Criza Imperiului Roman de Rǎsǎrit între 1180 şi 1204, Cǎderea Comnenilor şi Cruciada a IV-a În anul 1180, Imperiul Romano-Bizantin, sau Romania (Ῥωμανία, Rhōmanía) cum era numit de locuitorii sǎi şi chiar în cronicile franco-latine, era încǎ la apogeul restaurǎrii Comneniene. În ciuda politicii controversate duse de Împǎratul Manuel I Comnen (1143-1180), care avusese parte şi de eşecuri considerabile, imperiul se întindea din Croaţia pânǎ în Cilicia (sud-estul Anatoliei), iar statele cruciaţilor, Principatul Antiohiei şi Regatul Latin al Ierusalimului, erau vasale. Dar, succesorul lui Manuel I, Alexius al II-lea (fiul lui Manuel I cu cea de a doua lui soţie, Maria din Antiohia) era minor (având 12 ani), iar astfel devenise regentǎ împǎrǎteasa Maria din Antiohia (deşi aceasta se chiar cǎlugǎrise). Însǎ, împǎrǎteasa nu era popularǎ deoarece provenea dintre normanzi, îl luase ca amant pe protosebast-ul Alexius Comnen (un nepot al lui Manuel I), şi îi favoriza pe occidentali (în special pe italienii proveniţi din Genova şi Pisa) stabiliţi în imperiu, cǎrora împǎratul Manuel I le acordase mai multe privilegii şi chiar le încredinţase anumite funcţii în administrarea imperiului. Curând (în februarie 1181), s-a format o conspiraţie în jurul primei fiice a lui Manuel I (din prima lui cǎsǎtorie cu Bertha din Sulzbach), respectiv Maria Comnen, sprijinitǎ de soţul ei, Cezarul Reiner de Montferat, care a încercat sǎ-l asasineze pe protesebast-ul Alexius Comnen. Dar complotiştii au fost depistaţi şi au fost nevoiţi sǎ se refugieze şi baricadeze în catedrala Hagia Sophia (care este de fapt dedicatǎ lui Iisus Hristos, Sfânta Înţelepciune a lui Dumnezeu), fiind sprijiniţi de Patriarhul Teodosie, de mercenari georgieni si italieni, şi de o parte din populaţie. Timp de douǎ luni au stat baricadaţi, dar s-au predat dupǎ ce li s-a oferit amnistie. Între timp, a început o rebeliune în Paflagonia, condusǎ de Andronic Comnen (un unchi al lui Manuel I, care fusese încurajat şi de Maria Comnen). Regele Ungariei Bela al III-lea cucerise Croaţia, Bosnia si Dalmaţia, conducǎtorul sârb Ştefan Nemanja şi-a proclamat independenţa (în timpul lui Manuel I, Serbia fusese vasalǎ), în Anatolia turcii selgiucizi, conduşi de Kilij Arslan al II-lea, au cucerit
teritorii din sudul şi vestul Anatoliei, iar regele Armeniei Mici (din zona Ciliciei), Ruben al III-lea, i-a alungat pe romani din Cilicia. La scurt timp şi statele cruciaţilor şi-au proclamat independenţa. În 1182, Andronic Comnen va învinge o armatǎ trimisǎ împotriva lui şi va ajunge la Chalcedon (pe partea asiaticǎ a Bosforului), ceea ce va provoca o rǎscoalǎ în capitalǎ, care va duce la un masacru oribil al occidentalilor din Constantinopol (o comunitate de aproximativ 60000 de oameni, iar în acest conflict, capul unui cardinal decapitat chiar a fost legat de coada unui câine). Curând a intrat şi Andronic în capitalǎ, preluând regenţa. Iniţial o va trimite la mǎnǎstire pe împǎrǎteasa Maria din Antiohia (ea fiind de fapt deja cǎlugǎritǎ), dar mai târziu, suspectând-o de trǎdare (din cauza atacurilor lui Bela al III-lea din Ungaria, care era înrudit prin alianţa cu ea, şi chiar ocupase temporar oraşul Serdica/Sofia), Andronic îl va obliga pe Alexius al II-lea sǎ semneze execuţia acesteia. De asemenea, Cezarul Reiner de Montferat împreunǎ cu Maria Comnena au şfârşit la scurt timp dupǎ venirea lui Andronic, posibil otrǎviţi de oamenii lui. Peste puţin timp însǎ va începe încǎ o rebeliune în Anatolia (în jurul oraşului Niceea), aceasta fiind condusǎ de Teodor şi Isaac Angelus. Andronic Comnen va reacţiona prin a se proclama împǎrat (numindu-l co-împǎrat şi pe fiul sǎu, Ioan Comnen), iar omul sǎu, Ştefan Hagiochristophorites, îl va ştrangula pe împǎratul minor Alexius al II-lea Comnen. Andronic, care avea 65 de ani, o va lua de soţie pe Agnes-Ana a Franţei, care fusese pânǎ atunci logoditǎ cu Alexius al II-lea şi avea doar în jur de 11 ani. Romanii vor reuşi sǎ-i împingǎ pe ungurii înapoi spre Belgrad, iar în 1184 Andronic va învinge şi rebeliunea condusǎ de familia Angelus, Niceea fiind predatǎ de Isaac Angelus în schimbul amnistiei, dar Teodor Angelus va fi orbit dupǎ ocuparea oraşului Prusa (actuala Bursa din Turcia). Dar în ciuda cruzimii de care a dat dovadǎ, Andronic I a luptat şi împotriva corupţiei birocratice din administraţia imperialǎ, înlǎturând mai mulţi oficiali şi aristocraţi corupţi, iar marea parte a populaţiei nu prea a avut mari probleme în vremea lui (mai ales înainte de invaziile inamice), administraţia sa reuşind pentru o vreme chiar să contribuie la o creştere economicǎ. Vrând sǎ-şi mai reducǎ din inamicii externi, Andronic le va permite negustorilor veneţieni sǎ revinǎ în
Constantinopol, chiar promiţându-le compensaţii pentru confiscǎrile fǎcute de Manuel I în anul 1171. O nouǎ rebeliune va începe în 1185, când fostul duce al Ciliciei, Isaac Comnen (care la insistenţa mǎtuşii sale Teodora Comnen, aceasta fiind şi amanta lui Andronic, fusese rǎscumpǎrat de împǎrat de la armenii care cuceriserǎ Cilicia), se va proclama împǎrat în Cipru (însǎ în 1191, aceastǎ insulǎ va fi ocupatǎ în timpul cruciadei a III-a, de regele Richard I al Angliei, care o va da templierilor, iar aceştia i-au vândut-o lui Guy de Lusignan, şi abia dupǎ 1571 va mai reveni în controlul Constantinopolului, dar atunci fiind în control otoman). Alte conspiraţii care apǎruserǎ şi în Constantinopol, îl vor face pe Andronic sǎ devinǎ din ce în ce mai paranoic, iar acesta va începe sǎ aresteze şi mai mulţi aristocraţi supsectaţi. Pe fondul acestor condiţii, în iunie 1185, regele normanzilor din Sicilia şi sudul Italiei, William al II-lea, a iniţiat o invazie împotriva Romaniei (adicǎ a imperiului Romano-Bizantin), folosind ca pretext un fals pretendent care susţinea cǎ este Alexius al II-lea. Normanzii au ocupat Dyrrachium (al cǎrei guvernator, Ioan Branas s-a predat), şi fǎrǎ dificultǎţi majore au înaintat spre Tesalonic (care a fost atacat şi dinspre mare, de flota normandǎ). Andronic va pregǎti o armatǎ, dar neavând încredere în generalii sǎi, o va împǎrţi în cinci pǎrţi, fiecare având câte un general separat, care nu prea reuşeau să coopereze între ei. Ducele Tesalonicului, David Comnen, nu a reuşit sǎ organizeze o rezistenţǎ eficientǎ, şi s-a predat dupǎ ce Andronic Comnen a trimis ordine pentru înlǎturarea lui, iar Tesalonicului (care atunci era al doilea oraş al imperiului) a fost prǎdat cumplit de normanzi. Aceste evenimente dezastruoase i-au distrus prestigiul lui Andronic, care continua sǎ fie obsedat de comploturi, ordonând arestarea mai multor suspecţi. Însǎ, când în septembrie 1185, Ştefan Hagiochristophorites (omul lui Andronic, care se ocupase pânǎ atunci de eliminarea în mod brutal a mai multor suspecţi, motiv pentru care Niketas Choniates l-a poreclit Antichristophorites, adicǎ purtǎtor al lui Antihrist), a încercat sǎ-l aresteze pe Isaac Angelus (care fusese amnistiat mai înainte), acesta la omorât şi s-a refugiat în catedrala Sfintei Înţelepciuni.
De acolo, profitând şi de faptul cǎ Andronic nu era în capitalǎ atunci, a reuşit sǎ atragǎ o mulţime de partea lui şi s-a proclamat împǎrat. Andronic a revenit în capitalǎ, însǎ dupǎ ce a realizat cǎ nu mai are sprijin, a încercat sǎ fugǎ pe o barcǎ (împreunǎ cu soţia sa minorǎ), dar a fost prins. Rǎsculaţii l-au torturat pe Andronic într-un mod oribil timp de trei zile. Printre mai multe torturi groaznice, i-au tǎiat mâna dreaptǎ, i-au scos dinţii, i-au smuls pǎrul, i-au scos un ochi, i-au turnat apǎ încinsǎ pe faţǎ, a fost chiar plimbat prin hipodrom întors pe spatele unui mǎgar cu capul în jos, iar apoi, lovitura finalǎ i-a fost datǎ de doi italieni. Poate ar trebui amintit, cǎ în timp ce era torturat, Andronic şi-a adus aminte sǎ se roage, spunând încet de mai multe ori „Doamne, ai milǎ”, şi se pare cǎ a îndurat aceste chinuri cu multǎ calmitate. La scurt timp, şi fiul sǎu, Ioan Comnen, care se afla în Tracia, a fost omorât de trupele sale. Isaac al II-lea Angelus va da comanda armatelor imperiale lui Alexius Branas, un general destul de capabil, care va reuşi sǎ-i învingǎ pe normanzi, atacându-i prin surprindere în bǎtǎliile de lângǎ Mosynopolis şi Strymon, provocându-le pierderi destul de mari. Dupǎ aceastea, normanzii se vor retrage la Dyrrachium, dar romanii vor reuşi sǎ-i alunge şi de aici. Isaac a încercat sǎ restaureze pacea în imperiu, reuşind sǎ ajungǎ la nişte înţelegeri cu turcii selgiucizi şi cu ungurii (luând-o de soţie pe fiica regelui Bela, şi anume pe Margareta, care îşi va lua numele de Maria, dar Isaac a fost nevoit sǎ accepte pierderea Dalmaţiei, Croaţiei şi Bosniei). Isaac al II-lea a încercat sǎ recupereze şi insula Cipru de la Isaac Comnen, dar aceastǎ campanie a fost un eşec, din cauza unei noi intervenţi a flotei normande, care a atacat mai multe insule din Marea Egee. O altǎ problemǎ pentru imperiu va apǎrea când în anul 1186, din cauza taxelor destul de mari (puse de Isaac al II-lea pentru a-şi organiza o petrecere extravagantǎ la nunta sa cu Margareta-Maria), a început o rǎscoalǎ vlaho-bulgarǎ în partea nordicǎ a Balcanilor, condusǎ de fraţii Teodor (care îşi va lua numele de Petru, dupǎ ce s-a proclamat ţar) şi Ioan Asan, care foarte probabil erau de origine româneascǎ (însǎ, ar trebui menţionat faptul cǎ acest conflict nu a avut neapǎrat o dimensiune etnicǎ, românii şi bulgarii aflându-se în ambele tabere).
Iniţial, împǎratul a reuşit sǎ-i învingǎ pe rebeli, forţându-i sǎ se retragǎ la nord de Dunare, dar aceştia se vor întoarce, de dat aceasta având şi sprijinul cumanilor. Împǎratul l-a trimis iniţial pe sebastocrator-ul Ioan Angelus Ducas, care a reuşit sǎ obţinǎ câteva victorii minore, dar din cauzǎ cǎ a început sǎ comploteze împotriva împǎratului, a fost înlocuit cu cezarul Ioan Cantacuzenus, însă acesta nefiind obişnuit cu tacticile de tip gherilǎ (folosite de rebeli) a fost învins. Dupǎ acest eşec, Isaac al II-lea l-a trimis şi pe Alexius Branas sǎ se lupte cu rebelii, dar el s-a rǎsculat împotriva lui, proclamându-se împǎrat şi a atacat Constantinopolul, însǎ Isaac a reuşit sǎ-l învingǎ cu sprijinul lui Conrad de Montferat (pe care îl cǎsǎtorise cu sora sa, Teodora). Între timp, împǎratul fǎcuse şi o alianţǎ cu veneţienii cǎrora le-a restaurat privilegile anterioare şi le-a promis sǎ le plǎteasca despǎgubirile cerute. Isaac al IIlea a mai condus şi alte campanii împotriva rebelilor româno-bulgari. În toamna anului 1187, iar apoi în primǎvara lui 1188, dar deşi a avut unele succese, nu a reuşit sǎ obţinǎ o victorie decisivǎ şi a fost nevoit sǎ se retragǎ, deoarece mai începuse o nouǎ rebeliune în Anatolia, condusǎ de Teodor Mangaphas (care dupǎ ce va fi înfrânt se va retrage la turci). În anul 1189, Frederick I Barbarossa, împǎratul german care conducea o armatǎ pentru cruciada a III-a, a intrat pe teritoriile romane, ceea ce îl va alarma pe Isaac, iar sârbii şi rebelii vlaho-bulgari vor încerca sǎ ajungǎ la o alianţǎ cu Frederick împotriva Constantinopolului, însǎ acesta a refuzat. Totuşi, neavând încredere în intenţile lui Barbarossa, Isaac a încercat sǎ aranjeze o alianţǎ cu sultanul Saladin (care controla Egiptul, Siria şi Palestina) împotriva lui Frederick, dar dupǎ câteva confruntǎri în Tracia, între romani şi germani, Isaac al II-lea va ajunge pânǎ la urmǎ la o înţelegere cu Frederick, pe care îl va transporta în Anatolia. Barbarossa va trece prin teritoriul ocupat de turcii selgiucizi, şi va chiar reuşi sǎ ocupe capitala acestora, Iconium (sau Konya). Însǎ, Frederick Barbarossa se va îneca accidental în râul Saelph (sau Calycadnus) din Isauria (în sud-estul Anatoliei). Dupǎ ce a scǎpat de ameninţarea germanǎ, Isaac al II-lea a mai început alte expediţi împotriva româno-bulgarilor (reuşind pânǎ la urmǎ sǎ recupereze Varna, Anchialus şi Serdica/Sofia, care fuseserǎ pierdute anterior) şi deasemenea
împotriva sârbilor (recuperând valea Morava), în cele din urmǎ ajungând la un tratat cu conducǎtorul sârb Ştefan Nemanja, prin care Serbia a devenit din nou vasalǎ (cel puţin nominal), dar acest tratat includea şi o cǎsǎtorie între fiul lui Ştefan şi o nepoatǎ a lui Isaac, Evdokia. Împǎratul, a reuşit sǎ ajungǎ la un tratat şi cu noul rege al Siciliei Tancred, aranjând şi aici o cǎsǎtorie, între Roger, fiul lui Tancred, şi Irina, fiica lui Isaac. Dar, în Anatolia, au continuat sǎ aparǎ noi rebeliuni, conduse de mai mulţi pretendenţi (cum au fost doi pseudo-Alexius al II-lea, sau magnatul Teodor Mangaphas) care mai erau sprijiniţi şi de turci. În afarǎ de acestea, exista şi problema pirateriei din Marea Egee, ceea ce îl va convinge pe Isaac în anul 1192, sǎ restaureze şi privilegile comerciale ale genovezilor şi pisanilor, sperând ca aceştia sǎ-l poatǎ ajuta în problemele maritime. Însǎ, din fericire pentru romani, probleme interne aveau şi inamicii imperiului. Astfel, unul din fiii sultanului selgiucid, alfându-se într-un rǎzboi civil, îl va preda împǎratului pe Teodor Mangahpas. Au început sǎ aparǎ unele neînţelegeri şi între fraţii Asǎneşti, Petru (care se stabilise la Preslav) şi Ioan (care conducea de la Târnovo), iar atunci Isaac al II-lea va trimite o nouă armatǎ împotriva vlahobulgarilor condusǎ de unchiul sǎu, Constantin Agelus, însǎ acesta se va revolta şi se va proclama împǎrat la Philipopolis. În cele din urmǎ, acesta va fi trǎdat de oamenii sǎi şi orbit. În acest timp, românobulgarii s-au reorganizat, şi au început noi atacuri, iar în 1194, au obţinut o victorie importantǎ, împotriva armatei imperiale, lângǎ Arcadiopolis şi vor reocupa Serdica. Aceastǎ revenire a vlaho-bulgarilor, îl va obliga pe Isaac al II-lea, să apeleze pentru sprijin la Bela al III-lea, regele Ungariei. Însǎ, dupǎ ce a plecat în fruntea unei armate, în primǎvara anului 1195, când a ajuns în Tracia a cǎzut victimǎ a unui complot organizat de fratele sǎu, care se va proclama împǎrat, respectiv Alexius al III-lea Angelus, care îl va orbi pe Isaac al II-lea. Noul împǎrat a abandonat campania împotriva vlaho-bulgarilor, iar aceştia îşi vor continua raidurile prin Tracia şi vor mai învinge o armatǎ imperialǎ, lângǎ Serres, ceea ce va duce la consolidarea ţaratului româno-bulgar. Alexius al III-lea a trebuit sǎ se mai confrunte cu încǎ o rebeliune din Anatolia (în Bithynia), condusǎ de un alt pseudo-Alexius al II-lea (sprijint de turci), iar expediţile trimise împotriva lui au
eşuat. Acest pretendent a fost asasinat în 1196, dar turcii au continuat sǎ prade Anatolia romanǎ. În acelaşi an, Ioan Asan a fost omorât de nepotul sǎu Ivanko, care a ocupat capitala ţaratului, Târnovo, ceea ce a dat imperiului oportunitatea sǎ reînceapǎ o nouǎ ofensivǎ împotriva vlaho-bulgarilor, dar armata imperialǎ trimisǎ s-a revoltat, dându-i timpul necesar lui Petru Asan (fratele lui Ioan) sǎ recupereze Târnovo şi sǎ-l alunge pe Ivanko. În 1197, Petru a fost succedat la conducerea statului româno-bulgar de fratele sǎu, care se va dovedi a fi şi mai periculos pentru romani, anume Ioniţǎ Kaloyan (şi care va primi mai târziu recunoaşterea papalǎ ca „rege al bulgarilor şi valahilor” în schimbul acceptǎrii supremaţiei papale). În Occident, împǎratul german Henric al VI-lea (fiul lui Frederick I Barbarossa), care era înrudit prin alianţǎ cu Isaac al II-lea, şi care moştenise regatul normand din sudul Italiei, i-a cerut lui Alexius al III-lea un tribut de 360000 de hyperpyra, ca sǎ nu înceapǎ o invazie, iar în cele din urmǎ acesta a cǎzut de acord sǎ-i plǎteascǎ 115000 hyperpyra. Însǎ la scurt timp, Henric al VI-lea a murit, iar fratele sǎu care l-a succedat, Filip de Svabia (care era cǎsǎtorit cu fiica lui Isaac al II-lea), deşi era mai ostil decât Henric, a fost ocupat cu un rǎzboi civil german. Totuşi, temându-se de un atac naval, Alexius al III-lea va decide în 1198 sǎ reînnoiascǎ alianţa cu veneţienii ( pe care o abandonase anterior). Împǎratul îl va trimite împotriva vlaho-bulgarilor pe Ivanko (care şi-a luat numele de Alexius dupǎ ce s-a cǎsǎtorit cu nepoata lui Alexius al III-lea), dar acesta se va rǎscula şi el în anul 1199, şi va învinge o armatǎ romanǎ condusǎ de Manuel Camytzes (un vǎr al împǎratului, pe care Ivanko îl va preda lui Kaloyan). Însǎ, împǎratul a reuşit, în primǎvara lui 1200, sǎ îl atragǎ pe Ivanko-Alexius la o întâlnire (de fapt o capcanǎ) unde l-a omorât, dar în acest timp vor începe şi alte revolte. Chiar în Constantinopol, în vara anului 1200, un grup de rebeli l-au proclamat împǎrat pe Ioan Axuch Comnen (un strǎ-strǎ-nepot de-al lui Ioan al II-lea Comnen), dar acesta a fost în cele din urmǎ înfrânt. Altǎ rebeliune a mai început în Anatolia, condusǎ de Mihail Ducas (fiul lui Ioan Angelus Ducas, unchiul lui Alexius al III-lea), care era sprijinit de turci.
Teodor Mangaphas a scǎpat din captivitate preluând Tracesia. Altǎ rebeliune era condusǎ de un valah Dobromir-Chrysus şi de Manuel Camytzes (eliberat de Kaloyan în 1201) în regiunile din Macedonia şi Tracia, iar şi în Peloponez a apǎrut o rebeliune condusǎ de Leon Sgurus. În toamna anului 1201, Alexius fiul lui Isaac al II-lea, a fugit din Constantinopol pe o corabie pisanǎ, şi se va duce în Germania, la Filip de Svabia. În 1202, Alexius al III-lea a reuşit în cele din urmǎ sǎ-i învingǎ pe Chrysus şi Camytzes, recuperând marea parte a Traciei şi Macedoniei, dar în alte regiuni au mai rǎmas rebeli. Între timp, în Occident se organiza o nouǎ cruciadǎ, iar veneţienii urmau sǎ o transporte spre Egipt. Spre deosebire de cruciadele anterioare, aceasta ar fi urmat sǎ evite trecerea prin Imperiul Roman de Rǎsǎrit. Însǎ, în 1202 s-au strâns mai puţini cruciaţi (12000) decât se estimase iniţial (33000), iar veneţienii care pregǎtiserǎ transporturi pentru o armatǎ mai mare, doreau sǎ fie plǎtiţi pentru toate transporturile pregǎtite, o sumǎ de 85000 de mǎrci de argint (dar cruciaţii au putut sǎ strângǎ doar 51000 de mǎrci). Veneţienii le-au cerut atunci sǎ-i ajute sǎ cucereascǎ portul Zara din Croaţia, care se revoltase împotriva lor în anul 1181 şi se aliase cu regele Ungariei (care în acea vreme se gândise sǎ se alǎture cruciadei). În cele din urmǎ, cruciaţii au cǎzut de acord şi au cucerit Zara în noiembrie 1202, deşi din punct de vedere religios, acest oraş era în jurisdicţia papalitǎţii (şi veneţienii vor fi excomunicaţi pentru o vreme). Însǎ, în acea iarnǎ a sosit la Zara, Alexius fiul lui Isaac al II-lea Angelus, pentru a le face o propunere cruciaţilor şi veneţienilor. Acesta le-a promis cruciaţilor cǎ dacǎ îl vor ajuta sǎ-l elibereze pe Isaac al II-lea şi îl vor pune împǎrat împreunǎ cu acesta, va impune supremaţia papalǎ în imperiu, le va plǎti 200000 de mǎrci şi va mai contribui la cruciadǎ cu 10000 de soldaţi. Cruciaţii şi veneţienii (care deşi aveau un tratat cu Alexius al III-lea) au cǎzut de acord sǎ îl ajute pe pretendent, şi au plecat spre Constantinopol, deşi papa Inocenţiu al III-lea a încercat sǎ le trimitǎ o scrisoare în care le interzicea schimbarea traseului cruciadei, dar aceasta a ajuns prea târziu la Zara. Un rol important în aceastǎ decizie, de a schimba drumul cruciadei, l-a avut dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, care deşi se pare cǎ era orb (posibil chiar din cauza
romanilor), era totuşi ambiţios, dorind sǎ obţinǎ şi mai multǎ influenţǎ în Imperiul Roman. În drumul lor, franco-latinii au ocupat Dyrrachium, Corcyra, Euobea şi Abydus fǎrǎ dificultǎţi, iar spre finalul lunii iunie din anul 1203 au ajuns lângǎ Constantinopol. La propunerea lui Alexius, fiul lui Isaac al II-lea, cruciaţii l-au purtat pe o corabie pe lângǎ zidurile oraşului crezând cǎ va fi aclamat de cǎtre cei de lângǎ ziduri atunci când îl vor vedea. Însǎ, cei care l-au vǎzut, au început sǎ-l batjocoreascǎ, iar dupǎ aceasta cruciaţii au început sǎ atace iniţial celelalte oraşe din jurul Bosforului, respectiv Chalcedon, Chrysopolis şi Galata. Alexius al III-lea strânsese o armatǎ mai mare (aproape de douǎ ori) decât a cruciaţilor, dar nu a avut curajul sǎ lupte cu cruciaţii (deşi la un moment dat şi-a pregǎtit trupele sǎ-i atace pe cruciaţi, dar a renunţat, întorcându-se înapoi în capitalǎ), şi nu a reuşit sǎ organizeze o apǎrare eficientǎ. Cruciaţii şi veneţienii au început asaltul asupra Constantinopolului (corǎbile veneţiene reuşind sǎ pǎtrundǎ prin golful numit Cornul de Aur), şi au ocupat o secţiune de ziduri (în ciuda unei rezistenţe din partea gǎrzii varege), iar în urma acestor conflicte a început şi un incendiu în oraş, care a lǎsat fǎrǎ case aproximativ 20000 de oameni. Temându-se, Alexius al III-lea va fugi din oraş, luând şi o mare parte din trezoreria imperialǎ cu el (dar lǎsându-şi soţia în capitalǎ), retrǎgându-se iniţial la Adrianopol. Atunci, poporul l-a scos din temniţǎ pe Isaac al II-lea pe care l-a pus din nou împǎrat, deşi acesta fusese orbit mai înainte, dar cruciaţii vor impune ca şi fiul sǎu, Alexius, să fie încoronat împǎrat. Însǎ, la scurt timp dupǎ aceasta, Alexius al IV-lea va realiza ca nu avea cum sǎ-şi ţinǎ promisiunile fǎcute, trezoreria fiind aproape goalǎ şi neavând nici control asupra întregului imperiu. Alexius a proclamat unirea Bisericilor, şi ca sǎ strângǎ suma de bani promisǎ, a confiscat averile unor rivial. A mai încercat şi implementarea unor taxe speciale şi a ordonat sǎ se topeascǎ mai multe obiecte din materiale valoroase, inclusiv din biserici, chiar şi destule icoane (ceea ce va cauza multǎ ostilitate din partea poporului), însǎ tot nu va reuşi sǎ strângǎ toatǎ suma (dar totuşi a putut sǎ strângǎ jumate, aproximativ 100000 de mǎrci).
Alexius al IV-lea va încerca (cu sprijinul cruciaţilor) sǎ cucereascǎ Adrianopolul şi sǎ-l înlǎture pe Alexius al III-lea, dar fǎrǎ succes. Însǎ, în Constantinopol, vor începe noi conflicte între romani şi franco-latini, mai ales când, prin luna august, cruciaţii au descoperit o moschee în oraş, cǎreia i-au dat foc, ceea ce a dus la un nou incendiu în capitalǎ. În cele din urmǎ relaţile lui Alexius al IV-lea, atât cu occidentalii, cât şi cu poporul din capitalǎ, au devenit din ce în ce mai tensionate, ajungând aproape la rǎzboi cu franco-latinii. Pe la sfârşitul lunii ianuarie din anul 1204, o parte din cetǎţenii Constantinopolului îl vor alege ca împǎrat pe Nicolaus Kanabus, dar acesta nu va reuşi sǎ strângǎ mulţi susţinǎtori. La începutul lunii februarie, generalul Alexius Ducas Murtzuphlus a organizat o loviturǎ de stat, înlǎturându-i pe Alexius al IV-lea (pe care-l va ştrangula) şi pe Isaac al II-lea (care va sfârşi în temniţǎ), proclamându-se împǎrat (iar la scurt timp l-a omorât şi pe Nicolaus Kanabus, deoarece acesta a refuzat sǎ fie doar un dregǎtor în adminitraţia imperialǎ). Cruciaţii şi veneţienii i-au cerut lui Alexius al V-lea Ducas sǎ le plǎteascǎ 360000 de hyperpyra, dar acesta a refuzat (de fapt, trezoreria imperialǎ nici nu avea probabil în acel moment aceastǎ sumǎ). Alexius Ducas, fiind general, şi-a strâns armata (care-i depǎşea numeric pe cruciaţi) şi i-a atacat pe occidentali, însǎ a eşuat, fiind aproape prins ( pierzând în aceastǎ bǎtǎlie şi o icoanǎ fǎcǎtoare de minuni a Sfintei Fecioare, ceea ce îi va demoraliza pe romani). Franco-latinii au asaltat Constantinopolul între 8-9 aprilie 1204, dar romanii au reuşit sǎ-i învingǎ în aceastǎ confruntare pe occidentali, având şi vremea de partea lor, care a impiedicat apropierea corǎbilor veneţiene. Dupǎ aceasta, unii francolatini, fiind demoralizaţi, s-au gândit sǎ renunţe, dar preoţii lor i-au încurajat sǎ continue, spunându-le cǎ grecii (de fapt, romanii elenizaţi) sunt mai rǎi decât iudeii, iar Dumnezeu le-ar testa de fapt convingerea în a lupta cu aceştia, prin eşecuri temporare. Pe 12 aprilie, franco-latinii au asaltat din nou Constantinopolul (de data aceasta corǎbiile veneţiene având şi vântul de partea lor) şi au reuşit în cele din urmǎ sǎ ocupe cartierul Blacherne din nord-vestul Constantinopolului. Curând va începe încă un incediu (care a lǎsat mulţi oameni fǎrǎ case).
În aceste condiţii, Alexius al V-lea va fugi şi el din oraş, ducându-se la Alexius al III-lea (luând-o cu el şi pe soţia acestuia), dar mai târziu va fi orbit de acesta. Dupǎ fuga lui, o parte din cetǎţenii capitalei, a vrut sǎ-şi aleagǎ un nou împǎrat (deşi, cruciaţii deja ocupaserǎ o parte din oraş), însǎ chiar şi acum nu se înţelegeau pe cine sǎ punǎ, candidaţii fiind Constantin Ducas şi Constantin Lascaris. În cele din urmǎ au tras la sorţ şi l-au ales pe Lascaris. Constantin a încercat sǎ reorganizeze apǎrarea, şi deşi nu a putut sǎ strângǎ populaţia sǎ lupte cu cruciaţii, totuşi a reuşit sǎ convingǎ garda varegǎ sǎ-l ajute, promiţându-le scandinavilor o mǎrire de salariu. Dar în ciuda acestei promisiuni, când cruciaţii s-au apropiat, varegii l-au abandonat, iar Constantin Lascaris împreunǎ cu fratele sǎu Teodor Lascaris, s-au retras în Anatolia, şi vor stabili la Niceea o nouǎ capitalǎ a imperiului Roman. Pe 13 aprilie, franco-latinii au ocupat Noua Romǎ, adicǎ Constantinopolul, şi au prǎduit oraşul într-un mod oribil timp de trei zile, devastând şi bisericile, unde au masacrat oameni (indiferent cǎ erau bǎrbaţi, copii, femei sau oameni în vârstǎ), au spart icoane şi altare, au aruncat în stradǎ sfânta euharistie (adicǎ împǎrtǎşania), au profanat şi moaştele sfinţilor (dar multe vor fi duse în Occident, iar printre acestea se pare cǎ era şi giulgiul care a ajuns la Turin). Chiar şi catedrala Sfintei Înţelepciuni (care atunci era cea mai mare catedralǎ creştinǎ) a fost profanatǎ, iar în afarǎ de devastǎrile fǎcute, o prostituatǎ s-a pus pe scaunul patriarhal, apucându-se sǎ cânte lucruri obscene şi sǎ danseze, în timp ce cruciaţii se apucaserǎ sǎ bea (folosind vase sfinte) şi sǎ petreacǎ ca într-o cârciumǎ. De asemenea, se mai zice, cǎ în timp ce devastau biserica Sfinţilor Apostoli, cruciaţii au descoperit şi trupul nealterat al împǎratului Iustinian I (527-565). A mai fost distrusǎ şi biblioteca din Constantinopol (iar unele opere, atât antice cât şi medievale, au rǎmas pierdute), iar universitatea din Constantinopol (prima din lume) va înceta sǎ mai funcţioneze în timpul ocupǎrii franco-latine. Astfel, cel mai mare oraş din lumea creştinǎ era devastat de nişte barbari care îndrǎzneau sǎ poarte pe ei semnul crucii. Se pare cǎ prada obţinutǎ din aceste jafuri a fost de 900000 de mǎrci (echivalentul a 3,6 milioane de hyperpyra). Mai mult de jumate din oraş fusese ruinat. În urma acestui eveniment, centralizarea imperiului (care oricum avea probleme dinainte) a dispǎrut, iar cruciaţii vor reuşi rapid (cam într-un an) sǎ ocupe peste jumate din teritorile imperiului. Iniţial acestea au fost împǎrţite conform unor
documente numite „Paritio Romaniae” (discutat între martie-aprilie 1204, chiar înainte de cucerirea capitalei romane) iar apoi „Partitio terrarum imperii Romaniae” (în octombrie 1204). Astfel au organizat patru state principale: Imperiul Latin al Romaniei (care cuprindea Constantinopolul, Tracia şi o parte din nord-vestul Anatoliei), Regatul Tesalonicului (care includea pǎrţi din Maceodnia şi Tesalia), Ducatul Atenei (cu regiunile din jurul Atenei, respectiv Attica şi Boeotia) şi Principatul Ahaiei (care includea în mare parte Peloponezul). În afarǎ de acestea ar mai trebui menţionat şi Ducatul Arhipelagului (care includea unele insule din Marea Egee). Însǎ, teoretic toate statele franco-latine stabilite pe teritorile Imperiului Roman de Rǎsǎrit, erau vasale împǎratului Romaniei (împǎraţii francolatini nu au vrut sǎ foloseascǎ titulatura de împǎraţi ai romanilor, cum au folosit împǎraţii romani, occidentalii rezervând acest titlu doar pentru conducǎtorii Imperiului Romano-German, iar astfel ei au folosit titlul de împǎraţi ai Romaniei), dar în fapt împǎratul din Constantinopol nu avea aproape nicio influenţǎ asupra celorlalte state. Iniţial, frano-latinii au vrut sǎ-l punǎ împǎrat pe dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, dar acesta a refuzat. Veneţienii nu au vrut sǎ îl accepte nici pe conducǎtorul cruciadei, Boniface de Montferat, deoarece acesta avusese unele legǎturi cu vechea curte imperialǎ. În cele din urmǎ l-au ales pe Baldwin de Flandra ca împǎrat al Romaniei (iar Boniface va deveni rege al Tesalonicului), dar acesta va fi capturat de cǎtre Ioniţǎ Kaloyan în bǎtǎlia de lângǎ Adrianopol din 1205 (deoarece cruciaţii doriserǎ sǎ-şi impunǎ dominaţia şi asupra regatului româno-bulgar), iar apoi va deveni împǎrat fratele sǎu, Henric de Flandra, probabil cel mai capabil dintre aceşti împǎraţi franco-latini ai Constantinopolului. Rezistenţa romanǎ s-a organizat în principal la trei centre, unul fiind la Niceea (unde se refugiaserǎ Teodor şi Constantin Lascaris, iar la scurt timp, Teodor se va proclama şi el împǎrat al romanilor), imperiul condus de aici având iniţial doar nişte regiuni din vestul Anatoliei. Un alt centru a fost organizat la Trebizonda, când în aprilie 1204 (chiar înainte de cǎderea Constantinopolului în mâinile franco-latinilor), doi nepoţi ai lui Andronic I Comnen, respectiv Alexius şi David Comnen, având şi sprijinul mǎtuşii lor, regina
Tamara a Georgiei, au preluat orşul Trebizonda (din nord-estul Anatoliei) şi s-au proclamat împǎraţi. Acest imperiu includea în mare parte teritoriile din apropierea ţǎrmului nordic al Anatoliei, de lângǎ Marea Neagrǎ. De asemenea, un alt centru de rezistenţǎ a mai fost Despotatul Epirului organizat de Mihail Comnen Ducas, care iniţial includea regiuni din Albania şi vestul Greciei. În cele din urmǎ romanii din Niceea, în vremea împǎratului Mihail al VIII-lea Paleolog (care era regentul lui Ioan al IV-lea Lascaris), au reuşit sǎ elibereze Constantinopolul în anul 1261, dar Imperiul Roman nu va mai reuşi sǎ-şi revinǎ la situaţia de dinaintea cruciadei a IV-a. De asemenea, nici Constantinopolul nu va mai reveni la prosperitatea anterioarǎ, pânǎ în secolul al XV-lea rǎmânând un oraş ruinat, abia în perioada otomanǎ devenind iarǎşi un oraş impunǎtor. Astfel, aceastǎ cruciadǎ reprezintǎ un punct de cotiturǎ în istoria romano-bizantinǎ, dar principala cauzǎ a succesului militar a acesteia, a fost mai degrabǎ corupţia internǎ din Imperiul Roman de Răsărit, care a prevenit organziarea unei apǎrǎri eficiente împotriva invadatorilor.
Claudiu-Ştefan Costea
Bibliografie Primare •
Niketas Choniates, „Historia”
•
Geoffrey din Villehardouin, „Cronica cruciadei a patra şi cucerirea Constantinopolului”
•
Robert din Clary, relatǎri despre „Cucerirea Constantinopolului”
Secundare •
Warren T. Treadgold, „A history of the Byzantine state and society”, publicatǎ de „Stanford University Press”, 1997, ISBN 0804726302, 9780804726306
•
Timothy E. Gregory, „A History of Byzantium (306-1453)”, publicatǎ de „Blackwell Publishing”, 2005, ISBN 140518471X, 9781405184717
•
John Haldon, „Warfare, State and Society in the Byzantine World, 565–1204” publicatǎ de „UCL Press”, 1999, ISBN 1857284941, 9781857284942
•
Jonathan Harris, „Byzantium and the Crusades”, publicatǎ de „Continuum International Publishing Group”, 2006, ISBN 1852855010, 9781852855017
•
Anthony Kaldellis, „Hellenism in Byzantium: the transformations of Greek identity and the reception of the classical tradition”, publicatǎ de „Cambridge University Press”, 2007, ISBN 0521876885, 9780521876889
•
Paul Stephenson, „Byzantium's Balkan frontier: a political study of the Northern Balkans, 900-1204”, publicatǎ de „Cambridge University Press” (2000), ISBN 0521770173, 9780521770170
•
Angeliki E. Laiou, „Urbs capta: the Fourth Crusade and its consequences”, publicatǎ de „Lethielleux”, 2005, ISBN 2283604648, 9782283604649
•
Alfred J. Andrea, Brett E. Whale, „Contemporary Sources for the Fourth Crusade”, publicatǎ de „BRILL”, 2008, ISBN 9004169431, 9789004169432
•
Gill Page, „Being Byzantine: Greek identity before the Ottomans”, publicatǎ de „Cambridge University Press”, 2008, ISBN 0521871816, 9780521871815
