de interesele altora. Cât priveşte interesele SUA, acest “înger păzitor” al ţărilor ECE, la Washington se apreciază că, acestea din urmă nu sunt altceva decât simple piese folosite în nişte jocuri globale mult mai importante. Ieşirea pe aliniamente geopolitice noi pentru NATO în cursul extinderii către Est şi Sud-Est presupune şi noi provocări faţă de care Occidentul nu este, pur şi simplu, pregătit acum să riposteze (măcar în planul conlucrării constructive cu lumea islamică şi cu lumea sudului). Evenimentele din Balcani au arătat cu toată claritatea că, stârnind acest furnicar geopolitic, umplând în mod iraţional vidul geopolitic apărut prin destrămarea ordinii mondiale bipolare, Occidentul nu a găsit (şi menţionăm că nici nu se ştie cât de curând o să găsească) nişte răspunsuri suficient de adecvate la provocările răbufnite din adâncul veacurilor, ca şi la cele nou apărute. De exemplu, Turcia nu este nici pe departe, în prezent, doar flancul sudic al NATO şi atât, ea joacă un cu totul alt rol, mult mai independent decât în epoca anterioară a obişnuitei confruntări Est-Vest. 239

Şi nu este exclus ca tocmai ţărilor ECE să le fie pregătit rolul de amortizor geopolitic, de cordon sanitar între nucleul vest-european actual şi valul de instabilitate care se va abate asupra Europei, nicidecum din partea Rusiei. Ultimii doi ani au infirmat, într-o anumită măsură, previziunile că scena internaţională ar fi profund dezechilibrată de absenţa Rusiei din jocul mondial al puterii. Chiar dacă nu deţine elemente de putere economică, este necesar a aminti arsenalul nuclear, care îi conferă Rusiei rolul de gigant slăbit temporar, dar cu ambiţii evidente de a-şi recuceri locul pierdut de pe scena mondială. Toate încercările de a ignora Rusia în rezolvarea problemelor cu implicaţii europene au fost marcate de insucces. Occidentul s-a văzut nevoit să recunoască forţa Moscovei şi voinţa sa de implicare, fie în Bosnia, unde S.U.A. şi U.E. au acceptat prezenţa rusească atât la tratativele de pace, cât şi pe teren, cu trupe de menţinere a păcii, fie în problema extinderii N.A.T.O. , unde poziţia Kremlinului este tot mai mult luată în considerare, fie pentru acel droit de regard (drept de observare), implicit acceptat în zone în care interesele Rusiei pot fi afectate (C.S.I., zona baltică) fie prezenţa impusă de către trupele ruse în Kosovo. Problema care rămâne pentru viitor pare relativ simplă: are Rusia resursele necesare susţinerii unui statut de superputere, în condiţiile în care economia de piaţă este încă într-o fază haotică, evoluţiile spre societatea democratică şi statul de drept 240

tind să fie contracarate de unele tendinţe autocratice, iar armamentul nuclear poate scăpa de sub control? Este prea devreme pentru a putea oferi un răspuns mulţumitor acestei întrebări care frământă elita politică a lumii, dar viitoarele alegeri din Rusia dau speranţe. Ce tip de putere sunt Statele Unite? Supranumite jandarmul lumii imediat după 1989, S.U.A. şi-au luat în serios rolul de supraveghetor al noii ordini mondiale în formare. Sub mandat O.N.U. sau N.A.T.O. , au intervenit în regiunile în care statele din zonă, direct sau indirect implicate, s-au văzut depăşite de situaţia de conflict/criză: în Golf, Somalia, Bosnia şi, recent, în Kosovo. Bâlbâielile americane şi ratarea unor acţiuni (de ex. în Somalia) nu au ştirbit percepţia că S.U.A. sunt singurele în măsură să garanteze pacea mondială, atât în virtutea tradiţiei lor democratice, cât şi ţinând cont de extraordinarele resurse (financiare, economice, umane) de care dispun. Se poate afirma atunci că şi pentru deceniile următoare S.U.A. vor continua să garanteze echilibrul mondial? Vor evolua ele spre un nou izolaţionism sub presiunea opiniei publice interne şi a bilanţului nu întodeauna favorabil al politicii lor externe? Cum vor face faţă apariţiei unor noi alianţe şi a unor noi poli de putere (de tipul Rusia - China, de exemplu)? Este foarte posibil să fie găsit un nou echilibru în comportamentul extern american, completat de acţiunea unor noi actori de genul campaniilor multinaţionale sau al 241

mass-media, determinante ca influenţă şi impact, pentru secolul XXI. În acest context, proiectul Europei unite poate apărea ca singura alternativă viabilă. Evenimentele ultimilor trei ani au scos în evidenţă faptul că, departe de a fi rezolvate problemele sau eliminate crizele latente, deceniul actual a multiplicat conflictele zonale, a stimulat autonomiile regionale sau dorinţa de independenţă a unor comunităţi şi a accentuat implicarea internaţională în crize interne ce păreau fără ieşire: Somalia, Angola, Bosnia, Kosovo sunt deja celebre; dar există şi Cecenia, Transnistria, Etiopia, Namibia, Africa de Sud, mai puţin mediatizate, dar nu lipsite de importanţă. Nici unul din aceste conflicte nu şi-a găsit rezolvarea definitivă, calmul instalat după lungi eforturi diplomatice putându-se transforma oricând într-o nouă criză sau într-un conflict de durată. La început de secol şi mileniu, câteva interogaţii preocupă analiştii politici şi factorii de decizie la nivel internaţional. Ce fel de securitate este necesară pentru viitor? Cu ce actori şi cu ce fel de resurse? Securitate pentru a ne apăra de ce tip de pericole Vestul a apreciat eronat că se va putea achita de o obligaţie neplăcută, exportând sfaturi în jumătatea vitregită a continentului pentru a democratiza statele ieşite de sub influenţa Kremlinului şi a transforma economia centralizată, de comandă, într-o economie de tip capitalist dezvoltat. Şi aceasta, în state care nu cunoscuseră, unele, înainte de război, decât 242

sporadic regimuri de libertate şi în care, piaţa liberă , organizată de prea puternicii timpului, le-a adus beneficii aproape numai lor. Această stare de lucruri s-a încetăţenit în toate statele care au acţionat acum 17 ani pentru a se elibera de structurile oculte, de comandă. Strategia recomandată în noile condiţii a constat în: concentrarea tuturor eforturilor factorilor pozitivi ai societăţii, independente de firma politică de care aparţin, educarea maselor la toate nivelurile şi în toate sectoarele (şcoala, familia, întreprinderea, administraţia publică, biserica, justiţia) şi, evident, restructurarea. Dar reforma nu poate veni decât din interiorul breslei, a mediilor care, în concurenţă acerbă încearcă şi în momentul de faţă să-şi păstreze sau să-şi crească cotele de aderenţi sau auditoriu prin concesiuni grave faţă de cererea pieţei. Descurajarea tineretului, constituie cea mai gravă dintre consecinţe, el constatând că ordinea socio-politică îşi reduce preocupările la camuflarea eşecurilor, la promisiuni deşarte şi activităţi populiste. Or acestea nu vor reuşi să echilibreze balanţa minţilor şi a sufletelor. Cea mai gravă problemă a societăţilor fost comuniste rămâne debusolarea etică a maselor, relativitatea valorilor sau renunţarea la ele sub firma şi pretextul democratizării. De aici necesitatea unei strategii care să treacă la eliminarea racilelor existente şi să curmeze babilonia instaurată haotic de actualii factori de răspundere. Independent de jocurile politice, 243

factorii conştienţi şi cinstiţi vor trebui să ajungă la un consens. Societăţile din Răsărit sunt, în bună parte ( nu din voia lor) bolnave, măcinate de viruşi persistenţi şi viciaţi care au pus stăpânire pe trupuri slăbite şi obosite. Strategia de urmat va trebui să cuprindă, ca element principal, educarea politică şi etică a tuturor straturilor populaţiei, acompaniată de crearea de noi elite, care să le înlocuiască, treptat, pe cele false. Tineretul va trebui să înveţe să-şi înfrângă letargia şi să marcheze prezenţa în profesiune şi în politică, desconsiderând avantajele personale. De fapt este chemat tineretul la un nou apostolat, pardosit cu renunţări. Al doilea pilon pe care va trebui să se sprijine redresarea naţiunilor din est va fi consolidarea structurilor de învăţământ şi culturale. Iniţiativa noastră de a înfiinţa noi discipline şi facultăţi, de a împrospăta cadrele didactice, colaborările cu vestul este salutară dar nu suficientă. Ea trebuie dublată de efortul de susţinere din partea guvernului. Salarizarea cadrelor didactice constituie o ruşine, travaliul intelectual onorat moral şi material la niveluri incredibile, sub jumătatea retribuirii pentru munci manuale. Confruntate cu mizeria, cadre de valoare sunt împinse în faţa alternativelor de a se vinde pieţei libere sau de a emigra. Pe parcursul primilor cinci ani au emigrat, pentru a-şi asigura o existenţă materială corespunzătoare şi a-şi mări şansele de 244

cercetări în condiţii adecvate, peste 60.000 de tineri savanţi care vor lipsi întotdeauna ştiinţelor şi culturii statelor lor. Cauze: neglijenţa, ignoranţa, dispreţul faţă de spirit, falsa ierarhizare a valorilor. Strategia sub acest raport nu poate fi decât urgenta revalorificare a structurilor de învăţământ. Această strategie, în cazul în care nu va fi aplicată, compromite viitorul. Un capitol distinct îl constituie cel privitor la cărţi. Piaţa oferă lucrări deosebit de valoroase sub raport ştiinţific, informaţional. Uneori calitatea pieţei de cărţi depăşeşte chiar piaţa occidentală. Dar o lucrare costă peste 30.000 lei ceea ce înseamnă că un student ia din bursă 3-5 cărţi, iar un savant cheltuieşte salariul pe trei vieţi pentru a alcătui o bibliotecă. Pentru redresarea economică şi culturală nu ajunge ca statele din Europa de est să adere la organizaţii internaţionale de tot felul. Date fiind decalajele enorme între ţările din Est şi cele din Vest la capitolele standarduri de viaţă şi putere de acces la sursele de informaţii de tot felul, prin ele vor rămâne rudele sărace ale vecinilor occidentali. Dar occidentul începe să-şi îngroape parţial şi temporal egoismul. Teama de a se dezechilibra şi destabiliza şubredele structuri socioeconomice şi labilele sisteme politice esteuropene au determinat guvernele din vest să aibă o altă atitudine faţă de “rudele sărace”. Din anul 1995 asistăm la o schimbare de optică forţată de: veleităţi imperiale ale Rusiei, diminuarea ponderii economiei Europei în 245

relaţiile mondiale, creşterile impresionante în bicontinentul american. Occidentul, el însuşi ajuns aproape de starea de epuizare financiară pare dispus să trateze de la egal la egal. Analiştii, oamenii politici, precum şi opinia publică se găsesc în faţa unor întrebări problemă: urmează sfârşitul istoriei sau o perioadă de pace şi democraţie pentru toată planeta?, va fi lumea confruntată cu un nou tip de război?, mai este imperiul un tip viabil de organizare politică a unei comunităţi umane în perspectiva viitoarei arhitecturi a relaţiilor internaţionale?, cum va arăta această arhitectură la nivelurile global şi regional?. Din această perspectivă evoluţiile geopolitice din spaţiul fostului imperiu sovietic pot afecta în sens pozitiv sau negativ stabilitatea, pacea şi securitatea generală. Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a urmat calea clasică a dispariţiei imperiilor. Este fără precedent în istorie. Prin urmare şi evoluţiile geopolitice ulterioare, în acest spaţiu nu se încadrează în tiparele clasice. Imensul imperiu clasic, ultimul din istorie, se află într-un proces de tranziţie: de la un regim de dictatură la unul democratic, de la o economie de comandă centralizată la una de piaţă, de la o structură imperială bazată pe forţă la o comunitate de state independente. Potrivit unor specialişti, în acest spaţiu evenimentele se pot derula în două direcţii: -consolidarea pe baze moderne, democratice a noilor state apărute după prăbuşirea U.R.S.S.; în acest caz Rusia ar avea 246

nevoie de un De Gaulle şi de un Petru cel Mare întruchipat în aceeaşi persoană pentru a-şi aşeza temeinic structurile politice, economice, social-culturale pe baze moderne şi democratice; -refacerea imperiului, după anii umilinţei din timpul domniei lui Gorbaciov; pentru a urma această cale Moscova ar trebui să găsească liantul care să solidarizeze un mozaic de naţiuni, popoare, religii. Reaşezările şi schimbările ce au loc în raportul de putere la nivel global, dar mai ales în spaţiul euroatlantic fac extrem de dificilă descifrarea sensului mutaţiilor geopolitice care se produc în spaţiul fostului imperiu sovietic după încheierea războiului rece. Alianţa U.E.O. cu N.A.T.O. va rămâne punctul forte al sistemului de securitate în Europa, cel puţin până când Europa, nu numai se va transforma într-un stat federal, dar şi va dobândi un nivel de putere, mai ales în sectoarele fundamentale ale informaţiilor, ale proiecţiei puterii, ale spaţiului, suficient pentru satisfacerea în mod autonom a propriilor exigenţe de securitate. Occidentul îşi rezolvase până în 1995, pe cont propriu problemele sale de securitate, dar criza din Iugoslavia le-a “demonstrat “că occidentul nu este gata să gestioneze crizele de pe teritoriul ei. Prezenţa americană conferă coeziune şi echilibru, credibilitate, previne conflictele şi măreşte capacitatea de a rezolva crizele. Problema raporturilor dintre Europa şi S.U.A. este o problemă de forţă reală. O 247

retragere americană în timp scurt ar putea mări conflictualitatea în criza din Europa, ar putea face dificilă integrarea europeană. Zona euroatlantică (SUA, Europa, Rusia) constituie principala zonă geostrategică care poate deveni sursa primordială de stabilitate, de echilibru continental şi mondial. Echilibrul bipolar a generat stabilitate, este drept, o stabilitate “îngheţată” dar reală, timp de o jumătate de secol. În consecinţă, nu este întâmplătoare tendinţa refacerii bipolarismului ca un alt factor de contrapondere în raport cu SUA în noua ecuaţie de putere. O soluţie de principiu, vizează posibilitatea unui echilibru unipolar, idee puţin agreată de “actorii mondiali”. În sfârşit, rămâne posibilitatea unei ecuaţii multipolare în interiorul căreia ar fi cu putinţă echilibrarea reciprocă a intereselor marilor puteri. În ultimă instanţă, tocmai tendinţele contradictorii în procesul de refacere a echilibrului de putere în Europa şi în lume alimentează principalele surse de instabilitate în prezent şi în perspectivă imediată. Spaţiul geopolitic şi geostrategic actual este tensionat şi dilematic. În Europa, apreciază Zbigniew Brezinski, problema constă în găsirea unei formule care să consolideze Germania într-o Europă mai largă şi să înlesnească o relaţie de cooperare cu noua Rusie, eliminând totodată, posibilitatea apariţiei unui vid geopolitic potenţial distinctiv între Europa lărgită şi noua Rusie. 248

Incontestabil, adaugă Brezinski, dilema cu care se confruntă Germania şi europenii este dublă: Germania reunificată are de ales între a deveni tot mai mult o Germanie europeană sau a urmări realizarea unei Europe Germane. Este, de asemenea, bună de luat în seamă decizia realizării cooperării în domeniul securităţii în cadrul sau în afara Alianţei EuroAtlantice, respectiv, cu sau fără implicarea SUA. În acest context tensionat, este realistă aprecierea că soarta statelor europene “mici” cu deosebire a celor din zona centrală şi de est a continentului, este inadmisibil legată de progresele imprevizibile şi în parte necontrolabile ale interacţiunii tranziţiei ruse cu evoluţiile integrării europene. În concluzie, se desprind pentru spaţiul Euro-Atlantic câteva perspective geopolitice şi geostrategice astfel: - definirea exactă a tipologiei conflictelor viitoare şi,în consecinţă stabilirea cadrului global de securitate, structurilor politico militare adecvate; - extinderea alianţei spre Est, parte principală a reformei NATO, dar această extindere trece prin furcile caudine ruseşti; - elaborarea modelului euroatlantic al alianţei politicii mondiale care se bazează pe analiza unor elemente aflate în continuă interacţiune: presiunea tehnologiei moderne şi a interdependenţei; politica puterii; autoafirmarea naţională; schimbarea socială şi elaborarea megadirecţiilor lumii secolului XXI; rivalitatea economico-financiară; piaţa 249

mondială, principalul câmp de confruntare; deplasarea interesului de la alianţe şi baze militare spre comunităţi economice, blocuri şi zone economice; continuarea cursei înarmărilor; formarea unor misiuni mai largi decât statul naţional pe criterii geografice, economice, ecologice; amplificarea curentului de autodeterminare mondială şi de afirmare a identităţii naţionale; amploarea mişcărilor de secesiune şi independenţă; tendinţe de separare între Nord şi Sud - între statele bogate şi cele sărace; cele bogate se computerizează şi se informatizează, în timp ce industriile din sud se bazează pe forţa de muncă intensivă şi consum mare de materii prime; se va naşte o nouă diviziune internaţională a muncii; se diferenţiază lumea a IIIa, unele bogate, altele sărace; Rusia va fi în continuare problema numărul unu a Europei; secolul XXI va fi secolul societăţilor postindustriale; procesul de integrare supranaţională va fi fundamentul dominant. 7.2. INTEGRAREA EUROPEANĂ, ŞANSĂ, CONDIŢIE, ŢINTĂ PENTRU ROMÂNIA 7.2.1. Caracterizarea situaţiei geopolitice Conflictul mondial anticipat al anului 2000 nu a avut loc. Rachetele nucleare nu s-au declanşat singure şi Apocalipsa nu s-a mai produs, însă războiul se desfăşura pe regiuni în formele sale brutale. La sfârşitul războiului rece, către anul 250

1990, ne aflăm cu toţii într-o lume mai sigură, într-o lume mai complexă. O serie de subiecte preocupau lumea: • în Balcani nu exista o perspectivă de reglementare globală a situaţiei după moartea lui TITO (COSOVO, BOSNIA, SERBIA, CROAŢIA); • în Orientul Mijlociu se vorbea tot mai des despre un fel de balcanizare; • Israelul şi Orientul Mijlociu erau în permanentă stare conflictuală, situaţie greu de rezolvat deoarece singura supraputere SUA avea un interes real în zonă; • În Africa războiul persista într-un stadiu endemic, în care conflictele limitate cunoştea episoade sângeroase; • Periferiile Rusiei imperiale, bolşevice şi imperialiste erau în fierbere, popoarele îşi cereau dreptul la autodeterminare; • Caucazul şi Asia Centrală erau sub focul încrucişat al marilor puteri şi al apetiturilor internaţionale deschise de promisiunile unor bogăţii, iluzorii; • Japonia punea în discuţie FMI ca instrument al supremaţiei financiare a SUA; • India se dota cu arma nucleară pentru a contracara ameninţările Chinei în timp ce Pachistanul îşi dezvoltă armamentul nuclear pentru a-şi menţine laolaltă existenţa şi prestigiul; 251

•

Coreea de Nord lansa rachete invocând nişte motive ciudate, acestea semănând panică în Japonia, incitînd SUA în căutare de un nou duşman; întreaga Asie încearcă să sperie liniştea occidentului; • SUA, nelipsite ndin toate discursurile şi din toate calculele, supradimensionate din punct de vedere militar însă lipsită de oarece cîrmă politică. În acest peisaj geopolitic mondial războiul îşi schimbă masca, apar violenţe interetnice, interclanuri în marile oraşe, violenţe regionale care duc la tensionarea relaţiilor dintre statele vecine. Aceste violenţe agită marile puteri care deşi nu se confruntă, se supraveghează reciproc. Progresiv, pas cu pas, antagonismul în lume se reconfigurează. O nouă fractură a lumii pare să se contureze. Ea nu corespunde nici liniilor de separaţie religioasă, nici antagonismelor de civilizaţie milenară, nici opoziţiei dintre săraci şi bogaţi. Această nouă schismă mondială se dezvoltă pe baza divergenţei crescânde privind abordarea principiilor fondatoare ale funcţionării vieţii publice internaţionale începând cu 1945: suveranitate naţională, independenţă naţională, intangibilitatea frontierelor. În urma acestei fracturi s-au format două zone compacte: • SUA ca model economic şi politic ce combină democraţia cu un fel original de liberalism şi-a format o reţea impunătoare de parteneri şi aliaţi, dispunând de o putere militară fără precedent (1990, 252

•

bugetul militar ~ 270 MLD $). Era logic ca SUA vor practica strategie oportunistă în funcţie de propriile interese şi variaţiile de conjunctură ale politicii sale interne; Al II-lea câmp l-a format ţările îngrijorate de sfârşitul războiului rece. În această zonă s-a dezvoltat un discurs politicostrategic ce revendica multipolaritatea lumii ca fiind o stare mult mai justă decât cea condusă de SUA şi clienţii lor. În centrul acestei lumi se grupau China şi Rusia, partenerii din Asia Centrală în cadrul grupului de la Shannghai, creat în 1996. Această fractură a lumii nu s-a consumat, procesul fiind în plină desfăşurare. 7.2.2. Motivaţiile integrării

a) Originile acestui continent, nume, sistem, pulsează în istorie şi sunt semnificative. Botezul şi destinul Europei sunt determinate de o legendă interesantă. Europa este o femeie mitică. În mitologia greacă numele său explicit semnifică „cea care se răspândeşte departe”. Fiica lui Agenor, regele Sidonului, o fată încântătoare care se îndrăgosteşte de Zeus, care îi dăruieşte pe lângă cei 3 copii şi continentul care-i poartă numele. Ca femeie mitică, Europa se pierde în negura ceţurilor cretane şi este femeia de azi. Ca spaţiu geografic ea apare menţionată încă din secolul al VIII-lea Î.H. desemnând continentul occidental pe care Helespont îl desparte de Asia. Alşi 253

etimologi dau alte interpretări numelui Europa, dar rămâne legenda. Dispărută mdin uz, numele de Europa revine odată cu Renaşterea din timpul lui Carol cel Mare, acesta fiind denumit în documentele vremii „cap venerabil al Europei”. Începând din secolul al XVIII-lea Europa încorporează Rusia şi ţările scandinave. b) În anii ’90 Europa, ruptă de Orient din punct de vedere geografic, religios şi politic, îşi căuta identitatea fiind pe cale de a depăşi multe din confuziile şi zidurile despărţitoare şi susţinând un model integrator bazat pe două sintagme:  timpul individualismelor a trecut (bazat pe raporturile de forţă);  adevărate identitate se făureşte împreună. La început procesul de integrare europeană a fost determinat de: • amintirea celor două războaie mondiale ndistrugătoare; • dorinţa de refacere economică;

• starea

de insecuritate generată de ameninţarea sovietică. La jumătatea anilor’90 aceste motivaţii s-au stins, iar refacerea economică a fost atinsă. Se pune atunci problema ce i-a mobilizat atât de mult pe europeni să continue proiectul de integrare europeană? Exită două proiecte ale Europei Unite: A. Proiectul americano-britanic, care superliberalizat, o Europă a tehnocraţilor care ar face ca democraţiile statale să fie ridicate , în 254

care să dicteze piaţa. Majoritatea europenilor nu doresc acest model, acesta ar conduce la mari tulburări sociale. B. Proiectul germano-francez, care prefigurează o Europă democratică care să aibă în vedere:primatul politicii asupra deciziilor economice; stabilitatea socială, capacitatea de asumare a unui viitor ecologic, suveranitate stabilă. Care sunt motivaţiile integrării?  Pericolul globalizării care este tot mai evident şi care face să crească densitatea socială şi relaţională a planetei şi conduce la o mondializare progresivă a proceselor culturale, economice, politice şi militare. În faţa acestor factori Statele europene ar trebui să acţioneze în comun;  Europa doreşte o competiţie economică cu SUA şi celelalte centre de putere şi nicidecum o contrapondere. În acest scop o minune economică şi monetară care fiinţează încă din anii’ 2000 care se poate sprijini pe o piaţă cu circa 400 milioane consumatori ar putea avea un potenţial echivalent cu al SUA şi ar deveni partenerul său mondial;  Dincolo de dimensiunile economice şi monetare se încurajează şi o variantă de integrare politică. Astfel Europa urmăreşte dezvoltarea nucleului propriu integrat (Franţa-Germania) şi o periferie politică flexibilă, elemente necesare unui jucător geopolitic mondial important; 255

 Europa doreşte un sistem de securitate propriu, bazându-se pe capacitatea NATO de a-şi dezvolta şi adapta structurile şi strategiile. Europa consideră că NATO nu mai poate funcţiona pe baza unei singure superputeri şi 24 de puteri dependente; Europa doreşte un NATO de tipul 1+1 (UE+SUA); în concluzie, Europa vede extinderea NATO, conectată la extinderea UE. SUA ţi-a exprimat deseori sprijinul pentru unificarea Europei şi a susţinut cooperarea transnaţională în Europa însă ea a acţionat în aşa fel încât în probleme politice, economice şi militare majore să trateze individual cu statele europene şi nu cu UE. SUA a insistat să aibă de-a face cu o singură voce în sistemul decizional european fapt ce a condus la întărirea suspiciunii europenilor că America favorizează cooperarea între europeni atunci când ei se lasă conduşi de americani. Angajamentul SUA faţă de unitatea Europei este confirmat de Declaraţia Comună Americano-Ewuropeană de la Madrid/1995. Încă SUA nu sunt pregătite să accepte urmările faptului că Europa Unită este un partener autentic. 7.2.3 Proiectul european Din 1990, Europa se schimbă într-un ritm accelerat. Se petrec lucruri care erau de 256

neconceput acum zece, cicncisprezece ani, afectând în mod direct viaţa cetăţenilor. De la 01. 01. 2002, 12 state ţi-au înlocuit moneda naţională cu euro, abandonând pe parcurs orice urmă de suveranitate monetară. Fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, conduse o bună parte de timp şi chiar în prezent de foştii comunişti reânviaţi ca socialdemocraţi şi aleşi după regulile „democraţiei burgheze” au făcut eforturi mari să intre în clubul UE şi au învăţat treptat căile şi mijloacele de distribuţie a suveranităţii şi gestionării în comun a economiilor naţionale. Există ţări care s-au obişnuit sţ-şi trimită reprezentanţii tineri şi dinamici în căutare de slujbe şi de un viitor mai bun şi care nu mai pot face faţă valurilor de emigranţi iar altele cu o lungă istorie de imigrări care se confruntă cu situaţia în care mase mari ale populaţiei consideră că numărul străinilor din ţara lor a crescut peste pragul toleranţei, problemă care a devenit o politică majoră. Aspectele interne ale securităţii naţionale se unesc tot mai mult cu cele externe şi nu va fi departe timpul când va exista o forţă comună europeană de pază a frontierelor. Un număr de europeni (care creşte în mod constant) îşi câştigă existenţa din fenomenul „integrare transnaţională”. Cu alte cuvinte Europa a devenit o profesie şi mulţi profităde pe urma ei din poziţia de consumatori, producători sau cetăţeni. Sunt şi cetăţeni care nu înţeleg conceptul de integrare şi chiar mai rău se simt ameninţaţi 257

de schimbările rapide. Aceştia sunt păgubaşi sau păgubaşi închipuiţi, iar numărul lor se pare că este în creştere, dovada fiind mişcările de protest. Deşi sunt inventatori ai statului naţional şi ai conceptului de suveranitate care-l însoţeşte, europenii experimentează de mai bine de cincizeci de ani o nouă ordine economică şi politică pentru continentul lor, suveranitatea nemaifiind tratată ca un concept absolut, iar cooperarea transnaţională a atins niveluri necunoscute în alte părţi ale lumii. O serie de aspecte de zi cu zi a cetăţenilor europeni depinde acum de decizii luate peste frontierele lor naţionale. UE este pe cale de a se transforma, fenomen ce va avea un oarecare impact asupra întregului continent. Cei doi agenţi ai transformării sunt moneda unică europeană şi lărgirea europeană (primirea de noi membrii). În viitor şi alţi factori vor influenţa forma cnstrucţiei europene:dezvoltarea economiei mondiale, schimbarea relaţiilor cu SUA, singura superputere rămasă, crizele care persistă atât în Europa cât şi în vecinătatea ei, etc. Desigur, construcţia europeană necesită şi sprijinul activ al unei mari părţi a societăţii noastre care începe să dea tot mai mulkte semne de nerăbdare combinate cu cele de nesiguranţă. Este posibil ca integrarea regională să fi avut un ritm mai alert decât cea europeană.

258

Agenda oficială a integrării poate suferi unele modificări generate de noi evenimente atât de pe frontul extern cât şi cel intern. Ce fel de Europă dorim? O Europă a regularizării pieţelor, a eficienţei economice, a solidarităţii, a gestionării globalizării, a managementului noii monede unice, a exportului valorilor comune, o Europă în care unele lucruri se fac în comun, altele separat, în care democraţia va funcţiona la un nivel superior statului naţional (?), o Europă în care vor fi câştigători şi perdanţi. Totul a inceput acum 55 de ani cu carbunele si otelul. Planul prezentat in anul 1950 de ministrul francez de externe Robert Schuman a dus la crearea Comunitatii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) compusă din Franţa, Germania Occidentală, Italia, ţările Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg). Principalele caracteristici ale Planului Schuman au avut un efect de lungă durată asupra integrării europene. A fost o încercare franceză de a rezolva o problemă germană la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Următorul pas, mai ambitios, în evoluţia acestei forme de integrare a fost făcut prin Tratatul de la Roma în 1957, prin care s-au mai înfiinţat încă două comunităţi: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (Euratom). În timp ce „Euratom” s-a dovedit a fi neviabilă, CEE s-a referit cu precădere la stabilirea unei pieţe comune, cu accentul pe 259

eliminarea controalelor transfrontaliere in mişcarea bunurilor. Timp de mulţi ani CEE a fost cea mai importantă organizaţie a celor şase state semnatare a Tratatului de la Roma, care s-a ocupat de liberalizarea comerţului între membrii săi, eliminând treptat tarifele şi cotele naţionale, şi contracarând intervenţia extinsă a guvernelor în interiorul frontierelor naţionale. Între 1950 şi 1973 a urmat o epocă de aur şi stabilitate monetară pentru cei şase încorporaţi în CE (termen tot mai des folosit pentru a înlocui cele trei Comunităţi). Anul 1973 debutează cu o uşoară recesiune dar coincide cu prima rundă de extindere şi primirea a trei noi membrii: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (Ele au fost nevoite să aştepte câţiva ani din cauza votului împotriva primirii Angliei al generalului de Gaulle – preşedintele Franţei). Prima extindere a sporit substanţial diversitatea politică şi economică a Comunităţii influenţând şi mediul economic internaţional. Între 1970 şi 1980 deşi căzuseră diversele bariere politice, consensul politic intern era supus unor presiunhi tot mai evidente (şomaj, inflaţie, divergenţe economice, divizări politice, dispute bugetare etc.). Cea de-a doua etapă a extinderii s-a îndreptat către sud şi a fost total diferită. Cererile de aderare ale Greciei, Portugaliei şi Spaniei au fost formulate într-un moment de criză pentru cei nouă. Slabe din punct de vedere economic şi fragile politic, candidatele din sudul Europei au 260

adus CE o nouă şi dificilă sarcină. Neputând spune nu, CE a optat pentru două runde de aderare: - Grecia a aderat în 1981; - Spania şi Portugalia în 1986. Din această extindere spre sud se pot învăţa unele lecţii: prima şi poate cea mai evidentă este că CE nu refuză cererea de aderare a nici unui stat european dar solicitanţii pot fi făcuţi să aştepte mult şi bine. A doua lecţie este că CE/UE a căpătat un rol extrem de important, care poate acţiona ca un catalizator în modernizarea economică şi politică a noilor membrii. A treia lecţie este că mărirea numărului membrilor, chiar dacă aceştia sunt cei mai slabi, nu conduce neapărat la slăbirea integrării. Doisprezece era considerat un număr potrivit existând chiar şi un consens de a ingheţa număruil membrilor cel puţin până la desăvârşirea programului pieţei interne în 1993. Era o strategie adecvată, necesară consolidării integrării, când anii ’90 au dat totul peste cap. Prăbuşirea regimurilor comuniste în estul Cortinei de Fier, deintegrarea imperiului sovietic, unificarea Germaniei au pus în mişcare o serie de factori care au schimbat radical forma construcţiei europene (unificarea Germaniei în 1990 a produs o miniextindere cu 17 milioane de cetăţeni în RF Germania şi deci în CE). Unificarea Germaniei a dus la o impoartantă schimbare a raportului de forţe 261

care a devenit strâns legat de unificarea Europei. Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 (intrat in vigoare la 01 noiembrie 1993) a fost cea mai serioasă revizuire a vreunui tratat european semnat la şaisprezece luni după unificarea Germaniei. În mod paradoxal unificarea Germaniei a dus la cea mai mare criză a Sistemului Monetar European (pentru Germania era bună şi necesară mărirea deficitului bugetar – ca element al politicii monetare, pentru celelalte state, nu). Pieţele au sesizat problema în timpul marii crize a ratei de schimb din 1992-1993. Acesta este motivul pentru care UE a înfiinţat Banca Centrală Europeană, legată de îngheţarea irevocabilă a ratei bilaterale de schimb, ceea ce a condus la adoptarea monedei unice europene. Tratatul de la Maastricht reprezintă cea de a doua revizuire fundamentală a comunităţii opferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi: CECO, EURATOM, CEE. Acest tratat a decis redenumirea Comunităţii Economice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană CE, transformând-o dintr-o entitate doar economică într-o uniune ce dispunea de competenţe politice (Uniunea Europeană). Din punct de vedere structural Tratatul de La Maastricht poate fi comparat cu un templu dominat de un fronton şi sprijinit de trei piloni. Tratatul de la Maastricht a reprezentat o nouă etapă de integrare europeană deoarece: 262

-

-

-

a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, EURO, punctul final al logisticii procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre prin instituirea de noi drepturi: dreptul de vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene în faţa mediatorului european; a conferit Parlamentului European noi puteri precum cea de codecizie cu Consiliul UE; a introdus doi noi piloni de natură interguvernamentală; a extins procedura de vot cu majoritatea calificată unor noi domenii; a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii. Tratatul de la Maastricht afirmă că „orice stat european care respectă principiile fundamentale ale Uniunii UNIUNEA democraţie, EUROPEANĂ (libertate, respectarea TRATATUL DE LA MAASTRICHT drepturilor omului şi a libertăţilor Obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare economică, fundamentale) poate cere să devină politică externă comună membru al UE.

DOMENIUL POLITICII EXTERNE ŞI AL SECURITĂŢII COMUNE

DOMENIUL COMUNITAR CECO, CEE, EURATOM include piaţa interioară, politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a mediului, educaţională, de sănătate) şi Uniunea Monetară.

DOMENIUL COOPERĂRII PENTRU AFACERI INTERNE ŞI JUSTIŢIE

263 CEI TREI PILONI AI UE

Consiliul Europei întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc după ce va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea. În cadrul summitului au fost definite criteriile de aderare la UE: 1. Criteriul geografic (apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul continent); 2. Criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea). 3. Criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capacitatea de a face presiunii concurenţiale şi 264

forţelor pieţei libere în interiorul Uniunii). 4.Adoptarea acquis-ului comunitar care cuprinde: Dispoziţiile tratatelor constitutive precum şi a tuturor acordurilor care le-au modificat în timp; Regulkamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile UE ca acte cu putere obligatorie precum şi celelalte acte adoptate: declaraţii, rezoluţii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, etc.; convenţiile multilaterale; jurisprudenţa curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. La aceste 4 criterii de la Copenhaga, Consiliul Europei de la Madrid (1995) a mai adăugat încă unul: 5. Criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.  A treia extindere a UE care a avut loc la 01.01.1995 a transformat Europa celor 12 în Europa celor 15. Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, principalii parteneri ai UE (Austria, Suedia, Norvegia, Finlanda) au semnat tratatele de adeziune care au fost supuse referendumului intrând în vigoare la 01.01.1995. referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind împotrivă), Norvegia neintrând în UE. La 17 iunie 1997 prin Tratatul de la Amsterdam şefii de stat şi de guvern ai Ue au stabilit 4 mari directive pentru consolidarea celor 3 piloni: plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în UE; suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii; creearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine auzită 265

vocea în lume; careşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a UE în vederea viitoarelor lărgiri. La 16 iulie 1997 esta adoptată „Agenda 2000pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă” care prezintă trei provocări supuse dezbaterii UE:  Întărirea şi reformarea politicilor comunitare;  Evaluarea candidaturilor de adeziune;  Adaptarea cadrului financiar al Uniunii.  A patra extindere a UE a fost hotărâtă la Summitul de la Luxemburg din decembrie 1997, iar negocierile cu 6 state din primul val au început la 31 martie 1998 cu: Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru. Negocierile cu statele din al doilea val au fost hotărâte la Summitul de la Bruxelles din 15 februarie 2000 pe baza concluziilor Summitului nde la Helsinki din decembrie 1999. Cele şase de la Helsinki au fost: Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Malta. În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12-13 Decembrie 2002) are loc încheierea negocierilor cu zece din cele 12 state care doreau să adere la UE. Astfel:  Polonia, R. Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia, Malta vor deveni membre ale UE din 2004.  S-a stabilit o dată ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei în UE. Negocierile cu aceste două state să se încheie până la 266

sfârşitul anului 2004, iar data ţintă de aderare să fie 01.01.2007.  S-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mare pentru România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele 10 state ce au intrat în UE în 2004, România va primi de la UE 2,8 miliarde euro până în 2006 (cu priorităţi de alocare în justiţie, afaceri interne, agricultură, dezvoltare rurală, infrastructură de transport, de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale).  României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în Parlamentul European ales în 2004. La 16 Aprilie 2003, la Atena au fost semnate tratatele de aderare la UE ale Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei, Maltei. La 01.05.2004 cele 10 state dinb Europa Centrală şi de Est devin membre cu drepturi depline ale UE. UE a trecut de la 15 la 25 state însă, a rămas de rezolvat problema celor 3 cifre:  Suprafaţa UE a csercut cu 34%;  Populaţia UE a crescut cu 29%;  Bogăţia UE a crescut cu 8%. 2.4.Constituţia europeană Consiliul European de la Laeken (Belgia) din 1415 decembrie 2001 a pus în discuţie trei probleme majore:

267

 Aducerea cetăţenilor (a tinerilor) mai aproape de modelul şi instituţiile europene;  Organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune lărgită;  Transformarea UE într-un factor de stabilitate şi într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii. În urma reuniunii şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea unei CONVENŢII privind viitorul Europei.Această CONVENŢIE pentru viitorul Europei a prezentat în cadrul Consiliului European de la Salonic (19-20 iunie 2003) proiectul de tratat privind instituirea unei CONSTITUŢII pentru Europa. Cei 25 semnează la Roma la 25 octombrie 2004 CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE. 7.3.România şi integrarea europeană Relaţiile României cu UE sunt tradiţionale fiind singura ţară din Europa de Est care a avut un cadru juridic bine definit în relaţiile cu UE încă din anii’70. Deşi în 1984 au început negocierile privind încheierea unui acord de cooperare economică şi comercială dintre România şi CEE aceste negocieri au fost întrerupte datorită înrăutăţirii situaţiei politice şi au fost reluate la 22 octombrie 1990 când a fost semnat la Luxemburg „Acordul privind comerţul şi cooperarea comercială şi economică (intrat în vigoare la 1 Mai 1991). Procesul de apropiere a României de UE a trecut prin 4 faze: 268

1. Iniţiativa Grupului celor 7 state puternic industrializate de ajutorare a acelor state din Europa Centrală şi Răsăriteană prin crearea în 1989 a Programului PHARE. România a primit ca asistenţă financiară nerambursabilă în perioada 1991-1999 suma de 1.167,56 milioane euro. Pentru perioada 20002006 a fost prevăzută numai prin PHARE alocarea sumei de 242 milioane euro anual. Cumulând sumele din Programul PHARE cu cele alocate ţărilor candidate (începând cu 2000) prin programele SAPARD şi ISPA asistenţa financiară nerambursabilă se ridică la 650 milioane euro anual (ca valoare ne plasează pe locul II după Polonia). 2. Este marcată de încheierea Acordului European de Asociere între România şi Comunitatea Europeană (CE) la Bruxelles, 1 Februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 Februarie 1995. La 22 Iunie 1995 România depune oficial cererea sa de aderare la UE. În cursul anului 1997 statele candidate au fost invitate să întocmească planuri riguroase de transpunere a acquis-ului comunitar şi de îmbunătăţire a modului de aplicare a acestuia, precum şi de perfecţionare a celorlalte criterii de aderare. România a elaborat versiuni anuale ale Programului de Aderare la UE. 3. Este delimitată prin Hotărârea Consiliului European de la Luxemburg din Decembrie 1997 de a declanşa procesul propriuzis de aderare. Toate statele candidate vor adera la uniune pe baza aceloraşi criterii şi vor participa cu un statut egal la procesul de aderare. 269

4. Consiliul European de la Helsinki, Decembrie 1999, a decis ca negocierile pentru aderare să fie începute cu cele 6 state printre care România şi Bulgaria. Deschiderea oficială a negocierilor România-UE a avut loc în Februarie 2000 la Bruxelles. Negocierile au fost duse pe cele 31 capitole (în care a fost structurat acquis-ul comunitar). La Summit-ul de la Bruxelles din Decembrie 2004 a avut loc închiderea negocierilor de aderare ale României şi Bulgariei la UE. În aprilie 2005 au fost semnate şi tratatele de aderare ale celor 2 state. Tot în cadrul acestui Summit s-a hotărât să se înceapă mnegocierile de aderare cu Croaţia (17 Martie 2005); cu Turcia (3 Octombrie 2005). Se estimează că negocierile cu aceste state vor dura între 10-15 ani. 7.4. Consecinţele aderării la UE Calitatea de membru al UE va avea in impact major asupra tuturor aspectelor vieţii economice, politice şi sociale. Mecanismele de adoptare a deciziilor vor fi reconfigurate în sensul că va avea loc un transfer de competenţe către instituţiile comunitare. România va participa la complexele procese decizionale comunitare şi va reuşi să-şi promoveze mai evident interesele. Principalele beneficii oferite de aderarea la UE: 270

• • • •

• • • • • •

un climat politic şi economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă; creşterea competititvităţii pe piaţa internă ceea ce va stimula agenţii economici autohtoni; dezvoltarea comerţului va stimaula economia naţională şi piaţa forţei de muncă; accesul sporit pe piţele de capital şi la investiţiile europene, la noile echipamente, la „know-how-ul” managerialşi la tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate; unele oportunităţi oferite de implementarea uniunii economice şi monetare; întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC; oportunităţi de a participa la procesul de adoptare a deciziilor comunitare; creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României; dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea „cetăţeniei europene”; perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii pentru cetăţenii români;

Concluzii 

Până în 2005 au fost patru runde de extindere, primele trei cu câte 3 membrii iar cea din 2004 cu zece membrii. Mai este de adăugat importanta extindere di 1990 când landurile răsăritene s-au alăturat Germaniei, 271



deci Comunităţii. Există doi candidaţi oficiali care îşi pun speranţele de aderare în 2007 şi mai există două state invitate la negocieri: Turcia şi Croaţia. Motivele pentru care atât de multe ţări doresc să adere la UE sunt evidente: ele vor accesul la pieţele europene, la fondurile publice şi private, accesul la o politică credibilă de asigurare a securităţii şi democraţiei şi de asemenea să capete partea lor de influenţă şi prestigiu.  Accesul la pieţe este determinant deoarece candidaţii sunt deja la fel de dependenţi de comerţul cu UE ca şi membrii existenţi. Mare parte a liberalizărilor s-a făcut deja cu câteva excepţii, mai ales, în agricultură. Pe parcurs, ţările candidate au înţeles că liberalizarea implică reciprocitate, lucru care a dus la mărirea deficitului de cont curent cu UE:  Perspectiva aderării ajută la reducerea factorului de risc pentru investitorii străini însă în acelaşi timp solicită adoptarea de standarde costisitoare precum cele sociale sau de mediu, mai ales pentru ţările care se găsesc la un nivel scăzut de dezvoltare economică. Aderarea va avea mult de lucru cu slabele resurse administrative şi mai mult ca sigur, va determina exodul de inteligenţă.  Aderarea la UE este percepută de populaţie ca o opţiune puternic legată politic de consolidarea democreţiei, de apărarea păcii şi securităţii. 272

 Sigur că extinderea înseamnă, în primul rând, o investiţie în democraţie, securitate şi prosperitate. Dar pentru viitorul imediat, extinderea nva costa bani, va ameninţa interese, va influenţa deciziile, va îngreuia administrarea UE şi va solicita reforme dureroase. O uniune cu 25 de membrii diferă în multe aspecte cu cea formată din 15 membrii. Noii admişi precum şi noii candidaţi caracterizează prin niveluri nscăzute de dezvoltare economică şi prin experienţă de guvernare democratică redusă.  Câştigul economic potenţial este adesea exagerat. Noile state integrate nu sunt nici pe departe catalizatori ai economiei UE. Economiile acestora depind de o serie de factori politici şi economici iar convergenţa economică nu este un proces automat.  Pentru piliticieni procesul de extindere pare un lucru uşor de vândut electoratului sub aspectul beneficiilor şi mai puţin al costurilor. Şi cum vremurile nu sunt deloc favorabile unor previziuni politice (vizionarism politic), majoritatea oamenilor politici îngroaţă numărul populiştilor care încearcă să adune capital politic pe şansele integrării.  Sprijinul politic pentru extindere în cadrun UE-25, nu prea este foarte puternic şi nici însoţit de entuziasme populare şi dacă acest proces va continua să regreseze ar putea dăuna celorlalte runde ale extinderii.

273

 Relaţia UE cu SUA, pornind de la chestiuni comerciale la apărare, este şi va fi crucială. Ea s-a născut pe timpul Războiului rece şi s-a amplificat după decesul imperiului sovietic. UE îşi doseşte o reaşezare a relaţiilor cu SUA pe scena internaţională în ce priveşte reorganizarea NATO, relaţiile cu Rusia, operaţiunile de menţinere a păcii, Conflictul din Orientul Mijlociu şi Curtea Internaţională de Justiţie. Se pune problema ce răspuns va da SUA? Prăpastia dintre posibilităţile militare ale celor două ţărmuri ale Atlanticului n-a fost niciodată aşa de mare. Această diferenţă între capacităţile militare, împreună cu eliminarea vechii ameninţări sovietice ar putea duce la scoaterea din uz a NATO.  Fragilitatea unităţii europene în probleme importante de politică externă s-a reconfirmat odată cu războiul din Irak. Europenii au fost profund divizaţi sub presiunea puternică de a-i urma pe americani. Toate acestea sunt probleme incomode pentru viitorul european.

274

CAPITOLUL 8. GEOPOLITICA FEDERAŢIEI RUSE 8.1. Atuurile geopolitice şi geostrategice ale Rusiei Prin destrămarea URSS şi formarea unor noi state independente, dispariţia Tratatului de la Varşovia şi a CAER a apărut o nouă solutie: Sistemul mondial caută o nouă distribuţie de forţe şi echilibrul acestora, concomitent în trei dimensiuni: geopolitică, geoeconomică şi geostrategică. Ca centru mondial, Rusia intenţionează să ocupe un loc demn în lumea aflată în schimbare. În prezent, Rusia menţine 4/5 din teritoriul fostei URSS 22.402.200 km2 şi 1/2 din populaţie 275

(1/2 din 276.300.000 loc.) produce 1/2 din produsul naţional brut al acesteia. Îşi menţine atributele de mare putere prin: potenţialul economic, militar, influenţa în lume şi prin faptul că este membru permanent al Consiliului de securitate. Din punct de vedere istoric Rusia este moştenitoarea vechii Rusii, a teritoriului Moscovei, a imperiului rus şi al URSS. Din punct de vedere geopolitic Rusia ocupă o poziţie geografică unică în Eurasia, ceea ce îi dă posibilitatea să joace un rol important în stabilizarea balanţei globale de forţe. Din punct de vedere al ideologiei mondiale, Rusia este depozitoarea unei tradiţii spirituale de multe secole la baza căreia se află intenţia de a întruchipa cele mai înalte idealuri ale dreptăţii. Din punct de vedere al naţionalităţilor Rusia este o comunitate multietnică unită prin soarta istorică a poporului rus şi a celorlalte popoare care cooperează într-un stat unic. Din punct de vedere economic Rusia dispune de un potential puternic incluzând bogăţii intelectuale şi naturale ce-i pot asigura ţării o autonomie optimă. Statul rus a fost şi rămâne multinaţional. Federaţia Rusă continuă să joace rolul de mare putere într-o lume multipolară. Politica externă a Rusiei este deosebit de activă şi orientată spre consolidarea poziţiei acesteia de mare putere, ca unul din centrele influente ale lumii multipolare în curs de formare. Sunt avute 276

în vedere în acest context, consolidarea CSI, dezvoltarea colaborării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii transnaţionale, terorismului, consolidarea mecanismelor de conducere colectivă a proceselor politice, economice şi mondiale, consolidarea Consiliului de Securitate al ONU. Institutul pentru Probleme Internaţionale din Moscova porneşte în analiza sa de la conturarea celor patru orientări existente în politica rusească. Primii, occidentali consideră că Rusia s-a angajat pe un drum ireversibil prin edificarea unei societăţi democratice şi crearea economiei de piaţă. Comuniştii apreciază că Occidentul nu poate fi un prieten întrucât în decursul secolelor, a încercat să submineze în repetate rânduri puterea Rusiei. A treia orientare identifică duşmanii spre toate punctele cardinale, socotind că, după NATO, o ameninţare directă o reprezintă Turcia, extremiştii musulmani, evreii sionişti şi japonezii. Cea de-a patra orientare susţine că Rusia nu are duşmani, că ea poate şi trebuie să colaboreze cu majoritatea ţărilor lumii, în special cu vecinii, fără a se înclina într-o parte sau alta. O strategie echilibrată şi flexibilă va permite o abordare lucidă a extinderii NATO, mai ales în condiţiile edificării unei superputeri asiatice, cum este China. 277

Kremlinul va putea, în aceste circumstanţe să facă cu destulă abilitate “cartea NATO” pentru stăpânirea superputerii asiatice, după cum, urmând o colaborare strânsă cu China, va putea constitui un argument în plus pentru neacceptarea extinderii Alianţei Nord-Atlantice. Păstrarea echilibrului în cadrul CSI este o prioritate căci orice apropiere a Rusiei de una din părţile aflate în conflict, în detrimentul alteia, va pune în primejdie stabilitatea şi colaborarea în întreg spaţiul ex-sovietic. Esenţa strategiei de politică externă a Rusiei, în acest început de secol, o reprezintă sprijinirea comunităţii mondiale să avanseze către multipolaritate în relaţiile internaţionale, în fond o modalitate de a se opune hegemoniei S.U.A. într-o perioadă în care Rusia simte că o confruntare este inegală. Situaţia politico-militară a Rusiei până în anul 2005 a fost analizată de către Evgheni Batov sub forma a trei scenarii. a) Cel mai favorabil: Rusia reuşeşte să asigure după 3 - 4 ani ritmuri stabile de creştere PIB care, după aproximativ 8 - 10 ani îi vor permite să treacă la o amplă reînzestrare tehnică a forţelor sale armate. b) Perioada de stabilizare a economiei se va prelungi şi doar spre sfârşitul etapei de prognoză, Rusia va asigura ritmuri stabile de creştere. În acest caz nu vor exista resurse financiare necesare pentru modernizarea forţelor armate. 278

c) Perioada de tranziţie legată de alegerea în Rusia a unui nou lider politic va fi urmată de o schimbare în fapt a regimului politic şi o corectare profundă a cursului economic. Deteriorarea relaţiilor cu Occidentul va impune mobilizarea modestelor resurse existente pentru asigurarea securităţii naţionale. Indiferent de scenarii scopurile naţionale ale Rusiei pot fi definite prin menţinerea la nivel maxim a atributelor de mare putere (Statutul de putere nucleară şi locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU), întreţinerea complexului nuclear şi neacordarea, ;n cadrul reformei ONU care se profilează, a dreptului de “VETO” unor posibili noi membri ai Consiliului de Securitate. Previziunile în domeniul dezvoltării puterii politico-militare a Rusiei sunt sintetizate astfel: - armamentul nuclear va rămâne mijlocul de prevenire garantată a unei agresiuni de anvergură; - elaborarea unui sistem de măsuri politice şi politico-militare care să niveleze perioritatea tehnico-militară a SUA şi aliaţilor săi; - punerea la punct a unor noi procedee de desfăşurare a acţiunilor militare capabile să completeze relativa slăbiciune militară a Rusiei; - concentrarea cercetărilor din domeniul tehnico-militar în direcţii capabile să asigure Rusiei avantaje reale.

279

8.2. Gestionarea zonelor de risc şi de conflict de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Tendinţele geopolitice şi geostrategice ale Federaţiei Ruse, deşi se menţin deocamdată, în stare latentă, la scară planetară, ele contrabalansează tendinţele hegemonice ale S.U.A. şi NATO şi se întreţin sub diferite forme pentru ca la momentul geopolitic favorabil, să poată fi amplificate şi în planul geostrategic. Una din aceste forme o reprezintă gestionarea zonelor de risc şi de conflict de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Rusia-Cecenia. Puternica mişcare separatistă din Cecenia îşi are rădăcinile în turbulenta istorie a politicii ruse şi ţariste în regiune. Cecenii, popor musulman cu o lungă tradiţie în lupta pentru libertate, au opus o vie rezistenţă ruşilor. În noiembrie 1991, după lovitura de stat eşuată de la Moscova, liderul ales Djokar Dudaev, fost general rus, a proclamat suveranitatea Ceceniei. Dudaev dorea să unifice popoarele islamice din cele 9 republici ruse şi regiuni autonome din Rusia şi Georgia, pentru a porni un “război sfânt” împotriva Rusiei. Eforturile politice ale guvernului rus de a ţine în frâu republica secesionistă au fost fără succes. Moscova a decis să elimine regimul lui Dudaev prin acţiune militară. În decembrie 1994, unităţile armatei roşii au intrat în republică, pentru a “restaura ordinea constituţională, pacea şi ordinea”, ceea ce a dus la lupte la scară mare, pierderi în 280

rândul civililor şi proteste atât în Rusia cât şi în străinătate. Negocierile au eşuat în mai multe rânduri. După ofensiva nereuşită şi capturarea oraşului Groznîi de către separatişti, Rusia a fost obligată în septembrie 1996, să accepte retragerea trupelor. Acordul de încetare a focului presupunea retragerea forţelor armate federale şi negocieri pentru rezolvarea viitorului statut al Ceceniei, până în anul 2000. Două atentate în Daghestan, republică din Federaţia Rusă, în luna aprilie 1997, au fost puse pe seama forţelor separatiste cecene. Salman Raduev, un şef de gherilă cecen, cel mai devotat luptător al generalului Dudaev, a ameninţat că va declanşa noi acte teroriste. Preşedintele cecen Aslan Mashadov, s-a distanţat categoric de atacurile teroriste ale lui Raduev. În anul 1997, s-a semnat un nou acord menit să pună capăt confruntării şi să ofere mai multă autonomie Ceceniei în cadrul federaţiei Ruse. Totuşi, chestiunea independenţei rămâne subiect de dispută. Noul premier cecen, Şamil Basaev, a declarat că relaţiile bune cu Moscova sunt condiţionate de întoarcerea tuturor prizonierilor de război ceceni şi de participarea Moscovei la reconstrucţia Ceceniei. Situaţia este departe de a fi soluţionată. Conflictul a răbufnit cu şi mai mare intensitate în 1999, ca urmare a atentatelor teroriste comise pe teritoriul Rusiei. Inguşetia-Osetia de Nord. Tensiunile între cele doua naţiuni caucaziene din cadrul Federaţiei Ruse (care durează din epoca ţaristă) au fost reiterate de solicitările populaţiei inguşete de a reveni pe un teritoriu de unde, 281

aproximativ 100.000 de oameni au fost deportaţi în 1944, din ordinul lui Stalin (care a vrut să pedepsească populaţia inguşă acuzată de colaboraţionism cu trupele germane). Atunci o mare parte din teritoriul Inguşetiei a fost ocupat de osetini şi încorporat ulterior în Osetia de Nord. Inguşii doresc restituirea regiunii Prigorodnii şi încorporarea Inguşetiei în Rusia, nu în Osetia. :n noiembrie 1992 inguşii musulmani au lansat atacuri având baza de pornire în republica lor pentru a recâştiga regiunea Prigorodnii pe care guvernul sovietic o concesionase osetinilor. Ruşii au replicat cu o intervenţie masivă incluzând unităţi de cazaci ;n sprijinul osetinilor ortodocşi. “În noiembrie 1992 satele inguşe din Osetia au fost ;nconjurate şi asupra lor s-a tras cu tancurile ruse. Cei care au supravieţuit au fost omorâţi sau luaţi ostateci.”58 Rusia a folosit acest conflict pentru a-i ameninţa pe ceceni, aliaţi ai inguşilor, fapt ce sa şi materializat ;n 1994 când Rusia a lansat un atac militar pe scară largă asupra Ceceniei. În noiembrie 1995 între cele două provincii s-a semnat un acord care prevede renunţarea la pretenţiile teritoriale; totuşi, problema refugiaţilor (circa 60.000 în 1992) a rămas nerezolvată. La începutul anului 1998, conflictele armate de mică intensitate dintre osetini şi inguşi, osetini şi ceceni (atacuri Huntington,S., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, Bucureşti, 1997, pag. 412 58

282

asupra refugiaţilor, răpiri, ciocniri la graniţă) continuă. Dahgestan Cecenia. Republica Daghestan şi Republica Cecenă (ambele subiecţi ai Federaţiei Ruse) doresc să-şi asigure supremaţia în regiune. Cecenia consideră că în vecinătatea sa există o republică prorusă, folosită ca bază pentru executarea majorităţii acţiunilor diversioniste menite să destabilizeze situaţia internă şi să demonstreze incapacitatea de autoconducere a Ceceniei. Conducerea Republicii Daghestan nu este de acord cu modalităţile în care acţionează liderii ceceni pentru afirmarea independenţei totale faţă de Federaţia Rusă şi consideră că are obligaţia de a-şi spori măsurile de securitate, având în Cecenia un vecin agresiv şi imprevizibil. În Republica Daghestan s-a creat un grup de comandă în replică la comandourile cecene. Membrii grupului, intitulat “Miliţia Populară”, susţin că răpirile în Cecenia au dobândit caracter de masă, în prezent peste 100 de cetăţeni din Daghestan fiind ostateci în Cecenia şi ei vor lupta până când toţi cetăţenii din Daghestan, prizonieri în Cecenia, vor fi eliberaţi. Ucraina - Crimeea. Crimeea, ţinut tătar anexat în 1783 de Ecaterina a II-a, a fost transferată Ucrainei în 1954. Legalitatea acestui act este contestată după separarea Ucrainei de Rusia. Crimeea a fost practic golită de tătari, deportaţi în Asia Centrală, din ordinul lui Stalin, sub acuzaţia de colaboraţionism cu germanii. Populaţia majoritară este rusă (67% din 1,7 milioane), ucrainienii reprezintă 25% din 283

populaţie, iar tătarii sunt în jur de 100.000. Tătarii deportaţi doresc să se întoarcă pe pământul strămoşesc, însă întâmpină opoziţia ucrainienilor. De la referendumul din 1991, Regiunea Autonomă Crimeea s-a pronunţat pentru transformarea sa în republică desprinsă de Ucraina. În 1992, parlamentul Ucrainei (Rada) a respins votul Rusiei de anulare a decretului din 1954. Tendinţa de secesiune a Crimeii pe criterii etnice este susţinută de Rusia, în replică la manifestările tot mai evidente de independenţă a Ucrainei în cadrul CSI. Implicarea organizaţiilor de securitate internaţionale în conflictul politic a fost mai mult simbolică “Bătălia pentru Crimeea” s-a instalat şi în peninsulă, formaţiunea “Mişcarea pentru Republica Crimeea” susţinând ideea anulării deciziei de separare a Crimeii de Rusia. Turkmenistan. Principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale derivă din nemulţumirile populare determinate de regimul autoritar al preşedintelui Niyayov, din dificultăţile trecerii la economia de piaţă, chiar în condiţiile existenţei bogatelor rezerve de petrol şi din problemele socio-economice şi socio-politice determinate de degradarea ecosistemului Mării Azov şi a râului Amu Daria, ducând la extinderea deşertului Kara Kum pe 2/3 din suprafaţa ţării. Poluarea apei râului Amu Daria a determinat şi dispute politice cu Uzbekistanul. Tadjikistanul. Colapsul Uniunii Sovietice a generat venirea la putere ;n Tadjikistan a unui guvern comunist. Acest guvern a fost contestat 284

în primăvara anului 1992 de o opoziţie compusă din grupuri regionale şi etnice rivale incluzând deopotrivă laici şi islamici. Opoziţia, susţinută cu arme venite din Afganistan, a izgonit în septembrie 1992, guvernul pro-rus din capitala ţării Duşanbe. Guvernele Rusiei şi Uzbekistanului au reacţionat avertizând asupra răspândirii fundamentalismului islamic. :n noiembrie 1992, Rusia, Uzbekistan, Kazahstan şi Kirghistan au fost de acord cu o intervenţie militară rusă, ;n aparenţă pentru menţinerea păcii, însă în realitate pentru a participa la război. Având acest sprijin, forţele fostului guvern au fost capabile să recucerească Duşanbe şi să stabilească controlul asupra unei mari părţi a ţării. Războiul civil între diferite grupări insurgente, s-a încheiat, în mod oficial, în iunie 1997, printr-o înţelegere politică de partajare a puterii între guvern şi opoziţia islamică, mediată de Teheran şi Moscova. Principala provocare la adresa securităţii naţionale o reprezintă starea dezastruoasă a economiei, agravată de necesitatea de a primi populaţia tadjică refugiată din Afganistan, din cauza războiului. Uzbecii reprezintă 24% din populaţia ţării şi tendinţele de secesiune a trei regiuni de la graniţa cu Uzbekistanul, în care populaţia uzbecă este majoritară, au creat îngrijorare în Tadjikistan. Uzbekistan. Uzbekistanul, ţara a cărei populaţie reprezintă dublul celei din Tadjikistan, Turkmenistan şi Kirghistan, luate împreună, intenţionează să-şi consolideze sfera de 285

influenţă în Asia Centrală şi să devină o mare putere. Această tendinţă de a deveni “un jandarm regional” este încurajată de Rusia. Pe de altă parte, Uzbekistanul se opune unei prezenţe ruseşti puternice în zonă şi este interesată în cooperarea cu Rusia mai mult în domeniul combaterii fundamentalismului islamic. În Uzbekistan trăiesc aproximativ un milion de tadjici, şi guvernul s-a implicat în războiul civil din Tadjikistan, împotriva opoziţiei, de teamă ca haosul din această ţară să nu aibă ecou şi în Uzbekistan. Însă această acţiune nu a adus beneficii - nici de natură politică, nici economică Uzbekistanului. Faptul că naţionaliştii uzbeci pun în discuţie însăşi existenţa statului Tadjikistan şi tind să îl considere o regiune autonomă a Uzbekistanului (aşa cum a fost până în 1929), este de natură să creeze tensiuni între cele două state. Deşi este o ţară bogată în petrol, slaba gestionare a resurselor şi regimul autoritar al preşedintelui Islam Karimov determină tensiuni sociale. Kirghistan. Arestarea conducătorilor din opoziţie, a jurnaliştilor şi încălcarea dreptului la libera exprimare determină o poziţie reticentă a ţărilor occidentale faţă de această ţară săracă, ce are mare nevoie de asistenţă internaţională în vederea rezolvării problemelor economice cu care se confruntă. Afirmaţiile micii, dar puternicei comunităţi ruse privind încălcarea drepturilor minorităţilor au dus la deteriorarea relaţiilor comerciale şi cu Moscova. 286

Populaţia uzbekă din Kirghistan reprezintă aproximativ 13%, şi tensiunile etnice, în special în regiunea Osh, pot genera conflicte între Kirghistan şi Uzbekistan, mai ales pe fondul nemulţumirilor economice. Armenia - Azerbaidjan. Un război între ortodocşi şi musulmani, având ca actori principali armenii din enclava Nagorno-Karabah şi populaţia din Azerbaidjan. Guvernul Armeniei a fost un participant secundar iar Rusia, Turcia şi Iranul au avut implicări nesemnificative. Un mare rol ;n susţinerea armenilor l-a jucat diaspora armeană din Europa Occidentală şi America de Nord. Luptele au început ;n 1988 şi s-au intensificat în 1991-1992 când armenii au avansat rapid ;n teritoriul Azer. :n această situaţie, opinia publică turcă a devenit mai activă şi a făcut presiuni asupra guvernului turc pentru a sprijini rudele sale etnico-religioase. :n vara şi toamna lui 1993 ofensiva armeană care se apropia de frontiera iraniană a generat reacţii violente atât din partea Turciei dar, mai ales, din partea Iranului. Criza a fost uşurată de negocierile care au avut loc la Moscova între reprezentanţii Turciei, Armeniei şi Azerbadjanului sub presiunea americană asupra guvernului armean şi sub presiunea guvernului armean asupra celor din Nagorno-Karabah. Pentru că Rusia a sprijinit ofensiva armeană, Armenia la rândul ei s-a aliat strâns cu Rusia. Ea este dependentă de Rusia în ceea ce priveşte materiile prime, energia şi aprovizionarea cu alimente precum şi 287

posibilităţile de apărare faţă de duşmanii istorici de la frontierele sale, Azerbadjanul şi Turcia. Armenia a semnat toate acordurile economice şi militare ale C.S.I. şi a permis trupelor ruse să staţioneze pe teritoriul său. Sprijinul rus pentru armeni i-a influenţat pozitiv şi pe azeri. :n iunie 1993, liderul naţionalist azer Abulfez Elchibey a fost înlăturat printr-o lovitură de stat şi înlocuit cu fostul comunist Gaider Aliev. Acesta a îmbunătăţit relaţiile cu Rusia, a permis trupelor ruse să staţioneze pe teritoriul Azerbadjanului. În consecinţă, Caucazul de Nord este precum un butoi cu pulbere ;n care un conflict dintr-o republică poate declanşa o conflagraţie regională care va angaja, cu siguranţă, Rusia într-o confruntare prelungită cu lumea musulmană. Se pot forma ;n zonă temporar, unele coaliţii, pe de o parte Georgia, Armenia, Nagorno-Karabah şi Osetia de Nord creştine, împotriva Azerbaidjanului, Abhaziei, Ceceniei şi Inguşetiei musulmane. Aceste conflicte constituie episoade ale luptelor ce datează de secole între imperiul rus şi cel otoman pentru controlul regiunii Mării Negre şi a Caucazului şi, deopotrivă, a intensului antagonism existent între armeni şi turci, instalat încă de la începutul secolului XX când armenii au fost masacraţi de turci. Concentrându-ne atenţia asupra Caucazului, bazinului Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Balcanilor, constatăm existenţa unei adevărate competiţii în promovarea intereselor geostrategice atât ale S.U.A. cât şi ale Rusiei, 288

urmărindu-se cel puţin două mize: una economică şi alta politico-militară. Miza economică excepţională o reprezintă pentru S.U.A. şi aliaţii săi resursa de hidrocarburi şi utilizarea unor regiuni drept culoar de tranzit al materiilor prime dinspre Caucaz spre Occident. :n ceea ce priveşte Rusia, aceasta cu siguranţă va ;ncerca să reuşească, ;n mare parte, să joace rolul dominant atât ;n bazinele petroliere din Marea Caspică cât şi asupra coridoarelor de transport, existând şansele ca Moscova să considere Caucazul zona sa naturală de influenţă, iar Balcanii, prin unele similitudini culturale şi religioase drept un posibil “come back” în această zonă. Miza politico-militară este strâns legată de cea economică şi de vocaţia de superputere pe care atât Rusia (cu limitele de ordin economic) cât şi S.U.A. vor să o valorifice. Rusia, după o reintrare în forţă în Orientul Mijlociu precum şi în Caucaz, va urmări în viitor să-şi recapete poziţia cheie în Balcani. Luând necondiţionat partea Iugoslaviei ;n conflictul din Bosnia-Herţegovina şi, recent, în Kosovo, Rusia ;şi poate consolida un excelent cap de pod în flancul sudic al zonei de influenţă NATO. 8.3. Acţiuni în forţă şi revoluţii portocalii Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate şi totodată, îşi menţine atributele de mare putere prin potenţialul economic, ştiinţific, militar precum şi prin influenţa 289

autoritară în lume. Federaţia Rusă a parcurs din 1991 şi până în prezent două etape diferite din punct de vedere economic, politic şi militar. O primă etapă s-a derulat sub conducerea lui Boris Elţîn care timp de zece ani a adus Rusia într-o situaţie dezastruoasă. Astfel, o ţară care se află pe locul întâi în lume ca mărime teritorială şi ca resurse naturale a reuşit să realizeze un produs naţional global egal cu cel al Olandei şi de 20 de ori mai mic decât cel al SUA. Sub conducerea autoritară a lui Elţîn potenţialul militar al Rusiei s-a redus considerabil, iar principalele categorii de forţe ale armatei au suportat cu greu sărăcia financiară. A rămas în schimb,arsenalul rachetonuclear, ca factor de descurajare şi intimidare a eventualilor adversari. Corupţia în instituţiile publice s-a dezvoltat vertiginos, susţinută şi întreţinută de un aparat birocratic numeros. A doua etapă începe din momentul numirii lui Vladimir Putin în funcţia de preşedinte al Rusiei. Foarte bun cunoscător al geopoliticii mondiale şi în special celei europene, noul preşedinte şi-a fixat ca obiectiv strategic ridicarea Rusiei la rangul şi autoritatea de mare putere mondială. Jucând foarte bine miza economică, ca suport al realizărilor în plan geostrategic, Rusia a crescut substanţial preţurile la petrol şi gaze naturale şi după trei ani de la criza financiară din vara anului 1998, şi-a redresat situaţia financiară prin avalanşa de petrodolari care au intrat în ţară. Acest fenomen a permis conducerii politice să întreprindă şi alte măsuri orientate către 290

îmbunătăţirea sistemului de asigurări sociale, creşterea substanţială a pensiilor şi salariilor bugetarilor. Armata rusă şi-a câştigat încrederea atât în conducerea ţării cât şi în forţele sale sprijinind politica internă cât şi cea externă. Federaţia Rusă continuă să ducă o politică externă deosebit de activă în scopul consolidării politicii de mare putere într-o lume pe care o doreşte, cât mai curând, multipolară. Rusia are toate atuurile pentru a realiza acest deziderat. Este moştenitoarea imperiului rus şi al URSS, ocupă o poziţie geografică avantajoasă din toate punctele de vedere în Eurasia, posedă tradiţii spirituale şi culturale deosebite, iar din punct de vedere economic dispune de un potenţial uriaş care-i poate asigura autonomia. Deşi are o comunitate multietnică, toate popoarele cooperează bine într-un stat unic. Esenţa strategiei politicii externe a Rusiei va constitui, pentru o lungă perioadă de timp (1015 ani), sprijinirea comunităţii mondiale să realizeze echilibrul geostrategic contracarând poziţia hegemonică a SUA, consolidarea CSI, dezvoltarea colaborării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii transnaţionale, combaterea terorismuluzi (mai ales cel cecen), consolidarea Consiliului de Securitate al ONU şi a celorlalte macanisme de conducere colectivă a proceselor politice, economice şi mondiale. Rusia recunoaşte faptul că, SUA au interese geostrategice în fosta URSS care ţin de lupta împotriva terorismului, accesul la resursele energetice şi protecţia acestora precum şi 291

stabilitatea respectiv, democratizarea regimurilor politice. Aceste interese sunt apreciate drept legitime însă, pentru susţinerea lor trebuie utilizate metode paşnice şi transparente. Majoritatea analiştilor politici susţin teoria conform căreia, două riscuri majore ameninţă în prezent evoluţia Rusiei spre statutul de mare putere mondială. Unul dintre riscurile majore îl reprezintă conflictul cu lumea musulmană aflată pe teritoriul fostei URSS, iar cel de-al doilea este considerată avalanşa de „revoluţii colorate” care preced instaurarea în cadrul unor state din CSI a unor regimuri democratice sprijinite ideologic, financiar şi material de către SUA şi Occident. Vârful de lance al războiului sfânt împotriva Rusiei îl reprezintă popoarele caucaziene şi, în mod deosebit, combatanţii ceceni. Mişcarea separatistă din Cecenia îşi are rădăcinile în tendinţa hegemonică a politicii ţariste şi ruse în regiune. Cecenii, un popor musulman, însetaţi de libertate, au opus întotdeauna, de-a lungul istoriei, o puternică rezistenţă ocupanţilor ruşi. În noiembrie 1991, după lovitura de stat eşuată de la Moscova, liderul cecen Djokar Dudaev, fost general rus a proclamat suveranitatea Ceceniei. Planul lui Dudaev59 a atras după sine acţiunile radicale ale Moscovei care a decis să elimine regimul Djokar Dudaev intenţiona să se unifice popoarele islamice din cele 9 republici ruse şi regiuni autonome din Rusia şi Georgia şi să pornească după tiparul islamic un „război sfânt” împotriva Rusiei. 59

292

generalului Dudaev prin forţă militară. În decembrie 1994, unităţile Armatei Roşii au intrat în Cecenia pentru a restabili „pacea şi ordinea constituţională”. Ciocnirile militare, precum şi bombardamentele violente au produs un număr impresionant de victime colaterale, mai ales în rândul populaţiei civile. După ofensiva nereuşită, capturarea capitalei Groznîi de către combatanţii ceceni şi sub presiunea protestelor internaţionale Rusia a fost obligată în septembrie 1996, să-şi retragă trupele. Acordul respectiv de încetare a focului preciza retragerea trupelor ruseşti până în anul 2000 şi reluarea negocierilor privind viitorul statut al Ceceniei. Pe timpul negocierilor au avut loc frecvente atacuri teroriste care au culminat cu cele din aprilie 1997, produse în Daghestan şi federaţia Rusă, puse pe seama forţelor separatiste cecene în frunte cu liderul acestora Salman Rudaev. Preşedintele cecen ales, Aslam Mashadov a încercat să se distanţeze de aceste atacuri teroriste şi să continue politica negocierilor cu Moscova în scopul câştigării autonomiei în cadrul Federaţiei Ruse. Noul premier cecen Şamil Basaev a declarat că relaţiile bune cu Moscova sunt condiţionate de întoarcerea tuturor prizonierilor de război ceceni şi de angajare a Moscovei la reconstrucţia ţării. Atentatele teroriste produse pe teritoriul Rusiei60 au generat o nouă escaladare a În septembrie 1999, o serie de bombe pe bază de hexogen au explodat în mai multe locuinţe ruseşti din 60

293

conflictului cecen după 1999. Rezultatul a fost că teroriştii au ajuns să domine lupta de eliberare a Ceceniei şi să agraveze soluţia geopolitică în tot Caucazul, un pretext destul de serios pentru intervenţia trupelor ruseşti. După 10 ani de confruntări ruso-cecene, Cecenia considerată o republică independentă de către separatişti şi o republică federală de către populaţia pro-rusă, se află în cea mai mare parte sub controlul forţelor militare ruse şi a administraţiei Moscovei. Lupta combatanţilor ceceni s-a intensificat, culminând cu două episoade tragice61care au imprimat o nouă toponomie războiului cecen cu „războiul împotriva terorismului”. Se pare că evenimentele de la 11 septembrie 2001 au împrumutat în războiul Moscova, Buinaksk (Daghestan), Volgodonsk (partea de sud a Rusiei). În aceste condiţii guvernul rus a găsit nvinovaţi pe rebelii (teroriştii) ceceni. 61 Atacurile separatiştilor ceceni au luat forma unor acţiuni sinucigaşe, atacuri asupra staţiilor de metrou sau luarea de ostateci. Sunt cunoscute evenimentele din 2002, când un comandou cecen format din 41 de combatanţi (19 femei) au luat ostateci 800 de persoane la un teatru din Moscova. După 57 de ore, forţele speciale ruseşti au intervenit , i-au icis cu un gaz special pe terorişti, dar au murit şi 129 de ostatici. De asemenea, un eveniment la fel de grav s-a petrcut în prima zi de şcoală, pe data de 2 septembrie 2004, în Osetia de Nord, oraşul Beslan (70.000 de locuitori). Un comandou cecen format din 17 combatanţi mascaţi şi înarmaţi, fanatici (purtau veste dinamitate cu explozibil) au luat ostatici 200 de copii şi 40 de adulţi, i-au sechestrat în sala de sport şi au cerut eliberarea camarazilor arestaţi în republica vecină Inguşeţia. peste 550 de persoane au fost rănite şi 150 ucise în finalul crizei ostaticilor din Osetia de Nord.

294

ruso-cecen mai multă legitimitate părţii ruse. Atacurile teroriste asupra forţelor de securitate ruseşti nu au încetat nici în prezent. Statisticile evidenţiază faptul că al doilea război cecen a făcut numeroase victime (100.000 ruşi şi ceceni) iar distrugerile materiale sunt uriaşe. Refuzul Rusiei de a acorda independenţa Ceceniei şi ieşirea din federaţie este explicabil. După exemplul acesteia şi alte republici (teritorii) i-ar urma exemplu iar zona Caucazului ar putea intra sub influenţa altor puteri regionale (Iran, Turcia) sau globale (SUA) interesate de bogatele rezerve de petrol şi bogăţiile subsolului. Mişcarea islamistă antirusească a cuprins întregul Caucaz: Osetia de Nord, Daghestan, Inguşetia, Kabardino-Balkarra, Krasnodar şi Stavropol. De asemenea, grupările islamice fundamentaliste acţionează în Abhazia şi defileul Pankisi din Georgia precum şi în republicile ex-sovietice din Asia Centrală unde au susţinere masivă în rândul populaţiei locale şi urmăresc înlăturarea de la putere a regimurilor autoritare pro-ruse. Tot Caucazul este un furnicar de acţiuni antiruse iar acţiunile în forţă ale Federaţiei Ruse produc drept consecinţe sute de localităţi distruse, zeci de mii de victime, sute de mii de refugiaţi. Comunitatea internaţională este relativ resemnată făcând o asociere între terorismul islamic şi cel cecen. A doua categorie de riscuri care ameninţă serios atuurile de mare putere ale Rusiei este produsă de avalanşa de „revoluţii colorate” ce 295

au avut loc în unele state aparţinând C.S.I. Voi face referiri la revoluţiile recente din Georgia, Ucraina şi Kirghistan.

8.3.1. Revoluţia portocalie din Georgia Georgia, mica republică transcaucaziană, s-a proclamat independentă în anul 1991, având ca preşedinte pe Zviad Gamsakurdia. Din 1992, în fruntea ţării a fost ales Eduard Şevardnadze fostul ministru de externe al U.R.S.S. Câştigarea independenţei ţării nu a adus însă linişte poporului georgian. Din 1991, pe teritoriul său au început mişcările pentru autonomia (independenţa) unor provincii cum sunt: Osetia de Sud62 şi Abhazia63. Intervenţia Poporul caucazian osetin este despărţit în două provincii: Osetia de Nord (600.000 locuitori) parte componentă a Federaţiei Ruse şi Osetia de Sud (100.000 locuitori dintre care 65% osetini şi 35% gruzini) care aparţine Georgiei. Proclamarea independenţei de către Osetia de Sud a atras după sine intervenţia Georgiei iar conflictul militar s-a stins în 1993 când Georgia a aderat la C.S.I. În 1996, cu sprijinul Rusiei s-a semnat „Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi” 63 Şi în cazul republicii autonome Abhazia evenimentele sunt similare. Abhazia situată pe litoralul Mării Negre (540.000 de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini, 17% ruşi) şi-a declarat independenţa care, bineînţeles, nu a fost recunoscută de către guvernul de la Tbilisi izbucnind un conflict armat. La 14 Mai 1994, a fost semnat la Moscova acordul de încetare a focului în zona de conflict care prevedea crearea unui culoar de securitate asigurat de forţele de menţinere a păcii ale 62

296

paşnică a Rusiei, ca mediator, asupra părţilor aflate în conflict a condus la soluţionarea conflictelor interne pe teritoriul Georgiei. Georgia este un stat de dimensiuni mici în care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. De la începutul secolului al XIX-lea (excluzând o perioadă de câţiva ani de după primul război mondial), Georgia a fost parte integrantă a Rusiei. Fiind plasată pe litoralul Mării Negre, dispune de două porturi importante: Suhumi şi Batumi. În ultimii zece ani, ca urmare a descoperirilor de resurse energetice în Marea Caspică, aşezarea geopolitică a Georgiei a devenit apetisantă pentru marile puteri, Rusia şi S.U.A. Proiectul american de realizare a conductei petroliere Baku-Tbilisi-Ceyhan, ce face legătura între Azerbaidjan şi Turcia a constituit miza economică principală a intersecţiei intereselor geopolitice pe teritoriul Georgiei. De aceea lupta pentru putere în Georgia are puternice susţineri externe în funcţie de obiectivele marilor puteri stabilite pentru această regiune. În pofida opoziţiei Rusiei, oleoductul 64 va asigura tranzitarea enormelor rezerve petroliere din M. Caspică spre M. Neagră şi M. Mediterană fără să fie nevoie de tranzitarea teritoriului C.S.I. 64 Conducta va parcurge 1760 Km şi va asigura transportul petrolului din Azerbaidjan (platforma maritimă azeră din Marea Caspică) şi terminalul petrolier de la Ceyhan situat pe coasta M. mediterane. Proiectul a fost estimat la 3,6 miliarde de dolari şi finalizat în 2005. Traseul conductei ocoleşte teritoriul Rusiei, trece prin Cecenia, evită Iranul şi Armenia şi ajunge în Turcia-aliatul SUA.

297

Rusiei. Din 2007 proiectul prevede şi realizarea unei conducte de gaze naturale care va face legătura între Shah Deniz (Azerbaidjan) şi Erzurum (Turcia), traversând Georgia. Aceste trasee energetice reprezintă principalul motiv pentru care SUA este interesată de politica statelor din regiune. În anul 2003, regimul politic instaurat de preşedintele Eduard Sevardnadze încă din 1992 devenise anacronic şi numai corespundea intereselor politice şi financiare ale SUA în regiune. În această situaţie a devenit necesar transferul de putere de la funcţiunea politică pro-rusă la cea prooccidentală. Pentru acest transfer s-au creat atât argumentele, abuzurile regimului (încălcarea drepturilor omului, birocraţia, sărăcia, corupţia) cât şi mijlocul de realizare, „revoluţia trandafirilor”. La alegerile din 2 nioembrie 2003, partidele care susţineau puterea de la Tbilisi şiau adjudecat victoria în alegeri câştigând majoritatea locurilor în Parlament. Observatorii internaţionali au declarat alegerile frauduloase, iar opoziţia condusă de Mihail Saakaşvili a ieşit în stradă. Protestatarii au ocupat clădirea Parlamentului fapt pentru care preşedintele a declarat starea de urgenţă. Intervenţia Rusiei, prin Igor Ivanov nu a dat rezultate, protestatarii fiind pregătiţi pentru o ciocnire de proporţii cu forţele de ordine. Pericolul unui război civil şi presiunea străzii l-au forţat pe Eduard Sevardnadze să demisioneze. Ca preşedinte interimar până la alegerile din 2004, a fost desemnată reprezentanta opoziţiei Nino 298

Burdzanadze. Tensiunile generate de revoluţia trandafirilor din Georgia au îngrijorat deopotrivă atât Moscova cât şi Washingtonul. Ambele puteri aveau de ce să fie îngrijorate. 8.3.2. Revoluţia portocalie din Ucraina În Ucraina, cel de-al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004, a dat câştig de cauză candidatului pro-rus Ianukovici65 . Acuzând grave fraude electorale în favoarea lui Ianukovici şi după confirmarea acestuia în funcţie, Iuşcenko a cerut public susţinătorilor din Kiev să „înceapă o revoluţie portocalie”, pentru a face presiuni asupra puterii să accepte înfrângerea electorală. Din 23 noiembrie 2004, au început proteste de masă în marile oraşe ale Ucrainei, oraşul fanion fiind Kievul, capitala ţării. În „Piaţa Independenţei” din Kiev, 200.000 de demonstranţi (majoritatea purtând haine şi steaguri portocalii) au refuzat să recunoască legitimitatea alegerilor prezidenţiale. Sub presiunea străzii liberale care a manifestat neîntrerupt până la jumătatea lunii decembrie, parlamentul ucrainean nu a validat rezultatele alegerilor din 21 noiembrie şi a propus un nou tur de scrutin pentru 12 decembrie 2004, în urma căruia Victor Iuşcenko a ieşit învingător. Sondajele efectuate la ieşirea de la urne îl arătau câştigător cu o diferenţă de 11% pe Victor Iuşcenko candidatul susţinut de occident, iar rezultatele oficiale lau indicat câştigător pe Ianukovici cu un avans de 3%. 65

299

Mulţimile de culoare portocalie din Kiev au fost convinse de faptul că noul preşedinte şi guvernul liberal va elimina corupţia şi va integra Ucraina în U.E. Aşa cum se întâmplă peste tot în statele foste comuniste, coaliţiile formate din partide de centru-dreapta şi uneori incluzând şi câte un partid răzleţ de stânga, se fisurează foarte rapid. Echipa portocalie formată din Victor Iuşcenko preşedinte şi Iulia Timoşenko premier a generat un conflict mocnit, transformat ulterior, într-o criză politică gravă66. Guvernul condus de Timoşenko a fost demis ca urmare a acuzaţiilor din partea preşedintelui, că guvernul a sprijinit o serie de grupuri de interese. Astăzi realizările revoluţiei portocalii din Ucraina sunt destul de firave, mulţi cetăţeni considerându-se manipulaţi şi înşelaţi. 3.3. Revoluţia portocalie din Kirghistan Anul 2005 a adus pe scena politică a micii republici din Asia Centrală, Republica Kirghistan unele schimbări de decor. Tensiunile politice au explodat în Kirghistan după turul al doilea al alegerilor parlamentare din 13 martie 2005. Cu această ocazie, opoziţia a obţinut doar 6 locuri în parlament din totalul de 75 de locuri şi a acuzat puterea de fraude masive. Aceasta a Există o serie de similitudini între revoluţia portocalie din Ucraina şi manifestările stradale ocazionate de alegerile prezidenţiale din 28 noiembrie 2004 din România. De asemenea şi echipa constituită pentru conducerea ţării, preşedintele ţării şi premierul s-au aflat într-un conflict mocnit care în final, va conduce la o criză politică. 66

300

fost principalul motiv (sau pretextul) pentru care formaţiunile de opoziţie reunite sub denumirea „Puterea Poporului”, adversare ale regimului prezidenţial al lui Askar Akaiev, au început seria demonstraţiilor care au atins apogeul în ziua de 15 martie soldate cu ocuparea oraşelor Osh şi Jalala Bad. Totodată, opoziţia a declarat oficial că nu recunoaşte puterea din capitala ţării, oraşul Biskek. Dorind să imprime un caracter paşnic acestei revolte antiprezidenţiale opoziţia din Kirghistan au denumit-o drept „revoluţia lalelelor” după modelele celor din Ucraina (revoluţia portocalie) şi din Georgia (revoluţia trandafirilor). Prin exercitarea unor puternice presiuni şi în absenţa oricărei reacţii din partea armatei şi a politicii (primele care l-au trădat pe preşedintele Askar Akaiev), protestele au îmbrăcat un caracter violent şi s-au soldat cu incendierea clădirilor administrative şi a unor proprietăţi private. Declanşată la început în sudul ţării, cu sprijinul puternic al uzbecilor săraci, revolta s-a întins rapid în capitala ţării. Toate acestea s-au soldat cu peste 40 de morţi şi răniţi grav. La 24 martie preşedintele Askar Arkaiev a fost silit să părăsească ţara după 15 ani de mandat. S-a refugiat mai întâi în Kazastan, apoi în Rusia, unde i-a fost acordat „azil politic” de către preşedintele Vladimir Putin. Una din figurile opoziţiei, Kurmanbek Bakaiev, a devenit prim ministru interimar iar cea de-a doua, Felix Kulov a devenit şeful securităţii. 301

„Revoluţia lalelelor” din Kirghistan a scos în evidenţă instabilitatea regimurilor politice instaurate în fostele republici sovietice după destrămarea U.R.S.S. Iniţial, preşedintele Askar Akaiev a fost susţinut de către SUA, ca unul din regimurile democrate67. Pe măsură ce interesele politice şi financiare ale Washington-ului nu au mai fost satisfăcute, regimul politic al lui Askar Akaiev nu a mai fost susţinut ci, dimpotrivă, demonizat, iar preşedintele catalogat drept lider totalitar. Askar Akaiev, ridicat altădată în slăvi de către occident, ca o emanaţie a democraţiei ridicată în spaţiul ex-sovietic, la 4 aprilie 2005, s-a prezentat la ambasada Kirghiză din Moscova unde şi-a prezentat demisia din funcţia de preşedinte al ţării. După demisia lui Akaiev în ţară s-a instaurat instabilitatea politică funcţionând simultan două parlamente. Violenţele au continuat, „stăpânii străzilor” au devenit elementele crimei organizate care au devastat atât magazinele cât şi locuinţele private. Acestora li s-au alăturat populaţia foarte săracă. Pe fondul escaladării violenţelor, în cadrul opoziţiei au apărut grave disensiuni, care au transmis occidentului semnalul că „revoluţia lalelelor” va fi un eşec. Îngrijorate de haosul care s-a Cum au fost catalogate iniţiel şi regimurile lui Manuel Noriega (Panama), Slobodan Miloşevici (Iugoslavia), Nicolae Ceauşescu (România), Saddam Hussein (adus la putere în 1979 în Irak cu ajutor american), Eduard Sevarnadze (Georgia), Leonid Kucima (Ucraina). 67

302

instaurat în Kirghistan, atât O.S.C.E. cât şi SUA au făcut apel la încetarea violenţelor şi au cerut tuturor partidelor să se angajeze într-un dialog paşnic. Situaţia din această mică republică nu semăna deloc cu cea din Georgia şi Ucraina, dimpotrivă, punea în pericol noua ordine dorită de SUA în Asia Centrală. „Puterea poporului” a dovedit, în scurt timp că nu poate schimba viaţa oamenilor, iar viitorul în Kirghistan este mult prea tulbure. Atâta timp cât pe teritoriul său există baze militare ruse şi ale SUA, jocul la „două capete” poate duce la pierzanie orice regim politic. Revoluţiile colorate din Georgia, Ucraina şi Kirghistan au tulburat apele şi în celelalte republici ale C.S.I. De teama extinderii zonei de conflict, liderii autocraţi din statele transcaucaziene, republicile slave şi cele din Asia Centrală au luat măsuri de contracarare a unor asemenea evenimente care au fost însoţite de puternice tensiuni interne. Mai devreme sau mai târziu politica de anihilare a opoziţiei prin opresiune şi alegeri frauduloase, îngrădirea progresivă a drepturilor cetăţenilor, susţinerea unor regimuri politice nedemocratice, nu va aduce servicii nici Rusiei şi nici Americii. Instabilitatea politică va continua să caracterizeze spaţiul ex-sovietic şi va solicita atât intervenţia în forţă a Federaţiei Ruse cât şi transferul de putere prin metoda revoluţiilor colorate. Aceste ultime evenimente spectaculoase care s-au derulat în cele trei state aparţinând CSI au dezvăluit câteva 303

aspecte nevăzute ale mediului geopolitic şi geostrategic actual: - noii lideri care au obţinut puterea au complicat relaţiile tradiţionale cu Rusia fapt ce va atrage o reacţie bine gândită a puterii de la Kremlin; acolo unde nu reuşesc forţele armate , cu siguranţă vor reuşi mizele economice, uriaşul potenţial de resurse al federaţiei Ruse; anul 2006 a început cu războiul gazului metan care a îngrijorat occidentul şi a provocat panică le Kiev; - serviciile secrete ale federaţiei Ruse apreciază că revoluţiile colorate sunt un produs al strategiei SUA, de a efectua transferul de putere la o elită conducătoare, capabilă să satisfacă interesele politice, economice şi financiare ale Washingtonului; pentru transferul de putere SUA foloseşte două căi principale: finanţarea opoziţiei prin intermediul organizaţiilor nonguvernamentale şi declanşarea „revoluţiilor colorate” care nu presupun vărsare de sânge şi pagube materiale ci, finanţarea, îndoctrinarea şi mediatizarea unor grupuri de presiune locală capabile să preia puterea; a doua cale este aceea a invaziilor militare (Afganistan şi Irak) unde preluarea puterii de către opoziţia democratică se realizează sub controlul armatei de ocupaţie, fapt ce generează replici sângeroase ale combatanţilor locali; 304

- analiştii politici ruşi consideră că politica externă a Federaţiei Ruse a fost deficitară, fapt ce a condus la o înfrângere geopolitică în spaţiul ex-sovietic; evenimentele din Ucraina şi instaurarea puterii prooccidentale a complicat situaţia celor aproape 10 milioane de ruşi care trăiesc în această ţară precum şi speranţele Federaţiei Ruse asupra Crimeii; deosebit de importantă din punct de vedere geopolitic pentru Rusia, Ucraina ocupă fereastra de ieşire a Rusiei către occident şi către M. Neagră. - departe de a instaura democraţia şi bunăstarea în statele respective, revoluţiile colorate vor genera un furnicar geopolitic atât în zona Mării Negre cât şi în zona Mării Caspice; în acest context, România poate cu greu să găsească o conduită geopolitică optimă. - concentrându-ne atenţia asupra Caucazului, bazinului Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Balcanilor, constatăm existenţa unei adevărate competiţii în promovarea intereselor geostrategice atât ale S.U.A. cât şi ale Rusiei, urmărindu-se cel puţin două mize: una economică şi alta politico-militară. Miza economică excepţională o reprezintă pentru S.U.A. şi aliaţii săi resursa de hidrocarburi şi utilizarea unor regiuni drept culoar de tranzit al materiilor prime dinspre Caucaz spre Occident. În ceea ce priveşte Rusia, aceasta cu siguranţă va încerca să 305

reuşească, în mare parte, să joace rolul dominant atât în bazinele petroliere din Marea Caspică cât şi asupra coridoarelor de transport, existând şansele ca Moscova să considere Caucazul zona sa naturală de influenţă, iar Balcanii, prin unele similitudini culturale şi religioase drept un posibil “come back” în această zonă.

306

CAPITOLUL 9. ZONA ORIENTULUIAPROPIAT ŞI MIJLOCIU 9.1. Date istorico-geografice Europenii au denumit Asia de sud-vest, Orientul Apropiat şi Mijlociu datorită aşezării sale la jumătatea distanţei dintre vestul continentului european şi extremitatea orientală a Asiei (aceasta fiind denumită Extremul Orient). Teritoriul Asiei de Sud-Vest ocupă o suprafaţă de 6,2 milioane de Km 2, este situat în vecinătatea imediată a Europei şi Africii unde se intersectează căile de uscat, de apă şi aeriene care leagă aceste continente. Ţările Orientului Apropiat aparţin Asiei şi sunt grupate în jurul Mării Mediterane: Turcia, Siria, Libanul, Israelul, Iordania şi Palestina. Deşi Iordania are litoral la Marea Roşie (Golful Aqabah) teritoriul ei aparţine geografic, Orientului Apropiat. Ţările din Orientul Mijlociu sunt localizate în jurul Mării Roşii şi a celor trei golfuri: Adeu, Owan, Persic şi se grupează astfel: a) Ţările din vestul şi sud-vestul Peninsulei Arabice care au litoral la Marea Roşie şi Golful 307

Adeu: Arabia Saudită, R. A. Yemen, R.P.D. Yemen. b) Ţările Golfului care au litoral spre Golful Oman şi Persic aparţinând tot Peninsulei Arabice în partea ei estică şi sud-estică: Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuweit, iar în apropiere, statul insular, Bahrain. c) Statele situate în bazinul Tigrului şi Eufratului (Irak) sau podişul Iranului (Iran). Deseori, în limbajul geopolitic, sfera teritorială a Orientului Mijlociu şi Apropiat, se lărgeşte cu unele state din nordul Africii (Egiptul şi Libia) şi spre Asia de sud (Afganistanul şi Pakistanul). - Această zonă geografică unde predomină deşerturile, pe toată întinderea sa constituie puntea de legătură între Europa, Asia şi Africa. Singura câmpie mai fertilă este cea a Mesopotamiei, străbătută de fluviile Tigru şi Eufrat, neprielnice pentru navigaţie. Zona Orientului Mijlociu şi Apropiat a fost locuită încă din îndepărtata antichitate de numeroase populaţii: sumerieni, asirieni, babilonieni, chaldeeni (în Mesopotamia); sirieni, fenicieni şi evrei (pe ţărmul M. Mediterane); hitiţii (în Podişul Anatoliei); mezii şi perşii (în Podişul Iranului). Aceste populaţii au creat civilizaţii înfloritoare şi au întemeiat state cu o puternică viaţă economică: Summer, Akkad, Babilon, Asiria, Statul evreu (sec. II î.e.n.), statul mezilor. Unele dintre aceste state au evoluat în timp şi, prin cuceriri succesive, s-au transformat în imperii: Imperiul Persan fondat de Cyrus al II-lea şi organizat de Darius între 521-486 î.e.n.; 308

imperiul Akkadienilor şi cel al Babilonului. Evenimentul istoric care a transformat întreaga configuraţie a Lumii Vechi a fost apariţia şi dezvoltarea statală a arabilor din Peninsula Arabică sub conducerea unui locuitor din Mecca pe nume Muhammad. Acesta, ajutat de împrejurările favorabile dar şi de un geniu excepţional, a unit triburile de beduini din peninsulă, cucerind în anul 624 cetatea Medina iar în anul 630 Mecca, s-a înălţat la rangul de profet al unei religii noi (ISLAMUL) al cărei pol de rugăciune a devenit cetatea arabă Mecca. După 630, sub conducerea lui Muhammad, sunt cucerite şi supuse triburile de la sud (până la Yemen) şi de la nord, iar în 632, profetul se întoarce la Medina unde îşi găseşte sfârşitul. Muhammad este descărcat de misiunea sa prin cuvântările grupate sub titlul „Învăţătura Despărţirii”, discursuri orale care au fost culese şi redactate în CORAN. După moartea profetului, unul din cei patru califi, Abu Bakr (tatăl Aişei – soţia preferată a lui Muhammad) între 632-634 pune stăpânire pe toată peninsula Arabiei şi întemeiază califatul MEDINEI. După această dată ISLAMUL cunoaşte câteva etape de evoluţie astfel: - între anul 632 şi mijlocul secolului al VIII-lea, islamul rămâne o problemă a arabilor şi se dezvoltă marile civilizaţii având ca nucleu Califatul de la MEDINA şi apoi cel de la DAMASC. - din secolul al VIII-lea şi până în anul 1050, islamul este stabilizat spaţial. Statul arab care domină perioada, este Persia. Orientul 309

devine stăpânul mărilor lumii, dar începe de pe acum „trezirea europeană”; - din anul 1050 şi până către 1800, adică pe durata a opt secole, Islamul devine o problemă a oamenilor din Asia Centrală, mongolii şi mai ales turcii. Expansiunea otomană însoţită de progresele islamului în Asia Centrală, India şi lumea malaysiană expune această comunitate la o confruntare tot mai puternică cu un occident din ce în ce mai întreprinzător care preia treptat dominaţia asupra mărilor şi oceanelor lumii; secolele al XIX-lea şi al XX-lea aduc în lumea islamică multiple frământări culturale pe fondul dezbaterilor între islam şi modernism. Faptul că o serie de state islamice după primul război mondial au trecut sub protectorat britanic (Irakul, Palestina, Transiordania) şi cel francez (Siria şi Libanul) a generat o puternică opoziţie între Occident şi lumea islamică. După cel de-al doilea Război Mondial aceste state islamice devin independente. Spre sfârşitul secolului al XX-lea civilizaţia musulmană s-a trezit angajată într-un şir de violenţe care au destabilizat din punct de vedere politic, economic şi social întinse regiuni geografice, cea mai evidentă fiind zona Orientului Apropiat şi Mijlociu. După efectuarea unor cercetări privind înclinaţiile către violenţă ale civilizaţiei musulmane, specialiştii au identificat unele cauze posibile: a) Se apreciază că Islamismul, ca doctrină religioasă, a glorificat, încă de la apariţie, virtuţile militare şi îşi are originile în 310

comportamentul şi atitudinea triburilor beduine de războinici. Muhammad este descris de Coran drept un mare luptător şi un conducător dibaci, elemente care au fondat islamismul (celelalte religii - creştinismul, budismul, etc.) nu amintesc de asemenea calităţi aparţinând fondatorilor). Atât Coranul cât şi alte declaraţii de credinţă musulmane conţin elemente care orientează spre o acţiune armată împotriva necredincioşilor. b) Născut în Arabia (Mecca şi Medina) islamul s-a extins în Asia de Nord apoi în toată zona Orientului Mijlociu şi Apropiat, Asia Centrală, Balcani, sud-estul Asiei, China, sudul Federaţiei Ruse, fapt ce i-a implicat pe musulmani în multiple divergenţe cu popoarele pe care le-a cucerit. Spre exemplu, în Balcani, pe teritoriul fostei Iugoslavii, slavii au fost convertiţi mai uşor la islamism la oraşe (sârbii bosniaci) şi mult mai greu la sate (sârbii ortodocși). Ciocnirile directe cu imperiul rus (care s-a extins spre Marea Neagră, Asia Centrală, Caucaz) le-a creat o stare permanentă de război şi o imagine care exprima înclinaţia musulmanilor spre violenţă. Rezolvarea de către Occident a problemei evreieşti prin înfiinţarea statului evreu la 14 Mai 1948, a generat un antagonism arabo-israelian care a degenerat într-un şir de războaie care au antrenat popoarele din zonă şi au atras atenţia opiniei publice internaţionale. c) Mozaicul demografic existent în statele musulmane şi lipsa de toleranţă faţă de minorităţile non-musulmane au imprimat 311

relaţiilor intercomunitare un aspect de vrajbă şi persecuţie din partea populaţiei majoritare precum şi o capacitate greoaie de adaptare a minorităţilor. S-a constatat că unele precepte ale credinţei islamice imprimă un mod de viaţă absolutist, cu care, creştinii se adaptează mai greu. d) Tendinţele de dominaţie regională, izvorâte din tradiţiile islamice ale perioadei califatelor se menţin în mare parte şi se manifestă prin escaladarea unor conflicte geopolitice şi geostrategice, asasinate, regimuri totalitare, grupări fundamentaliste şi cel mai grav prin terorism. Absenţa unui stat – lider care să domine, ca vector geopolitic, situaţia din zonă a făcut ca lupta pentru hegemonie să producă unele nesincronizări atât în ceea ce priveşte politica internă cât şi cea externă a statelor islamice. Unele state cum sunt: Arabia Saudită, Iranul, Turcia, Pakistanul, Indonezia şi, în ultimii 20 de ani, Irakul şi-au manifestat dorinţa de a fi lider în zona Orientului Mijlociu, fapt ce le-a împins către unele conflicte violente. e) Creşterea explozivă a populaţiei în statele islamice, în condiţiile menţinerii stărilor anacronice în politică şi economie, a generat instabilitate şi violenţă care alimentează (pe fondul gravelor lipsuri din educaţie, sănătate şi învăţământ) un comportament intolerant care se manifestă, cu preponderenţă, faţă de străini. f) Absenţa unui stat palestinian care să protejeze populaţia palestiniană a făcut ca, timp de peste 50 de ani, să existe o permanentă 312

sursă de violenţe care a fost alimentată atât de popoarele arabe cât şi de occident. Conflictul israeliano – palestinian proiectează în faţa lumii un exemplu al intoleranţei şi al proliferării tuturor formelor de violenţă. g) Prezent permanent în istoria lumii, terorismul şi-a legat existenţa în epoca contemporană de civilizaţia islamică. Acesta a generat mutaţii profunde în configuraţia intereselor şi alianţelor, în desfăşurarea forţelor strategico – militare şi chiar în fizionomia lumii. Iată cum civilizaţia islamică este oarecum etichetată de celelalte civilizaţii ca fiind înclinată spre violenţă. Ştiinţa geopoliticii supune atenţiei celor care doresc să înţeleagă corect rolul şi contribuţia civilizaţiei islamice la progresul omenirii precum şi motivele pentru care această civilizaţie prezintă anumite tendinţe de violenţă, un set de instrumente prin care fenomenele să fie analizate ştiinţific şi nu politic. Analiza crizei din Orientul Apropiat şi Mijlociu reprezintă un demers raţional foarte complex, iar managementul crizei, o mare dilemă a viitorului. 9.2. Definirea, cauzele şi conţinutul crizei din Orientul Apropiat şi Mijlociu Timp de peste 80 de ani civilizaţia occidentală şi-a identificat, cu exactitate, adversarul, duşmanul, pericolul major, susţinând că acesta este comunismul. Au fost create instituţii, strategii şi, mai ales, forţe armate, au fost „aruncate în vânt” fonduri 313

financiare enorme pentru a păstra un oarecare echilibru de forţe şi a imprima lumii contemporane o anumită stare de securitate68. În contextul geopolitic actual, conceptul de adversar, ameninţare, pericol, a căpătat un alt conţinut şi el este strâns legat de protecţia, dezvoltarea şi extinderea regimului democratic. Apartenenţa la un regim democratic este problema capitală a oricărui regim politic şi se pare că, va rămâne argumentul forte necesar constituirii unei identităţi statale suverane sau a unei entităţi integratoare. Implementarea modelului democratic de tip occidental presupune însă şi foarte multe costuri, mai ales, în zonele geografice în care alte civilizaţii trăiesc de mai bine de 50 de ani într-o stare de criză perpetuă. O asemenea zonă geografică o reprezintă Orientul Apropiat şi Mijlociu în care starea de existenţă umană pendulează între normalitate şi violenţă la intervale scurte de timp, şi unde riscurile, ameninţările şi acţiunile teroriste sabotează cu succes eforturile de realizare a noii arhitecturi de securitate. În această zonă, pacea şi războiul coexistă în cotidian iar prezentul şi viitorul oamenilor sunt supuse incertitudinilor. În Stare de securitate- reprezintă un deziderat al unui actor statal (a unui grup de state) în virtutea căruia se asigură libertatea de decizie şi acţiune de necesităţile şi interesele proprii, protejează de ameninţările şi pericolele existente şi îi conferă statutul de partener egal în raporturile internaţionale. 68

314

Orientul Apropiat şi Mijlociu s-a instaurat, mai evident, după cel de-al doilea război mondial un puternic dezechilibru de putere care a generat grave conflicte armate, diplomatice, ideologice, sociale, confesionale, etc. şi care, insuficient gestionate (sau bine alimentate) de regimurile totalitare, au atins faza maximă a antagonismelor – războiul. Analizele politico – militare scot în evidenţă faptul că există în structura oricărei crize geopolitice două componente: una cu determinare internă (locală, zonală) şi cealaltă cu determinare externă (internaţională). În ambele cazuri există posibilitatea degenerării în conflicte sângeroase interne sau a se produce un război deschis. Şi tot în ambele cazuri vectorii geopolitici (marile puteri) dispun de capacitatea de a limita şi modela violenţa conflictelor dintre statele mici şi mijlocii şi de a impune caracterul, fizionomia, durata şi chiar mijloacele de luptă utilizate. Posibilitatea declanşării şi gestionării unor asemenea crize politico-militare a condus la formarea şi perfecţionarea unor structuri de forţe militare speciale profesionalizate să intervină pe spaţii geostrategice extinse în baza unui pachet conceptual şi procedural complet. În documentele NATO (Manualul NATO de gestionare a crizelor Generic Crisis Management Handbook) se menţionează că forma cea mai violentă prin care se poate gestiona o criză geopolitică este conflictul armat incluzând în acest concept toate tipurile de confruntare militară (războiul de diferite tipuri, insurecţia armată, intervenţia armată, 315

invazia, incidentele militare, etc.). Problemele grave din Orientul Apropiat şi Mijlociu se înscriu în centrul uneia dintre principalele zone de confruntare de pe planetă, formează o criză geopolitică complexă care poate fi definită astfel: o soluţie geopolitică de maximă intensitate, generată de acţiunea integrată a unor ameninţări interne şi externe cu rol destabilizator şi cu efecte negative asupra obiectivelor, intereselor vitale şi valorilor statelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Această situaţie geopolitică, repetabilă şi deosebit de complexă este generată de o serie de cauze de tip religios, teritorial, etnic, politic, economic şi internaţional şi are un impact direct asupra evoluţiei şi configuraţiei lumii viitoare. 9.2.1.Cauze de tip religios Sciziunea religioasă islamică: ramurile religioase Sunni şi Şia În interiorul islamului coexistă din timpuri îndepărtate două ramuri religioase, musulmanii Sunni şi musulmanii Şia. Această sciziune religioasă s-a produs după moartea lui Muhammad (Mahomed) prin faptul că sunniţii au preluat puterea statului arab iar populaţia şiită a devenit un fel de paria ai societăţii. Declarându-se adevăraţi urmaşi ai profetului, liderii şiiţi au fost oprimaţi, iar unii şi-au pierdut viaţa luptând pentru moştenirea lor. În scopul de a supravieţui într-un mediu ostil şiiţii au aplicat principiul teologic al „taqiyya”, disimularea religioasă care le permitea să-şi ascundă religia. În Irak unde alcătuiesc 316

majoritatea, şiiţii au fost oprimaţi nemilos de către regimul dictatorial al lui Saddam Husein. Primul război din Golf (1991), încheiat cu înfrângerea armatelor irakiene şi retragerea lor din Kuweitul ocupat abuziv, a adus mari suferinţe populaţiei şiite opozante regimului politic irakian. Cel de-al doilea război din Golful Persic (2003) s-a încheiat cu ocuparea Irakului de către trupele SUA şi ale aliaţilor acestora precum şi cu înlăturarea de la putere a regimului dictatorial care a guvernat ţara peste 30 de ani. În cadrul procesului de democratizare a Irakului, strict supravegheat de SUA şi aliaţi, populaţia şiită s-a organizat în Alianţa Irakiană Unită ieşind din obscuritate şi angajându-se în bătălia electorală pentru câştigarea puterii politice69. La alegerile parlamentare care s-au desfăşurat pe 31 ianuarie 2005, Alianţa Irakiană Unită a primit peste 8,5 milioane de voturi la scrutin, adică aproximativ 48% din sufragii, obţinând 132 de mandate din cele 275 ale Legislativului irakian (Alianţa Irakiană). Practic, şiiţilor le-au lipsit numai 12 mandate pentru a realiza majoritatea parlamentară însă mai există parlamentari şiiţi şi în componenţa altor grupări politice de la care vor primi sprijin. Coaliţia şiită care a câştigat alegerile, Alianţa Irakiană Unită, beneficiază de sprijinul celui mai influent cleric din Irak, ayatollahul şiit Ali al - Sistani. Acesta este considerat în prezent cel mai puternic om din Irak, conduce Alianţa şi acestuia i se supun orbeşte milioane de şiiţi din Irak. Născut în Iran, 69

317

Confruntarea musulmano – creştină Majoritatea populaţiei şiite din Liban este concentrată pe Valea Bekaa şi în sud. În aceste zone s-au format comunităţi rurale înapoiate, prin anii ’60, în timp ce, Libanul înflorea economic iar capitala – Beirut îşi cucerea faima de capitală cosmopolită. Dintre cele 18 confesiuni religioase diferite care formează comunitatea libaneză, şiiţii formează cea mai numeroasă confesiune după care urmează maroniţii creştini, musulmanii sunna, ortodocşii şi musulmanii druza. Maroniţii au fost persecutaţi de bizantini pentru că nu s-au conformat creştinismului ortodox. Druzei formează o ramificaţie a sectei ismailite din islamismul sa. Sub imperiu otoman zona Muntelui Liban a reprezentat o regiune autonomă (până la sfârşitul primului război mondial) dominată de maroniţii creştini. După al Sistani îmbină tradiţionalismul musulman şiit cu moderaţii. liderul şiit este comparat cu ayatollahii radicali care controlează această ţară. În ce priveşte prezenţa americanilor în Irak, liderul şiit este un opozant ferm, a respins orice delegaţie americană care a vrut să-l viziteze însă s-a abţinut să denunţe public prezenţa americană, deoarece ar fi stârnit manifestaţii antiamericane de proporţii. Alianţa deşi este dominată de musulmanii şiiţi fideli lui al Sistani mai include şi creştini, turcomani, suniţi şi kurzi fără să admită loialiştii clericului şiit Moqtada al – Sadr care luptă armat împotriva ocupaţiei americane. 318

primul război mondial, maroniţii au făcut presiuni să-şi extindă teritoriul. Franţa fusese protectoarea maroniţilor creştini încă din anul 1860 când le venise în ajutor la izbucnirea luptelor dintre creştini şi musulmanii druza. După primul război mondial, maroniţii au beneficiat şi mai mult de bunăvoinţa francezilor care câştigaseră mandatul pentru Liban şi Siria iar după cel de-al doilea război mondial tendinţa de dominaţie exercitată de maroniţii creştini, sub protecţia Franţei, s-a accentuat. Hotărârea Franţei de a da curs cererii de extindere teritorială solicitată de maroniţi precum şi orientarea prooccidentală a acestora a intrat în conflict cu ideologia pan-arabă a musulmanilor, iar în 1958 a început războiul civil în Liban. Populaţia musulmană şiită şi druză s-a revoltat împotriva creştinilor maroniţi. Preşedintele Libanului a cerut ajutorul SUA (conform doctrinei Eisenhower se promitea asistenţă militară şi economică pentru statele din Orientul Mijlociu ameninţate cu comunismul internaţional) iar infanteria marină a SUA a intervenit şi a restabilit ordinea. Între timp şiiţii au continuat să rămână în obscuritate neglijaţi atât de conducerea Libanului cât şi de liderii aleşi. Ieşirea din obscuritate a şiiţilor din Liban s-a produs sub conducerea tot a unui cleric iranian, Musa Sadr.70 În 1968, Organizaţia pentru Eliberarea Musa Sadr a fost invitat să devină liderul religios al şiiţilor libanezi în 1959. Un personaj foarte charismatic, bun prieten cu Khomeini şi 70

319

Palestinei care-şi avea locaţia în sudul Libanului a început să execute raiduri asupra nordului Israelului. În Liban trăia o populaţie de palestinieni refugiaţi încă din 1948 dată la care s-a înfiinţat statul evreu. După războiul din 1967 (Războiul de şase zile) numărul palestinienilor în Liban a crescut la 350.000 prin expulzarea palestinienilor din Iordania. Aşadar, Libanul devenise singura bază a OEP din Orientul cu preşedintele Assad al Siriei. La un deceniu după sosirea sa în Liban, Sadr a devenit liderul de necontestat al şiiţilor reuşind să le creeze sentimentul identităţii comunitare. În 1967, a întemeiat Consiliul Superior Islamic al şiiţilor libanezi al cărui preşedinte a fost numit. Această instituţie le permitea şiiţilor să urmeze pentru prima oară exemplul altor comunităţi religioase şi să dobândească reprezentare oficială. Liderul Sadr şi-a făcut suficiente legături cu majoritatea facţiunilor şi partidelor politice din Liban însă a fost permanent duşmănit de liderii şiiţi transnaţionali. La cinci luni după invazia israeliană din 1978, Musa Sadr a dispărut pe neaşteptate, cu ocazia unei vizite neaşteptate în Libia. Catastrofala succesiune a evenimentelor, război civil, invazia israeliană în 1978 şi dispariţia lui Sadr a culminat cu succesul revoluţiei islamice iraniene din 1979. Triumful islamismului şia sub Khomeini, într-o perioadă de război civil în Liban a constituit un puternic suport politic şi teologic pentru şiiţii libanezi. Sadr îl politizase iar revoluţia iraniană catapultase islamismul şia pe scena lumii. 320

Mijlociu. Palestinienii s-au implicat mult în politica internă a Libanului, iar chestiunea OEP a devenit mărul discordiei care a polarizat societatea libaneză. În timp ce musulmanii sunați susţineau OEP, creştinii se temeau de o invazie israeliană. Unele partide libaneze, Partidul Radical şi Partidul Arab sprijineau comandourile palestiniene pentru a-şi continua operaţiunile împotriva Israelului. Miliţiile falangiste ale maroniţilor creştini au început să se opună şi au avut loc ciocniri violente între acestea şi palestinieni. Din aceste considerente, pentru că represaliile israeliene împotriva OEP se amplificau, Sadr a cerut protecţie pentru şiiţii din sudul Libanului care au început să se mute spre nord, din motive de securitate. Pentru protecţia populaţiei şiite, Sadr a organizat tabere de instrucţie, a stabilit chiar unele relaţii cu Rezistenţa Palestiniană. Pe măsură ce suferinţele şiiţilor din sud creşteau, Sadr i-a acuzat pe palestinieni că provocau anarhie în sud, pe acest fond relaţiile dintre musulmanii şiiţi şi palestinieni s-au deteriorat. Sub presiunea atacurilor israeliene şi a activităţii depuse de comandourile palestiniene disensiunile dintre grupările confesionale ating masa critică şi în 1975 a izbucnit războiul civil. Partizanii şiiţi conduşi de Musa Sadr şi-au format miliţiile proprii iar celelalte grupări de rezistenţă libaneze conduse de Amal (speranţă), sprijinite de OEP, formau o grupare aparte. O altă mişcare Naţională Radicală a lui Kamal Jumblat s-a coalizat cu palestinienii contra creştinilor dacă nu le-ar fi venit în ajutor Siria în 321

1976. Intervenţia Siriei a pus capăt primei runde sălbatice a războiului civil din Liban care avea să continue în 1990. Peste doi ani, în 1978, în urma atacării de către comandourile palestiniene a unui autobuz pe teritoriul israelian, trupele israeliene declanşează „Operaţiunea Litani” şi invadează Libanul. Rezoluţia 425 a ONU a cerut retragerea trupelor israeliene şi instaurarea unei forţe ONU în Liban (U.N.I.F.I.L.). Deşi forţa ONU a sosit urgent, Israelul a continuat să controleze militar sudul Libanului, pe o porţiune reprezentând 10% din teritoriu instaurând o „zonă de securitate”. În acest fel teritoriul libanez a devenit o scenă a luptei pentru supremaţie între Israel şi Siria (care îşi menţine trupele pe teritoriul Libanului şi în prezent). În 1982, Israelul a declanşat o nouă operaţie împotriva Libanului „Pace pentru Galileea, de fapt îndreptată împotriva OEP. În iunie 1982, ofensiva israeliană ajunsese până la Beirut şi a supus Beirutul de vest (unde îşi avea sediul OEP) un asediu devastator. Ca urmare, OEP a fost evacuată în august sub supravegherea forţelor multinaţionale iar în 1983, Israelul a început retragerea din Liban. Pe măsură ce şiiţii deveneau tot mai conştienţi că Israelul nu se grăbea să părăsească Libanul, aceştia au început să-şi schimbe atitudinea, transformându-se treptat în cei mai aprigi duşmani ai izraeliților. Retragerea Israelului din Liban la sfârşitul lunii august 1983, a coincis cu

322

debutul public al Hezbollahului.71 Acest partid a candidat la alegerile parlamentare din 1982 (primele care au avut loc în Liban după 20 de ani) şi a ocupat 8 locuri în parlament. În anul 1996 grupul parlamentar al Hezbollahului, împreună cu alţi patru candidaţi aliaţi, a format cel mai puternic bloc politico-militar din parlamentul libanez. Hezbollahul consideră că Israelul are planuri expansioniste în Orientul Teama că Israelul avea cu Libanul de Sud aceleaşi planuri pe care le-a avut cu malul apusean al Iordanului şi cu înălţimile Golan din Siria, ambele acaparate în timpul războiului din 1967, a generat apariţia Hezbollahului (Partidul lui Dumnezeu) definit iniţial drept o mişcare de rezistenţă împotriva ocupaţiei israeliene alcătuită din oameni cu însuşiri speciale în spiritul Jihadului (Războiului Sfânt), al jertfei de sine şi al dăruirii nemărginite. De la înfiinţare şi până astăzi Hezbollahul a făcut paşi importanţi, având componentele unei armate regulate şi un nivel psihologic din ce în ce mai puternic. Pe lângă instrucţia militară Hezbollahul proiectează o putere mediatică având propriul săptămânal „Ahed” (Jurământul) iar postul de televiziune este „Al-Manar (Farul). Prin mass-media încearcă să dovedească faptul că membrii rezistenţei islamice luptă pentru o cauză dreaptă. Războaiele din Golf (1991, 2003) au îndemnat mulţi oameni să intre în acest partid religios. În acest fel Hezbollahul a reuşit să schimbe radical atitudinea populaţiei arabe faţă de rezistenţă. 71

323

Mijlociu, declarând că acesta vizează să formeze un stat mai mare de la Eufrat la Nil. De asemenea consideră că ocuparea Palestinei nu a fost decât începutul şi că Israelul nu se va linişti până când nu va fi câştigat „Pământul Făgăduinţei”. Militanţii Hezbollahului apreciază că politica SUA în Orientul Mijlociu se bazează pe interese proprii. Ca o reacţie la cele susţinute de Hezbollah, occidentul, SUA şi Israelul continuă să acţioneze împotriva Hezbollahului în cadrul unei ample cruciade împotriva terorismului. Acest conflict va da însă puţine speranţe de pace în Orientul Mijlociu şi va constitui pentru încă mult timp o sursă sigură de instabilitate şi criză geopolitică. 9.2.2. Cauze generate de disputele teritoriale Diferendele teritoriale între Israel şi palestinieni Încă din 1917 guvernul britanic, în semn de recunoştinţă pentru jertfele aduse de brigada militară formată din evrei care au luptat alături de aliaţi, s-a angajat să înfiinţeze „un cămin naţional evreiesc în Palestina” (Declaraţia Balfour). La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat hotărârea privind divizarea Palestinei aflată sub mandat britanic în statul israelian şi statul arab (palestinian). Pe temeiul acestei hotărâri la 14 mai 1948 a luat fiinţă statul Israel. Statele Ligii Arabe nu au recunoscut Israelul ba, dimpotrivă, l-au atacat chiar a doua zi generând astfel primul război arabo - israelian (1948-1949). 324

În urma acestui război statul palestinian dispare, o parte din teritoriul său a fost ocupat de Israel, iar cealaltă de Iordania (Cisiordania). Populaţia palestiniană a rămas în marea ei majoritate pe loc, o mică parte refugiindu-se în sudul Libanului. Confruntarea arabo-israeliană atinge maximum de violenţă pe timpul războaielor din 1956 (criza Canalului Suez), din 1967 (Războiul de 6 zile) şi cel din 1973. Cel mai important însă, prin semnificaţiile şi consecinţele, în plan geopolitic este războiul din 1967. Confruntarea armată arabo - israeliană sa încheiat cu înfrângerea arabă şi extinderea autorităţii statului Israel asupra Peninsulei Sinai (de la Egipt), Cisiordaniei (de la Iordania), podişul Golan (de la Siria). O bună parte din populaţia palestiniană se refugiază în sudul Libanului, constituind sub Yasser Arafat, Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei. Aproximativ 3,4 milioane de refugiaţi palestinieni se stabilesc pe teritoriul statelor vecine astfel: în Iordania 1,4 milioane, Liban 350.000, Siria 160.000, Cisiordania şi Gaza 1,3 milioane. Totodată încep marile implanturi cu colonii evreieşti în fâşiile Cisiordania şi Gaza şi securizarea frontierelor statului Israel. După 1967, Israelul preia controlul şi asupra Ierusalimului de Est. În principal, confruntarea dintre palestinieni şi evrei este generată de un diferend teritorial însă acest diferend este însoţit, în evoluţia sa temporală, de un puternic

325

factor religios. Disputa asupra Ierusalimului 72 a fost şi va rămâne nodul gordian al crizei. Apartenenţa Ierusalimului la una din părţi (israeliană sau palestiniană) a generat de-a lungul istoriei contradicţii, opinii divergente şi violenţe în care toleranţa este exclusă de ambele părţi. De fiecare dată momentele de Ierusalim – În iulie 1948, Iordania şi Israelul au delimitat hotarul dintre estul şi vestul Ierusalimului, deoarece au existat, după această perioadă nenumărate încălcări ale acordului încheiat precum şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, în noiembrie 1948, ONU a declarat Ierusalimul zonă internaţională. Contrar acestor Rezoluţii (181, 194, 303) care statuau Ierusalimul zonă internaţională, Israelul a declarat în decembrie 1948, capitala sa la Ierusalim iar în urma Războiului din 1967 a anexat Ierusalimul de Est la statul Israel. În martie 1990, Senatul SUA anunţă că Ierusalimul este capitala Statului Israel. În septembrie 1955 guvernul şi municipalitatea din Ierusalim au sărbătorit 3000 de ani de când regele Israelului, DAVID a stabilit capitala statului evreu la Ierusalim. Optica palestiniană este diferită de cea evreiască în privinţa apartenenţei Ierusalimului. Încă din anul 3000 (îen) strămoşii palestinienilor, canaanienii (trib arab) au întemeiat cu 2000 de ani înainte de DAVID, oraşul Jebus (azi Ierusalim). Cu 500 de ani mai târziu (anul 2500 îen) canaanienii redenumesc oraşul Jebus →URSALEM (menţionat pentru 72

326

pace au fost foarte scurte, nefavorabile reluării negocierilor asupra problemelor de fond: statutul Ierusalimului, colonizarea, frontierele, refugiaţii palestinieni. Începând din 1977 (anul în care a avut loc vizita preşedintelui egiptean Sadat la Ierusalim, 19-21 noiembrie) calea negocierilor arabo - israeliene s-a deschis, sub prima dată într-un text egiptean la 1842 îen, cu 842 de ani înainte de David. În anul 1200 îen., oraşul Ursalem este atacat şi cucerit de israeliţi (ultimele scrieri egiptene menţionează stăpânirea oraşului Ursalem de către canaanieni cel mai târziu la 1350 îen. După ocuparea „URSALEMULUI” de către israeliţi, urmează o serie de lupte interne timp de 200 de ani după care David, succesorul lui SAUL stabileşte în anul 1000 îen, capitala statului evreu la Ierusalim (a alungat pe iebuşeni, stăpânii Sionului, a fondat unitatea evreiască şi a adus regatul evreu în fruntea populaţiei din zonă). SOLOMON, fiul lui DAVID a cules roadele obţinute de către predecesorii săi şi a marcat apogeul statului evreu. După SOLOMON urmează anarhie, decădere, dezbinare şi multe războaie civile care au epuizat poporul lui Israel (uzurpările, masacrele au suscitat dispreţul naţiunilor vecine care au cerut dispariţia acestui focar al dezordinii şi rebeliunii. Cele două regate rezultate, regatul celor zece triburi, cu capitala la Samaria şi regatul lui Iuda cu capitala la Ierusalim, au fost cucerite de babiloneni la interval de un secol şi jumătate unul de celălalt (în 721 îen., SARAGON 327

patronajul SUA. Aceste negocieri au antrenat şi partea palestiniană însă fiecare progres înregistrat a fost anihilat de escaladarea violenţelor. În anul 2003, pe fondul unei crize irakiene şi al înlăturării regimului dictatorial al lui Saddam, s-a acţionat şi în direcţia antrenării negocierilor israeliano - palestiniene. Astfel, la Sharm El Sheikh (Egipt) în 3 iunie 2003, a avut loc Summit-ul ţărilor arabe. La acest summit a fost invitată şi autoritatea palestiniană Mahmud Abbas (nu au fost invitate Siria şi Libanul care după opinia SUA sprijină Hezbollahul – grupare teroristă responsabilă de eşuarea negocierilor de pace). Misiunea principală a acestui Summit a fost elaborarea unei strategii menite să instaureze pacea între palestinieni şi evrei, strategie încorporată în „Foaia de Parcurs”. După încheierea summitului s-a dat publicităţii comunicatul din care rezultau 3 concluzii importante: a) Între SUA şi cei cinci suverani arabi (Mubarak – Egipt, Mahmud Abass – Palestina, Abdalah al II-lea – Iordania, Hamad – suveranul Bahrainului, prinţul moştenitor Abdallah Ben Abdel Azis – Arabia Saudită) au existat regele NINIVEI distruge regatul SAMARIEI iar în 586 îen., Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul). Din acest moment dispare Iudeea ultimul stat evreu, rând pe rând, perşii, grecii şi romanii domină acest regat. în anul 70 en., împăratul roman Titus, ocupă Ierusalimul, îi dă foc şi aşa începe împrăştierea evreilor. 328

divergenţe asupra normalizării relaţiilor cu Israel; b) Arabii nu au acceptat ideea scoaterii din jocul politic al lui Yasser Arafat, pe care SUA, la cererea Israelului au susţinut-o şi au promovato; c) SUA au exprimat prin declaraţia lui Bush că „lumea are nevoie de un stat palestinian independent şi paşnic”. La 4. 06. 2003, a fost lansată oficial „Foaia de Parcurs”, la AKKABA, reşedinţa regelui Abdallah al Iordaniei. În esenţă, prin conţinutul ei, Foaia de Parcurs, stabilea: recunoaşterea statului Israel de către palestinieni, concomitent cu înfiinţarea unei Palestine libere şi independente. A fost însărcinat cu urmărirea aplicării Foii de Parcurs, John Wolf, secretarul adjunct al SUA cu probleme de armament. Astfel existau condiţii prielnice continuării negocierilor de pace începute de Premierul Itzak Rabin 73 încă din 1992. Negocierile de pace conduse cu intransigenţă de guvernul lui Ariel Sharon (lider al Partidului Likud – partid de dreapta) s-au desfăşurat pe fondul escaladării violenţelor de ambele tabere. Teroriştii sinucigaşi sunt armele Premierul israelian Itzak Rabin ales în 1992, a promis să accelereze negocierile de pace cu palestinienii începute la Madrid în 1991 dar, în 1996 a fost asasinat de un extremist evreu. Iată cum jumătate de secol de războaie nu a reuşit să aducă Israelului, pacea. 73

329

de temut ale Orientului Apropiat şi Mijlociu şi acestea constituie o ameninţare atât pentru populaţia paşnică cât şi pentru liderii politici, militari şi religioşi. Fundamentalismul islamic şi cel evreiesc devin tot mai ameninţătoare pe măsură ce se pun în aplicare prevederile Foii de Parcurs. Una din prevederi se referă la evacuarea coloniilor evreieşti din Cisiordania. De fiecare dată când spiritele s-au încins, Ariel Sharon şi Mahmud Abbas au fost convocaţi în Egipt, la Sharm-el-Sheikh pentru ca, sub supravegherea celor doi „administratori locali de reconciliere”, preşedintele egiptean, Hosni Mubarak şi al organizatorului secund, Abdullah al Iordaniei, cei doi beligeranţi să se aşeze la masa tratativelor. De fiecare dată, cei doi combatanţi promit că vor merge acasă şi vor acţiona astfel ca palestinienii să nu mai detoneze bombe pe tărâmul israelian, iar evreii să-şi demoleze construcţiile ridicate ilegal pe proprietatea palestinienilor. Se uită însă, de fiecare dată, aproape cel mai sensibil punct al relaţiilor israelo-palestiniene: statutul Ierusalimului. Nici una din părţi nu renunţă însă la ideea că Ierusalimul unic îi aparţine. Foaia de Parcurs elaborată de către membrii Cvartetului pentru Pacea din Orientul Mijlociu, ONU, UE, SUA şi Rusia este de mult depăşită. După moartea liderului palestinian Yasser Arafat atât premierul israelian cât şi noul premier palestinian şi-au dovedit bunele intenţii faţă de implementarea păcii în Orientul Mijlociu făcând unele gesturi de curtoazie: Sharon a dispus eliberarea etapizată a 900 de prizonieri 330

palestinieni neimplicaţi în violenţe antisemite şi a promis trecerea Ierihonului sub control total al palestinienilor; Abbas a demis trei responsabili ai serviciilor de securitate şi a promis un armistiţiu provizoriu şi condiţionat. Ceea ce menţine activ conflictul israelo-palestinian rămâne în continuare: acţiunile violente ale grupărilor integriste Hamas şi Jihadul Islamic, trasarea graniţelor viitorului stat palestinian, soarta coloniilor din Cisiordania şi statutul Ierusalimului. Între timp pentru curajul lor de a instaura pacea, Ariel Sharon constituie o ţintă pentru kamikaze evrei iar Mahmud Abbas este ameninţat cu moartea de Hezbollah. Pe fondul unei acalmii aparente, pacea în Orientul Mijlociu (între palestinieni şi evrei) constituie un obiectiv îndepărtat. Diferendele teritoriale dintre Israel şi statele arabe: Egipt, Siria, Iordania Războaiele arabo - israeliene a schimbat configuraţia hărţii politice a Orientului Mijlociu, În urma războiului de 6 zile din 1967, Israelul a ocupat Peninsula Sinai de la Egipt, Cisiordania de la Iordania şi înălţimile Golan de la Siria. La 26 martie 1979, la Camp David (SUA) s-a încheiat Tratatul de Pace dintre Israel şi Egipt (avându-l mediator pe Jimmy Carter – preşedintele SUA) şi, ca efect, trupele israeliene au fost retrase din Peninsula Sinai. Lumea arabă nu a urmat exemplul Egiptului ci, dimpotrivă,

331

Liga Arabă74 i-a aplicat o serie de sancţiuni. Totodată, Israelul a refuzat orice tratative cu OEP, a respins ideea creării unui stat palestinian şi a încurajat înfiinţarea de aşezări israeliene în teritoriile arabe ocupate, încurajată de OEP. O încordare permanentă s-a manifestat în relaţiile israeliano-siriene ca urmare a intervenţiei Siriei în războiul civil din Liban. Trupele israeliene au pătruns în repetate rânduri pe teritoriul libanez Liga Arabă a luat fiinţă la 22 martie 1945, din iniţiativa Egiptului, la Cairo, ca organizaţie regională cuprinzând şapte state arabe suverane: Egiptul, Irakul, Siria, Iordania, Libanul, Arabia Saudită şi R.A. Yemen. Scopul organizaţiei era de întărirea colaborării şi cooperării între toate statele arabe. Treptat, au aderat la această organizaţie încă 13 state independente: Maroc, Algeria Tunis, Libia, Mauritania, Somalia, Sudan, R.P.D. Yemen, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Bahrain. În septembrie 1976 în Liga Arabă a fost inclusă şi OEP (ajungând să cuprindă 21 de membrii). Liga Arabă a desfăşurat o activitate intensă în folosul tuturor statelor arabe prin organizarea de reuniuni, conferinţe şi congrese şi a înfiinţat o serie de organisme şi instituţii specializate afiliate pentru promovarea educaţiei, culturii, drepturilor omului, economiei, etc. Totodată, a luat poziţie fermă în situaţii regionale şi internaţionale care afectau ţările arabe. S-a dorit, în plan extern, să se exprime o singură voce în problemele geopolitice arabe, obiectiv care nu a fost întotdeauna realizat. 74

332

(în 1982 au ocupat Beirutul şi sudul Libanului) acuzând Siria că sprijină gherilele palestiniene şi îndreptând atenţia serviciilor de informaţii (Mossad) asupra acesteia. Deşi trupele israeliene s-au retras din Liban (inclusiv din zona de securitate) încă din 1990, Siria îşi menţine la nivelul anului 2005 încă 12-14 mii de militari. Principalul obstacol în negocierile dintre Tel-Aviv şi Damasc rămâne însă GOLANUL Sirian (1.150 km2) care a fost ocupat de Israel din 1967. În ciuda rezoluţiilor ONU de retragere şi a opoziţiei populaţiei (druzii), înălţimile Golan au fost anexate Israelului în decembrie 1980, în zonă fiind constituite colonii evreieşti. Dacă guvernul lui Itzak Rabin acceptase varianta unei retrageri totale din GOLAN-ul Sirian (unul din motivele pentru care a plătit cu viaţa) celelalte guverne ale lui Benjamin Netanyahu şi Ariel Sharon au revenit asupra acestei variante. Sloganul Siriei „pace contra teritorii” vizează tocmai această retragere a Israelului. Cât priveşte Cisiordania şi Gaza, ocupate de Israel de la Iordania, tot în urma războiului din 1967, s-au realizat unele progrese după înţelegerea israeliano - palestiniană din 1993, de la Washington (dintre Itzak Rabin şi Iaser Arrafat). Acest moment crucial în relaţiile israeliano - palestiniene a determinat cedarea unor teritorii poporului palestinian în zonele Cisiordania şi Gaza. În aceste teritorii au avut chiar alegeri pentru desemnarea liderilor palestinieni şi vor forma nucleul în jurul cărora este proiectat viitorul stat palestinian. Au fost realizaţi paşi importanţi de asemenea, în 333

înţelegerile dintre Israel şi Iordania, şi a fost semnat Tratatul de pace (1993). Aceste două state erau în război de peste 45 de ani. Anii’90 ai secolului trecut au adus o anumită stabilitate în orientul Mijlociu (mai ales după Războiul celor 100 de ore, încheiat cu înfrângerea grea a Irakului). Problema curzilor Kurdistanul este o zonă geografică muntoasă situată în Asia Mică şi împărţită astăzi între Irak, Turcia, Iran şi Siria. Poporul kurd s-a format în secolele III-IV în urma sintezei dintre populaţia băştinaşă de origine indo-europeană şi triburile iraniene. În perioada extinderii arabe au adoptat islamismul, confesiunea sunnită. Deşi sunt de religie mahomedană kurzii au încercat de mai multe ori să se emancipeze şi să formeze un stat independent. Tratatul de la Sevres (1920) le-a dat ceva speranţe dar prevederile acestuia au fost abrogate de Tratatul de la Luzanne (1923) în urma căruia s-a hotărât ca aceştia să fie dirijaţi astfel: 14,5 milioane în Turcia, 6,7 milioane în Iran, 4,9 milioane în Irak, 4 milioane pe teritoriul fostei URSS şi 1,4 milioane în Siria. Dorinţa de autodeterminare a populaţiei kurde (31,5 milioane) a generat revolte succesive ale acestora mai ales în Turcia şi Irak unde au guvernat regimuri politice mai autoritare. Probleme deosebite s-au produs însă în Irak, unde, regimul dictatorial al lui Saddam a fost perceput de populaţia kurdă din nordul ţării drept un regim de opresiune. Din aceste considerente populaţia kurdă a efectuat o 334

încercare în 1946 de înfiinţare a Republicii Kurdistan apoi a declanşat rebeliunea din 1965 care s-a amplificat pe timpul războiului dintre Iran - Irak. Acordul din 1975 dintre Irak şi Iran a pus capăt sprijinului iranian, s-a închis frontiera, iar regimul lui Saddam a reprimat rebeliunea. Rebeliunea kurdă a confirmat însă de-a lungul frontierelor cu Turcia, Iranul şi Siria (unde erau baze izolate ale separatiştilor kurzi conduşi de Partidul Marxist al Muncitorilor Kurzi) până la căderea regimului lui Saddam Husein de la Bagdad. Acest eveniment, prezenţa trupelor aliate pe teritoriul Irakului şi eforturile de democratizare din Orientul Mijlociu au dat noi speranţe populaţiei kurde. Opunându-se cu vehemenţă ideii constituirii unui stat independent kurd, Turcia, Iranul, Siria şi Irakul le-au lăsat speranţa participării kurzilor la guvernare într-un stat supus democratizării cum este Irakul. Problema celor 31,5 milioane de kurzi va rămâne pentru mult timp o rană deschisă a Orientului Mijlociu. Conflictul teritorial Iran-Irak În perioada 1941-1979 principala forţă politico-militară şi economică din zona 75 Orientului Mijlociu a fost Iranul . Sub Iranul- Republică islamică – a constituit unul din centrele civilizaţiei antice create de perşi cu VI secole î.e.n. sub regele Cyrus II cel Mare (559-530 î.e.n.) apoi sub Darius I (521-486 î.e.n.) şi apoi cucerit de Alexandru cel Mare (Alexandru Macedon) în sec. IV î.e.n.. Capitala imperiului persan era Persepolis. La jumătatea 75

335

conducerea şahului Mohamed Reza Pahlavi Aryamen societatea iraniană este supusă unui proces de modernizare până la declanşarea revoluţiei iraniene din 1978, condusă de ayatolahul Khomeiny76. Acesta sprijinit de Franţa, denunţă lipsa de legitimitate a monarhiei Pahlavi „vândută străinătăţii” şi obligă şahul să plece în exil în 16 ianuarie 1979. sec. VII- d. ch. trecu sub stăpânirea arabilor apoi a cuceritorilor moguli, după care spre sfârşitul veacului al XV-lea devine stat centralizat care se întindea din Caucaz până la Golful Persic. Datorită deselor conflicte cu statele vecine pierde teritorii în Caucaz (sec. XIX-lea). După ce în 1907 în Persia au fost descoperite zăcăminte de petrol aceasta este împărţită în două de Rusia (regiunile nordice) şi M. Britanie (cele sudice).După 1919 devine protectorat englez, iar în 1925 se instaurează la putere Dinastia Pahlavi, iar în 1935 se adoptă numele de Iran. 76 Khomeyni – a depus eforturi pentru a reinstaura legea islamică în locul Legii occidentale, folosirea crescândă a limbajului şi simbolismului religios, extinderea educaţiei islamice (multiplicarea şcolilor islamice, islamizarea planurilor de învăţământ în şcolile de stat obişnuite), aderenţa la codurile islamice de comportament social (acoperirea capului la femei, abstinenţă alcoolică) o crescută participare la ceremoniile religioase şi eforturi intense de a dezvolta solidaritatea între statele şi societăţile islamice. 336

Khomeiny se întoarce la Teheran la 1 februarie 1979 şi instaurează Republica islamică. La scurt timp după căderea şahului şi instaurarea la putere a lui Khomeiny, Irakul abrogă prevederile Tratatului de la Alger (în care se disputase frontiera dintre Irak şi Iran din zona Shatt el Arab) şi atacă Iranul (Tratatul de la Alger din 1975 dădea câştig de cauză Iranului). Între 1980-1989 se desfăşoară războiul Irak Iran care a adus prejudicii uriaşe pe plan economic şi pierderi de vieţi omeneşti, de ambele părţi. În anul 1987, în al şaptelea an de la război, frontul irakiano-iranian s-a instalat impasul. Anul 1987 avea să declanşeze prima mare criză în Orientul Mijlociu. 9.2.3. Disputa hegemonică a marilor puteri pentru câştigarea supremaţiei în zonă şi accesul la resursele de petrol Zona Orientului Mijlociu ocupă, după cum se cunoaşte, primul loc din lume din punct de vedere al resurselor de petrol. Această zonă este în atenţia SUA, UE, Rusiei şi Japoniei şi, nu de puţine ori, pe teritoriul geografic al Orientului Mijlociu s-au intersectat traiectoriile divergente sau convergente ale intereselor acestora. Interesul deosebit de mare este pentru SUA deoarece, din această zonă s-au aprovizionat şi vor continua să se aprovizioneze şi în viitor cu cantităţi mari de petrol. Spre exemplu, în 1992, SUA a importat 47% din necesarul de petrol din exterior, îndeosebi din 337

Orientul Mijlociu77. Dependenţa externă va fi deosebit de mare, în primul rând pentru SUA care, potrivit unor date, a importat la sfârşitul anului 2000 aproximativ 60% din necesarul de ţiţei „iar în anul 2030 acest necesar va urca probabil până la 80%”78. De aici şi marele interes al SUA de a asigura stabilitatea în zonele de unde îşi procură petrolul şi alte materiale de importanţă strategică. În această isterie, unul din foştii preşedinţi ai SUA, Richard Nixon, aprecia că „întreaga economie industrială a Occidentului depinde astăzi de petrol şi toată maşinăria militară a Occidentului funcţionează cu petrol”. Un alt preşedinte al SUA, Ronald Reagen, observând vulnerabilitatea Occidentului din punct de vedere al aprovizionării cu petrol considera că se impune de urgenţă „un program militar destinat să reducă dorinţa de interferare în aprovizionarea cu petrol şi de a asigura apărarea acesteia dacă, o încercare este făcută de Uniunea Sovietică ori aliaţii săi pentru a o controla”.79 Intervenţia trupelor SUA în Golful Persic (1991 şi 2003) precum şi în Afganistan (2002) susţin argumentele prezentate anterior. Intervenţia sovietică în Afganistan din decembrie 1979, şi lungul război de guerilă ce ia urmat au agravat tensiunea în regiunea Orientului Mijlociu, intrarea Armatei Roşii în Revista “Economistul” nr. 279 / 1993, p.4. Revista “Defense Naţionale” Nr. 5, 1991. 79 Nixon, R., “La vraie guerre”, Paris, 1980, p. 110. 77 78

338

Afganistan80 fiind considerată de geopoliticieni, ca un pas în direcţia Golfului. Interesul Uniunii Sovietice faţă de petrolul din Orientul Mijlociu începuse să se manifeste încă din perioada premergătoare celui de-al II-lea război mondial. Conform unor documente rezultă că în martie 1941, când Molotov s-a întâlnit cu Hitler, una din condiţiile puse au fost: „mână liberă în Iran şi Irak ca şi luarea unei părţi mari din Arabia Saudită pentru a asigura sovieticilor controlul asupra Golfului Persic şi Golfului Aden”. Aprecierea este valabilă şi astăzi pentru Federaţia Rusă moştenitoarea fostei URSS. Jocul geopolitic al acesteia a fost remarcat pe timpul crizelor din 1991 şi 2003 din Orientul Mijlociu. Apariţia tot mai viguroasă, a Ucrainei ca actor geopolitic, va îndepărta tot mai mult Rusia de frontiera sud-est europeană şi va atenua posibilităţile acesteia de a executa controlul asupra fluxurilor de hidrocarburi care se deplasează, din zona asiatică spre marele consumator, economiile occidentale. Rusia mai Guvernele musulmane din Orientul Mijlociu au protestat faţă de intervenţia militară rusă. Iranul şi Pakistanul au ajutat opoziţia islamistă din ce în ce mai crescută, cu arme, bani şi pregătire. Unele guverne arabe au alocat fonduri insurgenţilor pentru a cumpăra rachete antiaeriene STINGER care puteau combate forţele aeriene ruseşti. Occidentul nu a putut oferi un ajutor semnificativ Afganistanului, ceea ce a determinat o dependenţă aproape totală a acestuia faţă de rudele sale musulmane. 80

339

dispune de un singur port la Marea Neagră, Novosiirsk iar accesul spre el este asigurat de o singură linie de cale ferată, situată în zona de turbulenţă a conflictelor etnice caucaziene. Totodată Rusia îşi exercită hegemonia asupra Mării Caspice prin controlul asupra unor ţări riverane care au aparţinut fostei URSS şi care moştenesc de la aceasta atât probleme economice dezastruoase cât şi relaţii tensionate. Reputatul analist american Zbigniew Brzezinski, evocând esenţa conflictelor etnice şi a rivalităţilor regionale dintre marile puteri remarca: „Eurasia are, de asemenea „Balcanii” ei, dar Balcanii Eurasiei sunt mult mai întinşi, mai populaţi şi chiar mai eterogeni din punct de vedere religios şi etnic. Aceştia cuprind porţiuni ale Europei de Sud-est, Asiei Centrale şi părţi ale Asiei de sud, zona Golfului Persic şi Orientul Mijlociu”81. „Balcanii Eurasiei” se deosebesc de zona din imediata vecinătate printr-o trăsătură semnificativă şi anume că se află într-un vid de putere, fenomen ce face din SUA, tot mai evident, principalul arbitru în această zonă. Un alt centru de putere, Europa Unită, cu un standard de viaţă ridicat şi o politică a procedurilor democraţiei comune, eliberată de presiunea disensiunilor etnice şi teritoriale şi cu uşile larg deschise către Rusia îşi face simţită prezenţa în jocurile geopoliticii mondiale. Brzezinski, Z., “Marea tablă de şah”, Ed. Univers Enciclopedic, traducere Ionescu, A., Bucureşti, 2000, p. 139. 81

340

Sprijinită de un NATO tot mai extins, bazată pe o legătură trainică de securitate cu Rusia, UE contribuie substanţial la proiectarea în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală a noii Ordini internaţionale democratice şi de cooperare.82 9.2.4. Acţiunile teroriste

În Extremul Orient, Japonia, principalul aliat al SUA, din această zonă, reprezintă un important centru de putere financiară şi comercială şi domină pe plan regional, alături de China, statele Asiei de sud-est. Implicarea Japoniei alături de SUA în actuala criză irakiană exprimă opţiunile geopolitice şi geostrategice ale acesteia de acces la resursele energetice, din zona Orientului Mijlociu. Creşterea rolului UE în Orientul Apropiat şi Mijlociu s-a accentuat pe timpul intervenţiei SUA şi aliaţilor în Irak (1993). În această perioadă, relaţia transatlantică a suferit unele perturbaţii soldate cu puncte de vedere divergente referitoare la soluţionarea crizei irakiene. Statele UE, în principal Germania şi Franţa au considerat că războiul din Irak a reprezentat pentru SUA o ocazie nefavorabilă pentru retrasarea liniilor directoare ale politicii mondiale şi a remodelării hărţii geopolitice în Orientul Mijlociu. În urma acestei intervenţii, SUA ar putea controla aproximativ 90% din resursele şi producţia mondială de petrol iar celelalte state (puterile regionale) Rusia, Franţa, Germania ar putea să beneficieze de petrol la preţuri preferenţiale. În timpul războiului diplomatic generat pe tema crizei irakiene s-a 82

341

Specialiştii în sociologie şi politică numesc terorismul83 violenţele comise de unul sau mai mulţi indivizi împotriva unor victime arbitrar alese, exclusiv pentru a susţine o putere, o voinţă de dominaţie prin frică, prin teroare, ce devine contagioasă pentru întreaga populaţie. Terorismul în sens primar, este un sistem format axa Paris-Berlin-Moscova (care, deşi conjuncturală) a creat un anume antiamericanism european. Pe acest fond, au avut loc întâlniri cu miniştrii de externe ai Israelului şi Autorităţii-palestiniene, au fost atrase la negocieri Siria şi Libanul au avut loc nenumărate negocieri transatlantice. 83 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – explică termenul “terorism” ca un derivat din francezul “terorisme” adică, totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de un regim reacţionar. Latinescul “terror, terroris” sau francezul “terreur” semnifică groază, spaimă, frică, provocată intenţionat prin mijloace de intimidare sau de timorare. Unii dau definiţii cu iz metaforic: “arma celui slab îndreptată împotriva celui puternic” sau “atacul viespii asupra elefantului”. Dicţionarul”Littré” precizează: „a teroriza înseamnă a stabili domnia terorii”. Nu este vorba de o acţiune scurtă ci de o strategie bazată pe o anumită continuitate. Terorismul se referă, de asemenea, la acele sisteme de guvernare în care teroarea este mijlocul de a domni peste spinările aplecate sau deasupra conştiinţelor adormite sau moarte. Terorismul 342

ofensiv întrebuinţat de un individ sau grup, pentru a-şi impune voinţa în faţa unui popor, sau chiar în faţa unei civilizaţii, în scopul de a exercita o influenţă asupra istoriei. Terorismul este denumit criminalul izolat, grupul şi chiar statul care se poate erija în justiţiarul suprem, deţinătorul unei justiţii absolute, în numele unor principii pe care le cunoaşte şi le admite doar el. Pot fi incluse în termenul de „terorist” însăşi regimul politic care-şi condamnă opozanţii politici, pe care-i tratează ca pe nişte criminali de drept comun pentru delicte de opinie. Au fost şi sunt încercări de a defini terorismul în dreptul internaţional. Atât în Asia Centrală (Afganistan) cât şi în Orientul Mijlociu s-au manifestat toate formele terorismului: a) Patologic: generat de psihopaţi, oameni care-şi pierd contactul cu realitatea şi care au un comportament deviant generat de: sărăcie, mizerie, boală, violenţă urbană, neîmpliniri de toate genurile, indivizi fără repere. Aceştia sunt asasini nenorociţi, monştrii cuibăriţi în public, capabili de cele mai josnice atrocităţi, plasaţi în zona inconştientului psihic unde domină pulsaţia şi iraţionalul. Tratamentul nu poate fi cel penal ci, unul criminologic, polivalent, dur şi fără echivoc. b) Răzbunător: se sprijină pe o reacţie natural-umană violentă la nemulţumiri, poate fi definit în câteva zeci de variante însă ca fenomen, va modifica în acest secol întreaga filozofie a istoriei. 343

umilinţe, agresiuni. Se manifestă prin atacuri efectuate de unele persoane asupra altora, atacuri efectuate de grupări înarmate asupra unor cartiere, familii, instituţii. c) Religios: sub denumirea „fundamentalismul islamic” acest tip de terorism nu este numai o mişcare extremistă, o credinţă care se bazează pe un sistem selectiv de valori. Se caracterizează prin decuparea unor valori morale dintre alte valori şi afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea celor neselectate. Fundamentalismul islamic vizează întreaga lume şi, mai ales, civilizaţia occidentală precum şi toată lumea de influenţă americană. Fundamentalismul religios islamic a apărut la jumătatea secolului al VIIIlea când un teolog El Hahab a pus bazele unei mişcări de renaştere a islamului 84, bazată pe Islamul – este o religie relativ nouă care se defineşte ca un act de supunere (islam) lui Allah, stăpân al lumii şi al vieţii. Islamul este în primul rând o istorie a Revelaţiei în care Avraam, Moise şi Iisus domină cursul ei iar Muhammad este “ultimul venit” ca un depozitar spiritului luminii şi al sfinţeniei. La propriu, Allah este cel ce nu poate fi cunoscut, cel ce nu poate fi definit, despre care nu se poate spune, este aici sau acolo, ci este pur şi simplu. Pentru musulmani strivit sub greutatea misterului căruia trebuie să i se predea fără a spera de a-l cunoaşte câtuşi de puţin, credinţa (imam) este în mod cert virtutea cardinală. Revelaţia pe care Dumnezeu (Allah) a făcut-o să coboare asupra 84

344

disciplină religioasă. Un şeic local, Mahomed Saud a transformat mişcarea religioasă în ideologie, a unit triburile din Peninsula Arabică şi a format Arabia Saudită. În anul 1928, pe fondul unei dezvoltări de masă a fundamentalismului religios, a apărut organizaţia politică care a derapat spre terorism „Frăţia musulmană”. Această organizaţie s-a angajat în lichidarea tuturor guvernelor musulmane „corupte la ideile occidentale” şi s-a trecut la acţiuni concrete (asasinarea lui Anwar El Saddat – 1981, revolta islamică din Iran – 1979, ocuparea Kabulului de regimul Taliban – 1996). Asasinatele şi atentatele au zguduit atât lumea islamică cât şi lumea occidentală, de cele mai multe ori, de organizaţii religioase fundamentaliste85: Djihadul Islamic Palestinian, Hamas, Hezbollah, Al Quaida (Ossama Bin Profetului său Muhammad prin intermediul arhanghelului Gavril se găseşte consumată în CORAN. 85 Djihadul – război sfânt pentru distrugerea necredincioşilor lor. Centrul ideologic al djihadului a fost localitatea AZHAR în Egipt unde OMAR RAHMAN a scris lucrarea “Biblia Asasinilor lui Saddat” o disertaţie în volum de 2000 de pagini pe tema djihadului, un apel la arme împotriva necredincioşilor. Noua şcoală islamică pune accent pe martiraj şi dezleagă pe fideli în comiterea actelor de terorism. Ca rezultat au luat fiinţă o mulţime de organizaţii teroriste care se opun procesului de pace din Orientul Mijlociu: 345

Laden), etc. Între toate aceste acţiuni teroriste, atrocităţile comise la New York la 11 septembrie 2001 au produs sentimente de groază şi tristeţe care s-au transformat în mânie şi dorinţă de răzbunare. Aceste acţiuni teroriste au declanşat cele mai puternice acţiuni militare de după cel de-al doilea Război Mondial concretizate în Afganistan (1992) şi Irak (1993). Prin Rezoluţia nr. 1368 din 12 septembrie 2001, a Congresului de Securitate al ONU, actele respective au fost calificate „agresiune armată” ceea ce dă dreptul în conformitate cu Art. 51 din Carta ONU, la legitimă apărare individuală şi colectivă. Terorismul de stat – ca formă a terorismului politic (cea mai gravă formă) este reprezentat de către acele state cu regiuni totalitare sau militarizate care şi-au terorizat populaţiile dar şi unele state vecine mai mici care nu se puteau opune politicii lor. În Orientul Djihadul Islamic Palestinian a luat fiinţă în 1970 în fâşia Gaza, are cartierul general în Siria, zonele de acţiune în Cisiordania, Fâşia Gaza şi Israel. Ca obiective: crearea unui stat palestinian independent, distrugerea Israelului prin războiul sfânt, identificarea SUA ca posibil inamic. HAMAS – este de origine arabă şi semnifică „curaj şi bărbăţie”. Declanşează în 1987, pe 9 septembrie INTIFADA, are cartierul general în Fâşia Gaza (malul de vest al Iordanului); obiective: atentate cu bombe sinucigaşe împotriva populaţiei şi armatei israeliene. 346

Mijlociu, regimul politic de la Bagdad, al lui Saddam Husein a fost identificat ca un regim totalitar, care a terorizat populaţia irakiană, a distrus opozanţii politici, a pus în pericol securitatea statelor din zonă (atacând şi cucerind Kuweitul în 1990). De asemenea, asupra regimului totalitar irakian al anilor’90 sau mai adus şi alte acuzaţii cum sunt: sprijinul grupării teroriste Al Quaida condusă de Ossama Bin Laden şi ameninţarea exercitată asupra statelor din zonă şi asupra occidentului cu folosirea armelor chimice şi biologice. Acest comportament al regimului de la Bagdad se dorea a fi o ripostă asimetrică pentru contracararea superiorităţii în resurse, putere şi tehnologie a occidentului, inclusiv SUA. În concluzie, acţiunile teroriste constituie una din cauzele majore ale crizei din Orientul Mijlociu. Au fost momente când, în istoria contemporană a acestei lumi (mai ales pe timpul războiului rece, 1945-1990), terorismul a fost încurajat şi chiar favorizat pentru schimbarea unor guverne sau impunerea de politici. Drept urmare, terorismul şi-a creat o mare libertate de acţiune, iar în prezent arma terorismului este fiinţa umană, iar mijloacele nelimitate. Revenind la conţinutul crizei din Orientul Mijlociu şi Apropiat se observă faptul că, ansamblul cauzelor care o generează şi factorii care însoţesc aceste cauze au imprimat crizei un aspect global, dar, totodată, au identificat o serie de componente ale crizei ce se succed în timp şi spaţiu şi alcătuiesc laolaltă, conţinutul crizei. Aceste componente ale crizei sunt: 347

- Războiul arabo-israelian 1948-1949; - Naţionalizarea Companiei Universale a Canalului de Suez (1956); - Intervenţia americană în Liban (1958); - Războaiele arabo-israeliene din 1967 şi 1973; - Pătrunderea forţelor Siriene în Liban (1976); - Intervenţia israeliană în sudul Libanului în 1978 şi 1982; - Luarea drept ostateci a personalului ambasadei SUA la Teheran (1979); - Incidentul din Golful Syrta dintre SUA şi Libia (1981); - Gravele incidente din Liban (1986, 2005); - Prima criză din Golful Persic (1987); - Invadarea Kuweitului de către Irak şi primul război al Golfului Persic (1990); - Condamnarea Israelului şi Intifada (1993); - Războiul Irak-SUA, 2003; - Intervenţia militară a Israelului în Cisiordania şi Gaza precum şi în Liban 2006. 9.3. Concluzii şi perspective privind criza din Orientul Apropiat şi Mijlociu a) În conştiinţa colectivă a lumii industrializate, mari consumatoare de energie şi chiar risipitoare, a rămas stabilită o ecuaţie de tipul „islam=petrol”. Este oarecum adevărată această ecuaţie pentru că în afară de Orientul Apropiat şi Mijlociu (Irak, Iran, Kuweit, Arabia Saudită, etc.), aurul negru al islamului înseamnă şi Algeria şi Libia (Africa), Azerbaidjanul, Kazahstanul, Afganistanul, Turkmenistanul (bazinul M. Caspice) şi 348

Indonezia. Fără nici o îndoială, pentru lumea musulmană, petrolul este sursă de locuri de muncă, de investiţii, de îmbunătăţire a vieţii oamenilor. Unele din aceste state islamice (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite) au devenit din furnizoare de materiale brute în prelucrătoare de materii prime şi chiar investitoare în întreprinderi europene. Însă petrolul nu este numai sursă de bunăstare şi putere, ci reprezintă şi principala sursă a tensiunilor între statele dotate şi cele sărace (care încă mai speră în logica egalitarismului musulman) iar în interiorul graniţelor statului adânceşte prăpastia dintre sărăcia poporului şi luxul aristocraţiei, proprietară a pământurilor fabuloase. b) Orientul Mijlociu reprezintă, totodată, o lume în care persistă interferenţele între domeniile religios, politic şi social, în care se menţine eterna controversă asupra succesiunii Profetului şi conducerii comunităţii islamice precum şi furtunile etnice şi provinciale care au provocat nenumărate ciocniri violente. Dar această zonă nu reprezintă numai un teatru pentru lupte, reprezintă şi un loc de întâlnire între comerţ şi spiritualitate. Dintre toate statele arabe, Egiptul este fără îndoială statul care s-a adaptat cel mai rapid la marile prefaceri ale lumii moderne reuşind totuşi, să-şi păstreze personalitatea, să definească o ţară bogată în care se intersectează interese americane, europene şi islamice. Alături de Egipt, celelalte state precum Irakul, Iranul, Siria amintesc lumii despre istoria culturii şi fluxul 349

puterii islamice care au presărat peste întinderea Orientului Mijlociu aşezări urbane durabile situate pe fluviile Mesopotamia, pe traseele caravanelor, la Mediterana sau Golful Persic, aşezări care, au angrenat circulaţia intensă a oamenilor, mărfurilor şi ideilor alcătuind zestrea culturală islamică. c) Sosirea turcilor, mongolilor, berberilor în teritoriile arabe, în jurul secolului al XI-lea, deschide o nouă epocă în istoria islamului sub denumirea de epoca turco-mongolă în care se reiau tradiţiile expansioniste, islamul triumfă şi este purtat din Orient la porţile Vienei, centrul Asiei, îndepărtata Chină sau în Africa până în Sudan. La adăpostul islamului se nasc şcoli şi naţiuni (Turcia, Afganistan, Maroc, Iran) însă se produc şi mari ciocniri armate, aşa-zisele cruciade (Constantinopol), elemente care au rămas până astăzi parte componentă a unui edificiu comun făurit pe calea armelor şi a schimburilor în jurul M. Mediterane. Arabii, pe timpul perioadei turco-mongole, au rămas posesorii unei limbi şi culturi identitare care aveau să le favorizeze reînnoirile ce se întrezăreau în această zonă a Orientului Mijlociu pentru secolele XIX şi XX. După primul război mondial şi, mai ales, după cel de-al II-lea, naţiunile arabe din această zonă a lumii şi-au câştigat independenţa şi dreptul de a-şi gestiona bogăţiile şi viitorul. d) Perioada războiului rece a polarizat statele lumii în jurul unor centre de putere, iar acest fenomen a fost cel mai accentuat în Europa. Competiţia economică între cele două 350

sisteme rivale capitalism şi socialism a antrenat în jocul intereselor şi statele islamice care, în absenţa unui stat nucleu musulman, au pendulat între cele două mari puteri. Deşi, dezbinate din cauze multiple şi complexe, statele din Orientul Mijlociu au depus totuşi eforturi pentru colaborarea inter-arabă pe diverse planuri astfel: - la 22 martie 1945 din iniţiativa Egiptului a luat fiinţă „Liga Statelor Arabe”; - în 1950 s-a constituit „Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de petrol” iar în 1960 s-a înfiinţat „Uniunea Economică Arabă”; - în 1971 s-a constituit „Fondul Arab de Dezvoltare Economică şi socială” iar în 1974 „Comisia Economică pentru Asia Occidentală”; - în noiembrie 1973, la Alger, s-au pus bazele „Băncii Arabe pentru Dezvoltarea economică a Africii”; Toate aceste instituţii şi organizaţii au fost create pentru a coordona cât mai eficient politica de valorificare cât mai eficientă a petrolului, această importantă bogăţie de care dispun statele respective, precum şi pentru finanţarea investiţiilor şi dirijarea rezervelor financiare în interesul lor. Încă din 1981, „Consiliul de Cooperare al Golfului” a încercat să implementeze unele măsuri pentru realizarea uniunii economice şi constituirea unui puternic bloc economic în regiunea Golfului Persic. După 1990, această

351

alianţă86 s-a dovedit a fi slabă, deoarece nu a putut apăra Kuweitul împotriva agresiunii lansate asupra sa de Irak. e) Criza din Orientul Apropiat şi Mijlociu structurată în mai multe componente şi derulată pe mai multe etape are la bază atât cauze interne cât şi cauze externe. Aceste cauze interne vizează diferendele religioase, teritoriale, lupta pentru accesul la materii prime şi pentru obţinerea statutului de lider zonal. Momentele declanşării crizei generale le-au constituit fără îndoială înfiinţarea la 14 mai 1948, a statului Israel cu toate consecinţele geopolitice care au urmat şi 11 septembrie 2001 ora 8,45, când avionul de pasageri al Companiei „American Airlines” zborul 011, a lovit geamănul nordic al World Trade Center înalt de peste 400m. Atrocităţile teroriste produse la New York şi în alte zone ale lumii civilizate au produs groază şi mânie dar şi o ripostă politico-militară pe măsură concretizată Consiliul de Cooperare al Golfului –alianţă politică şi economică constituită în 1981 şi activată după 1990, cuprinzând: Arabia Saudită, Bahrain, Kuweit, Omar, Qatar, Emiratele Arabe Unite. Aceste state ale Golfului sunt dependente în mare măsură, de politica SUA şi a Marii Britanii. În anul 2001 au reluat negocierile în scopul: formării unei armate de 25.000 de militari pentru a se apăra de statele mai mari Irakul şi Iranul; realizării integrării economice şi acordarea de sprijin reciproc în combaterea terorismului. 86

352

în operaţiuni strategice militare de mare anvergură având ca actor principal, singura superputere SUA. Alături de aceasta, aliaţii tradiţionali (UE, Rusia, NATO) şi mai noi (România, Bulgaria) sprijină efortul antiterorist şi de implementare a unui model democratic în Irak. f) „Lumea nu va mai fi aceeaşi” – o frază destul de des mediatizată, rostită de cel mai puternic om al planetei, Preşedintele SUA, George Bush, ascunde sub tiparul celor şase cuvinte, speranţele de pace şi stabilitate în Orientul Mijlociu şi în lume, dar şi marile conflicte ce vor urma. Cruciada împotriva terorismului va reprezenta sau nu o soluţie a gestionării crizei din Orientul Mijlociu.

353

CAPITOLUL10 ASIA CENTRALĂ - MIZA ENERGETICĂ 10.1. Introducere Teologul Thomas Barry, în cartea „Visul pământului” (The Dream of the Earth), demonstrează printr-o teorie uşor romanţată că „ viitorul nostru depinde de o nouă poveste cosmică care să redea înţelesul sacru al vieţii şi să ne incite spre explorarea potenţialului nerealizat al acestuia”. Povestea lui Barry spune că universul este un sistem care se autoorganizează şi transcede către niveluri din ce în ce mai înalte de ordine şi auto definire, confirmând vechea credinţă hindusă conform căreia „toată materia există sub forma unui dans permanent al energiei”. Tot ce se mişcă în lumea noastră are cu siguranţă o sursă de energie. Din aceste considerente, civilizaţia umană încă de la începuturile sale, a căutat săşi descopere, dezvolte şi să-şi conserve sursele 354

de energie. Categoric, însăşi destinul omenirii este legat de existenţa acestor surse. După evaluările ştiinţifice oamenii trăiesc pe planetă de cel puţin jumătate de mileniu. Orice încercare de a stabili o graniţă precisă între animal şi om prin studiul craniilor de „sinantropi” şi „australopiteci” sau aparţinând altor aşa-zişi strămoşi ai omului nu ne ajută cu nimic în a descifra momentul în care oamenii au început să folosească energia produsă de resursele naturale ale planetei. Putem chiar admite că în urmă cu jumătate de mileniu fiinţe „mai mult oameni decât maimuţe au încercat şi cu timpul au învăţat săşi pregătească alimentele cu ajutorul energiei chimice rezultată prin arderea lemnului. Aşa a început era lui PROMETEU. Apoi, mult mai târziu, oamenii ceva mai cunoscători au început să folosească energia musculară a animalelor pentru tracţiune, fenomen care a debutat în zorii ere neolitice (acum vreo zece mii de ani). De atunci şi până la revoluţia industrială 87 energia chimică provenită din arderea lemnului serveşte la încălzit, la prepararea alimentelor, topirea metalelor iar energia furnizată de forţa musculară a animalelor şi chiar a omului era folosită la desfăşurarea lucrărilor mecanice. Consumul individual de energie a crescut foarte puţin de la începutul erei creştine până la Prima revoluţie industrială a avut loc în Marea Britanie la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a bazat pe forţa aburului produsă prin arderea cărbunelui 87

355

revoluţia industrial. Oamenii au început însă să hrănească noile maşini cu abur motiv pentru care au căutat în măruntaiele pământului pentru a extrage din ele lemnul fosil. Consumul de huilă a crescut progresiv pe fondul dezvoltării fără precedent a industriei miniere. Sub lozinca „ţării cât mai mult cărbune” în România s-a dezvoltat o puternică industrie minieră, mai ales între anii 1965-1980 care avea să dea multă bătaie de cap guvernanţilor contemporani economiei de piaţă. Concomitent cu extragerea cărbunelui, alte surse de energie au intrat succesiv în exploatare: combustibili lichizi, gaze naturale, energie hidraulică, atomică. În secolul al XX-lea s-a dezvoltat, fără precedent acest uriaş nesătul, industria, care a înghiţit din ce în ce mai mult trenurile cu cărbune, cisternele cu petrol, kilowaţii hidrocentralelor, termocentralelor şi centralelor atomo-electrice. Odată cu creşterea populaţiei planetei la aproximativ şase miliarde de oameni s-a ridicat enorm şi consumul de energie pe cap de locuitor. De la un an la altul consumul mondial de energie creşte iar competiţia economică internaţionalizată şi accelerată de factorii globalizării va stimula ţările în curs de dezvoltare să intre în ritmul celor dezvoltate. Această cursă presupune mai mult petrol, gaz metan, kilowaţi. Se pune întrebarea: de unde să le ia? Specialiştii de pretutindeni ne avertizează că rezervele de combustibili naturali sunt epuizabile. Încă din anii ’70 ai secolului trecut 356

civilizaţia umană a simţit multe efecte ale şocurilor petroliere. Secolul respectiv s-a încheiat cu unele crize politico-militare de mare amploare care anunţau că bătălia pentru petrol a început (primul război din Golful Persic, războiul iugoslav, războiul din Afganistan şi războaiele cecene). Al doilea război din Afganistan şi din Golful Persic au vestit lumii că secolul XXI a reluat în palmaresul său problema critică a surselor de energie iar primul război al anului 2006 (dintre Rusia şi Ucraina) nu s-a purtat cu arme ci, cu resurse energetice88. Dacă acceptăm idea că viitorul civilizaţiei umane este legat direct de existenţa resurselor energetice naturale clasice, atunci este firesc să anticipăm, cu oarecare aproximaţie, care vor fi consecinţele pe termen lung, în lipsa identificării altor resurse. Iată cum ar fi simulat un scenariu pentru anul 2050, an în care se poate vorbi despre „moartea petrolului”. „Guvernul mondial a luat cunoştinţă de conţinutul rapoartelor prezentate de experţi referitoare la criza energetică globală şi a propus Parlamentului mondial adoptarea următoarelor măsuri:

La 01.01.2006, în mijlocul iernii Rusia a întrerupt livrările de gaze către Ucraina pe motiv că aceasta nu a acceptat noile tarife fixate la preţul pieţei (adică cum plătesc vest-europenii) 88

357

 Reducerea producţiei globale cu 60% şi ierarhizarea produselor, ţinând seama de trebuinţele esenţiale, pe priorităţi;  Interzicerea folosirii mijloacelor tehnice de transport individual sau familial, generalizânduse transportul în comun;  Iluminatul şi încălzirea locuinţelor pe timpul perioadei reci se efectuează pentru o singură cameră de familie sau în zone colective special amenajate;  Consumul de carne şi alimente vegetale speciale nu este posibil decât pe baza unei autorizaţii speciale şi a unei reţete medicale.” Coşmarul poate continua. Încercăm să ne trezim la realitatea pe care o trăim astăzi şi ne dăm seama că elementele scenariului „confecţionat” sunt absurde. La fel de absurde mi se par şi exprimările optimiste conform cărora, criza energetică este un fenomen străin de civilizaţia umană şi că toate mutaţiile geopolitice, geostrategice şi militare se fac în numele democraţiei. 10.2. Criza energetică-element structural al crizei economice De-a lungul scurtei sale istorii umanitatea a neglijat în totalitate ecosistemul planetar, diminuarea resurselor naturale oferite de acesta şi, sub presiunea nevoilor economice, a căutat să-şi multiplice posibilităţile de acces şi exploatare dezvoltând un spaţiu superindustrializat. Astăzi am ajuns la concluzia, deloc optimistă, că datorită creşterii populaţiei şi creşterii 358

economice, solicitările sistemului economic planetar sunt mult prea mari faţă de resursele naturale planetare disponibile. Specia umană a constatat de puţin timp că este ameninţată atât de limitele resurselor epuizabile cât şi de diminuarea drastică a capacităţii mediului înconjurător de a absorbi şi neutraliza noxele reziduale generate de acestea. În fiecare an, atât în Europa cât şi în America, Asia şi Africa ploile acide distrug milioane de hectare de pădure, deşertul încorporează milioane de ha. de pământ arabil, producţiile agricole scad iar stratul de ozon, la nivel global se reduce substanţial. Globalizarea economică, fenomen ce a internaţionalizat modul de afaceri şi a intensificat concurenţa, avansează astăzi pe întreaga planetă generând un sistem economic deschis global, pentru a compensa deficitele de resurse ale celor care o propulsează. De cele mai multe ori, cei care susţin fenomenul globalizării (în special reprezentanţii statelor bogate) dau vina pe rata ridicată de creştere demografică în statele sărace în timp ce lumea săracă condamnă risipa şi supraconsumul celor bogaţi. Deşi sunt preocupări în acest sens, în lume nu s-au creat sisteme eficiente pentru gestionarea şi refacerea resurselor naturale planetare. Unele situaţii evidenţiază faptul că unui cetăţean care trăieşte într-o ţară bogată îi sunt necesare patru până la şase hectare de pământ pentru a-i asigura consumul energetic necesar. La nivelul anilor’90, estimările prognozau aproximativ 1,8 ha. de pământ 359

productiv de locuitor, prin urmare, deficitul de pământ produc de resurse energetice se realiza, pentru ţările industrializate, prin comerţ, permiţându-le astfel să absoarbă resursele ţărilor sărace. Explozia demografică specifică statelor din Asia de Sud-Est, Africa şi America Latină întăreşte idea că societatea umană ajunge să numere 10 până la 12 miliarde de oameni, condamnaţi să trăiască în sărăcie şi malnutriţie, generând grave fenomene sociale, politice şi economice şi imprevizibile catastrofe de mediu. Cu toate aceste evoluţii, cererile omului faţă de mediu au crescut iar politicile economice globale trâmbiţează un standard de consum ridicat pentru cetăţeni. În consecinţă, au crescut vertiginos consumurile de lemn, hârtie, combustibili fosili, cereale, legume şi fructe, etc. concomitent cu sporirea cantităţii elementelor poluante şi restrângerea zonelor verzi ale planetei. Pe măsură ce forţa şi viteza de extindere a exploatării resurselor naturale au crescut, inevitabil au apărut semnalele care atenţionau civilizaţia umană asupra efectelor negative ce se vor produce. Secolul XX a marcat în palmaresul său câteva crize economice devastatoare, iar secolul XXI a debutat printr-o serie de conflicte politico-militare violente care au deschis porţile către marile bazine energetice ale planetei (Orientul Mijlociu şi Asia Centrală). Încă din primele zile ale anului 2006, unele state europene au primit un avertisment energetic sever din partea Rusiei, statul care dispune şi 360

distribuie în Europa cea mai mare cantitate de energie. Termenul de „energie”89 provine din limba greacă veche şi este utilizat într-o lucrare, pentru prima dată de Kepler, în sensul de „putere care emană din corpuri”. În anul 1807, Thomas Young introduce termenul respectiv în literatura ştiinţifică iar ulterior, W. Thomson utilizează termenul de „energie cinetică” iar Rankine pe cel de „energie potenţială”. În ce priveşte noţiunea „căldură” aceasta a fost folosită atât pentru a desemna „energia internă” cât şi ca mărime de proces în sensul transferului de la un corp la celălalt (Celssius). Treptat, aceşti termeni au fost dezvoltaţi în literatura tehnică (pierderi de energie, economie de energie, etc.) apoi preluaţi şi dezvoltaţi de literatura economică şi politică sub forma: criza de energie şi materii prime, criza petrolului, surse de energie, energia convenţională, energia atomică, etc. Energia nu poate fi înţeleasă fără aplicarea principiilor

Etimologia cuvântului “energie” provine din latinescul “energia” şi expresia greacă “enerhia” ambele semnificând “activitate”. În dicţionare “energia” defineşte “capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic, la trecerea dintro stare în altă stare”. Energia defineşte calitatea schimbărilor care au loc în Univers, începând cu deplasarea în spaţiu şi terminând cu gândirea. 89

361

termodinamicii, unde timpul este parametru de bază:  Energia se consumă-principiul I,  Energia se degradează-principiul II. Întregul proces evolutiv al umanităţii este legat de folosirea energiei. Omenirea a străbătut mai multe etape astfel:  Etapa energiei hidraulice şi eoliene;  Etapa combustibililor;  Etapa energiei nucleare, în prezent Dezvoltarea societăţii umane este direct dependentă de consumul de energie. Astfel, unii indicatori economici precum, consumul de energie, dezvoltarea economică, produsul intern brut, nu pot fi dezvoltate şi explicate decât într-un context relaţional iar prelucrările statistice se bazează pe această corelaţie. Criza energetică, alături de criza de materii prime, criza financiar-bancară, criza tehnologică, alimentară, etc., alcătuiesc componentele structurale ale crizei economiei naţionale respectiv, mondiale. Criza energetică naţională, ca fenomen economico-social defineşte insuficienţa resurselor energetice clasice cunoscute până acum în raport cu nivelul tehnicii şi tehnologiei actuale, necesare vieţii economico-sociale a statului ncare afectează întreaga societate şi pun în pericol îndeplinirea obiectivelor atât ale instituţiilor din sectorul privat cât şi din cel public.

362

Criza energetică mondială este noul tip de criză structurală a economiei mondiale care defineşte o situaţie gravă manifestată atât în producerea cât şi în distribuirea resurselor de energie clasică în raport cu existenţa acestora pe glob şi caracterul exploatării lor. Resursele energetice utilizate de om provin din mediul natural în care acesta trăieşte şi se numesc surse primare de energie sau resurse energetice. Acestea sunt: combustibilii fosili (cărbunele, petrolul şi gazul natural); energia hidraulică (electricitatea sau căldura obţinută prin căderea maselor de apă); energia nucleară (electricitatea produsă în centralele atomice); Energiile regenerabile (geotermică, solară, eoliană). Alte surse energetice precum lemnul, deşeurile forestiere sau agricole, deşeurile menajere, etc., deşi sunt utilizate în multe state, nu sunt considerate drept surse energetice comerciale datorită faptului că acestea nu ocupă decât 2,5% din consumul energetic mondial. Resursele energetice bazate pe combustibili fosili, se mai numesc şi strategice, constituie cea mai importantă componentă a surselor energetice planetare, ele fiind în cantităţi limitate, epuizabile şi deci scumpe. Utilizarea resurselor energetice primare pentru producerea surselor secundare: electricitatea produsă de termocentrale prin arderea cărbunelui sau a păcurii; apa caldă pentru consumul menajer; încălzirea locuinţelor; benzina, motorina, gazele lichefiate, etc., sunt cunoscute sub denumirea de energii finale. Este denumită energie utilă, acea 363

energie care este utilizată în sectorul locativ şi centrele de consum, la încălzire, iluminat şi pentru consumul menajer. Criza energetică, ca formă a crizei economice se caracterizează prin:  ameninţarea cu o gravă lipsă de ţiţei sau gaze naturale;  creşterea bruscă şi considerabilă a preţurilor surselor de energie în special la petrol şi gaze naturale;  apariţia unor restricţii la producţie, livrări şi consum în diferite ţări;  intensificarea eforturilor pentru descoperirea şi achiziţionarea de noi resurse de energie;  impulsionarea cercetării ştiinţifice în vederea producerii energiei cu costuri mai mici, diversificarea şi utilizarea mai economică a acesteia, în paralel cu menţinerea echilibrului ecologic. Efectele crizei energetice se resimt de la o ţară la alta şi pe grupuri de ţări în mod diferit, în funcţie de:  nivelul de dezvoltare al ţării respective;  gradul de orientare a economiei respective spre consumul de resurse energetice (persistenţa ramurilor energofage);  existenţa (volumul, cantitatea) sau inexistenţa resurselor naţionale de energie;  posibilităţile financiar-valutare de a achiziţiona aceste resurse.

364

Soluţionarea crizei energetice este legată organic de progresul tehnic, tehnologic şi ştiinţific, precum şi de promovarea în relaţiile dintre state a unor principii care să înlăture discriminările din viaţa internaţională şi de realizare a unor schimburi benefice pentru toţi agenţii participanţi la circuitul de mărfuri internaţional. Peste tot în lume, sectorul energetic a devenit astăzi principalul factor economic. De fiecare dată când apar semnalele unei nedorite crize energetice, cel care dictează conţinutul, amploarea, consecinţele crizei este acest indicator universal, costul unui baril de petrol. Din aceste motive, pe lângă cauzele obiective generate de diminuarea resurselor primare, criza energetică are şi o serie de cauze subiective dictate de politicile economice ale statelor înzestrate de Mama natură cu gigantice resurse de petrol şi gaze naturale. 10.3. Criza petrolului în bazinul Mării Caspice După Orientul Mijlociu, Marea Caspică este a doua zonă de importanţă strategică, datorită petrolului şi gazelor naturale. Ea este cu totul specială, datorită mutaţiilor profunde care s-au produs aici, statutului juridic deosebit al Mării Caspice şi situaţiei populaţiei, economiilor şi nevoii de identitate a ţărilor riverane, dar şi interesului cu totul deosebit al marilor puteri, în speţă, al Statelor Unite, al Rusiei, al Chinei şi al Iranului. 365

Deci avem de a face cu o nouă zonă de confruntare. Dezmembrarea Uniunii Sovietice şi ieşirea ţărilor riverane de sub controlul nemijlocit al acesteia a creat posibilitatea unor noi confruntări în regiune, unor influenţe străine. Cândva, sub sovietici, acest spaţiu petrolier fusese aproape uitat. Ca urmare, el nu producea decât 3% din producţia de petrol a Uniunii Sovietice. Apariţia unor state riverane - Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan - şi reevaluarea concomitentă a rezervelor de petrol şi de gaze naturale au modificat profund situaţia geopolitică a bazinului. Bazinul caspic are acum un rol foarte important în geopolitica hidrocarburilor. Hidrocarburile de aici se cunosc încă din Evul Mediu. Au început să fie exploatate în Peninsula Apcheron, în a doua jumătate a secolului al XIXlea. Întrucât nu dispunea de capitalul necesar, Rusia a liberalizat exploatarea şi a deschis concesii pentru mai multe societăţi occidentale, între care Royal Deutch Shell şi Petroleum Production Company ale fraţilor Nobel. Investiţiile mari şi introducerea noilor tehnici au făcut să crească rapid producţia. În 1898 aceasta atingea 10 milioane tone, Baku depăşind atunci Statele Unite. Companiile petroliere se confruntau deja cu numeroase probleme. În 1895, guvernul rus, temându-se că pierde controlul rezervelor Azerbaidjanului, a rupt un contract între o companie locală şi 366

consorţiul American Standar Oil şi familia Rotschild. Se punea şi în acel timp problema transportului petrolului din Bazinul caspic spre marile centre industriale europene. S-au descoperit noi zone petrolifere. În 1901, petrolul din Caspica reprezenta doar 50 la sută din producţia mondială şi mai puţin de 10 la sută câţiva ani mai târziu. Totuşi, Baku prezenta o importanţă economică şi strategică considerabilă. Ulterior, în 1918 Azerbaidjanul a fost ocupat de britanici, iar în 1942, ofensiva Wermachtului n-a reuşit. A urmat o fază de declin neîntrerupt. Descoperirea şi exploatarea unor zăcăminte de petrol în bazinul Volgăi şi în Siberia au făcut ca, în 1991, ponderea exploatării petrolului din Bazinul caspic să reprezinte doar 3 la sută din producţia sovietică. Nu există, la ora actuală, un consens în ceea ce priveşte potenţialul caspian referitor la producţia şi exploatarea de hidrocarburi. Câteodată acesta este comparat cu Marea Nordului, câteodată i se zice un nou Orient Mijlociu. Nu există date foarte certe, clare. Noile ţări riverane Mării Caspice (după dezmembrarea Uniunii Sovietice), preocupate de a atrage investitori străini, se pare că le exagerează. Interesul de a supraevalua sau, dimpotrivă, a diminua rezervele din Bazinul caspic îl au, de asemenea, şi unele mari puteri, în funcţie de rolul jucat de ele în zonă sau pe care intenţionează să-1 joace. 367

Actualmente, rezervele probate ale Azerbaidjanului, Kazahstanului, Turkmeniei şi Uzbekistanului reprezintă 7.500 miliarde metri cubi de gaz şi 2,2 miliarde tone de petrol, respectiv 5,5 la sută şi 1,9 la sută din rezervele mondiale (estimarea este făcută în 1997). Aceste cifre sunt comparabile cu datele despre Marea Nordului ale cărei rezerve sunt, după 30 de ani de exploatare, 2,25 miliarde tone (Gt). Cifrele referitoare la Bazinul caspic variază însă foarte mult de la o sursă la alta; US Department of Energy, într-un raport emis în primăvara anului 1997 Congresului, evaluează la 24 miliarde tone de petrol; două studii publicate de Institutul Internalional de Studii Strategice din Londra (IISS) şi fundaţia J.Baker atrag atenţia asupra relativităţii importanţei Bazinului caspic şi subliniază incertitudinile economice şi politice cărora le este supusă evaluarea şi dezvoltarea hidrocarburilor din Bazinul caspic; după părerea majorităţii responsabililor sectorului petrolifer, potenţialul caspic nu depăşeşte o zecime din cel al Orientului Mijlociu (66 la sută din rezervele mondiale de petrol, 33 la sută pentru cele de gaze naturale). Producţia anuală a noilor state independente nu are prea mare importanţă. în 1996 ea era de 43 milioane tone de petrol şi 96 miliarde metri cubi de gaze naturale, respectiv 1,3 la sută şi 4,4 la sută din producţia mondială. După Agenţia Internaţională de Energie (AIE), această producţie ar trebui să se situeze, în anul 2010, între 138 milioane tone (Mt) 368

ipoteza de bază - şi 194 Mt (ipoteza cea mai ridicată), pentru petrol, şi 164 miliarde metri cubi şi 201 miliarde metri cubi gaze naturale, estimări apropiate de cele avansate de Wood Mackenzie Consultant şi de Centrul de Studii Internaţionale de Strategie (CSIS) de la Washington. AIE evaluează potenţialul de export anual al celor patru state în anul 2010 la: 75 - 117 milioane tone petrol; 75 miliarde metri cubi de gaze naturale. Acest potenţial rămâne modest în comparaţie cu cererea mondială pe care Institutul Francez de Petrol o estimează a fi de 4,5 miliarde tone. Hidrocarburile sunt inegal repartizate între statele riverane. Astfel: Azerbaidjanul are 1,5 miliarde tone, producţie cumulată. Este o zonă de producţie veche. La ora actuală, mai mult de 80 la sută din hidrocarburile extrase din această ţară vin din zăcăminte maritime, cele mai multe fiind în curs de epuizare. Rezervele sale petrolifere probate se ridicau, în 1997, la un miliard tone. Estimările privind rezervele posibile se situează între 0,5 şi 3,7 miliarde tone. Kazahstanul dispune de rezerve probate 1,1 miliarde tone petrol şi 1,8 miliarde metri cubi gaze naturale (după Departament of Energy rezervele de petrol se estimează la mai mult de 11 miliarde tone). Aceasta plasează Kazahstanul imediat după Rusia în Comunitatea 369

Statelor Independente. Sunt concentrate în câteva zăcăminte uriaşe, douăsprezece din structurile cele mai importante incluzând 86 la sută din hidrocarburile ţării, din care 46 la sută la Tenguiz şi Karachaganak, şi sunt situate la frontiera rusă. Companiile occidentale care fac recent prospecţiuni în zonă apreciază că sectorul kazah al Caspicii cuprinde zăcăminte importante. Turkmenistanul are gaze naturale, rezervele sale probate fiind 2,9 miliarde metri cubi, aproape 21 la sută din rezervele mondiale. Uzbekistanul nu prezintă un potenţial important, dispunând de 1,9 miliarde metri cubi de gaze naturale. În acest stat există cerinţe mari pentru consumul interior. Una din problemele complicate ale acestui spaţiu este cea a statutului juridic al Caspicei. Numărul statelor riverane, după dezmembrarea Uniunii Sovietice - a crescut de la două la cinci. Aceasta pune probleme statutului juridic al acestei mări. Există, desigur, tratatele bilaterale ruso-persane, apoi cele sovieto-iraniene. Ridicată pentru prima oară în 1992, această problemă continuă să fie în miezul contradicţiilor dintre Rusia, Iran şi noile state independente. Este normal ca statele riverane să aibă poziţii diferite, iar acest statut să fie adaptat realităţilor. Rusia solicită să se stabilească un regim de condomeniu şi să obţină un drept de veto asupra proiectelor petroliere ale Azerbaidjanului, Kazahstanului şi Turkmenistanului. Din punctul de vedere al 370

Rusiei, bulversările intervenite după 1991 nu afectează în nici un fel statutul Caspicii, aşa cum a fost el definit prin tratatele din 1921 şi 1940, şi nu justifică o revizuire unilaterală a regimului juridic al acestei mări închise. Cele două subiecte de drept internaţional - Iranul şi URSS - rămân aşa cum au fost. Ministrul afacerilor externe rus susţine că noile state în cauză au semnat la 21 decembrie 1991 declaraţia de la Alma-Ata prin care se spune că ţările membre ale CSI «...garantează respectarea angajamentelor internaţionale suscrise de URSS». Se insistă ca Marea Caspică să rămână un spaţiu economic şi politic închis. Marea Caspică este o mare sovieto-iraniană unde nu se aplică prevederile normelor de drept internaţional. Ea nu poate face obiectul unui partaj, aşa cum prevede Convenţia ONU asupra dreptului maritim adoptată în 1982. Mai mult, Rusia îşi rezervă dreptul de a «restabili ordinea legală anterioară», în cazul unor măsuri unilaterale. În aşteptarea unui nou statut juridic, bogăţiile Caspicii trebuie să fie recunoscute ca proprietate comună. Turkmenistanul este de acord cu Rusia şi Iranul. Kazahstanul şi Azerbaidjanul recuză validitatea tratatelor sovieto-iraniene şi se pronunţă pentru delimitarea în Caspica a sectoarelor naţionale. Desconsiderând punctul de vedere rus, Kazahstanul şi Azerbaidjanul au concesionat unilateral mari sectoare din Marea Caspică. În faţa faptului împlinit, Rusia a trebuit 371

să-şi reconsidere poziţia. La 11-12 noiembrie, la Achgabat, a avut loc un summit. Rusia a recunoscut dreptul fiecărui stat riveran de a-şi exercita suveranitatea asupra unei fâşii de 45 de mile, zona situată dincolo rămânând proprietate comună. Kazahstanul şi Azerbaidjanul au refuzat să semneze declaraţia finală comună. În februarie 1998, Rusia a făcut noi propuneri mergând în sensul compromisului. Acesta a constat în partajul fundului mării şi menţinerea sub jurisdicţie comună a apelor de suprafaţă. Aceasta ar face imposibilă construirea de oleoducte şi gazoducte transcaspiene - eventualitate din ce în ce mai mult evocată de noile state independente şi susţinută activ de Washington. Se adaugă, la aceste poziţii, teza potrivit căreia definirea Mării Caspice pe baza unui acord între state riverane exclude aplicabilitatea dreptului maritim. Nu este de acord cu internaţionalizarea reţelelor Volga-Don şi Volga-Baltica, singurele căi de apă care leagă Marea Caspică de mările libere. În aprilie 1998 s-a realizat un acord de principiu între Rusia şi Kazahstan, privind delimitarea sectoarelor naţionale respective. Acest acord n-a primit asentimentul celorlalte state riverane. Azerbaidjanul a reiterat obiecţiile sale referitoare la orice regim de condomeniu chiar şi parţial subliniind incompatibilitatea sa cu legea fundamentală azeră. Iranul se opune partajării Mării Caspice şi nu recunoaşte nici o legitimitate a acordurilor bilaterale în acest sens. Îngrijorată pentru a nu deteriora relaţiile sale excelente cu Teheranul, 372

Moscova a subliniat că textul ruso-kazah nu pune în discuţie statutul Mării Caspice şi că tratatele din 1921 şi 1940 rămân în vigoare până când statele riverane vor defini un nou regim al acestei mări. În Bazinul caspic se bat cap în cap o mulţime de interese strategice. Jocul major al strategiilor îl constituie trasarea conductelor. Trei categorii de state sunt implicate în această luptă: noile state independente producătoare de petrol şi gaz; ţările susceptibile de a fi căi de tranzit; puterile “exterioare”. Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan sunt pentru lărgirea oleoductelor ruse pentru exporturile lor. Rusia posedă propria ei reţea moştenită de la URSS pe care o foloseşte şi pentru a exercita presiuni asupra acestor ţări sperând să reorienteze prin aceasta influenţa sa în zonă. Această situaţie de cvasimonopol trebuie să ia totuşi sfârşit. Cele trei ţări încep să vizeze trasee alternative. Această poziţie este susţinută şi de ţările de tranzit potenţial ca Iranul şi Turcia, pentru care, obţinerea unui oleoduct - în afară de avantajele financiare - ar constitui un vector de influenţă considerabilă legat de Europa şi Statele Unite. Europa şi SUA sunt favorabile multiplicării căilor de transport al petrolului şi gazelor naturale şi vizează un «culoar euroasiatic» estvest care să ajungă la Ceyhan. Acest oleoduct are un dublu avantaj în ochii Washingtonului: să întărească rolul geopolitic al Turciei; să contribuie la consolidarea noilor state 373

independente, să le scoată de sub influenţa Moscovei şi Teheranului şi să le treacă în zona de influenţă a Occidentului. Cu alte cuvinte, Occidentul doreşte să-şi extindă zona de influenţă şi asupra Mării Caspice. Uniunea Europeană, prin intermediul programelor TRACECA (Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia) şi INOGATE (Interstate Oil & Gas Export to Europe), contribuie în egală măsură la realizarea mai multor reţele de comunicaţii. Conflictele potenţiale din regiune şi costul foarte ridicat al majorităţii acestor proiecte fac însă incertă realizarea lor. Conducătorii consorţiului AIOC s-au hotărât să trateze problema transportului petrolului în două faze: transportul de petrol «iniţial» - în jur de 5 milioane tone pe an până în 2003; exportul, începând cu anul 2004, de petrol «principal» de 15 milioane tone în faza de început, apoi de 75 milioane tone în 2020. În 1994 şi 1995 s-au avut în vedere mai multe opţiuni pentru exportul de petrol iniţial: construirea unei conducte Baku-Ceyhan via Tabriz sau via Armenia; două trasee pe litoralul Mării Negre (Baku, Groznâi, Novorosiisk şi Baku, Supsa, de unde petrolul ar putea să fie expediat fie spre Europa Occidentală via România sau Ucraina datorită unui racord cu reţeaua Drujba, fie spre Marea Egee prin oleoductul Burgas Alexandropolis care permite să fie ocolit Bosforul şi Dardanelele); utilizarea canalului Volga-Don sau recurgerea la un sistem swap cu Iranul. 374

În octombrie 1995, dată la care AIOC ar fi trebuit să ia o decizie intermediară, numai Baku - Supsa şi Groznâi-Novorosiisk au rămas în discuţie. Şi unul şi celălalt se sprijineau pe oleoductele existente, ceea ce reducea considerabil costurile şi făcea posibil exportul în cel mai scurt timp. Există disensiuni între membrii consorţiului. Companiile americane, care deţin 44 la sută din capital, se pronunţă în favoarea traseului transcaucazian, în timp ce acţionarul principal - British Petroleum - se îndoieşte de viabilitatea proiectului, dacă interesele Rusiei nu sunt luate în seamă. Lukoil propune să cumpere totalitatea petrolului iniţial cu scopul de a diminua atracţia oleoductului Baku - Supsa, în timp ce primulministru turc din vremea aceea Tansu Ciller ameninţa să închidă strâmtorile pentru AIOC şi să aleagă o rută unică vizavi de Rusia. În final, consorţiul a optat pentru o soluţie de compromis şi a făcut publică decizia sa de a utiliza cele două trasee. Exploatarea zăcământului Chirag a fost inaugurată oficial la 12 octombrite 1997 şi primele volume de petrol brut a fost exportat pe «ruta nordului». Cea de a doua linie reţinută de AIOC a fost pusă în serviciu în ianuarie 1999. Costul său a fost de 590 milioane de dolari, în loc de 231 milioane prevăzut iniţial. Lukoil propune să cumpere totalitatea petrolului iniţial cu scopul de a diminua atracţia oleoductului Baku - Supsa, în timp ce primulministru turc din vremea aceea Tansu Ciller 375

ameninţa să închidă strâmtorile pentru AIOC şi să aleagă o rută unică vizavi de Rusia. În final, consorţiul a optat pentru o soluţie de compromis şi a făcut publică decizia sa de a utiliza cele două trasee. Exploatarea zăcământului Chirag a fost inaugurată oficial la 12 octombrite 1997 şi primele volume de petrol brut a fost exportat pe «ruta nordului». Cea de a doua linie reţinută de AIOC a fost pusă în serviciu în ianuarie 1999. Costul său a fost de 590 milioane de dolari, în loc de 231 milioane prevăzut iniţial. În ceea ce priveşte transportul petrolului principal (avându-se în vedere şi ameninţările Turciei), noile state independente şi Statele Unite susţin traseul Baku - Ceyhan. Dar şi aici sunt probleme, datorită faptului că Turcia este o zonă seismică. Construirea de noi linii de transport constituie pentru Turkmenistan o prioritate. În 1997, a fost inaugurat un gazoduct care leagă Korpedja de oraşul Kurt Koy în nordul Iranului. Acesta poate fi considerat primul succes, în sensul că a fost prima linie necontrolată de Rusia. Finanţat de Iran, acest gazoduct ar putea face parte dintr-un plan mai vast privind transportul petrolului prin această ţară. De altfel, Iranul face presiuni foarte mari în acest sens. După trei ani de negocieri, Turkmenistanul şi Turcia au convenit în primăvara anului 1997 construirea unui gazoduct de 3800 km între zăcământul de la Shatlik şi Europa Occidentală via Iran. Americanii insistă pentru un gazoduct care să 376

evite teritoriul iranian şi au decis să finanţeze un gazoduct transcaspian. Clinton a subliniat că un gazoduct care să lege zăcământul Shatlik de oraşul turc Erzurum ar putea să fie terminat în 24 de luni, cu un cost total de 3 miliarde de dolari. Exportul gazelor turkmene către Turcia şi Europa Occidentală se izbeşte totuşi de numeroase obstacole: seismicitatea ridicată a zonei (recentul cutremur din Turcia ridică foarte serioase probleme în legătură cu aceste proiecte); absenţa statutului juridic al Mării Caspice; contenciosul teritorial cu Azerbaidjanul privind zăcămintele Kiapaz, Chirag şi Azeri. Pe de altă parte, Iranul - care deţine 14 la sută din rezervele mondiale de gaze naturale este un potenţial concurent pentru Turkmenistan. Iranul a semnat în toamna anului 1997 un acord cu guvernul turc pentru livrarea a 30 de miliarde de metri cubi pe an, începând cu anul 2005 graţie unui gazoduct care trece pe sub Marea Neagră. Botezat “Fluviul albastru”, acest proiect este considerat prioritar de Gazprom care s-a asociat cu compania italiană ENI pentru a accelera realizarea lui. Or, este puţin probabil că piaţa turcă, în pofida creşterii sale şi a dezvoltării Turciei, va putea absorbi cantităţile prevăzute prin contractele iraniene, ruse şi turkmene. Proximitatea ţărilor mari consumatoare de energie - Pakistanul, India, China - incită guvernul turkmen să vizeze exportul unei părţi din producţie în Asia de sud-est. În octombrie 1995, el a semnat un acord cu companiile 377

Unocal şi Delta pentru construirea unui oleoduct de 1300 km între Dovletabad şi Multan-via provincia afgană Heart. Iniţial susţinut de Statele Unite, acest proiect a fost totuşi abandonat ca urmare a loviturilor americane asupra Afganistanului în august 1998. Kazahstanul exportă mai puţin petrol decât ar putea să o facă, datorită insuficienţei infrastructurilor existente. Kazahstanul este interesat în mai multe proiecte: Consorţiul de Transport Petrol - Pipeline Caspic (CPC), creat în iunie 1992 la iniţiativa Rusiei, Kazahstanului şi Omanului, trebuie să construiască o linie de 1500 km între câmpul Tenguiz şi Novorosiisk. După şapte ani, proiectul a intrat în faza de realizare. Lucrările au debutat în martie 1999. Vor fi exportate pe această conductă 67 milioane tone de petrol în a doua fază a lucrărilor. Kazahstanul a căutat căi de export evitând teritoriul rus. În septembrie 1996 şi-a exprimat intenţia de a se racorda la «culoarul transcaucazian» şi a convenit să-şi coordoneze politica petrolieră cu Azerbaidjanul. Câteva luni mai târziu, aceste două ţări au semnat un acord de principiu pentru construirea unui oleoduct transcaspic care să permită exportarea petrolului brut din 'Tenguiz spre Ceyhan. «Drumul oriental» face obiectul unei atenţii crescânde. Acordul semnat la Alma-Ata cu ocazia vizitei primului-ministru chinez Li Peng menţionează că CNPC se angajează să construiască un oleoduct care să lege vestul 378

Kazahstanului la complexul petrolier din Karamay în provincia Xinjiang. Costul acestui proiect - mai mult de 4 miliarde de dolari după studiile de fezabilitate preliminare - exclude totuşi realizarea pe termen scurt. Anul 1998, se pare că a marcat o turnură în Caspica. Euforiei acestor ultimi ani, în care au fost semnate contracte fabuloase i-a urmat un anumit scepticism. Scăderea costului hidrocarburilor a întârziat - chiar a compromis realizarea proiectelor considerate ca fiind decisive pentru viitorul regiunii, în special construirea oleoductului Baku - Ceyhan.

CAPITOLUL 11 ASIA DE SUD – EST, TENDINŢE GEOPOLITICE CONTRADICTORII

11.1. Asia de Sud – Est, scurtă caracterizare geografică şi istorică Istoria statelor din Asia de Sud-Est a fost caracterizată, de-a lungul timpului, de frecvente tensiuni generate de interesele marilor puteri de a-şi extinde influenţa în această zonă şi de a izola alte state cu pretenţii în obţinerea unor poziţii privilegiate. Ca o consecinţă a acestor interese, în prima etapă au apărut conflicte interregionale, îndeosebi de natură teritorială, 379

pentru ca, ulterior, acestea să se transforme în dispute deschise asupra unor regiuni maritime. Asia de Sud-Est cuprinde un restrâns spaţiu geografic între Oceanul Pacific şi Indian, o regiune de interferenţă fizico-geografică, evidenţiată prin particularităţile reliefului, climei, hidrografiei, florei şi faunei, o răspântie etno-culturală în care şi-a pus amprenta civilizaţiile din India, China şi Indonezia, o regiune de încrucişare a unor rute maritime şi aeriene. Asia de Sud-Est a reprezentat totodată o zonă unde s-au ciocnit interesele marilor puteri Anglia, Franţa, Olanda şi mai târziu, SUA. Din punct de vedere geografic această regiune cuprinde o întinsă peninsulă cunoscută sub numele de Indochina (adică regiunea dintre India şi China) ca şi cele două mari arhipelaguri insulare. Tot acest spaţiu se extinde la sud de Tropicul de Nord trecând şi la sud de ecuator, până în jur de 100 latitudine. Peninsula Indochina este o regiune aproape în întregime muntoasă, despărţită de arhipelagul indonezian prin strâmtoarea Malacca. Arhipelagurile insulare sunt cele mai întinse de pe glob şi sunt constituite din insule foarte mari şi mici, toate de origine continentală desprinse de uscat prin prăbuşiri tectonice. Harta politică a Asiei de Sud-Est grupează atât state continentale în Peninsula Indochina cât şi insulare. Statele din Peninsula Indochina sunt în număr de şase: BIRMANIA, THAILANDA, MALAYSIA, VIETNAMUL, LAOS, KAMPUCHIA, iar cele insulare sunt: SINGAPORE, INDONEZIA, 380

FILIPINE. Teritoriile neautonome ale Asiei de Sud-Est sunt: SULTANATUL BRUNEI şi TIMORUL DE EST. Nu sunt incluse în Asia de Sud-Est, China, Japonia, Coreea, Mongolia, precum şi teritoriile neautonome MACAU şi SIAMGAN deoarece acestea fac parte din Asia orientală. Având în vedere rolul Chinei, Coreei şi Japoniei în regiune, şi mai ales în influenţarea crizei din Asia de Sud-Est, este necesară o abordare complexă şi completă a rolului acestor state în regiune. Încheierea războiului rece şi trecerea de la o lume bipolară la una multipolară, ca şi apariţia unor puteri regionale, înseamnă pentru zona Asiei de Sud-Est, aflată la confluenţa unor interese economice şi militare, o perioadă de tranziţie. În analiza elementelor care influenţează în prezent situaţia zonală şi perspectivele acesteia, trebuie luate în calcul unele tendinţe şi implicaţii pe plan regional. Multe state din aceasta zonă mică mai consideră că SUA sunt preocupate în special de problemele sale interne şi de cele europene, diminuându-şi inevitabil rolul militar în Asia. Totuşi, în viitor, datorită creşterii interesului statelor din zonă pentru constituirea unui sistem de securitate, S.U.A. vor fi determinate să renunţe treptat la ideea de garant al securităţii în această regiune. Relaţiile S.U.A. cu China şi Japonia sunt instabile, ceea ce a stârnit îngrijorarea multor state din Asia de Sud-Est care consideră că, fie China, fie Japonia, (sau chiar amândouă) vor înlocui în final S.U.A. ca putere în regiune. Este 381

şi motivul pentru care ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei, care grupează în principal Brunei, Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam) vizează o cooperare regională în domeniul securităţii. Terminarea conflictului cambodgian, relaţiile din ce în ce mai strânse ale Vietnamului cu partenerii săi, membri ASEAN, şi tentativele acestuia de reapropiere de China contribuie la dezvoltarea unor relaţii de securitate regională. Dar neîncrederea reciprocă de-a lungul istoriei, creşterea cheltuielilor militare şi concurenţa în problemele maritime şi teritoriale limitează perspectivele construirii unor structuri de securitate multilaterale regionale solide. Acest aspect depinde în mare măsură de situaţia politico-militară generală a puterilor din Asia. Problema resurselor energetice şi necesitatea asigurării protecţiei căilor de navigaţie maritime vitale continuă să rămână aspecte de mare interes. :n actualul context economic, modalitatea dc asigurare a acestor resurse poate deveni o problemă de securitate naţională, în special pentru economiile în continuă creştere din Asia. Dacă principalele puteri din această regiune nu-şi vor dezvolta angajamentele privind cooperarea multilaterală în domeniul resurselor, concurenţa la acest nivel ar putea deveni catalizatorul conflictelor regionale. Astfel de conflicte au fost generate de Convenţia ONU privind dreptul maritim internaţional, adoptată în 1982, în special de punctul cinci referitor la stabilirea şi exploatarea resurselor aşa-numitelor Zone 382

Economice Exclusive care cuprind 200 de mile marine (371 km). Divergenţele provin din faptul că respectivele zone, revendicate de unele ţări din această regiune, se suprapun. Se apreciază că există cel puţin 13 astfel de dispute, ca aceea între Japonia şi Coreea de Sud privind Insulele Tok-do/Takeshima care dispun de resurse importante de petrol. Disputa dintre Vietnam şi China privind Insulele Spratly s-a redeschis în momentul în care o companie de petrol americană, CONOCO, a primit autorizarea din partea oficialilor de la Hanoi să exploreze zone care deja erau supravegheate de o altă companie americană, CRESTON, autorizată de Beijing. În problema Insulelor Spratly, resursele de petrol constituie doar unul din factorii care alimentează conflictul. Insulele sunt, de asemenea, considerate baze strategice pentru apărarea liniilor maritime, interdicţie şi supraveghere. Insulele sunt revendicate şi de alte state: Malaysia, Filipine, Taiwan, Brunei. Extinderea unor astfel de aspecte în domeniul legislaţiei maritime a determinat conturarea unui mediu geopolitic instabil. În prezent, aproape că nu există zonă care să nu fie revendicată, unele regiuni fiind ţinta pretenţiilor a două sau chiar mai multe ţări. Multe din problemele privind activităţile şi resursele oceanice - pescuit, poluare, protecţia mediului, frontierele maritime, bazinele petrolifere - au un caracter trasnaţional. Prin urmare, majoritatea problemelor de securitate regională vor include aspecte de ordin maritim de la poluare la scurgeri de petrol, securitatea liniilor maritime 383

de comunicaţie şi exploatarea altor resurse. Aceste aspecte vor determina dezvoltarea unor sisteme şi a unor programe de autoapărare specifice care, în prezent, includ sisteme de supraveghere şi colectare a informaţiilor, nave de luptă cu capacităţi de atac, submarine, sisteme de război naval electronice. În domeniul capacităţilor militare, există o diversitate de posibilităţi în ţările din estul Asiei. Astfel că, în timp ce China şi Japonia produc o gamă largă de armamente, iar Coreea de Sud intenţionează să-şi dezvolte capacităţile militare, fără a dispune însă de resursele necesare, Indonezia şi Singapore produc sisteme de apărare în număr limitat, iar Thailanda şi Malaysia au posibilităţi modeste de dezvoltare a propriilor industrii de apărare. Prin comparaţie, industriile de apărare din ţările Asiei de Sud-Est şi Nord-Est pot fi caracterizate prin: - existenţa unui decalaj militar mare ;ntre statele din Asia de Sud-Est faţă de cele din zona de Nord-Est, cu posibilităţi militare mult mai mari; - o probabilitate comparabil mai mare de apariţie a unor situaţii conflictuale ;n zona de nord-est a Asiei, decât în zona de sud-est; - importanta creştere economică în statele din zona de Nord-Est (6-8% pe an) va determina ;n următorii 10 ani alocarea unor sume ;nsemnate pentru bugetele militare. Absenţa unor sisteme de securitate în regiune, creşterea competiţiei în problema resurselor, posibilitatea impunerii unei retrageri 384

în viitor a Statelor Unite ca putere politicomilitară importantă în regiune şi preluarea acestui rol de către China, precum si creşterea influenţei intereselor naţionale asupra problemelor internaţionale vor justifica continuarea procesului de dezvoltare a sistemului militar naval în regiunea Asiei de Sud-Est. ASEAN, ca principală organizaţie din Asia de Sud-Est, va contribui în mod semnificativ la asigurarea securităţii zonale. Concluzionând, se poate aprecia că, în viitor, principalele surse de instabilitate regională vor fi reprezentate de: - dezechilibrul de putere între statele din această regiune ca urmare a reducerii prezenţei S.U.A. şi a Federaţiei Ruse; - competiţia dintre China şi Japonia pentru influenţă în regiune; - creşterea continuă a potenţialului militar al statelor. Ţările din Asia de Sud-Est s-au angajat, începând cu anul 1991, într-o cursă susţinută a înarmării, în special în domeniul tehnicii de luptă pentru aviaţie şi marină; - existenţa diferendelor teritoriale: China, Vietnam, Taiwan - Insulele Spratly; Malayezia, Filipine - Sabah; Malayezia, Indonezia Strâmtoarea Malaca; India, Pakistan - Kashmir; - deţinerea armelor nucleare. (China deţine arma nucleară, în timp ce India , Pakistan, Coreea de Nord dezvoltă programe nucleare). Asia a ajuns în pragul unei noi prăbuşiri economice şi financiare. Posibilitatea ieşirii din 385

criză “a la mexicaine” este de acum exclusă. Prezenţa unui partener puternic, cum au fost statele Unite pentru Mexic în 1995, a constituit un important element favorabil relansării economice în America. Asia nu are însă o “locomotivă” care s-o scoată din criză. Economia Japoniei, care ar fi putut juca un asemenea rol, se află după statisticile publicate la sfârşitul anului 1998 la Tokio - în cea mai profundă recesiune din istoria sa postbelică. Yenul, practic, s-a prăbuşit. În căderea sa, moneda japoneză a antrenat şi celelalte devize din regiune. Singura monedă relativ stabilă este yuanul chinezesc. Beijingul a declarat că nu va umbla la cursul de schimb. Dar deprecierea celorlalte monede din zonă, îndeosebi a yenului, slăbeşte competitivitatea produselor chinezeşti pe pieţele externe. Dacă balanţa de plăţi a Chinei se va deteriora prea mult, Beijingul nu va putea evita o devalorizare a yuanului. Într-o asemenea eventualitate, s-ar rupe legătura existentă între dolarul din Hong Kong şi cel din SUA, fapt ce ar induce presiuni intolerabile în Asia, unde un nou val de devalorizări ar da semnalul declanşării unei a doua crize. Un astfel de deznodământ n-ar fi în interesul nimănui. Pentru că unda de şoc a primului seism asiatic s-a propagat deja şi pe celelalte pieţe ;n formare, inclusiv pe cele din Europa Centrală şi de Est. Rusia este ţara cea mai afectată. Cotaţiile la Bursa din Moscova au scăzut brusc, iar Banca Centrală a Rusiei a fost nevoită să-şi tripleze dobânda de refinanţare pentru a potoli furtuna financiară care poate 386

însă reizbucni în orice moment. De altfel, ajutorul suplimentar promis Rusiei de ţările bogate din Grupul celor 7, n-a avut darul să liniştească pieţele ruseşti. Mai mult, instabilitatea din Rusia a afectat şi ţările vecine, îndeosebi Polonia şi Cehia, ale căror monede nu şi-au revenit complet după şocurile suferite. Nici România nu este ferită de efectele de contagiune ale crizei asiatice. Pe piaţa românească nu prea mai există capital străin pe termen scurt; acesta, la cel mai slab semnal negativ din economie ar putea să-şi diminueze cantitatea, cum s-a întâmplat in Rusia, deşi economia noastră are în prezent mare nevoie de resurse financiare externe. Ca urmare, Ministerul Finanţelor, care intenţiona să iasă pe pieţele occidentale pentru a obţine un împrumut necesar acoperirii deficitului bugetar, a fost nevoit să-şi amâne demersul, deoarece capitalul străin nu numai că s-a rarefiat, dar a devenit şi mai scump pentru ţările din Est. Dacă în perioada războiului rece, principala ameninţare venea din sectorul militar, după căderea Zidului de la Berlin, ea vine din domeniul economic. Sursa răului s-a schimbat, consecinţele lui au rămas însă la fel de grave şi de larg răspândite. Pentru că ceea ce scrie în cărţi nu se mai potriveşte cu ceea ce se întâmplă în realitate, iar medicaţiile tradiţionale nu mai au vreun efect asupra noilor maladii ale epocii mondializării economice. Cazul Asiei este cât se poate de elocvent. După câteva luni de acalmie, pieţele financiare asiatice au intrat din nou într-o zonă de 387

puternice turbulenţe. Cotaţiile bursiere se prăbuşesc. Monedele se depreciază rapid. Semnele evidente de degradare a situaţiei economice se află la originile creşterii bruşte a tensiunilor pe pieţele din zonă. Reculul economic este mai puternic decât au anticipat analiştii din Asia, care au crezut că reformele energice angajate de ţările din regiune le vor permite să elimine relativ uşor consecinţele furtunii monetare şi bursiere din a doua parte a anului 1998. :n locul relansării scontate s-a instalat însă o puternică criză economică. Producţia Japoniei a scăzut pentru prima dată în ultimii 23 de ani. Activitatea economică este în cădere liberă în Indonezia, unde, în primul trimestru al anului 1998 PIB a scăzut cu 8,5%. Şocul este deosebit de puternic pentru ţări obişnuite cu ritmuri anuale de creştere de 10% şi chiar mai mult. Restrângerea activităţii economice a fost însoţită de o inflaţie galopantă (+40% ;n Indonezia) şi de o adevărată explozie a şomajului. :n numai trei luni, Coreea de Sud şi-a dublat numărul şomerilor. Licenţierile masive la care recurg întreprinderile pentru a se adapta la reducerea brutală a activităţii lor, transformă criza economică într-o criză socială aşa cum au demonstrat-o şi amplele mişcări greviste de la Seul şi din alte oraşe sud-coreene. Cum se explică o deteriorare atât de rapidă şi de violentă a situaţiei economice? Experţii locali au subestimat impactul crizei monetare şi bursiere asupra economiei reale. Căderea devizelor din Asia de Sud-Est ar fi 388

trebuit, cum scrie în cursurile de monedă, să sporească apreciabil competitivitatea întreprinderilor din regiune, care ar fi câştigat astfel mari segmente de piaţă. Dar ce decepţie! Exporturile, singurele care ar fi putut compensa scăderea cererii interne, nu au reuşit să crească. Ele au stagnat în Thailanda şi Indonenzia şi s-au redus în Malayezia şi Singapore. Trei factori explică slabele performanţe din sectorul respectiv. Primul este dependenţa mare a industriilor din regiune de aprovizionarea cu materii prime şi componente din străinătate. Deprecierea masivă a monedelor locale a produs o scumpire foarte mare a importurilor, care a încetinit şi chiar restrâns activitatea economică. Al doilea factor ţine de dificultăţile financiare pe care le cunosc întreprinderile din Asia de Sud-Est. Băncile comerciale locale, confruntate cu acelaşi tip de dificultăţi, nu mai sunt capabile să asigure întreprinderilor creditele necesare. În acelaşi timp, capital străin nu mai împrumută decât societăţile solide. Al treilea factor care a împiedicat decolarea exporturilor a fost ponderea mare a comerţului intrazonal (50% din totalul schimburilor). Este vorba de un cerc vicios în care ţările din regiune se trag reciproc în recesiune. O contracţie a activităţii economice, să spunem, în Thailanda diminuează importurile provenite din Coreea de Sud şi Indonezia, ceea ce produce în ultimele două ţări o scădere a producţiei şi a importurilor, care determină, la rândul lor, un 389

nou recul al exporturilor şi al economiei în Thailanda. Au greşit nu numai specialiştii ţărilor din regiune, ci şi experţii instituţiilor financiare internaţionale, care n-au ţinut seama de specificul crizelor care se produc în condiţiile intrepătrunderii tot mai puternice a economiilor naţionale. Mondializarea sau globalizarea - care se reflectă în creşterea în fiecare ţară a rolului schimburilor comerciale, al investiţiilor şi capitalurilor străine în formarea Produsului Intern Brut - este o invenţie extrem de benefică pentru toate statele lumii. Orice ţară poate să tragă foloase de pe urma progreselor realizate de celelalte state. Numai că mecanismul prin care se face transferul de mărfuri şi servicii, de bani şi de tehnici moderne este mult mai sofisticat decât predecesorul său. O defecţiune cât de mică într-o ţară poate duce la blocarea întregului angrenaj pentru că aceiaşi actori sunt prezenţi pe toate pieţele lumii. De aceea, când se produce un astfel de accident într-un punct de pe glob, principala proocupare a specialiştilor este de a limita efectele lui asupra altor zone ale planetei. Prima mare defecţiune în funcţionarea mecanismului mondializării s-a produs în decembrie 1994, când s-a prăbuşit peso-ul mexican. Operatori nu prea pricepuţi au făcut greşeala de a finanţa deficitele comerciale ale Mexicului cu intrări de capital pe termen scurt. La anunţarea primului dezechilibru mai consistent, capitalul străin a părăsit brusc Mexicul, lăsându-l ;n incapacitate de plată. Michel Camdessus, directorul general al FMI, a 390

vorbit atunci de prima criză a secolului XXI. Dar intervenţia rapidă a Fondului, sprijinit de SUA, a reuşit să limiteze foarte mult consecinţele defecţiunii mexicane. Nu acelaşi succes l-a avut însă terapia FMI şi în cazul crizei din Asia. În nici o ţară din regiune tratamentul prescris n-a dat rezultatele scontate. Este un eşec care n-a surprins însă pe cei care consideră că Asia se confruntă cu un nou tip de criză, total diferit de cel care a afectat la mijlocul anilor ‘90 America. Principala cauză a crizei asiatice a fost ;ndatorarea masivă a sectorului privat faţă de băncile străine, dornice, la rândul lor, să-şi dezvolte afacerile ;n cea mai dinamică zonă a lumii. Creditorii au dat bani cu ochii închişi, iar debitorii i-au folosit cât se poate de imprudent. Multe împrumuturi, care până atunci se duceau în industrie, au fost folosite în acţiuni speculative, fapt ce a dus la slăbirea competitivităţii economice şi la şubrezirea monedelor din regiune. Noul tip de criză, caracterizat printr-o gestiune defectuoasă a mişcărilor de capital, nu poate fi tratat numai prin metode tradiţionale de austeritate monetară şi fiscală. Trebuie creat, spun specialiştii, un sector financiar robust, capabil să folosească eficient resursele şi să menţină în viaţă fundamente economice sănătoase. 11.2. Criza coreeană

391

Situaţia din Coreea de Nord constituie tot mai mult o preocupare, atât pentru autorităţile locale şi cele din Coreea de Sud, cât şi pentru cele din SUA, China, Japonia şi Rusia, care au interese strategice în Asia de Sud-Est şi în Peninsula Coreea în mod deosebit. Criza internă din Coreea de Nord se acutizează, autorităţile de la Phenian nereuşind să asigure minimul necesar de alimente pentru supravieţuirea populaţiei. Această situaţie este însoţită şi de o creştere a instabilităţii politice şi sociale, demonstrată de nemulţumirile ce se manifestă tot mai mult în rândul autorităţilor politice şi conducerii militare faţă de politica falimentară a actualului regim. Opoziţia faţă de autorităţile de la Phenian şi dificultăţile interne determină creşterea numărului emigranţilor spre Coreea de Sud, inclusiv a unor personalităţi politice. În aceste condiţii, autorităţile de la Phenian acţionează atât pe plan intern, cât şi pe plan extern pentru depăşirea actualei crize. Pe plan intern, se are în vedere mentinerea sub control a situaţiei, îndeosebi a populaţiei, prin următoarele măsuri: - asigurarea unei raţii minime de 100g cereale pe zi pentru fiecare persoană; intensificarea propagandei pentru unitate în jurul partidului şi a liderului Kim Jong II; - acordarea unei atenţii sporite armatei şi organelor de securitate, instituţii pe care se bazează autorităţile nord-coreene (asigurarea unei cantităţi mai mari de alimente decât raţia 392

zilnică destinată majorităţii populaţiei, sporirea frecvenţei vizitelor la unităţile militare dispuse de-a lungul zonei demilitarizate, avansarea şi promovarea în funcţii a 123 de generali, ceea ce face ca din totalul celor 1220 generali din armata nord-coreeană, numărul celor promovaţi de către actualul lider să crească la 920). Bazându-se pe loialitatea şi potenţialul combativ al armatei, autorităţile de la Phenian speră, de asemenea, să poată îndeplini obiectivul lor strategic unificarea şi comunizarea prin forţă a peninsulei. Pe plan extern diplomaţia activă constituie calea pe care regimul nord-coreean o utilizează pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu SUA în speranţa ridicării embargoului economic şi sporirii ajutoarelor umanitare, alimentare şi economice, din partea comunităţii internaţionale. Tergiversarea unui răspuns concret la propunerile americano-sud-coreene pentru negocieri în patru în vederea încheierii unui tratat definitiv de pace în Peninsula Coreea, probează intenţia autorităţilor de la Phenian de a discuta pe mai departe problemele legate de securitate doar cu SUA. Pentru realizarea acestui obiectiv, liderii nord-coreeni se folosesc de atuurile ce le au la îndemână în discuţiile cu Washington-ul, care încearcă să impună Phenianului: - renunţarea la programul de realizare a rachetelor balistice cu rază lungă de acţiune; - aderarea la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare; 393

- recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale soldaţilor americani căzuţi în timpul Războiului Coreean. Privind convorbirile de pace cvadripartite, poziţia oficială a conducerii Coreei de Nord conţine următoarele idei: - participarea la discuţiile cvadripartite şi adoptarea unei poziţii flexibile în cadrul acestora de partea nord-coreeană; - analizând conţinutul discuţiilor din întâlnirile ce au avut loc până acum cu reprezentanţii americani şi sud-coreeni, conducerea nord-coreeană apreciază că nu există încă încredere necesară între părţile implicate pentru ca aceste convorbiri să dea rezultatul scontat; ministrul de externe nordcoreean propune desfăşurarea mai multor runde de negocieri între ţara sa, pe de o patre, şi Statele Unite şi Coreea de Sud, pe de altă parte, care să asigure realizarea unui climat de încredere şi abia apoi desfăşurarea convorbirilor cvadripartite de pace privind Peninsula Coreea, la care să participe şi China. Se speră că astfel şi cu ajutorul politicii privind “aterizarea lină” adoptată de SUA faţă de regimul nord-coreean (politică la care s-au raliat şi Coreea de Sud şi Japonia) să se poată depăşi actuala stare de criză. Această evoluţie a lucrurilor, determină însă tot mai mult pe analiştii politico-militari să afirme că atât încheierea unui acord definitiv de pace, cât şi procesul de “aterizare lină” rămân pe mai departe deziderate, iar regimul din Coreea de Nord se îndreaptă spre colaps. 394

Situaţia din Coreea de Sud este marcată de eforturile politico-diplomatice ale autorităţilor locale în scopul pregătirii populaţiei, pentru a face faţă situaţiei în care evenimentele din Coreea de Nord ar scăpa de sub control şi pentru evitarea extinderii urmărilor acestui fenomen în sudul peninsulei. Această preocupare se manifestă prin: - asigurarea unei stări superioare de pregătire operativă a armatei; - menţinerea unei strânse cooperări politicomilitare cu SUA; - încheierea unui acord între autorităţile de la Seul şi Tokyo prin care s-a convenit instituirea unui dialog permanent în domeniul securităţii între cele două ţări vecine, la nivelul miniştrilor de externe şi ai apărării. Prezenţa lui Hwang Jang, fostul lider al ideologiei nord-coreene, la Seul, declaraţiile acestuia referitoare la evoluţia situaţiei din Coreea de Nord şi menţinerea strategiei unificării şi comunizării prin forţă a Sudului, sunt probleme de actualitate în atenţia autorităţilor locale. Autorităţile politico-militare locale acordă o mare atenţie datelor furnizate din Hwang, în special celor privind iminenţa unui conflict şi existenţa unui număr mare de agenţi şi simpatizanţi “pro-nordişti” până la nivelul celor mai înalte sfere ale armatei sud-coreene. Cert este că declaraţiile acestuia au creat o oarecare panică în rândul maselor şi preocupă în mod deosebit autorităţile locale. 395

Autorităţile americane menţin contactul cu Phenianul pentru a controla evoluţia situaţiei din peninsulă promiţând un ajutor alimentar condiţionat pentru depăşirea crizei şi fonduri pentru Programul KEDO. Autorităţile chineze intermediază contactele directe între reprezentanţii celor două state coreene, la toate nivelurile, urmărind creşterea influenţei Chinei în zonă în scopul asigurării propriilor interese politicomilitare şi economice în această regiune a lumii. Autorităţile japoneze urmăresc îndeaproape şi îngrijorate situaţia din Coreea de Nord, datorită pericolului pe care îl reprezintă rachetele din înzestrarea armatei nord-coreene pentru securitatea sa. Autorităţile ruse nu şi-au manifestat în nici un fel poziţia oficială faţă de situaţia din Peninsula Coreea. Având în vedere importanţa acestei zone geografice pentru industria Rusiei, îndeosebi cea militară, este de aşteptat ca, după semnarea Acordului de parteneriat cu N.A.T.O., Rusia să se implice intens în plan diplomatic şi nu numai pentru ca problemele din această parte a lumii să fie rezolvate ţinându-se cont şi de interesele sale strategice. Se poate aprecia că evoluţia situaţiei din Coreea de Nord determină în continuare menţinerea tensiunii în zonă, dar probabil că interesele majore ale Coreei de Sud, pe de o parte, şi ale SUA, Chinei şi Japoniei, pe de altă parte, vor asigura menţinerea sub control a evenimentelor. 396

Datorită poziţiei înalte pe care Hwang a avut-o în cadrul regimului de la Phenian şi deci, posibilităţile ca acesta să deţină informaţii valoroase atât privind intenţiile reale ale autorităţilor nord-coreene, cât şi referitoare la armamentul nuclear, chimic şi bacteriologic, precum şi la stadiul programului pentru dezvoltarea rachetelor “Rodong”, se manifestă o intensă preocupare a serviciilor secrete americane şi japoneze de a intra în posesia unor astfel de date şi deci de a-l interoga. Deşi autorităţile sud-coreene le-au garantat punerea la dispoziţie a datelor furnizate de transfug, acestea au dorit să-l interogheze direct. De obicei, americanii transmit Agenţiei de Informaţii sud-coreene datele obţinute prin sateliţii spioni şi avioanele de cercetare, iar acestea furnizează informaţiile rezultate din interogarea transfugilor nord-coreeni sau culese de propriile elemente de cercetare. Zona de securitate stabilită între cele două state coreene La data de 27 iulie 1953, între reprezentanţii celor două state coreene şi ai Naţiunilor Unite se semnează “Acordul de Armistiţiu”. Nordul este reprezentat de o comisie compusă din generali chinezi şi nord-coreeni. Sudul este reprezentat de o comisie a celor 16 naţiuni care au participat la război alături de Coreea de Sud, avându-l în frunte pe comandantul Armatei a 8a americane, general-locotenent Maxwell D. Taylor. 397

Semnarea acordului nu a dus la încetarea războiului datorită faptului că armistiţiul nu constituie o formă juridică recunoscută pentru încetarea unui conflict armat. Ulterior au avut loc numeroase încălcări ale prevederilor acestuia din partea Coreei de Nord şi incidente între militarii nord-coreeni, pe de o parte, şi cei sud-coreeni şi americani, pe de altă parte. Odată cu semnarea Armistiţiului, în localitatea PANMUNJON, au fost organizate şi au intrat în funcţiune următoarele elemente de asigurare a securităţii: zona demilitarizată; zona comună de securitate; comisia militară de armistiţiu. Zona demilitarizată (ZD) este o fâşie lată de 4 km, ce desparte cele două state coreene, pe toată lungimea graniţei dintre acestea, de 171 mile (aproximativ 134 km), de-a lungul paralelei 38, de la estuarul râului Han la Marea de Vest (Galbenă) la Marea de Est (a Japoniei). Pe linia mediană a ZD se află Linia de demarcaţie militară (LDM), practic graniţa dintre cele două state coreene. Aceasta este marcată prin borne de culoare galbenă, dispuse din 200 în 200 m, inscripţionate la nord în limbile coreeană şi chineză, iar către sud în coreeană şi engleză. De o parte şi de alta a ZD fiecare combatant şi-a organizat cât a putut mai bine un sistem de observare şi dispozitivul de apărare, compuse din: garduri de sârmă ghimpată; posturi fixe şi mobile de observare; camere de luat vederi pe timp de zi şi noapte; 398

sisteme electronice de alarmare în cazul pătrunderii unor persoane în această suprafaţă interzisă circulaţiei publice; patrule pe jos însoţite de câini sau motorizate. Posturile fixe de observare sunt dispuse în cazemate, dotate cu mijloace de legătură (fir, radio), sistem de iluminare (proiectoare), sisteme video de supraveghere, precum şi cu armament uşor şi o cantitate suficientă de muniţie pentru apărarea imediată. De asemenea, sunt prevăzute cu apă curentă, energie şi provizii pentru supravieţuire limitată. În situaţia când sunt identificate încercări de pătrundere sau treceri frauduloase a ZD ambele părţi îşi trimit, de regulă, patrule întărite pentru controlul şi eventuala prindere a infractorilor. Această zonă “demilitarizată” este considerată a fi, în prezent, cea mai militarizată suprafaţă din lume prin obstacolele de tot felul şi numeroasele câmpuri de mine, antipersonal şi antiblindate dispuse în interiorul ei. De o parte şi de alta a ZD sunt amenajate lucrări de fortificaţii şi obstacole, iar înspre adâncime fiecare stat coreean şi-a masat numeroase forţe şi diverse categorii de tehnică militară. De 44 de ani, de-a lungul acestei zone au avut loc numeroase incidente care s-au soldat cu multe victime - peste 50 de militari americani şi peste 500 de coreeni. Zona comună de securitate (ZCS) organizată în cadrul zonei demilitarizate în dreptul localităţii PANMUNJON - constituie unicul 399

punct de trecere (legătură) între cele două ţări şi locul de desfăşurare a întâlnirilor reprezentanţilor Comisiei Militare de Armistiţiu, a membrilor Comisiei ţărilor neutre pentru verificarea prevederilor Armistiţiului, a reprezentanţilor militari, respectiv a ofiţerilor care răspund de paza acestui spaţiu, precum şi a delegaţiilor oficiale din cele două state. ZCS are o suprafaţă de aproximativ 64 ha. Conform acordului iniţial, paza ZCS este asigurată din partea fiecărei ţări de către o gardă compusă din 6 ofiţeri şi 24 de soldaţi gradaţi, care au la dispoziţie câte un autoturism şi un elicopter. În interiorul zonei este interzisă introducerea de armament greu şi dislocarea altor forţe. Pe timpul războiului Coreean a luat fiinţă Comandamentul Naţiunilor Unite, care să coordoneze acţiunile militare comune împotriva agresorului nord-coreean. La 5 mai 1952, în cadrul acestuia a fost creată Forţa de Securitate a Comandamentului (UNCSF), o unitate multinaţională special destinată să-i asigure paza şi securitatea. După război, UNCSF a continuat să funcţioneze asigurând controlul punctelor de intrare în ZCS şi protecţia membrilor Comisiei Militare de Armistiţiu, Comisiei Naţiunilor Unite (generali şi ofiţeri elveţieni şi suedezi) de verificare a respectării armistiţiului şi delegaţiilor aflate temporar în acest teritoriu. Dat fiind desele provocări militare din partea Coreei de Nord, elementele înaintate ale acestei 400

forţe au fost dispuse în cazarma “Bonifas” aflată la 400 m sud de ZD, pe comunicaţia de acces dinspre PANMUNJON. Pentru intervenţii şi situaţii de criză este constituită o forţă de Reacţie Rapidă, formată din două batalioane americane, o baterie de obuziere autopropulsate şi elicoptere de luptă. Această forţă este în stare permanentă de alarmare, fiind în măsură să intervină în ZCS sau în ZD în oricare parte a ei. Înapoia acestor forţe se află mari unităţi şi unităţi din Forţele Armate ale Coreei de Sud, precum şi mari unităţi americane, din subordinea Comandamentului Militar Întrunit Coreea de Nord - S.U.A. Din punct de vedere militar, direcţia PANMUNJON - Seul este direcţia principală de interzis (apărare), fiind cea mai scurtă de la ZD până în capitala Coreei de Sud - Seul (44 km). Drept urmare, aceasta este inclusă în zona de responsabilitate a Armatei a 3-a cea mai puternică din punct de vedere al efectivelor şi al înzestrării tehnice. Întrucât pe această direcţie, comunicaţia SEUL-PANMUNJON este singura cale terestră de acces, pentru apărarea acesteia s-au luat măsuri deosebite, amenajându-se: 8 - 10 aliniamente antitanc; sisteme complexe de baraje antitanc; dispozitive explozive antitanc şi antipersonal; lucrări grele de fortificaţii (cazemate); sisteme de canale (de irigaţii) care în situaţii de criză permit inundarea zonei respective. 401

Un element specific ZD îl constituie cele trei tunele practicate pe sub aceasta de către forţele nord-coreene, lungi de câţiva km., la o adâncime variind între 50 - 100 m, toate direcţionate către SEUL. Al treilea, descoperit în anul 1978, are ieşirea la suprafaţă la sud de localitatea PANMUNJON, având capacitatea de trecere de aproximativ o divizie (30.000 militari echipaţi şi cu armament greu) pe oră. Acest lucru permite, în situaţii de criză, întoarcerea apărării organizate pe ZD sau deplasarea rapidă către SEUL. În cadrul ZCS, în sălile de conferinţe au loc întruniri ale: - Comisiei Militare de Armistiţiu (CMA) - formată din 5 membrii de fiecare parte: nordul (4 coreeni, 1 chinez); sudul (1 american, 1 englez, 2 sud-coreeni, 1 prin rotaţie din ceilalţi membrii ai comandamentului Naţiunilor Unite CNU - Canada, Thailanda, Filipine); - secretarilor CMA - pentru discutarea încălcărilor minore; - comandanţilor reprezentanţilor forţelor care asigură paza ZCS; - reprezentanţilor celor două state coreene pentru dialoguri interguvernamentale sau ale organizaţiilor neguvernamentale. De-a lungul celor 54 de ani de ZCS de la încheierea Armistiţiului, ZD şi ZCS şi-au demonstrat importanţa lor, alături de cele două comisii şi de Forţele de Securitate ale Comandamentului ONU reuşind să menţină securitatea şi stabilitatea în Peninsula Coreea, 402

cu toate că între cele două state coreene au avut loc numeroase incidente şi momente de tensiune. 11.3. Criza Hong Kongului Zona deţine câteva recorduri: la Kowloon se înregistrează cea mai mare densitate de pe glob (200.000 locuitori/Km pătrat), iar alături de câteva regiuni din sud-estul Asiei a înregistrat în ultimii douăzeci de ani un boom economic ce a făcut să se vorbească despre acestea ca despre “micii dragoni”. Hong Kong-ul este, de asemenea, una dintre puţinele ţări aproape lipsite de agricultură, impunându-se pe piaţa mondială prin câteva industrii de vârf cu mare trecere: electronice, aparatură foto, ceasornicărie, jucării, textile. Pescuitul este una dintre ramurile economice dezvoltate. Prosperitatea economică vine şi dintr-o activitate financiară intensă. Insula Hong Kong90 care aparţinea Chinei, a fost cedată în 1842 Marii Britanii - unul dintre preţurile plătite de China în prima confruntare Teritoriul retrocedat, la 1 iulie, Chinei, cunoscut sub numele de Hong Kong, este constituit din insula cu acelaşi nume şi alte câteva insule din Golful Canton şi peninsula Kowloon, şi este supranumit “micu]ul tigru asiatic”. Este o suprafaţă de 1.045 Km pătraţi, populată de 5.755 de mii de locuitori, în propor]ie de 98% chinezi, restul fiind europeni, filipinezi, indieni, americani. Capitala este ora[ul Victoria (1,1milioane de locuitori). 90

403

cu marile puteri europene, Marea Britanie şi Franţa, cunoscută sub numele de “războiul opiumului”. La mijlocul secolului trecut, cele două state europene, aflate în căutare de pieţe de desfacere a mărfurilor lor, au impus Chinei să-şi deschidă porturile. Tratatul de pace încheiat la Nankin, după doi ani de lupte, prevedea acces liber pentru produsele europene în cinci porturi chineze şi cedarea insulei Hong Kong către coroana britanică. Ulterior, teritoriul britanic Hong Kong, declarat colonie în 1843, aveau să i se adauge şi celelalte insule menţionate mai sus, precum şi peninsula Kowloon şi anume, aceasta se va întâmpla, la terminarea celui de-al doilea război al opiumului (“horă” în care a intrat şi Rusia), în 1860. Tot atunci, zona denumită “Noile teritorii” avea să fie închiriată Marii Britanii pentru 99 de ani. Evoluţia Hong Kong-ului a stat sub semnul civilizaţiei britanice, în timp ce “patria mamă” şi-a urmat drumul ei lent şi tradiţional, îngreunat de rivalităţile cu japonezii, vechi de secole, la care s-au adăugat cele decurgând din implicarea în conflagraţiile mondiale. Aşa se face că astăzi comparaţia este în favoarea micului teritoriu căruia Republica Populară Chineză îi garantează prosperitatea (formele de organizare economică) şi un anumit grad de autonomie, după ce îl va vedea “la sânul său”. Proclamată la 1 octombrie 1949, R.P.Chineză nu a avut drepturi recunoscute de Organizaţia Naţiunilor Unite multă vreme. 404

Odată dobândite aceste drepturi, la 25 octombrie 1971, una dintre “temele” constante susţinute de diplomaţia chineză a fost revendicarea Hong Kong-ului. Guvernul chinez a formulat limpede, la 8 martie 1972, pretenţia că acest teritoriu ocupat de autorităţile britanice este parte integrantă a teritoriului său, care îi revine de drept. Dar abia peste doisprezece ani, de îndelungi demersuri şi dueluri diplomatice, R.P.Chineză si Marea Britanie au ajuns să semneze o “Declaraţie comună” (19 decembrie 1984) care stipulează că autoritatea asupra Hong Kongului va fi exercitată, cu începere de la 1 iulie 1997, de către China. În baza aceluiaşi document, vechiul tip de administraţie (guvernatorul numit de Regina Marii Britanii, care conducea Consiliul Executiv şi Consiliul Legislativ) va fi înlocuit cu o formă de guvernare impusă după regimul de la Beinjing, care garantează relaţiile economice şi sociale la nivelul lor de la 1 iulie 1997. Portretului reginei Marii Britanii i – a luat locul chipul unui personaj autohton. 11.4. Criza Taiwanului Problema Taiwanului91 reprezintă, de mai Suprafa]a> 36.000 km2 Popula]ie> 21 milioane locuitori: taiwanezi (descenden]i ai chinezilor care au emigrat din provinciile Fujian şi Guangdong în secolele XVIII şi XIX)- 84%; chinezi (sosiţi în insulă în anii celui de-al doilea război mondial) -14%; indigeni (polinezieni) - 2% 91

405

bine de patru decenii, cea mai importantă şi mai sensibilă parte a relaţiilor chino-americane. Se ştie că în urma războiului civil izbucnit ;n China după cel de-al doilea război mondial, forţele naţionaliste conduse de generalul Cian Kai-shek (jiang Jieshi), înfrânte pe continent de Armata Populară de Eliberare (comunistă) s-au retras în insula Taiwan (sau Formosa, aşa cum o botezaseră navigatorii portughezi înainte de 1600). Insula fusese recuperată de statul chinez după 1945, ca urmare a înfrângerii Japoniei. Cât a trăit, Cian Kai-shek a fost ales mereu “preşedinte” al Republicii China, adică Taiwanul, care a reprezentat naţiunea chineză la ONU şi în Consiliul de Securitate, fiind protejat de S.U.A. angajate în stoparea extinderii comunismului în Asia, cu rezultatul Limba oficială: dialectul mandarin al limbii chineze Religii: o mixtură între daoism, confucianism şi budism-93; creştini (majoritatea romano-catolici)-4,5%; musulmani - 1 %< altele - 1,5% Partide politice: Kuomintang (KMT, Partidul Naţionalist), singurul partid legal din Taiwan pân\ în 1989, Partidul Democratic Progresist (DPP), principalul partid de opozi]ie, Partidul Social-Democrat Chinez (CSDP), Partidul Muncii (LP) Forţe armate (1997): 376.000 militari din care 240.000 trupe de uscat 68.000 aviaţie, 38.000 marină, 30.000 infanterie marină. Buget militar (1997)> 11,3 miliarde $ reprezent=nd 25% din bugetul naţional. 406

cunoscut al intervenţiilor în peninsula coreeană şi Indochina. În 1954, S.U.A. semnează cu guvernul naţionalist din Taiwan un tratat de apărare reciprocă prin care Statele Unite se angajau să treacă la acţiuni punitive împotriva regimului comunist de la Beijing în cazul în care acesta ataca Taiwanul. Ca urmare a deschiderii promovate de administraţia Nixon, Republica Populară Chineză va lua în 1971 locul Taiwanului în Consiliul de Securitate al ONU. În fapt, ambele guverne, de la Beijing şi Taipei, susţineau, atunci ca şi acum, că reprezintă “părţi” ale aceleaşi patrii. S.U.A. continuă să susţină Taiwanul, în baza tratatului din 1979, şi îi vând arme “cu caracter defensiv” avertizând, totodată, regimul de la Beijing că doreşte ca viitorul insulei să fie stabilit în mod paşnic. Folosirea forţei ar putea constitui o “serioasă îngrijorare”, ceea ce în limbaj diplomatic sună destul de sugestiv. De altfel, liderii chinezi au putut verifica reacţia alegerilor prezidenţiale câştigate de Lee Teng-Hui - primul taiwanez nativ ce ocupă această funcţie. Republica Chineză a programat manevre navale în strâmtoarea ce desparte Taiwanul de continent, menite să descurajeze curentul independist din insulă. Acest gen de manevre a obligat S.U.A. să trimită în zonă două portavioane pentru a supraveghea spaţiul maritim al insulei. Ambele părţi implicate au tras concluziile necesare din acest incident. Pe de-o parte, Taipeiul şi Washingtonul au înţeles că regimul de la Beijing e dispus să intervină militar dacă veleităţile de 407

independenţă ale Taiwanului sunt încurajate. Pe de altă parte, China a realizat că S.U.A. nu vor susţine Taiwanul în cazul în care acesta va opta pentru independenţă, dar va interveni în cazul în care un eventual atac al Chinei se va produce fără a exista o provocare în acest sens. Problema independenţei Taiwanului este un serios motiv de îngrijorare pentru stabilitatea Asiei de Sud-Est. Sunt însă diferite moduri de a defini independenţa acestei insule. Guvernul naţionalist de la Taipei acceptă principiul unei singure Chine, dar nu recunoaşte legimitatea guvernului de la Biejing, apreciind că după 1949 China a fost divizată în două entităţi politice. Republica China a fost prima, iar aceasta nu şi-a pierdut niciodată suveranitatea. Taiwanul nu are intenţia de a fi o provincie întro Chină condusă de la Biejing. Formula “o ţară, două sisteme”, aplicată deja cu succes în cazul Hong Kong-ului, nu pare să-i încânte pe liderii de la Taipei. “Aceasta nu se va întâmpla niciodată cu Taiwanul”, spune John Chang, secretar general al Partidului Naţionalist (Kuomintang). Noi nu suntem Hong Kong, o colonie britanică ce nu şi-a putut decide propriul viitor. Aici există o conducere care a fost aleasă. Discuţiile purtate de cele două părţi reflectă mai degrabă agende de lucru diferite. Taiwanul este gata să accepte o seamă de acorduri privind pescuitul, imigrările ilegale sau contrabanda cu droguri. :nsă Beijingul este nerăbdător să pună la punct legături directe cu 408

Taiwanul, aeriene şi maritime ca primi paşi pe calea unificării. Chiar în sondajele de opinie, aproape 84% din populaţie se consideră taiwaneză. Numai 14% susţin că sunt chinezi. Cei mai multi analişti apreciază că, dacă nu ar simţi în permanenţă în spate suflarea fierbinte a Chinei, locuitorii insulei ar opta imediat pentru o independenţă de jure. Dar şi aşa statutul insulei este, din punct de vedere politic, echivalent cu independenţa de facto, un proces a cărui ireversibilitate este accentuată cu fiecare an care trece, ceea ce nu poate să-i lase indiferenţi pe liderii de la Beijing. Noua carte albă a apărării, de curând publicată în China, este un sever avertisment la adresa Washingtonului şi a celorlalte ţări care continuă să vândă arme Taiwanului. Într-un articol din revista Defense news, se arată că noua carte albă afirmă răspicat faptul că Taiwanul este o problemă internă a Chinei care nu poate face obiectul unui amestec străin. În plus, China nu renunţă la utilizarea forţei pentru a readuce republica rebelă la matcă. Documentul mai subliniază necesitatea unei alternative la rolul conducător al S.U.A. în zona Asia-Pacific, apreciindu-se că “hegemonismul rămâne principala sursă a ameninţărilor la adresa păcii şi stabilităţii în lume. Menţinerea păcii impune abandonarea mentalităţii specifice războiului rece şi adoptarea unui nou concept de securitate”. Taiwanul mizează însă, în raport cu giganticul său concurent teritorial şi demografic, pe accelerarea avansului său tehno-economic şi 409

întărirea sistemului politic democratic, multipartidist, pe conturarea unei identităţi proprii. În fine, mizează pe speranţa că o nouă generaţie de politicieni, eliberată de constrângerile ideologice, va găsi calea spre înţelegere, spre definirea unui mod de convieţuire unanim acceptat. Paradoxal este faptul că Taiwanul, care, în multe privinţe, poate fi socotit creaţia Statelor Unite, a devenit o problemă spinoasă pentru Washington, căci evoluţia Taiwanului spre independenţă ar putea constitui scânteia capabilă să arunce în aer stabilitatea Asiei de Sud-Est. Moment în care S.U.A. vor trebui să decidă dacă statutul Taiwanului are vreun viitor. 11.5. Criza Timorului Oriental “Timorul de Est (14925 km2 şi 600.000 locuitori) ocupă partea de răsărit a acestei insule, precum şi enclava Ocussi-Ambeno din Timorul de Vest şi insulele Paulo-Giaco şi Atauro. Timorul de Est este ocupat de portughezi ;n 1586 iar ;n 1613 se delimitează faţă de Indiile Olandeze”92. În anul 1859 Timorul de Est este denumit Timorul Portughez. În 1946, partea vestică a insulei intră în componenţa Indoneziei în timp ce Portugalia declară Timorul de Est în 1963, provincie de peste mări, acordându-i autonomie ;n 1973. Organizaţia Naţiunilor Unite, în baza capitolului XI al Cartei l-a considerat teritoriu Giurcineanu,C., Statele pe harta lumii, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pag. 480. 92

410

neautonom. În 1974 Portugalia hotărăşte acordarea independenţei Timorului începând cu anul 1978, însă, în noiembrie 1975, Frontul Revoluţionar pentru Independenţa Timorului (FRETELIM) proclamă unilateral independenţa sub numele de Republica Democratică a Poporului din Timorul de Est. Ca răspuns la acest act, o lună mai târziu (decembrie 1975) trupele indoneziene ocupă capitala Dili (60.000 de locuitori) iar la 17 august 1976 o include în componenţa Indoneziei ca cea de-a 27-a provincie, anexiune însă nerecunoscută de ONU. Organizaţiile internaţionale arată că, după invazia din 1975 aproximativ 200.000 de oameni au fost masacraţi din totalul de 800.000 de locuitori. Aflat ;ntr-un nou val de tensiune după căderea dictaturii lui Salazar, Timorul Oriental doreşte un destin liber după răsturnarea în mai 1998 a preşedintelui Suharto. Regimul moştenitorilor condus de Habibie nu are resurse de a se angaja ferm ;ntr-o problemă de o asemenea importanţă istorică şi nu poate substitui atitudinea parlamentului. La 30 august 1999, Naţiunile Unite au organizat un referendum, cu prilejul căruia populaţia din Timorul Oriental s-a pronunţat ;n procent de 78,5 la sută ;n favoarea independenţei faţă de Indonezia (reamintim că fosta colonie portugheză a fost anexată unilateral de Indonezia în 1976). Anunţarea rezultatelor scrutinului a declanşat un nou val de violenţe. Soldaţii şi miliţiile pro-indoneziene au procedat sistematic la deportări ale 411

populaţiei şi au distrus multe oraşe, inclusiv capitala Dili. Trupele Indoneziene şi-au incendiat cazărmile şi sediile pe măsură ce s-au retras, urmărind ;n mod deliberat tactica pustiirii şi incendierii locurilor pe care le-au părăsit. În această situaţie, ONU a hotărât trimitirea unei forţe multinaţionale condusă de Australia care a intrat în Timorul Oriental pe 20 septembrie 1999 şi în scurt timp a stopat, pentru moment, violenţele miliţiilor proindoneziene. Ca urmare, Indonezia a transferat oficial, responsabilitatea ;n privinţa asigurării securităţii ;n Timorul de Est, Forţei internaţionale de pace, mandatate de Naţiunile Unite (INTERFET). O parte dintre activităţile vizând asigurarea securităţii, ;n special ;n ceea ce priveşte comunicaţiile şi aeroportul rămân, potrivit termenilor acordului, de competenţa Indoneziei care ;şi păstrează ;n provincie, oficial, aproximativ 1500 de militari. Aceste trupe vor rămâne în Timorul de Est până când Adunarea Poporului de la Jakarta anulează actul de alipire a Timorului de Est la Indonezia. Consiliul de Securitate al ONU a autorizat în luna octombrie 1999 instaurarea unei administraţii a Naţiunilor Unite ;n Timorul Oriental, înzestrată cu puteri civile semnificative şi sprijinită de un efectiv de 9000 de “căşti albastre” pentru a conduce timp de 2-3 ani teritoriul respectiv spre independenţă. Cei 15 membri ai Consiliului de Securitate au adoptat în unanimitate Rezoluţia 1272 care îl autorizează pe secretarul general al ONU, Kofi 412

Annan, să instituie Administraţia Tranzitorie a ONU ;n Timorul Oriental (UNTAET). La rândul său, Annan a numit un ;nalt responsabil al ONU ;nsărcinat cu probleme umanitare, brazilianul Sergio Vieira de Mello pentru a administra Timorul Oriental. Rezoluţia prevede desfăşurarea unei forţe de 8950 de “căşti albastre”, 200 de observatori militari, precum şi 1650 de poliţişti. :n câteva luni acestea vor lua locul forţei multinaţionale conduse de Australia. Aşa că naşterea unui nou membru al Naţiunilor Unite rămâne deocamdată o problemă de viitor dar ea nu poate fi stopată de armata indoneziană.

CAPITOLUL12. SURSE DE CONFLICT PE TERITORIUL AFRICII 12.1. Date istorico-geografice Africa depăşeşte ca întindere 30,3 milioane km2 iar sub raport demografic tinde spre 600 milioane locuitori. Pe aceste întinderi aparent monotone, contrastele fizico-geografice sunt 413

foarte accentuate şi sunt concentrate bogate şi variate resurse naturale: 80% din resursele mondiale de diamante, 79% cobalt, 61% aur, 33% crom, 27% platină, 12% petrol, 1/5 din potenţialul hidroenergetic, 17% din suprafaţa împădurită a planetei etc. Din punct de vedere etnic, regiunile nordice ale continentului sunt locuite în majoritate de albi (Africa albă), iar celelalte de negri (Africa neagră). Populaţiile băştinaşe, înainte de pătrunderea europenilor, au creat civilizaţii locale dintre cele mai originale. Încă din antichitate şi mai târziu, după aceea au apărut state bine organizate, ca cele din Egiptul de jos, Cartagina, Aksum, Ghana, Ethiopia, Mali, Congo. Primele forme de colonialism pe pământul african le-au iniţiat arabii, înainte de secolul al VIII-lea, odată cu extinderea stăpânirii lor în Africa de Nord şi pe ţărmul Oceanului Indian. Vreme de câteva secole ei au comercializat pe acest continent unele produse rare (aur, fildeş, mirodenii) precum şi sclavi. Colonialismul european s-a înfiinţat dinspre vest, prin Oceanul Atlantic, mai întâi prin portughezi (la începutul secolului al XV-lea) apoi prin spanioli, englezi, francezi şi alte popoare europene. După cel de-al II-lea război mondial, prăbuşirea colonialismului a devenit inevitabilă şi accelerată începând din anul 1960. Ziua de 25 Mai 1960 a fost proclamată “Ziua eliberării Africii”. Acesta a fost ultimul continent

414

care a ieşit de sub dominaţia europeană. 93 Încă de la sfârşitul războiului, fostele colonii italieneşti au primit asigurarea din partea ONU că vor deveni curând independente. Libia a obţinut independenţa în octombrie 1951. Franţa şi-a părăsit teritoriile coloniale în două etape: Africa de Nord între 1956 (Tunisia şi Marocul) şi 1962 (Algeria, după un război de opt ani), teritoriile sale subsahariene şi Madagascarul în 1960. Africa britanică a devenit independentă între 1954 (Ghana, odinioară Coasta de Aur) şi

Cele două mari zone de colonizare erau Asia Meridională şi Africa. Decolonizarea a avut loc pe regiuni geografice. Mai întâi, Orientul Mijlociu: englezii trebuiau să renunţe la păstrarea unei influenţe asupra Egiptului şi Irakului state oficial independente din 1922 respectiv, 1932; ei renunţă la mandatul pe care îl aveau asupra Transiordaniei 1946 şi asupra Palestinei în 1948. Cât despre Franţa ei au trebuit în 1946 să acorde independenţă Siriei şi Libanului. În Asia Meridională erau implicate trei puteri europene: Anglia, Franţa şi Olanda. Atât în Indiile olandeze cât şi în Indochina însă, puterile na]ionale au profitat de efectele celui de al II-lea război mondial ca să preia conducerea. Confruntate cu puternice riposte na]ionale puterile europene au fost nevoite să recunoască independenţa acestor colonii. 93

415

în 1964 (Malawi, odinioară Nyasaland şi Zambia, fost Rhodezia de Nord). Belgia a renunţat la Congo în 1960. Singură Portugalia a luptat mai acerb pentru teritoriile sale coloniale, astfel încât Angola şi Mozambicul şi-au cucerit independenţa după lupte îndelungate în anul 1975. În mai puţin de douăzeci de ani, Europa şi-a părăsit domeniile coloniale din întreaga lume. În urma acestor memorabile evenimente, harta politică a Africii a suferit prefaceri fundamentale prin apariţia a numeroase state noi cărora li s-a deschis drumul spre afirmare pe plan continental şi internaţional. Au luat fiinţă numeroase grupări subregionale de cooperare şi colaborare. Astfel la 21 mai 1970 s-a constituit la Bamano (Republica Mali), Comunitatea Economică a Africii Occidentale. (C.E.A.O.), iar în februarie 1976 s-a constituit Uniunea Parlamentelor Africane. În 1975 s-a desfăşurat, sub auspiciile Comisiei Economice a ONU, Conferinţa miniştrilor africani ai industriei pentru Africa în vederea organizării unor programe de dezvoltare industrială în ţările continentului. Pe teritoriul Africii se găsesc 51 de state din care 45 continentale şi şase ţări insulare. Acestea sunt grupate teritorial peste marile regiuni geografice ale continentului astfel: Statele din Africa de Nord, cu litoral spre Marea Mediterană; parţial spre Oceanul Atlantic şi Marea Roşie; statele din Africa Occidentală cu 416

deschidere către Oceanul Atlantic; cele din Africa Orientală cu deschidere spre Marea Roşie şi Oceanul Indian; statele din Africa de Sud, cu deschidere spre Oceanul Atlantic şi Indian. 12.2. Tendinţe geopolitice şi geostrategice Interesele geopolitice şi geostrategice care converg spre acest continent amplifică în prezent situaţia politică, economică şi socială extrem de complexă. Regiunea adăposteşte cele mai sărace, mai bolnave şi mai periculoase conflicte interetnice din lume. Marea majoritate a cercetărilor istoriei şi culturii acestui continent nu au recunoscut o civilizaţie Africană definitorie. Nordul continentului şi coasta sa de est aparţin civilizaţiei islamice. Din punct de vedere istoric, Etiopia a constituit o civilizaţie de sine stătătoare. Aceasta este izolată din punct de vedere cultural datorită limbii sale predominante, amharica, scrisă într-un alfabet etiopic şi a religiei sale cea ortodoxă coptă. Istoria sa este imperială şi există o diferenţiere religioasă faţă de popoarele înconjurătoare, în mare parte, musulmane. În această zonă expansiunea europeană a impus unele elemente de civilizaţie occidentală. În Africa de Sud, colonialiştii olandezi, francezi şi apoi englezi au creat o cultură europeană cumulativă şi fragmentată. În cea mai mare parte, la sud de Sahara, a fost adus şi impus creştinismul. Pretutindeni în cadrul identităţilor tribale se confruntă elemente din civilizaţia 417

adusă din occident şi cele din identitatea africană. La sud de Sahara se menţin diferendele dintre state şi datorită modului diferit în care aceste state sunt influenţate de marile puteri. Capacitatea de comuniune a statelor din Africa de Sud-Sahariană în jurul unui stat nucleu a fost limitată de faptul că unele state sunt vorbitoare de limbă franceză, iar altele de limbă engleză. Occidentul a sprijinit mai intens două state (Coasta de Fildeş şi Nigeria), pentru a deveni state nuclee potenţiale însă, dezbinarea acestora, corupţia masivă, instabilitatea politică, guverne represive şi problemele economice au limitat drastic capacitatea şi prestigiul acestora de a juca un rol important în zonă. Toate speranţele de a se forma un lider în sudul Africii sunt legate de statul Africa de Sud. Prin potenţialul său economic mult mai ridicat în comparaţie cu cel al altor ţări africane, prin capacitatea militară, resursele sale naturale, tranziţia paşnică şi negociată spre regimul democratic, precum şi prin sistemul sofisticat de conducere al albilor şi negrilor, această ţară are şanse să devină în mod clar liderul Africii de influenţă engleză şi un posibil viitor lider pentru toată Africa, Sud- Sahariană. Fundamentele sistemului statului african modern – inviolabilitatea graniţelor şi neamestecul în treburile interne, vor fi tot mai ameninţate mai ales atunci când problemele interne vor conduce la conflicte cu statele 418

vecine. Totodată, statele sunt puternic afectate de lungi şi crude războaie civile. În Sudan, războiul civil s-a purtat timp de decenii între musulmanii din nord şi creştinii majoritari din sud. Aceeaşi divizare a maltratat populaţia nigeriană şi a stimulat un mare război de secesiune la care, s-au adăugat, lovituri de stat, rebeliuni şi alte violenţe. În Tanzania partea continentală antimist – creştină şi insula Zanzibar arab-musulmană au avut tendinţe aparte, Zanzibar alăturându-se în secret, în 1992, Organizaţiei Conferinţei Islamice pentru ca să se retragă în 1993 (convinsă de Tanzania). Aceeaşi divizare creştin-musulmană a generat tensiuni şi conflicte în Kenya. În centrul Africii, Etiopia majoritar creştină şi Eritreea musulmană s-au separat în 1993. Tensiuni şi conflicte interetnice au avut loc şi sunt încă întreţinute în Somalia şi Algeria. În aceste condiţii geopolitice s-au implicat marile puteri, dar şi Organizaţia Unităţii Africane precum şi alte organizaţii regionale.Cu toate aceste intervenţii de menţinere a păcii este puţin probabil ca în viitor să asistăm la o structurare a statelor africane în unităţi etnice omogene.Succesul principalelor state africane şi al organizaţiilor interstatale va continua să depindă de ajutorul militar şi financiar acordat de puterile externe, în principal, de SUA şi Franţa, precum şi de exporturile de produse africane primare. Va fi necesară o acţiune sporită a liderilor regionali africani pentru reducerea potenţialului generator de violenţă. 419

În caz contrar, perspectivele favorabile instabilităţii, valuri de refugiaţi, foamete, conflicte sângeroase, vor creşte. Probabil Nigeria şi Kenya nu vor putea avea potenţialul de a juca un rol de lideri în regiunile lor. Spre deosebire de acestea, Africa de Sud va fi în mod aproape sigur un lider regional de succes, capabil să folosească pârghii diplomatice, politice, economice şi militare care vor fi folosite cu eficienţă la instaurarea ordinii în sudul Africii.

CAPITOLUL 13. 420

TENDINŢE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE CE SE MANIFESTĂ PE TERITORIUL AMERICII LATINE ŞI ÎN ZONA CARAIBELOR 13.1. date istorico geografice America Latină ocupă partea continentală care se; întinde la sud de Rio Grande, de la graniţa Mexicului cu SUA. în cuprinsul ei intră extremitatea meridională a Americii de Nord, America Centrală (istmică şi insulară) şi America de Sud în întregime, totalizând 20,6 milioane km2 (48,8% din suprafaţa continentului şi 51,1% din uscatul lumii) şi o populaţie de 349 milioane locuitori (59% din cea a Americii şi 8,2% din totalul mondial). După aşezarea lor geografică, statele din America Latină sunt grupate astfel: Statele Unite Mexicane, Statele din America Centrală (istmică şi insulară) şi statele din America de Sud. Statele Unite Mexicane (1.972.547 km2, 69,4 millioane locuitori); şi desfăşoară teritoriul în extremitatea sudică a Americii de Nord, de la Rio Grande del Norte până la zona Istmului Tehuantepec şi peninsula Yucatan. În epoca precolumbiană, civilizaţia mexicană a culminat în veacurile XIV-XV odată cu crearea imperiului aztec, contemporan cu cel al incaşilor din zona platourilor andine. După supunerea sa de spanioli, în 1519-1521, ţara a fost transformată în colonie timp de trei secole până când, în 1824; şi obţine independenţa sub forma unei republici federative. În anul 1845, SUA anexează Texasul, iar între 1846-1848, în timpul conflictului militar dintre aceste ţări, 421

înglobează alte teritorii din bazinul fluviului Colorado până pe ţărmul Oceanului Pacific, stabilindu-se graniţele actuale ale ţării. Rămas mult timp în urmă în dezvoltarea economică, Mexicul este sprijinit intens de SUA în dezvoltarea economică. America Centrală formează puntea între cele două subcontinente, America de Nord şi America de Sud. Legătura este asigurată atât de istmul format de fâşia de pământ întinsă între Peninsula Yucatan şi Panama, cât şi de grupul de insule care despart Oceanul Atlantic de Golful Mexic şi Marea Antilelor. Partea continentală constituie America Centrală istmică iar cealaltă America Centrală insulară. Statele şi teritoriile din America Centrală istmică sunt: Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama. Până în 1821, când şi-au obţinut independenţa, aceste republici au fost colonii spaniole. Zona Canalului Panama (1432 km2, 45.000 locuitori) a primit statut de rezervaţie a SUA prin tratatul HayBuran-Varilla semnat la 18 noiembrie 1903 prin care americanii şi-au asigurat stăpânirea asupra acestei zone contra unei îndemnizaţii de 10 milioane de dolari şi a unei rente de 250.000 dolari anual, acordate statului panamez. Oficial, Canalul a fost inaugurat 11 ani mai târziu, la 15 august 1914. După cel de-al doilea război mondial, guvernul panamez şi-a revendicat suveranitatea asupra acestei zone. Negocierile s-au încheiat în septembrie 1977 prin semnarea de către SUA şi Panama a două tratate, unul 422

privitor la canalul propriu-zis şi altul asupra neutralităţii sale permanente. Prin aceste tratate, intrate efectiv în vigoare la 1 octombrie 1999, SUA se obligă până la 31 decembrie 1999 să transfere eşalonat canalul şi zona adiacentă Republicii Panama. Statele şi teritoriile din America Centrală Insulară sunt: Republica Cuba, Jamaica, Republica Haiti, Republica Dominicană, Puerto Rico, Artigua-Barbuda, Dominica, Sfânta Lucia, Barbados, Grenada, Republica Trinidad-Tobago şi multe alte insule mai puţin importante din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. America de Sud înglobează cea mai mare parte din teritoriul Americii Latine. Statele din partea de vest au deschiderea spre Oceanul Pacific (cu excepţia Venezuelei) ocupând spaţiul din lungul munţilor Anzi, numite de aceea şi state andine (Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia şi Chile). Statele din partea de est cu litoralul spre Oceanul Atlantic (state atlantice) se grupează astfel: statele din platoul Guyanelor (Republica Guyana, Surinam şi colonia Guyana Franceză), statele din bazinul Amazonului şi Podişul Braziliei (Brazilia) şi statele din sudul golfului La Plata (Argentina, Uruguay, Paraguay). În zona golfului La Plata se găsesc câteva teritorii neautonome. Arhipelagul Malvine (Falkland: 12.000 km2, 2000 locuitori) este aşezat în Atlanticul de Sud, în dreptul Strâmtorii Magellan la o distanţă de 900 km de acesta. În 1816, Argentina obţine independenţa, iar peste 423

zece ani, în 1826, ocupă arhipelagul şi numeşte un guvernator. În 1833 argentinienii sunt izgoniţi de englezi care proclamă arhipelagul colonie. Disputa pentru stăpânirea lor continuă şi în prezent. În 1965, Consiliul de Securitate a recomandat părţilor implicate să reglementeze conflictul pe cale paşnică. Potrivit Cap. XI al Cartei ONU, arhipelagul este considerat teritoriu neautonom. La 2 aprilie 1982, insulele au fost ocupate de forţe militare argentiniene şi puse sub conducerea unui guvernator. Acest fapt a declanşat un conflict anglo-argentinian, cu pierderi de ambele părţi, care s-a; ncheiat pe 14 iulie 1982 când garnizoana argentiniană din Falkland s-a predat. Anglia şi-a restabilit administraţia asupra acestui teritoriu. Insulele au o poziţie strategică deosebită în Atlanticul de Sud fiind şi o bază de pescuit şi vânat maritim. În subsolul arhipelagului au fost descoperite şi rezerve de petrol puse în exploatare de către englezi. În insulele Georgia de Sud ataşate Arhipelagului Malvine locuieşte o echipă de englezi a Institutului de cercetări antarctice (“British Antactic Survey”). 13.2. Surse de risc şi de conflict Zona Caraibiană cât şi America Centrală se confruntă cu o serie de probleme care le definesc ca zone active din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Deşi unele probleme vechi privind securitatea statelor, disputele teritoriale şi diferendele asupra frontierelor există încă, principalele preocupări în regiune 424

sunt problemele sociale şi politice interne. Sfârşitul multora dintre conflictele militare a determinat modificări în structura, efectivele şi rolul forţelor armate precum şi extinderea controlului civil asupra instituţiilor militare. Cu toate acestea, stabilitatea într-o serie de ţări este ameninţată de tulburările etnice şi amplificarea violenţei, asociată, în principal, cu comerţul de droguri şi accesul neîngrădit al populaţiei la arme de calibru mic. Tensiunile dintre SUA şi Cuba sunt destul de mari, din februarie 1996, acestea manifestându-se la nivel politic. După ce subvenţiile sovietice au fost stopate, ; în 1992 şi 1993 Cuba s-a aflat pe marginea colapsului economic. Unii analişti susţin că acest fenomen a fost amplificat şi de embargoul (blocada) instituită de SUA împotriva Cubei încă din anul 1961. Pentru a face criza mai suportabilă, regimul de la Havana a permis investiţii străine în ţară, iar în 1993 a legalizat deţinerea de dolari de către cubanezi. Astfel dolarul devine a doua monedă a Cubei. Foarte mulţi cubanezi sunt dependenţi de sumele expediate din străinătate, în special de cei care au emigrat în Miami (SUA). Cuba, deşi independentă politic de sistemul politic american, devine cu fiecare zi tot mai dependentă de moneda SUA şi de sistemul economic mondial în care SUA reprezintă puterea dominantă. Fără susţinerea de către America a împrumuturilor de la FMI (Fondul Monetar Internaţional) şi Banca Mondială, este posibil ca destinul economic al Cubei să fie, ;n cel mai bun caz, asemănător 425

celui al vecinilor săi din Marea Caraibilor (Jamaica, Haiti, R. Dominicană, Puerto Rico). Paradoxal, insistenţa regimului de la Havana asupra idealului sacru al suveranităţii cubaneze, i-a aruncat pe cubanezi în situaţia de dependenţă economică de SUA. În ciuda acestor realităţi economice, conducerea politică a Cubei nu a adoptat legi privind liberalizarea economică şi cu atât mai puţin nu s-a gândit la o reformă politică. Este foarte probabil ca societatea cubaneză, după reforma politică (alegerile democratice) să se apropie şi mai mult de sistemul economic al SUA. În Haiti, continuă misiunea ONU (UNSMIH), dar trupele staţionate se vor reduce treptat. Această situaţie este rezultatul negocierilor politice şi financiare purtate în Consiliul de Securitate al ONU care a stabilit efectivele plătite din bugetul ONU, la 600 de persoane, celelalte fiind plătite din fonduri create prin contribuţii voluntare, în special, din SUA şi Canada. În ciuda progresului înregistrat în desfăşurarea alegerilor şi transferului autorităţii poliţieneşti de la ONU către guvernul haitian, instabilitatea persistă fiind alimentată de crimă şi corupţie. În America Centrală, crima, mai mult decât conflictul armat de origine politică, provoacă pierderi atât populaţiei civile cât şi forţelor armate. Aproape toate forţele din aceste regiuni sunt implicate în acţiuni de interzicere a comerţului cu droguri. Majoritatea statelor din zonă abordează problema drogurilor sub aspectul securităţii, în sensul că, statele 426

mici şi slabe sunt deosebit de vulnerabile în faţa puterii de corupţie a traficanţilor de narcotice care au arătat, în repetate rânduri, că pot atrage membri ai forţelor de securitate precum şi ai guvernelor, obţinând astfel controlul vital asupra populaţiei. Presiunile exercitate de SUA au obligat o serie de ţări să dispună tot mai multe mijloace militare ;mpotriva traficului de droguri (mijloace şi forţe din armată) pentru că acestea sunt mai oneste decât forţele de poliţie. În Nicaragua, fosta Armată Populară Sandinistă, denumită din 1995 “Armata Naţională a Nicaraguei”, a fost chemată să-i ;ndepărteze pe ocupanţii ilegali ai fermelor particulare. Observatorii au constatat, cu uimire, că aceste acţiuni în forţă ale armatei au trebuit să facă faţă mai multor proteste populare. Aceste revărsări spontane de nemulţumire nu au o tendinţă ideologică clară ci sunt generate de lipsa unor programe economice şi, mai ales, de absenţa efectelor de protecţie socială. Deşi ţările din zona Mării Caraibilor nu au avut probleme majore, dificultăţile economice cu care se confruntă aceste state în prezent pot genera momente viitoare ceva mai grele şi pun sub semnul întrebării capacitatea viitoare a acestor democraţii de a evita astfel de explozii spontane de nemulţumire. În regiune, doar Guatemala continuă să se confrunte cu unele acte teroriste generate de Uniunea Revoluţionară Naţională Guatemaleză. În El Salvador atât forţele armate 427

cât şi fostele grupuri de luptă de guerilă au trebuit să se adapteze situaţiei din zonă. Sunt puse în circulaţie un număr mare de arme uşoare care sunt folosite de grupuri criminale. În anumite zone, pierderile în rândul civililor sunt la fel de mari ca în timpul perioadelor de conflict. Încercările făcute de guvernele respective, asistate de ONU şi organizaţii neguvernamentale, de a reduce numărul de arme uşoare, nu a dat rezultate. În Mexic, colapsul monedei naţionale, influenţa rezultată, efectele nocive asupra clasei sărace, au creat un climat de tensiune în ciuda unor semne economice pozitive generate de ajutorul SUA. Deşi Mexicul se pare că va ieşi din criză, capacitatea de a contracara efectele negative ale acesteia este pusă sub semnul întrebării. Conflictul miliţiilor cu rebelii (EZLN Ejercito Zapatista de Liberacion Naţional) din provincia Chiapas s-a sfârşit, ;nsă este posibil ca această mişcare să continue urmărirea obiectivelor prin mijloace politice. Tulburările sunt mai frecvente în provinciile mexicane mai sărace ca Tabsco şi Guererro, fapt ce impune desfăşurarea unor forţe armate. În multe zone populaţia şi-a pierdut ;ncrederea în poliţia civilă iar în capitală şi câteva oraşe şefii poliţiei au fost înlocuiţi cu ofiţeri ai armatei. Forţele armate par să fie hotărâte să-şi continue rolul predominat nu numai ;n operaţiunile de asigurare a securităţii interne ;mpotriva grupărilor de guerilă cât şi ;n combaterea crimei organizate. 428

America Latină va fi cu siguranţă în vizorul geopolitic al SUA pentru următorii 10-15 ani. Pe lângă implicarea SUA, Mexicul şi Brazilia vor fi vocile dominante în determinarea ritmului şi a formei cooperării regionale şi integrării economice. O astfel de implicare are toate şansele de a asigura o bază solidă pentru dezvoltarea unor parteneriate bazate pe o problematică extinsă, cum ar fi comerţul şi investiţiile, transporturile, energia, cooperarea în domeniul apărării şi o bună guvernare. Deoarece multe din guvernele din regiune sunt încă împovărate de birocraţiile care nu fac casă bună cu înaintarea rapidă spre o lume tot mai complexă şi mai sofisticată tehnologic, organizaţiile regionale şi de afaceri; şi vor asuma un rol mai mare în societatea civilă. Regiunea va continua probabil să fie ameninţată de traficul de droguri şi crima organizată. Aceste organizaţii vor deţine în continuare capacitatea de a submina instituţiile guvernamentale, iar în unele cazuri, cum ar fi nordul Mexicului şi unele regiuni din Columbia, vor deţine funcţii chiar în guvernele locale. În Caraibe va exista în continuare perspectiva unor noi valuri de imigranţi din statele insulare învecinate. Între anii 1930-1980, liderii mexicani au urmat politici externe şi economice care au constituit provocări pentru interesele americane. În anii ’80 acest lucru s-a schimbat. Salinas a devenit reformatorul Mexicului promovând liberalismul economic occidental 429

(nord-american). Salinas a redus rapid inflaţia, a privatizat un mare număr de întreprinderi publice, a promovat investiţiile străine, a redus tarifele, a restructurat datoria externă, a lansat provocări în direcţia puterii sindicatelor, a crescut productivitatea şi a introdus Mexicul în Acordul de Comerţ Liber. Reformele lui Salinas au schimbat Mexicul dintr-o ţară latino-americană într-o ţară nordamericană. În prezent majoritatea elitelor politice, economice şi intelectuale ale lumii sunt în căutarea direcţiei nord-americane, de asemenea optează pentru realinierea culturală a Mexicului. Religia Mexicului este catolicismul, limba sa este spaniola, elitele sale au fost orientate spre Europa şi mai recent spre SUA. :n paralel cu strângerea relaţiilor cu SUA, continuă să existe îndoieli asupra capacităţii Mexicului de a adera la conceptele nord-americane de democraţie şi respectare a legii. Preşedintele Salinas a dat în mod conştient prioritate reformei economice şi occidentalizării faţă de reforma politică şi democratizare. Probabil, în viitor, statele din nord se vor integra mai mult în economia Statelor Unite, fapt ce va atrage mai multe investiţii externe directe, în timp ce statele din sud vor continua, probabil, să aibă probleme cu locurile de muncă şi creşterea veniturilor populaţiei. Departe de o stare prosperă şi o stabilitate politică şi economică, statele din America Latină şi zona Caraibiană vor continua să se confrunte cu multe probleme specifice ecestei zone 430

geostrategice. Fiind sub directa incidenţă a influenţei SUA, creşterea economică, consolidarea democraţiei şi cooperarea regională vor fi principalele tendinţe ce se vor manifesta în această zonă de interes american.

BIBLIOGRAFIE Caragea, A., Război în Golf- Dosar Secret , Ed. Nemira, Bucureşti, 2003 Brzezinski, Z., Marea tablă de şah, Traducere Ionescu, A., Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000 Callinicos, A., Egalitatea, Traducere Petrescu, A., Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 2001 Chomski, N., Hegemonie sau supravieţuire, Traducere Popescu , C., Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 2003 Fukuyama, F., Construcţia Statelor, Traducere Columbeanu, M., Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 2004 Gaudin, F., Marile Religii, Traducere Aronescu, S., Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1995 Guillochon, B., Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente, Traducere Popescu, L., Ed. Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2003 Harvei, D., Noul Imperialism, Traducere Tudor, G., Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2004 Hrist, P., Război şi putere în secolul 21, Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 2001 Hume, D., Eseuri politice, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2002 Korten, D., Corporaţiile conduc lumea, Traducere Carnafil, L., şi Puppa, N., Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 1995 431

Mayal, J., Politica mondială, Traducere Năstase, A., Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 2000 Ramonet, I., Geopolitica haosului, Traducere Banu, M., Ed. Doina, Bucureşti,1998 Toffler, A., Puterea în mişcare, Traducere Columbeanu, M., Ed. Antet, Filipeştii de Târg, 1995 Tsoukalis, L., Ce fel de Europă ?, Traducere Călinoiu, L., Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2005 Zamfirescu, V., 15 ani de tranziţie, Ed. România Liberă, Bucureşti, 2004

432