Caleidoscop Ionel Pop (2018) - Carte Completa

IonelPop Pop Ionel

HONTERUS

CALEIDOSCOP Ionel Pop

IONEL POP

CALEIDOSCOP Ionel Pop Ediție îngrijită de Alexand Alexandru ru Bârsan Cu un studiu biobibliografic de Gabriel Cheroiu

Sibiu 2018

Călduroase multumiri doamnei Dana Pop pentru acordarea drepturilor de publicare a manuscriselor și pentru încrederea deplină. Consultant de specialitate: Ing. Radu V. Mija Fotogr otografii/Ilustra afii/Ilustrații: ții: Colecția Alexandru Bârsan, Gabriel Cheroiu, Sever Lazău, Radu V. Mija, Revista „Carpații”, Revista Vânătorilor Caleidoscop - 1. Dispozitiv optic cilindric, în interiorul căruia se găsesc mai

multe oglinzi dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice; 2. Rubrică într-o publicație periodică, emisiune la radio sau la televiziune cu un conținut extrem de variat; 3. Fel de fel de imagini care se perindă necontenit. 2018 © Alexandru Bârsan Editura Honterus Sibiu ISBN 978-606-008-010-7 Tehnoredactare și design: Claudiu Popa Tipărit la Tipografia Honterus Sibiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Descrierea POP,, IONEL POP I ONEL Caleidoscop Ionel Pop / Ionel Pop ; ed. îngrij. de Alexandru Bârsan ; cu

un st. biobibliogr. de Gabriel Cheroiu. - Sibiu : Editura E ditura Honterus, Honterus, 2018 ISBN 978-606-008-010-7 I. Bârsan, Alexandru (ed.) II. Cheroiu, Gabriel (ed.) 821.135.1

Cuprins

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Ionel Pop Pop,, super superlati lativul vul absolu absolutt în litera literatura tura cineg cinegetică etică română . . . . 9 Biografia Revistei “Carpații” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 69 La Stâna Stănciuleștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . 92 92 Apa neagră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128 Făcut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144 Cabane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155

Cabana de la Trăznita . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157 Cabana din Creanga-Mare (Sovata) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171 Coliba de la CreangaCre anga-Albă Albă (Joseni-Ciuc) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179 Cabana din Căzile (Munții Sebeșului) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187 Coliba lui Moș-Toma . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194 Cabana Curpătului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204 Cabana de pe Muchia Drăgușului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212

Cuvânt înainte Am amânat scrierea acestui cuvânt înainte până cu câtev câtevaa zile înainte de intrarea cărții la tipar. Îmi era greu să găsesc cuvintele potrivite când trebuia să vorbesc despre Ionel Pop, de teamă că, din cauza stângăciei mele, să nu estompez cumv cumvaa strălucirea strălucirea personalității, operei, omului complet și complex care a fost Ionel Pop... Pe Ionel Pop l-am descope descoperit rit târziu, în anul 2007 2007,, când am primit din partea unei cunoștințe cartea “Instantanee din viața animalelor”. Eram student. Am citit-o cu o rară plăcere, și cu o aleasă bucurie. De atunci, am început să caut și alte cărți ale sale, să scormonesc trecutul și să sap după “comori ascunse” în legătură cu viața și opera lui Ionel Pop. Astfel, am reușit să întregesc o firavă firavă colecție de fotografii, scrisori, obiecte personale și... nu în cele din urmă, o seamă de manuscrise despre care doar citisem că ar exista, nimeni văzându-le aievea ... O mare bucurie am avut descoperind toate acestea, bucuria și extazul exploratorului care găsește lumi noi și ținuturi virgine. virgine. Însă bucuria nu ar fi deplină dacă nu ar fi și împărtășită... Așa se face că, după o pauză îndelungată îndelungată,, Ionel Pop este readus în actualitate printr-o serie de povestiri inedite, cu adevărat fascinante și pline de savoare cinegetică, preluate din manuscrisele “La hotarul umbrelor...” și “Genius loci”. Pe întreg cuprinsul lucrării veți observa că am ales să păstrez regionalismele și arhaismele utilizate de Ionel Pop Pop în textele originale, fapt care conferă lecturii parfumul nostalgic și vetust al unei lumi demult apuse, vrăjindu-ne precum o amintire dragă dragă din trecut, precum un cufăr cu jucăriile copilăriei... Veți avea de asemenea prilejul să descoperiți un nou stil literar, cu totul aparte și original pentru Ionel Pop, de o înaltă finețe psihologică și încărcat de un dramatism veritabil. veritabil. Pot spune că sunt un om foarte norocos prin fapt faptul ul că am avut șansa și onoarea de a îngriji editarea și tipărirea acestei cărți. Este ceea ce am visat să fac..., iar acum..., în final..., am și împlinit! Sibiu, septembrie 2018

 Alexandru Bârsan Bâr san 9

CALEIDOSCOP  Ionel

10

Pop

 Ionel Pop la masa de lucru, scriind “Întâlniri “Întâlniri cu animale”, animale”, Bucuresti, 1965  Glumă fotografică realizată de C. Rosetti-Bălănescu (fotograf)  și Al. I. Brătescu-V Brătescu-Voinești (artist desenator) 

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Ionel Pop,  superlativul  superl ativul absolut absolut în literatura cinegetică română Suprima rea revistei „Carpaţii“ (1933-1947) a coinci Suprimarea coinciss cu sfârși sfârșitul tul unei epoci. Începea o alta, vindicativă și pernicioasă, guvernată, cu ostilitate făţișă, de suspiciune, injustiţie socială, confuzie și teroare. Într-o Românie amorfă, căreia i se amputau, treptat treptat și cu obstinaţie, reperele reperele morale, cei mai mulţi dintre boierii culturii naţionale se stinseseră deja ori aveau să fie programatic exilaţi „pe veșnicele plaiuri ale vânătorii“. Puţini au rezistat umilinţelor, printre ei numărându-se și Ionel Pop, Pop, directorul, proprietarul și sufletul așezământului de cultură care au fost „Carpaţii“. Meritul lui incontestabil este de a fi conferit o nouă dimensiune literaturii noastre de inspiraţie cinegetică, prin exploatarea acestui filon atât în paginile revistei pe care a întemeiat-o și a condus-o timp de un deceniu și jumătate j umătate,, cât și în opera sa literară, li terară, reprezentată de cele douăzeci și două de volume publicate, majoritatea antum. Faptul că – după o recluziune de cinci ani, aproape septuagenar fiind – a izbutit să se impună, încă de la debutul în volum (1956), (1956), ca scriitor autentic și să-și consolideze printr-o operă impresionantă acest statut, până la moarte, în pragul centenarului, se explică nu doar doa r prin longevitatea longevitatea și vigoarea fizică a omului, ci și prin sensibilitatea și extraor extraordinara dinara mobilitate intelectuală a artistului.

3 IONEL POP s-a născut la Gherla, în ziua de 24 noiembrie 1889 1889,, descendent, prin tatăl lui – dr. Ioan Pop, profesor la Seminarul greco-catolic din Gherla și, mai apoi, vicar episcopal al Rodnei și Năsăudului, de baștină din Poiana Ilvei –, dintr-o familie de grăniceri năsăudeni: „Adeseori, tată, mamă, patru copii, ne înghesuiam în trăsura cu arcuri și căluţii de munte ne duceau spre Poiana Ilvei, la «Bunica din Poiană», Irina din neamul Ureche (Moșul Maftei, ţăranul știutor de carte nu mai era între cei vii). (...) Aveam abia treispreze-

11

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

ce ani când, orfan, soarta m-a îndepărtat pentru totdeauna de acea regiune, de acei oameni. Şi, totuși, toată lunga mea viaţă m-am socotit, m-am simţit, aievea, năsăudean, din adâncul sufletului meu. (...) Poate din grănicerii năsăudeni am adus în mine o dârzenie în drag dragostea ostea de neam și, fără îndoială, marea mea dragoste pentru munţi și codri, pentru pământul nostru românesc și vietăţile din el. Şi poate că de la vechii vânători de zimbri și de urși de pe Heniu mi se trage și înclinarea spre aventurile vânătoarei... (...) Hotărât lucru, a fost o vrajăă a locului, Genius Loci, care m-a cuprins și m-a făcut să mă socotesc, până vraj în ziua de azi, năsăudean“ năsăudean“1. Pe linie maternă, Ionel Pop era de viţă sălăjeană. Mama scriitorului, Elena, născută Maniu, își avea obârșia la Bădăcin: „În Sălaj, lângă Şimleul de sub Măgură, la câţiva puţini kilometri, se găsește un sătuc românesc – Bădăcinul. (...) Acolo era sâmburele moșioarei ţărănești pe care o aveau strămoșii mei bădăcineni după spiţa mamei – Manieștii. Hrisoave medievale înregistrează înregistrează numele satului și al familiei Man. Din spiţa noastră directă recunoaștem recunoaștem pe un Laurenţiu Man, care fiind ţăran și rămânând ţăran cu opinci și șerpar, pentru oarecari fapte ostășești a primit diplomă de nobil de la împăratul împăra tul Leopold II, în 1699. Așezarea de la dealul Ţarinei, cu casa încăpătoare care pe rând și-a înmulţit încăperile, cu via ei, cu pometul, cu nenumărate „Mama Elena Pop, Bunica Clara Maniu, Mătușica Mătușica le dovezi ale mâinilor și sufle Sora Cecilia (Cornelia Maniu), Maniu), jos - Margareta Margareta tului celor care au trăit acolo, (cu un ied de căprioară în brațe) și Ionel Pop” a fost simbolul unei puternila Dealul Țarinei  1

12

Ionel Pop, Pop, „ Valiza cu fotografii“, intervi interviuu de Sânz Sânziana iana Pop, Pop, Almana Almanahul hul „Luceafă „Luceafărul“, rul“, 1985, pp. 128-129

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

ce legături și tradiţii familiale, în care și cei răzleţiţi veneau să petreacă măcar o zi sau două, pentru ca, atingând locuri sfinţite de înaintași, să ieie puteri și îndemnuri noi ca Anteu, pentru o viaţă cinstită închinată oropsitului neam românesc al Ardealului. Era acolo, rămas ca prin minune, un butuc de vie străvechi, de pe vremea lui Teodor Man, pe care l-a cruţat filoxera pustiitoare. Erau trei meri moșnegi, sădiţi de nu știm care strămoși. Doar câte un măr mai puteau ei scoate, din vlag vlagaa lor, lor, în fiecare fi ecare toamnă. Cuminte ar fi fost să fie fi e tăiaţi și înlocuiţi cu cei de vârsta cu folos a celorlalţi. Dar ei erau «din bătrâni», verigă din lanţul generaţiilor, erau sfinţi! Tot acolo era – poate mai este și astăzi! – părul cu pere cesărești, în umbra căruia îi plăcea să se așeze lui Bărnuţ, cu cărţile lui“2. Bădăcinul a rămas pentru Ionel Pop un reper biografic salvator în momentele de cumpănă ale senectuţii, sene ctuţii, o lungă rădăcină prin care urmașul ardelenilor luminaţi făuritori de istorie se lega de trunchiul neamului său. Într-o ultimă epistolă adresată lui Dumitru Susan, scriitorul avea să consemneze: „Mă simt neîncetat un foarte mărunt epigon al înaintașilor mei din familia mea. Amintesc dintre ei pe Simion Bărnuţiu, «unchiul cel mare», cum îl numeam în familie, – Iuliu Coroianu, memorandistul, spiritus rector al Comite-

 Iuliu Maniu  și Ionel Pop

2

Ionel Pop, Pop, „Unirea „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii și munca braţelor a milioane și milioane de români“ români“,, interviu de Sânziana Pop Pop,, „România literară literară““ nr. 49 din 1982, p. 4

13

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

tului Naţional, Naţional, cu ani de temniţă la Seghedin, – Casiu Maniu, avocatul apărător la Cluj în nenumărate procese de presă, însuși făcând doi ani de temniţă ungurească pentru articolele sale, – apoi distins profesor universitar universitar la Cluj –, Iuliu Maniu, frate al mamei mele și părinte crescător al meu“ 3. Ionel Po Popp și-a petrecut copilăria și a urmat cursurile primare și gimnaziale în orașul natal, Gherla, în Şimleul Silvaniei și în Năsăud. După moartea tatălui său – an în care Ionel Pop era elev în clasa a treia a liceului din Năsăud -, și-a continuat studiile la Blaj, susţinându-și examenul e xamenul de bacalaureat în anul 1907. Aici, în „Mica Romă“, tutelată, de spiritul exemplar al Câmpiei Libertăţii, adolescentul Ionel Pop își va găsi în persoana lui Iuliu Maniu mentorul și un providenţial „părinte crescător“. Istorica urbe de pe Târnave îl va adopta și ea, stăpânindu-l „cu farmece ca supra-pământene (...). De când am răsărit din copilărie și până am luat aripi de om-bărbat, adecă toţi anii tinereţii, i-am petrecut la Blaj. Am fost marcat pe viaţă de «spiritul «sp iritul Blajului» de atunci (...). Nu se putea ca «duhul Blajului» să nu fi cucerit pentru totdeauna mintea și sufletul puiului de grănicer român, pe care soarta l-a adus aici. El e legat de Blaj cu toate fibrele sufletului său. Se știe al Blajului, se știe și se spune a fi blăjan... La o vârstă care l-a trecut peste vanele aspiraţii omenești, mai are o dorinţă: ce va rămâne din el al pământului să fie dat, undeva, ţărânei Blajului“ 4. Anilor petrecuţi ca elev (1903-1 (1903-1907) 907) al liceului confesional (greco-catolic) din Blaj le-a urmat perioada studenţiei la Budapesta, Berlin și München, încununată de acordarea titlului de doctor în drept și economie politică, în anul 1911, de către Universitatea din Budapesta. În 1915, susţine examenul de magistrat la Târgu-Mureș, dedicându-se carierei juridice, în Blaj, iar din anul 1920 – în Cluj: „Iuliu Maniu l-a luat imediat pe lângă el pe tânărul avocat, iar după 1915, când Maniu a fost concentrat și trimis pe front, Ionel Pop preluă unele dintre atribuţiunile pe care le avusese unchiul său (Ionel Pop nu fusese încorporatt în armată ca urmare a faptului că – lucru puţin cunoscut – avea un încorpora singur rinichi)“5. 3 4 5

14

Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut“, trecut“, Deva, 1997 1997,, p. 17 Ionel Pop, Pop, „U „Unirea nirea Transilvaniei Transilvaniei a fost floarea floarea sufletului, căldura inimii și munca braţelor a milioane și milioane de români“ români“,, interviu de Sânziana Pop Pop,, „România literară literară““ nr. 49 din 1982, p. 4 Dan Munteanu Munteanu,, „Aminti „Amintiri ri pe malul Târnavei“, Târnavei“, Almana Almanahul hul „Vânător ânătorul ul și Pesca Pescarul rul Român“, 2003, pp. 27-28

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

În anul 1916, Ionel Pop s-a căsătorit cu Margareta Hodoș, descendentă a unei familii de ardeleni, care a dat nume de rezonanţă în istoria și cultura Transilvaniei: Transil vaniei: „Străbunicul ei, Nicolae Hodoș, a fost preot în Bandul de Câmpie, azi judeţul Mureș. Era popă de stil vechi ardelenesc: îi am o imagine pictată – cu cămașă scoasă din pantaloni, cu șerpar pe la mijloc, port ţărănesc. Cu toate aceste, era om cu școală, teologie. Fiul lui, adecă bunicul după tată al Margaretei, a fost Iosif Hodoș (18291890). Una dintre marile personalităţi  Margareta argareta (Hodoș) Pop, ale noastre din acele vremuri, Doctor  studentă la Geneva la Universitatea din Pavia (Italia), a fost reprezentantul românilor la Dieta din Budapesta, apoi prefect al judeţului Zarand (judeţ înfiinţat de austrieci și desfiinţat de unguri, fiind un judeţ curat românesc, cuprinzând judeţe de azi locuite mai ales de moţi. Apoi a fost unul dintre întemeietorii Academiei Române din București, traducător al ediţiei Academiei a operei lui Cantemir «Descriptio Moldaviae» etc., etc. El a avut mai mulţi fii: 1) Enea, profesor profesor,, folclorist, gazetar la Caransebeș și apoi la Sibiu. 2) Alexandru, scriitor (Ion Gorun). 3) Nerv Nerva, a, lingvist, membru al Academiei. 4) Ulpiu, economist, fost primar al unui sector al Bucureștilor. Bucureștilor. 5) Sabin, S abin, colonel în Armata Română, Pitești. 6) Iuniu Brut, directorul băncii «Patria» din Blaj, tatăl Margaretei. Deci Margareta era în linie directă nepoata lui Iosif Hodoș (în 31 mai din anul acesta, în cadrul unei serbări, se rbări, a fost dezvelit dezvelit un bust al lui Iosif Hodoș, în satul lui natal, Bandul de Câmpie). Iosif Hodoș a avut de soţie pe fiica lui Simion Balint. Acesta a fost tribun în revoluţia din 1848, mâna dreaptă a lui Avram Iancu, a condus efectiv luptele din Munţii Apuseni împotriva armatei ungurești... reș ti... îmbrăcat fiind în «reverandă» – fiind preot. «Într-o mână cu crucea, în cealaltă cu sabia» – efectiv! După Revoluţie, Revo luţie, până la moarte a fost protopop,

15

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

greco-catolic (unit, cum sunt și eu) în România Montană... Figură legendară. Deci Margareta i-a fost strănepoată. După mamă a fost din familia Vancea, a marelui mitropolit din Blaj, Ioan Vancea. (...) Margareta a luat bacalaureatul la Blaj, în 1910, cu maximele note, apoi, după studii la Universitatea din Budapesta și Geneva (Elveţia), diploma de doctor «magna cum laude» la Budapesta. Încă din liceu începe romanul nostru de dragoste. dragoste. Ne-am căsătorit în 1916 1916.. Am trăit fericiţi între împrejurări împrejurări bune la Cluj. În 1948 ne-a fost naţionalizată casa și am fost izgoniţi să locuim, efectiv, într-un grajd părăsit de la marginea Clujului. Deposedaţi de tot ce aveam – în mizerie. În 1950 am fost arestat. Margareta a venit la casa părintească, unde a murit în 1953 în adâncă tristeţe. Eu n-am știut că a murit decât după trei ani, când am fost eliberat“6. Cu alt prilej, Ionel Pop nota că Margareta Pop a fost prima și singura româncă doctor în litere la Universitatea din Budapesta. Teza, tipărită și susţinută în anul 1915, în limba maghiară, poartă titlul „Poezia „Poezia populară românească din zona Blajului“ și cuprinde, pe lângă studiul propriu-zis, două sute patruzeci de poezii populare inedite, colectate de autoare. Alături de soţia sa și de fiul lor, Ion Pitu Pop (născut în anul 1917), Ionel Pop a părăsit Blajul în 1920, pentru a se stabili în Cluj. Momentul îi va prile jui, mai târziu, scriitorului, o tulbură tulburătoare toare analogie cu subiectul subi ectul unei stampe vechi, cumpărate de la un anticar parizian. Imaginea surprindea o trăsură boiereas boie rească, că, ieșind în goană din Piaţa Mare a Clujului, în vreme ce un cuplu de ţărani, în veșminte populare românești, intra pe poarta orașului: „Omul cu toiag în mână, amândoi cu desagi în spate. Ei veneau liniștiţi dinspre poarta pe care se grăbea să iasă rădvanul nemeșesc. Ei veneau, ceilalţi plecau. Era o stanţă ieșită din imaginaţia unui profet. Așa am intrat și eu în Cluj, îndată în dată după Unire, de-o mână cu scumpa mea soţie Margareta, de cealaltă cu fiul nostru, în spate cu desagii gândurilor și voinţei românești. Şi apoi, alătur alăturându-ne ându-ne furnicarului omenesc, poate am dus și eu un firicel de nisip, nisi p, nu mai mult, în noul zid al culturii și puterii de stat românești. (...) Anii bărbăţiei, anii de muncă adevărată, de viaţă adevărată, anii buni, i-am trăit în Cluj“ 7. 6 7

16

Ionel Pop Pop,, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss, mss, București, București, 17 iulie 1981 1981 Ionel Pop, Pop, „U „Unirea nirea Transilvaniei Transilvaniei a fost floarea sufletului, sufletului, căldura căldura inimii și munca braţelor a milioane și milioane de români“ români“,, interviu de Sânziana Pop Pop,, „România literară literară““ nr. 49 din 1982, p. 4

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

După cum mărturisește însuși scriitorul ajuns la vârsta senectuţii, momentul de culme a întregii sale vieţi l-a constituit ziua de 1 Decembrie 1918, precedată de o impresionantă efervescenţă patriotică în rândul populaţiei românești din Ardeal. La 10 noiembrie, pe Câmpia Libertăţii ateriza un avion românesc pilotat de locotenentul Vasile Nicolescu. Avionul îl aducea de la Bacău la Blaj pe căpitanul Vasile Precup, transilvănean de origine, „trimis de Marele Cartier General Român cu un mesaj către Consiliul  Ionel Pop, secretar al Marii Marii Adunări de la Naţional, căruia i se anunţa hotă Alba Iulia, 1 Decembrie 1918  1918  rârea armatei române de a trece Carpaţii. Apariţia avionului a produs o puternică impresie asupra blăjenilor, care văzând culorile românești, au alergat din toate părţile pentru a aclama pe cei doi soli ai libertăţii. Drept răsplată, locotenentul pilot a primit, oferită de tânărul avocat Ionel Pop, o bucată de piatră din monumentul ridicat pe Câmpia Libertăţii în amintirea revoluţiei de la 1848 – monument pe care anumite elemente șoviniste îl aruncaseră în aer” 8. În ziua de 1 Decembrie 1918 1918,, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, pe platou se aflau circa o sută de mii de oameni. În sala cazinoului, erau prezenţi 1.228 de delegaţi. Considerând că Adunarea este „capace a aduce hotărâri decisive”, decisive”, în numele comisiei prezidate de Ştefan Ciceo Pop, Pop, în calitate de președinte al Marelui Sfat Naţional, a fost propusă și acceptată unanim, prin aclamaţii, componenţa prezidiului. Printre cei opt secretari ai Adunării s-a numărat și Ionel Pop, care își va aminti cu emoţie, peste decenii, de „marea de oameni în straie de sărbătoare, fremătând sub falduri de stea8

Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvani Transilvaniei”, ei”, Ed. Ţara Ţara Noastră, București, 1990, p. 102

17

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

guri tricolore. (...) Pe estradă, văd figurile conducătorilor neamului românesc din Transilvania Transilvania (...). La o parte a estradei, e stradei, la o masă lungă însemnează faptele și vorbele secretarii Adunării. Sunt tineri, calfe pe lângă meșterii cei mari ai Uniunii. Dintre ei unul singur a rămas împovărat de ani, ca în această zi să își aducă aminte și să scrie aici, abea văzând slovele slovele printre lacrimi de bucurie și și de tristeţe. 20 decembrie 1980”9. În ziua de 2 decembrie 1918, în sala tribunalului din Alba-Iulia s-au întrunit membrii Marelui Sfat Naţional, pentru a alege biroul Sfatului, Consiliul Dirigent și membrii delega delegaţiei ţiei „ce urma să plece la București spre a prezenta regelui Ferdinand și guvernului hotărârile adunării” 10. Printre cei cinci secretari aleși în Marele Sfat Naţional – prezidat de George Pop Pop de Băsești B ăsești – s-a numărat și Ionel Pop. Nonagenar fiind, scriitorul își va aminti cu emoţie și, totuși, cu amărăNonagenar ciune de acele clipe istorice, cărora nu le-a fost doar martor, ci și – in medias  res – cronicar implicat în dinamica evenimentelor: „Azi e întâi decembrie, ziua glorioasă a Unirii, Adunarea din Alba-Iulia. Mă gândesc cu multă duioșie la acea zi. Atunci am avut apogeul vieţii mele: Am fost nu numai delegat

 Ionel Pop și fiul său, Pitu Pop, în fața locuinței din Cluj, 1930  1930  Verso - Carte poștală p oștală trimisă de Ionel Pop  fiului său, aflat la studii în Franța,  16 VII 1930  1930  9 Ionel Pop, Pop, „Din toamna lui 1918” 1918”,, Alman Almanahul ahul „Vânătoru ânătorull și Pescar Pescarul ul Român”, 1993, pp. 6-7 10 Vasile Netea, „O zi din istori istoriaa Transilva Transilvaniei”, niei”, Ed. Ţara Noastră, București, 1990, p. 163

18

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

(deputat) la acea adunare care a votat Unirea, dar am fost învrednicit să fiu unul dintre secretarii Adunării. Vai! Din câţi eram pe podium ca birou al acelei Adunări, nu mai trăiesc decât eu! toţi câţi au ajuns să trăiască până la «vremile noi» au gustat gu stat temniţele românești, românești, iar conducătorii ce n-au avut norocul să moară mai înainte în patul lor, au murit în temniţe, unii stigmatizaţi de o omânea scă a fi «trădători de neam»! Mi se încălzește inima când mă  justiţie  românească gândesc că i-am cunoscut pe toţi, le-am fost învăţăcel învăţăcel în materie de politică pe vremea ungurească, – și îmi îngheaţă inima când, în această sfântă zi, aș vrea să zic o rugăciune cu gândul la mormintele lor și nu le găsesc, fiind îngropaţi de temniceri undeva în gunoaiele orașului, unde se îngroapă criminalii (...)”11. „Perioada clujea clujeană” nă” a reprezentat treimea fastă a vieţii lui Ionel Pop Pop,, aceea a maturităţii, a manifestării ca avocat de succes, ca om politic și ca editor al revistei „Carpaţii”. Pe plan cinegetic, în acest răstimp s-au adunat și sedimentat trăirile trăirile și impresiile care vor deveni piscuri greu de cucerit în litera literatutura română de inspiraţie vânătorească. Sub aspect profesional, cei treizeci de ani petrecuţi la Cluj au constituit pentru avocatul Ionel Pop o continuă consolidare a reputaţiei de „maestru al barei“. Cabinetul lui din strada Iuliu Maniu nr. 1 era bine cunoscut atât numeroșilor clienţi, cât și aspiranţilor la consacrarea în jurisprudenţă, dornici să-și efectueze în preajmă-i stagiatura. stagiatura. În același cabinet erau scrise și articolele politice, și cele de vânătoare. Tot aici a fost făurită, multă vreme, revista „Carpaţii“: „(...) eu am făcut o delimitare severă între viaţa mea de avocat și scriitor, și aceea de familist. Totodeauna am avut biroul de avocat altunde decât locuinţa. În momentul când încuiam seara biroul, nu mai eram avocat. Niciodată n-am primit acasă clienţi, niciodată n-am dus acasă dosare – nu m-am ocupat acasă cu trebile profesionale. Iar «redacţia» Carpaţilor era masa mea de scris din birou. Acasă n-am lucrat nici pentru «Carpaţii» 12. Şi pe tărâm politic, Ionel Pop a desfășurat o activitate fructuoasă, ca fruntaș al Partidului Naţional Român și – după fuziunea acestei formaţiuni politice cu Partidul Ţărănesc, în anul 1926 – al Partidului Naţional Ţărănesc: „a exercitat ani de zile funcţia de secretar general al Partidului Naţional Ţă11 Ionel Pop Pop,, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., mss., București, București, 1 Decembrie 1981 12 Ionel P Pop, op, scrisoare către către Dumitru Dumitru Aniţei, Aniţei, în mss., București, București, 22 august august 1981 1981

19

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

rănesc, pentru Transilvania“13. A fost, de asemenea, în mai multe legislaturi, deputat în Parlamentul României, iar în anul 1940 – vicepreședinte al acestuia. La 10 decembrie 1944, i-a fost încredinţată, prin Decret-lege, funcţia de Înalt Comisar al TransilCartea de vizită a lui Ionel Pop, în calitate de vaniei Eliberate, în con Înalt Comisar al Transilvaniei Eliberate (1945)  (1945)  diţiile preluării de către autorităţile autorităţ ile române a administra administraţiei ţiei acestei vaste părţi a teritoriului naţional, răpite prin diktatul diktatul fascist de la Viena. Misiunea lui a fost foarte dificilă, în condiţiile existenţei unei atmosfere confuze în zonă, întreţinute atât de acţiunile unor grupuri de unguri și germani înarmaţi rămași în spatele frontului, cât și de presiunile exercitate de Moscova, în vederea părăsirii de către autorităţile române a judeţelor jude ţelor pe care deja le administrau: „Eliberarea teritoriului TranTransilvaniei a început din regiunea Brașovului. Pe atunci, armata dușmană era lângă Turda și dincoace de Turda. Primul judeţ care a fost eliberat – și acesta pe la 20 septembrie – a fost judeţul Trei Scaune“ Scaune“ 14. Doi ani mai târziu, Regele Mihai I a încercat încercat,, însă fără succes, să demită guvernul Petru Groza. Potrivit mărturiilor generalului Aurel Aldea, fost ministru de interne, a fost conceput un plan de protejare a regelui, expus unor posibile reacţii violente din partea sovieticilor sovieticilor.. Problema găsirii unui adăpost sigur pentru Rege „a fost discutată, în luna aprilie cu Ionel Pop – recomandat de Maniu – dar nu a fost finalizată, din cauza arestării generalului generalului Aldea, la 27 mai 1946“15. Se convenise asupra adăpostirii Regelui în Munţii Sebeșului „pe 13 Ioan Lup, „Viitorul „Viitorul a început ieri“, interviu de E. Ilie și G. Cheroiu, „V „Vânătoru ânătorull și Pesca Pescarul rul Român“, Român“, nr. nr. 12/1994, p. 5 14 Ionel Pop, Pop, „Noi n-am avut avut niciodată în gând să mergem mergem acolo ca răzbunători“ răzbunători“ – ședinţa Guvernului Guvernului României, 13 noiembrie 1944 –, „Expres magazin“, nr. 36/1991, p. 13 15 Dr Dr.. Alesandru Duţu, Florica Dobre, „Drama generalilor generalilor români români (1944-1964)“ (1944-1964)“,, Ed. Enciclopedică, București, 1997, p. 31

20

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Valea Frumoasei, probabil tocmai în Casa de la Izvorul de Argint, reședinţa de vânătoare a lui Ionel Pop, de la Oașa Mică“ 16. Vremuri tulburi începeau să-și facă simţită stăpânirea, pentru multă vreme, asupra ţării și oamenilor ei. Ucazuri 17 strâmbe vor impune primatul ignoranţei agresive, în detrimentul respectului faţă de valorile autentice, tradiţie și istorie naţională. naţio nală. Despre cei opt ani (1948-1956) ai calvarului pe care a fost silit să-l îndure, Ionel Pop va aminti sporadic și cu elegantă reţinere, în epistole sau interviuri. Cel mai adesea, va apela la eufemisme: „am fost scos din rosturile mele“; „sfătuiesc pe cei ce vreau să treacă pragul celui de-al nouălea deceniu de viaţă, să facă întocmai ceea ce am făcut eu: să-și lase locuinţa confortabilă ce au avut-o și doi ani să trăiască într-un grajd părăsit de la marginea orașului. Şi apoi, vreo cinci ani, să ţie un regim sever: aproape aproape fără nici o excepţie, în fiecare zi, dimineaţa «turtoi», iar la amiazi și seara câte un polonic din celebrul arpacaș“18. Tăria morală și rezistenţa fizică l-au ajutat să depășească mizeria detenţiei: „Este grozavă foametea, dar parcă și mai grozavă teama de foamete. (Acesta era chinul cel mai mare din pușcărie – pe care eu, slavă Domnului, nu l-am avut, nesuferind de gener generala ala psihoză a panicei pani cei că voi muri de foame)“19. Un alt mod de a nu cădea pradă deznădejdii și de a-și a- și păstra integritatea mentală în lungii ani de temniţă a fost... oratoria de circumstanţă: „... în al cincilea an al meu de închisoare, l-am reîntâlnit, la Văcărești și Ghencea, unde susţinea conferinţe deţinuţilor politici, suferind rigorile detenţiei alături de valorile politico-morale, politico-morale, intelectuale și militare ale naţiunii“ 20. Pe cât de grea a fost lunga și degradanta perioadă consumată în închisorile comuniste, pe atât de cumplit a devenit, după eliberarea eliberarea sa, calvarul confruntării cu o realitate rea litate dezastruoasă: „După ce am fost lipsit de casa mea din Cluj și de profesiunea mea de av avocat, ocat, după ce am suferit fără judecată, m-a ajuns marea, cea mai mare nenorocire: mi-am pierdut pe scumpa mea soţie – Margareta –, am rămas la Cluj fără nici un rost, singur cuc, fără mijloace de via16 17 18 19 20

Dumitru Susan, Susan , „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut“, trecut“, Deva, 1997 1997,, p. 43 ucaz - ordin, ordonanță, decret Ionel Pop, „ Valiza Valiza cu fotografii“, fotografii“, interviu de Sânz Sânziana iana Pop, Almanah Almanahul ul „Luceafărul“, 1985, p. 128 Ionel Pop, Pop, scrisoare către Dumitru Dumitru Aniţei, în mss.,București, mss.,București, 24 iunie 1982 1982 Ioan Lup, „Viitorul „Viitorul a început ieri“, ier i“, intervi interviuu de E. Ilie și G.Cheroiu, „V „Vânător ânătorul ul și Pescarul Român“, nr. nr. 12/1994, p. 5

21

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

ţă. Singura soluţie a fost să mă trag la București, unde locuia și unde locuiește fiul meu, împreună cu familia lui“ 21. În capitală, și-a avut întâi domiciliul în str str.. Căderea Bastiliei 19 19,, iar mai apoi, din anul 1979, în str. Prof. David Emanuel 7. Chiriaș în propria-i casă, și-a găsit cu timpul echilibrul necesar supravieţuirii demne, în familia fiului său, Pitu, și a fiicei acestuia, Dana. Dincolo de olimpiana detașare a intelectualului inte lectualului de rasă, mocneau însă grijile traiului modest: „Noi, eu, Pitu, nepoata mea Dana cu soţul ei, ne-am asigurat asi gurat masa de amiazi la cantina Uniunii Scriitorilor. Scriitorilor. E foarte monotonă, rareori «delicioasă», însă înseamnă o grijă mai puţin. Dimineaţa și seara o mai minţim noi, cum putem. Grija mare e cea... financiară“ 22; „De ziua întâia de Paște, am mâncat ca într-o excursie la munte: conserve de legume. Nici măcar vreo brânză nu am aflat. Un biet cozonac din făină dubioasă a fost piesa de frunte“23. Nostalgia după vremurile bune de odi Nostalgia odinioară nioară avea să se accentueze o dată cu trecerea timpului. Puţinele confidenţe din epistole, rarele întâlniri cu și mai puţinii supra supravieţuitori vieţuitori dintre fruntașii naţional-ţărăniști naţional-ţărăniști – Corneliu C orneliu Coposu, Ioan Lup... –, „monitorizate“ cu concursul unor informatori ai poliţiei politice comuniste, trădează drama exilatului pe meleaguri și în vremuri străine: „(...) am un dor nebun să văd muntele, să văd un molid, să stau la un foc de sub cetina lui. «Dor neîmplinit...». Încearcă să mă mângâie un plop piramidal dintr-o curte apropiată, singurul copac pe care îl văd între aste ziduri răci. Îmi vine în minte un mitropol mitropolit it al Blajului, marele Inochenţie Micu, de pe la începutul veacului trecut, care a fost surghiunit de stăpânirea ungurească și și-a petrecut amărât zilele de pe urmă în străină străinătate. tate. Se spune că, an de an, planta într-un ciubăraș din camera lui câtev câtevaa fire de porumb, aducându-i necontenit în minte Ardealul lui cu «mălaiul» tradiţional“ 24. Oază de liniște și de bunăstare, asociată cu armonia traiului într-o familie mare, respectată, Bădăcinul avea să revină tot mai des în memoria scriitorului: „(...) pe lângă numele meu obișnuit, Ionel, m-au botezat și Du21 22 23 24

22

Ionel Pop, Pop, scrisoare către către Dumitru Dumitru Aniţei, Aniţei, în mss., București, București, 24 octombrie 1971 1971 Ionel Pop, Pop, scrisoare către către D. D. Aniţei, în mss., București, 24 iunie 1982 Ionel Pop, Pop, scrisoare către către D. D. Aniţei, în mss., București, 1 mai 1981 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 7 octombrie 1980 1980

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

mitru. Acest nume de botez e unul adoptat în familia noastră: Îl avea străbunicul meu de pe partea mamei, Dumitru Coroian, canonic la episcopia din Gherla, om însemnat în viaţa românească din Ardeal din veacul vea cul trecut, apoi ca al doilea nume unchiul meu, tatăl meu crescător Iuliu Maniu. Odinioară serbam ziua de Sf. Dumitru, și Unchiul Iuliu și eu, primind mulţi oaspeţi și închinând păhărele cu excelentul «vinars» fiert din prune «bistriţe» alese, la moșioara noastră no astră din Bădăcin“ Bădăcin“ 25; „(...) pe vremea aceasta de toamnă ne soseau, la Cluj, de la moșioara strămoșească de la Bădăcin, lăzile cu  Ionel Pop, mere pentru iarnă, sacul cu nuci, grămada de văzut de caricaturistul Rezori gutui. (...) La așezarea noastră de la Bădăcin, („Revista Vânătorilor” nr. 11/1935)  Bunica, apoi, după moartea ei, Mătușa Cornelia (călugăriţa Cecilia) făceau, pentru întreaga familie, din gutui ceea ce numeam noi «caș de gutui» și mi se pare că aici se numește așa ceva «peltea». Dar al nostru no stru avea avea mărimea și forma unui caș mic, de cel adevărat. În afară de vacanţele petrecute la aceea mo șioară pe când eram copil și apoi tinerel, de la Cluj adeseori mă repezeam pe o zi-două cu mașina (150 km), împreună cu Margareta și fiul nostru Pitu. Adeseori și cu unchiul Iuliu, când se putea scăpa de corvoada lui politică. Acolo era și el fericit, scăpat de griji. Toamna, seara, stăteam stăteam sub lumina blândă a lampei din tavan, până târziu, vorbind de toate, numai de politică nu. Şi ciuguleam ce era în blidele de pe masă, după strângerea celor de la cină: ciorchine de struguri din cei păstraţi până târziu în iarnă, mere minunate, pere bergamute, castane ţinute cald sub șerveţel. Într-una dintre vii, la Cornet, se făcea un vinișor ușor, de culoare roz. Se înfrăţea bine cu fructele de alăturea alăturea sticlei lui. În perete era un ceasornic rămas în familie fa milie de la un stră străbun, bun, care la miezul nopţii cânta o arie din Rigoletto. O ascultam, dar mai rămâneam și după îndemnul ei în jurul mesei“26; „La moșioara noastră de la Bădăcin era și stupină și, când petreceam acolo, îmi puneam și eu coiful și mânușile și trebăluiam. Mai erau 25 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 26 octombrie 1981 1981 26 Ionel P Pop, op, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 26 noiembrie 1981

23

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

și coșniţe din cele primitive din care ieșeau roiurile. Era o plăcere, un fel de vânătoare, vânătoar e, să vezi roiul ... .. . roind, apoi agăţ agăţat at de vreo creangă, – apoi meșteșugul să îl prinzi în coșniţa pe care ai pregă pregătit-o tit-o din vreme, parfumată cu izmă-creaţă““27; „(...) pe vremuri, și noi aveam vii destul de întinse, la Bădăcin, și culesul ţă dura vreo săptămână. Eu făceam ce făceam și lăsam acasă toate și împreună cu Margareta și Pitu, fiul meu, mergeam la «cules». Erau ca zile de sărbătoare, și nu numai pentru noi, ci și pentru săteni, – cu mâncare, beutură, cântece“ 28; „(...) îmi aduc aminte de livezile pe care familia mea le avea din moși-strămoși la Bădăcin, unde rodeau fel de fel de pomi fructiferi. Din ei ne înfruptam toţi din familie și nu aveam nevoie, nevoie, vară-iarnă, să căutăm fructe în piaţă. De acolo veneau pentru toţi, rând rând pe rând, după sezon, pachetele, lăzile pline de bunătăţi. În familia noastră era un desăvârșit comunism. Nu exista noţiunea de al meu și al tău. De acolo ne veneau și damigenele cu vin vestit și altele cu vinars distilat din prune alese cu mare grijă. Dar... s-au dus toate“ 29. Inevitabila resemnare impusă de austerita austeritatea tea traiului cotidian ia forma retragerii retragerii scriitorului în lumea amintirilor: „Mă gândesc cu duioșie la serile de Crăciun, când și la noi veneau colindătorii și «Craii» și nu trebuia să pândim la radiouri străine, doar-doar vom auzi un colind“ co lind“30; „Tăierea porcului era o zi însemnată în calendarul vechi. Şi la noi, în Ardeal, nu era casă ca lumea, care nu tăia de Crăciun măcar un porc. Așa era și la părinţii mei, în copilăria mea, și am ţinut datina și la Cluj, până în 1948 1948,, când am fost scos din rosturile mele. În copilăria mea, în ziua când se tăia porcul copiii nu mergeau la școală – era o îngăduinţă tacită, obișnuită din vechime. Începând de la ceasul de zori, când guiţa porcul cu cuţitul în gât până ce se aranjau cârnaţii și celelalte bunătăţi în cămară, noi eram de faţă numai ochi și numai dornici de specialele bunătăţi, începând de la codiţa și urechea pârjolită până la jumările de porc, rumene, gustoase. La amiazi nu lipsea ciorba de moare de curechi cu creiere și un fel de mâncare din bucăţele de carne de porc. Seara, «pomana porcului», totdeauna cu câţiva oaspeţi, rudenii, prieteni. Atunci, primii cârnaţi, cal ta taboși, boși, «sângerete». Şi «voia bună» lichidă care se cuvenea să însoţească asemenea bunătăţi. Cum 27 28 29 30

24

Ionel Pop, Pop, scrisoare către către D. D. Aniţei, în mss., București, 22 august august 1981 1981 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 7 octombrie octombrie 1981 1981 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, 22 22 aprilie 1980 1980 Ionel Pop, Pop, scrisoare către către D. D. Aniţei, în mss., București, 22 decembrie 1979 1979

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

spun, până în 1948 am respectat acest ceremonial, acest program... Acum, fiul meu s-a canonit câteva zile până a găsit un cot de cârnat și un caltaboș, să avem și acum... pomana porcului“31. Dacă ani de libertate, fiinţe și locuri dragi, avere, drept de a profesa și de a vâna au putut să i se răpească, condeiul, în schimb, nu i l-a putut confisca nimeni. De personalitatea lui Ionel Pop, istoria, fie ea și schimonosită de oglinzile strâmbe ale „vremurilor noi“, nu a avut putinţa să facă abstracţie. Își clădise deja un nume, prin activitatea politică și publicistică premergătoare Unirii de la 1918 și prin cea interbelică: „(...) nu regret nimic din ceea ce am făcut, nici chiar greșelile, acestea fiind nelipsite din nici o viaţă omenească. Regret că n-am îndeplinit unele lucrări, unele fapte pe care le gândeam și le plănuiam sau care intrau oarecum în îndatoririle mele. Acum e prea târziu să umplu aceste lacune. Primele mele încercări de scriitor au apărut într-o revistă litografiată pe care o scotea în 1905-1907 cercul literar al elevilor din clasele VII-VIII ale liceului din Blaj. Eram președinte al acestui cerc, iar revista apărea în câteva exemplare. Începând din anul 1907, când m-am înscris la universitate, universitate, am scris nenumărate articole, studii, reportaje, în cotidienele Partidului Naţional:  Lupta din upta din Budapesta și  Românul  din  din Arad. După Unire, Unirea din am publicat în săptămânalul Unirea  din Blaj, am colaborat colaborat intens cu articole atria din Cluj și în ziarul cu pronunţată activitate politice în ziarul  Patria din activitate anticarlisnouă din Cluj – Sibiu, al cărui articol de fond, din primul tă  România nouă din p rimul număr, număr, l-am scris. În 1933, am întemeiat la Cluj-Napoca revista Carpaţii  –  – Vânătoare, pescuit, chinologie – și am condus-o condus- o până în ianuarie 1948 1948.. Carpaţii , apărând cu regularitate în fiecare lună, timp de 15 ani, și-a dobândit un real prestigiu și un larg cerc de cititori. (...) Realizarea revistei Carpaţii  se  se înscrie între satisfacţiile mele pe teren publicistic în fruntea tuturor. (...) Toată activitatea mea gazetărească, până în 1949, a fost fără a primi eu vreun onorar. La Carpaţii , la început, apoi la  România nouă nouă,, am băgat și în buzunar mâna, destul de adânc și bucuros. În 1948 a trebuit să mă reciclez ca scriitor prof p rofesionist, esionist, deci scriitor și pentru onorarii. ono rarii. Astfel, Astfel, am colaborat la mai multe reviste din București, Cluj și Sibiu“ 32. 31 Ionel Pop, Pop, scrisoare către către D. D. Aniţei, în mss., București, 31 decembrie 1980 32 „De vorbă cu Ionel Pop“, Pop“, intervi interviuu de Valentin Valentin Borda, Borda , Almanahul „V „Vânător ânătorul ul și Pesca Pescarul rul Sportiv“, 1987 1987, pp. 180-181

25

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop, la pescuit de păstrăvi pe pe Valea Valea Frumoasei 

A publicat articole, eseuri, evocări, interviuri în reviste revistele: le: Viaţa Ro mânească, Transilvania, Steaua, Ocrotirea naturii, România pitoreasc pitorească, ă,  România literară, Lucea�ărul, Vânătorul și Pescarul Pes carul Sportiv, Spor tiv, Flacăra, Ma gazin, Veac Veac nou... nou... Cei cincizeci de ani de publicistică – incluzând aici și perioada glorioasă a Carpaţilor  –  – îiî i socotea drept îndeletnicire „de amator, amator, departe de a-mi aduce vreun folos material. Trăiam din activitatea mea de avocat. S-a întâmplat ca, deodată, după război să pierd tot ce am agonisit ca avocat vreo patruzeci de ani. Mai mult: n-am putut continua vechea profesie. De azi pe mâine am ajuns muritor de foame. Trebuia să îmi aleg degrabă o altă profesie din care să îmi scot pâinea cea de toate zilele. Atunci mi-am adus aminte un dicton latinesc care zicea cam așa: «Câinii Dianei și poeţii lui Apollo fac treabă mai bună când sunt flămânzi». Poet nu eram, în viaţa mea n-am scris o poezie, dar aveam oarecare îndemânare în mânuirea condeiului, iar flămând mă găseam a fi fără nici o îndoială. Şi astfel, cu multă sfială și cam pe ocolite, m-am furișat pe ușa grădinilor sacre ale lui Apollo. Pesemne, am făcut oarecare «treabă bună», cât de modestă, și am avut marea satisfacţie de a fi primit membru al

26

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Uniunii Scriitorilor din R.S.R. Şi a apărut al treilea, și al patrulea și al... volum. Şi de pe cartea de vizită am șters cuvântul «avocat» și, cu multă bucurie, l-am înlocuit cu «scriitor» 33. Odată cu domolirea idiosincrasiilor34 politice ale „obsedantului deceniu“, stigmatul de proscris i s-a estompat. La fel și atitudinea iniţial rezervată faţă de el – de înţeles în acele vremuri tulburi – a multor cunoștinţe vechi. Puţini au fost cei care și-au depășit, de la bun început, reticenţele: „După eliberare, l-am văzut într-o staţie de tramvai. M-am dus la el, l-am salutat. S-a bucurat și mi-a mulţumit. Pe atunci, contactul cu un fost «pușcăriaș» putea Faptul că diriguitorii de atunci ai obștii vânătorilor avea urmări neplăcute“ 35. Faptul i-au întins mâna l-a ajutat foarte mult. Nu se putea face, totuși, abstracţie de faptul că Ionel Pop fusese consilier (1932), apoi, multă vreme (1933-1945), vicepreședinte al Uniunii Generale a Vânătorilor din România, că și-a consolidat notorietatea editând, timp de cincisprezece ani (1933-1947), „Carpaţii“ și că reprezentaa el însuși reprezent însu și un imens capital de cultură cinegetică. Primele articole de după punerea lui în libertate le-a publicat în revista „Vânătorul și Pescarul Sportiv“. Aici i s-au tipărit, în anul 1956, șase materiale: „Ursul, animal necunoscut“, „Întâlniri cu lupi“, „Vânat periculos“, „Bucur“, „Evaluarea trofeelor“ și „Cerbii la glod“, toate semnate cu pseudonime consacrate de „Carpaţii“ – Corax, I. Venator – sau cu iniţialele numelui. După amprenta stilului și conotaţia pseudonimului (I. Oășanu, adică „de la Oașa“, toponim cu semnificaţie afectivă aparte în viaţa scriitorului, după cum vom arăta mai târziu), și articolul „La păstrăvi în ape mici“ din „V.P.S.“ nr. 5/1957, îi aparţine. Tot cu criptonim (I. Venator) aveau să fie semnate primele trei cărţi scrise de Ionel Pop, de asemenea editate de Asociaţia Generală a Vânătorilor și Pescarilor din România: „După focul de armă“, 1956; „Capra neagră“, 1957; „Vulpea“ ulpea“,, 1957. 1957. Din D in anul a nul 1959 19 59,, a încetat să mai ma i publice pu blice în „Vânătorul și Pescarul Pescar ul Sportiv“, preocupat de subiecte de mare anvergură. Abia după două decenii, la insistenţele lui Titus Popovici – redactorul șef, de atunci, al revistei –, va reveni în paginile publicaţiei, la care va mai colabora, sporadic, până în 1984. 33 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, intervi interviuu de Sânz Sânziana iana Pop, Alman Almanahul ahul Estival „Luceafărul“, 1985, 1985, p. 177 34 idiosincrasie - reacție reacție de intoleranță intoleranță sau de sensibilitate a unor indivizi la unele medicamente, alimente, mirosuri etc. 35 Vasile Cotta, Cotta , apud Vadim Vadim Nesterov, „Ionel Pop“, Pop“, „Vânător ânătorul ul și Pescarul Român“ Româ n“,, nr. nr. 4/1993, p. p. 12

27

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Pe la sfârșitul anilor 50 50,, a început să participe, ca invita invitatt la ședinţele Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei R.S.R., a cărei revistă i-a tipărit o seamă de articole și sinteze de ţinută academică, de la „Cerbul carpatin, monument al naturii“36, până la ampla evocare a lui M. Sadoveanu ca vânător, pescar și iubitor al naturii 37. Studiile publicate aici reprezintă adevărate modele de erudiţie și, totodată, de autentică artă scriitoricească. O singură inadvertenţă – reproșabilă doar ca lipsă de informare a autorului asupra reglementărilor privind vânătoarea, la vremea aceea – l-a expus unei șarje... comandate38. Reacţia a fost declanșată de articolul: „Ocrotirea râsului“39, unde Ionel Pop afirma că acest animal este în România „monument al naturii“, fără a ști că Decretul 76/1953 îi anulase lynxului „titlul de nobleţe“...

Coperta cărții “După  focul de armă”, armă”, 1956

Coperta cărții “Capra  neagră”, eagră”, 1957 

Coperta cărții “Vulpea”, 1957  36 37 38 39

28

În anul 1961, a realizat, pentru Studioul cinematografic „Al. Sahia“, comentariul și scenariul filmelor documentare „Ursul carpatin, viaţa lui“ și „Viaţa cerbului carpatin“. Ambele – exemplare ca mod de prelucrare artistică a informaţiei știinţifice – denotă statornica preocupare a scriitorului privind etologia animalelor sălbatice și ocrotirea vânatului. Deloc întâmplător, numele lui Ionel Pop va apărea în compania celor ale biologilor de profesie, consacraţi, din România, în im-

„Ocrotirea Naturii“ nr. 3, 1958 „Ocrotirea Naturii“ nr. 1, 1981 M. Georgescu, „Cine „Cine știe câștigă?“, „V „Vânător ânătorul ul și Pescarul Sportiv“ nr. 2, 1961, p. 19 „Ocrotirea Naturii“ nr. nr. 5, anul 1960 p. 120

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Conferința Comisiei Monumentelor Naturii, Sinaia, 17 septembrie 1960  (în prim-plan, pe rândul întâi, Ionel Pop și Nicolae Săulescu) 

presionantul dicţionar al lui George D. Vasiliu: Ionel Pop „este înainte de toate un etolog. Marele merit al lui P. constă în pasiunea lui nu atât pentru vânătoare, ci pentru studierea comportamentului animalelor de interes cinegetic. (...) Originalitatea stilului, simţul ager al observaţiei, observaţiei, îmbinarea descrierii unor momente de viaţă animală cu adevărul știinţific, l-au situat pe P. în rândul marilor prozatori ai literaturii noastre dedicate lumii animale terestre. Orice carte scrisă de P. te îndeamnă să iubești natura și s-o respecţi“ 40. Martor la distruger distrugerea ea sistematică a naturii, în numele unui pragmat pragmatism ism ignorant și agresiv, Ionel Pop se destăinuia adesea, revoltat: „Mult mă doare și pe mine când văd cum se nimicesc frumuseţile și splendorile naturii noastre sub pasul brutal al «civilizaţiei». Eu socot a fi criminali inginerii agronomi și silvici, care se reped cu inovaţii, fără să se gândească la ceea ce distrug și nu pot reface ceea ce e mai de preţ decât câteva sute de kg sau tone de grâu. «Civi40 George D. D. Vasiliu, Vasiliu, „Biologi din România“, România“, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, 2001, pp. 513-514 513-514

29

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

lizarea», așa cum o concep și o execută ai noștri, e un Moloh 41, care înaintează cu încălţări de uriaș, distrug di strugând ând la fiecare fi ecare pas. Ce crimă cu «chimizarea», care omoară harnicii grădinari gratuiţi ce au asigurat belșug în ţarine și în păduri, – ce otrăvitori otrăvitori ai oamenilor o amenilor sunt cei ce răspândesc blăstămatele pulberi, al căror gust îl simţim în cartofi, și care acumulează în noi, prin lapte, prin carne, prin pește, prin pâine, germeni de boală. Ce crimă cu secarea bălţilor care dădeau bogăţie de pește și făceau raiuri pentru păsăretul de apă. Unde e Balta Greaca? Aud Aud că, după doi ani de plug, a ieșit apa și acum nu ai nici pește și nici porumb cum trebuie. Ce s-a ales din Balta Brăilei? Aud că domnii agricultori cu școli înalte și cu idei «moderne» au de gând să atace și Delta. Ca să aibă câteva hectare de loc arabil în plus, au stârpit de pe Bărăg Bărăgan an și ultima tufă de spini, de măcieși, care mai dădeau scut vânatului mic“42. Falimentul multor aseme asemenea nea întreprin întreprinderi deri utilitari utilitariste ste ale vremii av avea ea să confirme, nu peste multă vreme, justeţea constatărilor și previziunilor – pentru unii, fataliste – ale lui Ionel Pop. Astăzi, se poate evalua cu greu gravitatea prejudiciilor aduse naturii în ansamblul ei, într-o jumătate de secol de masive defrișări, desecări și de ineptă poluare a mediului: „E lucru constatat că prepeliţele scad vertiginos, se apropie de dispariţie. De asemenea, scăderea catastrofală a păsărelelor insectivore, ca și a celor granivore... Cauza: otrăvirea hranei lor. Ca și alte rezultate ale «înaintării» agriculturii, aplicarea insecticidelor insecticidelor,, a pesticidelor, fac prăpăd în fauna noastră, și nu numai în păsări... Ne otrăvesc și pe noi, alăturea cu poluarea aerului și a apei (...). Vorbești cu Coperta cărții „Întâlniri „ Întâlniri cu animale“ animale“,, 1960  41 moloh - simbol al cruzimii, al lăcomiei, al rapacității; rapacității; persoană, colectivitate cu astfel de însușiri 42 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 14 ianuarie 1980

30

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

simpatie despre guguștiuci. Şi mie îmi sunt tare dragi. Aduc viaţă, culoare, în ariditatea orașelor. Şi sunt prieteni ai omului, au încredere în om, alăturea de rândunelele cu cuib sub streașină, alăturea alăturea de barza cu cuib pe spinarea casei. Iată că omul a răsplătit cum se cuvine încrederea guguștiucului. Cei ce cârmuiesc vânătoarea au introdus între păsările «vânat» și guguștiucii! Un vânător modern mi se lăuda cu numărul mare de guguștiuci pe care i-a împușcat toamna trecută, când aceștia ieșiseră ie șiseră să mănânce din floarea-soarelui. Oameni fără cap și fără suflet“ 43. În anul 1959 i-a apărut prima carte Coperta cărții “Din fauna noastră”, 1959  semnată cu numele propriu – „Din fauna noastră““, Ed. Ştiinţifică –, epuizată în scurt timp din librării. La noastră L a fel de bine bin e primite de către cititori aveau să fie și următoarele lucrări: „Întâlniri cu animale“, Ed. Ştiinţifică, 1960, două ediţii, tradusă în limba franceză de Yves Augier (timp de 27 de ani, profesor la Universitatea din Cluj), sub titlul „Recontres avec les bêtes“, Ed. Delachaux et Nestlé, Neuchatel, Elveţia, 1973; „Hoinăreli prin natură“, în colaborare cu Demostene Botez, Ed. Tineretului, 1961, trei ediţii, tradusă în germană și rusă; „Instantanee din viaţa animalelor“, Ed. Ştiinţifică, 1963, două ediţii; „Pași prin lumea păsărilor“, Ed. Tineretului, 1965, două ediţii; „Vânătorul și natura“, Ed. Ştiinţifică, 1969; „Întâlniri neașteptate“, Ed. Ion Creangă, 1970, tradusă în limba germană; „Mamifere din România“, două volume, în colaborare cu Vasile Homei, Ed. Ştiinţifică, 1971; „De la urs la pănţăruș“, Ed. Ion Creangă, 1972, tradusă în limbile rusă (1973) și germană (1976); „Îmi aduc aminte“, Ed. Dacia, 1972; „Vânători, oameni și câini“, Ed. Eminescu, 1972; „Poieniţa ielelor“, Ed. Albatros, 1974; „O palmă de râu“, Ed. Eminescu, 1978; „Un ochi râde, altul plânge“, Ed. Sport-Turism, 1981; „Priviri în atelierul naturii“, Ed. Ion Creangă, 1982; „Văpaia“, Ed. Eminescu, 1984. Pos43 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 14 mai 1981

31

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

tum, au apărut: „Inima pădurii“, Ed. Albatros, 1986; „Povestiri vânătorești“, Ed. Ion Creangă, 1986; „Etica vânătorească“, supliment al revistei „Diana“, Timișoara, 1995. Potrivit lui Valentin Borda, Potrivit B orda, Paul Decei și George G eorge D. Vasiliu, Vasiliu, în urma lui lu i Ionel Pop au rămas o serie de manuscrise, în diferite stadii de elaborare: „La hotarul umbrelor...“, „Genius Loci“, „Din toamna lui 1918“, „Bătrânii noștri“, o amplă monografie a mistreţului, „Răpitoarele noastre, vânarea lor“, „Îngrijirea apelor cu salmonide“ și traducerile în limba română ale cărţilor „Frate Nicolae“ de Emil Witting, „Jocul de dragoste al animalelor“ de W.P. Pikraft și „Lupta pentru viaţă în lumea animalelor“ de Raymond Ditmars. Valentin Borda, amintește44 și de manuscrisele „Ion Gota“ și „Probleme de etică vânătorească“. Ambele au fost publicate postum, cel dintâi intitulat „Inima pădurii“ (1986), iar al doilea sub titlul „Etica vânătorească“ (1995). Adăugăm, ca pe o curiozitate, atribuirea lui Ionel Pop a paternităţii unui „Manual elementar de pescuit sportiv“, 228 p., Ed. Tineretului, 1956 (fără indicarea autorului), de către G.D. eliberat din închisoaVasiliu45. Chiar admiţând că scriitorul, pe atunci recent eliberat re, ar fi accepta acceptat,t, pentru supravieţuire, supravieţuire, condiţia anonimatului ano nimatului în tipărirea unei cărţi, ne este greu să-i descoperim printre pasiuni pe aceea pentru pescuit, cu excepţia celui în ape de munte. Or, manualul în discuţie tratează îndeosebi probleme de tehnică a pescuitului sportiv în ape colinare și de șes...

Coperțile cărții “Hoinăreli prin natură”, natură”, în toate cele trei ediții: 1961, 1965, 1972  1972  44 în „Publicistul „Publicis tul și scrii scriitorul torul Ionel Pop“ Pop“,, Almanahul „V „Vânător ânătorul ul și Pescarul Sportiv“ 1986, p. 192 192 45 George D. Vasiliu, „Biologi din România“, România“, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, p. p. 514 32

CALEIDOSCOP  Ionel

Coperta cărții “Instantanee “I nstantanee din viața animalelor” animalelor”,, 1964, ediția a I-a

Pop

Coperta cărții “Instantanee din viața animalelor”, 1968, ediția a II-a

Deși autor de succes, cu fiecare carte mai cunoscut și mai apreciat de către cititori, Ionel Pop nu avea cum să ocolească „furcile caudine“ ale cenzurii oficializate în sistemul editorial românesc al vremii. Chiar dacă subiectul lucrărilor lui nu era unul care să lase loc interpretărilor subversive și nici nu contravenea mult invocatei morale socialiste, culturnicii  semnalau   semnalau cu scrupulozitate orice umbră de atentat, fie și ca „mesaj subliminal“, la ceea ce era considerat pe atunci drept tabu ideologic: „Fiecare carte are un «Redactor» sau «Lector», care de fapt are rolul foarte onorabil de cenzor. Se întâmplă, rar, ca acest Cerber să fie un om de litere, civilizat și... cu spinare. În cele mai multe cazuri sunt funcţionari cu puţină cultură și mai ales îngroziţi ca nu cumva să le scape ceva ce «superiorii» ar socoti că ar fi trebuit eliminat. Iar acești paznici se socotesc mai presus de autori, de la care așteaptă numai capete plecate în faţa prea competentelor lor sentinţe. În afară de eliminarea sau – ce e și mai rău – schimbarea unor texte care domnului cu creion roșu i se par inadmisi

33

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

bile din punct de vedere politic, ei se împiedică la expresiile și cuvintele pe care le taxează «mistice», deci inadmisibile. Iar aici fac niște acrobaţii. Iată, îmi vin în minte unele, – aleg. Într-o bucată a mea, literară, scriam referitor la data când oile muntenilor noștri merg la munte și la cea la care de obicei coboară, că suirea e la «Sfinţii Constantin și Elena», iar coborârea la «Sfântă Mărie Mare». Mi-au șters-o și a trebuit să duc mare război cu încăpăţânatul, ca să-i arăt că aceste date sunt așa consfinţite în limbajul și călindarul oierilor despre care vorbeam și că ar fi ca nuca în perete dacă Coperta cărții ar urma hotărârea Cerberului de a le înlo „Întâlniri neașteptate”, neașteptate”, 1970  1970  cui cu date luate din călindar. Apoi, tot cu oierii mei, alt înţelept a dat să-mi ștearg șteargăă niște versuri dintr-o poezie oierească: «Foaie veștedă de nuc. / Se duc oile, se duc / Şi se duc și nu mai vin / Pân’ la Sfântul Constantin. / Şi se duc și nu vin iară / Pân’ la dalba primăvară...» Apoi, în alt loc, vorbind despre florile de primăv primăvară, ară, aminteam și de «Floarea-P «Floarea-Pașteaștelui» (Anemone nemorosa). A sărit ca ars. «Nu se admite a se pomeni de Paști!» I-am deschis cărţile lui Panţu, a lui Borza, a lui Prodan, băgându-i în ochi că această plantă așa se numește «de când lumea» în graiul românesc“ 46. Avatarurile unui manuscris, chiar de incontestabilă valoare valoare și semnat de un scriitor consacrat, presupuneau îndelungate și obositoare confruntări ale autorului cu circumspecţia exacerbată a funcţionarilor din edituri: „Autorului îi e dat azi să guste plăcerea contactului cu editurile, plăcere pe care nu o poate evita. Cum e, cum nu e – nu știu –, dar până ajungi să vezi scoasă la librării o carte, treci prin o mulţime de porţi, cu paznici care parcă n-au alt gând decât să te necăjească. (...) Paznicii de pe la diferitele porţi sunt strașnici, fac ce vreau, bietul autor nu are decât să se supună cu resemnare și... să aștepte, sau apoi la altă poartă să primească hotărârile de modificare, fără a crâcni, – sub sancţiunea respingerii lucrării. Nu mai vorbesc despre cenzura... care nu există..., 46 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 23 septembrie septembrie 1979

34

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

dar care, din locuri neștiute și de neapropiat, dă sentinţe fără apel“ 47. Principial, Ionel Pop a exclus orice metodă de captatio benevolentiae: „(...) în cei 40 de ani de practică avocaţială, apoi în contactul meu cu editurile, nici o singură dată nu m-am înjosit să mituiesc“ 48. Satisfacţia apariţiei unei noi cărţi și, mai ales, a epuizării ei rapide din librării reprezenta o providenţială răsplată sufletească pentru „paradisul pierdut“ și pentru umilinţele îndurate de venerabilul vener abilul scriitor. scriitor. O primea cu mândrie reţinută, după cum, cu aceeași lipsă de exaltare,, cântărea și entuziasmul criticilor exaltare Coperta cărții literari: „S-a potrivit că tocmai în vremea  „Pași prin lumea păsărilor”, păsărilor”, (1965)  aceasta a apărut cărţulia cu «Un ochi râde, altul plânge», ca un dar. (...) Ca de obicei, am trimis un exemplar și lui Şerban Cioculescu, vechi cunoscut, academicianul, critic literar. literar. În telegrama cu care mă felicita de ziua nașterii, a adăugit: «Am citit cu încântare cartea nouă. n ouă. Stop. Bucata cu moartea jderului e o capodoperă a literaturii cinegetice.» Am recitit acea bucată (reprodusă) și mie nu mi se pare atât de extraordinară“ 49. Însă redutabilul critic nu exagera. exagera. El av avea ea să descopere noi confirmări ale judecăţii de valoare exprimate anterior cu privire la opera literară a lui Ionel Pop, în afară de care, de la Mihail Sadoveanu încoace, „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibraţia simţirii, într-o formă proprie“ 50.

3 Dacă pentru M. Sadoveanu descope descoperirea rirea Văii Frumoasei a fost rodul neașteptat și fericit al unei inadvertenţe literar-cinegetice, pentru Ioan Al. Brătescu-Voinești – prilejul de a-și încerca, în două rânduri, ca oaspete, ageri47 48 49 50

Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 12 ianuarie 1981 ibidem Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 26 noiembrie 1981 Şerban Cioculescu, Ciocule scu, „Literatura cine cinegetică“ getică“,, „Româ „România nia literară“ literară“ nr. 38/1969 38/1969,, p. 12

35

CALEIDOSCOP  Ionel

 Mihail Sadoveanu cu gotcanul gotcanul vânat în bătaia de la Pârâul Lacului , Oasa, 15-18 Aprilie 1936 

Pop

 M. Sadoveanu Sadoveanu și Pavel Janosi, Janosi, la ierunci, pe muntele Gotu, Valea Frumoasei, 1936 

mea de „muscar” la păstrăvi și lipani, iar pentru Constantin C onstantin Rosetti-Bălănescu – refugiul refugiul sezonier din rigorile cazone în sălbăticia sălbăticia muntelui și în compania compania camarazilor de vânătoare și pescuit, pentru Ionel Pop acest tărâm a reprezentat, timp de un sfert de secol, nu numai „sălaș, odihnă și încântare”, încântare”, ci și un providenţial izvor de inspiraţie artistică. Întreaga lui operă avea să se clădească pe observaţiile, întâmplările și trăirile zilelor petrecute pe Valea Frumoasei, păstrate în memorie sau printre însemnări. Acestea îi vor deveni un preţios aliat literar în anii senectuţii, când, departe de Braniștea Domnului, va izbuti să recompună din cuvinte magia unui paradis fatalmente fatalmente pierdut. Despre istoria cinegetică recentă a zonei a scris Paul Janosi 51, al cărui nume unguresc „s-a legat de el, după pornirile din tinereţea lui, pe când se trudea să-și ieie diploma de inginer silvic la Academia din Selmecbanya, azi Semniţ, din Cehoslovacia. Până atunci era Janusek, ca și părinţii și strămoșii lui slovaci. (...) Inginer silvic tânăr, a ajuns în Sebeș, aici și-a făcut cariera,

51 „Pavel-baci” sau „Pali-baci”, în evocările lui M. Sadoveanu ale Văii Frumoas Frumoasei ei n.n.

36

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

până a intrat pe poarta pensionarilor”52. Interesele imperiale l-au repartizat aici la începutul secolului: „Trăiesc de mai mult de 30 de ani în regiunea Sebeșului”53, în 1931 devenind titular al subinspectoratului de plasă Sebeș – Alba. Din anul 1893 „dreptul de vânătoare a fost arendat contelui Samuil Teleki; (...) de la 1 Noembrie 1922, de la care dată arendează d-nul Dr. Ieronim Stoichiţia dreptul de vânătoare pe acest teren, a început o nouă epocă în viaţa cerbului din Casa de la „Izvorul-de-argint”, „Izvorul-de-argint”, 1942  munţii Sebeșului, epoca de refacere calitativă ”54. Doi ani mai târziu, pe Valea Sebeșului avea să i se alăture lui Ieronim Stoichiţia și Ionel Pop: Pop: „S-a „S- a întâmplat că după ce, până în ziua eliberării din 1918, vastul bazin al Frumoasei (împrejmuit de munţii Cindrelul, Vârful lui Pătru, Şurianu și Fata) Fata) a fost terenul de vânătoare vân ătoare al grofului Samuil Sa muil Teleki, Teleki, devenit celebru prin expediţiile lui africane, în î n 1922 să fie arendat de avocatul avocatul sibian, și el mare vânător de cerbi și urși, Ieronim Stoichiţia. După câţiva ani am intrat și eu ca tovarăș în dreptul de acolo, am clădit împreună o căsuţă, am pus legea protecţiei sălbăticiunilor. Pe rând, eu am ridicat o casă încăpătoare, «Casa de la Izvorul de argint», fratele fratele lui Ieronim, doctorul Iosif, «Casa cu soare». Apoi a pășit pentru prima dată Sadoveanu pe Valea Frumoasei, invitat și călăuzit de mine, să împuște un cocoș de munte. A îndrăgit locul și și-a ridicat casa lui, de la «Bradul Strâmb». Din teren de vânătoare s-a făcut, în aceeași măsură, un loc de odihnă pentru familiile și prietenii noștri. (...) Sadoveanu i-a dat nume «Braniștea Domnului», adică un loc ales și ocrotit de Dumnezeu,

52 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, pp. 257-258 53 Pavel Janosi, Janosi , „Cerbii „Cerbii noștri”, în „Carpaţii” nr. nr. 9/1935, 9/1935, p. 197 54 ibidem

37

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Paznicul de vânătoare Rudi Cernota la Oașa Mică

și a scris că acolo e «Raiul» 55. Braconierii nu îndrăzneau să dijmuiască sălbăticiunile terenului, pentru că „D-nii Dr. Ieronim Stoichiţia și Dr. Ionel Pop, arendașii dreptului dreptului de pescuit pe scuit în partea superioară a râului, au 10 paznici angajaţi pentru paza vânatului și a peștelui” 56. Acești slujbași onești și pasionaţi se vor regăsi regăsi în scrierile lui Ionel Pop și M. Sadoveanu, la cel din urmă cu nume adesea literarizate. În realitate, realitate, ei s-au s- au numit Rudi Cernota, Lois Budin, Toma Toma Orășanu, Ilie Drașoveanu, Ion Căta, Ion Făţan, Traian Munteanu, Ghibescu, Constantin Dănilă, Ştefan Ilie, Albert Pittini... Pe Valea Frumoasei au vânat, dar mai ales au pescuit sau doar au cutreierat ca simpli drumeţi împrejurimile Braniștii nume de seamă ale vremii, prieteni priete ni ai lui Ionel Ionel Pop, Pop, mulţi dintre ei și colaboratori ai „Carpaţilor”. Dintre scriitori, în afară de M. Sadoveanu, care s-a și împământenit la Oașa, aici a urcat și Ioan Al. Brătescu-Voinești: „Cu undiţa. Era marele maestru al undiţarilor. Pescuitul la păstrăvi, cu musca artificială, l-a dus la perfecţiunea unei arte, 55 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, fotografii“, interviu de Sânz Sânziana iana Pop, Almanah Almanahul ul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 179 56 Paul Janos Janosi,i, „Pescuitul pe râul Sebeș”, în „Carpaţi „Carpaţii” i” nr. nr. 3/1939 3/1939,, p. 71

38

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 În centrul grupului: I Al. Bratescu-Voinești, Bratescu-Voinești, Pavel Ianoși, Ianoși, Ieronim Stoichiția, Ionel Pop. Pop.

neîntrecută nici de habotnicii englezi. Poate că nu îl interesa câţi pești prinde, ci cum îi prinde, cu ce fineţe a uneltelor, cu ce perfecţiune a acţiunii. Totuși, tolba lui era bogată. (...) Am mai pescuit, mai des, cu Al. Brătescu-Voinești, în... sala de ședinţe a parlamentului din Dealul Mitropoliei. El era secretar general general al parlamentului, eu am fost mulţi ani deputat. În câte o ședinţă plictisitoare, Al. Brătescu-Voinești cobora între deputaţi, se așeza lângă mine și... vorbeam despre pescuit. Întorceam pe toate laturile arta păstrăvitului, veneau amintiri, proiecte de viitor, excursii... Pescuiam” 57... Ion Agârbiceanu a public publicat at în „Carpaţii” multe din povestirile pe care le va aduna, în anul 1959, într-un volum: „File din cartea naturii”. Şi el a fost un apropiat și un tovarăș de „excursii cinegetice” al lui Ionel Pop, „deși el, fiind preot, nu purta pușcă și nu vâna ucigând. ucigând. Dar a moștenit de la tatăl său, ţăran din Cenadea de lângă Blaj, pasiunea vânătorească, dragostea dragostea de natură, plăcerea aventurilor vânătorești. Astfel, mai ales în vacanţele petrecute de 57 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, intervi interviuu de Sânz Sânziana iana Pop, Alman Almanahul ahul Estival „Luceafărul“, 1985, 1985, p. 180

39

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

amândoi la Băile Sov Sovata, ata, foarte des mă însoţea în excursiile mele prin terenul de vânătoare”58. Acolo era un alt rai al sălbăticiunilor, pe care l-au întemeiat câţiva camarazi, printre care și Ionel Pop, arendând dreptul de vânătoare în „munţii comunelor Joseni, din Ciuc, Praid din Mureș, munţi întinși, înv învecinaţi ecinaţi cu ai Sovatei. Aici era principalul nostru teren de cerbi, de urși, cu vânat mult și ales. Dinspre Praid, sub muntele Bogdan, îl aveam paznic pe Lazăr Gagyi, la Joseni, la casa de pe culmea muntelui Bucin, lângă șosea, pe Ion Ducu, venit la noi din Novacii Gorju Gorjului, lui, și pe Constantin Dumitraș, venit de pe Valea Valea Drăganului”59. Din anul 1920, cei cinci (apoi opt) asociaţi nu și-au îngăduit să tragăă aici, timp de un deceniu, nici trag ni ci un foc de pușcă. Roadele R oadele uriașelor cheltuieli aveau să se vadă mai târziu, în bogăţia faunistică a pădurilor și apelor din zona protejată. protejată. Pe aceste meleaguri și-a împușcat M. Sadoveanu Sadoveanu primul său său cerb, la invitaţia lui „Ionel Nemo”. Nemo”. Călăuză le-a fost „Ghergheli-baci”, meșter în prinderea păstrăvilor cu mâna și în coacerea lor în spuză, înfășaţi în foi de brustur. Expediţia va deveni literatură în povestirea „Vechime” din volumul omonim: „De la căsuţa unde ne făcusem sălaș, auzeam tumultul acesta al iubirii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o pus- o în toată zidirea sa, umplând depărtări, apropiindu-se ca un tunet melodios”60. Un alt teren de vânătoare, dar numai „la mărunţi mărunţiș” ș”,, frecventat de Ionel Pop și de câţiva camarazi camarazi din Cluj, se afla la hotarul Cojocnei, cu păduricile Leghia, Poperdea, Tufa lui Bereţki, Iuiul de Câmpie. Din grupul vânătorilor făceau parte academicianul Silviu Dragomir, Yves Augier, profesor de literatură franceză la Universitatea din Cluj și care, după peste un sfert de secol, „ca limbă și suflet a devenit mai român ca neaoșii români” 61, savantul elveţian Alfred Pierre Chapuis, „mâna dreapt dreaptăă a lui Emil Racoviţă, subdirector subdirector al Institutului de speologie din Cluj” 62, alte notabilită n otabilităţi ţi ale urbei. La capre negre, Ionel Pop urca în căldarea Sâmbetei de Sus, în munţii Făgărașului, unde îl avea ca paznic de vânătoare pe Oanea Boantă din Viștișoara, cu cabana sub coama Drăgușului. 58 59 60 61 62

40

ibidem ibidem, ibide m, p. 178 M. Sadoveanu, „V „Vechime”, Ed. Cartea Românească Român ească,, București, 1940, 1940, p. 7 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, fotografii“, interviu de Sânz Sânziana iana Pop, Almana Almanahul hul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 178 178 ibidem

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Dar, dintre toate locuDar, rile în care dobândise dobândi se „dreptul „dreptul puștii”, cea mai dragă i-a fost tot Valea Frumoasei, evocată, fie și numai prin câte un crâmpei de aducere-aminte, în ma joritatea cărţilor sale. Acolo „am pus suflet, dragoste multă””63, acolo a clădit „vilă, bisetă ricuţă, trei cabane mici, cheltuind peste două milioane de lei (pe atunci aveam!)” 64. Acolo i-a cedat cu mărinimie lui M. Sadoveanu o parte din teren, a supravegheat ridicarea Casei de la Bradu Strâmb, pentru Casa de la „Bradu-Strâmb”, 1942  a-i oferi după aceea, simbolic, proprietarului cheia, la terminarea lucrărilor. Lui M. Sadoveanu, Braniștea Domnului i-a fost nu numai agreabil popas de vacanţă, ci și refugiu providenţial în „vremurile de bejenie” din primăvara anului 1937 și de la începutul verii lui 1944. Bombele lansate atunci, în aprilie, de avia aviaţia ţia anglo-americană asupra Bucureștilor, au avariat și locuinţa – din strada Witting 12 – a scriitorului, silindu-l să se adăpostească o vreme la Pucioasa, „apoi, de acolo, la casa de la Bradu Strâmb”65. Tot la Oașa Mică aveau să se pripășe pripășească, ască, aproape de mijlocul secolului trecut, o seamă de fruntași ai Partidului Naţional Ţărănesc: în afară de Ionel Pop și de fraţii Stoichiţia, erau vânaţi „d-rul Răchiţan, căpitanul Vlădescu, prinţul Ghica, Puiu Măcelaru. Securitatea, informată de căpitanul Vlădescu (!), a făcut o descindere la Oașa pentru a-i aresta și a le confisca armele, dar un prieten al prinţului Ghica i-a avertizat cu o zi înainte și aceștia au fugit, prin Valea Cibanului, pe la Căzile, spre Sibiu. Mai târziu au fost cu toţii arestaţi, 63 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., 14 ianuarie 1980 64 Ionel P Pop, op, scrisoare către D. Aniţei, în mss., 7 octombrie 1981 1981 65 M. Sadoveanu, Sadoveanu, „Istorisiri din Ardeal” Ardeal”,, Ed. Minerva, Minerva, București, București, 1972, 1972, p. XXX

41

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ieronim Stoichiția, C. Rosetti-Bălănescu, Rosetti-Bălănescu, Paul Janosi, Janosi, M. Sadoveanu, Sadoveanu, Pitu Pop,  Mihai Popovici (fost (fost ministru), av. av. Ion Răchițan, av. av. A. Murat și,  jos, Sandu Stoichiția - Valea Frumoasei, 18 Aprilie 1936 

cu excepţia lui Ieronim Stoichiţia (...) care, într-un moment de slăbiciune, se va da învins și va recurge recurge la o capsulă de stricnină, menită altădată lupilor din Golul Oașei”66. La Prigoana, în luncile cu nume predestinat, „Raiul” începea să se destrame... În acele zile dramatice petrecute la cabana paznicului său de vânătoare Ion Făţan din Căzile, fugarul Ionel Pop nu știa că pășește pentru ultima oară pe potecile Văii Frumoasei și nici că, peste un sfert de veac, tăvălugul civilizaţiei va nimici Braniștea Domnului, cu toate reperele ei, salvate salvate doar în î n memoria literaturii. Până la distrugere, va fi trebuit însă ca făloasele sălașuri ale „domnilor” să cunoască mai întâi calvarul calvarul umilinţei: „Cabanele „Cabanele nu mai erau «Casa Bătrână», «Casa de la Izvorul-de-Argint», Izvorul-de-Argint», «Casa de la Bradul-Strâmb, Bradul-Strâmb, «Casa cu Soare», ci de acum erau inventariate prozaic: «Casa numărul 1», «Casa numărul 2», «numărul 3», «numărul 4». Sfânta pace și liniște au fugit, alungate de 66 Alexandru Craiovan, Craiovan, „Oameni, animale și locuri locuri pe Valea Valea Sebeșului”, Sebeșului”, Ed. Altip, Alba Alba Iulia, 2005, 2005, p. 306

42

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Meandrele Frumoasei, la Oașa, în prim-plan Sălanele 

holca petrecerilor. Căprioarele nu mai coborau în padină, înţelegând că și pentru ele s-a frânt vraja. Toamna, vânători nesătui cărau în curtea «Casei Nr. 1» grămadă de hoituri de cerbi, tauri, ciute, viţei, de-a valma, sărbătorindu-și biruinţele”67. Prăpădul a început în anul 1971, când s-a întemeiat colonia șantierului Prăpădul hidroenergetic hidroenerg etic Fetiţa. Fetiţa. Doi ani mai târziu, au năv năvălit ălit aici buldozerele, camioanele grele și basculantele, iar artificierii au pornit să arunce în aer temeliile și tihna munţilor. După terminarea lucrărilor, în 1979, barajul de la Oașa avea să adune Frumoasa, Valea Mare, Sălanele, Prigoana, Cibanul și toate celelalte fire de apă curgătoare în imensul lui creuzet. Pe Valea Sebeșului, i se vor adăuga acumulările de la Tău, Săsciori și Petrești. Un dram de grijă pentru „victimele colaterale” s-a ivit, totuși, probabil din respect faţă de „Casa de la Bradu Strâmb” și faţă de reproșul mut al Bisericuţei: „Casa «mea» – dărâmată la pământ (zice că o mută în altă parte), după ce întreg aranjamentul frumos, scump, complet, de la tablouri și mobilă până la ultima linguriţă a fost trecut în vila lui... Iar bisericuţa, care era îmbrăţoșată de molizi înalţi, acum e într-o 67 Ionel Pop, Pop, „Văpaia”, Ed. Eminescu, Emines cu, București, 1984, p. p. 194

43

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

pustie, ca desbrăcată, ca rușinată, ridicând spre cer turnul, în rugăciune sau în blăstem. «Unde merg cu drum de fier/Toate cântecele pier...» 68. E soarta noastră, a bătrânilor, să vedem și să lăcrămăm” 69. Construcţiile de la Braniștea Domnului au fost, așadar așadar,, dezmembrate și apoi reasamblate „în afara perimetrului lacului, cu păstrarea celor mai importante caracteristici caracteristici ale fiecăreia din ele. Astfel cele cele două cabane ale fraţilor Stoichiţă au fost mutate undeva mai sus, sub streașina pădurii de molid, tot pe malul stâng, între estuarul Sălanelor și Valea Mare, iar Casa de la Izvorul de Argint,, modificată în parte, își Argint î și oglindește eleganta-i siluetă în argintul undelor din Luncile Prigoanei, cochetând cu cei doi giganţi ai munţilor Şureanului – Vârful lui Pătru și cel al Şureanului (...). Cea de a patra și cea mai celebră, Casa de la Bradul Strâmb și-a părăsit pentru totdeauna vecina de până acum, sclipitoarele Sălane, a uitat de brăduţul cel încovoiat de cine știe care vijelie de mult trecută și s-a mutat pe același mal stâng, dincolo de vărsarea Văii Mari, acolo unde muntele Fetiţa trimite o culme mai domoală spre noua oglindă a Bradu-Strâmb nu-și va mai răsfrânge răsfrânge niciodată silueta în lacului”70. Casa de la Bradu-Strâmb oglinda fugară a Sălanelor: „Căsuţa noastră de la Bradu-Strâmb,/Abia urzită în brădet, pe dâmb,/Stă-ntre zăpezi și sub troiane,/Cu pod de piatră scumpă pe Sălane:/Ca-n somn și vis ne-așteaptă” 71. Din umbra acelor momente fericite, pândeau însă zilele „nesigure”, acele „zile tragice de care mă tem” 72, și tot atunci, încolţea presimţirea presimţirea despărţirii de lume a scriitorului, într-un Brumărel (1961): „Din toate câte au fost,/ O, cîntece-a Tomniţelor,/ Rămâneţi numai voi./ Şi veţi suna și altora/ Când noi nu vom mai fi,/ Într-o înserare de octombrie”73. În acest topos ezoteric al iluminării și al profeţiil profeţiilor or mistice, energiile subtile se manifestă surprinzător. Un fluid misterios circulă prin structura intimă a tutur tuturor or reperelor, reperelor, însufleţite sau nu, ale „Raiului”, întreţinându-le solidaritatea. Lipsite de spiritele tutelare ale întemeietorilor, casele și cabane68 69 70 71 72 73

44

după M. Eminescu, «Doina», n.n., G. C. Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 14 ianuarie 1980 Alexandru Craiovan, Craiovan, „Oameni, animale și locuri pe Valea Valea Sebeșului”, Sebeșului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, 2005, p. p. 18 M. Sadoveanu Sadoveanu,, „Bradu-St „Bradu-Strâmb” râmb”,, în „Daim”, Ed. Minerva, București București,, 1980, p. 169 ibidem M. Sadoveanu Sadoveanu,, „Prie „Prietinul tinul nostru Ceza Cezar” r”,, în „Carpaţii” nr. nr. 1/1943, p. 31

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

le de vânătoare au devenit simple clădiri, iar Bradu-Strâmb, ajuns arbore fără identitate, „și-a slăbit ancorele rădăcinilor, o clipă s-a cutremurat, tremur at, apoi, încet-încet, s-a aplecat în susurul din urmă al cetinilor și s-a culcat în braţele Sălanelor. Apa s-a tulburat ca în durere și a cuprins creștetul de cetină” 74. Dacă Bradu-Strâmb s-a retras demn din calea fierăstraielor din preajmă-i, nu același lucru i-a fost cu putinţă Bisericuţei din gruiul de lângă izvor. Ctitorie a soţilor Margareta și Ionel Pop, paraclisul fusese înălţat de  Bradul Strâmb, viu către meșterii care clădiseră „Casa de la Izvorul de Argint” și „Casa de la Bradu-Strâmb”. Planurile sfântului locaș au fost întocmite de un arhitect-artist „după modelul bisericilor de lemn vechi din Maramureș. Maramur eș. Cu cerdac cerdac,, cu boltă, cu turn în săgea săgeată, tă, cu toată lemnăria cioplită în înflorituri. (...) Cei ce odihnesc pe acolo, sau trec pe la colonia de la Braniște și se abat și pe la paraclisul din gruiul izvorului se vor întreba cine au fost meșterii care au încheiat și au împodobit cu atâtea cioplituri bisericuţa îmbrăţișată de brazi. Nu le va găsi găsi acolo însemnate numele, după cum cum nici cele ale ctitorilor.. Ale meșterilor ctitorilor me șterilor le vor putea găsi în scrierile lui Sadoveanu: Sicoe, BeBe rindei, Furdui meșteri, Avrămuţ ucenic, ţărani-moţi din Sohodol”75. Până să se ridice Bisericuţa, prietenii de la Braniște – veniţi aici la rotitul gotcanilor, la deschiderea sezonului de vânătoare la căprior sau a celui de pescuit la păstrăvi – sărbătoreau În Bradul Strâmb, mort, căzut pe apa râulețului Sălane  74 Ionel Pop, „Răm „Rămas as bun, Unchieșul meu drag!”, în „V „Văpaia”, p. 196 75 Ionel P Pop, op, „Îmi aduc aminte, pp. 270-271

45

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop și Mihail Sadoveanu Sadoveanu în timpul unei partide de pescuit la păstrăvi păstrăvi (1939)  (1939)  (Colaj fotografic cu titlul “Visul unei zile de vară” vară”,, realizat de C. Rosetti-Bălănescu) 

46

CALEIDOSCOP  Ionel

vierea Domnului înconjurând, împreună cu oaspeţii lor lor,, cu paznicii și familiile acestora, una dintre cele patru case de la Oașa Mică. Ei descopereau atunci, sub cupola cerului înalt, spuzit de stele, vegheaţi de culmile împădurite ale Vârfului-lui-Pătru și ale Şurianului, fiorul Sacralităţii simple, naturale, din vremea primilor creștini. Memorabilă rămâne noaptea de Înviere când „brăniștenii”, în mâini cu făclii de brad, au asistat la ceremonialul aproape sacerdotal oficiat de M. Sadoveanu, care, „cu mâinile spre cer, a rostit o preamărire” adresată Divinităţii. „Regret nespus că n-am fixat textul acestei cuvântări-odă, de o frumuseţă și de un elan și profunzime de mare credinţă”76. Momentul a fost evocat și de M. Sadoveanu, în volumul „Valea Frumo Frumoase asei”. i”.

Pop

 Bisericuța de la Oașa Mică, carte poștală (1959), cu mențiunea ologra�ă a lui Ionel Pop: “Ri “Ridicată dicată de  Margareta argareta și de mine în 1941-42”  1941-42” 

După ridicarea Bisericuţei, cu hramul Sfânta Maria Mare, urca „la mica așezare de la Braniște și părintele Perianu din Şugag, acel Octavian Lazu din «Ceasul păstră păstrăvilor» vilor» al lui Mihail Sadoveanu, și oficia slujba slujba”” 77. Aici s-a cununat și fata unuia dintre fraţii Stoichiţia, slujba religioasă fiind urmată de un pitoresc ospăţ pastoral. După trei decenii, paradisul av avea ea să fie dezrădăcinat, odată cu celelal celelal-te clădiri de la Braniște, și strămutat: „Locul pe care am ridicat bisericuţa de la Oașa a fost proprietatea mea, înscrisă în cărţile funciare de la Orăștie. Acum cred că a trecut în proprietatea statului. Eu bisericuţa am dat-o Mitropoliei din Sibiu, care cred că se va îngriji ca constructorii barajului să o mute și să o refacă la loc potrivit. Eu aș dori să fie la Crucea C rucea Fetiţei, Fetiţei, lângă șoseaua care cred 76 Ionel Pop, Pop, Scrisoare către către Dumitru Susan, București, București, Bobotează Bobotează 1981 – D. D. Susan, op. cit. p. 67 77 Al. Craiovan, op. cit., p. 21

47

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

că se face acolo. Te rog ca acestea să le comunici părintelui Grădinaru, de asemenea părerea mea de rău că a fost despuiată biserica de podoabele ei, icoanele vechi pe sticlă pe care le-am cumpărat cu mulţi bani și care ar trebui să fie restituite la locul lor”78. E de prisos să adăugăm că toate aceste icoane de preţ au rămas cu desăvârșire înstrăinate... Cel din urmă reper al „Raiului” a părăsit și el Valea Frumoasei, de data aceasta ca unică și ultimă amintire concretă pentru cel care investise aici,  primus inter pares , suflet și avere. Acest însemn sacru, cunoscut drept „Crucea de la PoCrucea de la “Podul Bolovanului”  dul-Bolovanului”, i se datora tot lui Ionel Pop, Pop, fiind ridicat „ca mulţumită pentru multele zile bune pe care ni le-a dat Dumnezeu să le petrecem acolo. Ideea a fost a neuitatei mele soţii Margareta. Apoi am plănuit și înfăptuit împreună. Iată ce era: Mai jos cu ceva de casa noastră de acolo, drumul trecea Râul peste un pod, «Podul Bolovanului». Bolovanului». Îi spuneau așa fiindcă lângă marginea din sus a podului, pornind de jos din apa învolburată, învolburată, se înălţa ca o coloană de stâncă, parcă cioplită. Înaltă de vreo zece metri, socotiţi de la faţa apei. În Cluj lucra un artist sculptor, Servatius, de mare talent, căruia i-am cumpărat eu mai înainte câteva mici statuete. statuete. Am comandat la acesta un crucifix. L-a executat, în bronz, de mărimea 110 x 90 cm, foarte artistic. Paznicii mei, conduși de Pittini, care era meșter de fiare, s-au coborât pe funii deasupra apei și au fixat crucea pe faţa columnei, a «Bolovanului», sus, deasupra apei, așa că nu se putea ajunge la ea nici de jos, nici de sus. Cu faţa către pod, era la vederea tuturor celor care treceau pe acolo. Curând a devenit cunoscută «Crucea Bolovanului», și trecătorii se opreau și se 78 Ionel Pop, Pop, scrisoare către către Dănilă Constantin, 29 august 1975, 1975, apud Al. Al. Craiovan, Craiovan, op. cit., pp. 21-22 21-22

48

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

închinau. Apoi, a venit prăpădul: Lacul de acumulare urma să înece, împreună cu casa care a fost a mea (și luată cu «hapșa»), și Bolovanul. Paznicii, adică cel ce a mai rămas acolo, Rudi Cernota, s-a căznit slobozindu-se cu funii, a desprins de pe piatră crucea. M-a întrebat, în scris, unde să o pună. Atunci mi-a venit ideea: Eu, pentru mine, Margareta și Pitu, am asigurat loc de mormânt la Blaj, lângă o bisericuţă foarte veche de acolo. Am plănuit să facem o cruce de piatră, iar pe ea să se fixeze crucea de bronz de la Frumoasa. Rudi mi-a și trimis-o și acum e aici, urmând să se execute planul” 79... Prin recuperarea semnifi semnificativă cativă a ultimului simbol al legăturii sale materiale cu Valea Frumoasei, Ionel Pop avea să se identifice tot mai mult cu Bartimeuu Tomuţa, Bartime Tomuţa, misteriosul misteri osul personaj din ultima ultim a lui carte antumă, „V „Văpaia” ăpaia”.. Printree multele similitudini dintre braniștea sihastrului de la Gorganul și cea Printr la care autorul povestirii a fost silit să renunţe se numără și Podul-cu-cruce din coasta Râului, reflex al crucifixului de la Podul-Bolo odul-Bolovanului... vanului...

3 Cu excepţia povestirilor public publicate ate în „Carpaţii”, întreaga operă literară a lui Ionel Pop stă sub semnul aducerii-aminte. Dacă M. Sadoveanu își lua succinte notiţe, îndeosebi cu caracter toponimic sau onomastic, pentru a se lăsa mai apoi în voia proverbialei sale memorii vizuale și a imaginaţiei, Ionel Pop a înmagazinat – pe toată perioada vânătorii la munte – trăiri și păţanii pe care avea să le reconstituie mai târziu, cu o remarcabilă minuţie, în volumele lui. Deși scriitor fecund, a manifestat o consecventă parcimonie în selectarea subiectelor: „Eu am un sertar întreg de lucrări slabe. Sadoveanu îmi spunea că măcar putea face nescrise cam jumătate din lucrările sale” sale” 80. Cât privește critica literar literară, ă, cele mai pertinente judecăţi de valoar valoaree asupra cărţilor lui Ionel Pop îi aparţin lui Şerban Cioculescu: „L-aș fi recomandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meșteșugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice 79 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 7 octombrie octombrie 1981 1981 80 Ionel P Pop, op, scrisoare către către D. D. Aniţei, în mss., București, 7 iulie 1981

49

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

artist care dispune de o paletă bogată în impresii și sentimente, de un simţ intens al naturii și de fiorul ireversibilităţii timpului. (...) Ionel Pop nu este tributar nici unui înaintaș, nu este discipolul literar al nimănui, nu este umbrit de nici o vecinătate, oricât ar fi ea de ilustră. (...) Ionel Pop este un povestitor născut (...): «Pădurea asculta mută glasul tainic al nopţii. Boarea de seară și-a aninat în cetini harfele și aștepta să se aștearnă acolo, departe în poale, patul de ceaţă, ca să se culce pe el obosită. Caprimulgul încă nu sosise din ţările fără de iarnă, ca să întindă tortul tremurat al versului lui monoton. Buhele alunecau pe marea întuneriCoperta cărții “De la urs la pănțăruș”,  1972  cului pe aripi neauzite. Adâncul tăcerii părea îngropat în profunzimi și mai mari de murmurul neîncetat și întins fără schimbare al râului din depărtare. Şopotul șuvoaielor, mugetul cascadelor, clipocitul vălurelelor vălurelelor care bat în ţărmuri, până aici s-au topit ca într-un suspin prelung». Nu-i așa că în Ionel Pop și-a găsit literatura noastră cinegetică poetul muzical?”81. Chiar și în volumele de început – „După focul de armă” (1956), „Capra neagră” (1957) și „Vulpea” (1957) –, construite tehnic, ultimele două cu caracter monografic,  poezia și filosofia naturii convieţuiesc, fără a păcătui prin stridenţă, cu noţiuni și termeni de specialitate cinegetică. Arta literară a lui Ionel Pop completează fericit în „Mamifer „Mamiferele ele din România” (1971) (1971) prezentările știinţifice datorate profesorului profesorului Vasile Vasile Homei, doctor în biologie b iologie și prieten clujean al scriitorului. scriitoru lui. De altfel, al tfel, încă din d in „V „Vânătorul și ș i natura” (1969), (1969), Ionel Pop își consacrase deja un mod propriu de transmit transmitere ere a emoţiei artistice, prin traducere în plan literar a unor informaţii privitoare nu numai la vânătoar vânătoare, e, ci și la legătura complexă a omului cu natura, de la entomologie... la astronomie. Antologic definită, „plăcerea „plăcerea vânătorească se împletește din multe fire: descă81 Şerban Cioculescu, prefaţă la Ionel Ionel Pop, Pop, „V „Vânători - oameni și câini”, câini”, Ed. Eminescu, București, 1972, 1972, pp. 5-8

50

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

tușarea din convenţiile obișnuite ale vieţii, înviorarea pe care o aduce mișcarea în aer liber, priveliști care mângâie ochiul și odihnesc gândul, îndepărtarea de la preocupările și grijile vieţii de toate zilele, punerea în lucrare a unor însușiri și îndemânări care altfel lâncezesc, duelul, Coperta cărții “Vânătorul și natura”, 1969  adeseori și fin, și aprig, dintre simţurile și isteţimile sălbăticiunilor și între cele din arsenalul omului, tovărășia caldă și senină dintre ortacii de vânătoare, tresăririle unor întâmplări și situaţii neprevăzute, cărora într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea dorului de aventură care zace în firea multor oameni. Şi poate că, înainte de toate, din ceea ce ne dăm mai puţin seama: ascultarea glasului tainic al strămoșilor din vechimile cele adânci, care ne cheamă, cel puţin pentru un scurt timp, să revenim la obârșia noastră, în mijlocul mângâierilor și al asprimilor naturii, să vedem faţă în faţă frumuseţile și adevăratele adevăratele minuni ale naturii, să-i auzim glasul, să ne adâncim în ea, așa după cum era strâns legată de natura înconjurătoare toată viaţa acelor bunici ai noștri. Din tainiţele instinctului pornește această chemare a naturii, uneori atât de slăbită de surdina miilor de generaţii și a milioanelor de ani, încât abia ne dăm seama de ea, cu toate că există. E o întoarcere trecătoare la vatra bătrână, în jurul căreia s-au încălzit generaţii genera ţii de părinţi ai noștri, la căsuţa sub grinzile afumate ale căreia mai cântă dulce amintirile vagi ale leagănului nostru” 82. Ilustraţia cărţii – desene în tuș și șapte acuarele zoomorfe remarcabile – este semnată de Al. I. Brătescu-Voinești, fiul scriitorului alături de care am pășit cu emoţie „În lumea dreptăţii”. Pasionat, ca și tatăl lui, de sportul cu undiţa, Al. I. Brătescu-Voinești este autorul unui „Tratat de pescuit” (Fundaţia pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1938), instructivă panoramă a principalelor specii de pești autohtoni și a stilurilor de pescuit, „cu 89 de ilustra ilustraţii ţii după desenele originale o riginale și fotografiile autorului”. 82 Ionel Pop, Pop, „V „Vânător ânătorul ul și natura” natura”,, Ed. Ştiinţifică, Ştiinţific ă, București, 1969, 1969, pp. 13-14

51

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Vorbind desp despre re magia pescuitului cu musca artificială, la păstrăvi, Ionel Pop închina încă un imn Văii Frumoasei și îndeletnicirilor de vacanţă, reduse la simplitatea esenţială a integrării în ritmurile vieţii sălbatice: „E o legănare a spiritului care îl ridică pe om într-un fel miraculos deasuCoperta cărții “Mamifere din România”, 1973  pra celor văzute, cu toate că acestea dau hrană aproape în fiecare fieca re clipă gândurilor înfrăţite, înfrăţite, urmând totuși două cărări. E o adevărată beţie, care nu trece de poarta inconștientului, dar slăbește legăturile cu ceea ce numim realitate, logică și disciplină. Un fuior al gândului urmărește cu atenţie, dar fără durerea încordării, ușoarele combinaţii ale meșteșugului de pescar, le punctează pe unele cu emoţii, le rezolvă pe altele instinctiv; celălalt își piaptănă alăturea firele de aur, le atinge de viaţă, fără frâu, fără înlănţuire voită, trezindu-se din privirea unei flori, din ameninţarea unui nor sau răsărind deodată, fără nici o explicaţie, din adâncimea amintirilor”83. Acest flux salvator al amintirii constituie o trăsătură definitorie a întregii creaţii literare a lui Ionel Pop: „Aflat în crugul unei foarte înalte vârste, întreaga lui fiinţă respiră o bunătate și o seninătate care nu e resemnare, ci o înţelepciune profundă, culeasă în șirul lungilor ani de rătăcir rătăcirii prin munţi, păduri și margini de ape și în șirul, poate mai lung, al anilor în care amintirea, această binecuvântare a sufletelor curate, a recreat, cu un scris mărunt și clar, imaginea naturii românești în care se înscrie o viaţă de om cu căutările și cu răspunsurile ei”84. Acest etolog autodidact – după propriile-i spuse, un simplu „natur „naturalist alist amator” – a ajuns să găsească, „după potolirea volburilor tinereţelor (...), mai multă încântare în pacea senină a muntelui, în pândele neprihănite în care 83 Ionel Pop, Pop, „O „O palmă de râu”, râu”, Ed. Emin Eminescu, escu, București, 1978, p. 17 84 Titus P Popovici opovici,, „Cuvânt „Cuvânt înainte” la Ionel Pop, Pop, „O „O palmă de râu”, râu”, p. p. 7

52

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

încearcă să lămurească puţin măcar din multele taine pe care le închide încă viaţa sălbăticiunilor sălbăticiunilor””85. Şi pentru că „foamea puștii”, puștii”, specifică tutur tuturor or începuturilor în ale vânătorii, nu l-a ocolit, multe dintre regrete, topite pentru o vreme „ca într-un abis al uitării”, uitării”, s-au amplificat în anii senectuţii: „Îmi aplec capul și trec printre degetele care îmi tremură mărgelele negre ale mătăniilor unui

 Ionel Pop, la pescuit pe Valea Valea Frumoasei, 1935 

mare păcătos”86. Ca și „falsa vânătoare și falsul pescuit” ale lui M. Sadoveanu, cinegetica lui Ionel Pop – fabuloasă ca inventar –, din scop, a devenit pretext pentru hălăduieli în natură și, mai apoi, pentru transfigur transfigurare are artistică, în plan literar: „Hoinărelile mele, multe și pline de încântări, aveau ca scop vânătoarea. Aș zice că mai curând aveau în vânătoarea propriu-zisă doar un pretext. Da, am vânat mult, și în tabloul meu vânătoresc sunt înscrise toate sălbăticiunile de seamă ale pământului nostru. Dar, rând pe rând, a luat putere partea sufletească a excursiilor vânătorești: contactul cu natura, revenirea trecătoare la îndeletniciri de viaţă vechi, simple, plăcerea aventurilor. Fără vânătoare nu aș fi cunoscut atâtea peisaje de o frumuseţe neîntrecută a ţării noastre, atâţia 85 Ionel Pop, Pop, „Îmi aduc aminte”, p. 149 86 Ionel Pop, „Un ochi râde, altul plânge”, Ed. Sport-Turism Sport-Turism,, București, 1981, cop. IV

53

CALEIDOSCOP  Ionel

Coperta cărții “Îmi aduc aminte”, 1972 

Pop

Coperta cărții “Poienița ielelor”, 1974

oameni ai pământului cu stră străvechi vechi însușiri de nobleţe și vioiciune a minţii. Nu aș fi fost, poate, îndemnat să cunosc cât mai bine minunata faună care care dă viaţă caleidoscopului de peisaj, de la stâncăriile munţilor care bat în bolta cerului, până la tainicele ascunzișuri ale Deltei noastre”87. După „sminteala „sminteala”” celor doisprezece gotcani doborâţ doborâţii într-o singură dimineaţă de „instinctele primitive” ale celor doi vânători în bătaia din Cioaca Ci oaca Bistrei, Ionel Pop Pop avea să se rezume la vânarea câte unui singur cocoș-de-munte pe primăvară, pentru ca, mai apoi, să urce în locurile de rotit doar pentru farmecul spectacolului. Din tablourile cu „cavaleri negri” căzuţi din amvoanele lor de cetină, va rămâne doar amintirea, valorificată exemplar de fineţea descriptivă a scriitorului: „capul păsării lunecă moale și scrise cu picătura din cioc un punct care se prelinse în jur, jur, și cu căldura ce se stingea topi o rană mică și roșie în spuma zăpezii”88. Două sunt evenimentele ciclice ale muntelui, la care Ionel Pop a fost nelipsit spectator până în anul 1947: la echinocţiul de primăvară – rotitul gotcanilor, iar la cel de toamnă – boncănitul cerbilor. Adesea, scriitorul venea însoţit de fiul lui, Pitu, și el vânător pasionat, „cu mașina lor  Peerless , cu care au călcat mulţi ani de-a rândul drumurile grele ale diferitelor terenuri din munţii noștri”89. Timp de vreo cincisprezece ani, mașina a fost cârmuită de Huszar Sandor, evocat de M. Sadoveanu în „Dramă în marginea pădurii”, din volumul „Valea Frumoasei”. La urcare, automobilul era întotdeauna supraîn87 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, fotografii“, interviu de Sânz Sânziana iana Pop, Almanah Almanahul ul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 177 88 Ionel P Pop, op, „Îmi aduc aminte”, p. 128 89 Ieronim Stoichiţia, Stoichiţi a, „Cu „Cu învăţăceii învăţăceii...” ...”,, „Carpaţi „Carpaţii” i” nr. 3/1941, p. 67

54

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop, “în pauză de pescuit”, pescuit”, lângă automobilul automobilul său Peerless 

cărcat, pentru că „Ionel are obiceiul ca să facă cumpărături cumpărături pentru vânătoare în cantităţi neverosimile. neverosimile. E cu mare grijă să fie fi e din toate și cât se poate de mult. Eu îl numesc «angrosistul» și nu-i o mirare că proprietarul unui magazin cu alimente și delicatese din Cluj și azi se tânguie că și-a pierdut în el cel mai valoros client”90. Dintre sălbăticiunile prezente în cărţile lui Ionel Pop, cerbul și cocoșul-de-munte ocupă un spaţiu privilegiat. De fapt, nu există volum în care scriitorul să nu fi zăbovit, fie măcar și în câteva fraze, asupra acestor vietăţi misterioase. Portretul Portretul taurului de cerb în febra rutului devine, adesea, antologic: „Cerceta din ochi, pâlniile largi ale urechilor pipăiau tăcerea, botul aștepta veștile de miros. Dar adormiseră toate zvonurile muntelui, cât vedeau ochii vietate nu se arăta, aerul leneș nu aducea mireasmă dulce de ciută goniţă. Gâtul gros s-a întins încurbat, lăstarele coarnelor au coborât până la șolduri, și din buciumul gurii, deodată cu nouraș de abur, a izbucnit mugetul. S-a rostogolit 90 ibidem

55

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

deasupra muntelui ca un talaz scăpat din încuietori, pereţii de pădure l-au răsfrânt, prelungindu-l și apoi risipindu-l în tăcere”91. Dintre păsări, corespondentul întru maiestuozita mai estuozitate te nupţială al cerbului este gotcanul. Spectacolul vernal al rotitului cocoșilor-de-munte are magnetismul lui și cere, pentru a fi redat în formă artistică, har și ochi de etolog: „Apoi a început întrecerea. Parcă și-a ales o cărare. Pășește de-a lungul ei vreo cincisprezece pași, înfoiat, rotind, arând cu vârfuril vârfurilee aripilor zăpada; la capătul promenadei sare deodată în sus, mai bine de un metru uneori, se răsucește în aer, face parada întoarsă. Coperta cărții “Vânători - oameni si câini”, Rar se oprește, ca să asculte. Îl văd mai  1972  bine decât oricând. În tot timpul strofei strofei își ţine ciocul deschis, mai deschis în tocilat; atunci i se cutremură mai văzut trupul, ca într-un fior de extaz, pleoapele din jos se ridică, acoperind până la  jumătate ochii, luna roșie pare că se umflă. Coada răsfir răsfirată ată e legănată încet, în dreapta, în stânga, penele bărbiei tremură ca în spasm, burzuluite una de una”92. Estomparea pornirii de a face pușca să detune a lăsat loc, cu timpul, plăcerii de a contempla muntele, „trupurile mușchiate ale molizilor bătrâni”, sălbăticiunile,, stihiile și spectacolele naturii. Viaţa sălbăticiunile Viaţa nerăpită de pasiunea vânătorească a început să capete un alt preţ, de reg regăsit ăsit îndeosebi printre categoricategoriile esteticului : „Parcă la nici o altă vânătoare, ca la cea de cocoși de munte, nu este atât de deplină această rupere rupere de prezent și cufundare cufundare într-o altă atmosferă. sfer ă. O singură dată să încerci să pășești noaptea prin locurile neumblate ale muntelui, singur, și apoi pierdut să asculţi glasul tainic al singurătăţii. Același, 91 Ionel Pop, Pop, „Întâlniri „Întâlniri cu animale” animale”,, ediţia a doua, Ed. Ştiinţifică, București, 1972, p. 259 92 ibidem, p. 124

56

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

tot atât de misterios ca cel pe care îl ascultau, cu urechile, cu mintea, cu inimile lor strămoșii noștri. Însă să te adâncești într-adevăr în singurătăţi, acolo unde rotesc cocoșii, și până unde nu pătrunde nici un zvon din lumea de jos”93. În sihăstrii se decantează nu numai starea de graţ graţie ie a întâlnirii cu sine și cu misterul iniţierii Coperta cărții “O palmă de râu”, 1978  continue; acolo, făpturile volnice ale pământului și văzduhului își dezvăluie crâmpeie din viaţa lor tainică. Răbdarea, spiritul de observaţie, știinţa de a tălmăci gesturi, semne, urme și glasuri ale sălbăticiunilor i-au permis scriitorului să exceleze în prezentarea și interpretarea, niciodată pândite de antropomorfism, ale unor inedite „instantanee din Coperta cărții “Priviri în atelierul naturii”, 1982  viaţa animalelor” (titlu de carte de succes, apărută în două ediţii – 1963, 1968). La fel de atractive se dovedesc și volumele cu pregnant caracter etologic „Din fauna noastră” (1959), „Întâlniri cu animale” (1960), „Pași prin lumea păsărilor” (1965). Despre cel din urmă, scriitorul și vânătorul Demostene Botez, vechi colaborator colaborator al „Carpaţi„Carpaţilor” – unde scrisese odinioară că „Dl. Ionel Pop e un artist și deci «apractic»” 94 –, consemna: „Cartea aceasta cu păsări e vie. Le vezi și le trăiești viaţa viaţa ca într-o uriașă volieră, ca într-o revelaţie cu orizont și cer deschis. Ea nu e o descriere superficială, ci istorisirea vieţii lor lor,, cu calităţi și defecte, cu bucurii și certuri, cu 93 Ionel Pop, „Poieniţa ielelor”, Ed. Albatros, București, 1974, 1974, p. p. 127 94 Revista „Carpaţi „Carpaţii” i” nr. 2/1943

57

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

obiceiuri și practici, cu violenţe și samavolnicii, ca într-un fel de prezentare camuflată, simbolică, a aspectelor de viaţă omenească. Cartea aceasta e în toată accepţia cuvântului un roman al păsărilor. Un roman realist, romantic totuși parcă, prin dragostea de care e însufleţit autorul, și cu care și-a dotat eroii, ca și prin Coperta cărții “Un ochi râde, altul plânge”, 1981  frumuseţea fără margini a cadrului naturii în care se desfășoară” 95. Autorul „Poveștii omului” și al „Înălţării la cer” – graţie poziţiei sale privilegiate în perioada postbelică, rod al unei „cuminţenii” recompensate pe plan social și politic – i-a păstrat lui Ionel Pop o simpatie statornică. Reciclatul scriitor elegiac Demostene Botez a devenit membru corespondent al Academiei R.P R.P.R. .R. (1963), deputat în Marea Adunare Naţională, președinte al Uniunii Scriitorilor (1964-1965). A avut, așadar, putinţa, dar și – spre deosebire de M. Sadoveanu – voinţa de a-l ajuta pe urgisitul Ionel Pop să-și recâștige demnitatea furată, susţinând demersurile pe deplin  justificate ale acestuia de a fi primit în breasla scriitorilor români, exclusiv exclusiv pe criterii literare. literare. Mai mult, cei doi au scris împreună o carte (Ionel Pop, Demostene Botez, „Hoinăreli prin natură”, Ed. Tineretului, București, 1961, în trei ediţii), tradusă în limbile germană și rusă. După Demostene Botez, cărţile lui Ionel Pop se citesc „dintr-o răsuflare, ca un roman bun care te ţine și prin bogăţia faptelor, și prin caracterul eroilor, și prin neașteptatul situaţiilor, și prin inedit, adică prin dezvăluir dezvăluirea ea unei lumi asupra căreia nu ne-am oprit privirea, și n-o cunoaștem cunoaștem””96. Multe dintre povestirile lui Ionel Pop sunt monumental monumentale. e. Remarcată și de Şerban Cioculescu, „Nu s-a întâmplat nimic...”, din volumul „Un ochi râde, altul plânge”, este o amplă succesiune de tablouri dramatice din viaţa 95 D. Botez, Botez, prefaţă la Ionel Ionel Pop, Pop, „Pași prin lumea păsărilor”, păsărilor”, Ed. Tineretului, București, București, 1965, p. 5 96 ibidem, p. 6

58

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

unui jder, jder, de la sămânţa de molid de unde avea să se ridice arborele, acum bătrân și găunos, până la omul care va așeza în scorbură nada și capcana fatală sagacei97 mustelide: „Ceasuri au trecut în zbaterile lui, alte ceasuri s-au scurs peste trupul întins pe zăpada răscolită. Aurul petelor de soare s-a călit în roșu de aramă, apoi s-a ridicat încet de pe pământ și s-a înălţat pe brazi în sus până în vârfuri și a trecut în nourașii din creștetul cerului. Umbre viorii l-au urmărit, altele s-au strecurat strecurat pe sub cetini. Întunericul a înghiţit pe rând brazii și Gemenii din zenit se Coperta cărții mirau clipind din ochi de ceea ce zăresc la rădă“Povestiri vânătorești”, 1986  98 cina molidului ciung” . Naraţiunea devine un misterios aliaj de realism tragic, generator de compasiune, de artă descriptivă bine condusă sub raport etologic, de tensiune conţinută, fără dorinţa de a epata, și de solidaritate cu vietatea decăzută din armonia angrenării sale în firescul mecanism al viului, până la condiţia de victimă a amestecului ame stecului omului în legile naturii. Efectul artistic este remarcabil și dovedește că doar putinţa autorului de a doza nuanţele și de a nu friza pateticul conferă povestirii acel echilibru necesar transfigur transfigurării ării artistice a dramatism dramatismului ului existenţial. Într-o lume stăpânită de om, av avatarurile atarurile jderului șchiop, mistuit, multă vreme, de foame, se vor sfârși tot în umbra prădătorului suprem: „În clipa în care a scăpat călușul 99 teascului, n-a mai avut vreme să sară. Falca de sus a cleștelui a căzut grea sub pov povara ara de bolovani și de zăpadă, l-a prins peste piept pi ept și l-a strivit. Gândul s-a tulburat, fără să mai știe de durerea oaselor frânte și a inimii oprite deodată”100... Considerând că vânătoar vânătoarea ea reprezint reprezintăă o atitudine faţă de natur natură, ă, Ioacasă,, la „vanel Pop pledează, pretutindeni în cărţile sale, pentru întoarcerea acasă tra bătrână”, a omului desprins din rădăcinile lui ancestrale. Vânătoarea este 97 sagace - care care pricepe ușor și repede; cu mintea ageră 98 Ionel Pop, „Un ochi râde, altul plânge”, plânge”, pp. 98-99 99 căluș - bețișor bețișor care face face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn 100 ibidem, p. 125

59

CALEIDOSCOP  Ionel

Coperta cărții “Inima pădurii”,  1986 

Pop

descompusă până la particulele inefabile ale spiritualizării a ceea ce Xenofon înţelegea prin  kinegheticon  inegheticon  (arta de a conduce câinii la răpunerea sălbăticiunilor): „Mi se pare că mulţumirea pe care o are vânătorul în orele lui de acasă, pe care și le umple bucuros cu mărunte preocupări apropiate vânătorii, cu cărţile lui preferate, în lumea amintirilor și a iluziilor, este încă o dovadă că vraja adevărată a vânătorii nu zace în împușcătur împușcăturaa care ucide o vietate, nu este dorul de a dobândi carne și blănuri. Stropul de fericire care e darul în viaţa vânătorului e de ordin spiritual, temelia lui e revenirea, și numai trecătoare, a copilului înstrăinat la sânul unei mame bune, la sânul naturii”101.

Motivul căii către desăvârșire prin vânătoare și prin aprofundarea relaţiilor cu lumea spiritualizată a muntelui se regăsește în două dintre ultimele cărţi ale lui Ionel Pop: „Văpaia” (1984) și „Inima pădurii” (1986), apărută postum. Universul iniţiatic este identificat cu același spaţiu paradisiac al Văii Frumoasei – voalat, dar inconfundabil în „Văpaia” – și al munţilor Ciucului, în „Inima pădurii”. pădurii”. Aceasta din urmă, o nuvelă de mare întindere, transcrie, de-a lungul celor o sută șaizeci de pagini, itinerarul biografic real al șugăgeanului Ion Căta (în carte, Ion Gota), om cu fire neastâmpărată și cu „viaţa numai vârtejuri”102, ajuns paznic la cabana de vânătoare de la Creanga-Albă, din munţii Ciucului. Dislocat în urma diktatului din anul 1940, el s-a retras, după optsprezece ani, acasă, în Jidoștina Şugagului. În șirul peregrinărilor sale, slujba de gornic 103 în ţinutul Gheorghenilor și al Praidului a fost pentru Ion Gota singura oază de tihnă, de împăcare cu sine și de iniţiere: „Lumea aceasta a muntelui, după ce l-a încuiat în ea și a 101 Ionel Pop, „Vânător ânătorul ul și natura”, natura”, p. 144 102 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, p. p. 252 103 gornic - pădurar

60

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

început să-l primească, i-a descoperit neîncetat neîn cetat lucruri, pe care mai înainte nu le luase în seamă seamă””104. Pe atunci îi slujea pe „nehodinitul” domn Jero, „vânătorul cel fără splină” (Ieronim Stoichiţia) și pe domnul Nelo, „cu pușca leneșă” (Ionel Pop), care – în același fatidic an al bejeniilor – avea să fie „alungat din Clujul lui, cu doamna și cu copilul”105. Nuvela impresionează nu atât prin dinamism, cât printr-un anume Nuvela spirit contemplativ, analitic, în ton cu gravitatea traseului iniţiatic al lui Ion Gota, dincolo de rătăciri și regăsiri, de neliniște și de zăbavă deopotrivă. În templul muntelui, chiar și o simplă cină la foc capătă semnificaţii sacerdotasfârâia, în untul ei, brânza din cupele le106: „Pe lespedea fierbinte a cuptorului sfârâia, ciupercilor fragede. Paznicul picura în fiecare un grăunte de sare și le mișca pe rând, dezlipindu-le de piatră cu coarnele furculiţei de lemn. Pe cea care și-a încreţit buzele și le-a adunat ca petalele bulbucului-de-munte, o ferea la foc mai stâmpărat, ca să-și potolească clocotul. Vânătorului îi plăcea să întoarcă deasupra jarului frigarea împodobită ca o sorcovă. Feliile Feliile de slănină se rumerume neau și treceau încet grăsimea fierbinte în discurile de ceapă care își scorojeau marginile și își frăg frăgezeau ezeau mijloacele străpunse de suliţă. Bucăţele de carne sorbeau până în inima lor agerimea topită a piperului și aroma domolită a cepei din vecini. Se făcea degrabă degrabă deasupra cămașă cămașă de crustă, ca să nu se piardă piardă nimic din sucurile cele dulci. Câte o picătură de grăsime se aduna greu, nu se mai putea ţine, cădea în jar și izbucnea cu pocnet scurt în flacăra albăstruie”107. Pentru vânătorul Nelo, șederea în munte echivala cu ieși ieșirea rea din ritmurile artificiale, străine firii, ale civilizaţiei. Fiorul anteic 108 se declanșa odată cu gestul ritual al lepădării „zdrenţelor de oraș” și al îmbrăcării „hainelor vechi și ponosite” care îl așteptau la cabană, în cuierul de după ușă. Acestea „aveau petece la coate și buzunarele ca niște saci; ploile și soarele le-au sorbit culoarea și din verde ce era, acum bătea în pământiu” 109. 104 105 106 107 108 109

Ionel Pop, „Inima pădurii”, pădu rii”, Ed. Albatros, București, 1986, p. 76 ibidem, p. p. 151 sacerdotal - sacru, solemn ibidem, ibide m, p. 109 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun Neptun și al Terrei, Terrei, care prindea puteri atingând pământul n.n. ibidem, ibide m, p. 80

61

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop, în pridvorul “Casei “Casei de la Izvorul de Argint”, Argint”,  scrutând întinderea Văii Văii Frumoasei, 1947 (Foto: (Foto: C.R.B.) 

O spiritualizar spiritualizaree similară a raport raporturilor urilor dintre om și un misterios  ge nius loci dobândește valenţe magice în „Văpaia”, nuvelă din aceeași familie de simboluri și motive cu „Secretul doctorului Honigberger” Honigberger” a lui Mircea Eliade. Enigmaticul nimb ce aureolează chipul fotografiat al arhitectului Bartimeu Tomuţa devine cheia unei metafore, sub vălul căreia autorul și-a camuflat propriile-i nostalgii după anii fericiţi petrecuţi pe Valea Frumoasei. Cabana clădită „deasupra prăpastiei, unde râul bate în stâncă și cântă” 110 nu e alta decât „Casa de la Izvorul-de-Argint”, iar Bartimeu Tomuţa este Ionel Pop, silit să-și părăsească edenul pământesc, pentru a fi azvârlit în temniţă, nu de autorităţile austro-ungare, ca eroul nuvelei, în anii premergători prăbușirii imperiului habsburgic, ci de cele comuniste, la mijlocul veacului trecut. Fotografia – realizată, după cum se menţionează pe verso, în anul 1947, de către Constantin Rosetti-Bălănescu, la Oașa – îl surprinde pe Ionel Pop îmbrăţișând cu privirea, ca în semn de rămas bun, perspectiva grandiosului amfiteatru al Văii Frumoasei, deschisă din cerdacul „Casei de la Izvorul-de-Argint”. 110 Ionel Pop, „Văpaia”, Ed. Eminescu, Emin escu, București, Bucureșt i, 1984, p. p. 252

62

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Iată și descrierea imaginii în „Văpaia”: „E o vale la înălţime de munte... Din șesul ei larg se ridică munţi dulci, îmbrăcaţi în brădet... În zidul munţilor din fund se deschide poartă, pe care intră ondulat șarpele unui râu... Face Face cot după cot, parcă ar vrea să zăbovească sau și-ar căuta drumul printre brazii rari, presăraţi pe luncă... (...) Dincolo de poartă, în zare, perdelele diafane ale munţilor; tot mai palide, până se pierd în transparenţ transparenţaa unui cer fără nori... Pare să fie o înserare...Înserare de vară... Ai impresia că îţi vorbește peisajul vorbe blânde... E ceva liniștitor în el (...), e bunătatea pământului care vorbeșvorbește (...) ... Fotografia Fotografia e făcută de undeva de sus... dintr-un cerdac... I se văd stâlpii și balustrada... Perspectiva Perspectiva râului râului e deosebit deo sebit de bună, cum se ivește abia zărit acolo în îmbucătura dintre dealuri, ca să albească aici în apropiere lat, adânc, la poalele stâncii pe care va fi fost clădită casa... Vârfuri Vârfuri de brazi care se ridică din prăpastia din faţa casei, – trebuie să fie acolo o prăpastie! – alcătuiesc un al doilea plan, care accentuează accentuează încă depărtările de părtările de dincolo... (...). Omul? PoaPoate ar fi tabloul mai unitar fără de inutila lui prezenţă... Înalt, uscat, cu capul gol... abia i se vede ceva din faţă, cum stă rezemat de balustradă și privește peisajul... Bocanci în picioare..., haine cam neglijate... Aș spune că doarme în picioare... sau e cufundat într-un gând”111. Această spiritualizare intensă generează energie, materializată în văpaia din care se va împleti firul misterios al povestirii. Arendând dreptul de vânătoare la Gorg G organul, anul, sihăstrie silvestr silvestrăă în Carpaţii sudici, la hotar cu România, avutului arhitect Bartimeu Tomuţa, retras din viaţa publică vieneză, i se revelează, ca într-o iluminare franciscană, misterele solidarităţii a tot ce e viu și ale armoniei naturale. Prin contemplare, meditaţie și cădere în transe ca-

 Ionel Pop, în pridvorul “Casei “Casei de la Izvorul de Argint”, 1947 

111 Ionel Pop, Pop, „Văpaia”, pp. 241-242

63

CALEIDOSCOP  Ionel

Coperta cărții cărț ii “Văpaia” “Văpaia” (1984)  (1984 ) 

Pop

taleptice, descoperă putinţa de a-și elibera sufletul și de a-și disocia aura de suportul ei material, abandonat în moarte aparentă. Bănuit de spionaj spi onaj în favoarea favoarea românilor, este arestat de autorităţile habsburgice, în anul 1915, de Sfânta Maria Mare. Cabanele de la Gorganul sunt sechestrate, iar paznicul Achim și soţia acestuia, Ana, sunt izgoniţi grabnic, fără a-și putea respecta promisiunea făcută stăpânului, aceea de a da

foc clădirilor înainte de a porni în bejenie. Noul arendaș, contele Szirley Kalman, descoperă aici un adevărat paradis vânătoresc, de care profită din plin. Pe fondul carnagiilor cinegetice, în zonă este tot mai des semnalată manifestarea unui fenomen luminos straniu – văpaia văpaia:: „Li s-a părut oamenilor că para are pâlpâieli, nu cele repezite ale focului, ci se părea că își î și lărgește și își adună ocolul, ca într-o răsuflare înceată” înceată” (ibidem, p. 296), „roată de lumină, ca aceea pe care o deschide în ceaţă zarea firavăă însă, diafană, albastră-violetă, albastră-viol etă, ușoară ca răsuflarea răsuflarea de cuunui fanar112, – firav loare a unui pastel”113. În acest timp – potrivit însemnărilor doctorilor Vasile Cotuţ și A. Puchta, medicul închisorii –, întemniţat întemniţatul ul Bartimeu Tomuţa Tomuţa se afla într-o stare de somn greu, era imobil și părea că nu mai respiră. În noaptea no aptea de 21-22 decembrie 1915, pădurarul Martin Tunyogi, urcând cu felinarul pentru a închide oblonul bătut de vânt al unei ferest ferestre, re, vede văpaia văpaia,, scapă lămpașul cu gaz, iar casele de la Gorganul sunt mistuite de flăcări. Tot Tot atunci, în temniţă este constatată moartea deţinutului Bartimeu Tomuţa... Similitudinile dintre destinul „Braniștii-Domn „Braniștii-Domnului” ului” și soarta Gorganului, devenit eldorado al pușcașilor, sunt evidente. Omul din fotografie este, fără nici un dubiu, Ionel Pop. Tot al lui va fi și purgatoriul detenţiei. 112 fanar - felinar 113 Ionel Pop Pop,, „V „Văpaia”, p. 300

64

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 M. Sadoveanu și Ionel Pop, la masa de șah, asistați de Demostene Botez, 1959  1959 

Referitor la acest tragic capitol din biografia scriitorului, nu putem să nu ne raliem opiniilor unui cronicar avizat al lumii de pe Valea Sebeșului, nedumerit de faptul că M. Sadoveanu – la vremea aceea, cu o poziţie politică și socială privilegiată – nu a întreprins î ntreprins nimic pentru a-și scuti de nemeritatele umilinţe camaradul, acel „uriaș „uriaș blând, cu grai moale și cu ochi bulbucaţi mari, umbriţi de gene castanii”114, care, printre altele, „s-a ocupat prin intermediul nepotului său din Alba Iulia, avocatul Ionel Sava, de aducerea și înmormântarea fiului mai mic al lui Sadoveanu, Mihu, căzut eroic în luptele de la Turda, după ce atât el cât și cumnatul maestrului, Constantin Mitru, au locuit în ultimii doi ani în casa familiei Pop din Sibiu. Şi mă întreb, oare în anii de restriște ai lui Ionel Pop, când se chinuia, deznădăjduit și umilit, să supravieţuiască în grajdul părăsit de lângă Cluj și mai târziu în beciurile pușcăriei, Sadoveanu, ajuns în vârful ierarhiei politice a timpului, fiind fiin d vicepreședinte al Marii Adunări Naţionale115, îi va fi trimis oare vreun pachet cu mâncare, lui sau soţiei acestuia, Margareta, în timp ce, bolnavă și deznădăjduită, își trăia ultimii ani 114 M. Sadovean Sadoveanu, u, „Ochi de urs”, urs”, p. 125 115 1948 - 1961, 1961, n.n., G. C.

65

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop și Mihail Sadoveanu la casa de vacanță de la  Schitul Vovidenia Vovidenia - Vânători Vânători Neamț, 1959 

refugiată în casa ei părintească? A încercat oare, din înălţimea, din prestanţa funcţiei sale să pună o vorbă bună, să-l ajute, să încerce măcar să-i ușureze soarta nefericitului lui prieten, care n-avea altă vină decât faptul că era nepotul marelui Iuliu Maniu? (...) Oare și după 1948 1948,, Sadoveanu cel copleșit de onoruri, de funcţii politice (...) și-a adus aminte de intoleranţa anterioară și i-a dat necăjitului de Ionel Pop vreo firimitură din marele lui tort?” 116. Cert este că Ionel Pop a petrecut, după eliberar eliberarea ea din temniţele comuniste, trei veri la Vovidenie (în casa de vacanţă a lui M. Sadoveanu din apropierea Mânăstirii Neamţ), în tovărășia celui pe care l-a admirat o viaţă, fără rezerve și fără resentimente. Până la urmă, „Ionel „Ion el Pop a fost cel care a dat dovadă de o adevărată nobleţe sufletească, iertând totul, fiind în stare să treacă peste perioada de eclipsă a caracterului marelui său prieten” 117 pe care l-a evocat în cărţile lui, cu emoţie și devoţiune. 116 Alexandru Craiovan, „Oameni, „Oameni, animale și locuri pe Valea Valea Sebeșului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, 2005, pp. 312-313 117 ibidem, p. 313

66

CALEIDOSCOP  Ionel

Prieten adevărat avea să-i rămână însă, până la sfârșitul vieţii, Constantin Rosetti-Bălănescu, statornicul colaborator al „Carpaţilor”, nelipsit din grupul camarazilor de vânătoare și pescuit de pe Valea Frumoasei, în perioada „Braniștii-Domnului”. După stabilirea lui Ionel Pop în București, Generalul și-a făcut un obicei din a se deplasa pe  jos, înainte de prânz, aproape zilnic, de la casa lui din strada Dionisie Lupu 56, până în strada Prof. David Emanuel 7, unde locuia vechiul său prieten. Aceste vizite, devenite tabiet, își aveau farmecul lor, prin aducerile-aminte și disputele amicale, îndeosebi pe teme cinegetice, ale celor doi scriitori.

Pop

Coperta cărții “Norme de etică vânătorească”, 1995 

Lui M. Sadov Sadoveanu, eanu, în perioada când Ionel Pop își îndura, fără proces, nedreapta detenţie, „generalul „generalul C. Rosetti-Bălănescu, unul din companionii de vânătoare și pescuit de la «Braniștea Domnului», cum îi zicea Maestrul așezării de la Oașa, i-a strigat: «Maestre! Moare Ionel în pușcărie!»” 118, reproșându-i astfel apatia morală. În cărţile, în interviurile și în vasta lui corespondenţă, Ionel Pop îi va evoca mai târziu cu egală căldură pe toţi cei care i-au fost aproape în vremuri limpezi. Detașării aristocratice de mizeriile ce i-au maculat existenţa i se va adăugaa satisfacţia de a-și adăug a- și vedea tipărite în tira tirajj de masă cărţile, avid căutate de cititori: „La cartea mea cu «ochii» 119, în librăriile de aici s-a făcut coadă, ca la unt și celelalte. În zadar caut să cumpăr câteva exemplare. Câte le-au pus pe piaţă, s-au vândut în două zile. Faţă de cererile pe care le primesc, ţin în dinţi un exemplar pentru biblioteca mea. Au dat un tiraj relativ mare: 30.000” 120. 118 Titus Popovici, Popovici, „Disciplina dezordinii”, dezordinii”, Ed. Mașina de scris, București, București, 1998, 1998, p. p. 265 119 „Un ochi râde, râde, altul plânge”, n.n., G.C. G.C. 120 Ionel Pop Pop,, scrisoare către D. Aniţei, în mss., București, București, 13 ianuarie 1982

67

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Lucid, cu spiritul încă tânăr tânăr,, singură senectutea, cu tot cortegiul ei de neputinţe, îi va umbri „imaginea aproape uriașă a unui chip alcătuit din răbdare și bunătate”121. Spondiloza și „o durere ticăloasă” în umărul drept, care la fiecare literă de la mașină „trezește câte o junghiere”, devin mai puţin agasante pentru nonagenarul vânător decât podagra 122: „Ce mă supără sunt picioarele care, după ce m-au purtat odinioară prin toţi munţii, azi îmi pun probleme când mă ridic de pe scaun și reclamă bastonul, chiar mișcându-mă prin cameră. Mă dor genunchii și nu am 123 siguranţă în ei” ... Cinci ani mai târziu  Ionel Pop, pe terasa locuinței din din (15 ianuarie 1983), îi va mărturisi aceluiași  str. tr. David Emanuel nr. nr. 7, București,  1 iunie 1979  1979  corespondent, cu amărăciune: „Mă chinuie grozav scrisul”, după ce, nu cu mult timp în urmă, așternuse tremurat pe hârtie câteva rânduri tulburătoare: „Nu mă mai potrivesc în atmosfera și moravurile vremii de azi. Am trăit prea mult, aducând cu mine năravuri din alte vremi”124. Din cauza unei pneumonii sever severe, e, scriitorul a fost nevoit să petreacă în spital începutul lunii decembrie 1984. Apoi, au survenit complicaţii care i-au deteriorat iremediabil sănătatea, pentru ca, în ziua de 27 ianuarie 1985, sufletul lui Ionel Pop să-și găsească liniștea veșnică. Zăpezi mari acoperiseră ţara, majoritatea șoselelor fiind impractica impracticabibile. Drumul până la Blaj a fost aspru, dar voinţa testamentară testamentară a celui ce semnase adesea I. Venator s-a arătat mai tare decât stihiile: „1 februarie 1985, o zi rece și tristă; o slujbă religioasă ţinută în fosta și actuala catedrală greco-catolică, ctitorie din 1738 a lui Inocenţiu Micu Clain (devenită ortodoxă după 1947); 121 122 123 124

68

Dona Roșu, „Cineva „Cineva ne privește” privește”,, Ed. Albatros, Albatros, București, București, 1982, 1982, p. 7 podagră - Gută Gută localizată localizată la membrele inferioare inferioare Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 27 noiembrie 1978 Ionel Pop, Pop, scrisoare către D. D. Aniţei, în mss., București, București, 23 iulie 1981

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

nu mai mult de 25 de persoane, mai ales blăjeni, dar și un preot din Bădăcin, satul de baștină al familiei Maniu; de asemenea, un reprezentant al Uniunii Scriitorilor și altul al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu; dintre rude, nepoata decedatului, Dana, împreună cu soţul ei; și eu, venit din Cluj, sub imboldul unei datorii lăuntrice. (...) Preotul care a slujit a expus pe larg biografia defunctului, principalele momente ale existenţei sale și activitatea pe care a avut-o în Blaj, dar cu mai puţine date referitoare la perioada următoare. Cuvintele cele mai calde le-au avut scriitorii, de aceea aș reda câteva dintre însemnările pe de la “Podu “Podull Bolovanului” și locul care le-am făcut atunci: «a fost un Crucifixul de veci al familiei Pop, Blaj  luptător pentru integrarea armonioasă a omului în natura patriei, în frăţie cu codrul, cu muntele, cu florile, cu jivinele; (...) a fost stăpânul și robul cuvântului; a readus prin paginile sale cuvinte pierdute de sute de ani; a fost o făclie care a mers înainte, dar care acum își găsește hodina; așa cum se vorbeș vorbește te de gorunul lui Horea, de teiul lui Eminescu, se poate vorbi de munţii lui Ionel Pop, de pădurile lui Ionel Pop, Pop, de acea „palmă de râu” a lui Ionel Pop»” (Dan Munteanu, op.cit., p. 27). Asemenea lui Bartimeu Tomuţa – acel alter ego literar al scriitorului –, Ionel Pop va dăinui, prin văpaia văpaia operei  operei sale, în Gorganul paginilor închinate naturii, vânătorii și pescuitului, ca pe o pierdută, dar nepieritoare Vale Vale a Frumoasei. Text preluat din lucrarea “O istorie a literaturii cinegetice române - Cărțile Văii Frumoasei” Fr umoasei”,, Ed. Scripta, București, B ucurești, 2007, 2007, de Gabriel Cheroiu

69

CALEIDOSCOP  Ionel

70

Pop

 Standul revistei „Carpații „Carpații”” la Expoziția  națională de vânătoare, București,  Palatul “Arta “Arta””, 1940 

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

BIOGRA BI OGRAFIA FIA REVI REVIS STEI ”CAR ”CARP PAȚII” Câțiva priete prieteni, ni, câțiva cititori ai revistei ”Carpații” care a apărut în Cluj din 15.I.1933 până în 1.I.1948, mi-au cerut de mai multe ori să arăt cum s-a născut, cum a dăinuit această revistă ”atât de apreciată” și editată într-un fel neobișnuit. Poate Poate să fie de interes să dau de urmare acestei sugestii, chiar dacă cele ce le voi scrie vor rămâne în dosar.

Cum a luat fi�nță ”Carpaț��”?  ”Carpaț��”?  A fost un accident. Nu mă gândeam nici pe departe să scot o asemenea revistă. Timpul și puterea mea de lucru erau foarte angajate angajate de biroul meu de avocat, av ocat, mai aveam și preocupări politice, mai eram e ram și deputat, mai scriam destul de des și în ziarele ”Patria” și ”România nouă”, și în altele. Şi apoi răstimpurile de hoinăreli vânătorești… Dar pacostea vine pe capul omului năpraznic, pe neașteptate. Şi omul își face pozna într-un moment de uitare de sine. Iată acest moment: Eram de mai mulți ani membru în ”Consiliu ”Consiliull Superio Superiorr al Vânătoarei”, de pe lângă Ministerul Agriculturii. (Directorul vânătoarei, vânătoarei, Nicolae Săulescu, om distins din toate punctele de vedere). La 2-3 luni țineam ședințe, în București. Un permanent obiect de discuție era situația proastă proastă a revistei ”Vânăto”Vânătorul”. De fapt era foarte anemică, foarte slab alcătuită și fără conținut. Eterna motivare: ”Nu avem colaboratori specialiști”. ”Vânătorii nu scriu, nu citesc” și altele de acest fel. La începutul lunii noiembrie 1932 s-a ținut o asemenea ședință. Evident, situația revistei, la ordinea zilei. Comentariile, scuzele cele vechi. Concluzia: ”Nu se poate face nimic!”. Atunci, oarecum enervat de această eternă și sterilă discuție, ca la o Atunci, inspirație de moment, m-am ridicat: ”Domnilor, se poate face o bună revistă de vânătoare! Colaboratorii pot să fie găsiți, vânătorii vânătorii pot fi încuraja încurajați ți să scrie, și, desigur, că o bună revistă de vânătoare ar fi și citită, sunt convins de aceasta… Iată: eu mă angajez să scot, la Cluj, o revist revistăă de vânătoar vânătoaree bună, cu colaboratori buni și cu cititori!”.

71

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

În clipa următoare m-am speriat de cele ce am grăit. Era un angaj angajaament. Nu-l mai puteam retracta, mai ales văzând zâmbetele de neîncredere ale colegilor mei, toți vânători vechi, oameni cu situații înalte. Am plecat la Cluj, împovărat cu o îndator îndatorire ire de onoa onoare. re. ”Ce voi ști face, oare?” De scris nu-mi era teamă. Încă de pe când eram student am început să scriu, și gazetărește, și vânătorește, și literar. Însă nu aveam nicio experiență în ce privește munca de redacție într-o publicație periodică, și mai puțin în problemele de administrație. administrație. Eram conștient, că va trebui să scot din buzunar sume însemnate, dar în situația mea de atunci puteam să fac față, - profesiunea de av avocat ocat îmi dădea satisfacție satisfacție.. În tren, spre casă, am început să mă gândesc la organizarea revistei. Titlul mi-a sărit deodată în ochi: ”Carpații”. Da, va fi o revistă de vânătoare, însă la noi mijește pescuitul sportiv, deci ar fi bine să-i dăm loc și ajutor prin noua revistă… Vânătoare-câini. Chinologia la noi e în fașă. Nu se poate să inițiem o revistă cinegetică fără să fim pionieri în tratarea sistematică, serioasă, a problemelor legate de câinii de vânătoare. Deci ar fi titlul ”Carpații” ”Carpații” iar în subtitlu ”Vânătoare, ”V ânătoare, pescuit, chinologie”. chinologie”. Este oare bine așa? Este bine și rămâne deci fixat titlul revistei. Este un titlu bun, cuprinzător cuprinzător,, - dar oare paginile revist revistei ei vor putea răspunde la acest cuprins pretențios? De unde articole, informații, lectură plăcută? De unde colabor colaboratori?... atori?... Ia să vedem! Întâi vânătoar vânătoarea. ea. Aici sunt eu în prim rând. O pagină sau două într-o lună (revist (revistaa va apărea lunar) pot să scriu cu ușurință. Teme de interes am destule în tolbă. Apoi voi cere colaborarea lui Dinu Rosetti Bălănescu. Îl cunosc din scrieri din ”Almanahul” scos de el trei ani, foarte interesant. Am avut cu el și câteva schimburi de scrisori, - în ochi încă nu ne-am ne- am văzut, dar cred că nu mă va refuza. Ştie multe, exact, și are pană bună. Iată-l pe profesorul de universitate, universitate, zoolog, Eugen Botezat, specialist în cerbi și în lighioane mari și însuși mare vânător… Îl cunosc din parlament, e un bucovinean amabil, prietenos, savant. Sunt sigur și de el. Dr. Simion Vulcu (”Soni”) din Sebeș, Ieronim Stocihiția din Sibiu, inginerul Pavel Ianoși, vărul meu Leonida Pop din Năsăud, prieteni, pot să scoată vasta lor experiență vâ72

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Frontispiciul revistei “Carpații”, “Carpații”, desenat de Romiți Boilă

nătorea: articole de interes. Poate Poate va mai trebui să cioplesc stilul, - dar nu are a face. Beletristice? Oare Sadoveanu Sadoveanu va răspunde așa cum doresc? S-a înfiripat între noi un fel de prietenie. Nu mă va refuza. Cine ar mai fi?... Nu-mi vine în minte, dar se vor afla colaboratori… Voi ruga, voi îndemna, voi încuraja. Va merge partea vânătorească! Pescuitul sportiv… Aici e hopul cel mare! Sunt eu pesca pescarr, mai ales la păstrăvi și la lipani, aș putea și eu încondeia cîte o imagine, însă ceva serios, tehnic, instructiv nu m-aș putea avânta avânta să scriu. Cine Cin e ar fi? Cine ar fi?… Ion Al. Brătărescu Brătăr escu Voinești Voinești scriitorul, academicianul, maestru al undiței. Eu deputat, el secretar al Camerei deputaților, de atâtea ori am petrecut îndelung, vorbind despre patima noastră. A și fost în două rânduri oaspetele meu la Valea Frumoasei… Îl voi ruga. Nu mă va refuza. Altul? Nu mai știu pe nimenea. Oare, cu vremea, se va mai găsi cineva?... Se va găsi! Al treilea compartiment nu-mi face gânduri. Am omul potrivit întru toate. Este căpitanul în justiția militară Eugen Călugăreanu din Cluj. Mare specialist în chinologie, pană bună, și mai ales, vioi. Harnic și pasionat ca un… foxterier. Cum ajung acasă îl chem la mine. Voi pune pe umerii lui și o parte a organizării, org anizării, tipografie (mai știu eu ce?). Administrație, Administrație, tipografie… cheltuieli… se vor aranja toate oarecum. În tren în câtev câtevaa ceasuri s-au contur conturat at aceste cadre mari. În locul neliniștii dinainte, în locul reproșul reproșului ui pe care ca re mi-l făceam grăbindu-mă cu angajarea mea, am simțit o liniștire, apoi hotărâre hotărâre de a face un lucru frumos. A venit mângâierea unei nădejdi, farmecul cu iluzii. Am adormit liniștit, un somn întins, până m-a trezit, la Cojocna, însoțitorul vagonului cu paturi. 73

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Prima încurajar încurajaree mi-a dat-o scumpa mea Marg Margareta, areta, căreia i-am povestit pățania, pățania, pe când, cân d, în grabă, îmi schimbam hainele și sorbeam cafeaua cu lapte. ”Abia aștept să văd primul număr! Sunt sigură că va fi o revistă frumoasă. Dar cum vei răzbi, pe lângă birou, parlament și... vânătoare?” – ”Vei răzbi, - desigur!”. Fuga la birou (”Toate în bună regulă? Da? Bine!…”), iau dosarele, alerg de la biroul pe care îl aveam în strada Iuliu Maniu la Curtea de Apel, fac dezbaterile, mai am ceva treabă și pe la tribunal, – și la ora 12 sunt iarăși la birou, cu telefonul în mână, căutându-l pe Călugăru. Dau de el. – ”Poți să vii aici la birou, după-masă pe la orele șase?” – ”E vreun bai?” – ”Nu-i niciun bai. Ştii că eu nu pledez la voi la Curtea Marțială decât pentru comuniști… Acum nu am în agendă. Este vorba despre cu totul altceva, altceva, străin de meseria ta și de aceea a mea”. – ”Vin, precis la ora șase!”. Iată-l! Mărunțel, cu ochii vii în fața cam palidă, cu părul blond cam Iată-l! vâlvoi, subțirel în uniforma închis-albastră a magistraților militari. Stagiarul meu, secretara-dactilografă au plecat, suntem singuri. Îi strâng mîna. – ”Stai aici pe scaunul acesta de lângă masa mea de scris, ca să nu cazi la pământ de cele ce le vei auzi”. Iată cum și ce, i-am lămurit lucrurile. – ”Vii cu mine?” N-a mai avut răbdare răbdare să rămână pe scaun, a sărit în picioare, mi-a scuturat mâna, și așa s-a pecetluit tovărășia noastră în editarea revistei ”Carpații” – ”Vânătoare, pescuit, chinologie”. În acea epocă de punere a jaloanelor jaloanelor,, bătaie de cap îmi dădea problema administrației. Eu nu aveam nici timp, și mai ales nu aveam chef și pricepere să mă migălesc cu registre și cu evidențe, cu trebile legate de socotelile bănești ale unei reviste. Oare pe cine aș putea angaja pentru asemenea slujbă? Mai era și problema unui buget necunoscut. Buzunarul meu va purta povar povara, a, dar oare până la ce limită i se va cere? Şi iară, norocul mi-a ieșit în cale. A doua zi după sosirea mea de la București aveam ședință a Consiliului de administrație al ”Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț”. Acolo l-am întâlnit pe Victor Pop (”Victoraș” cum îi spuneam noi, prietenii), subdirector al băncii. Acest Victoraș nu era nici vânător și nici pescar, ci un mare iubitor al lucrurilor naturii, peisagii, animale,

74

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

plante. Adeseori venea cu noi în excursiile noastre, noastre, să ne chibițeze 125, pe la Valea Ierii la păstrăvi, păstrăvi, pe la Cojocna Cojocn a la iepuri și vulpi. Un om de o mare energie și putere de muncă, ascunse sub o înfățișar î nfățișaree blajină. – ”Uite Victoraș, ce belea mi-am luat pe cap, și i-am povestit. Nu cumva știi tu pe cineva, pe care l-aș putea angaja pentru lucrările de administrare ale revistei?” Nici o clipă n-a întârziat cu răspunsul: – ”Ştiu!” – ”P ”Pee cine?” îl întreb vesel. – ”Mă știu pe mine. Dacă vrei, voi face eu administrar administrarea. ea. Însă am o condiție. Nici să nu-mi pomenești de vreo retribuție bănească! Am să o fac cu mare plăcere, și cred că și bine. Primești condiția mea?”. Şi astfel ”Carpații” au avut și admini administrator strator,, cum nu putea să fie altul. Şi astfel Victor Pop, Victoraș, cincisprezece ani a făcut chivernisirea financiară și administrativă a revistei ”Carpații”, cu evidența abonaților, cu registre, cu socoteli, cu expediția si altele, – cu totul gratuit. Dar despre această latură a vieții revistei noastre am de gând să scriu în cele ce urmează. Deci avem ”redacție” ”redacție”,, avem ”admini administrație” strație”.. Ce ne facem de rândul tipografiei? Călugăru Călugăru a avut imediat soluția: – ”T ”Tuu ești tare și mare la ”Tipografia Națională”.. E aici aproape…” Națională” aproape…”.. Era adevărat. Fiind încredințat î ncredințat de Partidul Național Țărănesc, Țărănesc, aveam un ochi de grijă asupra casei și tipografiei partidului, din strada Regina Maria de pe atunci. (Evident, (Evident, cu titlu onorific) Nu voiam să aibă nici măcar aspectul, că eu am folosit influența mea la acea tipografie, pentru oarecare înlesniri. Deci nu la ”Tipografia Națională”. În Cluj mai era o tipografie românească, veche, ”Bariț” care însă nu era utilată pentru lucrări lucrări mai mari. Mai era tipografia ”Cartea românească”, proprietatea alor trei asociați, Huber, Scridon și… (i-am uitat numele celui de al treilea). Pe Huber și Scridon îi cunoșteam. Huber era și vânător, neamț românizat, originar din Vechiul Regat. Deci m-am adresat acestuia și ne-am înțeles imediat. Şi despre aceasta mai la vale. Deci: redacție, administrație, tipografie… tipografie… La L a lucru! 125 chibița - a asista, cu rol pasiv pasiv,, pe cineva, într-o afacere, afacere, într-o acțiune acțiune

75

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Era pe la sfârșitul lui octombri octombriee 1932. Mă gândeam, să apară revista la 1 ianuarie 1933. Pentru a înjgheba un număr care să recomande, atâta răgaz era foarte scurt… Pe Pe masa redacției niciun petec de manuscris, nici vreo nădejde de la vreun colaborator… Dincolo, la ”administrație” un registru, fără nici un nume de abonat, o ”carte de casă” fără nici o cifră, un buget întocmit cu cel mai mare semn de întrebare. M-am angajat – trebuie să realizez! Aveam totuși ceva: un prim plan al revistei: 1) Articole mari. 2) O rubrică stabilă ”Din munți și din câmpii” cu observări din natură, scurte prezentări. 3) Chinologie. 4) ”Cărți-reviste” ”Cărți-reviste” recenzii. 5) Ştiri mărunte, legi, decizii de interes cinegetic. 6) Diverse. Şi aveam mobilierul redacției: o cutie mare de carton, în î n ea cu cinci dosare (goale), (goale), care aveau aveau să primească materialele, după categoriile caligrafiate frumos pe fețele lor. Am dat sfoară în țară, am publicat în două-trei gazete un anunț arătând apariția apropiată, am scris scrisori vânătorilor și pescarilor pe care îi cunoșteam personal sau din scrierile lor, cerându-le să colaboreze. Şi am așteptat. În dosarul nr. 1 a apărut primul articol, ”Pornind la drum”, în care făceam o scurtă schițare a gândurilor și a programului nostru. În dosarul nr. 3 a apărut prima contribuție redacțională a lui Călugăru, ”Sportul canin”, semnată ”Eugen Târnăveanu”. Şi rând pe rând, dosarele flămânde au primit hrană. Mare bucurie: articolul-studiu al marelui scriitor Ion Al. Brătescu-Voinești ”Cu undița”, articolul maiorului Constantin Rosetti-Bălănescu. A venit contribuția inspectorului de vânătoare Dr. Ion Victor Vancea, a colonelului H. v. Bömches… Un început și în celelalte căsuțe… Bună înțelegere cu Huber, tipograful, – un ”prim fond” trecut din buzunarul meu. În grija lui Victoraș Pop… multe scrisori de încurajare, primii abonați. Nepotul meu, mare arhitect-artist, Romiți Boilă, a desenat titlul de frontispiciu, pe care revista l-a păstrat până la sfârșit. Şi, nu la 1 ianuarie, ci la 15 ianuarie 1933 1933,, a apărut în biroul meu de avocat un Călugăru radios, fluturând primul număr al ”Carpaților”. Bucuria a grăbit o clipă bătăile inimii, – o strâng strângere ere de mâini a celor doi, – mulțumire întristată cu îndoială: oare e totuși un număr prezentabil? Telefon lui Victoraș, telefon de felicitare tehnicienilor Huber și Scridon. Las biroul în seama stagiarului, și fuga la berăria ”Ursus”, ca să închinăm pentru 76

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

viață lungă și cinstită a revistei ”Carpații”. Așa s-a născut ”Carpații – vânătoare, pescui pescuit,t, chinolo chinologie”, gie”, a trăit fără întreruperee cincisprezece ani, trecând și prin bejenie și alte peripeții. Dosareîntreruper le redacției rând pe rând s-au îngroșat, altele s-au alăturat… registrele lui Victoraș s-au umplut de cifre și de nume… După această istorisire cam lungă a muncilor facerii, e bine să ne amintim, pe capitole, unele aspecte ale vieții acestei reviste.

 Redacț�a Pe pagina primă a revistei era indicată adresa Cluj, strada Regina Maria, atât pentru redacție cât și pentru administrație. De fapt acolo era sediul Băncii Centrale și locuința de burlac b urlac a lui Victoraș. Victoraș. Biroul meu de avocat avocat era în strada Iuliu Maniu, unde primeam multă corespondență profesională. M-am gîndit să nu încurc cu aceasta corespondența ”Carpaților”, și de aceea întreaga corespondență am îndreptat-o spre Victoraș, care mi-o aducea sau mi-o trimitea zilnic, distanța dintre noi fiind mică. De fapt ”Redacția” era în biroul meu de avocat. Ce era această redacție? redacție? Mărturisesc, că deși aceste șire nu am de gând să le public (oare cine le-ar accepta spre publicare?), mă simt stingherit să arăt cu adevărat această parte a vieții ”Carpaților”. Las însă modestia, de dragul adevărului… adevărului… Redacția acestei reviste era masa de scris mare, cu rulou,

Coperta primului număr al revistei  „Carpații” Carpații”,, 15 Ianuarie 1933  1933 

77

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

din ”camera dinlăuntru” a biroului meu de avocat. (Totdeauna am avut biroul profesional departe de locuința mea. Aici eram avocat – acolo particular, unde nu primeam clienți). Arhiva cu manuscrisele, două sertare încăpătoare ale acelei mese. Iar ”redactorul”, singurul redactor, cel ce scrie aici. Eugen Călugăru făcea făcea un lucru și greu și însemnat: în semnat: scria un articol din specialitatea lui, și apoi avea grija tehnicii: corectură, paginație, discuții cu Huber (totdeauna prietenești) etc. Era bine așa, însă a venit nenorocirea. În aprilie 1934 moare subit bietul Călugăru. Am rămas singur, cu toată povara redactării, inclusiv grija pentru înfățișar înfățișarea ea revistei. Pe apucate, între lucrările de avocat, în ore când personalul plecase, înjghebam câte un număr al revistei. Din dosarul cu ”articole mari” alegeam, după sezon, primul articol, din celelalte manuscrise potrivite, cumpănind materialul ca să fie îndestulător pentru numărul de pagini plănuite pentru viitorul număr. În alte răstimpuri furate profesiunii, revedeam manuscrisele primite de la colaboratori, categorisindu-le, făcând trebuitoarele îndreptări de stil, de ortografie. Fac Fac o mărturisire: mă rturisire: N-am avut obișnuitul foarfec de redacție, – nicicând nu am scurtat vreun manuscris fără fără să cer permisiunea autorului… Nici adăugiri nu am făcut. Corespondența vie pe care o av aveam eam cu autorii lămurea lucrurile care trebuiau lămurite. Găsirea și alegerea ilustrațiilor era o altă problemă și grea și însemnată. în semnată. Dar despre ilustrații va fi vorba mai jos. Teancu eancull de manuscr manuscrise ise alese mergea la Huber. Odată prea multe odată prea puține. Deci o altă alegere, triere. Cine să facă apoi corectura a doua? Tot ”redactorul”. Ajungea la paginație. Venea băiatul de la tipografie, mă găsea. Ca să se completeze pagina cutare trebuie numaidecât o ”umplutură” de atâtea șire, pentru alte pagini, alte completări, ca să iasă paginile frumoase. Caută îndată în dosarul cu ”mărunțișuri”, caută o ilustrație potrivită. Băiatul așteaptă, paginatorul de acolo așteaptă. Toate făcute pe apucate, toate făcute cu plăcere. Ca apoi răsplata să fie mulțumir mulțumirea ea când venea Huber zâmbitor cu primele exemplare, încă mirosind a cerneală de tipar. În alte ore fura furate te odihnei sau profesiunii, îmi aduceam aportul meu de redactor-scriitor. Acum, revăzând în grabă colecția ”Carpaților” singur mă mir, când și cum am putut să scriu atât? (Iarăși las la o parte modestia). Au ieșit din pana mea toate articolele și articolașele nesemnate. Apoi cele semnate fie 78

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

cu numele meu întreg, fie cu: ”I. P.” – ”I” – ”Nemo” – ”Corax” – ”Transilvanis” – ”Carpații” – ”C”. În afară de cele câteva scrise de Călugăru la început, referitoare la revistele canine, eu am scris toate recenziile din ”Cărți și reviste”. Am redactat toate ”Ştiri mărunte”, și am făcut toate traducerile apărute în rubrica ”Din literatura străină”. Corespondența, din ce în ce mai bogată, cu colaboratorii, ieșea din mașina de scris mică, așezată la îndemână pe o măsuță lângă masa de scris cea mare. ma re. Acum mă mir cum am putut răzbi, pe lângă cerințele biroului meu de avocat (unul dintre dintre cele mai însemnate și mai aglomer aglomerate ate din Cluj, pe lângă îndatoririle de deputat, pe lângă intensa mea colaborare cu ziarele ”Patria” și ”România nouă”, pe lângă escapadele mele vânătorești, adeseori prelungite, luna vacanței de vară de la munte… Şi iată, am răzbit 15 ani încheiați. O revistă lunară, cu un singur redactor – neredactor, neredactor, neziarist de profesie. Marele merit a fost al colaboratorilor. Ei s-au înmulțit de la număr la număr.. Cunoscuți, necunoscuți, oameni de știință, amatori în discipline număr di scipline științifice, scriitori, mulțime de cititori care au fost încurajați încurajați să ia pana și să comunice gânduri și observări și întâmplări… î ntâmplări… Sunt convins că un merit al revistei și una din temeliile succesului ei a fost scoaterea din necunoscut a atâtor idei, experiențe și fapte ale vânătorilor, vânătorilor, unii cu faimă, alții modești. Îmi îndeplinesc o datorie de recunoștinț recunoștințăă să înșir aici numele colaboratorilor pe care i-aș putea numi ”stabili”. ”stabili”. Celor ocazionali, celor mulți rămași anonimi, un gând bun. Iată înșiru înșiruirea, irea, după o aproximativă ordine alfabetică: Ion Agârbiceanu, Cluj; Dumitru Aniței, învățător, în Lăpușna, acum îmi mai scrie din Mircești – Vaslui; ing. Victor Anghelescu, piscicultor; G. D. Albon, Iași; Dr. Victor Ancușa, avocat, Sibiu; Dumitru V. Apostol; Prof. univ. Alexandru Borza, marele botanist; I. Al. Brătescu-Voinești, membru al Academiei Române; Al. I. Brătescu-Voinești, artist pictor; Col. r. H. v. Bömches, Brașov; Demostene Botez, scriitor; Prof. univ. Ştefan Bezdechi, Cluj; Dr. Tudor Blagi, Timișoara; Albert Braedt, Bistrița; Nichet Boeru, paznic de vânătoare, Banat; Ştefan Baer, directorul soc. asig. Cluj; Dr Dr.. Zeno Z eno Bejan, Timișoara; Dr. Dr. Petru Boțianu, primpretor Bistrița; Margareta Barceanu, București; Dr. Ion Boloboca, Caraș-Seve79

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

rin; A. Bardan; ing. Maria Băncilă, Cugir; Mihail Băjenaru, Săveni; Prof. univ. Ion Breazu, Cluj; Elena Bran; Dr. Octavian Beu, Sibiu; Henry A. Balif; Prof. R. Brassey; ing. Aurel M. Comșia, insp. gen. al vânătoarei; Al. Cazaban, scriitor; ing. Marin Ciortea, Mediaș; ing. C. Ceaușu; Dr. Victor Capesius, Miercurea Sibiului; Pierre Alfred Chappuis, subdirector al Institutului de speologie al Univ. Cluj; Emil Coliu, scriitor (mort tânăr și elogiat de Sadoveanu în ”Carpații”); ing. Roman Coc, Budești-Prahova; ing. Cornel Comănescu; Dr. Mihai Csaky, Gheorghieni; Maior C. Costăchescu, Bălți; Prof. Ion Cătuneanu, ornitolog; Col. F. Ciordacici; Dr. Ion Cosma (Blue-upricht, Sibiu); Dr. Ion Comșa, Strassbourg; Stras sbourg; Romulus Cizmaș, Arad; ing. Ovidiu Cionca; Alex. Cristescu, piscicultor; Prof. univ. G. K. Constantinescu, Inst. Național Zoologic, București; D. Dinulescu, piscicultor; Ştefan Augustin Doinaș, poet, Cluj; Anton Fekete, farmacist, Jibou-Sălaj; ing. Iuliu Fröhlich, Reghin; Dr. Bujor Florescu; ing. Pavel Goanță, Caransebeș; Prof. univ. G. Giuglea, Cluj; C. Gheorghiu, Craiova; ing. Nicolae Goția; Prof. univ. Petre Grimm, Cluj; Ion I. Grozăcescu; A. Hirschfeld, Cluj; Max Hinsche, paznic de vânătoare, Sebeș; ing. D. Hociotă, insp. vânătoare, București; Dodi Harac, Cluj; Col. i. r. Hönig, Sibiu; Jan Hay, Bialovioza, Polonia; ing. Pavel Janosi, Sebeș; ing. Richard Iacobi, Brașov; Prof. Oscar Iacobi, Bistrița; Cpt. Al. Isăcescu, Roman; V. Jerenia; I. Iacob, șef paznic în Gurghiu; ing. C. Ioanovici, consilier silvic; Cpt. Hans Knall, Alba Iulia; Prof. univ. Mihai Kernbach, Cluj; Conte Carol Kornis, Dej, ornitolog; Iacob Krembs, Medic vet. patolog; Dr Ioan Kemeny, Brâncovenești; Werner Klemm, ornitolog; Prof. Alexandru Lupeanu-Melin, Blaj; Dr. G. Leoneanu, Piatra Neamț; G. C. Lecca, scriitor, Iași; Prof. Dionisie Linția, ornitolog, Timișoara; ing. V. Linția, Timișoara; Ion Lupu, Nepos, Bistrița Năsăud; Ion Lup, avocat București; Col. Lang (”Bătrânul undițar”), Dej; Ludovic Miess, Brașov; Mihai Moșandrei, chinolog, Câmpulung Muscel; Dr. G. Moldovanu, Moldovanu, Inst. Naț. Zoologic; Z oologic; Grigore Moldovan, Gherla; Preot N. Mănescu, Câmpulung Muscel, ornitolog-amator; Robert Murat, Iași; C. Malinov Malinovschi schi Sadagur; Col. V. V. Mancaș, Sibiu; Prof. Dragoș Navrea, Brașov; Gheorghe Nedici, consilier Casație, autor cinegetic; Dr. Valer Negrilă, Brașov; Alexandru Nicolescu, Mitropolit gr. cat. Blaj; M. Niculescu-Duvăz, biolog-piscicultură; E. Nadra, ornitolog, Timișoara; I. Negoițescu, scriitor, Cluj; Gavril Olteanu, Reghin; Antin Oprescu, București, ”arhiva vânătoarei”; Prof. univ. Sabin Opreanu, Cluj; Ötvös Balázs, scriitor cin-

80

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Scrisoare adresată de Ionel Pop lui Eugen Eugen Călugăru, cu ocazia împlinirii împlinirii unui an de apariție a revistei „Carpații”, datată 24 XII 1933 

81

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Scrisoare adresată de Ionel Pop lui Eugen Eugen Călugăru, cu ocazia împlinirii împlinirii unui an de apariție a revistei re vistei „Carpații” „Carpații”,, datată 24 XII 1933 (verso) 

82

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

egetic; Teodor Onișor; Leon Proca, Sibiu; C. A. V. Popescu, Făget, autor cinegetic; Dr. Ion Philipovici, Cernăuți - Sibiu; Dr. Ion Bibi-Popescu, Reghin; Prof. univ. Dr. I. Popescu Voitești, Cluj; Prof. univ. chirurg Dr. Alex Pop; ing. Sergiu Pașcovschi, ornitolog; Petru A. Popovici, Brașov; Henry Place ”Un moldovan”, Roman; Valerian Petrescu, literat, Constanța; Prof. univ. Sextil Pușcariu; ing. Victor Pașcovschi; I. Th. Pantea, țăran, Agriș-Sălaj; Paul Petreanu, piscicultor; Prof. univ. univ. A. Popovici Bâznoșanu, Bâzno șanu, București; București ; G. G. Petrescu, Ştefești-Prahova; Prof. Valer Pușcariu, București; Prof. univ. Emil Pop, Cluj; Prof. univ. Alexandru Borza; Nicu Polizu; H. Plattner, Sibiu; ing. Sabin Pelle, Oradea; Răducanu Popescu, Muscel; Valer Pascu, Cluj; Maria Panaitescu, Inst. zootehnic, București; Constantin Rosetti-Bălănescu, București; Hans Ramplet, Mediaș; Gheorghe Raț, Arpaș-Făgăraș; ing. H. Rezori, Cernăuți; I. D. Rabvencu, Soroca, învățător; Gavrilă Razman, paznic de vânătoare; Dumitru Russe; Dr. Ieronim Stoichiția, Sibiu; Dr. Iosif Stoichiția, Sibiu; Alex. Suțu, magistrat, Cluj; Maior Roland Sneider-Snyder, Sneider-Snyder, specialist în arme; Silvia Spiess, ornitolog, Sibiu; Col. C ol. August v. Spiess, autor cinegetic, directorul vânătorilor regale, Sibiu; Mihail Sadoveanu; Profira Sadoveanu; Ion Socec, agronom; Prof. univ. Victor Stanciu, Cluj; Coloman Szabo, Beiuș; Ion Suceava, primpretor Toplița; Colonel Schnell, insp. vân. Tulcea; Eudioxie Slubciacovschi, Bucovina; Dr. Adalbert B. Szalay, paleontolog, Sibiu; Prof. Nicolae Şoneriu, Dej; Nicolae Săulescu, Dir. gen. vân. București; Radu Sutzu; Radu Stanca, preot, Sibiu; Paul Ştefănescu, Iași; Erwin Schnell, Titu; A. Scuky Logotheti; Victor Tătaru, Tg. Mureș; Max. Teban, Tg. Mureș; Dr. univ. V. Todea, magistrat, Orăștie; M. Terentiev, Purcari-Cetatea Albă; Prof. Petru P. Toma, Cernăuți; Dumitru Urzică; Gh. Urdea, Făgăraș; Dr. Ion Victor Vancea, Alba Iulia; Dr. Simion Vulcu, Sebeș; Prof. dr. George D. Vasiliu, biolog, București; Raul Virgil Verdeanu; Dr. Alex. Vasvary, Arad-Cluj; Vasile Vasiliu, Bacău; Izider Vlad, preot, Gheorghieni; Prof. univ. Remulus Vuia, Cluj; ing. Emil Witting, Sibiu; ing. Otto Witting, Brașov; Conte Adalbert Wass, Sucutard-Someș; ing. Eugen Zehan. Iată galeria colaboratorilor. Nu pot înșira, chiar dacă i-aș mai ști acum, pe zecile și sutele de cititori, care mi-au trimis ajutorul lor prin p rin notițele scurte, alimentând mai cu seamă rubrica ”Din munți și din cîmpii” și ”Ştiri mărunte”. mărunte”. Îi cuprind și pe ei în lumina amintirii și în căldura recunoștinței recunoștinței mele. 83

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Deci gamă întinsă de colabor colaboratori. atori. De la un Mitropoli Mitropolit,t, natura naturalist list amator, de la academicieni, oameni de știință și literați consacrați, unii clasici, de la funcționari cu grade înalte în organizația vânătorească, până la modești învățători văță tori de sat, la paznici de vânătoare, la țărani a căror mână cârmuia cu greu condeiul, atât de diferențiați ca situație socială și de posibilități de a așterne pe hârtie gânduri și simțăminte, uniți însă în prietenie pentru ”revista ”revista lor”. lor”. Să aruncăm câtev câtevaa priviri mai apropiate asupra bucătăriei revistei.

Teme spec�ale  Am căutat ca revist revistaa să fie echilibrat echilibratăă în privința conținutului ei. Şi studii, și literatură distractivă, și aspecte din viața animalelor, și informații, în proporție bună. Totuși, în cursul celor 15 ani, pe rând am stăruit asupra câte unei teme, colectând în serie contribuțiile celor pe care îi știam mai competenți, și apoi primind și alte multe colaborări. Iată temele speciale care și-au aflat în ”Carpații” o tratare bogată, și, cred, de folos. O serie de articole-studii au atacat problema cerbilor de la noi, din toate punctele de vedere. Numărul 12 din 1937, cu pagini înmulțite, este o adevărată (la noi prima) monografie a bourului și a zimbrului. Un șir de articole atacă problema lupilor încadrați încadrați în mediul de viață de la noi. n oi. O acțiune foarte susținută a dat alarma asupra primejdiei în care se aflau caprele negre de la noi, în prag de dispariție. Acțiunea a avut rezultat: rezultat: s-a sesizat Direcția VânătoaVânătoarei, luând măsuri energice, s-a înființat ”Asociația vânătorilor și ocrotitorilor caprelor negre”, a început o epocă de refacere a efectivului. O serie de articole răspund la întrebarea ”Care e lovitura cea mai dificilă?”. Tema eticii vânătorești era ca un fir roșu de-a lungul celor 15 ani de apariție. Ornitologia a avut în revista ”Carpații” ”Carpații” un lăcaș stabil, apoi, după înființarea ”Centrului ”Centrului ornitologic” și o rubrică permanentă. Poate e locul aici să amintesc, că în ”Carpa ”Carpații” ții” au apărut, în măiastra traducere a Prof. univ. Stefan Bezdechi, pentru prima dată (și numai acolo, până azi) Tratatul Tratatul de vânătoare al lui Xenophon, și cel al lui Arian, traduse din originalul grecesc.

84

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Art�cole șt��nț�fice  Colecția ”Carpaților” cuprinde foarte multe studii, cu caracter strict științific, scrise de oameni de știință consacrați. Aportul revistei la științele naturale e dovedit și prin mulțimea referințelor care s-au făcut și se fac încă la studiile apărute în ”Carpa ”Carpații” ții”.. Chiar și oameni de știință din străinătate folosesc datele cuprinse în aceste contribuții științifice românești. românești. (De exemplu în monumentala monografie monografie a lui M. Couturier ”Le Chamois” Chamoi s” apărută la Grenoble, se fac nenumărate referiri la ”Carpații”) Au putut apărea aceste studii importante în urma prestigiului pe care l-a dobândit cu vremea revista noastră, dar și prin împrejurarea că nu am fost zgârciți cu paginile, acceptând în întregime articole care ocupau multe pagini. În fața unor studii cuprinzătoare, din dilemă nu ieșeam ie șeam tăind un text, ci înmulțind paginile numărului respectiv. respectiv.

”D�n munț� ș� d�n câmp��” Începută modest, această parte a revistei a devenit și o preocupare de frunte a ”redacției” și foarte apreciată de cititori. Cuprindea în șire puține de obicei observări din viața animalelor, în general din viață, din natură. Nu era ușor să colectezi în fiecare lună vreo două pagini cu asemenea materie. Mai ales că nu admiteam să apară lucruri ireale, roduri ale fanteziei sau ale unor observări superficiale. Pe cât îmi era cu putință, controlam și aruncam la coș ”minciunile vânătorești” sau greșelile cu bună-credință. Cred că am reușit să păstrez pentru cele din această rubrică o strictă realitate realitate și corectitudine… La început am fost nevoit să alimentez aproape numai din amintirile mele. Cu timpul au venit de la cititori materiale bune, ei înțelegînd și apreciind însemnătatea fixării observărilor asupra întâmplărilor din natură, și încurajându-se la colaborare. colaborare. Așa, scurt scrise, disparate, cred că aceste instantanee au o modestă însemnătate și în ce privește științele biologice.

”Cărț�, rev�ste re v�ste” ”  Am socotit a fi de interes ca cititorii să ia cunoștință și de cele ce gîndesc și scriu alții în materiile din dosarul revistei noastre. Şi nu m-am înșelat. Rubrica a fost apreciată, cele din ea citite. Cuprindea recenzii ale cărților cărților,, zia-

85

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

relor, revistelor românești, care aveau teme în legătură cu vânătoarea, pescuitul sportiv, chinologia, care înfățișau observări din natură. Încetul cu încetul am făcut legătură cu mai multe edituri și reviste din străinătate, și am ajuns să facem schimburi interesante interesante.. Câteva edituri trimiteau ”Carpaților” ”Carpaților” cărțile apărute, o serie de reviste soseau regulat în schimbul revistei noastre. Iată o înșiruire a celor care ne veneau cu regularitate și erau recenzate: ”Wild und Hund”, ”Der Deutsche Jäger”, ”Deutsche Jägerzeitung”, din Germania. ”Venatoria” din Italia. ”Le chaseur francais”, ”L`Eleveur”, ”Vie a la campagne”, ”Sport canin”, ”Le Saint Hubert” din Franța. ”Magyar Vadászújság” din Ungaria, ”Loviețca” din Bulgaria, ”Loviec polski” din Polonia, ”Rassehund Sportblatt” din Cehoslovacia, ”The Field” din Anglia, ”Wild Life” din U.S.A. Până a trăit Călugăru, în anul prim și trei luni din al doilea el făcea recenziile materialelor privind câinii. Pentru cele din limbile bulgară și poloneză, ceream ajutor… Toată povara a rămas asupra ”redacției”, adică asupra mea. Nu era lucru ușor să mă țin în î n curent cu cele ce apăreau în țară, și apoi să citesc și să recenzez cărțile și revistele care veneau din străinătate. Cititorii aveau o privire destul de largă asupra mișcării cinegetice din lume și asupra multor lucrări cu tema viața în natură. De mare folos era revista din S.U.A ”Wild Life” – ce cuprindea scurte recenzii din zeci de publicații apărute în toată lumea, așa că puteam și noi da informații din cele cinci continente.

”Șt�r� mărunte”  Rubrica era alimentată de corespondența primită de la cititori apoi din cele ce aflam în publicațiile din țară și din străinătate, cele pe care le aflam din alte surse. Unele treceau la tipografie în redactarea originală, - altora trebuia să le dau o formă stilistică mai bunișoară. Aici intrau și dispozițiile legale, care reglementau la noi vânătoarea, comunicările de la Direcția Vânătoarei, - momente din viața vânătorească de la noi și altele. Noile legi, regulamente, decizii erau publicate în întregime, sacrificând pagini în plus.

86

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

”D�scuț��”  S-au înmulțit colabor colaboratorii. atorii. Tot mai mulți dintre cititori s-au îndemnat să-și expună păreri, propuneri în coloanele revistei. S-au ivit controverse, controverse, câte o temă provoca mai multe păreri. Astfel am socotit potrivit să introducem în scheletul revistei o nouă rubrică permanentă - ”Discuții” - începând cu numărul din aprilie 1947. 1947. De la început am socotit ca revista să fie tribună liberă la îndemâna cititorilor ei, eliminând însă înfruntările cu caracter personal. Acum am deschis o scenă specială pentru monologuri și pentru încrucișări de arme intelectuale… Inovația a avut succes, rubrica ”Discuții” a fost bogată în conținut și a contribuit la lămurirea multor probleme din domeniul cinegeticii.

”De la Centrala orn�tolog�că”  Înființân du-se ”Centrala ornitolog Înființându-se ornitologică” ică” care nu avea un mijloc propriu de publicitate, i-am pus pu s la dispoziție di spoziție paginile ”Carpaților” ”Carpaților”. Astfel a luat ființă o nouă rubrică permanentă, alimentată prin contribuții ale ornitologilor profesioniști, și alții amatori.

”D�n l�teratura stră�nă”  Programul inițial al revistei cuprin cuprindea, dea, firește, și materiale distractive, beletristică. Şi nu au lipsit din nici un număr asemenea pagini… Scriitori de mare faimă și mare talent, isteți mânuitori ai condeiului din rândurile vânătorilor și pescarilor sportivi au în ”Carpații” lucrări de valoare. Multe dintre acestea au fost apoi preluate în volumele publicate de scriitori și au intrat în tezaurul literaturii noastre. În biblioteca mea aveam o serie de cărți în limba germană, franceză, engleză, semnate de unii buni, chiar celebri scriitori, cuprinzând literatură beletristică, și din cadrul preocupărilor revistei noastre. noastre. Am avut multă plăcere citindu-le în orele mele de răg răgaz. az. Ar fi păcat, mi-am zis, să nu se învioreze și cititorii ”Carpaților” ”Carpaților” cu câte o spicuire spi cuire din aceasta. Şi s-a născut șirul de pagini ”Din literatura străină”. A rămas în sarcina mea să fac traducerile. Le-am făcut cu plăcere, - singur eu.

87

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ilustraț��le  O asemen asemenea ea revistă fără ilustrații este lipsită de culoare, de viață. Fotografi animalieri profesioniști nu aveam, - artiști pictori animalieri?, doar pe Nicolae Mantu din Galați. Cititorii, colaboratorii colaboratorii ne vor trimite ocazional câte o fotografie de amator, dar acestea nu vor putea umple golul. Mai întâi i-am scris lui Mantu. M-am împrietenit cu el pe când eu eram student la universitatea din München, iar el avea acolo atelier și lucra la academia de belearte de acolo. Îndată mi-a răspuns, iar colecția ”Carpaților” dovedește câte minunate desene și picturi mi-a trimis Mantu, ilustrând coperte, articole, după cerințele revistei. revist ei. Şi a refuzat să primească vreun onorar! Îi păstrez o amintire plină de recunoștință. Totuși această prețioasă colaborare nu putea răspunde programului pe care și l-am propus: fiecare pagină cu ilustrație. Atunci am făcut o încercar Atunci încercaree îndrăzneață. Am scris proprietarului revistei ”Der Deutsche Jäger” F. C. Mayer din München, care avea o însemnată casă de editură. I-am făcut o propunere: Editura să ne împrumute la aleger alegerea ea noastră, clișee tipografice ale ilustrațiilor apărute în ”Der Deutsche Jäger”. După ce le vom utiliza, le vom restitui. În schimb, Dl. F. C. Mayer, sau altcineva desemnat de el, va fi oaspetele ”Carpaților” în fiecare toamnă, pentru a vâna un cerb carpatin, într-un teren de vînătoare de prima calitate. Toate cheltuielile – în afară de cele de voiaj de teren, vor fi suportate de ”Carpații”, revista noastră punând la dispoziție și conducător experimentat. experimentat. Răspunsul de acceptar acceptaree mi-a venit imediat. Şi îndată am și primit p rimit vreo 5 volume cuprinzînd colecții ale revistei germane pe câțiva ani, ca să alegem clișeele. Această înțelegere înțelegere pe care aș numi-o camarader camaraderească ească a funcționat admirabil în tot timpul existenței ”Carpaților”. Din arhiva de manuscrise pe care le aveam, îmi făceam un plan pentru 3-4 luni. Din colecțiile revistei germane bogat ilustrată, alegeam clișeele de care aveam nevoie (inclusiv cele pentru copertă, după sezon), comunicam lista, ne sosea pachetul cu zeci și zeci de clișee, gata a le încadra și a le trece tipografiei. Astfel puteam ilustra revista noastră cu fotografii animaliere bune, și mai ales cu reproduceri după tablouri ieșite din arta unor pictori specializați în teme cinegetice.

88

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Astfel, revista noastră a putut av avea ea bogăția de ilustrații bune, pe care o dovedeștee colecția ei. Ani în șir a venit fiul proprietarului editurii și al revistei dovedeșt din München, a fost primit cu plăcere și cu toată atenția și și-a împușcat cerbul carpatin în terenul de vînătoare din Munții Sovatei unde eu aveam drept. Într-un an a vânat și la capre negre în Retezat, într-un teren pus la dispoziție de prietenul Dr. Dr. Simion Vulcu. Oaspete totdeauna s-a întors în Germania foarte mulțumit (Notez: atât el, cât și tatăl său, erau niște antihitleriști înverșunați).

 Darur�  arur �  Numai cei cîțiva scriitori profesioniști primeau onorarii pentru colaborarea lor. Ceilalți, mulți, inclusiv oamenii de știință își arătau interesul și plăcerea de a publica în ”Carpații”. Ca să le arătăm gratitudinea noastră colaboratorilor cu aport mai susținut, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun le făceam unele daruri ”vânătorești”. Astfel: cuțit de vânătoare special confecționat, excelent, - o mică securice din oțel special, de purtat la curea, - scăunel de vânătoare etc. Într-o toamnă am adus acasă toate picioarele (tăiate cam la 20 cm deasupra copitelor) ale cerbilor cerbilor împușcați de noi și de oaspeții noștri n oștri de la Sovata – Joseni – Praid. Marele meșter armurier din Cluj, Carol Ráthony (care a confecționat și celelalte daruri) a făcut din picioarele picio arele de cerb niște decoruri pentru masa de scris: pe placa de marmură, piciorul de cerb și copita lustruită. (La casa memorială Mihail Sadov Sadoveanu eanu de la Vovidenia Vovidenia de lângă Mănăstirea Neamțului se păstrează piciorul de cerb oferit Maestrului). M-am strădui străduitt să fac și cititorilor câte o surpriză-dar surpriză-dar.. Așa, în repetate rânduri am atașat la revistă un ”supliment”, tablouri, unele în culori, cu subiect vânătoresc. Ştiu, că unii – cred că mulți vânători le-au încadrat și au fost podoabă a casei. În mai mulți ani am atașat calendare de perete cu caracter vânătoresc (desen de Romiți Boilă). Apoi, de câteva ori am aranjat loterii. Luau parte, gratuit, toți abonații revistei. De fiecare dată erau mai multe câștiguri: dreptul de a vâna căpriori în terenuri excelente, - cocoși de munte, zile de pescuit la păstrăvi și la lipani. Câștigătorii erau oaspeții ”Carpaților”, revista suporta toate cheltuielile. Un mare succes au avut aceste loterii. La nr. 12 din 1933 am atașat un supliment: o colindă vânătorească veche, pusă pe note de marele compozitor bănățean Sabin Drăgoi.

89

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Adm�n�straț�a Am amintit, că ”administrația” Carpațil Carpaților or nu era altceva decât persoana măruntă, zâmbitoare a lui Victor Pop, subdirector al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț C omerț din Cluj. Acest administrator a slujit revista cincisprezece ani cu muncă multă și migăloasă, cu devotament și fără un folos bănesc măcar de un leu. Era mândru de ascensiunea revistei, și pe drept cuvânt i se cuvenea un mare merit pentru existența și succesul ei. Cheltuielile administraț administrației iei – în afară de tipografie cu toate ale ei, porto poștal – erau minime. În fiecare lună doi oameni de serviciu ai băncii primeau de la Victoraș teancul de reviste sosite de la tipografie, plicurile, mărcile poștale, adresele tipărite. Oamenii, învățați, făceau într-o noapte munca, a doua zi încărcau și duceau la poștă. Pentru munca lor primeau o sumă de bani care le prindea foarte bine. Şi o lună de zile rămânea Victoraș cu registrele lui, cu banii, cu corespondența, jertfindu-și ore de odihnă și de recreație. O tulburatulburare a acestei colaborări a adus blestematul dictat de la Viena. În august 1940 eu m-am refugiat din Cluj la Sibiu, Banca Centrală, cu personalul ei, deci și cu Victor Pop s-a mutat la Turda. Deci ”redacția” la Sibiu, ”administrația” la Turda. Şi mai cu greu a fost învinsă și această situație. Toate registrele, evidențele, erau purtare la Turda. La Sibiu a trebuit să dirijez corespondența și să administrez banii. Apoi trimiteam la Turda documentele, pentru înregistrare înregistrare și evidență. La Sibiu s-a refugiat și un modest slujitor al tagmei gazetărești, modest însă foarte însuflețit și foarte corect Petre Borteș, pe care eu îl mai ajutasem la Cluj. L-am angajat să facă expediția revistei. Patru ani și mai bine a făcut-o corect, cu grijă, primind o remuner remunerație ație potrivită. Neplăcut pentru mine era să administrez fondurile bănești. În seiful meu din biroul din Sibiu, unde un de mi-am continuat activitatea de avocat, era o cutie de metal, în care păstram, separat, banii ”Carpaților”. Întorși la Cluj, în 1945, vechea orânduire a fost reînființată. Nu încete încetezz să am pentru Victoraș Pop o duioas duioasăă amintire și o mare recunoștință. recunoștinț ă. Nu știu cum aș caracteriza mai bine b ine și corecti corectitatea tatea omului și raportul dintre ”redacție” și ”administrație”, decât arătând că în cei 15 ani niciodată nu am făcut împreună vreo verificare, și tot contractul ”oficial” dintre noi se rezuma, stereotip, în următoarele schimburi de cuvinte:

90

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Victoraș dragă, oare falimentăm? - Nu avea grijă, nu falimentăm! mă asigura. Sau: - Victoraș dragă, putem scoate un număr cu pagini mai multe, cu suplimentele? - Putem! mă îndemna. Sau:  - Victoraș dragă, avem hârtie? - Avem destulă, să nu ai nicio grijă. Bietul Victoraș, după ce banca lui a fost radiată, s-a retras la baștina lui, a neamului său, la Hațeg, unde a murit, burlac bătrân, bătrân, părăsit, trist. Într-o scrisoare îmi spunea că a dus cu el registrul abonaților, abonaților, ca să fie de folos, când vor reapărea ”Carpații” ”Carpații”.. Bietul Victoraș!

T�pografia, – Peregr�năr�  S-a văzut de ce am tipărit revista la ”Cartea Românească” din Cluj. Cu mare plăcere îmi amintesc relațiile cu proprietarii acesteia, mai ales Huber și Scridon. Huber era și o leacă de vânător, și în prim rând el a pus toată măiestria lui și mai ales multă ambiție și mult suflet, ca revista noastră să iasă în condițiile tehnice cele mai bune posibile. I-am fost și îi sunt și acum adânc recunoscător. Multă gratitudine datorez și lui Stanciu, care făcea paginația cu mare grijă și simț estetic – lucru nu ușor având în vedere problema încadrării ilustrațiilor, multe. Gând bun tuturor muncitorilor din tipografia aceea, mai ales culegătorilor și linotipiștilor, care trebuiau să descifreze manuscrisele mele, cu o caligrafie… indescifrabilă. Cu vremea s-au ales unii specialiști… în descifrarea scrisului meu. Nu pot uita nici pe compactorul Mărgineanu, care broșa revista revista,, și care a făcut compactarea colecțiilor, la sfârșitul fiecărui an. Nu știu, dintre acești prețioși colaboratori, colaboratori, care se mai bucură de lumina soarelui. A căzut trăznetul dictatului de la Viena. Am plecat la Sibiu. ”Carpa ”Carpații” ții” trebuiau să apară în continuare. Am mers la vestita, vechea tipografie săsească

91

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

”Krafft Drottlef”. M-au primit cu neâncredere. ”Refugiat…ziarist…rău plătitor”. După discuții și plata anticipată au acceptat tipărirea. Cu Huber discutam problemele ca doi prieteni. Cu sașii de la tipografia sibiană pe baza rigidă comercială, împiedincându-ne într-una la paginație, litere, cerneală, corecturi… corecturi… Nu a fost ușor. Astfel au apărut numerele din septembrie 1940 până în martie 1941 la acea tipografie dominată de sași. În martie 1941 mare surpriză și bucurie. Huber a reușit să-și aducă tipografia la Sibiu! De acum s-a sudat vechea legătură, ”Carpații” apăreau la ”Cartea Românească” din Sibiu. La începutul lui 1945 această tipografie a revenit la Cluj, și începând de la numărul 4 din 1945, ”Carpații” apar acasă, la Clujul redobândit. Aici e bine să amintesc o împrejur împrejurare, are, care trebuie pusă la activul ”Carpaților”, și care a contribuit la succesul pe care l-a avut. Începând din 15.I.1933 revistaa a apărut regulat la ziua de 15 a fiecărei luni. Două excepții. Alungați revist Alungați din Cluj, la Sibiu, a trebuit să scoatem un număr dublu, septembrie-octombrie 1940. Apoi mutarea la Cluj a deranjat ”redacția” și ”administrația” și mai ales tipografia. Așa că s-a produs un gol între iulie și octombrie 1945 1945.. Conform unei obliga obligațiuni țiuni legale legale,, începând cu numărul de ianuarie 1937 a trebuit să apară ”Ionel Pop” ca proprietar, director și editor al revistei. Apoi de pe frontispiciul numărului de noiembrie 1947 a dispărut numele meu, l-a șters cenzura, ca cel al unei ”persoane non grata”…

 Relaț�� elaț�� cu c�t�tor��  Rând pe rând s-au tors fire între revistă și cititorii ei. Astf Astfel el s-a putut înjgheba și apoi întări un fel de ”familie” a ”Carpaților”. Numărul abonaților la început a fost modest, vreo 600-700, 600-700, înmulțindu-se apoi în ritm viu. S-a S -a ajuns la 8.000 abonați plătitori. Se tipăreau atunci cam 10.000 exemplare, plusul pentru vânzările cu numărul, pentru multele gratuități – colaboratori, licee – pentru schimburi etc. De fapt, cititorii ”Carpaților” ”Carpaților” erau cel puțin în număr împătrit față de numărul abonaților. Nenumăratele corespondențe, știri, ne asigurau că fiecare număr al revistei făcea ocol mare între membrii familiei, între vecini, între cunoscuți, vânători și foarte mulți nevânători… (Ne veneau adeseori cereri, să trimitem un nou exemplar al cutărui număr număr,, fiindcă cel original, trecând prin atâtea mâini, e ferfeli ferfeliță ță și nu mai poate avea loc în colecție).

92

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

O dovadă a interesului cu care era așteptată revista ne-o dădeau și reclamațiile venite chiar la 18-19 ale lunii, dacă revista nu sosise în ziua obișnuită, 15, evident din vreo defecțiune a poștei. Într-un dulap din biroul meu s-a îngrămădit ”arhiva” revistei, cu mii de scrisori de la abonați, cititori, colaboratori. Puvoaiele soartei le-au măturat în vreun gunoi, ca și tezaurul de manuscrise, ce urmau să fie publicate.

 Adresa de suprimare a revistei “Carpații” “Carpații”,, trimisă de Ministerul Informațiilor - Ser viciul regional Cluj, datată 11 Februarie 1948 

 Sfârș�tul  Numărul 1 din 1948 a fost alcătui alcătuit,t, tipărit în pagini și dus la cenzură. Prin 10 ianuarie 1948 am primit o bucată de hârtie de la oficiul de cenzură. Eram încunoștiințat că revista ”Carpații” ”Carpații” a fost suprimată. Mărturisesc că am avut o strângere strângere de inimă. Apoi m-am liniștit. lini știt. E mai bine așa! N-a murit de inaniție, nici de vreo boală urâtă. A murit în picioare.

 Ionel Pop  București, 26 aprilie 1977  1977 

93

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

La stâna Stănciuleștilor Cea dintâi săptămână a vacanței din var varaa aceasta mi-am hotărâ hotărât-o t-o unei lucrări urâcioase, pe care am amânat-o din an în an. Sertarele mesei de scris și rafturile rafturile unui dulap nu mai puteau cuprinde cuprin de hârtiile, care s-au adunat acolo vreme de zeci de ani. Am un fel de teamă, care mă oprește să distrug hîrtia scrisă: ”poate voi avea vreodată trebuință de ea”, îmi zic. Astfel se grămădiră maldărele de scrisori, aproape toate fără de folos, pe care acum a trebuit să le trec prin fața ochilor și să le aleg. Între cele mai vechi am găsit un mănunchi de foi, prinse cu grijă într-un colț, cu belciug de mătase roșie. Hârtia e suflată cu palizeala vechimii, cerneala și-a pierdut fața. Am citit cu oarecare greutate greutate textul prins în scris mărunt și încâlcit, cu toate că se vedea, că cel ce a scris s-a străduitt să aștearnă slov strădui slovele ele cu băgar băgaree de seamă. Am așezat manunscrisul între cele ce trebuiau păstrate păstrate și apoi, când am terminat corvoada, l-am transcris. Mă tulburar tulburarăă acele file petrecute înainte de aceasta cu un pătrar de veac, atunci atunci când le-am primit. Nu au rămas fără fără răspunsul, care mi se cerea, și îmi aduc aminte că el se mărginea la presupuneri vagi, la lucruri comune,- nu era ceea ce se aștepta. Nici azi nu aș putea da un răspuns mai mulțumitor. Întâmplările ce mi se povesteau erau atât de extraordinare și în fața lor puterea mea de înțelegere atât de slabă, încât frământările, în care nu am lipsit să mă aflu și eu o vreme, au rămas cu totul sterpe. Apoi, ca toate cele ce ne tulbură sau ne înveselesc, au trecut și acele întâmplări în racla aducerilor aminte și au fost copleșite de altele mai noi, întocmai ca și hârtia care le cuprindea. Nici nu aș mai avea azi cui să trimit un răspuns mai lămuritor. Prietenul, care îmi trimisese acea scrisoare, de mult se găsește în locuri luminate de alte puteri și cunoștințe, și dacă în acea lume mai dăinuiesc aducerile aminte și se mai caută dezlegările celor pământești, el nu mai așteaptă lămuriri de la cei ce dibuiesc încă între ziduri înguste și întunecate. Dacă nu ar fi vorba desp despre re oamen oameni,i, care au trăit în generația noastră, a celor mai bătrâni, sau dacă întâmplările uimitoare pe care mi le înfățișa prietenul meu ar fi născocirile fanteziei, aș da în transcrierea textului – de altfel 94

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

fidelă – numele de oameni și de locuri, așa cum sunt cuprinse acolo. Așa, cei ce se vor întâmpla să citească scrisoarea pe care o redau, vor trebui să ierte că vor găsi nume de oameni și toponimie inventate de mine și străine de cunoștințele și hărțile lor; sau dacă vor găsi ceva asemănător, vor trebui să știe că asemănarea e din întâmplare neintenționată de mine, fără să oglindească vreo realitate. Vor mai trebui ei să știe, că prietenul meu a fost un om cumpătat, a avut toate simțurile la locul lor, așa că, dacă vor încerca să găsească ei un tâlc al faptelor,, trebuie să se ferească să alunece a se gândi la o minte dezechilibrat faptelor de zechilibrată, ă, sau chiar la urmarea unui abuz de alcool, păcat în care cad uneori vânătorii când se găsesc în sălașurile lor din munți. Nici artificii de măiestrie literară să nu aștepte; bietul meu prieten nu râvnea la asemenea distincție a scrisului și cu toată cultura vastă pe care și-o adunase, el mânuia cu oarecare neîndemânare pana de scris. Introducerea mea e prea lungă; dar poate a fost trebuitoare, nu pentru tălmăcirea faptelor, ci așezarea lor în cadrul potrivit.

3 Textul scrisorii primită de la Amos Viișoreanu la 3 decembrie 1910:  Stimate și prea-iubite prietene! Te vei mira de scrisoarea mea și mai ales de lungimea ei, pe care o prevăd. Nu cuprinde nici urările de sărbători și de anul nou, care înnădeau din vreme în vreme prietenia p rietenia noastră, și nici probleme profesionale asupra cărora cărora am încercat să ne lămurim uneori. Tr Trebuie ebuie să-ți împărtășesc o întâmplare – un lanț de întâmplări –, al cărei martor am fost. Zic ”martor”, cu toate că rolul meu, deși pasiv, a fost în mijlocul acelor întîmplări unul foarte îndepărtat de cel al unui spectator liniștit, în fața căruia se desfășură fapte fapte la care nu ia parte, ci le înregistrează calm. Vei înțelege în urmă tulburarea în care mă găsesc și dacă îți voi spune, că mă feresc să povestesc povestesc altora cele ce le-am trăit, de teamă să nu fiu socotit fie mincinos, fie unul care mi-am pierdut busola, - vei pune în seama vechei noastre prietenii și confidența, pe care ți-o fac și rugămintea de a-mi spune ce gândești tu despre acele întâmplări. Le găsești oare o explicare, 95

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

care poate fi primită, în afară de o stare de halucinație în care m-aș fi aflat, pe care te rog să o excluzi de la început. Om rămas fără grijile unei familii și cu plăcere pentru citit, am răsfoit și eu unele cărți care se ocupau cu ceea ce se numește ”supranormal”. Am citit relatări de fapte miraculoase, pe care le-am crezut – și nu le-am crezut. Am urmărit teorii și ipoteze spiritualiste, materialiste, fiziologice, psihologice, - le-am înțeles în o măsură oarecare, le-am găsit logice până la un punct, dar nesatisfăcătoare până în cele din urmă. Mi-au trecut și mie prin mâini, ca altor mulți oameni, lucrările lui W. Crookes, Bozzano, Flammarion, Kardek, Podmore, W.Stainton, Young și ale altora. Nu m-am oprit cu deosebită atențiune asupra lor, cu toate că nu pot tăgădui, că uneori am fost impresionat de ele. Dar această lectură desigur nu poate avea nici un fel de legătură cu strania mea experiență, care de altfel ar putea să ieie loc de frunte în galeria faptelor relatate în acele cărți. Dar iată faptele! (Sunt ele oare ”fapte” sau numai frânturi de fapte, părți dintr-un complex întins, ascuns în cea mai mare parte din fața simțurilor noastre? La toată întâmplarea am să-ți arăt numai ceea ce am văzut, am auzit, am pipăit eu.) Tu îmi știi patima mea: vânătoarea. I-am jertfit oarecare parte din agoniseala mea. Mi le-a răsplătit pe toate, cu generozitate. În primăvara anului acestuia am luat cu arendă vânatul dintr-un teren cu capre negre, din Munții Făgărașului, ”Zăpodia”. Râvneam de mult la un asemenea teren și la vânătoarea aceea, despre care auzisem multe, dar pe care - singura din țara noastră a Ardealului – nu o făcusem. Nu e ușor să ajungi la un asemenea teren de vânătoare. Se îmbulzesc îndată oamenii politici și grofii, - o știi. S-a întâmplat însă, ca Zăpodia să fie arendată de un industriaș sas din Brașov, vânător și sportiv cunoscut, și ca acel industriaș să-și găsească o năpraznică moarte anul trecut, pornind cu el o av avalanșă, alanșă, pe când vâna acolo. O întâmplare nenorocită, despre care au scris ziarele brașovene cu destule amănunte. Am căzut de acord atât cu familia cât și cu comuna proprietară, să fie trecut asupra mea contractul, care mai avea să ființeze câțiva ani. Nu vreau să ascund, că preluarea contraccontractului mi-a fost ușurat ușuratăă de trag tragedia edia vechiului arendaș; oamenii oa menii sunt superstiț superstiți-ioși, și mai ales vânătorii se cam feresc să calce în ”urme rele”. Am preluat și pe paznicul de mai înainte, pe Dumitru Boancăș. Mi-au venit la ureche oarecare

96

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

svonuri că acest Dumitru Boancăș ar fi un ”om șod 126”, fără să găsesc nimic nimi c precizat. Desigur invidia altora, care râvneau la acel loc de paznic. Boancăș era paznic vechi, cunoștea fiecare bolovan din teren, știa meșteșugul vânătoarei la capre negre, nu era bețiv, nici hoț. Că ar avea și el o țicneală a lui, nu mă oprea să mă bucur de el. Doar toți bunii paznici de la munte au felul lor deosebit, au cîte o doagă, dacă nu spartă, dar oarecum mișcată de la locul ei. Întrebarea e: care doagă? Şi cele care mă interesau pe mine le avea Boancăș tefere. L-am chemat la mine și a venit; cu sumanul lui negru până sub genunchi, cu pălărioara de pe Olt, cu traista de piele de viezure. E un om, care își poartă voinic cei peste sasezeci de ani, fără urmă de gârboveală; gârboveală; față suptă și tăbăcită de intemperiile vieții în aerul tare, era luminată de o frunte deschisă. În ochi se oglindea deșteptăciune, cu o abureală de visare. Mi-a plăcut înfățișarea lui și mi-au plăcut și cele ce mi le spunea, și cum le spunea. Mi-a fost simpatic, și mi-a făgăduit să-mi fie credincios. Nu pot să spun, că și-a frânt făgăduiala. făgăduiala. Nu te-ar interesa, și pentru miezul scrisorii mele sunt fără de nici o însemnătate, pregătirile pregătirile pe care le-am le-a m făcut în preajma urcării mele la munte, la Zăpodia – cea dintâi, și mi se pare că și cea de pe urmă. N-am să-ți zugrăvesc zugrăvesc nici iluziile și emoțiile, pe care le gustăm noi vânătorii, mai ales când avem să intrăm în locuri de munte, necunoscute. Zeița noastră ne pregătește de mai înainte pentru plăcerile de acolo și ne trimite fumuri de îmbătare prin care – asemenea preoților zeiței-vânătoarese Bendis 127, sau a celei cu trup de urs, Brauro128 – vedem lumi de vise și de încântări. Aroma acelor arderi ne petrece apoi în expedițiile noastre și tocmai de aceea multe lucruri care altora li se par banale, vânătorii le găsesc deosebit de frumoase, sau iau în ochii lor proporții de evenimente rare. Dascălul din satul Crâștia, tocmai la poalele muntelui, a binevoit să mă găzduiască peste noapte, fiindcă trenul sosea târzior și căruța făcea două ceasuri de la halta cea mai apropriată. Casă primitoare, bucuroasă bucuroasă de fețe noi, no i, care aduc în singurătățile de acolo vești din lume și variație. Dascălul nu era 126 șod - curios, ciudat, bizar 127 Bendis - zeiță tracică, identificată de greci cu Artemis, adorată adorată și de daci probabil ca zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor 128 Poate fi vorba vorba despre cultul Artemis Brauronia Brauronia - cult practicat în special de femei, care în timpul dansurilor ritualice se prefăceau și imitau ursul, n.n.,

97

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

vânător, mai ales din pricina unui picior beteag, dar ca toți muntenii cunoaște vânător, multe din ale vânătoarei,- și nu a fost zgârcit nici cu poveștile și nici cu vinul. A stat cu noi și Dumitru Boancăș, până i-am ”dat ”dat poruncile”, poruncile”, și a golit și el un pahar, sorbindu-l parcă fără plăcere. Când Boancăș dădea să plece, dascălul i-a spus, credeam că fără nici un rost: - Moș-Dumitru, apoi să bagi de seamă, să nu se întâmple vreo poznă! La Stâna Stănciuleștilor mergeți?... mergeți?... Hm! Acum îmi amintesc vorbe vorbele le acestea, cărora nu le-am dat nici o atențiune atunci și parcă îmi aduc aminte și de o privire a dascălului, ca o amenințare, dată unui copil rău. Dar fără îndoială nu era decât o vorbă aruncată, așa cum se spun lucruri convenționale, fără gând la spatele lor, când n-au oamenii cu ce alte vorbe să se despărțească. Totuși paznicul părea să nu fie mulțumit de această dăscăleală. - Ce poznă să se mai întâmple? De cu noapte am ajuns la gura Văii Tomoroacei omoroacei,, am cumpenit pe tarnița129 asinului desagii și cojoacele și am pornit pe poteca de pe care de mult se șterserăă urmele turmelor de oi coborâte la șesuri. Cărarea avea șterser avea să ne n e scoată pe locuri dibuite de vechi strămoși, la Stâna Stănciuleștilor. Stănciuleștilor. În teren nu este casă de vânătoare. Vânătorii de dinaintea mea încă se adăposteau acolo; stâna era goală în vremea târzie a alergatului țapilor și zăcea la îndemână. Avea și izvor de apă în apropiere și lemnele pentru foc încă nu trebuiau cărate cărate de departe. Pe când răsăr răsărea ea soarele am fost la stână. Era tupilată sub umărul pădurii de brad, care de aici la deal murea în brazi chirciți, roși de vite și de oi, semănați tot mai rar printre jepii a căror împărăție începea. Înspre miază-zi se ridica în pantă ușoară căldarea largă și deodată piatra se avânta spre cer în pereți și turnuri zimțate. N-am să încerc o descriere a acestei priveliști și nici simțămintele, care m-au cuprins, când s-a deschis, fără de veste, în ochii mei, după ce ne-am ivit de sub covorul pădurii. Scrisoarea mea văd, că poate să ia proporții neintenționate și fără asemenea amănunte inutile. Totuși am să-ți spun, că stâna era o alcătuire foarte veche, apăsată de vreme la pământ, ca o babă în cârje. Părea că e îmbrâncit 129 tarniță - șa țărănească de lemn sau (rar) (rar) de piele, folosită la călărit călărit sau la transportul unei poveri poveri

98

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

cu spinarea coperișului frântă la mijloc, cu năframa streșinii trasă adânc peste ochii mici și orbi ai ferestrelor cusute cu scânduri. Bârnele pereților erau înnegrite de anii mulți și roase de cari, iar la încheieturile din cornuri se răsfiraseră, ca coastele unui hoit mâncat pe jumătate. Făcea o tristă impresie de părăsire și îmi aducea aminte de o moară pustie, pe care, pe când eram copil în sat, o înconjuram pe dedeparte, ca pe o primejdie, mai ales seara, când mă întorceam de la peștii din iazul ei. Era o mare tăcere aici: nici o vietate nu o tulbura. Am tresărit când a țâșnit de sub streașină o pasăre și a trecut pe deasupra noastră în zbor agitat și fără zgomot, ca să se așeze cu trupul drept, ca o păpușă, în creanga unui ciung. - Un ciuf, lămuri Dumitru. Îi e drag dragă, ă, pe semne stâna asta și vrea să ierneze aici. Dumitru suci clanța de lemn și împinse ușa; se deschise d eschise șchioapă, scârțâind în balamalele ruginite. Am trecut pragul mâncat, îndoindu-ne din șale. În stână se vedea urma mîinilor și a grijii lui Dumitru. Pământ Pământul ul pe jos era măturat, în gujba 130 care atârna de grindă în mijlocul încăperii, era prins ceaunul; chiar lemnele erau așezate sub el, numai să le dai foc. Într-un colț, unde se zărea mai puțin din lumina de afară printre bârnele rărite, era așternut un pat de cetină gros. Am înțeles, că pentru mine era. În alt colț, dincolo de vatră, alt pat de cetină, mai subțire subțirel.l. Paznicul mă încunoștiințase în drum, că a fost alaltăieri la stână, ca să o pună o leacă în rând. Atunci a adus și ceaunul și securea pe care o cobora acum de după grindă și tot atunci a tăiat și șirurile de lemne de foc, clădite lângă perete. Îndată a adus tărhatul131, a dat drumul asinului să-și caute hrana. Din cămăruța de alături (acolo zice că țin ciobanii cașii și burdufele de brânză), a scos o doniță132 și a alergat după apă. Apoi a trezit în iască sâmbure de jar, la fâșcăit133 într-un șomoiag de iarbă uscată și a vârât flacăra firavă în grămăjoara de lemne de sub ceaunul plin. 130 gujbă - bucată de lemn fixată în pământ de care se leagă (sau se atârnă, cu un lanț) ceaunul deasupra focului 131 tărhat - sarcină, povară, bagaj 132 doniță - vas din doage, puțin mai larg la bază decât la gură, cu toarte (și capac), în care se ține apă sau lapte 133 fâșcâi - a șuiera printre printre dinți

99

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

În asemenea împrejur împrejurări, ări, îți dai seama ce mare binefacere pentru omenire e focul. Nu numai pentru folosul lui material. Încălzește nu numai trupul, ci și sufletul. E un prieten, care alungă și umbrele gândului, umple caverna ca și palatul cu ceea ce numesc nemții ”heimlich” (pentru care noțiune mi se pare că nu avem un cuvânt românesc potrivit), potrivit), și care e cea mai de seamă mobilă a unui adăpost omenesc. Afară strălucea strălucea soare și se strecur strecuraa destulă lumină pe ușă, printre șindrile, prin crăpă crăpăturile turile pereților, pereților, - și totuși m-a înviora învioratt flacăra când a prins putere, a mîngâiat pântecele negru al ceaunului și a început să izvorească fum, care își găsea ieșire ușoară prin spărtura de deasupra. S-a bucurat de foc și Assan, câinele meu limier, limier, - cam bătrân, dar bun pe urmă roșie, - pe care îl duc cu mine la toate vânătorile mele de fiare mari. După ce a făcut înconjorul încăperii, Assan a mirosit pereții stăruind lung în câte un loc, unde nasul lui fin îi descoperea de scoperea cine știe ce miros neobișnuit, neobișnuit, apoi a venit și s-a culcat cu botul spre foc. Împreună cu Dumitru am deșertat desagii, am întins păturile, am prins în piroanele de lemn haine, acareturi, am atârnat la fereală de șoareci merinzile. Până a fiert mămăliga, a clocotit și ceainicul alăturat jarului, s-au pârgălit pârg ălit și bucățile b ucățile de slănină înfipte în frigar frigare. e. - Îmbucăm repede, și mă gândesc să ne luăm o leacă de merinde, ca să nu mai facem drum la amiazi. Am oblicit 134 un țap bun alaltăieri, la Curtea-deoțel. Are acolo capre. Tare mi-ar plăcea să-l împușcați cel dintâi. Nerăbdarea vânătorii m-a cuprins cu totul. Am sorbit ceaiul, am înNerăbdarea ghițit câțiva bruji de mămăligă cu miez de brânză care se topea în cămașa fierbinte. Merinde, armă, cartușe, binoclu. Dumitru mi-a dat și un toiag bun… Haidem! Afară era un cer curat. Nici un nouraș pe imensi imensitatea tatea boltei. Pospaiul de zăpadă care a mai rămas prin șurlae era atât de alb în strălucirea strălucirea luminii, încât nu-l puteai privi îndelungat. Îndată am descoperit în pereții înalți puncte mici, ca puricii: erau capre negre. Peripețiile vânător vânătorești, ești, care s-au desfășura desfășurat,t, până ce am pus mâna pe coarnele voinice ale primului meu țap negru, nu au loc aici. Ajung Ajungee să-ți spun, 134 oblici - a dibui, a descoperi, a găsi

100

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

că am trecut prin emoții și încercări î ncercări trupești puternice. Desigur, Desigur, nu aveam nici un rezultat, dacă nu mă călăuzea și nu mă învăța ce să fac iscusitul Dumitru. Ager și precaut ca un râs, cu simțurile și mintea gata să recunoască într-o clipă situația și să ieie o hotărâre în aceeași clipă, cu delicată înțelegere și iertare pentru neîndemânările și lipsa mea de experiență, cu desăvârșită cunoștință a locurilor ca și a năra năravurilor vurilor sălbătăciunilor,sălbătăciunilor,- Dumitru mi s-a dezvăluit ca cel mai bun muntean-vânător pe care l-am întâlnit. Ce să mai spun despre temeraraa lui coborâre până în fundul prăpastiei în care s-a prăbușit țapul meu, sau rar despre vigoarea lui trupească pusă la încercare suind același perete, în spate cu vânatul greu? Acele peripeții au cerut și timp și amiaza ne-a apucat la Pietrile Vârtopelului. Ne-am așezat pe o lespede dezmorțită de căldura slabă a soarelui de noembrie și ne-am ne -am întins merindea. Dumitru își făcuse planul unui ocol, care ne ducea prin niște padini, unde va fi ușor să mai apropiem vânat. De acolo coborâm apoi la stână într-un ceas. Locul nu-i rău, în coastă e tăiată poteca veche. Hotărârăm deci așa. Deodată văd, că privirea paznicului se oprește asupra unui loc, colo  jos, departe sub noi. Stăruie, pune palma palma streșină, se încruntă. încruntă. - Vreun țap bun?... Cum îi vezi dumneata, Moș-Dumitru! Dumitru scoase un fel de geamăt surd. Îl privii mirat. Pe față avea scrisă groaza. - Ce-i Moș-Dumitru? - Ce-i, nu-i bine, domnule, - și începu să adune merindea. Ăsta nu-i semn bun! - Care? Mă speriai și eu puțin. - Țapul bălțat… Unu-i pe toți munții ăștia și unde se arat aratăă calcă primejdia… Nu l-am mai văzut de anul trecut de pe vremea asta, tot acolo. Credeam că l-o fi prăpădit Dumnezeu, - si iată-l în calea noastră! - Unde-i? Să-l văd și eu. Îmi veni în minte superstiția vânător vânătorească, ească, atât de răspândită în toate țările cu capre negre, că țapul alb e prevestitor de nenorocire. Superstiție, ca

101

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

altele o mie. Cu toate că mă cam molipsisem de groaza care l-a cuprins deodată pe acest muntean liniștit,lini știt,- parcă mă bucuram că am prilej p rilej să văd un țap alb, lucru atât de rar întâlnit. Dumitru își întinse mâna - îi tremur tremuraa - și îmi lămuri locul, după șurlae, țancuri și mese de jepi. Am pus binoclu bin oclu la ochi, am căutat îndelungat, călăuzit și îndemnat de vorbe grăbite, fără răbdare. - Nu-l văd… Nu văd nimic… Totuși, văd ceva… E o cruce… Da, e o cruce ridicată în postată de bujori… Cruce e asta? Dumitru nu-mi răspunse la întrebare, întrebare, ca și când nici nu ar fi auzit-o. - Colo sub cruce, la doi pași de ea, acolo-i țapul… Cum de nu-l vedeți? Uite, acum i se vede bine brâul alb… - Eu nu-l văd. Sub cruce sunt doi bolov bolovani… ani… - Între ei e țapul… Uite-l, caută din ochi cev ceva… a… Nu-l vedeți nici acum?... Se uită drept la noi… Ne-a găsit. Se smânci de pe lespedea pe care odihnirăm. - Să plecăm, domnule. La Piatr Piatraa Caprii vom ajunge mâine. Acum să ne grăbim la adăpost. Glasul îi era schimbat, șoptit în puterea unei adânci tulburări. A observat împotrivirea mea tăcută. - Eu îmi am semnele mele, domnule! Muntele cuprinde taine și primejdii și umbra lor se coboară înainte… Nu o pot vedea toți oamenii… Eu o văd… Să plecăm, domnule! Era atâta hotărâr hotărâree în îndemnul lui, încât nu mă mai împotrivii, cu toate că o clipă am bănuit un șiretlic, după care bătrânul bătrânul își ascundea oboseala. - Cum zici dumneata, Moș-Dumitru. Plecăm. Te întrebai cine a pus crucea aceea în locul ăsta neumblat? - Crucea?... Aceia-i a Domnului Rudolf… Acolo s-a prăbușit, de lângă mine… Era om tare la fire,- a râs când i-am spus că văd țapul cel bălțat… N-am avut ce-i face, m-am supus… Nu mai zăbovim, plecăm, pe ici pe deasupra… O neînțeleasă neliniște mă cuprinse deodată. Nu mi-ar fi rușine să-i spun frică,- sentiment pe care nu l-am avut de multe ori,- dacă s-ar fi conden102

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

sat asupra unei primejdii reale, știute. Așa, parcă se aduna din toate părțile, cobora din cer, se ridica din stânci, era de lângă mine, venea din zările în care mijea estompat e stompat de depărtare dep ărtare șesul șes ul Făgărașului. Făgărașului. Toate Toate erau așa cum au fost mai înainte și totuși grăiau alt glas. Nu, nu mai erau ca înainte. Privind în adâncimea de sub noi, ea acum era enormă și dușmănoasă. Şi părea că mă cheamă. Aveam senzația ciudată, de neînțeles și totuși puternică, stăruitoare, că raza dintre ochii mei și abisurile de jos se materializează și aceste trag, trag, trag,irezistibil. Pe umăr mi s-a așezat o mână abia simțită, care mă împingea totuși cu tărie spre genunile de piatră care se căscau la picioarele picio arele noastre. noastre. Cu o mișcare bruscă, - mi s-a părut un efort mare, - m-am aruncat pe spate pe lespedea les pedea pe care ședeam, m-am învârtit, m-am tras în brânci înapoi, apoi m-am ridicat în picioare. Aveam impresia, că m-am ridicat deodată la o mare înălțime, de unde prăpăstiile de jos păreau mult mai adânci și că picioarele mele ca de câlți nu mai pot susține un trup crescut deodată și un cap ca de plumb. Cu greu am învins această slăbiciune. - Îl văd și eu! strigai deodată. Așa, fără binoclu binoclu,, sărea între bolovanii de sub cruce ceva. Da, acum îl vedeam bine… îi deslușeam și brazda albă și lată, care îl tăia în două. - Îl văd! Nu mișcă… E oare țapul? De ce nu mișcă, dacă e vietate? - Se uită țintă la noi! - Da! Se uită țintă la noi!... Oare e țapul? Assan, câinele, cu simțurile lui ascuțite, prinse atmosfer atmosferaa de neliniște care ne cuprinsese. Se frământa încet în picioare, picio are, privea privea lung în adânc, scânci și se lipi de piciorul meu. Mi-am trecut arma peste umăr umăr.. Dumitru golise țapul încă în fundul prăpastiei prăpast iei unde-l găsise, - acum cu o icnitură îl luă în spate, ținându-l de picioarele dinainte trecute peste umeri, și porni cu grabă. Țapul Ța pul încremenise: capul înțepenit îi sta drept în sus, acoperind ceafa omului. Cel ce pășea în fața mea mi se părea uneori un monstru, cu păr negru pe spinare, în cap cu coarne încârligate. Coama brumată îi tremura la fiecare pas. Era oare Dumitru, sau… altceva?... altceva?... Ce gând idiot! Cine să fie? Dumitru, în spate cu țapul împușcat de mine. 103

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Am cârmit135 pe după pisc. Cu o mare ușurare am pierdut din ochi căldarea și înaintam acum pe după culmea laterală, care cobora cobora spre nevăzuta așezare a pădurii. De drumul acesta nu-mi aduc aminte, decât ca de o zbater zbateree chinuită printre bolovani, bolovani, labirint de jepărie, șurlae cu piatră sfărâmată, sfărâmată, care fugee de sub picioare, fug p icioare, lunecușuri de zăpadă. Drumul cel scurt ducea pe dincolo, pe lângă cruce. Dar acolo primejduia țapul. Nu știu cât de mare era ocolul nostru și nici câtă vreme a trecut de când alergam. Da, alergam: picioarele, plămânii, inima, munceau să se frângă, - și înaintarea noastră părea totuși de melc. Lângă o postată de jepi, Dumitru se opri și lepădă din spate povar povara. a. Privi în jur cerul, apoi căută stâncăriile din valea deasupra căreia ne găseam, și gemu iar iar.. - Tr Trebuie ebuie să ne grăbim, să nu ne apuce pe aici… - Ce? - Boholtul136. - Ce vorbeșt vorbești,i, Moș-Dumitr Moș-Dumitre? e? Doar nu e pe cer nici urmă de nor! - Vin ei, vin!.. vin!.... Şi nu din cei curați… Dumneavoastră nu vedeți cum tremură aerul… Şi vedeți colo, caprele negre cum se trag fuga la vale, la pădure. Mai avem de mers… Voi veni mâine după carne și după piele, acum îi luăm numai capul, să fim mai ușori… Scoase cuțitul și din câtev câtevaa tăieturi desprinse capul țapului. Îngreună repede hoitul cu câțiva bolovani și prinse între ei năfrămuța ”ca să nu se apropie hultanii”. hultanii”. Când s-a ridicat din această treabă, treabă, a arătat cu mâna în î n urma noastră, spre crenelele spinării celei lungi. De după Vârful Steghiilo Steghiilorr se ivise un creștet de nor. Alb-gălbu Alb-gălbui,i, ca chica nespălată a unui moșneag. Se înălța î nălța încet. Părea că acel moșneag mânios și rău stătea tupilat după zidul de stânci și se ridica încet-încet, ca să nu-l simtă nimeni. Până va ajunge cu ochii la linia zării, să poată spiona ce se întâmplă dincoace. Apoi să se năpustească deodată. 135 cârmi - a se abate din cale, cale, a apuca alt drum 136 boholt - furtună furtună mare, puhoi de apă

104

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Atunci observai că soarele scăpătase mult. De când veneam? Atunci Dumitru cârni în stânga și încet, costiș ajunserăm pe muchea care cobora spre pădure. De-a dreapt dreaptaa și de-a stânga adâncimile prăpăstioase. prăpăstioase. Creasta era destul de lată și iarba subțire de pe ea făcea pașul ușor. Coboram aproape alergând. De acum am scăpat. Cum își pierde omul capul! De mine nu mă mir, că nu-s învățat cu lumea asta a golurilor de munte. Dar Dumitru! De ce e atât de schimbat, atât de speriat? Fără de veste ne buhni 137 în spate o izbitură de vânt, ca o lovitură de berbec. Atât Atât de puternică, încât mă împinse î mpinse în câțiv câțivaa pași repezi, involuntari. Mă proptii în picioare și privii înapoi. Norul se ridicase mult. Creștetul alb, care se vălurea în unduiri încete, trecea în purpuriu; aceasta se mohora până ce trupul norului se tăia de linia stâncilor bătute de soare, negru ca păcura, și larg acum. Se întindea mai ales alea în stânga, spre soare. Voia să-l mănânce: dușman. Ne-a venit în spate altă lovit lovitură ură de vânt, apoi alta. În curând izbeau în pumni deși de ciocan greu; apoi s-au topit în suflarea întinsă a unui foi enorm, cu rare și scurte intervale. intervale. Mă ridica de la pământ; îmi simțeam ușoare picioarele, fără povară asupra lor. Mergeam ca suspendat de o funie, atingând abia un pământ moale, nesigur sub tălpi. O senzație de nenatural, de strivitoare nesiguranță. Iar aproape, la stânga și la dreapt dreaptaa prăpăstiile… Dacă se întorcea vântul și mă lovea în coastă o singură dată… - Mai avem mult, Moș-Dumit Moș-Dumitru? ru? - Mult n-ar fi… pe vreme de pace… Să ne vedem trecuți de Custur Custurăă138. N-am îndrăznit să întreb ce e aceea ”Custură ”Custură””. Va fi vreun loc rău. Dar poate e numai un semn în apropierea adăpostului. Dumitru își luase din cap pălăria; vântul îi zburlise părul în un coif bizar, cu coamă fluturătoare. În mână, ținut de un corn, ducea capul de țap, cu rana retezăturii roșie, de sânge. - Hai, domnule, hai! Nu rămâneți în urmă! - Vrei să mă lași să te prind de mână? întrebai rușinat. Căutam un spi jin în locul picioarelor neputincioase. L-am luat pe sub braț, și m-am simțit îndată mai sigur. 13 buhni - a izbi 138 custură - creastă creastă de munte stâncoasă, zimțată, zimțată, specifică epocii glaciare

105

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

De dinapoia noastră țâșni o pală de ceață. Ne-a ajuns, ne-a cuprins dintr-odată, ne-a întrecut, ne-a închis drumul. Trase perdea și în fața soarelui, care palizi, se făcu suriu, în urmă se dizolvă într-o lumină difuză, iridescentă139. Dispăru cu totul. În jurul nostru o mare lăptoasă, care își alerga valurile spre vale, clocotea în prăpăstii. - Nu ne răt rătăcim, ăcim, cunosc eu calea… tot pe culme, tot pe culme, - îmi ghici Dumitru teama. Numai să ne vedem trecuți de Custură! Iar Custura Custura!! Primejdiile trebuie să fie aici! Picioarele fug fugeau eau sub fiecare pas care ne apropia de acea Custură. ”Să ne vedem trecuți de Custur Custură! ă! Să ne ne vedem trecuți de Custură”…, repetam ca un automat, apoi ca un vers recurent dintr-o litanie140 interminabilă, în care se împletește deznădejdea cu neputința și cu rugăciunea. ”Să ne vedem trecuți de Custură!” Era în această mecanică repetare și ceva îmbătător, ceva ce mă ridica din realitate, așa cum se întâmplă – am citit – cu primitivii cuprinși de extaz în monotonele tamburinări ale tamtamului, în vârtejul uniform al dansului sau sub vraja unor cuvinte, aceleași, cântate cadențat și în salbă nesfârșită. La început gândul se concentrase în sensul strâns al acestor cuvinte, pe urmă a pierdut pi erdut și înțelesul lor: erau numai o cadență, niște scări pe care urcau în neștire picioarele. Muchea de deal se îngustase; se umplu cu tot mai mulți bolov bolovani, ani, pieri și iarba,- numai piatră ascuțită. Nu puteam merg mergee alăturea… Dumitru se opri. În fața noastră spina spinarea rea se subția în un fierăstrău de vertebre tăioase. Custura! Custură de cuțit. Acum înțelegeam și înțelegerea era mai plină de spaime decât bănuiala de mai înainte. Cele două abisuri se întâlneau aici într-o lamă îngustă, zimțuită în colți ageri. Cât era de lungă? Putea fi de zece pași, putea fi de o sută de metri. Se pierdea: negura înghițea ieșirea de dincolo. E peste putință! Aici nu se poate trece! - Dincolo apoi e bine. Padină larg largă. ă. Şi nu e lung răul; două-trei sărituri și suntem dincolo… Nu se poate?... Am trecut-o de o mie de ori, ca și alții. Domnul Rudolf o trecea cu ochii închiși… Cum, n-ai unde pune piciorul? pi ciorul? Ți se pare numai că n-ai. Dați-mi mâna, și pășiți unde pășesc eu… 139 iridescent - care schimbă culorile (precum (precum curcubeul) 140 litanie - rugăciune dialogată, dialogată, constând în scurte invocații invocații

106

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Din negură țâșni o șuierăt șuierătură ură scurtă. Încă una. O cunoșteam, am mai auzit-o azi. Un țap – undeva aici, aproape. ”Pfiiiu! Pfiiiu!” reperă iar. - Țapul bălțat! De unde știe Dumitru că e cel bălțat? Dacă e el, însemnează că ne urmărește… Pe noi… De ce? - ”Pfiiiu!” – și mai de aproape. Paznicul m-a apucat de mână, am ajuns la primii colți ai fierăstr fierăstrăului, ăului, și m-am smâcit înapoi. Prăpăstiile înecate în negură păreau să fie și mai înspăiîns păimântătoare în necunoscutul în care s-au adâncit; vântul mă împingea cu o mie de mâini. E peste putință!... Poate să mă reazim în toiag… Unde mi-e toiagul? Unde l-am pierdut? Cine mi l-a luat?... - Facem altfel, hotărî Dumitru. Trec întâi eu; să vedeți ce ușor e, și vă aștept dincolo…, e aproape, veți veți vedea… Pe urmă, dacă vă este teamă în picioapi cioare, luați-o călărește, ca copiii pe punte… Doamne ajută! Se desprinse de mine și porni. O clipă parcă s-a învâr învârtit tit lumea din jurul meu, apoi l-am văzut pășind repede, ca o arătare. Nu, nu pășea. Aluneca, se topea în pâclă… Figura i se șterse tot mai mult, se spălăci într-o pată surie, dispăru. - Aici sunt. Mă auziți, că nu-s departe… Câțiva pași. Veniți… Veniți! porunci a doua oară. o ară. Am încălecat custur custuraa și am rămas încremenit, ca piatra de sub mine. Nu am putut mișca o palmă de loc. - Veniți?... Ne apucă noaptea și prăpădul aici… Nu puteți?... Domnule! Strigă deodată cu mînie. Domnule! Ori veniți îndată, ori vă las aici! Țapul bălțat e în spatele nostru. Groaza de a rămâne singur singur,, părăsit, se ridică înspăimântătoare înspăimântătoare,, copleși deodată toată teama de mai înainte. Nu-mi aduc aminte mișcările – desigur ridicole, grotești, grotești, de animal tîrâitor – pe care le-am le -am făcut. Am ajuns la distanță de patru-cinci metri. Dincolo se închega din negură figura lui Dumitru, opacă, fără detalii, fantomatică. Era oare Dumitru?... De ce își flutură poalele hainei, ca două aripi, - de ce flutură din mâini? Nu le mișcă ca oamenii, le flutură… E oare Dumitru?... Unde mă duce podul acesta? Poate Poate în pierzare…

107

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Un fuiag de vânt îmi smulse din cap pălăria. O zării, ca pe o pasăre aripată, țâșnind, învârtindu-se, apoi coborând repede și frântă în apa fără de fund a negurii. S-a șters șters,, s-a cufundat… Mi-am încleștat mâinile în piatra ascuțită. Mă trăgea adâncimea, cum suge vâltoarea o așchie de lemn. O vâltoare era în jurul meu, care se cercuia tot mai repede, tot mai repede… nu mai vedeam decât ca fuga unor fuioare de cânepă sură, eu mă învârteam alăturea alăturea de ele, în mijloc, tot mai repede, tot mai repede. Mă adâncea într-o pâlnie netedă, cu viteză de prâsnel141, cu sursur de prâsnel… p râsnel… Nu mai vedeam decât pereții pâlniei, nu mai auzeam decât sfârâitul sfârâitul lung al prâsnelulu p râsnelului… i… - Samuil! Samuil! mi se păru că aud, ca dintr-o depărtare mare. Samuil! Samuil! Era glasul, era urletul lui Dumitru. Atât de straniu, atât de izbitor, încât deodată începu să se oprească nebunia vâltorii, mâinile simțiră iarăși piatra, o pipăiră, se încleștară, traseră trupul după ele. O smâcitur smâcitură, ă, încă una, încă zece, grăbite, dezordonate, dezordonate, animalice, - și mă găseam la picioarele lui Dumitru. Mă prinse de subsuoară și mă ridică. - Acum am scăpat de ce a fost rău… Să nu ne apuce noaptea! Nu-mi dau seama câtă vreme am stat în cumpănă pe puntea între viață și moarte. Se întuneca; o întunecime încă sură, mohorâtă. Se lăsa asupra noastră ca un suman mițos și greu. Vântul șuiera și se răsucea ca un nebun scăpat din otgoane. De aici însă, coama de deal se lărgea, sub pași simțeam iarăși iarbă măruntă, panta cobora dulce. Nu mai căscau prăpăstii apropiate. S-a deslușit din ceață silueta frământa frământată tă și sfârticată a unui brad năcă jit, și am salutat-o salutat-o cu bucurie. - Moș Dumitre! învinsei eu glasul vântului, Moș-Dumitr Moș-Dumitre, e, dumneata ai strigat la Custură? - Eu. - Ce ai striga strigat? t? - Un nume. - Ce nume? Pe cine ai strigat? 141 prâsnel - jucărie mică făcută din lemn, din os, din metal, cu un vârf vârf ascuțit și care se rotește rotește pe o suprasuprafață plană; titirez

108

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Un nume de primejdie… Să fi auzit eu bine? ”Samuil! Samuil!”? Ce fel de Samuil? Nu era nimenea în jurul nostru. De ce nu m-a strigat pe mine, dacă voia să mă îmbărbăteze? Samuil! … Poate a chemat câinele? Dar câinele trecuse înaintea noastră și paznicul îi cunoștea numele! -Cine-i Samuil? izbucnii, oprindu-l de umăr umăr.. -Hai, domnule doctor, să pășim. Nu e vreme de povești… Scăpat-ați? Aici sunteți? Celelalte îs î s altă treabă! Avea dreptate. Sunt încredinț încredințat at că, fără acel răcnet lung sinist sinistru, ru, orice nume ar fi rostit în hăulitul lui, nu s-ar fi oprit vâltoarea, care mă trăgea spre abisuri. Totuși ”Samuil” a strigat. De ce Samuil? Cine e Samuil, ”nume de primejdie”? Ca împroșcată deodată din sute de mitra mitraliere, liere, veni grindina. Grindină în noiembrie! Poate oare intra în mersul normal al lucrurilor? Abia a pipăit o clipă, cu boabe rare, apoi a slobozit asupra noastră ropotul gloanțelor aspre și mari. Le avânta vântul în linii oblice ca pe niște săgeți. Mi-am pus mâinile deasupra capului și am plecat în fugă după Dumitru. Ca pe un dușman rău auzeam cum mă urmărește de la spate, mă ajung izbiturile pietrelor de gheață. Se îmbulzeau și în aer aer,, se frecau deolaltă, trezeau în văzduh vuiet, altul decât cel al vântului: uniform, rece, perfid. Ca și când duhurile și-ar ascuți cuțitele și coasele. Da, așa era! Se împletau în șuieratul vântului, strigau. Ce strigau oare?... Sssaaaamuiiil! Sssaaaamuiiil! Sssssaaamuiiiiil! Mi-am lăsat creștetul în bătaia gheții, mi-am strâns palmele pe urechi, am gonit la vale, lunecând des pe covorul de mărgele albe, pe care le fugărea vântul în vălurele. Îndată am ajuns la stână, și fără să ne oprim la ușă din bătaia pietrii, am grăbit în adăpostul peretelui de dincolo. Sub streașină, lipit de bârne stătea asinul. Cu urechile lui lungi, înălțate ca două coarne, asculta atent. Întoarse capul spre noi, ne privi cu ochi în î n care mi se părea că văd spaimă, apoi ascultă iar,, nemișcat. Oare ce asculta? Auzea și altcev iar altcevaa decât ceea ce prindeau urechile noastre? Animalele au simțuri nebănuite de noi. Assan, câinele, tremura la picioarele asinului.

109

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Aici nu ne ating atingea ea grindina; trecea năpraznică pe deasupra noastră, bătea cu mii de pumni în acoperiș, mânioasă, că nu ne poate ajunge. Încercai să-mi pun echilibrul în bătăile inimei și în gând. Ațe reci mi se coborau pe frunte, răzbeau prin gardul sprâncenelor, se furișau în colțurile ochilor, pe față, pe gât. Erau oare din ghiața topită, erau oare sudori de moarte? Am trăit oare aievea spaimele și primejdiile de azi după-masă? Dumitru a plecat de lângă mine și am auzit trântindu-se ușa în urma lui. Am auzit prin bârne și brațul de lemne aruncat în vatră, în curând a scăpat prin crăpăturile crăpăturile peretelui și miros de fum. Ce bombănește Dumitru? Sau focul crepitează142? Am apropiat urechea; e Dumitru; prind și vorbe: ”… Ai vă zut tu cămările grindinei, pe care o dezleg în vreme vr eme de strâmtoare?... Din al cui sân iasă ghiața și cine naște promoroaca cerului, cer ului, ca apele să se îngroașe ca o piatră și fața adâncului să se întărească?... Va face oare Leviatanul   143  legământ cu tine, ca să-ți fie rob?...” Atât am putut prinde din șopotul din stână. Era Dumitru? Vorbea cu cineva? Era o părere? - Ce faci, Moș-Dumitre? strigai printre bârne. - Am ațâțat focul și clătesc o leacă ceaunul ăsta… Dumniavoastră nu intrați? M-am tras pe sub streașină și am trecut pragul. Afară se înnoptase și mă răsbătuse frigul. Am intrat rotind rotind repede ochii, să văd, dacă mai este cinecin eva în stână. Cine să fie? fi e? Dumitru, dezbrăcat de suman, derăteca harnic. -Așa, domnule? Cât o fi de slab adăpostul, tot te scutește. De ploaie, de vânt – cel puțin. De celelalte… Domnul! Își întoarse fața spre mine și zâmbi: - Aș vrea să vă spun ceva. - Ce? – mă temeam, ca de altă înștiințare rea. - Să mă iertați. Când am văzut că nu îndrăzniți să treceți Custur Custura, a, v-am amenințat, că plec și vă las acolo. N-o făceam. Dar știam că asta va îmboldi, și veți trece. - Şi dacă nu veneam? îmi amintii aceea clipă de groază. - Hm. Era rău… Mă întorceam eu. 142 crepitație - trosnet al focului 143 Leviatan - monstru biblic distructiv (în Cartea lui Iov); Iov); căpcăun

110

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

I-am prins mâna și i-am strâns-o. - Dar Samuil? De ce ai striga strigatt Samuil? - Sunt vorbe vorbe,, care trebuie spuse numai când le vine vremea. Altele le spui numai în gând… Ce răspuns e ăsta? De ce l-am mai întrebat întrebat,, ca să mă tulbure după liniștirea strângerii de mână? Grindina ropotea pe acoperiș. Câte o bobiță răzbea printre șindrile, cădea pe pământul bătut și sărea ca o ființă vie, apoi murea. - Are muntele ăsta al nostru și fețe bune și fețe negre. Are și tainele lui. Bieții de noi ne bucurăm când ne râde și uităm atunci pe cele rele. Apoi în strâmtoare căutăm cheile. Tainele-s multe, cheile sunt puține și slabe… Fac o mămăligă? La stână s-ar cuveni balmoș. Veți fi înghețat. Ia să trag mai lângă foc scaunul nostru, - și aduse un capăt de trunchi retezat -, poftiți aici… Acum, dacă n-aș fi lepădat țapul, pârgăleam pârgăleam ficat. Vorbea acum vioi, înv învârtindu-se ârtindu-se prin stână, așezând lucrurile. Par Parcă că voia să învioreze umbrele pe care nu le putea învinge para focului și să șteargă amintirea peripețiilor noastre. Mi-au căzut ochii pe două crestăt crestături uri proaspete în o bârnă de sus. O cruce rudimentară, tăiată în secure. - E sfânta cruce, m-a lămurit Dumitru. Am făcut-o alaltăieri, când am pus rânduială aici… Astă-vară popa nost’ n-a fost să facă sfeștanie. Îi bătrân, se poartă greu… Grindina se opri deodată. Par Parcă că ar fi adunat-o cineva cu o șterg ștergere ere de mână. Poate că, după ce ne-a urmărit furioasă și a văzut că am scăpat, și-a încuiat înciudată ”cămările”. Vântul însă își continua turbata mânie și glasurile lui se lămureau acum mai bine și mai impresionant, scăpate de întrecerea întrecerea pietrii. Izbucnea în bufnituri scurte, se văieta prelung și sfâșietor, șuiera printre șițele144 acoperișului. Pădurea de brad de lângă stână vuia frământată. Şi toate erau cuprinse într-un clocot surd, neîncetat, ca și când undeva sus, în văzduhuri, s-ar rostogoli fără încetare pietroaie și stânci. Câte un fuior rece cobora prin urdinișul fumului sau țâșnea dintre bârnele descheiate. Atunci focul își 144 șiță - bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru căptușirea și acoperirea caselor țărănești, a cabanelor etc. e tc.

111

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

aduna flăcările și pornea și mai multe scântei spre acoperișul negru. Da sus atârnau, lungi și prăfoase, fire de păianjen. Clătinau leneșe, ca adormite, apoi deodată se trezeau în pendulări smâcite și agitate. Câinele zgâria la ușe. Dumitru îi deschise și îl mângâie. - Nici tu n-ai mai văzut d’ d’astea! astea! Aici e de Bălan și de Zmeu… Hai lângă foc, că ești degerat… Măi! Nu-ți place mămăliga? Măi, măi! Clădi lemne noi pe jar jar,, umplu ceaunul din doniță și-l atârnă în gujbă. - Mă reped să aduc apă proaspătă. Luă lămpașul de gaz și-l aprinse. - Pe viforul ăsta? încercai să-l rețin. Poate că îmi era și milă de el; dar mi se furișă în suflet teama, să rămân singur. singur. Cu tot focul, care prinse iar putere și pârâia vesel în crăpăturile de brad, stâna era plină de umbre. În colțuri se adunau negre, acoperișul frânt le adăpostea în o mulțime de ascunzișuri, - se grămădiră oarbe în cămăruța de alături. Zarea jucăușe a focului nu le alunga, ci parcă le dădea viață, se lupta cu ele, ca și când ar fi ființe, care se prind încăpățânate de ungherele lor. lor. Dumitru agă agățase țase capul de țap de o grindă, lângă peretele din fund. Din umbră i se desprindeau abia coarnele încârligate și dungile albe de pe obraji. Ba se mai vedea ceva: buza de jos îi căzuse și dinții rânjeau în un râs hâd. Mai bine îl lăsa netăiat, ca să-l aducă cu țapul întreg! Cum se oglindea  jocul focului în globul ochilor întredeschiși! întredeschiși! Ți se părea că ochii sunt cei ce se mișcă. Nu-mi era îndemână să rămân singur în această stână părăsită, în pustietatea muntelui, - chiar nici pentru timpul scurt cât lipsește Dumitru, după apă. Putea să vină vi nă asupra mea vreun om o m rău, dezertor, braconier, braconier, vreun haiducit. Asta nu mă neliniștea. Ar căuta doar scut de prăpădul de afară. Şi aveam armă și mi se pare că nici om fricos nu sunt. Dar oare numai oamenii sălășluiesc în munții aceștia, și fiare, pe care le cunoșteam? Din întâmplările pe care le trăisem în ceasurile din urmă, ca și din învolburarea de afară se închegase o atmosferă de mister, de neliniște, fără o explicare potrivită. Voi fi fost și obosit, și oboseala trupului slăbește frânele, care cârmuiesc cuminte gândurile și toată starea sufletească. Nu știu. Dar m-a cuprins o mare neliniște la gândul că rămân singur.

112

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Scumpe prietene, după cum vezi, caut – în dauna timpului și a răbdării tale – să-ți povestesc lucrurile cu unele amănunte, prea multe poate. Dar și cu desăvîrșită sinceritate. Eu îți cer o părere, un fel de diagnoză, pe care o aștept avid. avid. M-aș înșela pe mine, dacă nu ți-aș da toate elementele pe care le socot utile, și mai ales dacă aș face și un singur pas în afar afaraa adevărului. Ai văzut, de asemenea, că nu mi-am ascuns nici tulburările sufletești și îndoielile, pe care le-am putut avea, tocmai ca să poți mai ușor afla hotarul între impresii și realitate. Dar faptele, pe care ți le arăt, rămân. Ele sunt fapte, oricât de stranii ar părea unele dintre ele, și depășind obișnuitele noastre experințe. Deci asupra veracității acestora să nu te îndoiești. Dacă revăd cele ce ți le-am povestit până aici și judec, acum, după o săptămână, lucrurile, - am oarecare îndoială asupra unei singure împrejurări, prinsă cu simțurile mele. Nu ți-o tăinuiesc nici pe aceasta. Câteodată sunt pe deplin încredințat că am văzut aievea, lângă cruce, între cei doi bolovani, țapul bălțat; aș fi gata să jur că i-am distins bine forma, l-am văzut chiar mișcând. De altădată mă îndoiesc și cred că ar fi putut să fie și numai o înșelare a ochilor. Noi vânătorii știm că se întâmplă destul de des să socotim o buturugă că e mistreț, sau niște crengi uscate dintr-un copac căzut, coarne de cerb. Ni se pare că observăm și mișcare. Se poate că o asemenea eroare m-a făcut să ”văd” acel țap prevestitor de rele. Păcat că în acele clipe de agitație și de grabă nu mi-am luat răgaz să-l privesc și prin binoclu; acum nu mai aveam această îndoială. Dumitru l-a văzut, după cum îl văzuse și de altădată; ochi ageri avea avea și nu-mi pot imagina să-mi fi spus sp us un lucru de care nu era convins cu desăvârșire. Apoi, adevărata groază de care a fost cuprins nu se putea întemeia nici pe o greșeală și cu atât mai puțin pe o intenție de a mă impresiona sau pe un alt gând, fără sinceritate. Oricum, fac această rezervă. rezervă. La Custură am auzit – hotărâ hotărât! t! – repetat șuierat de țap, așa cum ți-am arătat. Dumitru spunea că era tot cel bălțat, care ne urmărea. Nu l-am văzut. Poate va fi fost altul; poate avea dreptate Dumitru, care știa mai multe decît pot eu bănui. Ultimele întâmplări, care au urmat (le-aș zice poate mai propriu ”fenomene”,, dacă nu aș vrea să mă feresc de un termen care m-ar apropia de spinomene” ritualiști), - nu pot fi însă atinse de asemenea îndoieli și rezerve. Le-am perceput clar, precis și sigur, cu simțurile mele sănătoase. Te asigur că nici alcool,

113

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

nici stupefiante, nici halucinații nu au înrâurit aceste simțuri. Iată lucrurile care mi s-au întâmplat în acea noapte, - pe care caut să le scriu (nu știu în ce măsură voi voi reuși) cât mai sec și cât mai scurt. Dumitru și-a îmbrăcat sumanul, și-a tras gulerul peste urechi, a luat donița și a plecat. L-am mai auzit afară spunând ceva, când a pus umărul împotriva vântului. vântului. Ca să-mi fac de lucru, am luat o cutie de conserve și mi-a părut bine că mi-am uitat acasă cheia, așa că am avut treabă să o deschid anevoios, cu briceagul. Şedeam lângă foc, strângând între genunchi cutia de tinichea ca să o fixez și să o pot tăia. Sub ceaunul din gujbă jarul bun se adunase într-o moviliță din care pâlpâiau ultimele limbi albăstrui. Nu aș putea înfățișa, cred, mai apropiat cele ce s-au întâmplat întâmplat într-o clipă, fără așteptare, așteptare, decât făcând o asemănare. Ca și când doi oameni zdravezdraveni ar fi izbit deodată cu niște bâte groase în vatra de jar. Am auzit două bufnituri, tocmai la picioarele mele, tot jarul s-a împrăștiat, a sărit ca de explozie în toate părțile. Au ajuns până la Assan, câinele, mi-au umplut și mie poala. Am sărit amândoi speriați. Dacă vei da vreodată pe la mine am să-ți arăt găurile arse de tăciuni în hainele mele de vânătoare, iar dacă ai veni curând, ai vedea și părul câinelui pârlit. În prima clipă am crezut că au ajuns sub foc ceva cartușe. Cum au putut ajunge acolo? Iar focul ardea de mult; dacă erau cartușe, ele făceau explozie mai înainte. Şi nici bufniturile nu erau e rau ”explozie” ”explozie”,, ci așa cum le asemănam, ca niște lovituri de măciucă. Descrierea acestui fapt cuprinde oarecare timp,- dar el aievea s-a întâmplat într-o frântură frântură de clipă. Iar cealaltă frântură frântură de clipă, care a urmat, - ca două lucruri apropiate, dar vădit consecutive -, ceaunul cu apă de deasupra vetrei s-a răsturnat la pământ, apa răspândită a înghițit jăratecul împrăștiat, cu șâșâituri de reptile. Ceaunul s-a rostogolit zdrăngănindu-și toarta și s-a oprit în un perete. Stâna s-a cufundat în întuneric. Bucățile de jar, jar, care au sărit mai departe și nu au fost ajunse de apă, luceau în negreață; ochi care clipeau, se acopereau, se stingeau pe rând. N-ar avea nici un rost să-ți spun ce gânduri mi s-au învolburat prin minte, ce am simțit în acele clipe, și apoi în minutele care au urmat. Ştiu că m-am pomenit cu spatele lipit de perete, că l-am strigat pe Assan, că a venit

114

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

câinele lângă mine, am pus mâna pe el (tremura) și că am avut cel dintâi val slab de liniștire, când am simțit sub mâna mea o ființă vie. Pipăind pe lângă perete, m-am tras până unde îmi știam atârnat paltonul, am căutat în buzunar lampa electrică. Să o aprind? – m-am întrebat fără rost. Ce voi vedea? Gujba, rămasă fără fără ceaun, ceaun, scârțâia în încheieturile ei din grindă. Se mișca. O mișca o mână? O clipă m-am gândit și la această imposibilitate, apoi mi-am zis, că nu putea fi decât vântul, care țâșnea pe sub ușă și cobora în răbufneli și de sus. Am împins comutatorul. Cercul de lumină s-a plimbat repede și tremurător de-a lungul pereților pereților,, pe jos, j os, pe sub acoperiș. Evident, nu era nimeni. Gujba se balansa, ca un șarpe, prins în coadă de o creangă de copac. Ce să fac? Ce să fac? Mă întrebam, fără să pot lua vreo hotărâre. Dar ce hotărâre puteam să iau? Să refac focul? Îmi era silă să caut lemne noi, să clădesc vatră pe pământul înmuiat. Se va aprinde oare? Iar dacă mi-l împrăștie (cine?) iarăși, groaza groaza va fi și mai mare. M-am îndemnat să ies i es din stână. În furia vântului, în noapte, în misterele de acolo? M-am așezat pe păcelul de cetină, cu câinele lângă mine. Lanterna pusă pe pământ își fixase zarea în un cerc pe peretele din față. Un con de lumină în păcura lumii din jur… jur… De ce nu vine Dumitru? Spunea că nu-i departe izvorul. Nu-mi dădeam seama câtă vreme a trecut de când a plecat… Oare de ce nu vine? Oare mai vine?... Mi-am ațintit toată puterea auzului, să prind pașii, care se apropie. Pădurea se frământa și se jeluia în gemete și în î n vaiete ascuțite. Auzeam cum vine dinspre dinsp re piscuri câte un fuiag pe deasupra învălmășelii; glasul de șuier creștea, se ridica în game tot mai înalte, țiuia pe deasupra stânii și scădea cum se prăbușea peste pădure, în locurile de jos… Oare mai vine Dumitru? Deodată câinele zbughi de lângă mine. Se repezi la ușe, cu atâta furie, cum nu l-am mai auzit niciodată. Lătrat întărâtat, spasmodic, horcăind, fleșcăind din dinți. Am apucat lanterna și am îndreptat-o într-acolo. Assan ataca cu gura lângă prag, se retrăgea cu sărituri zmâncite, se repezea iarăși. Părul pe spinare îi era perie. ”Va fi Dumitru”, - mi-am zis, dar nu am apucat să strig, să liniștesc câinele, când acesta, ca și când ar fi primit o lovitură, se văietă ascuțit și a alergat să se ascundă după spatele meu. Se tupilă strâns lângă mine, încât îl simțeam cum tremură. 115

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Dumneata ești, Moș-Dumitr Moș-Dumitre? e? Am așteptat răspunsul, cu inima în gât. Nimic. Am ascultat pași, vorbă de om, ceva. Nimic. Numai vântul zgâlțâia și pocnea încheieturile bârnelor… Ba da!... Cineva mișca pe la clanța ușii… Ușa se deschise și se trânti de perete. O năv năvală ală de vânt umplu stâna, ca rostogolirea unei ape de după un zăgaz înfrânt. - Dumneata ești, Moș-Dumitr Moș-Dumitre? e? Nici un răspuns. Mână a deschis clanța și a trântit ușa! Mână de om trebuie să fie; ce să fie altceva? – mă încurajai. Ca să nu fiu țintă bună pentru vreun dușman cu armă, am stins lanterna. Am sărit unde îmi știam carabina, am ridicat arma la umăr. - Cine ești? Trag Trag!! A hohotit cineva? Așa mi s-a părut. Dar câte glasuri are vântul vântul!! A fost ca un hohot înnăbușit, din gât, rău. De om? De vânt? De…? Nu-mi dau seama cum și de ce am luat deodată o hotărâr hotărâre. e. Am dibuit încet pe lângă perete, am dat cu mâna de uștiorul 145 ușii și am sărit afară. Vântul m-a lovit ca un măturoi enorm, purtat de sus de o mână uriașă. M-am alipit de bârne, cu arma gata. Am ascultat. Poate nu ți-a fost dat niciodată să te bizui, într-o împrejurare de primejdie, numai pe neputincioasele și degeneratele urechi omenești. Ai voi să le polarizezi puterea asupra unui anumit sunet, ai vrea să le intensifici puterea, - ele nu răspund. Mașină moartă, care înregistrează înregistr ează automat. Creierul se zbate să aleagă din caierul de vibrațiun vibrațiunii pe cele care îl preocupă, să nu rețină pleava, pleava, să intensifice ceea ce vrea să judece, jude ce, - și nu poate. po ate. E un sentiment de neputință, nep utință, penibil. Prin vacarmul vântului vântului trebuia să aud pași, cât de furișați, sau măcar suflul unei respirații, fâșâitul unei mâini, care pipăie… ceva. Ascult… Ascult... Închid ochii, ca să mă concentrez... Ascult... Nimic… - Moș-Dumitr Moș-Dumitre! e! Moș-Dumitre! am striga strigatt din toate puterile. De undeva din vale, cotropi cotropitt de vânt și de pădure, a venit răspunsul. N-am înțeles vorbele; s-au sfârticat în două chiuituri scurte. Dar era un răspuns, era omul meu. Am strigat iar, - răspunsul a venit de-aproape; 145 ușcior - fiecare dintre dintre cei doi stâlpi stâlpi laterali ai tocului ușii sau ferestrei

116

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

acum am înțeles: ”Iacă viiin!”. Printre Printre copacii de din jos de stână a licurit lumina fanarului. S-a pierdut, mi-a zâmbit iar. iar. Se apropia. Apoi am auzit pași și l-am simțit lângă mine. Am întins mâna, am prins pănura aspră a sumanului să mă încredințez. - Ce-i, domnule doctor? Ce-i? S-a stins focul? - L-a stins… - Cine l-a stins? I-am pov povestit estit în grabă cele ce s-au întâmplat. Şopteam, ca și când alăturea ar fi pândit cineva. - Nu te înspăimânta nici de groapa din timpul nopții, nici de săgeat săgeata, a, care zboară ziua… - Ce vorbe’ vorbe’ss astea, Moș-Dumit Moș-Dumitre? re? - Niște vorbe vechi. Să facem focul! Bătrânul clădi lemne uscate și puse flacără în așchiile de sub ele. A ridicat ceaunul la locul lui și l-a umplut cu apă nouă. Am îndrăznit să-l întreb, pe el, care cunoștea tainele muntelui, ce a putut să fie spaima de adineaori. Şi mai ales, cum se poate că a sărit ceaunul din cârligul gujbei și și-a vărsat apa peste vatra împrăștiată. A întors vorba în altă parte. Îl ghiceam neliniștit, cu gândurile aiurea, cu toate că încerca să lege vorbă despre vânătoare, despre caprele negre; își făcea de lucru, pregătind pregătind ce să îmbucăm. Uneori mi se părea că umblă ca în somn. Se oprea câteodată și asculta prăpădul de afară. Uneori se oprea și privea atent în câte un colț al stânei. Odată a mers la cămăruța întunecoasă de alături, și-a băgat capul în ea, a ascultat și a oftat. Am lăsat să pună pe foc lemne multe, să-l încarce iar iar,, îndată ce își va aduna para. Umbrele s-au zgulit prin unghere și pe lângă cornii acoperișului; dogoarea dogoar ea era bună. Cele C ele întâmplate au început să-și piardă din înfricoșare; explicații cuminți și naturale începeau să-mi liniștească gândul. Am întins lângă foc merindele, am lăudat – pe bună dreptate – și mămăliga pe care o mestecase bătrânul. Încetul cu încetul stâna prindea ceva din atmosfera bună a cabanelor în care poposesc pe noapte vânătorii. Dumitru s-a ferit să vorbească despre lucrurile pe care le-am trăit în ziua aceea, le ocolea, le lepăda. A pov povesestit câteva întâmplări de vânătoare vechi, de pe când era tânăr, pe când câinii goneau caprele negre și le ”încuiau”.

117

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Dumneata vorbeșt vorbeștii despre vremile cele bătrâne. Mi-ar place să-mi spui, cum era și mai încoace… Cum ați vânat cu fostul arendaș, cu Rudolf? Spune, cum a fost anul trecut? Aici ați stat? - Cu domnul Rudolf? Hm! – și suci vorba în altă parte. M-ar fi făcut să uit, sau cel puțin să-mi iau gândul de la spaimele de mai înainte, dacă nu avea acea stranie ținută de lunatic, și dacă nu ocolea încăpățânat să-mi răspundă la anume întrebări. Câteodată mi se părea că vorbește în neștire, cu gândul aiurea. Se opri iar, și ascultă lung. - Acum vine haita! - Haita? Ce fel de haită? Nu-mi răspunse, dar am înțeles îndată. Peste viforul de afar afară, ă, a încălecat un al doilea vifor. Dinspre piscurile de la sud, venea o învălmășeală de glasuri și de sunete; noi. La început ca o apă mare, zbătându-se între maluri. Apoi am lămurit cum se apropia și pe urmă trecea pe deasupra noastră. Am ”lămurit”! Ce puteam oare lămuri din pandemoniul 146 acela? Am auzit odată rostogolirea unei avalanșe; am auzit și valuri ale mării asaltând pereții de stâncă; murmurul surd care merge înaintea cutremurului de pământ, încă l-am auzit. Din toate acestea era ceva în frământarea frământarea din văzduh. Dar aici se frământa, pare-se, ceva viu. Era pufnit de mistreț și clănțănit de colți; era hâșâit de pădure deasă prin care se îndeasă alungate fiare mari; erau crengi rupte sub copitele speriate; era muget de cerb și țipătul horcăit al căpriorului pe care îl apucă gonitorii câini; șuier lung de capră neagră, urletul prelungit și sinistru al lupilor; era mârâit mânios de urs; chefneau și lătrau sute de câini cu glasuri gâfâite; chiuiau vânătorii călări, bubuind copitele cailor în nori, ca în niște poduri de scânduri. Şi veneau fiarele, și veneau câini, și călăreții cete-cete, în fuiag îngust, tocmai pe deasupra noastră. Parcă a scăpătat un cal și a atins cu copita acoperișul stânei, apoi a luat iar înălțime. În pădure s-au frânt brazii, cu trosnete de armă. Iar în aer fluturau, ca nebune, niște păsări speriate; le auzeam și bătătile încâlcite ale aripilor și țipetele  jalnice. Stâna noastră se cutremura, pârâia în încheieturile ei bătrâne; câteva câteva 146 Pandemoniu - (în mistica creștină) loc de reuniune a demonilor; adunarea, sfatul demonilor

118

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

șindrile de pe acoperiș se desprinseră și zburară zbârnâind ascuțit, ușa se scutura în balamalele ei slabe. Am simțit un val, - pe unde va fi intrat atît de plin? – care a umflat toată încăperea, încercând parcă să o năruiască. Se părea că o vietate se zbate din perete în perete, caută o ieșire, ca să se înșiruiască iar în hordele văzduhului. Cât a durat această nebunie? Ți-o scriu, nu că aș apropia-o de legenda, evident rod al fanteziei, cu ”vânătoarea sălbatecă”, pe care o găsim în folclorul multor neamuri. Din asemenea naturale fenomene se va fi născut acea credință deșartă. Totuși trebuie să știi că nu a trecut fără să mă impresioneze, ca o răscolire adâncă a puterii naturii. Dumitru nu părea prea scăpat de superstiție; stătea cu fața ridicată spre cer, asculta într-o atitudine de încordată atențiune, mormăia cuvinte neînțelese. Se însenină deodată: - Au trecut! De acum se va potoli și boholtul, - și își făcu cruce. Huruitul năv năvalei alei s-a prăbușit peste pădure; a tras după el ca pe o coadă de bălaur fuiorul vântului, tot mai subțire. Vântul obosit se târa pe pământ; de sus se cobora liniștire. liniștire. Cum a venit de năpraznic când ne-a izbit din sus de Custură, așa fără de veste și-a adunat acum oștile. Şi s-a făcut tăcere în lărgimea muntelui. Urechile chinuite deodată au simțit ca un gol imens. Focul Focul din mijlocul stânii înălța flăcări lungi, fumul se ridica coloană spre urdinișul de sus, scânteile jucau ușor, în voia lor, se stingeau în zbor, se atârnau o clipă de lemnul acoperișului, clipeau înainte de a-și adormi steluțele. Mă cuprinse moleșeala somnului. Liniștea muntelui a trecut peste fruntea mea ca o mână moale și prietenoasă și a acoperit cu ceață impresiile tari și întâmplările, care m-au răscolit. Va veni și somnul, va veni și ziua de mâine, vor presăra cenușe și uitare… Vai! Nu mi-a fost dat să fie așa. Oricât ar fi fost de stranii experiențele mele, pe care cred că ai avut răbdarea să le citești până aici, dacă nu ar fi urmat ceea ce a urmat, nu mă vedeam îndreptățit să ți le înfățișez, și să-ți cer judecată. M-am trântit pe patul de cetină, am pus ranița sub cap, mantaua mea largăă m-a acoperit. Câinele s-a tras lângă mine. Cetina era moale, pătura de sub larg mine groasă, țigara răspândea în trup otrava ei subțire și dulce. Simțeam cum se destind în hodină plăcută mușchii, tendoanele; gândul se legăna în poarta

119

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

somnului. Am mai schimbat cu Dumitru câteva cuvinte, până a aruncat un alt braț de despicături în grămăjoar grămăjoaraa de jar jar.. Apoi s-a așezat și el pe păcelul lui, lângă peretele din fața mea. Omul acesta avea ceva misterios în toată ființa lui! Era un minunat cunoscător al muntelui; și după faimă, dar și din cât l-am putut eu judeca în î n această singură zi de vânătoare, era era un meșter în vânarea caprelor negre. negre. De vreo patruzeci de ani înfrunta greutățile pe care le ridică muntele înalt în fața celor ce trăiesc și vânează în el; se adaptase acelei vieți legatăă de natur legat naturăă și de d e realitate. realitate. Şi totuși, uneori părea că trăiește într-o visare. L-am surprins dus pe gânduri, altădată vorbind singur, spunând adeseori lucruri sentențioase, cu adierea textelor biblice. Găsești și aici câteva din acele vorbe misterioase ale lui Dumitru Boancăș, cele pe care le-am putut desluși mai bine, și care mi-au rămas în memorie. În aceeași vreme își făcea slujba în  jurul meu cu toată băgar băgarea ea de seamă și chiar cu un atașament, pe care nu-l  justifica timpul scurt de când am intrat intrat în legătură legătură cu cu el. Iată și acum, după ce s-a așezat pe păcelul lui – într-o poziție curioasă, cu picioarele trase sub el, cu spatele la perete – și după ce mi-a zis ”noapte bună”, l-am auzit suspinând. S-a înțepenit privind nemișcat în para focului. Era ceva straniu, nenatural în această rigiditate și în privirea lui ațintită. Mi se părea că nu-și mișcă nici pleoapele, le ține închise pe jumătate, încremenite. Așa, cum îl priveam din așternutul meu, lua câteodată înfățișarea sinistră a străvechilor stră vechilor mumii peruviene: adunate ghem, cu ochi artificiali, lucind de sub pleoapele îngustate. Din întreg trupul omenesc mi se pare că două org organe ane înfățișează mai impresionant hotarul dintre viață și moarte: inima și ochiul. Inima, oprită în mișcările pe care le-a început încă înainte de nașterea noului om, e pecetea morții. Viața se oglindește în ochi; și ei în neîncetată mișcare. Încremeniți îți spun că s-a stins ceea ce le dădea strălucire și expresie. În trup nu se mai găsește tainicul grăunte, s-a îndepărtat ceva esențial în alcătuirea de om. Poate spiritul – dacă crezi în existența lui în oarecare formă – e cel ce a plecat și ochii nu mai sunt fereas fereastra tra lui luminoasă. Rigiditatea ochilor lui Dumitru, fixați în jarul vetrei, îmi dădea fiorul pe care îl simțim, - chiar și cei obișnuiți cu aspectul cadavrelor -, când vedem, privind în gol, fără pricepere, sticloși, ochii de mort. Dar îl auzeam respirând, 120

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

auzeam din când în când frânturi de vorbe, care îi scăpau dintre buzele nemișcate sub mustățile coborâte, albe. Această Această incongruență între semnele de de viață și rigor mortis din ochi, accentua și mai mult aspectul straniu. Am tras pelerin pelerinaa până sub barbă, am pus capul pe raniță. Vântul nu mă va mai face să tresar; tresar; pacea muntelui – pe când vânam cerbi și cocoși cocoși - de atâtea ori mi-a cântat cel mai luluitor cântec de leagăn… Să dorm! Mi se întâmplă uneori, mai ales când mi-e tulbura tulburatt gândul, că îmi fuge somnul. Adică somnul adânc, despărțit de realitate. Zac într-un fel de semisomn. Conștiința e pe dungă ascuțită de cumpănă și cumpăna balansează ușor.. Ştiu că nu dorm, îmi dau seama de cele ce se petrec în jurul meu, gândul ușor e cel al omului treaz – și totuși alunecă uneori spre lumea visurilor. Nu e o intermitență, ci un curios paralel paralelism. ism. Așa am zăcut în acea seară, multă vreme. Ceea ce mă neliniștea – ce lucru de neînțeles! – era tocmai tăcerea. Își are și tăcerea amenințările ei. Tocmai fiindcă din apa ei uniformă distingi fiecare firișor de sunet, care se ridică uneori. Un zgomot obișnuit, continuu sau intermitent, te face de la o vreme să nu-l mai bagi în seamă – știi povestea cu morarul. Cel care rupe tăcerea te avertizează, îi cauți chiar inv involuntar oluntar o explicație. Nu te vei mira că, după straniile întâmplări ale zilei aceleia, nervii mei prindeau sunetele în tâlcuri neobișnuite. Aceste tâlcuri tâlcuri au putut fi greșite, influențate de mediu, de starea de nervi, de orice vrei să pui în sarcina mea. Nici nu le arăt, decât doar lunecând asupra lor fără voie, voie, în graba scrisului. Rămân Rămâ n însă faptele – și numai acestea interesează. Bucățile de brad din foc și-au terminat rășina pocnitoare și acum ardeau liniștite. Rând pe rând își domoleau limbile, tot mai albăstrui, tot mai transparente. Sunt șoareci aici? Într-o bârnă scărmăna cev ceva. a. Se oprea… începea iar iar.. O ghiară sau un dinte trăgea dungi. Ciudat! Avea un tact, pe care l-am reținut de la o vreme. De trei ori… de două ori… de trei ori. Apoi tăcere. Scrrr, scrrr, scrrrr… scrrr, scrrr… scrrr, scrrr, scrrr… De trei ori… de două ori... de trei ori. Se oprea. Credeam că nu mai începe… Scrrr, scrrr, scrrr…. Scrrr, scrrr… scrrr, scrrr, scrrr. E un… semn? E o întrebare? Un fel de Morse. Așteaptă răspuns? De la mine? Ce răspuns și cum? 121

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

M-am ridicat într-un cot și am ascultat încordat. De trei ori… de două ori… de trei ori. Acum s-a mutat în peretele din stânga. De trei ori… de două ori… de trei ori… Precisa regularitate a acestor sunete a devenit un chin. Intervalul scurt dintre două strofe era umplut de o tot mai înspăimântată așteptare. Tace de acum? Reîncepe?... Poate ai citit în tinerețea ta cărți cu aventuroase călătorii prin regiunile nescrutate ale Amazonului și îți aduci aminte de unul din felurile cum se spune că chinuiesc indigenii de acolo pe prizonierii lor. Așază deasupra capului omului legat o oală cu apă, din care picură la intervale egale câte un strop. Cad stropii exact pe același locșor din creștetul victimei. O picătură de apă ce-i? Şi totuși, în curând nenorocitul se zbate neputincios, urlă, înnebunește sub grozăvia regularității acelei infime lovituri și mai ales sub aceea a așteptării proximului strop de apă. Cam așa să-ți imaginezi și chinul meu. Ce este? Cât mai durează? Mai continuă? Se oprește în fine?! Vai! Vai! începe iar i ar.. Am întins mâna după ceva ceva,, - am dat de un bocanc. Am izbit cu călcâiul țintuit în bârna de la capul meu. Dacă-i șoarece, se va speria, va tace… tace… După intervalul interv alul obișnuit: de trei ori, de două ori, de trei ori. Dar de data această tocmai în locul unde am lovit eu. M-am ridicat speriat. Să-l trezesc pe Dumitru! Bătrânul stătea tot ghemuit, cu ochii întredeschiși. Nu-l trezise nici izbitura din perete. Să-l trezesc? Mă fac de râs. Roade un șoarece, sau își fac carii drumul lor prin bârnele vechi și eu să mă alarmez în felul acesta!... De trei ori, de două ori, de trei ori… Numai o ființă cu judecată și având un anume scop poate să facă semnele astea. Semne? Ce ar putea fi altceva? A pocnit în grindă a acoperișului, scurt, sec, aspru, de parcă era un foc de carabină. A pocnit iar, dincolo, în întunericul de sus și mai puternic… Ce copilărie e să te sperii de asemenea pocnete! pocne te! Sunt obișnuite în mobilele vechi, care se descheie de bătrânețe. Aici vântul de adineaori va fi mișcat încheieturile, și ele se așează acum la loc. Vor mai urma altele?... Nimic. Da, e lămurit și foarte natural; vântul, încheieturile… Atunci am observat că ”șoarecele” a tăcut. Am pândit acum zgârieturile. Au încetat. De ce au încetat? Ce s-a întâmplat de le-a rupt firul? Pocniturile Pocniturile din grinzi? De ce? E o legătură legătură între ele? Se îngrămădeau întrebările – răspuns nu găseam. Cu un efort de voință m-am smuls din melița lor. lor. E de râs: înainte mă speriau zgârieturile și dodo 122

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

ream să înceteze, - acum mă înspăimântă încetarea lor! Iată, s-a făcut liniște. Aprind o țigară, apoi încerc să dorm. Uite, ceasul e unsprezece. Sunt rupt de oboseală. Ce crezi? Urcușul din vale până aici, apoi o zi de dibuit prin p rin cățânii 147 ăștia… Şi ce zi! Nu mai sunt nici eu de treizeci de ani! – așa mi-am zis. Am pus iarăși lemne pe focul aproape stins. Dumitru dormea înainte. M-am hotărât să nu mai aud nimic. Dacă voi despica fiecare sunet din stâna deșălată și îi voi căuta pricina ajung să îmi pierd și mințile până dimineața. N-am văzut nimic, nu am auzit nimic. Sunt la vânătoar vânătoaree de capre negre; am la îndemână o pușcă p ușcă bună; iată, o și despiedic, o reazim lângă cap. cap. Fiară sau om pământean n-are ce să-mi facă… Şi cine mai crede în stafii, și duhuri, și strigoi! Ca să nu mă mai tulbure cine știe ce sunete, am scos din trusa cu doftorii vată și mi-am astupat urechile. Încet, încet am alunecat iarăși în acea stare dintre vis și realit realitate. ate. Nu era mulțumitoare, mulțumitoare, dar îmi porunceam și mă încurajam, că completa destindere trupească are să mă odihnească, chiar dacă nu aș adormi aievea. Se poate că am și adormit. Deodată am avut o senzație curioasă. Mi se preling prelingea ea ceva pe frunte în jos. Ceva vâscos. A ajuns la colțul ochiului, am simțit ca și când mi s-ar olei pleoapele. Am șters cu mâna peste frunte, peste ochi. Privesc: mâna plină de sânge. Şterg și cu cealaltă mână: s-a însânger însângerat, at, roșu-negriu. Cineva m-a rănit la cap! Dintr-o icnitură am fost în picioare și am pus mâna pe carabină. În stână nu era nimenimeni afară de Dumitru. Dar ăsta-i sânge, - din fruntea mea. Din fruntea mea? Atunci mi-am dat seama, că ceea ce am simțit coborându-se în ochi era rece ca o lipitoare. Dacă ar fi sînge din rană, ar fi cald, mai fluid, - aș simți durere. Îmi pipăi fruntea, capul - nu simt nicio durere; nu-s rănit. Dar de unde sângele? Mă șterg repede cu mâneca hainei, ridic ochii să caut. Tocmai deasupra locului unde îmi stătuse fruntea, era atârnat de o grinduță capul retezat al țapului negru. Rânjea la mine și din ochi și din dinții albi. Din rana gâtului gâtului atârnau ciucuri de sânge închegat. Urât aspect, satanică 147 cățân - jep, jneapăn, pin pitic

123

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

expresie! M-am înfiorat. Apoi a venit ca o liniștire gândul că nu s-a întîmplat nimic deosebit. A picurat un chiag de sânge din gât gâtul ul țapului, și s-a s- a potrivit să fie atârnat deasupra patului meu… Deasupra patului meu! Cum a ajuns aici? Doar Dumitru îl atârnase tocmai de grinda peretelui din față! Eu nu l-am mutat aici; Dumitru încă nu l-a mutat. L-aș fi văzut mutându-l, doar nu am ieșit din stână. Da, din peretele din față mi-a rânjit, o știu precis… Sperând o impoimpo sibilă desmințire, am mers acolo unde știam că atârnase înainte capul tăiat. Pe bârnă – urme de sânge. Era lămurit. Cineva a luat capul și l-a adus încoace. Eu nu; Dumitru nu. Cine? Când și cum, de nu am observat? Dumitru nu era nebun să-mi atârne tocmai deasupra patului meu capul sângeros. Nu l-a mutat el. Cine? Şi ce gând blăstămat a avut să-l potrivească potrivească așa, încât în cât să-mi curgă sângele tocmai pe frunte? L-a adus, l-a potrivit, evident, după ce m-am culcat, și a… văzut unde mi-e fruntea… Mi se părea cert: o putere oarecare a ridicat din locul lui capul de țap și l-a adus dincoace, deasupra mea. Neauzit, nevăzut. O putere, care avea ceva cu mine, av avea ea un gând dușmănos îndreptat î ndreptat împotriva împotriva mea. Legătur Legăturaa cu țapul bălțat și toate ce s-au întâmplat întâmplat s-a făcut îndată. Era un șir de fapte adunate nu la întâmplare, ci în urmărirea unei ținte. Eu am, în desfășurar desfășurarea ea lor, lor, un rol, deși pasiv. Cineva, ceva, care are gândire, voință, putere fizică și mijloace, care trec dincolo de cuprinderea minții noastre, se manifestă acum de douăsprezece ceasuri în șir, sub felurite feluri, toate stranii, supranormale. La crucea vânătorului zdrobit de avalanșă, la Custură, aici în stâna asta sinistră: tot în  jurul meu. Am apucat capul de țap și l-am azvârli azvârlitt în ungherul de dincolo. S-a rostogolit rostog olit săltând și s-a așezat în î n umbră, drept, drept, cu coarnele în sus. Un ochi i s-a deschis larg, celălalt i-a rămas o dungă. Buza de jos a descoperit complet mărgelele albe ale dinților. Se strâmba la mine într-un râs diavolesc… Şi-a mișcat o ureche!... Nu știu, așa mi s-a părut… A mișcat din buze? Grăiește? Mi-am smuls din urechi bucățile de vată. Nu se auzea nimic. A fost o părere… Mă privea numai țintă; drept la mine privea, cu ochiul mare, cu cel abia lucind dintre pleoape. M-am mutat lângă ușă; tot la mine privea. Am sărit lângă celălalt perete, - ochii erau asupra mea. Râdeau R âdeau sinistru, satanic. - Dumitre! am strigat din gâtlej încle încleștat. ștat. Dumitre! 124

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

A dus încet o mână la frunte, abia a atins și i-a căzut ca moartă. Ca un murmur de pârâu mic într-un cotlon dintre stânci, am auzit glasul lui. Monoton, stins, fără ridicări, fără accent. Ce spunea? Mi-am apropiat urechea, am prins crâmpeie: - … Mă împrejmuiseră morții și mă înfiorară apele pieirii; mă înveșmântaseră legăturile mormântului și mă prinseseră lațurile morții…  Din locașul Lui, el mi-a auzit glasul… atunci s-a zguduit pământul și s-a cutremurat… temeliile munților s-au mișcat și s-au clătinat, pentru că El se  mâniase… Atunci s-a văzut albia râurilor și s-au descoperit temeliile lumii… - Dumitre! am șoptit, fără să îndrăznesc să-l ating. - … căci iată trimit între voi șerpi și basilici  148 , împotriva cărora nu este nici un descântec… zice Domnul… Vorbea în somn. Dar oare dormea? Dormea… ca oamenii? Par Paree că citește dintr-o carte… Cuvintele pe care le-am pândit pân dit îmi aminteau vag texte de mult citite, uitate, cu miros de tămâie. M-am retras. Am luat o haină și am aruncat-o peste capul de țap. Să nu-i văd rânjetul. Am dus lângă păcelul meu un buștean. Mai putea fi vorba de somn? M-am hotărâ hotărâtt să aștept ziua – când va veni? – așa, treaz. Mi-am luat în spate mantaua, m-am așezat pe buștean. N-am să adorm. Am să alung gândurile rele. Am să zic rugăciuni. Cuvintele lor îți prind atențiunea, cadența lor repetată te învăluie într-o somnolență a simțurilor…”Tatăl nostru…” Am scos din arhivele memoriei toate ocinașele, pe care le ziceam odinioară, le-am spus, le-am repetat… Oare mai știu ”Credeul”?… ”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotținătorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor…” Nevăzutelor? Făcătorul nevăzutelor? Ce sunt ”nev ”nevăzutele” ăzutele”,, pe care le-a făcut Dumnezeu? Şi eu cred în ele. Cred? N-am să analizez eu acum textul și temeliile mărturisirii de credință, așezate de Sfinții Părinți! Spun așa cum este, fără să-l despic…”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotținătorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor…” M-am oprit iar. Mi se așeza o barieră în fața gândului, a voinței, a memoriei. ” Nevăzutele” pe care le-a zidit, cărora le-a dat ființă 148 basili(s)c - reptilă reptilă mitică, căreia i se atribuie capacitatea de a omorî cu privirea

125

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Domnul, așa cum a dat ființă reală și ”văzutelor”, - există deci! Că nu le putem prinde în simțurile noastre trupești acele creațiuni, nu înseamnă că ele nu ar exista aievea. Poate le vedem manifestările, faptele, chiar fără să le vedem pe ele înșile… Nu vedem electricitatea, în sine, nu vedem undele eterice… Am încercat să mai trec pragul acelui cuvânt tulburător, și nu l-am putut trece. Am revenit la ”Tatăl nostru”, la ”Născătoare”. M-am pomenit că am rupt firul și repet într-una ”… și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. Rugăciunea a devenit automată, s-a fixat asupra acestor cuvinte, sufletul le-a îmbrățișat, le-a dat căldură, le-a simțit binefacerea și nădejdea, - apoi ele și-au pierdut conturile. Au fost ca un cântec care leagănă și adoarme. Coatele s-au rezemat pe genunchi, capul a coborât în palme. Am adormit adormit?? Poate. Am simțit un frig tăios. Dacă voi fi adormit, aceste m-a trezit. Pătr Pătrunundea prin manta, prin cojocel, îmi crispa obrajii. S-a pornit crivăț? Nu se aude vânt. Parcă Parcă aș fi intrat din căldura lui iulie într-o pivniță de ghiață. M-am scuturat,, am ridicat capul. rat Lângă foc, pe un ciot de buștean, ședea un om. Poate vei aștepta, iubite prietene, să găsești aici ce am gândit și ce am simțit în acel moment. Vei găsi mai târziu tulburarea mea. Fiindcă în clipa în care am văzut acel străin străin nu am avut nici un gând sau sentiment de frică. Doar de mirare. Şedea liniștit, lângă foc. Nu stafie, în costumul clasic, cu lințoliu, cu mâini cadaverice, cu fața transparentă. Un om ca toți oamenii, un vânător. Îmi amintesc precis, fiindcă a durat cel puțin câteva minute bune, cât l-am privit liniștit. Era roșcovan la față, cu părul rărit în creștet; avea pantaloni scurți de piele și o haină cu reverurile și gulerul din o stofă verde-închis; pe haină, nasturi mari, din corn de cerb. Prin deschizătura cămășii neîmbumbate i se vedea pieptul păros. Nimic nu era neobișnuit în acel om. Ținea în mâini un cap de țap negru. Îl privea, îl întorcea, îi măsura cu palma lungimea coarnelor, le cuprindea ca să le simtă grosimea. În fața și în toată ținuta lui era o mare mulțumire. Un vânător, care se încântă de un trofeu frumos, stând lângă foc. Şi pe când mângâia cu mâinile și cu privirea coarnele frumoase, fredona. 126

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Mă mir și acum, că am ținut în minte unele din vorbe vorbe.. (Le redau cu posibile greșeli de amănunt, datorită refacerei refacerei lor din memorie): … ”Nun will ich dann also ein Jäger verbleiben, ”Und dir, dir, O Diana! mein Herze verschreiben; ver schreiben; ”Bis das mich die Parzen selbst jagen ins Grab, ”Eh, lasse ich vom Pür Pürschen schen und Jagen nicht ab…” ab…” 149 Melodia era una cunoscută, am auzit-o și eu, la mesele vânător vânătorești ești ale societăților de sași. Deodată mi-am dat seama că vorbel vorbelee și cântecul veneau de aiurea. Veneau din colțul unde zăcea Dumitru. Am întors repede ochii într-acolo într-acolo.. Bătrînul era în aceeași înfiorător de neschimbată atitudine. Da, îi vedeam buzele mișcând încet – el fredona! În clipa aceea s-a coborâ coborât,t, nu! s-a prăbușit asupra mea groaza. - Cine ești dumneata? am striga strigat,t, sau am șoptit – nu știu. Vânătorul nu m-a auzit; a ridicat încet capul de țap și a încercat cu unghia inelele de rășină de la rădăcina coarnelor. coarnelor. - Cine ești?... Ce cauți aici? Spune, grăiește, cine ești? Şi-a întins mâna stângă spre foc, ca să și-o încălzească. Atu Atunci nci am văzut că îi lipsește policarul 150. - Cine ești? Şi în aceeași clipă am făcut lucrul cel mai stupid, pe care l-aș fi putut face. Am apucat carabina, am îndreptat-o spre arătare. Peste șina armei, figura de om mi se părea ștearsă, se topea. Totuși am tras… Am privit: lângă foc, pe buștean nu mai ședea nimenea… Pe jos se târa ca o părere de fum; luneca spre păcelul lui Dumitru. Era fumul armei? Am sărit lângă Dumitru. L-am prins de umeri, l-am scutura scuturat,t, l-am strigat. Şi-a deschis ochii aiuriți, apoi încet a prins viață. M-a recunoscut. - Ce-i, domnule doctor?... Am adurmit greu… Ce-i? 149 Cercetînd, am găsit că acest cântec vânătoresc e compus de Carl Michael Bellman (1740-1795). Pe românește, fără versificație: ”De aceea vreau să ramân vînător / ”Şi să-ți închin ție inima mea, O Diana!  /”Până ce Parcele Parcele mă vor goni și pe mine în groapă, /”N-am /”N-am să mă las de dibuit și de vânătoare.”, n.a. I. P. P. 150 policar - degetul gros gros de la mână

127

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Se ridică, luptându-se cu toropeala în care a zăcut. Nu auzise nici sunetul armei, - altfel se trezea atunci, și-ar aminti, m-ar întreba de el. - Moș-Dumit Moș-Dumitre, re, năvălii cu vorba grăbită, Moș-Dumit Moș-Dumitre! re! Unde ai învățat dumneata nemțește? - Nemțește? Nemțește?... ... Neam de neamul meu n-a știut nemțește… Da Da’’ de ce mă întrebați? - Moș-Dumitr Moș-Dumitre! e! Cum era domnul Rudolf? - Domnul Rudolf! se miră bătrânul bătrânul.. Să-l lăsăm să se hodinească! - Cum era? Spune-mi! poruncii aspru de astă dată. - Om vrednic, vânător bun… prea cu capu-a-mână. Nu asculta, nu credea… - Nu asta! Cum era la față, ce haine avea? - Apoi… era bălan ca toți sașii, roșu la față… Haine? Şi acu-i anul, când a fost aici, avea tot pe cele vechi. Purta la vânătoare o haină nemțească, n emțească, cu guler verde… - Şi mâna stângă? stângă?... ... - Îl veți fi cunoscut, de aceea știți… O pușcă crăpa crăpată tă i-a dus un deget. În tinerețe… Îi era drag locul ăsta; stătea sara de vorbă, uite aici, lângă foc… Să-l lăsăm să se hodinească… Ieși în ușa stânii și mă vesti, că ninge. În zarea de lumină, care alung alungase ase întunericul doi pași dincolo de prag, am văzut și eu coborând liniștiți și curați fulgii de zăpadă. Parcă erau erau fluturi albi, care se lasă lin pe un pat de flori. A doua zi de dimineață am coborât la poala muntelui și o căruță m-a adus la gară…

3 Aici se termină scrisoarea prietenului meu Amos Viișor Viișoreanu, eanu, mai cuprinzând doar câtev câtevaa șire, în care îmi cere iertare pentru lungimea ei. Puțin mai am să spun și eu, lăsând apoi binevoitorului cititor să facă ce va vrea: să regrete timpul pe care l-a pierdut, să caute explicații, să râdă, să alungee de grabă sentimentul de neliniște pe care poate îl are și el în fața lucrualung 128

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

rilor neînțelese. L-aș ruga însă să nu facă una: să nu pună la îndoială buna-crebuna- credință a prietenului meu. Ar stinge nedrept amintirea unui om, care a fost prea cinstit, decât să fi spus neadevăruri. Ceea ce vreau să adaug e că, după ce am dezgropat din mormântul sertarului manuscrisul, am fost curios să aflu ce s-a ales de oamenii și locurile despre care se vorbește în scrisoare. Amfitrionul din satul Cârștia, dascălul, mi-a dat informațiile cerute. Nu le transcriu aici, cuprinzând mai ales superstiții locale, presupuneri fantastice, legate de paznicul de vânătoare Dumitru Boancăș și de stâna bătrână a Stănciuleștilor; Stănciuleștilor; apoi văietându-se de neputințele bătrânețelor și de micimea pensiei. Ajunge să arăt că Dumitru Boancăș de mulți ani nu mai calcă brânele151 de piatră ale muntelui și i se macină oasele în progradia152 din Cârștia. Oamenii au dărâmat stâna bătrână și au ridicat alta, departe de urmele celei vechi. În sat e popă nou, tânăr tânăr,, căruia nu-i vine greu să urce muntele, muntele, să ieie pe rând stânele și să le facă, după vechi obicei, sfeștanie. Crucea ”domnului Rudolf” s-a mâncat, nu a mai rămas din ea decât un ciot, fiind de brad. Aș mai adăuga eu: Vara ciobani ciobaniii cântă din fluier; în pragul iernii urcă vânători la capre negre. Prin iulie bujorii aprind coastele în florile lor roșii; iarna piscurile stră strălucesc lucesc de zăpadă. Câteodată se trezesc vifornițe sălbatice, - și trec. Amintirea Amintir ea oamenilor plutește ușoară și scurtă peste acele locuri, asemenea părerii de ceață, care se lasă pe văi când e veacul frumos. Muntele rămâne același, cu cele văzute și cu cele nevăzute ale lui.

 Povestire preluată din manuscrisul “La hotarul umbrelor... umbrelor...”” 151 brână - cărare cărare îngustă de-a lungul unui perete de stâncă, pe care care se poate trece trece cu piciorul 152 progadie - curte a unei biserici folosită ca cimitir

129

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Apa neagră - Po Povestea vestea a fost frumoas frumoasă, ă, bade Macedoa Macedoane ne 153, și ne-a plăcut și cum ne-ai spus-o. spus- o. Dar… Dar… cine poate crede în asemenea minuni? Acestea le grăi camaradul nostru Ionaș, profesorul de fizică, neputându-și reține un scurt gest de dispreț. Macedon, paznicul, nu răspunse decât ridicând din umărul drept, apoi din cel stâng, ca și când s-ar fi scuturat de o sarcină din spate, a ales din grămăjoară două-trei despicături, a scormonit în vatră și le-a culcat pe jarul trezit. S-a întins la copăneața 154 de pe poliță, a luat între degete boabe de jneapăn și le-a presărat în foc. Îndată s-a răspândit în fumul pipelor mireasmă răcoroasă. Viscolul vuia deasupra muntelui și se trudea să prăpăst prăpăstuiască uiască și cabana noastră. Cei ce au durat-o în vechime cunoșteau însă răutățile și au pitulat-o sub umărul Pârlitei. Pârlitei. Mâniosul de la miază-noapte își lua av avânt ânt din cine știe ce despărtări și năvălea suflând pe nări geruială. Dar se izbea în pieptul de stâncă și își frângea puterea. Numai câte o coadă de pală ajungea până la cotlonul nostru și lovea. Gemeau atunci bârnele și le pocneau încheieturile bătrâne, țipa ascuțit câte o șindrilă desprinsă din cui, obloanele se băteau în țâțâni, iar cei cinci oameni se opreau în mijlocul vorbei. Parcă așteptau să se întâmple ceva. Nu se întâpla nimic, numai acoperișul mai scrâșnea o dată din legături legăt uri sub puhoiul de nămeți, care se prăbușea din sacul uriașului înghețat, sfâșiat de țancul Pârlitei. Boholtul cel mare trecea sus pe deasupra noastră și ne pândea să ieșim la lumină. Pe asemenea vreme ciutele s-au tras în funduri de văi, și-au scormonit culcușuri, au însemnat cruce cu copitele și s-au culcat, coastă lângă coastă cu gâturile gâturile întinse pe zăpadă, cu nările spre vânt; cerbii șiau amuțit buciumele. Noi ne-am cuibărit în căldura dintre cei patru pereți ai cabanei cât o găoace de nucă; seara ne-a prins în jurul vetrei de lespezi. Cinci păcele clădite gros din cetină subțire au primit pe vânătorii fără somn. În carev carevaa ungher neștiut al cabanelor de vânătoar vânătoaree se găsesc ascunse caere155 fermecate. O vorbă căzută din întâmplare prinde capăt de fir și încet 153 Vechi paznic în teritoriul teritoriul regal regal Lăpușna n.n. 154 copeneață - cutie 155 caier - mănunchi de lână, de in sau de cânepă, care se pune în furcă pentru a fi tors tors manual

130

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

începe să se răsucească tortul povestirilor. Nicăieri nu susură mai melodios fusul amintirilor ca în aceste sihăstrii pierdute în părăsirea muntelui și niciodată, ca în asemenea nopți frământate de viforniță și priveghiate de zarea pâlpâitoare a vetrei nu palizește mai mult hotarul dintre ceea ce se semețește 156 omul să spună că știe și ceea ce nu îndrăznește în drăznește să creadă. De-a lungul acestui hotar aproape șters se cumpeneau istorisirile din acea seară de toamnă. Vorbele scepticul scepticului ui profesor, mai Tomă decât bibli biblicul, cul, față de tot pe ce nu putea să pună degetul sau nu-i descopereau alambicurile și lentilele, n-au găsit mare plăcere nici la noi ceilalți trei orășeni trecuți prin oarecare școli. Cel mai bătrân dintre dintre noi și la ani și în tagma vânătorească, doctorul Trofin Trofin se răscoli în păcelul lui și se propti într-un cot. - Adică - se răsti către cel ce sfâșiase vraj vrajaa -, de ce n-ar fi existat acel cerb,, despre care ne-a cerb n e-a vorbit dumnealui, Macedon? - Cerb năzdrăvan? râse profesorul. - De ce năzdră năzdrăvan? van? Fiindcă nu găsești în cărțile și în știința dumitale o explicație? Mie mi se par faptele și limpezi și cu putință: Un cerb bătrân pe care nu-l pot răpune vânătorii, fiindcă el presimte primejdia mai înainte de a o vedea cu ochii, a o auzi cu urechile sau a o prinde în î n finețea nărilor. A scăpat o dată, a scăpat de două ori, de zece ori, de x ori - cum ziceți voi cei cu științele exacte - și totdeauna făcând manevre salvatoare, fără o alarmă dată de careva din simțurile trupului. - O zână bună îi șoptea ceva în ureche… batjocori Ionaș. - Da, o zână bună, dacă vrei să-i zici zână și să îi dai chip de femeie și să o îmbraci în haine diafane. Poate Poate îi pui și aripi de libelulă… Neputința de a cunoaște esența și felul de a lucra a multor puteri din natură, îndeamnă pe bietul bi etul om să le materializeze, să le prindă în forme accesibile pentru înțelegerea lui îngustă. Învățații mari, cum te găsești a fi și dumneata, profesore Ionaș, se ridică apoi mândri în înălțimea catedrei și propovăduiesc că nu există zâne. În trei cuvinte lichidează credințe vechi de milenii al căror germen mai trăiește ascuns în fiecare dintre noi și în care ca re își îmbracă dorul de cunoaștere aproape toate popoarele… 156 semeți - a se făli, făli, a se mândri

131

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- … primitiv primitive, e, inculte - intercală înțepător profesorul. - … dar tac chitic, când ar fi să tâlcuiască faptele reale din care au izvorât acele închipuiri și să pună în locul zânei ”primitivului” dumitale o cauză compatibilă cu constatările definitive definitive și precise ale științei… - … fapte accidentale, produse foarte firește de concursuri de împrejurări… - Fapte accidentale, care însă se repetă între împrejurări schimbate. Da, fapte accidentale care însă se înlățuiesc în forme diferite în jurul aceluiași sâmbure. - Coincidențe! - Iată refugiul vostru: accidente și coincidențe. În loc să… - … în loc să recunoaștem existența zânelor zânelor… … - În loc să spuneți cinstit: ”Este cev cevaa sau cineva, dar nu știm ce sau cine este”. Scoate domnia-ta din tolba ticsită de adevăruri acea teorie a probabilităților și aplic-o aplic-o asupra unei înșiruiri de fapte reale, reale, cum ar fi de pildă cele din istorisirea lui badea Macedon. Din milioane de posibilități, întâmplarea a ales una. O dată. Ai aruncat singura bilă neagră în același sac bogat și oarba întâmplare a scos-o și a doua oară și apoi a zecea oară. Iar domnia-ta repeți încăpățânat: accident, coincidență și pretinzi că ai dat o explicație. - Mai lucrează și fantezia. Trecute prin ciur, acele ”fapte” se dovedesc până la urmă a fi ceva banal, odată dezbrăcate de fantasticul și misteriosul adăugatt de închipuire sau de dorul de senzațional. adăuga - Uneori. Da multe ori. Dar nu totdeauna. Iar cele ce rămân pe fundul ciurilui sunt destule pentru a stabili o realitate și a pune o întrebare. - Ştiința va răspunde. Dacă nu azi, mâine: dacă nu mâine, poimâine. - Va răspunde fără îndoi îndoială, ală, întări doctoru doctorul.l. Pe rând și poate că nu la toate. Dar mi se pare că va răspunde nu numai cercetând cu microscopul și nici numai bombardând atomii, ci admițând și alte mijloace de investigație și alte dovezi decât cele certificate de scala scurtă a vibrațiilor prinse de mizerabilii noștri ochi și pipăite prin pachiderma 157 noastră… - Iar până atunci rămânem cu Ielele și cu Frumușelel Frumușelele, e, cu zâna cerbului și cu zâna izvorului… 157 Termen folosit aici cu sensul de piele groasă; pachi - gros, îngroșat; dermă - stratul stratul mijlociu al pielii vertebratelor vertebra telor,, sub epidermă, conținând vase sangvine și limfatice, terminații nervoase, etc, n.n.

132

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Tar Taree îți place dumitale să fluturi aici zânele, profesor profesoree Ionaș! Haide! Ca să-ți fac deplină plăcerea, îi spun și eu ”zână” ”zână”, fără însă să-i dau trup și aripi. Domnia-ta cum îi spui? Accident și coincidență… Vei Vei judeca însuți care dintre noi e mai aproape de adevăr. Mâine dimineața nu ieșim la dibuit, putem să dormim în voie. Iar dacă Macedon va face bine să mai pună pe foc vreo două șteapuri158, să mai umple o dată ceainicul și apoi să arunce în clocotul lui niște frunze… - … și pe urmă, cu ochii închiși, să toarne licoare din sticla cu rom… (Acestea le spuse al patrulea dintre noi, Nicolae Popa, avocatul)… - Dacă face bine Macedon să le îndeplinească toate acestea și va ierta pe prietenul Ionaș pentru trufia lui, - după cum eu n-am să-l iert, dacă nu va crede cuvânt de cuvânt cuvânt întâmplările pe care am să vi le spun… Afară pădurea gemea încovoiată sub puterea prăpădului prăpădului.. Câte un brad pocnea înfrânt și se culca șușuind din cetină ca un suspin de moarte. Cabana noastră parcă s-a pitulat și mai mică în mijlocul războiului pe care îl bătea muntele cu dușmanul străin. Oamenii așteptau să-și înceapă doctorul povestirea.

3 Era luna mea de odihnă, august. M-am suit și în anul acela în singurătățile Vîjului, unde pe atunci încă abia îmbucase securea din trupul pădurii, iar vecin mai apropiat îl avea Sîdor paznicul pe pădurarul Gogea. Până Până la acest vecin pășeai cale cu popas. Celălalt vecin, ursul, își avea sălașul în încâlciturile căzăturii de vânt de după a doua culme. Nu era vecin rău nici acesta. Trecea mai în fiecare noapte pe după căsuța noastră în drumul lui spre stâne, dar stricăciune nu ne făcea, iar dacă ne întâlneam cu el la smeuriș, făceam îndată pace. Se ferea el bombănind, sau se ferea omul; așa pe rând: o zi unul, alta celălalt… - Urs năzdravan și ăsta! întrerups întrerupsee ușuratic profesorul. Toți i-am sărit în cap, iar doctorul se codi să mai spună o vorbă. Abia după ce Nicolae Popa, avocatul, dăscăli aspru pe cel ce frânsese legea ascultării poveștilor de cabană, îl puturăm îndupleca pe bătrânul nostru camarad să înnoade firul. 158 șteap - bucată de lemn, scurtătură scurtătură

133

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Despre acel urs nu va mai fi vorbire și nici desp despre re Voicu, câinel câinelee lui Sîdor, care era mai înțelept decât unii oameni și știa că n-are să hăituiască ciutele care veneau seara la stava 159 din pajiștea cu casă. Ci am să vă spun că într-o zi m-am gândit să-mi încerc norocul la un căprior, care se ivise iarăși pe la Vârtoape, și care avea cornițele și mai mândre decât anul trecut. Grabă la drum nu aveam; la boreiul din Vârtoape ne stătea în gând să băciuim vreo trei zile; n-am luat calea scurtă, ci am ocolit printr-o parte a terenului pe care nu o cunoșteam, fiind pe atunci nou în acele locuri. Călări, am coborât la râu și am luat o cărare ce urca de-a dreptul, fără cotituri, până trecea muncelul 160 și se îmbuca în plai vechi, călcat pe sub culme de popoarele de oieri care s-au perindat pe acolo din veacuri. Pădurea era bătrână și neîncepută. Sub cerul limpede, molizii își împreunau cetinele și sprijineau bolta în columne uriașe. Sus, pe crengile grele, fuioarele bărbii-bradului atârnau nemișcate, ca niște candelabre de argint. În luminișuri brădui tineri se bucurau cu cetiniță proaspăt-verde de mângâierea luminii și se grăeau să ieie locul bătrânil bătrânilor or doborâți de vreme. Pâlcușoare Pâlcușoare de afini își coceau mărgelele ascunse între frunze de pergament luciu. Stăpânea porunca de tăcere a muntelui din zile, când tăriile sunt blânde. Toate vietățile împărăției înțelegeau această poruncă. N-o tulbura nici țipăt de jale al gheonoaiei negre, nici fluierat subțirel de aușel cu coroană de aur pe cap. Veverița scotea din coceni semințele fără grija jderului adormit în scorbură; în tăcerea mare se auzea ploaia fină a solzilor tăiați. Parcă și cocoșul pe care l-am stârnit dintr-un afiniș avea grija să nu Vîjâiască prea tare din aripile lui late și repezi. Treceam Tr eceam printr-o lume de pace, adică prin rai. Sîdor rămăsese în urmă, ca să cumpănească mai bine tărhatul din desagi. Am trecut dârlogii pe după oblânc, căluțul pășea în voia și după știința lui, trupul mi s-a potrivit în cadența mersului și se legăna moale cu toți mușchii destinși. Deodată calul și-a coborâ coborâtt botul la pământ, a sforăi sforăitt speriat și a făcut o săritură în lături. Surprins, m-aș fi răsturnat, dacă nu mă prindeam de coamă. ”Ce-i murgule? Hai!” 159 stavă - loc îngrădit în care care se țin vara caii pentru a paște împreună 160 muncel - munte mic, deal, colină făcând parte dintr-un șir de înălțimi înălțimi asemănătoare

134

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Căluțul meu s-a proptit în copite, îndărătni îndărătnic. c. ”Hai, murgule” murgule”,, l-am îndemnat atingându-i coastele cu călcâiele, ”doar până acum nu te știam cu nărav”. Va fi trecut pe aici vreo bală 161 de lup, mi-am zis, zi s, și am descălecat. Atunci am luat seama că în fața noastră se prelingea peste plaiul îngust un firicel de apă. Am grăit calului, ca să-l liniștesc, l-am bătut ușor pe gât și l-am luat de dârlogi. ”Haide-hai!” S-a frământa frământatt pe loc, a dat să se întoarcă, apoi a săltat într-un avânt peste acea prelingere de apă, abia putându-l eu opri dincolo. ”Hotărât, a simțit duhoare de fiară.” L-am legat mai depărtișor de o prăjină de brad și m-am întors să caut urme în pământul înmuiat. Apa trebuia să izvor izvorască ască de aici, de undeva de aproape. Culmea nu era departe; pârâiașul se ivea de sub bolovănișul îngrămădit de-a lungul unui șurlău162, care cobora drept în jos. Îi zic pârâiaș, cu toate că se scurgea abia cât degetul. Deasupra potecii apa se aduna într-o băltuță cât frunza de brustur, împrejmuităă cu pietre împrejmuit pie tre parcă așezate de mână de om. De aici ai ci se prelingea acel fir de apă leneșă, trecea peste plai și se pierdea pi erdea în buișagul de din jos. Scurgere de izvor, ca altele, pe care ca re le are muntele nostru cu sutele. Urmă n-am găsit. „Va fi trecut dihania pe alăturea.” Totuși acea apă era ciudată. Părea un șarpe negriu negriu.. Am îngenunch îngenuncheat eat lângă ea și am privit-o de aproape. Era limpede ca sticla; îi dădea culoare numai pătuțul peste care trecea. Acesta era negru, - aproape negru. Iarăși am găsit o explicație, de laic: conținutul mineral de oarecare fel, care se depozitează. Aceeași culoare o avea și covata băltuții și temelia bolovanului de sub care țârâia apa. Am desprins de la tolbă căușul de lemn și am luat o lingură de apă. Rece ca gheața: gust stăin n-am simțit. Pe șurlău cobora șuvoi de aer răcoros. M-am așezat în jețul unui copac căzut, ca să-l aștept pe Achim. „I se va fi năzărit ceva calului”, - am încheiat  judecata și mi-am umplut pipa. Iată-l și pe Sîdor ivindu-se de după cotit cotitură, ură, călare pe calul lui. Mi s-a părut că-i observ un gest de neplăcere văzându-mă poposind acolo, apoi l-am auzit grăind cev cevaa calului. S-au apropiat, și spre uimirea mea calul paznicului s-a îndărătnicit și el să treacă acea ață de apă. Sforăia, tropotea pe loc și el, apoi, îndemnat, a sărit ca peste o prăpastie, a trecut pe lângă mine în goană speriată și nu s-a oprit decât lângă murgul meu. Sîdor, în 161 bală - fiară groaznică 162 șurlău - pârău pârău adânc și îngust care care coboară printre stânci

135

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

frământarea calului, mi-a aruncat o vorbă pe care n-am înțeles-o. Apoi, oprit, l-am surprins făcându-și ca-n ascuns cruce. I-am striga strigatt să descalece și să vină să căutăm împreună urme, doar numai miros de lup sau de urs au putut simți caii. Apoi vom îmbuca ceva, lângă astă apă. - Mai bine ar fi să poposim colo mai la deal. Acolo-i apă curat curată. ă. - Curat Curată-i ă-i și asta, și-i rece ca din gheață. - Ai băut din ea, domnule doctor? întrebă ca speriat. - Băut. De ce să nu beau? M-am apropiat de Sîdor Sîdor,, intriga intrigatt de stânjeneala pe care o vădea toată ținuta lui. L-am auzit cum a ofta oftat.t. - Ce nu ți se împare, Sîdore?... Mi-ar plăcea să găsim urma fiarei, ca să știu… - Fiară fără urmă… Să purcedem, domnule doctor… M-am obișnuit să nu iscodesc pe oamenii muntelui și să mă supun, chiar dacă nu înțeleg rostul îndemnurilor lor. Au ei învățătură, care îi povățuiește. Va fi experiență, va fi instinct, va fi înțelepciune simplă și primitivă, nestricată de complicații inutile? De atâtea ori în împrejurări grele, am văzut că bine îi pov povățuiește. ățuiește. Deci nici de data asta n-am mai întârziat; am încălecat și ne-am continuat drumul. Căluțul meu a intrat în tactul pașilor lui liniștiți, în care se împleteau de aproape sunetul pașilor surului lui Sîdor Sîdor.. Trupul a reintr reintrat at iarăși în leagăn, gândul s-a desprins de cele întâmplate și a dat a hoinări, fără frâu, ca în vis. În pașii cailor am surpirns bătăi de iambi și de trahei… Am început să pândesc un hexametru încheiat bătut de copitele celor două călării. Mi-am adus aminte de câte un vers și am încercat să-l potrivesc în tropote. Rar se potrivea să bată căluții noștri metrul lui Vir Virgil, gil, al lui Homer, dar când se potrivea cât de cât, aveam o bucurie de copil, care a dezlegat o ghicitoare, și iarăși scandam o frântură rămasă în fund de memorie din anii liceului, ca să o lepăd, compromisă de pașii nepotriviți și să reiau versul de la început. Jocul acesta fără rost, repetat într-una ca rugăciunile, aceleași, monotone, înșirate de la o vreme mecanic mecani c pe mărgelele mătăniilor, mătăniilor, m-au scos cu to-

136

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

tul din realitatea lucrurilor; s-a șters și ușoara tulburare a gândului, provocată de incidentul curios, care ne-a întrerupt pentru câteva minute drumul. Căluții băteau tactul pe cărarea moale tap… tap, tap-tap… tap, tap-tap-tap, tap… Mi s-a stins pipa. Ca în neștire am căutat prin buzunare chibritele… Cum s-a întâmplat – nu știu; pipa mi-a alunecat dintre degete, a căzut la pământ și în î n clipa următoare i-am auzit pârâitul sub copita calului. Poate Poate că mi-a scăpat o înjurătură; se duse un prieten cu care de-a lungul anilor am stat de vorbă de atâtea ori în ceasuri de singurătate și de visare. Am sărit din șa, deodată cu Sîdor, care observase că s-a întâmplat ceva. Da, Dunhill-ul meu era în bucățele. - E bine, domnule doctor! - Cum să fie bine? Mă răstii la paznicul care părea că se bucură de paguba mea. - Să nu vă pară rău. Ați plătit-o tare ieftin… - Ce am plătit, - scump sau ieftin? - Apa-neag Apa-neagră. ră. Să nu vă pară rău. Izvorul Iv Izvorul Ivănesii ănesii țârâia din stâncă; un scoc din coajă de brad îi prindea șuvița puțină și o îmbia trecătorilor. Era lângă ciurgoi 163 și o lespede pentru popas. Acolo am zăbovit și am ascultat destăinuirile lui Sîdor. Întâmplările misterioase pe care mi le-a istorisit atunci paznicul le auzise și el de la oameni care nu mai puteau face mărturie fiind trecuți în taina cea mare; ceea ce văzură ochii lui mi se păreau fapte destul de banale, care îmbrăcau haine fantastice numai privite prin ceața acelor credințe deșarte care nu întunecau vederea ochiului meu realist. Nu le-am crezut atunci, și nici domnia-voastră nu le-ați putea crede. De aceia le las uitate și nu vi le mai înfățișez. Va Va fi de-ajuns să cunoașteți că acelei dâre îi ziceau „Apa-neagră „Apa-neagră”” după fața ei, dar mai cu seamă din cauza unui blestem pe care îl poartă. Cine va fi blestemat și pentru ce, nimenea nu mai știe. Se ivea din bolovănișul de sus, trecea poteca și se pierdea pie rdea în mușchiul și creng crengăria ăria de pe povârniș fără urmă, asemenea unui șarpe negru al celuilalt tărâm. Acolo Acolo în adâncimile neștiute își avea cuibul. Treceau uneori ani de-a rândul fără să se arate. Seca albia subțire, 163 ciurgău - izvor amenajat pentru a putea bea apă; șuvoi

137

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

seca băltuța, nici urmă nu mai rămânea din ele, - apoi deodată limba de apă găsea vechile ieșiri de sub pietroaiele îngrămădite, pipăia marginea cărării și trăgea de-a curmezișul și panglica neagră. Atunci simțeau viețuitoarele muntelui primejdie și se fereau. Gura nu o punea ciuta însetată, lupul ferea de departe, fluturii apelor nu se așezau pe pământul jilăvit, ca să pâlpâie din aripile albastre. albastr e. Omul știutor făcea un pas mare peste ea, își făcea cruce și aștepta săși stâmpere setea aici la ciurg ciurgoiul oiul Ivănesii. Apă neagră, ne agră, apă afurisită; îl lovește răul pe cel ce ar pune pe limbă o picătură din ea. Poveste fantastică, pe care am alăturat-o îndată celorlalte superstiții Poveste ale muntelui, apoi am uitat-o. După luni de zile, acasă, într-o seară, deodată îmi fulg fulgeră eră în gândul adâncit în niște reviste ale meseriei: “Apa-neagră”. De unde răsărise, ce a ridicat-o din uitare fără veste și fără nicio legătură cu preocupările mele? Atât de lămurit și răspicat încât mi s-a părut că cele două cuvinte au fost rostite rostite de cineva de lângă mine, nevăzut. ”Joc al complicatei și nelămuritei funcționări a creierului?” - și am revenit la lectura mea. Dar atenția îmi era de acum despicată. ”Apa-neagră”… ”Apa-neagră” se intercala necontenit în cele ce citeam, rupea șirul înțelegerii, abătea gândul. O obsesie, ca aceea ale cărei imagini se încheagă, flutură, dispar, revin încăpățânat, se apasă greu pe gândul sclăvit și tulburatt de febr tulbura febră. ă. N-a fost chip să-mi umez ume z cititul. Am ferit revista, am trecut în fotoliul de lângă căminul în care mureau flăcările. - Ce va fi aievea cu acele întâmplări ciudate pe care mi le povestise Sîdor lângă izvorul Ivănesei? Cât adevăr cuprind oare ele, și cum s-a putut închega în jurul j urul lor credința bizară? Prin fumul țigării vedeam poteca ascunsă, tăiată de firul de apă; oamenii vechi și fiarele din povestirile lui Sîdor prindeau trup, întâmplările se legau în salbă strânsă, lămuririle alunecau încet spre cele ale oamenilor muntelui. Părea Părea că s-a trezit în mine, ca un instinct înăbușit, închinarea strămoșilor vechi de a învălui realitățile în aburul misticismului, de a le trece într-o lume a închipuirilor. Începeam să cred, că… ”Ce copilării!” Mi-am rupt gândul, nu fără oarecare efort de voință. Apoi, în răstim răstimpuri, puri, Apa-neagră mi-a rev revenit, enit, cântându-mi ca o frântu frântu-ră de melodie, pe care nu o poți alung alunga, a, care se toarce în firele gândului, când dulce ca un ecou al amintirilor, când apăsătoare în stăruirea ei încăpățânată.

138

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Cu încetul s-a strecurat în mine dorul, apoi hotărârea să revăd clinul de pădure, poteca strecurată pe sub cetinele grele, surpătura de bolovani, șarpele, care își târa de sub grohotiș trupul negru și fără de sfârșit, se încolăcea în băltuța înconjurată de pietre ca puse de mână de om și se pierdea fără urmă în povârnișul de jos. ”Stare nervoasă - mi-am zis: ”pietrele morii vieții nu numai fărâmițează grăunțele măcinate ale nevoilor de fiecare zi, - învârtindu-se necontenit se mănâncă și pe ele. Tr Trebuie ebuie oprită moara, ferecate pietrele”, pietrele”, - și număram lunile, apoi săptămânile, apoi zilele care mă despărțeau de evadarea în pacea singurăt singurătăților ăților.. Dar dorul de descătușarea pe care n-o găsești nicăieri atât de deplină ca în întoarcerea la viața primitivă, era însoțit, copleșit uneori de misterioasa chemare a acelui colțișor din imensitatea muntelui, de care aievea nu mă lega decât un foarte neânsemnat incident și o poveste de necrezut, una dintre alte multe, auzite și uitate. Am luat hotărârea să-mi smulg gândul, să nu mă abat nici prin apropierea acelui loc. Ce să caut acolo? Nici pârâu cu păstrăviori păstră viori nu curgea prin apropiere, nici loc de pândă și de dibuit la căpriori nu era. Ce să caut?... Şi totuși, a doua zi chiar chiar,, după ce mă așezasem în cabana din Vîj Vîj,, am născocit să trimit pe Sîdor ca să mai întărească un pătul în care spuneam că am de gând să pândesc, - mi-am luat pușca și merindea și am pornit pe potecă spre Apa-neagră. De zece ori m-am oprit în drum, ca să mă întorc. ”E o capitulare în fața obscurantismului obscurantismului să te lași dus de o îndemnare în demnare atât de lipsită de vreun rost; e o rușine să n-ai atâta voință încât să te opui unui gând, pe care ai hotărît să-l gonești!” Așa îmi ziceam. Dar îndată țârâie în urechi alt glas: ”E o lașitate să te ferești de un loc ca toate altele, numai fiindcă se leagă de el o superstiție. Vrei să mergi la Apa-neagră? De ce n-ai merge acolo, tot așa cum ai mergee în altă parte?” Şi de zece ori am pășit înainte. merg Sfoara de apă se strecur strecura, a, abia mișcându-se, de-a curmezișul cărării. Acolo unde se ivea de sub bolovanii șurlăului apa, și acum se aduna într-un ochi cât un talger, talger, oprită de împrejmuir î mprejmuirea ea de pietre. p ietre. Chiar și numai în drumul făcut până aici am trecut peste câteva șiroaie de felul acesta. Muntele nostru e un belșug de apă; ea se strânge în râul de jos din sute de izvoare care se ivesc pretutindeni. De aceea e atât de verde și de viu muntele nostru… Apă, ca toate apele… Doar… că are albioara negrie și aceasta îi dă fața, cu toate că ea, uite, e ca cleștarul… Cine știe ce ingrediente chimice conține, și ele se depozitează în

139

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

strat întunecat… Asta trebuie să fie și neștiința a brodat povești și superstiții pe un fenomen foarte natural. Acasă am un buchet cu florile și frunzele întărite în carapacea subțire de calcar pe care a depus-o apa din Valea-Vinului, în care îl lăsasem să zacă doar două săptămâni. Şi acea apă e clară ca cleștarul… Când plec din munte, am să iau cu mine o ploscă din astă ”apă-neagră ”apă-neagră””. Chimiștii vor lămuri în eprubetele și cu reactivii lor… lor… - … Cine va fi împrejmuit băltuța, parcă anume, ca trecătoru trecătorull sau gradina pădurii să poată sorbi? Mână de om? De ce mână mân ă de om? Câte asemenea ochiuri de apă nu face așezarea întâmplătoare a unor bolovani? Ce curioase sunt divagațiile gândului; apucă pe alăturea, în loc să rămână între țărmurile hotărâte ale realităților!... Întâmplătoare, sau făcută anume de ademenire? – Aceastăă băltuță, de ce să nu o stric? … Poate că fac un bine, oprind botul fiarei Aceast sau ulcica trecătorului neștiutor… Prostie! De ce să feresc o apă ca toate apele?… Dar de ce să nu o stric?... Mi-e frică să o stric?... Altă prostie! Am dat cu piciorul în bolov bolovani, ani, apa s-a scurs îndată, rămânând și acolo doar pârâul subțire. M-am așezat pe ciotul unui trunchi tăiat care era în arpopiere, am scos din raniță merindea… Te mai miri de însemnătatea pe care o au credințele deșarte în viața celor fără luminile culturii, de frământările pe care le răscolesc, de ținuta și faptele faptele bieților oameni cârmuiți de ele?... Numai a celor care bâjbâie în pâcla lipsei de cultură?... Doar stricarea acelei mici adunături de apă, pe care am săvârșit-o, își are aivea rădăcinile în bruma neagră a superstiției. Altfel de ce nu i-aș fi dat pace, așa cum se găsea? Rău am făcut, ceea ce am făcut!... Se cuvine să refac… Trebuie să refac… Trebuie numaidecât! Așa-mi cere starea mea de om eliberat de rătăcirile neștiinței, om cu picioarele pe pământ, cu capul între umeri, nu prin norii închipuirilor. Așa… îmi poruncește… Ce îmi poruncește?... Da, e o poruncă aspră, glăsuită de altceva decât de gând așezat: ”Ai stricat! Drege! Pune toate așa cum au fost! Ce poate cuprinde sfătoasa ta rațiune din orânduielile lumii? Pune la loc; acum; îndată, în dată, neîntârziat!”… Şi am refăcut ghizdul 164 de pietre, și s-a adunat poală de apă și a îmbiat cel cu gura însetoșată și cu sufletul revoltat revoltat împotriva slăbiciunii lui. M-am întins pe perina de mușchi și am sorbit prelung și nesățios răcoarea apei. Cât e muntele, așa apă bună nu mai este! M-am ridicat înviorat și 164 ghizd - împrejmuire împrejmuire din piatră, de bârne etc. etc. în jurul unei fântâni

140

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

am râs de cumpăna copilărească prin care trecusem. Era de acum învinsă; rădăcina de mătrăgună smulsă și lepădată. Ridicol! Să mă impresioneze pe mine poveștile pov eștile lui Sîdor și o pipă p ipă sfărâmată din întâmplare! Am pornit spre cabană ușurat ușurat,, ca pasărea scăpată din robia coliviei. În jurul meu lumea se desfășura în curățenie și frumusețea ei de altădată. Cetinele brazilor mă salutau prietenoase, clătinându-se în boarea domoală, mărgelele de rubin ale smeurei mă chemau să le culeg și erau dulci; un pănțăruș sfătos mă însoți o bucată de loc din creangă în creangă și îmi vorbea în limba lui, pe care o înțelegea sufletul; prin ferestrele ferestrele boltei se furișau în î n umbra pădurii bețele de aur din soarele scăpătat. În funduri de văi începeau să se adune apele albastre ale înserării. - Bade Sîdore, scoate o ulcică din damigeana aceea și hai aici pe podmolul vetrii. Vom gusta și vom povesti. Pov oveștile eștile s-au întins până spre miezul nopții; despre apa-neagră n-a fost pomenire. Vacanța proiectată pentru o lună încheiată mi s-a terminat pe neașteptate și urât. Am tras într-un țap , a căzut, se zbătea. În loc să-i mai dau un glonț, am voit să-l sfârșesc cu cuțitul. O zmâncitură din cap și vârful cornului pe care voiam să-l prind mi-a găurit palma până dincolo. Am lecuit-o eu cu ce aveam în trusă, dar rana a început să zămuiască puroi, brațul s-a umflat. Bagajele și… la spital! Cicatricea pe care o puteți vedea aici, și care face să nu pot îndoi deplin degetul de getul mijlociu, îmi amintește… - Un banal accident de vânătoar vânătoare, e, pe care îl puteai evita dacă nu făceai o imprudență, - mormăi profesorul cel cinic. Ce legătură are cu ”Apa” dumitale, neagră sau galbenă, curată sau tulbure? - Firește, nici o legătură de cauzalitate pe care o poți urmări logic. Poate nici coincidență, fie chiar alăturat faptul celuilalt, tot atât de banal, cu pipa… Ați adormit? Să mai spun? Fiindcă lucrurile nu s-au oprit aici. - ”Un tăciune ș-un cărbune, Taci copile, nu mai spune” – batjocori profesorul, încercând să împingă istorisirea în lumea basmelor. Ceilalții doi protestarăm și am îndup Ceilalț înduplecat lecat pe povestitor povestitor..

141

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- A trecut un an, și doi, și trei cu vacanțele petrecute în raiul muntelui. Nimic n-a mai tulburat încântările vieții simple împletită în asprele și primitivele legi ale lumii de acolo. De alte întâmplări se aninau funigeii165 amintirilor; rar mai fluturau fluturau cele ce ar fi putut fi legate de Apa-neagră. N-am mai trecut pe acolo; vorbă vorbă despre ea n-a mai căzut între Sîdor și mine. Într-o primăv primăvară, ară, suindu-mă la cocoși, Sîdor mă primi cu veste rea. S-a prăpădit Corbu, câinele de urși și de mistreți, pe care i-l lăsasem în grijă. ”Domnule doctor – se tânguia paznicul – jeluiesc câinele ăsta, cum aș fi jeluit copil, dacă aveam și eu femeie și copii. Vinovat mă cunosc, și iarăși mă întorc și nu-mi găsesc vină. Judecați-mă dumneavoastră… dumneavoastră… Adică – ieșea din vorba omului – își împușcase unul dintre cei doi mistreți de Crăciun, pentru care avea de la mine înv învoire oire și ieșise ieși se să mai aleagă unu. Corbu și Tambur – câinii paznicului – au găsit și s-au luat după un vier. L-au dus, până nu li s-au mai auzit lătrăturile. Seara, a venit acasă Tambur, - Corbu ba. A doua dimineață Sîdor a hăulit și a chemat în toate părțile, apoi a luat pe zăpadă urma și a dus-o prin cele locuri rele călcate de gadină, pas cu pas. Iată urmele de porc trecute peste Apa-neagră, iată urma de câine oprită; lângă băltuță zăpada tropotită. Se va fi adăpat unul dintre câini, înfierbântat de hăituială… S-a lăsat seara de iarnă grăbită, a început fulguială nouă, a nins toată noaptea, - în altă zi urmele acoperite. Corbu nu s-a mai întors. Îl va fi tăiat vierul, îl vor fi apucat lupii, nimenea nu poate să mai afle. ”Apa-neagr ”Apa-neagră, ă, domnule doctor”,, încheie Sîdor în șoaptă, ca o întâmplare de taină și de spaimă. doctor” Întâmplarea se lega de cele din trecut, oricât de subțire era firul dintre ele. Urmele din jurul ochiului de apă erau lămurite, - mă încredința Sîdor. Unul dintre câini s-a oprit și a băut. Era Corbu? Câinii de urși și de mistreți rar mor de bătrânețe; odată și odată îi ajunge primejdia care-i înconjoară necontenit. Judecata se cumpănea pe muchie de cuțit. Apăsa de o parte hotărârea credinței paznicului, dar și mai mult prea puțina probabilitate a unei coincidențe, care ar putea explica trei accidente, care cu toate răstimpurile dintre ele aveau o desfășurare apropiată. Se împotriveau - recunosc că tot mai slab,, - vechile convingeri slab convingeri ale omului, care și-a tras cunoștințele din cărți și din laboratoare. Luminile științei cu greu mai puteau sparge pâcla superstiției; 165 funigel - fir al unui anumit soi de păianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamnă

142

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

aceasta se închega, lua forme de realitate, încercuia astrul ”adevărului” în ocol de curcubeu, trecător, nepipăit, abur străveziu, - existent totuși. Vechile tulburări au revenit, apoi alți ani s-au scurs și le-a le-auu scăzut valurile până aproape de liniștea lini ștea uitării. A fost dat să le răscolească deodată și să le ridice, cu abisuri de groază între î ntre ele, o întâmplare înfricoșătoare. Într-o vară părea că s-au îmbolnăv îmbolnăvit it pădurile de sus. În dogoar dogoarea ea secetei, prindea focul când într-o parte, când în alta; se făcea vatră, pârjolul se întindea ca o pecingine166 mistuitoare prin stratul de mușchi și frunze uscate, aprindea în torțe uriașe brad după brad; pustiirea apuca putere, despuia coaste și munți întregi. Abia potoleau cu greu oamenii într-un loc, fumul și flăcăraia se ridicau din altă parte. Pădurarii nu mai aveau odihnă; ziua-noaptea străjuiau prin teren, ca să descopere îndată unde s-ar mai ivi miez de primejdie. În cantonul vecin cu așezarea noastră venise pădurar nou, unu Ion Bădău, străin adus din depărtări, de prin Maramureș. Om tânăr, vrednic și harnic; abia mai dormea la muiere și la copii între patrulările din întinderea muntelui, nou pentru el. Într-o dimineață iată vine la cabana noastră femeia lui Bădău, plânsă și despletită. Omul ei plecase în serviciu alaltăieri în zori și nu s-a mai întors. Două nopți de-a rândul nici când n-a lipsit; nici merinde nu și-a luat decât pentru o zi. S-o fi rătăcit, i se va fi întâmplat ceva. A mai umblat și ea, femeia, pe unde a știut, dar copilul de țâță o ținea legată, și unde să-l caute prin ăst sicret 167 de munte? Barăm dacă i-ar fi spus în care parte are de gând să patruleze; barăm d-ar fi ascultat-o să se mai ostoiască. Vai și vai! se tânguia istovită, cu capul în palme. Am îmbărbătat-o cât am putut născocind pricini în care nici noi nu prea credeam, și am trimis-o la copiii ei. Sfatul nostru a fost scurt. Ce puteam să facem? Pe Pătruț, slugulița care umbla cu vitele la pășune, l-am repezit până la două cantoane de pădurari mai apropiate, ca să știricească, să deie zvon și să ceară ajutor. ajutor. Cu Sîdor am pornit pe un noroc, unul într-o parte, altul în alta. Seara ne-am întors morți de trudă. Nici urmă de Bădău. Au venit și cei doi pădurari, care au cutreierat; dimineața s-a arătat ca o stafie și femeia. I s-a prăpădit omul; de bună seamă i s-a prăpădit. L-a și visat vi sat rău și câinele urlă a moarte și se zmâncește în lanț. 166 pecingine - nume popular dat dat mai multor boli de piele contagioase contagioase 167 săcret - (despre locuri, locuri, case) pustiu, nelocuit

143

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

A mai trecut o zi zadarnică. În a treia ochii noștri căutau mai ales zborul corbilor… Dintr-o creastă mi s-a părut că aud bocet de câine. Am ascultat prelung. Venea de undeva, rar, mâncat de depărtări, cu tăceri lungi, care stârneau îndoială. Totuși Totuși urlet de câine era, început în lătr lătrături ături repezite, apoi înalt, jalnic, întins în plângere, care se pierdea în susurul brazilor. Nu m-am putut lămuri din care anume parte venea. M-am mutat în altă culme, - urletul era mai limpede. Apoi au venit două împușcături și, după un răstimp scurt, a treia. Era semnalul la care convenisem. S-au auzit și chemări din țava puștii; câinele a tăcut: Careva dintre oameni a găsit. Am alergat fără să caut potecile, călăuzit de alte chemări. Deodată m-am oprit cutremurat. Într-acolo era Apa-neagră! Cum am ajuns nici eu nu-mi mai dau seama. Mi-a ieșit înainte un câine lățos, cu un lanț la grumaz – câinele lui Bădău. Lângă apa blestemată l-am găsit pe Sîdor și pe pădurarul Savu. Apoi am zărit, întins pe spate… Am îmbătrânit îmbătrânit,, frațil fraților or,, în meseria mea de medic și eu m-am obișnuit cu toate aspectele morții, de la crisparea ultimei dureri până la cadavrul exhumat după luni și ani. Ceea ce zăcea acolo era mai îngrozitor decât tot ceea ce văzusem. Să nu-mi cereți să vă înfățișez nici capul înnegrit, înn egrit, cu fața mâncată, cu roiul de muște și de gângănii care intrau și ieșeau din gură și din orbitele goale, nici picioarele roase de jivine sau coastele care ieșeau goale dintre zdrențele hainelor. Era oribil. Am încercat să deslușim cele ce s-au întâmplat și cred că semnele pe care le-am aflat ne-au descoperit de scoperit tragedia tragedia lui Bădău. În pușca cu cocoașe, trântită alături lângă buturuga pe care și eu șezusem altădată, era un cartuș neatins, altul tras. Cocoșul care răspundea la țeavă cu cartușul gol era apăsat pe cuiul percutor. În dreptul pieptului, din jos de stern, hainele arse și pline de sânge. Cum se va fi slobozit focul ucigaș, ucigaș, ca să trimită încărcătura încărcătura din jos jo s în sus, su s, sub osul pieptului? Pe tăietura buturugii putrede putrede am găsit puțină urmă de noroi; o margine a ei era sfâșiată. Am făcut deducțiunea: Bădău, în patrularea lui, a făcut aici popas. Ca să-și rotească privirea peste coastele din față, s-a urcat pe buturugă, buturug ă, ținându-și arma cu țevile în sus, cu patul rezemat rezemat pe lemnul de sub picioare. Din întâmplare, poate în urma unei mișcari, patul armei a alunecat de pe suportul lui, arma a scăpatat și în cădere un cocoș a lovit marginea marginea lemnului, a scăpat din hodină, a lovit percutorul. Țeava îndreptată în sus a trimis plumbul așa cum s-a găsit rănirea. rănirea.

144

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Ancheta, autopsia au întărit presupunerile noastre. Dar în actele încheiate nu s-a dat nici ni ci o însemnătate unui amănunt, care a rămas tăinuit între mine și Sîdor: lângă băltuța Apei-negre era traista lui Bădău, cu merindarul scos și alături căușul de lemn, pe fundul căruia mai era un strop de apă… Înainte de a coborî din munte, l-am trimis pe Sîdor să aducă din Apa-neagră, pe seama chimiștilor. chimiștilor. Sîdor s-a întors cu ploasca goală: izvorul secase… Doctorul Tr Trofin ofin pe semne își terminase istorisirea; sorbi ceaiul de pe fundul ulcicii și se întinse pe păcel. Apoi se ridică, ca și când i-ar fi venit ceva ceva în minte, neaștepta ne așteptat:t: - Iată ce, priete prietenilor. nilor. Înainte de a mă urca la cerbii din ăști munți, am primit răvaș de la Moș Sîdor, zice că are nădit la hoit un urs mare, cum nu s-a mai văzut. Care dintre dumneavoastră ar avea poftă să vină cu mine să-l înpuște? I-l dau cu o condiție: Mai înainte să guste din Apa-neagră, care, scrie paznicul, a pornit din nou. S-a făcut tăcere. - Profesore Ionaș! A grăit într-un târziu avocatul Popa. Profesore Ionaș, nici dumneata nu vrei să împuști ursul de la Vîju? Scepticul n-a răspuns. Dormea. Dar îmi vine să cred că numai se făcea că doarme.  Blaj, august 1957  1957   În lună de vacanță.

 Povestire preluată din manuscrisul manuscri sul “La “La hotarul umbrelor...”

145

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Făcut Înainte cu mulți ani, pe când ne bucuram de odihnă la casa de vânătoare pe care o mai aveam lângă Frumoasa, a urcat la noi un pescar bătrân. Voia să rămână trei zile, însă ademenit de acele locuri și poate și de brațele noastre întinse, a rămas trei săptămâni. Ne-au împrietenit mai ales râul și undința, și aplecarea amândurora spre cele ale naturii, cunoscute și necunoscun ecunoscute. Pipăiam ore întregi, în fiecare zi, unda apei și ne bucuram de încântările unditului după păstrăvi păstrăvi și lipani. Urcam încă până la luncile Tărt Tărtărăului ărăului și coboram până la Gura Prigoanei; pretutindeni găseam aurul lămurit al plăcerii de pescar. Într-un amurg, cum veneam spre casă, bătrânul a observat o cruce de lemn, care stă ascunsă într-un pâlcușor de brazi de lângă drum, acolo unde Valea-mare își caută șerpuind ieșirea spre râu. Şi o inscripție cu litere cam șterse de vreme s-ar fi putut descifra, dacă seara nu trăgea peste ea, pe lângă vălul vechimii și zăbranicul 168 ei. - Este în amintirea unui pădurar pădurar,, care s-a nenorocit aici - i-am dat lămurirea cerută. A poftit să-i pov povestesc estesc întâmplarea și ne-am așezat pe un buștean căzut lângă cale, aproape de Podul Bolovanului. Slujea o lună curată, din cetini o adiere de vânt trezea susur. susur. I-am spus spu s întâmplarea, așa cum am auzit-o și eu: - Acel pădurar, al cărui nume îl vom putea citi când vom mai trece pe aici ziua, se întorcea pe înserare din calea lui de serviciu de pe la Smida-mare. Când s-a ivit dinspre pod, a dat cu ochii de un braconier, braconier, care pescuia. Braconierul era cu undița în apă, însă cu ochii pe drum, în sus și în jos j os și l-a văzut. A întins-o la fugă. Pădurarul, ca să-l sperie, a întins pușca să tragă în aer. Pușca a țăcănit și n-a dat foc. Omul celălalt a sărit în pădure, și-a aruncat varga varga de pescuit ca să nu-l mai opăcească prin desime. Unde să se mai ieie i eie pădurarul după 168 zăbranic - văl de doliu; pânză neagră care se pune la casa unui mort sau la ușa bisericii biserici i când mortul este depus acolo

146

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

el, seara, în munte? A înjurat una zdravănă, zdravănă, a ridicat varga varga și a dat să-și urmeze drumul. Atunci i-a venit în minte că dacă are în mână undița, să-și prindă și el câțiva pești, la repezeală. Îl stânjenea pușca din spate și și-a vârât-o vârât-o între brazii de colo, unde e azi crucea. Pe atunci erau erau brădui, tufe îndesate. Când s-a lăsat de pescuit, a frânt nuiaua de alun, a aruncat-o în râu, apoi a venit să-și ridice pușca. Cum a tras-o dintre brădui, prinsă de țevi, cocoșul s-a agățat și a căzut pe cui – de data aceasta s-a aprins pulberea și a aruncat plumbii în trupul nenorocitului. Așa a mărturisit el înainte de a muri, după ce l-au găsit în sânge. - Tristă întâmplare și curioasă – zise bătrânu bătrânul,l, care m-a ascultat cu băgare de seamă. Nu ai observat dumneata, câte împrejurări deosebite au trebuit să-și deie pe rând mâna, ca să se ivească o asemenea poznă? Să se închege năpasta, care părea scrisă dinainte, să se împletească un făcut? Acel pădurar să meargă tocmai în acea zi la Smida, loc îndepărtat de sălașul lui de la Opust, așa încât să se apropie de casă numai spre înserat. Să se întoarcă tocmai atunci când în drumul lui se găsește un braconier; să nu-l poată prinde; arma să nu ieie foc; braconierul să lepede undița, întreagă; pădurarului să-i trăznească prin minte să pescuiască și el cu undița lăpădată; să-și vâre pușca între brăduii cei deși; să o tragă prinzându-o de la buza țevilor; să se găsească acolo o crenguță, tocmai bine pusă și destul de tare încât să ridice cocoșul când omul a tras de armă, apoi să nu-l mai poată ține până ajunge în prinsoarea mecanismului, ci să-l scape asupra capsei; de data aceasta cartușul să ieie foc, iar plumbii să nu treacă alăturea… Un belciug din acest lanț, unul singur, dacă ar fi lipsit, sau dacă ar fi fost făurit altfel, crucea de colo n-ar fi fost ridicată, omul trăia, viața viața copiilor lui poate ar fi fost cu totul totul alta… Şi nu numai numai nenorocirile năpraznice au la spatele lor așezate în șir lucruri și împrejurări în aparență neînsemnate, care duc pas de pas spre s pre o dezlegare. Mi se pare că dacă am lua din viața oricăruia dintre noi o culme de mulțime, sau un adânc de durere, și am porni pe cale întoarsă, ca să vedem aievea cum a ajuns omul la înălțare sau la prăbușire, prăbușir e, am găsi, că parcă a trecut un râu pășind în zig-zag pe niște bolovani. Nu și-a putut pune piciorul decât numai pe piatra aceasta, apoi pe cealaltă numai, nici nu s-a putut întoarce înapoi, nici să zăbovească după ce și-a așezat piciorul pe cea dintâi lespede. Adeseori puntea cea largă era aproape, doar niște tufe dacă o acopereau, uneori o și vedea – pe el l-a dus ceva dincolo. Se

147

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

întâmplă să alunece și îl duce apa. Se poate că puntea era putredă și dacă o alegea, se prăbușea sub el… - În viața noastră, a continuat bătrânu bătrânul,l, ca și în aceea a altor ființe, și chiar și în curba existenței lucrurilor pe care noi le numim moarte, sunt momente alese, când Soarta declanșează un resort minuscul. Nici nu i se aude trezirea ușoară. ușoară. El pune în mișcare alt resort, acesta desprinde din odihnă pe al treilea, și pleacă o mașinărie care hotărăște uneori calea unei întregi vieți, înalță, prăbușește. Așa urmează declanșare de declanșare, așa se îmbucă î mbucă rotițele, încât nu au nici oprire și nici abatere. Libertatea hotărârii noastre apare ca o parodie. Ținta spre sp re care năzuiesc acele mișcări într-o desăvârșită desăvârșită armonie de cauze și efecte, pare că elimină ieftina explicație a hazardului. Trebuie să existe acel ”Nostro primo motore” al lui Lionardo, având având milostenia sau cruzimea să ne dea iluzia libertății noastre. Câteodată ni se arat arată, ă, ca o rev revelație, elație, prin fapte de care ai fi uimit, dacă te-ai îndărătnici să nu vrei să le înțelegi rostul… Odată am să-ți povestesc și eu o întâmplare… Când încerc să refac șirul vorbel vorbelor or din seara aceea, văd că s-au pierdut multe inele în adâncul memoriei unde au zăcut atâția ani. I-am spus bătrân bătrânului, ului, că dacă și lui îi este drag să mai zăbov zăbovească ească lângă noi, lângă această pădure care vorbește în șoaptă, lângă acest râu care își cântă simfoniile și în mângâierea acestei luni curate, curate, - să-mi povestească acum. Omul bătrân de lângă mine nu s-a împotrivit.

3 - Este istoria unei vieți întregi. Poa Poate te chiar alor două vieți… Istorisirea mea va fi scurtă. Voi Voi trece peste ani mulți cu pași mari, poate cu un singur pas, așa cum a trecut peste ei și viața. Pe când se va fi terminat țigar țigaraa aceasta de foi, pe care voi aprinde-o dacă se va găsi la dumneata un chibrit, va fi ars până la capăt candela povestirii. Așa mi se pare cum, că nici acele întâmplări n-au ars mai prelung și nici după ele n-a rămas decât un abur de fum în amintire… și o urmă de scrum pe suflet. 148

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

E istorisirea din viața mea? Poate că am auzit-o și eu de la cineva. Dumneata alege cum vrei. Am să ți-o spun ca și când aș fi trăit-o eu. Mi-e mai ușor așa. Rând pe rând am ajuns în Zodia de burlac înv învechit. echit. Nici nu bagi de seamă când roata își taie o urmă de șențuleț în drumul vieții, cum se adâncește el, și dacă ai trecut de treizeci și cinci de ani, cu greu mai scoți roata roata din ogașul adâncit. Burlăcia mea nu s-a prelungit nici din socoteli, nici de teama unor răspunderi și a unor poveri, pe care nu le-aș fi putut purta. Sănătatea îmi era bună, nici patimi nu aveam, în afară de aceasta, nevinovată, a undiței. Calea mi s-a încrucișat și cu aceea a unor fete care mi-au trezit simpatie, poate poate chiar ceva mai mult și cred că aș fi găsit printre ele vreuna care ar fi voit să mă însoțească în viață cu credință și cu dragoste. Am și luat o dată o hotărâre, dar ea a rămas nedestăinuită. Mă oprea ceva, cineva. Îmi punea mâna pe umăr și îmi șoptea la ureche: „Așteaptă! Tu ai altă soartă. Scrisă!” Anii au trecut și șoapta de la ureche s-a întărit, repetată, repetată, ca o poruncă. Ogașa era era încă mai adâncită de un simțământ vag, că soarta mea era legată de o ființă, care îmi va apare atunci când „va suna ceasul”. Încrederea într-un destin e liniștitoare, chiar și dacă ea s-a înfiripat fragilă din ceva ce e aproape de superstiție, - chiar dacă ajungi până la amara înțelepciune a mântuirii în lipsa de nădejde. Însă eu nu eram un învins, nu eram nici deznădăjduit. Așteptam, ceea ce tot mai mult știam că trebuie să vină. Recunosc R ecunosc că aceasta era o stare sufletească ciudată, prelungită șir de ani, și că privită din afară ar putea părea nenormală, ridicolă chiar. Dar cine îmi vedea sufletul și îmi cumpănea gândurile? Iar mie mi se părea cu totul firească această liniștită și resemnată așteptare. așteptare. Se lipise li pise de ființa mea. Într-o vacanță de vară am primit cu plăcere invitarea unui prieten, care avea o căsuță la munte. Ştiam că acolo curge și un râu cu păstrăvi, - știam că prietenul mă așteaptă cu inimă bună. Am găsit acea inimă și am găsit și căldura unui cămin armonios, care lega în delicate fire de drag dragoste oste și de prețuir prețuiree pe cei doi soți și pe copiii lor. Nu eram singurul oaspe. O prietenă a doamnei casei se găsea acolo de câtev câtevaa zile. După o căsnicie de câțiva ani, frământată frământată de neînțelegeri, întreruptă, refăcută la insistența familiilor, - acum era pe sfârșit procesul de divorț și ea căuta aici uitare și pace.

149

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

În istorisirea aceasta a mea am să o numesc Maria. Înțelegi că nu ar fi potrivit să-i spun numele adevărat. adevărat. Nu o cunoșteam. Am văzut-o pentru prima dată, când ne-am strâns în jurul mesei. Acel „coup de foudre”169 pe care îl găsim în povestirile romanțioase nu e o invenție. Am tresărit când a apărut în cadrul ușii. O rază de soare care bătea în geam trezi luciri în gloria de păr arămiu din jurul capului ei. Ai zâmbi dacă m-ai auzi, moșneag, descriind frumusețea unei femei. Nici nu aș putea să o fac. Socot că nu avea însemnătate nici privirea blândă a ochilor, care au strâns în ei tot albastrul-violet albastrul-violet al unui câmp de gențiene, nici catifeaua obrajilor mai delicată decât cea de pe aripile fluturilor. Din tăietura hăiniței ușoare se desprindea gâtul, ca potirul unei flori de crin. Era frumoasă? Se poate! Altceva decât frumusețea ei, altceva decât gingășia primelor vorbe și a primei strângeri de mâini mi-a dat acel simțământ de mirare și de bucurie, care m-a cuprins deodată. Acel „altceva” părea că e o amintire. De unde se închega acea părere de aducere-aminte, nu știam, și nu o știu nici acum. Ea venea ca de după șiruri de perdele străvezii, străvezii, care estompează ceea ce a putut fi vreodată o realitate. Din lumea pe care o văzură până atunci acești ochi ai mei nu venea. Poate că venea de mai departe. Același glas, care m-a amăgit atâția ani, îmi șoptea ceva din care înțelegeam că am regăsit-o. Cele câtev câtevaa zile cât urma să fiu găzduit de prietenul meu a fost o înceată apropiere a sufletelor noastre. N-aș putea să-i spun în alt fel. Dragostea noastră – fiindcă dragoste dragoste era – se înfiripa într-o atmosferă de încântare ce părea desprinsă de pământ și de vreme. Părea Părea cârmuită de alte legi decât cele ale lutului. I-aș zice ”stranie”, dacă acest cuvânt pe lângă culoarea de mister nu ar avea av ea și izul monstruosului. Pornit pe calea mărturisirilor (oare o fac eu sau îți spun ceea ce mi-a mărturisit altcineva?), altcineva?), e bine să știi pentru a înțeleg î nțelegee cele pe care le vei auzi că Mariei i-am sărutat numai mâna, și numai de două ori o ri în acei mai bine de treizeci de ani. În preziua plecării mele, Maria m-a însoțit la pescuit, așa cum o făcea aproape de fiecare dată. Şi de data aceea s-au scurs acele câteva ore până la înserare în ușoare schimburi de vorbe care învrâstau pescuitul meu. În vorbe nu era nici o aluzie la simțămintele noastre. Ele păreau că ne însoțesc, ală169 dragoste la prima vedere

150

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

turea, îmbrățișate. Nu sunt nici un îndrăzneț, dar nu sunt nici un timid. La vârsta pe care o aveam atunci, nu se mai potriveau declarațiile de dragoste cu ritualul lor de vorbe și atitudini aproape ridicole. Totuși, toate împrejurările, și ale ei, și cele în care mă găseam eu, și mai ales înclinările noastre, - pe care amândoi le știam așa nemărturisite cum au rămas ele, - trebuiau să mă facă să spun un cuvânt, și a-l aștepta pe al ei. Acel cuvânt cuvânt a rămas nerostit. De ce? Azi îmi răspund: Kismet170. Într-o luncșoară, care se întindea în semicerc lângă râu, era căzut un brad vechi, dintre dintre cei ce o împrejmuia î mprejmuiau. u. Maria s-a așezat așe zat pe el și și-a pus alături brațul de flori pe care îl adunase. A început să fredoneze un cântec. A repetat încet cântecul ale cărui frânturi le-am ales din murmurul apei, ca pe niște mărgăritare împrăștiate între pietricelele de pe mal:  „ In einem Bächlein helle   Da schosse in froher Eil   Die launische Forelle  Vorüber wie ein Pfeil…”  171 În glasul ei clar săltau valurile închipuite de Schubert, și se răsf răsfăța ăța în cleștarul lor păstrăvul păstrăvul cel capricios. Era oare și o licărire de cochetărie? M-am apropiat și am șezut lângă ea. Fără să vreau i-am atins mâna. Nu și-a ferit-o, - eu n-am repetat ceea ce făcusem fără voia mea. Am privit mâna fină, de alabastru172. Pe un deget mai era urma unui inel, pe care nu-l mai purta. Acea urmă de inel m-a făcut să fac un lucru neașteptat. De alăturea am rupt un fir de iarbă și l-am legat inel în jurul degetului ei. Nu s-a împotrivit. Mi s-a părut că mâna îi tremura ușor în mâna mea, ca bătăile de inimă ale unei păsări prinse. Sau poate a mea tremura?... Cântecul nu s-a oprit și urma încet jocul de valuri: ...„So lang dem Wasser Hella  So dacht’ich dacht’ich nicht gebricht,  So �ängt er die Forelle   Mit seiner Angel nicht…”  nicht…”  170 destin, fatalitate fatalitate,, soartă 171 Compoziție muzicală de Franz Schubert (1797 (1797 - 1828) - „Die Forelle” Forelle” (rom. „Păstrăvul „Păstrăvul“), “), n.n. 172 alabastru - varietate varietate de ghips cu aspect de marmură albă albă străbătută străbătută de vine transparente, transparente, întrebuințată la fabricarea unor obiecte ornamentale

151

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Şi-a ridicat cele două flori de gențiană și m-a privit din adâncul potirelor acelora: - Inel de logodnă? Mi se părea că e un fir de ușoară ironie în glasul ei. Toată viața pe care o mai aveam de trăit ar fi luat un alt mers, dacă pronunțam cuvântul care năvălea să fie spus. Am tăcut. De ce am tăcut?... Iarăși Kismet? Sau doar m-a oprit acea părere de ironie din glasul ei? Gențianele s-au închis deodată sub genele lungi, ca în pragul unei nopți. Strofele Strofele cântecului s-au legat din nou:  „ Doch endlich war dem Diebe   Die Zeit zu lang. Er macht   Das Bächlein tückisch trübe, Und eh’ eh’ ich es gedacht   So zuckte seine Rute   Das Fischlein Fi schlein zappelt dran… Und ich mit regem Blute   Sah’ ah’ die Betrog’ne an...”  an...”  Se schimbase oare accentul vocii de argint? Era în el acum tristețe, era reproș? Mi s-a părut mai curând că era bucuria că de data aceasta pescuțul nu s-a lăsat prins de hoțul care a tulbrat apa cristalină. Am desprins de lângă șnurul pălăriei o musculiță, avea avea aripioarele albastre, trupușorul prins în fir de aur. Am trecut cu băgare de seamă cârligul pe după inelul de iarbă. (Da! A mea mână tremura!) - Nu, nu e de logodnă, i-am zis. Vezi că are aluniță din piatră scumpă… Numai o clipă i-am ținut mâna, până când au ajuns buzele mele să-i atingă degetele. A doua zi, dis-de-dimineața, am plecat. Am intrat iarăși în munca spitalului, în aerul închis al laboratorului și al bibliotecii, în tristețea camerelor mele de burlac. În câteva seri am încercat să-i scriu. Foile de hârtie au rămas totdeauna albe, doar cu două cuvinte în fruntea lor: ”Draga mea!”. mea!”.

152

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Apoi, după câtev câtevaa luni, prietenul meu care mă sălășluise în munte, mă vestea în post scriptum-ul unei scrisori, că ”furt ”furtuna una”” a fost și de data aceasta trecătoare, trecătoare, ”Maria – îți aduci aminte: prietena soției mele – este iarăși la casa lor…”. … Aici, amice, să facem pasul cel mare, pas de vreo treizeci de ani. Un scriitor de romane ar putea umple spațiul de timp cu zbuciumările și cu regretele, care n-au lipsit, mai cu seamă la început. Ar putea stâmpăra pe nesimțite tulburările sufletești în lupta necontenintă a doctorului cu un potrivnic, pe care din zi în zi îl vedea mai puțin fioros, și care în cele din urmă, în ochii lui, și-a scăpat din mână coasa, și ridica în mână milostivă din hârbul de lut ceva ce e menit pentru altă viață – poate pentru alte vieți. Amintirea celor trecute ar putea-o prinde într-o asemănare, dacă nu i s-ar părea prea banală: O moară părăsită, pe sub roțile înțepenite ale căreia se mai scurge un șuvoiaș de apă, tot mai puțină, cu glas tot mai stins. Iată, amice, că din țigar țigarăă nu mi-a mai rămas decât un ciot. Ajung Ajungee până îmi termin povestirea. povestirea. Ea mai cuprinde numai câtev câtevaa minute dintr-o seară. O seară într-un Crăciun. După mulți ani, prietenul meu vechi îmi scrise din nou. Slovele erau bătrânești, tremurate. Poate le scrisese cu emoția cu care le-am citit și eu. Mă ruga, în numele ”doamnei Maria”, să merg numaidecât acolo, în orașul lor. E bolnavă, vrea să mă consulte. Prietenul m-a prevenit că de altfel diagnosticul e precis și sigur. A pus între paranteze acel ”cc” care e o sentință de moarte. Cancer.. Ce aș mai putea eu ajuta? Dar puteam refuza să aud un glas din pragul Cancer tăcerii fără sfârșit? Am sosit a doua zi a Sărbătorii. Spre seară am mers la casa în care trăia singură ”doamna ”doamna Maria” – soțul ei se mutase de mult din lumea aceasta. Am găsit o bătrânică adâncită într-un fotoliu. Părul aproape alb mângâia tâmple străvezii și o frunte ușor brăzdată. Buzele înguste au schițat un zâmbet trist, iar în calicele 173 gențianelor veștede erau două picături de rouă. Pecetea acelui îngrozitor ”cc” zăcea pe fața suptă, care totuși mai păstra urmele pudrei de pe aripile de fluture. 173 calice - cupa în care se unesc petalele florii

153

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Mi-a mărturisit că chemarea ei a fost înșelare – și a mai putut să i se ridice în obrajii palizi o părere de rumeneală. Nu mai avea nevoie de doctor; trebuia însă să mă mai vadă. Ştia că voi veni, - știa că voi veni în zilele de Crăciun, și de aceea a făcut cu mâinile ei, pomișorul de pe comoda de colo, ultimul pomișor. Am renunța renunțatt să insist cu obișnuitele noastre minciuni doftoriceșt doftoriceștii și – lucru ciudat – am înconjurat amândoi să pomenim ceva despre acele câteva zile, atât de îndepărtate, care acum își legau lumina de cenușa înserării noastre. - Ştiam că vei veni. Vezi, luminițele sunt neatins neatinse. e. Am așteptat să le aprindem împreună… Bucurie de copii mici… și de copii bătrâni! I-am ajutat să se ridice din fotoliu și am aprins amândoi cele câtev câtevaa luminițe colorate. colorate. Au dat îndată lucire unei stele și cristalelor de pe zăpada de bumbac. - Credeam – șopti, după ce își reluă locul, - că vom asculta și un cântec de Crăciun. De câtev câtevaa zile mi s-a stricat radioul. A amuțit deodată. În sărbători nu era cine să-l repare… Păcat! Am mers la cutia de radio și i-am potrivit șuruburile, le-am răsucit la întâmplare.. Ca un nepriceput, am lovit ușor cu palma în lemnul aparatului. întâmplare aparatului. Atunci Atu nci s-a întâmplat un lucru, pe care nu-l pot socoti decât ca fiind pornit de la o mână dusă de înțelepciune î nțelepciune și de bunătate, - și fără de care întâmplarea nici istorisirea aceasta n-ai fi auzit-o dumneata. Abia m-am așezat pe taburetul meu, am tresărit amândoi. Din aparatul de radio a început să izvorască susur, susur, s-a deslușit încet cântare, câ ntare, iar după o pauză abia observată, a săltat clar ca valurile unui pârâu de munte:  „ In einem Bächlein helle   Da schoss in froher Eil   Die launische Forelle…”  Forelle…”  Am ascultat tăcuți, ca o muzică din altă lume, prin care ne vorbea aceeași Putere, care a fost lângă noi și odinioară, pe malul râului – și poate și mai înainte, cu mult mai înainte…

154

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

...„Und ich mit regem Blute  ...„Und S  eh die Betrog’ne an…”  an…”  repetă bolnava bolnava ultimile versuri. Apoi desprinse din lănțișorul de la gât un medalion, îi deschise ușita și mi-l întinse. Sub geamul mic era presat un inel din iarbă, galben acum ca aurul vechi. În mijlocul inelului o musculiță de undițar undițar,, cu aripi albastr albastree și cu trupșor prins în fir sclipitor. - L-am purtat tot timpul la inimă. Scoase pufușorul de pene și mi-l întinse. În medalion a mai rămas numai inelul de iarbă uscată. A închis cutioara și a pus-o la locul ei, aproape de inimă. - Acum e de logodnă… Zâmbetul angelic (te rog să nu râzi de cuvânt cuvântul ul acesta!) i-a fost crispat de țâșnirea durerii. - Acum te rog să pleci. Nu vreau să mă vezi suferind. Ducând în amintire o față îndurerată nu m-ai recunoaște… dincolo. Iar acolo am să te aștept veselă… Te voi aștepta… dragul meu. Nu știu ce am spus, nu știu dacă am spus ceva. M-am aplecat și am sărutat a doua oară în viața mea acea mână. Acum era și mai subțire. Palidă Palidă și ușoară ca o petală desprinsă dintr-o floare ofilită.

3 Bătrânul de lângă mine rămase tăcut. N-am îndrăznit să-i tulbur gândurile care îl legănau spre alte vieți, sprijinindu-i ușor pașii pe razele blânde ale lunii. Povestea vieții lui a fost? Povestea vieții altuia? Nu știu.

 Povestire preluată din manuscrisul manuscri sul “La “La hotarul umbrelor...”

155

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop, la pescuit de păstrăvi pe pe râul  Lăpușna (Mureș) - Cotul Măsăului, Măsăului, 1934 156

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

CABANE „Vr Vraja aja caba cabanei! nei!”” O cunosc numai vânătorii de la munte. Turiștii încă își au cabanele lor, multe, - și obosiți de drum se bucură când ajung la ele și găsesc acolo nu numai adăpost și odihnă ci și ceasuri de veselie. Se desfac ranițele cu merinde bună, nu lipsește nici otrava dulce a beuturii, pornește un cântec, trezește altele. Se găsește și un acordeon cu artistul lui, - dacă nu: în programul radio la orele de seară de obicei sunt arii vesele, de dans. Tactul languros al tangoului ademenește inimile tinere, o pereche a uitat oboseala, alta, a treia... se încinge dansul, cad multe dintre cătusele convențiilor orășenești... tinerețe, camaraderie, veselie. Au și vânătorii de la deal și de la șes cabane, se strâng la ele între două goane, se adăpostesc până trece o ploaie, poate că petrec și câte o noapte acolo, mai mulți, în societate plăcută, de tagmă. „Vraja cabanei” se înfiri înfiripă pă și te cuprin cuprinde de numai în alcătuirile primitive, pierdute în singurătățile muntelui, pe care și le face casă pentru zile în șir vânătorul suit în dâra jivinelor alese de acolo. Acolo vânătorul e singur numai cu paznicul, poate cu încă un camarad, poate cu doi. Holca 174 mulțimii a rămas tare departe, uitată, în aglomerările de oameni de jos, și acolo au rămas și toate grijile și scârbele vieții de toate zilele. Au căzut artificiile și pretențiile traiului din “lumea civilizată”, omul s-a întors într-o existență simplă, bizuit numai pe îndemânările lui, cu tactul vieții împletit strâns în pulsul naturii. Omul s-a întors la obârșia lui, ca într-o casă în care au trăit străbunii străbunii lui uitați, și în care și el și-a trăit copilăria aproape aproape uitată. Grijile s-au redus la cele ale vânătoarei, la un foc care să încălzească adăpostul, la prepararea unor mâncăruri simple. Gândurile hoinăresc în voie fără hotar de loc și de vreme, trec chiar și îngrădirile realităților realităților și rătăcesc rătăcesc adesea în lumea de încântări a tainelor și basmelor. O strânsă prietenie leagă pe cei doi-trei oameni pierduți în singurătatea copleșitoare. Înfruntați Înfruntați de aceleași probleme uneori grele pe care le ridică muntele în fața tuturor vietăților din el, nemijlocit, fără alegere, - încântați de același zâmbet al muntelui, atunci când el e în voie-bună, - coborâ coborâți ți la aceleași îndeletniciri primitive; cad la pământ toate îngrădirile sociale, artificiale, din1744 holcă - gălăgie, 17 gălăgie, hărmălaie, zarvă zarvă

157

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

tre ei - de naștere, de școală, de avere... avere... - sunt numai oameni, pe-o formă. Iar în această întoarcere întoarcere spre obârșie se ascunde izvor de mulțumir mulțumire. e. Şi apoi e sufletul tainic al muntelui întins, în care se topește sufeltul omului - fie pacea și veselia seninului, fie spaimele viscolelor. Nicăiri ca în singurătatea muntelui ferit încă de pătrunderea brutală a ceea ce se numește “civilizație” nu are omul conștiința micimii și slăbiciunii lui. Între zidurile orașelor ridicate de el, în mijlocul uzinelor și a laboratoarelor laboratoarelor,, din care sub mâna lui iasă ceea ce i se par minuni de produse și de descoperiri, omul își ridică orgolios org olios capul, se vede stăpân și creator. creator. În bibliotecile cu milioane de volume scrise de el, socotește că a cuprins înțelepciunea lumii. Este încredințat că nu există probleme, planuri, gânduri mai importante și mai înalte decât cele care îl agită pe el - el, axa în jurul căreia se înv î nvârtesc ârtesc toate. Aici, în mijlocul munților deodată se simte mărunțel și neputincios, coborâtt în umilință. Ce sunt oare piramidele și zgârie-norii lui față de cetățile coborâ stâncilor care își ridică crestele crenelate crenelate până în nori? Ce sunt parcurile și sese rele lui față de codrul secular și față de pajiștea înflorită a unei poieni? Ce sunt întortochiatele întortochiate le lui formule chimice și alambicurile lui față de minunea uzinei care vrăjește din sămânță gingășia și albastrul gențianei sau focul din floarea Față de planurile trasate și îndeplinite de natură, de nesfârșit smârdarului175? Față de milioane și milioane de ani, ale omului nu sunt nici mai cuprinzătoare și nici mai trainice decât cele ale paianjenului care își țese plasa între două fire de iarbă. Trecerea Trecerea lui prin lume e mai scurtă decât cea a vântulețului de seară, care cântă o clipă în harfa cetinilor - și nu mai este. Şi totuși, printr-o neînțeleasă armonie a contra contrastelor stelor,, din această prăbușire tragică a semeției omului, aici în imensitatea și în puterea muntelui, el se simte deodată înălțat deasupra nimicniciei 176 lui, deasupra căii atât de scurte a vieții lui. Se simte împletit în dăinuirea de veci a naturii, în puterea ei, fir de nisip și totuși parte, scânteiere fugară fugară și totuși parte a focului vieții fără de sfârșit.. Zbuciumul sfârșit Zb uciumul adoarme în apele liniștite ale sorții cârmuite de înțelepciunea unui Mare Dispunător Dis punător.. “În munte există ceva ce trezește în noi conștiința 174 smârdar - Arbust din familia Ericacee, înalt până la 50 cm, bogat ramificat cu flori roșii-purpurii, roz,

rar albe; formează tufișuri întinse în partea superioară a etajului subalpin 176 nimicnicie - deșertăciune, zădărnicie

158

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

măreției Domnului, neasemănat mai viu si mai adânc decât de cât oricare altă parte a naturii din jurul nostru”... Din aceste fire se toarce, oare, „vraja cabanei” cabanei”?? Cred, că și din aceste fire. Dar câte vor mai fi încă, fire, neînțelese, nebănuite de cei ce simțesc aievea că au ajuns într-o lume a unor încântări, pe care niciunde în altă parte n-au mai găsit-o. Farmecul e floare a inimei și nu a creierului.

3

Cabana de la Trăznita Proprietatea de munte a compose composesoratului soratului ”V ”Vechiul echiul scaun de Mureș” de pe teritoriul Sovatei, începea din jos nu departe de stațiunea balneară, acolo unde între drumeag și râușorul Sebeș natura a pus un semn de veci, un bolovan enorm, ”Piatra întreită”, căreia săcuii îi zic ”Hármas kö”. Această proprietate se ridica, cuprinzând și piscul cel mai înalt, Seaca, - se hotărnicea spre răsărit cu fostul teren de vânătoare vânătoare regal de la Lăpușna, iar ia r spre miază-zi cu Praidul și cu Josenii. În colțul acesta dinspre sud se întâlneau toate patru terenurile, acolo unde se înalța stânca mare, Frățileasa. Văile Sovata și Sebeș brăzdează adânc, Juhodul izvorăște mai jos, și trece degrabă la Praid. Spre poale era pădure de fag, apoi brădet întins, odinioară foarte puțin atins de săcure. Coama de munte, cu mici goluri presărate presărate cu jnepeni, poieni cu iarbă de mătase luminau în verdele sever al pădurii bătrâne. O mână de prieteni am arendat dreptul de vânătoare din această proprietate de composesorat – vreo 11.000 hectare, după 2-3 ani de la Unire. Războiul, apoi revoluția din 1918/1919 au deslănțuit braconaj fără fără cruțare. Așa, că pe când am luat în arendă terenul, el nu mai avea decât doar câțiva cerbi, sămânță rară. Am hotărât că 8-10 ani nu împușcăm nici un cerb – ani de sacrificiu de mulți bani, de multă trudă – pază bună, sărării, poteci, cabane, combaterea lupilor. Şi începând de prin 1930 terenul nostru de la Sovata a devenit unul dintre cele mai bune terenuri de

159

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

cerbi din țară. Noroc că avea vecinătăți vecinătăți bune, unde un de de asemenea a fost stârpit braconajul și se făcea o ocrotire intensă: de o parte fostul teren de vânătoare regal, reg al, - apoi, împreună cu Ieronim Stoichiță am arendat Praidul și Josenii, mai târziu și Ocna-de-Jos, vecinașă, ridicând și aceste terenuri de cerbi la faimă mare. S-ar cuveni să se noteze istoria vânătorească a complexului Sovata-Joseni-Praid, Ocna-de-Jos, dintre anii 1918-1940, caracteristică pentru rezultatul unei ocrotiri raționale, raționale, și pentru spiritul vânătoresc de care a fost stăpânit de acea mână de vânători români. În 1940 am fost alungați de acolo de dictatul de la Viena. După război societatea veche n-a mai înviat – cei patru ani de stăpânire ungurească au însemnat distrugerea aproape completă a minunatului efectiv de cerbi. Nu știu în ce măsură s-a refăcut până azi. Pentru mine și pentru cei câțiva camarazi de vânătoare care mai trăiesc (Bibi Popescu, Eugen Truța din Reghin, Iosif Stoichiția din Sibiu, fostul profesor profesor universitar din Cluj Yves Yves Auger, care trăiește în Franța bătrânețele, după ce douăzecișicinci de ani a fost fericit în România, Iuliu Oros, Simion Nemeș din Cluj), Sovata e o amintire dintre cele mai frumoase. Au trecut din viață camarazii Ieronim Stoichiția, Ştefan Boeriu, Aurel Socol, Valentin Poruțiu, Ştefan Pantea. Amintirea noastră cuprinde cu emoție și cu recunoștință și pe cei trei paznici de vânătoare ai noștri, de frunte: Pamfil Dătășan, Galaction Croitoru și Vasile Maier, apoi pe șeful lor brigadierul silvic Negruț. Cabana de la Tr Trăznita ăznita era cea mai îndepărtată, și așezată la altitudine mai mare decât toate celelalte, - tocmai în colțul de miază-noapte-răsărit al terenului, aproape aproape de terenul Lăpușna. Într-adevăr cabană pierdută în singurătatea muntelui. În preajma epocei de muget a cerbilor, când ne adunam cei câțivaa prieteni și hotăram care de la care cabană și în care parte a terenului are câțiv să vâneze, mie de obicei îmi revenea Trăznita, cedând camarazii preferinței mele – după cum fiecare fieca re își avea preferința preferința lui, care la Pietrele-lespezi, care la Obârșia Iuhodului, la Creanga-mare, la Trocuța, la Poiana-Bradului. Uneori doi vânători doreau să meargă meargă la aceeași cabană. La L a Trăznita Trăznita de mai multe ori o ri urcam cu bunul meu prieten, marele vânător Ieronim Stoichiția, apoi cu un paznic - aproape totdeauna cu Dătășan. (Într-o toamnă l-am dus cu mine și pe Petrea Corcheș, pe care îl aveam paznic la pescuitul de pe Valea Ierii. Da pe la ei, din Dobrin, se pustiiseră cerbii, și Petrea tare mai dorea să audă boncăluit

160

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

de cerbi. De ce nu i-aș fi făcut plăcerea aceasta? Era un tovarăș tovarăș bun, cu fire cam sălbatică – viță de moți de la Albac. Venind de jos de la stațiunea balneară trebuia să pășești zdravăn vreo patru ceasuri de la Piatra-întreită până la cabana Trăznita. O bucată de loc tot pe lângă râuleț, apoi dincolo de ”Căpiță” – un alt bolovan enorm în formă de căpiță de fân - pieptiș la deal. Eu de obicei luam alt drum. În vârful muntelui Bucin, lângă șoseaua dintre Praid și Gheorgheni, aveam o așezare vânătorească. Închiriasem împreună cu Ieronim trei camere din casa de cantonier de acolo. De aici vânam în terenul Joseni și într-o parte a Praidului. La casa aceasta ajungeam cu mașina. Pornind de aici treceam la cabana de la Trăznita. Trăznita. Ținea și de aici vreo trei-patru ceasuri bune, dar după ce urcam panta lungă și aspră până la stânca Frățilesei, poteca ducea mai mult pe culme cu unduiri ușoare. La această stâncă era popas. Îl sfătuia inima care voia să revină la tactul ei normal după graba cu care am urcat, dar îl poruncea și priveliștea care se deschidea de aici minunată peste culmi și peste păduri până departe unde se zăreau sate pe valea Târnavei-mici. Te mai fura și gândul la acei ciobani din vechime, care au pecetluit cu numiri românești atâtea locuri de pe aici, unde se zice că ar fi Săcuime. Numirile s-au păstrat și în graiul săcuilor: Frățileasa, Găinoasa, Bucin, Seaca, Bogdanu, Bitca, Drăgușa… Scăpătam ușor în șaua de la CreangaCreanga-Mare, Mare, înaintam o vreme pe buza craterului de odinioară, Săcuieul, și trebuia să mă opresc iarăși la Piatra-Cerbului, o altă stâncă singuratică, ce își înălța capul din verdele din jur. Trebuia Trebuia să mă opresc, fiindcă de aici se ridică la dreapta piscul Secii, cu brâu de jepărie, cu vârful de piramidă golaș, stăpânind cu înălțimea de 1777 m. toți munții din  jur.. Cam până aici se întinde raza de acțiune  jur acțiune a celor așezați așezați la Trăznita. Trăznita. Pe Pe sub Seaca, prin încâlcitura de jepi, e trecere de cerbi în muget. Bătrânii sihaștrii din adâncimile Săcuieului cam pe aici trec la pâlcurile de ciute de dincoace. Uneori se suie unul până spre vârf și își bucină de acolo stăpânirea. stăpânirea. Îmi sunt în minte crăpatul atâtor zori și închiderea atâtor amurguri pe care le-am petrecut jinduind mai ales după un taur cu glas ca de sub pământ, care toamnă de toamnă se vestea de aici. Zadarnice au fost acele trude, dimineața se retrăgea în nepătrunsul Săcuieului încă din noapte, seara venea la ciute târziu, pe când ochiul nu mai putea potrivi crucea lunetei în umbra ștearsă pe care o distin-

161

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

gem abia, în depărtare. În acest popas de la Piatra Piatra-cerbului -cerbului mă întrebam dacă oare mai trăiește ”Bătrânul de la Seaca”? Şi se țeseau planuri noui, se vrăjeau iluzii și nădejdi noui, an după an. Când după terminarea vânatului, mă întorceam pe același drum la Bucin, dacă aveam un regret că nu aduceam coroana împărătească a ”Bătrânului”, azi mă gândeam cu mângăiere că n-am frânt viața celui ce era poate cel mai majestos dintre toți cerbii din munții aceia. De atunci poate a căzut în focul vre-unui braconier, poate ca slăbit de bătrânețe l-au biruit lupii înmulțiți după ce nu mai aveam acel teren – poate s-a stins, moșneag. Mie îmi este viu în î n aducerea aminte, în care au rămas locuri, oameni și sălbătăciuni care au încrestat în culori frumoase zile din trecut. De sub Seaca intram în pădure veche. Rămânea la stânga prăbușir prăbușirea ea de stânci a Chingii, îmbrăcată și ea în molindiș, - rămânea la dreapta, ca un obelisc ciuntat, Piatra-masă. Urma cărării bătută rar șerpuia pe covor de ace de brad, ocolea trunchi căzuți și postăți de afiniș, urca-urca în pantă ușoară, până începeau să mijească printre cetinile copacilor fâșii de cer: mă apropiam de culme. Ochii caută cu nerăbdare - și iată că deodată zâmbesc în bucurie. Printree columnele molizilor se lămureșt Printr lămureștee ceva din pereții și din acoperișul cabanei… încă o sută de pași, poate nici atât, și sunt la ușa ei. Așa trebuie că se bucură și rândunica rev revenită enită primăv primăvara ara la cuibul ei. Așa fac și eu ca și ea, care înainte de a intra în cuib se așază pe streașină și privește cu încântare împrejurimile. Lepăd raniță și pușcă, și parcă aș lua în seamă dacă toate-s așa cum le-am lăsat. Așa cum le-am dus cu mine în amintire și le-am revăzut în închipuire în lungile și sarbedele luni ale vieții din oraș. Așa sunt toate cum le-am lăsat. Cine să le fi mișcat? La spatele cabanei, molizi uriași străjuiesc de veacuri, sumbri în nemișcarea lor. Regăsesc între ei și pe moșneagul cu plete albite de fuioarele bărbii bradului, cu trunchiul scobit de daltele ciocănitoarelor. A rezistat mâniei viscolelor din iarnă, care doar i-au mai smuls câte o cetină din creștet. Nu s-a dat biruit bătrânul - vârful și-l ridică încă sus deasupra celorlalți, semeț, - în primăvară și-a mai pus în cetina rară câtevaa flori roșii și acum e gata să împrăștie din coceni sămânța altor vieți. ,,Ai câtev să ne îngropi pe toți, moșule, după cum ai văzut și apoi n-ai mai văzut atâtea rânduri de oameni care au rătăcit prin împărăția împărăția ta! Când îți va veni și ție vremea, în vuietul pădurii frământa frământate te în lupta cu crivățul, vei bubui o dată ca din

162

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ieronim Stoichiția (centru) și Ionel Pop (dreapta), (dreapta), la vânătoare de cerbi 

163

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

gură de tun și te vei prăbuși suspinând din cetini asupra cabanei noastre și o vei prăbuși și pe ea. Va fi pe atunci coaptă de vreme și părăsită. Din oamenii care au ridicat-o și s-au adăpostit în ea, nu va mai fi rămas decât pulbere și cenușă și doar un fir scurt de amintire rară.” În fața cabanei e luminiș îngust, ca o ogradă. Prin iarba lui se lămurește abia cărăruia care coboară în pădurea din stânga. Pe când vom pleca de aici, colo peste vre-o două săptămâni, va fi ea bătătorită de atâta umblare cu cofele la izvorul spre care duce. O frânghie de molizi rari împrejmuiește spre miază-noapte ocolașul. Sunt cei din creștetul coastei care coboară până la un pârâiaș fără nume. Prin ferestrele dintre ei se vede în soarele care apune tăietura Țiglelor din terenul Lăpușna, unduind peste coame blânde până în depărtare. Rari pâlcușoare de brădui verzesc în ierbăria pârlită de primele brume; un val argintiu-albăstrui argintiu-albăstrui se trage diafan peste întinderi, stră strălucind lucind și el în rămasul bun al soarelui. Prin molizi trece un popor de pițiguși codați, mici cât nucile, țârâindu-și vorbele neîncetate. Parcă sunt tot cei din anul trecut, din anii trecuți – prieteni vechi și ei. Undeva prin pădure își plânge horhoiul 177 negru jalea, adâncind dulcea melancolie a toamnei și a singurătății din munte. Fire lungi de funigei călătoresc spre soarta argonauților de pe corăbiile lor, fulgi întârziați de bisacăn178 trec agale duși de boarea înserării î nserării spre soarta bobușorului de sămânță. Într-o vară au trecut pe aici niște turiști de omenie. Nu știu cine au fost, s-au adăpostit în cabană și au socotit să lase un semn de mulțumită. Au ridicat în față cabanei o cruce. Înaltă de vreo doi stângeni 179, încheiată primitiv din doi trunchi cojiți. La temelie au îngrămădit mormănaș de bolovani. Şi de data aceasta mă cheamă să îngenunchez lângă ea, descoperit. Rugăciunea mea nu are cuvinte: se ridică tăcută spre sp re înălțimi din adâncul tainic al sufletului. 177 horoi - ciocănitoare (în cazul de față, ciocănitoare neagră neagră - Dryocopus Dryocopus martius - n.n.) 178 prisăcan - plantă erbacee cu tulpină înaltă, cu flori roșii-purpurii și cu fructe sub formă de capsulă; zburătoare 179 stânjen - unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m

164

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Cabana de vânătoare de la ”Trăznita ”Trăznita””, Sovata

Cabana de la Tr Trăznita ăznita e cea mai mică dintre cele vreo șase câte erau în terenul de vânătoare de la Sovata. Pereții în pătrat nu-i erau mai lungi de câte cinci metri și se ridicau doar în zece-douăsprezece șiruri de bârne necioplite până sub acoperișul de șindrilă cu streașină lată. Trebuia să te apleci bine ca să intri pe ușă dacă erai mai mărișor de stat. Cele două ferestre le puteai măsura cu două palme întinse. Prin acestea pătrundea o lumină blândă, potolită și de perdeaua pădurii, și numai dimineața arunca prin cea dinspre răsărit, soarele tânăr câte un snop de aur trecător. trecător. În nopțile senine se mai furișa prin ea și câte o rază de lună și se plimba încet pe podeala de blane cioplite din săcure. Tâțânele180 ferestruicilor au ruginit în nemișcarea lor de ani de zile nici nu știu, dacă au scârțâit vreo dată. De ce să deschizi, când cămăruța își împrospătează aerul printr-un sistem de ventilație minunat: sfara 181 din tigăi 179 țâțână - balama 181 sfară - miros greu (și fum) rezultat rezultat din arderea grăsimilor grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.

165

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

și fumul din țigări se ridicau spre plafonul jos și își găseau îndată crepături prin care să scape afară. Pereții nu erau tencuiți. Prin straturile de mușchi îndesate între bârnele pereților se strecura necontenit aerul de afară, proaspăt și cu miros de rășină de brad. Şi totuși era cald în cabana noastră. Adevărat că nu adormea focul din vatra clădită din bolovani, nici ziua nici noaptea. Paznicul se îngrijea de cu bună vreme să fie clădite lemne de foc, afară sub strașină cât ținea un perete de jos și până sus – unele mărunțite, altele lăsate butuci care să țină focul. Brazi uscați dădea pădurea la îndemână – nu era de ce să cruțăm. Tot pădurea ne dăduse și mobilierul palatului nostru. Aproape de vatră, pe patru pociumbi 182, măsuța, în preajma ei jilțurile: bușteni groși, rătezați răt ezați potrivit și puși în cap. Şi o bancă lungă se proptea în picioare picio are crăcănate de-a lungul peretelui, iar lângă peretele din față patul, adecă prici lung, pe care puteau odihni chiar și patru trudiți. Se odihneau bine. Nu este somieră cu arcuri mai elastice și nici saltea mai moale decât stratul de cetină subțire, așezat gros și acoperit cu pătură de lână. Şi nici perină mai bună sub cap decât lodenul împăturit. Se prea poate că unui orășean trândăvit nu i s-ar fi părut tocmai atât de minunat acest pat de cetină, dar cei care durmeau în el ca în sânul lui Avram nu mai erau orășeni, și seara aduceau în oasele lor somniferul fără pereche al ceasurilor lungi de trudă. Jur-împrejur, aproape de plafon se înșiruiau polițele, care primeau proviziile de hrană și boclucurile183 mărunte. În piroanele de lemn bătute în pereți atârnau puștile și binoclurile, bin oclurile, hăinăria, o lampă de petrol prinsă în grindă, ceaun de mămăligă, ibric de ceai, vreo două tigăi, cofele pentru apă, după ușă măturoi legat din crengi de mesteacăn – și atâta tot. Era destul, era îmbelșugat chiar. Am uitat ceva: podmolul de piatră de afară de lângă ușă – și el e de căpetenie. În serile bune b une acolo întârziam uneori până târziu în noapte, n oapte, ascultând cântecele de drag dragoste oste ale cerbilor. cerbilor. Ne așezam strânși alătur alăturea, ea, cu pelerinele pe noi, aprindeam țigările și rar cădea câte o vorbă. Se poate să fie o floare crescută din tulpina spinoasă a patimei vânătorești vânătorești încântarea care ne cuprindea și pe noi, ca și aproape pe toți vânătorii de cerbi atunci când asistam la acest concert. Am încercat să-l înfățișez de alte dăți, - pana mea e prea slabă pentru ca slova ei să se aproprie 182 pociumb - par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; țăruș 9. boclucur boclucurii - bagaje

166

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

de realitate. realitate. Aș zice că e cea mai impresionată simfonie a naturii de la noi, mult deasupra concertului păsărilor dintr-o dumbravă în luna mai. Cu o condiție: orchestra să aibă destui instrumentiști. Aici, în jurul cabanei de la Trăznita erau din belșug, și erau seri când se impletea muget în muget fără încetare. Dinspre Seaca și Chinga îndepărtate ne venea câte un glas adus pe aripa boarei de seară, și încercam să deslușim printre ele pe cel al ”bătrânului”. Estompate de surdina depărtării, ca un acompaniament de murmur, veneau și mugetele dinspre Pietrile-lespezi și cele din adâncul văii Sovata. Dar se înălțau și se împleteau, multe, sonore, cele ale maeștrilor din Țigle, dinspre Piatra-masă, Piatra-masă, cele dinspre izvor. Ca la un semn de baghetă încetau deodată toate, - o clipă, două - ca vre-un vătaf să deie un alt semn și să se rostogolească rostogolească din nou deasupra muntelui cascada de patimă. Uneori izbucnea muget de aici de aproape, doar de sub buza coastei din fața cabanei, atât de aproape încât parcă simțeam și vibrar vibrarea ea aerului tremur tremurat at de buciumul puternic. Atunci ne rețineam și răsuflarea și urmăream încordați calea și gândurile celui ce se frământa în zbuciumările dragostei. Uneori nu ne puteam opri râsul: toamnă după toamnă am auzit în preajma acelei cabane un muget de-a dreptul comic. Era un cerb care care mugea întocmai întocmai ca o vacă de casă, când vine cu ciurda și îi este dor de vițelul ei. Râdeam R âdeam și ne părea bine, că mai trăiește ”vaca” ”vaca” - cunoștință cuno ștință veche, veche, care până la urmă s-a dov dovedit edit a fi un taur destul de voinic. De la o vreme ne răzbea frigul, sau ne chema cu prea multă ispită bolborositul ceainicului și pocnetele vesele ale despicăturilor de brad din vatră. Dar după ce ne isprăv isprăveam eam poveștile, poveștile, și ne întindeam pe saltelele de cetină, ne legăna în somn același concert, împletindu-se cu frânturi de amintiri, cu mira jul iluziilor. iluziilor. De cu noapte plecam în dâra cerbilor cerbilor,, ca să ne găsească lumina bună pe la locurile de goniță. După ce se ridica soarele, alaiurile de nuntă lâncezeau, taurii bătrâni se retrăgeau de grabă în sihăstriile lor, mugetele încetau. Pe la ora zece eram iarăși la cabană și cât de dulce era somnul din preajmă care împlinea ceea ce furam din odihna nopții. Fiindcă oricât de trudiți ne-am fi întors seara după dibuitul de după masă, parcă nu ne înduram să ne desprindem din farmecul ceasurilor de lângă focul din vatră, plutite în neștire pe undele mulcome ale poveștilor.

167

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Gătitul cinei era o ceremonie întreag întreagă, ă, oricât de simple erau felurile, oricât de puțină arta noastră culinară. Sau poate că tocmai din princina aceasta. Paznicul, Dătășan sau Ducu, sau care va fi fost, avea însărcinarea mămăligii. Noi, cei de la oraș, oricât am pândit pân dit secretul n-am ajuns niciodată să răsturnăm din ceaun pe scândurică bulgărul auriu, bun cum îl meștereau acești oameni ai muntelui. Câtă apă, cât mălai, câtă sare - cât să clocotească pe foc, cum să mestece și cât - erau măiestrii culinare mai greu de săvârșit decât prepararea unei întortochiate mâncări născocite de marii artiști ai gastronomiei. La nevoie fierbeam și noi mămăliga – mâncare nelipsită în rânduiala cabanei. Ieșea ba nefiartă, ba nesărată, ba prea sărată, ba arsă de fundul ceaunului, afumată sau cu cocoloși de mălai în ea, prea moale, prea vârtoasă – nicicând așa cum trebuia să fie. Ieronim își reclama dreptul să prepare ”frica” ”frica”.. Acesta e o mânca mâncare re adusă poate, și desigur botezată de muncitorii italieni pripășiți pe la noi pe când a început î nceput din greu exploatarea pădurilor din munte. Simplă era și aceasta, dar și ea își avea secretul ei. În tigaie sfârăiau mai întâi pătrățele pătrățele mărunte de slănină. Când acestea erau roșite până la un anumit punct, pe care mai bine îl judeca Ieronim, se adăugea întâi ceapă, apoi brânză de burduf, atât cât trebuia – nici prea multă, nici prea puțină, - aceasta de asemenea o știa mai bine Ieronim, ca și momentul scurt când brânza s-a topit pe jumătate, ca tigaia să primească și scrobul de ouă (acestea erau aduse de jos înecate în mălaiul din săculeț, ca să sosească tefere). Repede mestecă cele trei bunătăți, și pândește alt moment scurt, când jumările sunt rumene și se pierd în brânza b rânza topită și în scrobul nici prea tare, nici prea moale. Greșești numai oleacă fie proporția, fie cadența, fie pârgălitul de pe urmă – ai compromis iremediabil. Cine n-a mâncat ”frica” făcută de Ieronim, o mămăligă mestecată de Ducu (sau de alt artist ca el), nu cunoaște ambrozia 184. (Dar frica e ambrozie numai dacă ea e preparată pe vatra din cabana din munte și gustată de oameni întorși de la dibuit după cerbi, rupți de oboseală și lihniți de foame.) Mie, nepriceputului, mi se încredința doar să frig cârnați și costițe afumate, dacă se potrivea să le avem în provizii, - să deschid câte o cutie de conserve și să mânuiesc sticla cu vinars vina rs 184 ambrozie - (în mitologia greacă) greacă) hrană aromată a zeilor, zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică

168

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

și damigeana cu vin. Aceste din urmă probabil fiindcă nu puteam fi bănuit de abuz. Apoi, după cina luculică 185, să am grijă de ceai. Duceam noi cutiuță cu ceai chinezesc, dar el rămânea aproape neatins. Fiindcă nu putea să țină concurență cu cel pe care ni-l dădea în săculeț Căta, paznicul din Bucin. Acest ceai minunat era o amestecătură savant dozată din muguri fragezi de zmeură și de afin, culeși în primăv primăvară, ară, cărora li se adăugau cu zgârcenie boabe de jneapăn și câteva frunze de jale 186, apoi o pișcătură din rădăcina gențurei. gențurei. Se putea ascunde Hornimann187 cu combinațiile lui, pe lângă ceaiul lui Căta! C ăta! Din nimic se înfiripa tortul lung al vorbei. Ne purta prin amintiri vânătorești, prin întâmplări ciudate, ne desvăluia taine pândite din viața sălbăticiunilor. Se învrâstau snoave și chiar povești cu Crai-roșu și cu Crai-verde; ajungeam și în tărâmul umbrelor; din întâmplări pline de mister, se trezea licărire de credință în puteri și ființe dincolo de priceperea noastră. Dacă s-ar fi desfășurat acest caleidoscop în vreun salon, sau chiar și într-o mai modestă cameră din oraș, ar fi părut naiv, primitiv, nevrednic de atenția cu care erau ascultate toate. Aici însă făceau parte din vechimea de vreme și din simplitatea de preocupări în care ne găseam. O notă nouă aducea în aceste ceasuri de seară Macedon. Acesta era paznic în teritorul regal Lăpușna. Era dintre cei vechi în slujbă, bătrân peste care au trecut câteva rânduri de vânători ce au stăpânit acel rai vânătoresc. Raionul lui de serviciu era pe la Țigle, pe la Săcuieu, locuri care se hotărniceau cu terenul nostru, și cum cabana Trăznita era așezată în apropierea hotarului, Macedon observa, după fum, după alte semne, că am sosit acolo. Nu întârzia să se înfățișeze, ca la niște ni ște prieteni. Pe lângă o vorbă vorbă bună, găsea la noi și un locșor la masă, găsea și un ”pă ”păhar har de voie-bună” și nu disprețuia nici țigările noastre, cu toate că sfășia hârtia și îndesa tăbacul în pipa cu ciutură scurtă. De cele mai multe ori rămânea până a doua zi, cuibărindu-se în co jocul lui lângă vatră, dacă se întâmpla să nu fie loc pe prici, lângă noi, cei ”ai casei”. Nu ne părea rău când, noaptea îl auzeam răscolindu-se. Punea pe foc, 185 Cu referire la Lucius Licinius Lucullus (117 - 56 î. Hr.), consul și general roman, roman, faimos pentru banchetele fastuoase și îmbelșugate n.n. 186 jale - salvie 187 Probabil cu referire referire la Samuel Hahnemann (1755-1843), medic german, fondator al homeopatiei n.n.

169

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

dar nu uita nici să tragă o gură din sticla cu rachiu. Acest Macedon, pe când era flăcău, apucase vânătorile de la Gurghiu ale lui Rudolf de Habsburg 188 și gonea și el fiarele în gura puștilor acelor domni mari care stăpâneau atunci. Şi multe știa să pov povestească estească și despre des pre nemaipomenitele chefuri pe care le trăgeau în castelul de vânătoare. ”Domni mari erau - amintea bătrânul - dar nu se gândeau să ne lapede și nouă ceva din dulceața mesei lor. Nici o dată nu vedeam ceva din mâna lor, noi gonașii. Ne socoteau cu poruncă.” A slujit ca paznic de vânătoare și sub contele Samuilă Teleki 189, care arendase Gurghiul după ce prietenul prie tenul lui, Rudolf, Ru dolf, se sfârșise sfârșis e atât de urât la Mayerling. Mayerling. ”Măria ”Mări a sa TeTeleki - mai spunea Macedon - parcă nici nu era grof. Vorbea cu noi românește, ne cinstea ca pe niște oameni, semeni ai lui, iar când îi î i plăcea ceva ce am făcut, făcut, scotea din buzunar galbenul și ni-l întindea. Odată, când ne întorceam spre sat i-a șchiopat calul. Că, să știți dumneavoastră, că umbla călare cât numai putea, fiind om mare, burduhos și greoi. A poftit să nopteze la mine acasă, adeade că în căsuța de serviciu din teren, și a mai poftit să mânânce cu noi, cu toate că în desagi mai avea mâncăruri de cele alese. Ce să-i pună înainte Măriuța, muierea, din sărăcia noastră? Pe masa așternută frumos am răsturnat mămăliga, lângă ea am pus strachina cu brânză. Până să guste din astea a fost gata gata si păpărada, apoi au venit niște plăcinte coape la repezeală. A mâncat groful cât trei cosași, mă îndemna și pe mine și mă probozea 190 dacă mă sfiam. I-a așternut pat curat, curat, - noi ne-am n e-am tras în tindă. Cum a pus capul pe pernă a început să sforăie, măcar că nu băuse decât un canceu de apă. Se zguduia patul sub el, așa sforăia. Toată noaptea. A două dimineață, când să plece la vale, a pus pe masă trei galbeni. «Scumpă mămăligă, măria-ta!» măria-ta!» am glumit, că mai îndrăzneam în drăzneam să și glumesc cu el. «Bună mămăligă, măi Macedoane!» S-a potrivit târg de țară la Reghin peste vre-o două săptămâni, și am cumpărat pe galbenii mămăligii vacă cu vițel, care a fost mai mândră în tot târgul. Așa era măria-sa Samoilă. Cum zic, parcă nici nu era grof, ci de-ai noștrii. Așa cum sunteți dumneavoastră.” 188 Rudolf de Habsburg (1858-1889), fiu unic al împăratului Franz Josef; arhiduce și prinț moștenitor al coroanei Austro-Ungare; Austro-Ungare; se sinucide la 30 ianuarie 1889 1889,, la casteul de vânătoare de la May Mayerling erling 189 Contele Sámuel Teleki Teleki (1845 - 1916) - nobil maghiar, maghiar, cunoscut explorator explorator al continentului african 190 probozi - a mustra, mustra, a dojeni, a certa pe cineva cineva

170

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Macedon și-a trăit viața în pustietățile muntelui. Nu-i mirare că-i cunoștea toate tainele și știa năravurile năravurile și umblările sălbătăciunilor mai bine decât toți ceilalți. Şi nu-i mirare, că în fața atâtor taine a găsit tălmăciri și învățături în credințele pe care le-a auzit din bătrâni. Credea aievea în puteri și în ființe nevăzute care cârmuiesc întâmplările și croiesc sorțile. Credea în vrăji, credea în duhuri bune și rele, care sălășlusălășluiesc alăturea de noi și uneori ni se dovedesc lămurit. Întâmplările ni le povestea cu atâta credință și cuprindea  Paznicul Macedon la cabana cabana de la ”Trăznita”  ”Trăznita”  în ele atâtea amănunte, încât alunecam și noi spre acea lume a misterelor, care îmbrăca haină de realitate. Şi nu ne împotriv împotriveam. eam. Ne duceau și aceste minunate întâmplări în atmosfera de vechime primitivă, care era unul dintre firele din care se țesea ”vraja cabanei”. Dar Macedon ne mai strecura și câte o păcăleală. Ne sfătuiam cum am face să putem prinde în fața puștii pe acel cerb șiret din Seaca. A ascultat Macedon planurile noastre, pe rând, și a dat din cap: ”Dumneavoastră ”Dumneav oastră ați mai încercat așa cum spuneți, și anul trecut și mai înainte, și n-ați izbutit. Să știți, că acel taur e fermecat, dar își are și el leacul - alt farmec. Nu-i greu de făcut - iată că-l și spun. Ca să-l împuști trebuie să-l pânDe sculț, fără clop în dești o noapte cu lună, întreag întreagă, ă, în rat ratinii inii191 de sub Seaca. Desculț, cap și numai în cămașă și în izmene. Atâ Atâta-i ta-i tot.” tot.” 191 ratini - jepi (Pinus pumilio); formează în în regiunea alpină tufișuri întinse și încâlcite

171

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Ne-am mirat noi de această vrajă ciudată și am învârtit-o mult prin cap, mai-mai înclinând să credem în ea. Cum să stai o noapte întreagă despuiat, în frig și în brumă groasă ca zăpada? A avut vreme Macedon să ardă tabacul până în fundul pipei și ne-a lăsat să ne frământăm, apoi a râs pe sub mustățile lui tușinate și ne-a ne -a lămurit. Şi avea dreptate. dreptate. Ziua nu-l poți prinde. După ce se face noapte acel taur mai stăruie prin jepărie, și vine iarăși în ea spre ziuă, tot noaptea. Acolo și atunci trebuie să-l aștepți. ”Asta-i de înțeles, bade Macedoane. Dar de ce desculț și în cămasă și în izmene?” - “Dacă-i sta în cojoc cald te fură somnul și taurul trece nesimțit. Dacă vei încerca să te apropii cu bocanci în picioare prin ratini, te aude… Așa să faceți dumneavoastră, dumneavoastră, cum vă spun, și îl î l împușcați de bună seamă…” Am râs și noi de leacul ăsta, însă nici chiar Ieronim n-a încercat să-l aplice. Măcar că Ieronim era gata să-și pună capul pentru un cerb bun. Poate din pricina aceasta a rămas de noi în viață ”cerbul din Seaca”. În apropierea cabanei acesteia era și un loc de bătaie a cocoșilor de munte. N-am fost niciodată acolo. M-am obișnuit să caut gotcanii fie în terenul de la Oașa, fie în cel de la Joseni. Alți camarazi din mica noastră asociație înfruntau zăpezile mari care stăruiau până târziu spre vară în înălțimile cabanei de la Trăznita. Aproape de această cabană mi-am împușcat cel dintâi cerb de la Sovata, în 1928, și am mai dobândit acolo și alte trofee bune. Îmi aduc cu drag aminte de peripețiile pândelor și ale dibuirilor din partea aceea a terenului. Poleiul lor de aur vechi îl dă însă acea căsuță de bârne în care am simțit parcă mai viu decât în oricare alt loc ”vraja cabanei”.

3

172

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Cabana din Creanga-Mare (Sovata)  Într-o singură toamnă am vânat la cerbii din muget, adăpostit în cabana de la Creanga-mare, și un singur cerb am împușcat în ocolul din jurul ei. Îmi pare rău că l-am împușcat. Trebuia să-l las să-l aibă Pitu, pe atunci flăcăuaș, care de altfel își împușcase, la Bucin, un cerb bun. Am însă scuza că era greu să-l prind în crucea lunetei prin ploicica deasă care țârâia și prin negura care începea să se lase. Nici lumina nu mai era bună și depărtarea era mare. mare. Şi mai era ceva, ceva, voiam să încerc o armă nouă. Aceast Aceastăă armă, frumoasă ca o vioară de Cremona, era basculantă, cu un singur foc, închizător Jäger. Avea două țevi schimbătoare. Una de 6,5x57 cu o razanță extraordinară (viteză inițială de 1050 m.!) cu care vânam la capre negre, căpriori și dropioi; cealaltă țeavă cu glonț de calibru mare 9,3x74 bun pentru fiare mari. Aceasta a doborât taurul, pe loc, ca pe un iepure, taur de seamă, cu coarnele lungi și aduse frumos ova ovall deasupra capului. (E cel din fotografia, în care suntem amândoi cu Pitu, fiecare cu cerbul lui din anul acela, în fața casei noastre pe care am avut-o la Cluj, până la naționalizare naționalizare))

 Ionel Pop și fiul său, Pitu, cu cerbii lor lor din 1936, 1936, Sovata și Joseni  (Revista Carpații, nr. 12 din 1936, p. 329)  173

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Îndată după țancul de stâncă Fr Frățileasa, ățileasa, poteca de pe buza Săcuieului scapătă într-o șa domoală. do moală. La stânga, spre apus, locul face o cov covată ată largă, largă, până se strânge, colo jos în vale, mai îngustă. Aici era o tăietură veche. Cine va fi stârpit pădurea de odinioară nu a avut grijă să planteze. Vântul a adus semințe și, pe ici, pe colo, s-au prăsit pâlcușoare mici de brazi tineri. Brăduștei rari încercau să-și ridice capetele spre soare, deasupra ierbăriei înalte care a năpădit pretutindeni. Cioate putrede sureau, ca o turmă de oi împrăștiată fără fără cioban lângă ea. De la acea exploatare demult a rămas cabana – ridicată pe seama muncitorilor, de bună seama. Noi numai am petecit-o: acoperiș, ferestre, ușă deasupra celor vreo cinci trepte de scândură. Din vechime a rămas temelia de piatră a vetrei vetrei și țărușii unei mese lungi, lipită de perete. De o parte a cam îmbrâncit clădirea bătrână, și, văzută din culme, îți aducea aminte de o fiară deșălată, cu dricul la pamânt, sprijinindu-se doar pe picioarele din față, țepene. Frigul se încuibase în încăperea largă, și abia îl alunga focul din vatră, se strecura iarăși printre bârnele obosite. Un săcui bătrân, care însoțea an de an pe vânătorii de aici, n-avea altă treabă decât să măture, să păzească capcanele de șoareci, să aducă apă și să străjuiească focul. Nu mai știu cum îl chema. Curioasă vestal vestalăă 192 lângă focul sacru: cu o chică sălbatică, cu mustăți îngălbenite de tabac și coborâte până sub barbă, zdrențuros și jegos din cale în afară. Şi spurcat la vorbă; numai măscării ieșeau din gura lui. Dar ținea focul, ziua-noaptea, și i se iertau toate, chiar și șterpeliturile șterpeliturile din damijană pe când vânătorii erau plecați, sau noaptea când durmeau. Era un obiect de inventar al cabanei, fără de care Creanga-mare n-ar mai fi fost Creanga-mare. Chiar această vechime a cabanei acesteia adăuga ceva la farmecul ei. Parcă mai sălășluia în ea ceva din viețile oamenilor care demult au trecut pe aici, ca și în castelele vechi amintirea castelanilor de odinioară, dând locului o atmosferă deosebită. Şi galerie avea. Nu ca cele din halele castelelor, cu bărbați încruntați, îmbrăcați îmbrăcați în zale și cu domnițe cu gulere de horbotă193 albă, - ci însemnări, multe, tăiate în bârnele pereților. Nume care nu mai aveau stăpân, cruci și stele. Era și o inimă străpunsă de săgeată, sub ea cu două perechi de 192 vestală - (la romani) romani) preoteasă care întreținea întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta Vesta 193 horbotă - dantelă

174

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

inițiale, semn că și aici ai ci și-a adus focul dragostei dragostei vreun flăcău de odinioară… Cei C ei vechi aveau răbdare să zăbovească după truda zilei ca să lase semn trecerei lor pe aici. Vânătorii și turiștii grăbiți, au scris doar cu cărbune sau cu creion pe grinzile tavanului, pe buștenii pereților, efemerele lor slove. La cabana din Creang Creanga-mare a-mare băciuiau în zilele boncăluitului cerbilor aproape totdeauna cei doi camarazi ai noștri, Aurel Socol și Valentin Poruțiu. Ei doi erau mai în vârsta dintre noi, și mai aveau și oarecare scădere la inimă, iar împrejurinile de acolo erau mai ușor u șor de vânat decât oricare orica re dintre celelalte celelalte ocoale de la Sovata. În tăietura largă din jurul cabanei era loc de goniță bun. Nu era greu nici să dibuiești pe cele două versante ale coamei dinspre nord, și apoi până spre Chinga. (Chinga era era o prăbușire rea, și ținea de Tr Trăznita.) ăznita.) La vale de asemenea era ușor până spre s pre stâncăriile de la izvoarele Juhodului. Împrejurimile de la aceste izvoare erau însă rezervate lui Iuliu Oros, cel mai tânăr dintre noi, mai aprig la umblat, fiind loc deosebit de accidentat și greu de pătruns. Pe acei doi prieteni buni ai mei – săv săvârșiți ârșiți de mult – îi însoînso țea totdeauna paznicul (și brigadier silvic) Vasile Maier. Era potrivit cu ei, cam molatic, dar bun cunoscător al locurilor de acolo și bună călăuză. Socol, a avut într-o toamnă o întâmplare ciudată. O scriu aici fiindcă se vede din ea felul de gândire sucit și șiret pe care îl găsim la mulți săcui. Socol a rănit într-o dimineață un cerb bun. A îmbrâncit cerbul, dar s-a ridicat și a disdi spărut. Câine limier nu av aveau eau la îndemnână, au început să urmărească pe dâra de sânge. A încetat dâra, au început să caute, cu Maier, pe un bun noroc. În zadar.. S-a făcut amiază, s-au întors la cabană descurajați cu gândul să reînceapă dar căutarea după masă, oricât de puțină nădejde mai aveau. aveau. Auzise împușcătura un săcui, și știa, că ”domnii” nu sunt ahtiați de carne, ei iau coarnele și pielea, carnea o dau năcăjiților muntelui, muncitori muncitori la pădure, cărbunari, care se potrivesc să vină după ea. Săcuiul era solie, ca să vadă ce și cum, și apoi să-și aducă ortacii ca să ducă bunătatea de hrană. A rămas și el cam dezamăgit când a auzit întâmplarea, dar s-a legat să caute și el alăturea alăturea de ceilalți. L-a îndemnat și Aurel Socol: - Dacă găsești cerbul, capeți o mie de lei! - În fundul pământului îl găsesc! se însufleți Foriș, săcuiul.

175

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

S-au împrăștia împrăștiatt prin teren, în căutare. Socol a mers cu săcuiul. Acesta l-a purtat pe vânător prin toate huciurile 194, să-i scoată sufletul. Spre seară ajung la o tăietură, jos, spre Iuhod - tăietură greu de umblat, numai rancote195 împrăștiate, iarbă până la brâul omului, încâlcită. Caută… caută… se mai opresc ca să răsufle, înjură săcuiul cum știa el mai minunat, oftează oftează Socol și nu mai poate. Într-un loc se oprește Foriș, se șterge de sudoare, aprinde o țigară, sucește din cap, se mai gândește, apoi: - Chiar îmi dați o mie de lei, dacă găsesc cerbul, domnule doctor? - Ți-am spus că îți dau. - De sigur îmi dați o mie de lei? - Ce mai întrebi? Vorba mea-i vorbă! A mai cumpenit omul câtev câtevaa clipe, apoi: - Iacătă-l Iacătă-l!! (”Ehun van!”), și bufni cu bocancul în cerb cerb.. Vicleanul a dat peste cerbul căzut, acoperit de ierbărie și de creng crengăărie, aproape să calce pe el. N-a scos vorbă, până și-a mai făcut o dată socoteala, ce ar fi mai bine bin e să facă: să treacă pe alăturea și apoi la noapte să vină cu ortacii o rtacii lui să fure cerbul, cu coarne și cu piele cu tot, sau să-și asigure pe lângă carne și mia de lei. A ales bine. Când, pornind de la Tr Trăznita, ăznita, vânam pe la Seaca sau în Chinga și înoptam pe acolo, uneori ne adăposteam peste noapte, oaspeți, la Creanga-mare, care era mai aproape. În afară de aceasta ținea de ritualul vieții, ca în fiecare toamnă să fim invitați i nvitați cei de la Trăznita la un ”banchet” ”banch et” oferit de Aurel și de VaValentin. Însemna să facem cale de două cesuri bune la mers și alte două la întors, dar nu lipseam niciodată. Banchetul era gargantuesc. Socol căra la munte o cămară întreagă cu toate bunătățile și era mare meșter-bucătar. Erau gustări, erau sarmale aduse de acasă gata pregătite pregătite în oală, cu dulciurile de porc cuvenite, era tocană din ficat de cerb, și cârnați afumați și prăjituri și cafea neagră și câte toate altele, mărunțișuri. Eu aduceam sticla cu ”Altvater”, specialitatea mea, fără de care nu plecam la munte (deși o beau alții), Ieronim nu se lăsa fără să ducă vin din vița lui de la Roșia, numai ca să bată pe cel din damigeana lui Valentin. Voia bună stătea să spargă pereții bătrâni. Socol se umfla în pene ad194 huci - pădurice apărută din rădăcinile rădăcinile unei păduri tăiate; desiș de tufișuri tufișuri 195 rancote - crăci tăiate și aruncate grămadă grămadă la un loc; vreascuri vreascuri

176

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

mirând pofta noastră noastră de mâncare, și primea p rimea laudele. Săcuiul cel ca gura spurcată nu mai avea răgaz să spună nici o măscăreală de a lui. Se trăgea lângă vatră și înfuleca din blide cantități de necrezut, etalând pe mustăți întregul întregul meniu; trăgea din vinars gemând după fiecare dușcă și scârțâindu-și gâtlejul. Într-un rând s-a întâmplat un mic accident, iar păcătosul am fost eu. Sosirăm pe la ora unsprezece, - eu rupt de oboseală și de trudă, fiindcă coborâ coborâsem sem după un cerb până ia fundul Chingii, și în afar afarăă de Izvoarele Iuhodului această parte de teren era mai greu de umblat. Aurel Aurel Socol deja se hărnicea în jurul vetrei, și ne anunță că mai are treabă vreun ceas și jumătate, până când ”servește masa”. - Până atunci eu mor de foame! m-am văietat. - Vezi colo în cămară, găsești ceva ca să ți-o astâmperi – mă îndem îndemnă nă Aurel. ”Cămara”” era un colț al încăpe ”Cămara încăperii, rii, în care erau îngrămădit îngrămăditee pe diferite polițe, toate bunătățile. Am și găsit și am ales o ulcică de smântână dulce, plină-plinuță. Atât a fost de bună, încât acompaniată cu feliile de pâine albă ca spuma, până la urmă n-a rămas în ulcică decât de un deget. La masă, când a venit rândul sarmalelor care abureau miresme olimpiene, Aurel s-a dus după ulcica lui cu smântână, ca să le îndulcească, așa cum e scris în pravila sarmalelor… Tablou! -Tuu mi-ai făcut-o asta, folteo 196! Acum mâncați-le așa cum sunt, fără -T smântână! Le-am mâncat și au fost minunat de bune și așa, sărăcite de mine. Era să golim cu totul oala de lut pântecoasă. Văzând aceasta s-a împăcat și bucătarul și m-a iertat. Dar în cealălalt an în zadar am căutat ulcicuța. O pitise Aurel afară, sub streașină. La Creanga-mar Creanga-maree am mai pățit o rușine. Au mai pățit asemenea rușini și alții, prin alte locuri, iar de data aceasta nu era numai a mea, ci și a lui Ieronim și a paznicului care era cu noi. Nu trebuie să spun, sp un, că toți trei cunoșteam bine locurile și această împrejurare e caractristică pentru încurcătura încurcătura în care am ajuns. În după-masa aceea vremea era mohorâtă, cernuse chiar o burniță scurtă. Am plecat de la cabană toți trei, mai mult într-o recunoaștere, fiindcă 196 folte - om burtos; om mâncăcios

177

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 Ionel Pop și Ieronim Stoichiția, Stoichiția, chemând cerbii în timpul mugetului mugetului de toamnă

abia sosirăm în teren. Spre nord de la cabană se întindea o coamă de munte largă, pornea de sus, din buza Săcuieului, și se pierdea jos, departe în Valea Sebeșului. Spre culme, pădurea se rărea, făcea un luminiș lung, presărat des cu rotocoale de jnepeni. Am ascultat spre seară cerbii, Ieronim a și apropiat unul, dincolo de culme, dar l-a găsit prea tânăr, ca să tragă în el. Am umblat încoace și încolo, mai despărțindu-ne până departe, mai adunându-ne. S-a înserat, și iarăși eram toți trei împreună, când fără veste a căzut asupra muntelui o negură deasă și lăptoasă. Repede s-a îngroșat, încât nu mai vedeam la zece pași. Nu mai aveam de ce să zăbovim, am dat să pornim spre cabană. Când Cân d să pornim, fiecare dintre noi trei am pășit în altă direcție. ”Unde mergi? Doar înî ntr-acolo e Săcuieul!” – unul dintre noi. ”Ba tu ai apucat-o spre Chinga!” - ”Ba tu spre izvorul Sebeșului!” Ne-am împrășt î mprăștiat, iat, ne-am adunat, am dat spre stânga, am dat spre dreapta, până departe, n-am mai știut unde suntem, încotro să o luăm – ne-am rătăcit. S-a făcut seară târzie, a început iarăși să cearnă prin glodul de negură, era frig. Nici o nădejde să nimerim la cabană. Ce ne facem? Ce să facem decât să ne n e adăpostim peste noapte cum vom putea sub un brad cetinos și să străjuim lângă foc. Repede să adunăm lemne de foc până nu se închide cu totul noaptea. Ne-am împrăștiat după uscături, lucrau de zor săcuricile (uneltă care nu ne lipsea de la brâu), adunam, căram sub un molid din 178

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

culme. Erau pătrunși de umezeală și de frig și nu ne încânta î ncânta de loc perspectiva unei nopți în lapovița care începuse să se întețească din burniță, mai ales că nu aveam cu noi nici măcar pelerinele ușoare. Paznicul se lăsase mai departișor pe coastă în jos, necăjindu-se să tragă un ciot uscat. Deodată îl auzim hopăindu-ne. Mergem să-i ajutăm. Ne primește zâmbind: ”Am auzit trântindu-se ușa cabanei, aici sub noi!”. Într-un sfert de ceas am ajuns, orbecăind, la cabană. Era să petrecem noaptea în frig și în lapoviță, vecini cu adăpostul nostru cald. Așa te poți pierde în munte! (Mi-am adus aminte de o noapte de această chinuită, făcuți prizonieri în stâncăriile din colțul Caprei, din munții Făgărașului, Făgărașului, când ne-a suprins negură și ne-am rătăcit. Măcar că Oanea Boantă cunoștea muntele cum își cunoștea ograda. Dar atunci nici măcar lemne de foc n-aveam n-aveam în mijlocul stâncilor golașe.) Pornind de la cabană de la Creanga Creanga-mare, -mare, am coborâ coborâtt o dată - o singură dată - până în fundul Săcuieului. Nu știu dacă geologii au cercetat și au studiat vreodată Săcuieul. Sunt sigur, sigur, că în vechimile cele adânci a fost craterul unui vulcan. Şi pe hărți i se vede dunga de coamă circulară, spartă doar într-un loc, spre nord, pe unde se scurge râul râul Lăpușna, care ca re izvorește izvorește din fundul Săcuieului. De pe Frățileasa, de pe Seaca apare ca o pâlnie enormă (cred să aibă un diametru de 1500-2000 metri), care se adâncește și se îngustează spre centru. Brădet străvechi cuprindea pe atunci pereții până în adâncimea în care nu cred să ajungă nici palele viscolelor de iarnă. Nu e ușor să cobori și apoi să urci prin încâlcitura pădurii seculare, prin prăbușirile prăbușirile de stânci acopeacope rite de mușchi. Am impresia că și bolovănișul ciclopic 197 de pe coasta Chingii a fost azvârlit din acest crater. Săcuieul ține de fostul teren de vânătoare regal, Lăpușna, - e tocmai la extremitatea extremitatea de sus a acestui teren, departe de cabanele de acolo. Cei ce vânează la acel teren nu se încumetă să cerceteze Săcuieul sălbatic și atât de greu de umblat, - e și vânătorește, un teren virgin. (Eu l-am coborât fără nici un gând de vânătoare, doar era teren străin.) Poate că vreun braconier și-a încercat norocul pe acolo - dar mai ales braconierii la păstrăvii frumoși și mulți, la izvoarele Lăpușnei. Cât am umblat eu munții Carpațiilor Carpațiilor,, parcă nicăieri n-am întâlnit o pădure caracteristic străveche, ca aceea din Săcuieu. Şi poate că nici ocol natural de cerbi și de urși nu mai este altul, ca pâlnia circulară a acestui crater stins. 197 ciclopic - uriaș, gigantic

179

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Dacă va fi vreodată să se stârpească de la noi neamul nea mul cerbilor, cerbilor, am împresia, că cel de pe urmă va mugi în Săcuieu. Dar oare pârjolul săcurii și al fierăstraului, fierăstraului, guri nesăturate, n-a ajuns și până acolo? Mai stă în picioare acea pădure de basme? În toamna anului 1937 1937,, Aurel Socol n-a mai urcat la cabana lui dragă din Creanga-mare. A coborât în mormânt. Camarazii lui de vânătoare, am ridicat lângă cabană o cruce de stejar, în lemnul căreia era tăiată slovă: ”Aici îi plăcea lui Aurel Socol să vină, când se bucura și el de viață”. Dictatul de la Viena ne-a alung alungat at și pe noi din acele locuri pe care leam îndrăgit. Intrușii vremelnici n-au putut suferi nici crucea lui Socol și nici pe aceea de la Trăznita. Le-au dărâmat pe amândouă. Nici unul dintre cei ce vânam odinioară prin munții Sovatei – pe care, vânătorește, vânătorește, i-am ridicat la un nivel foarte înalt, - nici unul dintre noi n-a mai fost la cabana din Creanga-mare, și nici la alta de acolo. Unul dintre paznicii noștri de odinioară ne-a dat vești despre acel teren pustiit de ocupanții trecători. Dacă mai există exi stă azi acea cabană bătrână de la Creanga-mare, și dacă se mai ocrotesc în ea vânători adevărați, între vorbele fără glas pe care le vor vorbi tainic pereții cu bârne mâncate de carii vermii, vor auzi și bătăi de inimă. Va fi sunetul îndepărtat al bucuriilor noastre.

 Ionel Pop, cu un frumos căprior vânat vânat în ținuturile Transilvaniei 

180

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Coliba de la Creanga-Albă (Joseni-Ciuc)  La cerbi vânam în munții Sova Sovatei, tei, apoi în minunatul teren, pe care împreună cu Ieronim Stoichiția l-am rot rotunjit unjit din hotarele comunelor Joseni, Ocna de sus și Praid, din jurul muntelui Bucin, dintre valea Târnavei mici și platoul Gheorghenilor. Cocoși vânam mai ales în raiul de la Oașa, de pe Valea Frumoasei. Totuși, de vre-o două sau trei ori am urcat și la Bucin, în bătaia cocoșilor de pe acolo. Era în partea de răsărit a terenului, la Creanga-Albă, o bătaie veche, vestită vestită între toate. Departe de așezarea noastră de căpetenie din vârful Bucinului, rar se încumeta careva să străbată străbată până la ea. Nici cabană ca lumea nu aveam acolo, ci numai o colibă. Nici chiar colibă, ci un fel de umbrar. Priponită în față pe două furci groase și într-o prăjină transv transversală, ersală, în dos coboară până la pământ o streașină largă, alcătuită alcătuită din scânduri, scân duri, peste ele cu grămadă de cetină. Numai de două părți închideau alte scânduri laturile, oprind vântul pieziș. În față alcătuirea era deschisă larg. Focul ardea în gura colibei ziua-noaptea, streșina oblică prindea și ținea căldura. Doi bușteni erau scaune, al treilea masă; un strat de cetină pat. Dacă ne bucuram de o viață coborâtă la cele mai primitive forme – aici bucuria ne putea fi deplină. Din cele cinci zile pe care le-am petrecut acolo în acel sfârșit de aprilie (1930), în trei a strălucit soarele prea zgârcit în căldură, cerul nopților era o minune de stele și o crânceneală de frig. Apoi într-una s-a pornit lapoviță împroșcată de vânt aspru, în alta a cernut mărunt. Noroc că vrednica noastră colibă își proptea spatele în vântul de miază-noapte, și ne ferea de el, strânși sub pături și sub cojoace. Noroc că aveam pelerinele noastre celebre celebre prin mărimea mă rimea și prin țesătura lor impermeabilă, așa că nu eram prizonieri nici când afară se burzuluia coada iernii. Cu Ieronim Stoichiția, cel mai bun prieten și camarad de vânătoare, am petrecut acele zile la Creanga-Albă, și cu Ion Căta, vrednic și iubit paznic de vânătoare, care care atunci își avea cantonul în casa de la Bucin. Locurile, cei doi do i

181

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

prieteni cu care am petrecut acolo, viața de troglodiți198  din coliba într-adevăr pierdută în pustiul muntelui, au făcut ca acele cinci zile să se înscrie în amintire a mintire.. Şi au mai fost și întâmplările legate de coliba din Creanga-Albă. Mi-e drag să le perind în gândul meu, și parcă le pipăi mai de aproape dacă, acum le și scriu în slabe cuvinte. Am hotărât, ca în primăvara aceea să ne împușcăm cocoșii pe la Joseni, apoi, mai mult de dragul tradiției, să ne aruncăm pentru câteva zile și la Oașa, în celălalt colț al Ardealului. Ne-am întâlnit î ntâlnit în Praid, Ieronim venind din Sibiu cu  Ionel Pop, cu vestita-i vestita-i pălărie tiroleză, trenul, eu din Cluj cu mașina, vechiul și  Bucin, 1936  vrednicul meu ”Peerless”. În Praid era un popas obligatoriu, la ”Crâșma cu trei fete” fete”.. Crâșma era o clădire veche, scundă, cu acoperiș de sindrilă. Mică, încât te mirai cum putea cuprinde pe lângă camera de obște și o cameră ”pentru intelectuali”, apoi și locuința proprietarelor. Şi mai ales cum putea cuprinde pe cele trei ”fete”, stăpânele. Fiindcă acestea într-adevăr erau trei, și fete, bătrâne, ajunse la vrâsta prescurăreselor, înalte și groase, cât trei căpițe de fân. În vremea aceea pururea zâmbitoare, bucuroase de oaspeți. Ar fi socotit ofensă, dacă trecem prin Praid spre terenul nostru de vânătoare, fără fără să ne oprim la ele. Ne opream bucuroși; potriveam ca să fim cam pe vremea prânzului. Cât ai bate din palme, era așternută masa, și până ce închinam câteva păhărele de ”apă de brad”” - specialitatea casei! - meșterele vrăjeau un meniu minunat, din care nu brad lipsea papricașul de pui, apoi clătitele, unele cu brânză, altele cu dulceață de coacăze de munte. În vreme ce mâncam, cele trei fete se întreceau să ne pună la curent cu ”noutățile din Praid”, care s-au adunat de când n-am mai trecut spre munte. Îmi aduc aminte cu plăcere de aceste trei fete bătrâne, care cât 198 troglodit - om preistoric din epoca cuaternară; cuaternară; locuitor al cavernelor cavernelor

182

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

erau de mătăhăloane, se învârteau prin casă ca niște prisnele și cât erau de potcovite cu dinți falși, zâmbeau și ciripeau plăcut. Bietele, - vor fi murit de mult, fete fecioare. Am tândălit și de data aceasta vre-o două ceasuri acolo, ne-a mai mâncat alt ceas drumul mizerabil, a mai trebuit să ne oprim și la Lazăr Gagyi, paznicul nostru de sub Bogdan B ogdan cu casă lângă drum. Pe Pe când am sosit în vârful Bucinului și apoi am scăpătat oleacă până la casa noastră de vânătoare se învăluia învăluia ziua cu noaptea. Aici, descarcă pov poverile, erile, așază lucrurile, ia raport raportul ul și ține sfat cu Ion Căta, paznicul, - s-a făcut noapte. Raportul era din cale în afară de interesant. Cocoși știam noi că trebuie să fie în bătăi, și acum pe la 25 aprilie trebuie să rotească nebuni, vestea mare era însă alta. La Creanga Creanga-Albă -Albă - acolo unde Ieronim împușcase ursul lui, care la expoziția de vânătoare din Lipsca 199 (1930) a fost clasat record mondial - s-a ivit un alt urs grozav de mare. Vine la ciolanele vechi, rămase din anul trecut lângă un pătul. Acolo, la Creanga-Albă, e și bătaie de cocoși cum nu este alta. Dacă avem oleacă de noroc împușcăm și ursul. El, Căta, a și cumpărat de la niște țigani o mârțoagă de iapă, bună de hoit. O ducem acolo pe picioare, Căta o împușcă, și în două-trei zile se nădește ursul la hoitul ei. Hotăr Hotărârea ârea a fost luată îndată: mergem la Creanga-Albă. - Plecăm de dimineață, înainte de a se face ziuă, - propun eu. Ieronim, totdeauna mai energic și mai neastâmpăra neastâmpărat:t: - De ce să pierdem o dimineață la cocoși și o zi la urs? Plecăm acum. - În cap de noapte? mă îndoiesc eu. - Mare lucru! Îmbucăm ceva, avem și cal pentru poveri, până la Creanga-Albă e plai bunișor, zare de la stele încă avem. În patru ceasuri suntem acolo, mult în cinci. Prindem și bătaia de mâine dimineață. Căta a vota votatt cu Ieronim, - m-am supus. A apărut și Florica, mârțoaga, adusă de Căta în fața ușii. Jalnică arătare. Iapă albă, numai piele și oase, capul greu coborât la pământ, cu urechile pleoștite. Țiganul, înainte de a o vinde, i-a tăiat coada și coama. Semăna mai 199 Numele slavo-român slavo-român al al orașului Leipzig, n.n.

183

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

mult cu o capră bătrână, bătrână, decât cu cal. - Poate oare să meargă până la Creanga-Albă? mă îndo îndoiiii eu. - Cum să nu poată? Mai duce și cojoacele și desagii cu mâncare, - mă liniști Căta. S-a făcut noapte bună când a pornit caravana caravana noastră ca să suie muntele. În față Căta, care cunoștea poteca și pe întunerec, ducând de funie pe Florica, aceasta încărcată în spate ca un dromader dromader,, după al Ieronim, în coadă eu, îngreunați și noi cu ranițe, cu puști, cu ochiane. Hai-hai! la deal, tot la deal, întâi spre Săcuieu, apoi în dreapt dreaptaa spre Găinoasa. De la o vreme eu n-am mai știut pe unde suntem, pășeam mecanic, ca un automat în urma siluetei de umbră a lui Ieronim, timpul se scurgea fără să-mi dau seama de mersul lui. Uneori îl auzeam pe Căta: ”Grijiți că-i mărghilă200”, sau că-i buștean căzut peste potecă, sau că-i bolovan mare. Uneori se oprea Florica și gemea horcăind. - Hai bătrână, o îndemna paznicul, atâta drum mai ai să faci, că înapoi nu te vei mai osteni! Biata Florica într-adev într-adevăr ăr își pășea drumul din urmă. Slabă, chinuită și împovărată împov ărată cu atâta tărhat, tărhat, dobitoc supus omului fără milă. Şi încă dacă omul ar avea nevoie să-și scoată viața din patima ei! Dar o duceam ca să o omorâm, și apoi să omorâm altă viețuitoare. Așa, din plăcerea noastră. Mare ticăloșie! Îmi rupeam gândul, mi-l scăldam în î n iluziile vânătoarei care ne așteaptă, îl porneam să hoinărească prin dumbrava încântată a amintirilor altor aventuri vânătoreștii - el se întorcea încăpățânat și dureros la Florica. nătoreșt - Iarăși te-ai oprit, năcăjito? Haide, mai răsuflă și tu, până trag tragem em și noi câte o țigară, țigară, - grăia din nou Căta. Se oprea Florica, își atârna capul, îi auzeam răsuflarea grăbită, grăbită, la fiecare răsuflare câte o părere de gemăt. Apoi se urnea din loc cu greu, târându-și picioarele descălțate de potcoave. Va fi fost miezul nopții când am ajuns la Cabana din Dandar a prietenului nostru Romi Popescu. Era lumină, - ne-au simțit și s-au îndesat pe ușă afară vreo patru - paznici și vânători veniți la bătaia de acolo. Am întârziat la 200mărghilă - loc mlăștinos; mocirlă, baltă

184

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

povești și la vin, s-au bucurat de noi și s-au mirat că am luat în cap muntele, noaptea. Iapa noastră a rămas sub streașină, nelegată, cu povara în spate. - Măi oameni buni și fraț frații ai noștri - grăi gazda cabanei, cam vinoasă - până la Creanga-Albă Creanga-Albă mai aveți trei ceasuri, de nu mai bine. Cum să mai orbecăiți până acolo. Rămâneți și odihniți aici, vă facem loc, trageți un somn bun, și porniți când se crapă de zi. Doar nu vă gonește nimenea de la spate. Eu tare înclinam, - Ieronim dacă și-a pus ceva în cap nu-l mai puteai clăti. Nu și nu! Plecăm! - Hai Florică, babă! Plaiul apucase pe o coamă care urca domol, abea simțit de picioarele obosite. În luminisul acelui plai au căzut trei aventuri, una după alta. Într-un loc s-a oprit Căta și ne-a înștiințat, că îndată ajungem la un molid bătrân, în care are nărav să doarmă un cocoș. L-a văzut de câteva ori; cum doarme dus, te poți apropia până sub el. Chiar dacă se trezește, nu pleacă ci rămâne zgulit acolo. Am ajuns la molidul de lângă potecă, n-a trebuit să căutăm mult printre cetinile rare. rare. Spre cerul cu puzderie de stele se desena negreața nemișcată. - Împușcă-l tu, mă îndeamnă Ieronim. - Cum să împușc cocoș care nu rotește - în somn? Mai mare rușinea. - De ce să fie rușine? N-ai să mai împuști cocoș în felul acesta cât vei trăi. Arma de alice îmi era în toc, desfăcută, cartușele prin vreo raniță. Neam mișcat, am mai șopotit, au clănțănit oțelele armei până am potrivit-o pe întuneric - speram chiar că va pleca nenorocitul cocoș. De unde? Stătea nemișcat, parcă era un rotocol de vâsc prins în cetină. Am ochit pe nimerite în zarea slabă a stelelor și s-a prăbușit cocoșul. N-am avut nicio bucurie, dar am făcut-o și pe aceasta - ce să mă mai căiesc? Mi se pare că era cel mai mare și mai bătrân gotcan pe care l-am împușcat vreo dată. (L-am trimis profesorului-ornitolog Dionisie Liniția. Şi acum e în muzeul ornitologic din Timișoara, împăiat. Şi nici acolo nu a avut cinstea postumă să fie în poziție de rotit rotit.. Mai trimisesem o acvilă de stâncă. Liniția a făcut grup: acvila sfâșâind cocoșul mort. Cine trece pe acolo, poate vedea acest grup. Dar nu-și dă seama, că înfățișează două păcate ale mele: cocoșul împușcat în somn so mn și o acvilă omorâtă.)

185

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

A doua av aventur enturăă ne-a rușinat din cale afară afară.. După vre-o două culmi și alte două văi, iată că zărim pe o coastă, depărtișor, zare de lumină. ”Braconieri lângă vatra de jar!” Plan strașnic, cum să-i suprindem, cum să-i prindem. Lăsam pe Florica în potecă, ne despărțim ca să-i înconjurăm pe trei părți, ca nu cumva să ne scape, ne apropiem tiptil cu puștile gata… și ne întâlnim toți trei în jurul unei buturugi putrede care răspândea aceea lumină potolită. Căta s-a rușinat, Ieronim a suduit, eu am izbucnit în râs. Apoi am râs toți trei și am aprins câte o țigară, dar nu la focul rece al buturugii… Iapa ne-a așteptat, fără să facă un pas de unde o lăsarăm. - Hai Florici Floricico, co, amărâto! A venit Floricica ce a venit, apoi deodată, fără veste, s-a prăbușit în mijlocul potecii. A gemut una, și pe gură și prin dos, și și-a culcat capul pe pământ. Am sărit, am desfăcut de sfăcut chinga, am ferit poverile. poverile. Coastele iepei s-au s- au mai ridicat o dată, de două ori ca niște foale în răsuflare hârcăită, hârcăită, apoi s-au oprit și ele în încremenire încremenire.. - Asta am făcut-o! Gata! Biata Florica!... Cum păcatele ducem noi în spate atâta amar de povară povară până la colibă - suspinai eu. Ieronim de colo: - Le cărăm noi pe rând, oarecum, că de aici nu-i tare departe. Dar cum târim hoitul până colo la pătulul din Batca, la urs? Căta se înv învârtea ârtea în jurul leșului, îl pipăia, îl asculta pe la bot. Apoi a început a trage de urechi, a trage de coadă, a freca pe unde știa el. Am râs când l-am auzit: - Nu vă năcăjiți! Tot Florica ne duce tărhatul și va avea și ursul nadă… Şi iată minunea: iarăși i s-au înfoiat iepei coastele, iarăși a oftat oftat… … și și-a ridicat capul. Şi l-a întors în toate părțile, parcă ar fi voit să vadă și să înțeleagă pe ce lume s-a trezit, ce s-a întâmplat cu ea, pe unde a umblat? A mai frecat-o Căta, a mai îndemnat-o, a proptit-o și s-a ridicat Florica noastră în picioare. - Nu v-am spus eu că ne duce povar povara? a? se mândri Căta. Cam puțină pov povară ară a dus de aici iapa. Ne-am încărcat noi în spate cât am putut, și mai-mai și dincolo de ce am putut, și cam împletecindu-ne toți patru, pe când se zărea la răsărit ne-a învrednicit cerul să sosim la coliba din Creanga-Albă.

186

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Până să descărcăm, până să așezăm, am scăpat bătaia din dimineața aceea. S-a încins bobotaie de foc în fața colibei, ceaiul îndoit cu rom a strecurat căldura dulce în trupurile degerate și trudite, s-a pârgălit și slănină în țepele frigărilor improvizate, și ne-am cuibărit în cojoace la dormit. Îndată a început să sforăie Ieronim (după obiceiul lui), a adormit și Căta - nu-mi venea somnul. Îmi ridicam capul de pe ranița-pernă, o vedeam pe Florica în același loc, tristă, nemișcată, cu botul coborât în iarbă fără să se atingă de ea să o rupă. Părea că-și dă seama de soarta care o așteaptă. De ce să mai mănânce? Mi-a fugit gândul la anii depărtatei copilării de la Dealul Țarinei, unde era o Linda, iapă albă ca și asta, dar alintată. Nimeni nu o punea la lucru greu. În jug trăgeau trăg eau boii, lemne din pădure aduceau și caii ceilalți, ea doar doa r ca de joacă, rar, rar, câte un cărucean. Şi o alintam, și-i dădeam coji de pâine și bucăți de zahăr zahăr.. Linda de acolo era boieriță… Iar năcăjită de aici? Din mână rea în mână rea, până la țigani, până la niște oameni fără suflet care au mai și chinuit-o până aici, ca apoi să o deie ursului. Frământat, am ațipit și eu. Când ne-am răscol răscolit it din culcușurile noastre, către buna amiază, Florica, prăpădita, era tot la locul ei, statuie a suferinței. Am tăiat o scrijea 201 de pâine și i-am întins-o. întins- o. A ridicat botul, a mirosit, mirosit, a prelungit buzele și a început să ronțăie. De sub pleoapele coborâte coborâte mă priveau p riveau ochi triști, plini de durer durere. e. - Ieronime! - m-am întors către prietenul meu bun - cam cu sfială - Ieronime, tu ai hotărât din bună inimă, că dacă o fi să vină ursul la hoit, să-l împușc eu. Îți mulțumesc, dar eu aș avea o altă poftă, mai mare. Dacă va fi să vină ursul la ciolanele vechi, bine va face, iar noi vom face ceea ce trebuie. Dar să o cruțăm pe Florica, să o ducem înapoi la Bucin, dacă se va putea târî până acolo. A trebuit puțină însistență până s-a înmuiat Ieronim și a semnat și el actul de grațiere. Am înpușcat cocoși și am stat câtev câtevaa seri în zadar în pătulul fără hoit proaspăt. Florica a mai prins oleacă de curaj și a început să pască în jurul colibii. Cam pe furiș, mai scădem câte puțin din pita noastră și i-o dădeam plocon, așa cum dijmuiam la Dealul-Țarinei Dealul-Țarinei cutia de zahăr a bunichii pe seama sea ma Lindei de acolo. 201 scrijea - felie subțire

187

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

A cincea zi a sosit flăcăul năimit să aducă cal bun, care să ne ducă poverile spre casă, - și am pornit po rnit la vale. La casa de la Bucin l-am tras deoparte pe Căta înainte de a pleca spre lumea de jos. - Uite, bade Ioane, aici ai bani pentru un sac de ovă ovăz. z. De cum dă iarba bună, dumneata să lași astă sicreată de iapă să pască pe unde îi va plăcea ei și să-i dai până atunci fân, și apoi și câte o mână de ovăz. Tarniță și ham să nu-i pui în spinare, spin are, să vedem ce se va alege din ea până la toamnă când vom veni la cerbi. Așa a făcut Căta, după cum i-am poruncit. Toamna, Florica era parip202, grasă ca un pepene, și vioaie ca o șerpoaică. Şi ne-a slujit apoi un șir de ani, la căruță, la poveri în spate, cu bună credință. Până Până în toamna blăstămată din 1940, 1940, când hoardele h oardele ne-au alungat de acolo paznicii români, ne-au ne -au pârjolit cabanele și au dus în jaf și pe Florica. …S-a mutat din lume Ieronim, s-a mutat și Ion Căta. Va fi pierit de sigur și Florica, și ursul de la Creanga-Albă, Creanga-Albă, de bătrânețe. Nu va mai fi nici urmă de coliba de acolo, decât în amintirea mea, a celui de atunci care mai stărui pe aici.

3

202 parip - cal tânăr tână r, sprinten și frumos (pentru călărie)

188

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Cabana din Căzile (Munții Sebeșului)  În terenul nostru de vânătoar vânătoaree din munții Sebeșului, teren întins pe tot bazinul de sus al râului, de vreo 70.000 hectare, întinderea mare era împestrițată cu o serie de cabane. În cele mai multe își av avea ea locuință paznic. Tocmai la intrarea în teren, lângă drumul Şugag-Novaci, ceva mai în deal de Valea Bistrei, era cabana de la Tău, unde stăpânea paznicul Lois Budin, om strașnic, portar bun, pe lângă că era vânător fără pereche. Sus, pe Valea Bistrei, la Jold, păzea în cabană bună Ghibescu, și mai sus în colonia părăsită a Bistrei străjuia străjuia Drașovean, cel lung de un stânjen, poemnit și de Sadoveanu; apoi era Muncelul-mic, apoi Gotul unde era locul lui Badea Toma Orășanu, Prigoana, Coman, Oașa mică, Tărt Tărtărău, ărău, Curpăt, Căzile - fără să socot între cabane așezarea noastră de temelie, casele de vânătoare mari de la Braniștea-Domnului, de la întâlnirea Frumoasei cu Sălanele. Terenul era mare, cu locuri îndepărtate de la Braniște, - la cocoși și la cerbi se adunau vânători care trebuiau împrăstiați fiecare în apropierea vânatului vânatului - paznicii trebuiau să locuiască în teren, așa că aceste cabane nu erau un lux, ci o trebuință. La unele noptam mai rar, fiind sau apropiate de Braniște, sau ușor accesibile de aici, cele două de lângă râu, chiar și cu mașina. Celelalte ne-au găzduit deseori, zile și nopți, multe - și am trăit în ele ”vraja cabanei”. Între cele de frunte, era cabana de la Căzile. Ajungeam la ea aproape totdeauna venind de la Braniște. De la Podul Bolovanului Bolovanu lui până la opustul 203 Oașa-mare călcam vre-o trei kilometri. De aici, prin strâmtori la vale, îndată se împletea în vuietul râului vuietul părăului care cobora în cascade de pe Hurdubeu. Pierea, mai călcam doi-trei kilometri și se deschidea padina de la Gura Cibanului, râușor care își adună apele de pe la muntele Foltea. Foltea. Cibanul, înainte de a se vărsa în râu, cam la doi kilometri de la gura lui, e încătușat cu opust vechi, sub care se adâncește o zănoagă 204 care ținea păstrăvii păstrăvii cei mai mari de pe toate apele de pe aici. Când urcam la Căzile, nu înaintam până la opust. Îndată, acolo unde se încuia valea și pădurea pe apa Cibanului, deasupra padinei, pornea în stânga plai, de picior și de călărie. 203 opust - stăvilar, stăvilar, baraj, zăgaz (rudimentar) 204 zănoagă - ochi larg și adânc de apă format pe cursul unui râu, mai jos de un stăvilar

189

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Coasta e înaltă și pră prăvălit vălităă în pantă aspră, poteca suie cu greu peretele, frântă în nenumărate coturi coturi iuți. Cuiele bocancilor scrâșnesc în piatră, p iatră, toiagul e sprijin de folos, - bună inimă trebuie să aibă cel ce urcă într-un răsuflet, fără fără popasuri, vreme de vre-un ceas și jumătate, până se domolește locul iar pasul se întinde mai ușor în urcuș lin. Puțin are să țină acest urcuș ușor. Printre trunchii molizilor mijește lumină de culme, și apoi - vrei, nu vrei - trebuie să te oprești, chiar și dacă ai urcat de o sută de ori până aici. Fiindcă din marginea pădurii ți se deschide deodată o mândrenie de poiană, frumoasă cum abia îți aduci aminte să fi văzut alta. Ea îți râde, fie că e scăldată în soare, fie că e poleită cu argintul brumei, albește în zăpadă sau joacă deasupra ei nuanțele de albastru și vioriu ale unei pâcle străvezii. străvezii. Şi îi râzi și tu, din tot sufletul, ca unei ciobănițe, care te primește bucuroasă în ușa stânii. De aici, dinspre Ciban, de de unde te-ai ivit, vezi poiana întinzându-se lungă pe spinarea spin area muntelui, pădurea pădurea care o îmbrățișează pe clinul de dincolo e scăpătată peste cealaltă cealaltă culme, peste care se zăresc în depărtare spinări de molidiș de cătră Bistra. În dreapta ta poiana se îngustează, pădurea parcă face poartă deasupra unei cărărui care se întinde îngustă și abea desenată în lungul poienii, pe iarba subțire. Îți alunecă privirea pe această cărare, cărare, spre miază-noapte, spre stânga ta, și alt zâmbet ți se furișează pe buze și în ochi: ai văzut cabana și printre șindrilele acoperișului se strecoară părere de fum. Aceasta înseamnă că Ion Fățan, paznicul, e acasă și nu va trebui să te întinzi și să pipăiești după cheie sub streașină, deasupra bârnei a treia din dreapta ușii. Dar Fățan, cu urechile lui de veveriță veveriță te-a simțit, și iată-l că vine fuga, în capul gol, numai în cămașă, ca să-ți spună o vorbă bună și să-ți ajute la poveri. Cabana de la Căzile n-am ridicat-o noi. E bătrână, a văzut alte rânduri de oameni și de vânători, din vechime. Demult era aici canton de pădurar, apoi cabana a fost părăsită. După ce am arendat dreptul de vânătoare din munții aceștia am pus acoperiș, uși, ferestre, am mușchiat din nou între bârnele pereților, am adus ceea ce era de trebuință prin casă. Paznicii care s-au perindat aici au pus mâna pe rând. Așa că, veche, slobozită într-o parte cam pe o rână, cabana adăpostea bine, iarna ținea căldura, vara parcă se încuiba în ea răcoare din văile muntelui. Peste pragul înalt intrai într-o cămăruță mai mică. Asta era a lui Fățan, cu sobă de gătit, cu păcel bun, cu polițe și cu colțare și dulap, în care Fățan își ținea în mare rânduială boclucurile casei. O ușă în 190

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

stânga îți deschidea încăperea vânătorilor. Aceasta era largă și aranjată deosebit de îngrijit. Avea două paturi de fier, cu saltele umplute cu fân mărunt, cu perini și cu țoale de lână. Avea Avea masă sub fereasta fereasta pe care vedeai de-a lungul poienii, și scaune. Chiar și două fotolii avea. avea. Adevărat Adevărat că toate acestea erau ieșite din bărdițele și cuțitoaiele paznicilor, adevărat, că uneori câte un cui afurisit te mai prindea de pantaloni, iar dacă te așezai la vorbă mai lungă trebuia să pui sub tine pelerina împăturată. Dar aceste mobile rudimentare îmbrăcau camera și o făceau dormitor, dormitor, sufragerie și salon, la un loc, mai prietenos decât oricare apartament bogat din oraș. O ușiță mică ducea în cămară. Aici erau îngrămădite uneltele slujbei, capcanele, vârzobii, apoi cele ale dogăritului, fiindcă Fățan era mare meșter de cofe, bote, donițe și ciubere. Mai ales iarna în seriile lungi meșterea și apoi trăgea folos și de acolo. Nu lipsea din această cămăruță bărbința 205 de brânză, altfel de brânză b rânză atârna în burdufele animate în grindă, alăturea de slănini și osânzi făcute ghem și legate în rețea de sfoară. Până în vară avea Fățan atârnate șunci de mistreți afumate frumos și ciubăr îndesat cu sloi de cerb. Dintre toți paznicii, Fățan pare că era cel mai gospodar, cu toate că, după cum poate că voi arăta mai la vale, el se cârmuia singur. Făcea ce făcea, și primăvara suia în muntele lui doi godaci și căra pe seama lor cucuruz tocmai din Sebeș - iarna junghia doi dolofani. Toamna își împușca grăsanul de mistreț, carne de cerb pentru sloi cădea destulă din ce împușcau vânătorii; băcițele de la stâni lui îi alegeau brânza ceea mai grasă, brânză dinspre toamnă. În cămară era și lădoiul cu făină de mălai. Aici la răcoare mălaiul nu se încingea. Poate mai ajuta și mijlocul pe care îl întrebuințau cu succes muntenii care trebuiau să se aprovizioneze cu mălai pentru o iarnă întreagă: îngropau în făină fiere vechi, ce erau – fier de plug, piroane, coasă ruptă… La căzile nu mureai de foame, chiar dacă merg mergeai eai cu ranița goală. Această din urmă cămăruță își av avea ea taina ei. Nu știu care dintre paznicii care s-au perindat aici a născocit un lucru tare cuminte și viclean, învățat, mi se pare de la viezure, marele arhitect. Omul din bârlogul lui pierdut în singurătățile muntelui are nevoie și de o ieșire de taină. De ce să știe braconierul când pleacă de acasă paznicul, pândindu-l de undeva când iasă pe ușă sau găsindu-i urma pe bruma potecii? Se poate nimeri și oaspe nepoftit, 205 berbință - vas de lemn (de brad) făcut din doage, pentru păstrarea laptelui și a brânzei

191

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

poate să fie și primejdie de jandarmi în patrulare, care scotocesc și ispitesc și pe unde nu-i la îndemnă să o facă. Ascunsă sub o masă bătută în pociumbi, era era tăiată în peretele dinspre miază-noapte al cămării o ușiță, numai cât ușa cotețului. Te puteai strecura coborându-te în brânci. Afară în fața ei grămadă de trunchi și de uscături, pe lângă care abia te puteai preling p relingee alăturea de perete, iar pădurea neagră era la un pas. Când era pricină puteai ieși și intra pe furiș, nici pasărea cerului nu te simțea. Minunată întocmire, de care împreună cu Ieronim, m-am folosit o dată și eu într-o anumită împrejurare. (Dar aceasta-i altă poveste!). Spre poiană, sub streașina larg largă, ă, cabana av avea ea prispă clădită din lespezi de piatră. Soarele bătea în ea, și mai ales primăvara la cocoși și toamna la cerbi, când el era zgârcit cu căldura, stăteam ore întregi în mângâierea lui ușoară. Câteodată, întârziat întârziat de la partida de dimineață, scoteam cojoace și ne întindeam la somn dulce, cu spatele lipit de bârnele încălzite. Nu mă săturam nici de priveliștea pe care o aveam de pe prispă. Ochii fugeau peste verdele poienii lungi, pe care îl făcea și mai fraged și mai deschis sumbrul molizilor care îl îmbrățișau. Toamna Toamna sclipeau o vreme nestematele ne stematele brumei, călătoreau peste poiană corăbiile leneșe ale funigeilor. Pâlcușoare de brândușe păreau pulbere picurată din vioriul cerului. Primăvara se arătau florile albe-verziu de lușcă, ici-colo câte o păpădie galbenă grăbită. Peste siluetele molizilor de margine se zăreau, tot mai estompate de pâcla ușoară ușo ară a depărtărilor, depărtărilor, părți de munte, înspre Cindrel și Foltea. Mugetul cerbilor ne ținea pe prispă uneori până noaptea târziu. De Mugetul aici se auzeau bine și cei de pe Hurdubeu, străbătându-le glasurile peste valea adâncă a Cibanului. Se auzeau și cei dinspre Oașa și Bistra ca în surdină, - urcau bucinări și dinspre râu, și ne pomeneam cu răget de aici de aproape, până pe la marginea poienii. Orhestra de aici nu avea atâția artiști ca cele de la Sovata și de la Joseni - cerbii de aici nu ajunseseră la mulțimea de acolo - în schimb puteam urmării mai bine mugetele, unul de unul, ghicind ușor potecile și gândurile trubadurilor. Mai ales primăvara, când în poiană dădea mai întâi colțul ierbii noi și dulci, veneau pâlcuri de ciute cum se însera, parcă știau că le suntem prieteni. Pășteau în văzul nostru, liniștite. Neuitat mi-a rămas tabloul dintr-o noapte de aprilie, când poiana era scăladă în lună plină. Au 192

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

ieșit vre-o cinci ciute, s-au împrăștiat prin poiană. Păreau vărsate cu pulbere de argint, cum cădea lumina de lună pe luciul blănilor. Numai din vreme în vreme își ridica una capul și rămânea câteva clipe privind și ascultând spre noi, apoi îndată cobora botul. La căzile am auzit în toamna anului 194 19466 cel de pe urmă cerb mugind. De atunci nu mi-a mai fost dat să mă încânt de orga muntelui. Necazuri m-au împiedecat să urc la cerbi atunci când obișnuiam, adecă prin 20-23 septemvrie. Am rezistat cu greu poruncii de ducă - adevărată poruncă înrădăcinată în ritmul vieții mele, ca aceea a păsărilor călătoare, călătoare, când le vine vremea plecării. Apoi nu m-am mai putut împotrivi. Era deja spre mijlocul lui octomvrie, mugetull va fi trecut. Dar nu doream să împușc cerb mugetu cerb,, nu doream să vânez; îmi era dor de muntele în toamnă, cu toate ale lui. Şi așa, am urcat la Căzile, și așa am stat acolo în sihăstrie o săptămână. Era E ra poate și o presimțire - trebuia să-mi iau rămas bun de la locuri dragi pe care nu aveam să le mai văd. Trebuia să mai băciuiesc o dată cu Ieronim în singurătăți, singurătăți, înainte de a ne despărți pentru totdeauna. Câte un cerb mai cânta leneș și obosit. Diminețile hoinăream până spre Bistra, până spre Cindrel. Spre înserat eu mergeam singur și rămâneam până în noapte n oapte într-un loc care îmi era mai aproape de inimă decât toate celelalte. Din dosul casei, înspre nord, pornea o potecă bună, care puțin rămânea în livadă și se înfunda în urcușul pădurii, pe coasta dinspre răsărit. Abia aveam av eam de mers o jumătate de ceas până se făcea o căruie, înspre dreapta. Scăpăta puțin și mă ducea la un țugui de stâncă împrejmuită de brăduștei tineri. Aici, ca într-o lojă de teatru era alcătuită o bancă bună. În față scăpăta coasta până în adânc de vale, dincolo se ridica spre altă culme înaltă, îmbrăcată în molidiș bătrân. Poienițe Poienițe și luminișuri mici deschideau de schideau ochiuri în sumbrul codrului. De departe, ca un murmur străbătea până acolo frământarea râului Sebeșului. Ciocănitoarea neagră punea uneori în tăcere și tristețea țipetului ei, pâlcușoare de sturzi de iarnă veneau și zăboveau scârțâindu-și glasurile în molizii cu coceni copți. Stoluri de păsărele, pe care nu le puteam recunoaște recunoaște,, treceau grăbite spre țări îndepărtate. Muntele întreg parcă îmi zâmbea mie în melancolia toamnei, și trist îi zâmbeam și eu. Treceau ceasurile legănând 193

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

gândurile. Câte un muget de cerb trezea amintiri și în locul iluziilor de altă dată strecura strecura în suflet picătura amară a renunțării. Se trezeau pe rând stelele, huhuia buha și încă nu mă înduram să mă despărțesc. Într-o asemenea seară a cântat duios un cerb pe culmea din față, apoi a coborât în vale, l-am văzut într-o poieniță, a urcat coasta de sub mine. Ca și când ar fi făcut-o dinadins, s-a oprit pe un grui din stânga mea, aproape, și mi-a cântat doină do ină trăgănată 206, de rămas bun. Încet, ca un suspin, s-a pierdut în tăcere cel de pe urmă acord. I-am mai auzit pașii suind coasta, apoi nu i-am mai auzit nici pe aceștia. ”Mai suna-vei dulce corn Pentru mine vreo dată?”  În cele trei zile cât am mai stat la Căzile, nu mi-a mai cântat și nici de atunci până azi. ”Vreo dată?”… Niciodată! Imaginea și amintirea Căzilelor e legată de Ion Fățan, paznicul de acolo. Câteva cuvinte despre el. Într-o var vară, ă, sosind la așezarea noastră de la Braniște, Ieronim Stoichiția care mă așteapta acolo, mi-a înfățișat un paznic nou, n ou, pe care îl angajase. - Îl cunoști? mă întrebă. Am cerceta cercetatt din ochi prelung omul mărunțel din fața mea și nu mă puteam lămuri. - Îl cunosc și nu-l cunosc. Aș zice că e Badea Toma Orășanu, întinerit prin vreo vrajă vrajă a lui cu vreo treizeci de ani... - N-ai greșit prea mult: e feciorul lui Badea Toma, dar pe el îl cheamă Ion Fățan. Aidoma Badea Toma, întinerit. Şi la statur staturăă și la față, și cum își purta capul cam dat spre spate, și apoi, când a grăit, am văzut că îi samănă și la vorbă. I-am strâns mâna și i-am urat să fie vrednic ca bătrânul. După nume am bănuit eu că e o pricină cu filiațiunea aceasta. Când am rămas singuri, Ieronim a lămurit, fiindcă știam că bătrânul avea după lege un singur fecior, un alt Ion,  jogărar  jogăr ar.. Aceasta Aceasta însă nu sămăna la făptur făpturăă cu tatăl-său, tatăl-său, așa cum sămăna Fățan, Fățan, copil din dragoste fugară de flăcău. Pe acest copil al dragostei Toma l-a ocrotit 206 tărăgănat - (despre o melodie) cu note sau modulații prelungite; (despre voce, vorbire) vorbire) rar și prelungit; domol

194

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

și l-a înzestra înze strat,t, atât cât îi îngăduia sărăcia și zgripțoroaica lui de muiere, - și asta nu era prea mult. În năcaz și în vai a crescut Ion Fățan și când a ajuns la vârstă s-a scârbit de atâta mizerie și și-a găsit femeie, o vădană bogată, care îi putea fi mamă. Apoi s-a căit rău. Baba ținea cu dinții la averea averea ei, o palmă de loc n-a voit să pună pe numele bărbatului. Fățan era în avere străină, nu stăpân. A lăsat casa de piatră din sat și averea, averea, și a scăpat aici în munte. Aici doar n-are n- are să vină după el pacostea! A venit, și Fățan a alungat-o. A venit iarăși și a luat bâta la ea. Când s-a s- a ivit la cabana de la Căzile a treia oară, în alt an, a găsit la Fățan Fățan nevastă tânără și frumoasă, pe Ileana din Loman. - Domnule doctor - mi se plângea omul de multe ori - nu găsești dumneata vreun paragraf prin cartea legii, să mă pot descăța de boala asta de bătrână? Nu găseam, fiindcă ori ce făcea Fățan, ”boala ”boala”” nu voia să se despartă de el și pricini p ricini legale bărbatul nu putea înfățișa. A stat Ileana din Loman la Căzile o vară și o iarnă în nădejdea divorțului și a căsătoriei, apoi i-au venit părinții și au dus-o, dus- o, dacă au văzut că nu-i chip. Şi așa a rămas Ion Fățan cu două muieri și totuși stingher, sihăstrit în cabana de la Căzile. Dar de atunci poate va fi murit baba, baba, sau își va fi găsit alt dornic de avere, av ere, și popa din Sugag va fi pus cununi pe capetele lui Ion și a Ilenei. Nu știu. Şi nu știu ce va fi pe la Căzile. În mintea mea stăruie imaginea veche, cu oamenii vechi.

3

195

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Coliba lui Moș-Toma Urcând pe drumul alătur Urcând alăturat at Râului Sebeșului prin strâm strâmtorile torile din sus de Şugag, se face ca o prev p revestire estire padina unde se varsă Bistra, Bistra, apoi îndată, în dată, parcă se feresc în lături coamele și îmbrățișează larg o deschidere prin care râul se domolește în albie largă, peste care aleargă în vălurele dantelate. Aici, la Tău, e straja dintâi a terenului, paznicul Lois Budin, stranșnicul. Dacă se întâmpla să fie acasă, auzea mașina, și venea de grabă să ne deie știrile, ce și cum mai e cu jivinele noastre. Are să urce și el peste câteva zile la așezarea noastră de tete melie de la Braniște și atunci ne va spune toate ca de-amănuntul, de -amănuntul, - acum doar două-trei cuvinte, cuvinte, fiindcă suntem pe cale. Se bucura și el și noi, ca toți paznicii noștri - însă nici un zâmbet nu-i lumina față încruntată. încruntată. Nu l-am văzut pe Lois zâmbind niciodată. Parcă nici nu s-ar fi potrivit zâmbet sub părul crescut sălbatic, sub sprâncenele și mustățile țepoase, în obrazul peste care trecea dunga lungă a unei rane vechi, despre a cărei origine nu vorbea nicicând Lois. De cuțit era asta rană, se cunoștea bine că e de cuțit, - dar până azi nu știu dacă era dintr-o bătaie din tinerețe pentru vreo fată, sau din crâșmă, sau din vreo întâlnire cu braconieri. Oricum, sunt sigur, că Lois n-a rămas dator. - Oare Badea-T Badea-Toma oma va fi pe acasă? Il întrebam uneori, atunci când ne stătea gândul să urcăm la Gotu. - Mare minune ar fi să-l găsiți acasă. Îl știți că n-are stare, cât e de bătrân, umblă prin revir toată ziua. Dar cheia-i sub lespedea pragului, - o găsiți. Oare să vin, ca să vă ajut la bogaje? - Nu mai veni, Lois. Le cărăm noi, de câte av avem em trebuință. Pe urmă, încărcați cu pov poveri, eri, ne părea rău că l-am lăsat pe Lois să-și vadă de trebile lui. Adică de câte un furieș care dă cu prostovolul, de un râs care a sfâșiat de curând, de dâra vreunui căprior bun, pe care trebuia numaidecât să-l împuște domnul Ieronim sau domnul Ionel. Deasupra lărgimii de la Tău se închid deodată porțile muntelui și doar dacă o portiță o lasă deschisă. Râul izbucnește prin ea mânios de atâtea chingi, și se bucură domolindu-se oleacă, înainte de a se lupta apoi cu strâmtorile din

196

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

 jos de Tău. De aici, până sus la stăvilarul de la Oașa, vreo vreo 20 kilometri, apa râului se frământă între între maluri înguste. Drumul își î și pipăie locșor între prăpastie și piept de munte, sărind peste poduri nenumărate de pe un mal pe celălalt. Abia înaintăm vre-un sfert de ceas și am ajuns la casa pădurarului de la Gâlceag. Nu știu cine a ales acest loc de casă. Soarele numai în crucea amiezii se poate strecura până la ea. Omul din casă, ori în cătrău ar fi să-și să- și facă runda de serviciu, trebuie să urce ca pe scara cerului. Cel care ca re a plănuit-o - tare de mult, fiindcă e din vechime - va fi fost un om care prețuia mai mult frumuseța decât partea practică a lucrurilor. Într-adevăr, căsuța de la Gâlceag impresionează pe cel ce are aplecare spre romantism. Tipică de munte, cu bârne netencuite, cu cerdac înalt subt steașina largă, stă pitită pe malul stâng al râului învolburat. Tocmai pe la spatele ei se ridică deodată pisc de munte îmbrăcat în pădure neagră, pisc înalt până în zarea boltei. Din înălțime în ălțime se prăbușește pe lângă casă părăul Gâlceagului. Gâlceagului. Numai cascade, numai spumă ca zăpada, stând să întreacă în vâjâi vâjâitt clocotul Râului. Când am urcat pentru prima dată spre acești munți, care mi-au devenit cei mai dragi dintre toți, am poposit de amiaz la Sebeș. Era acolo un restaurant vechi, îi spunea ”Unterwalder” ”Unterwalder”. Mi s-a oprit privirea și apoi a stăruit mult asupra unui tablou atârnat în loc de cinste. Pictură naivă, asemenea litografiilitografiilor care înfățișează colțuri sălbatice din munții Elveției. - E casa de la Gâlceag, m-a lămurit mentorul meu, și bunul prieten de mai târziu, înginerul Pavel Jánosi. Trecem pe acolo… Abia am aștepta așteptatt să văd ceea ce nu-mi venea să cred că este aievea. Apoi am recunoscut, îndată ce căruța care ne ducea a cârmit după al nu știu câtelea cot. De atunci, de câte ori am suit spre așezarea noastră de la Braniște mai târziu în gâfâitul mașinei obosite - m-am oprit impresionat de frumusețea sălbatică a locului acestuia. După ani, în locul bătrânului ”Unterwalder” am aflat restaurant nou, modern, rece, despuiat de atmosfera patriarhală adusă din vremi tare vechi. Pe perete nu mai era nici tabloul Gâlceagului. Noul stăpân îl va fi socotit nevrednic să stea între oglinzi și portretele marilor zilei. Am întrebat ce se va fi ales cu el - voiam să-l cumpăr, să-l duc sus la casa mea de la Izvorul-de-argint. Izvorul -de-argint. N-am dat de el - îl vor fi aruncat la gunoi.

197

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Acel tablou nu putea să înfățișeze cev cevaa ce ținea de farmecul locului. Cum cotea mașina și trecea peste podul care hodorogea alarmant din podele slabe, apărea în pridvor femeia pădurarului. Mărunțică, din an în an tot mai bătrână și mai mărunțică, dar cu aceeași ochi albaștri zâmbitori și cu aceleași vorbe bune. Bătea din pălmi ca de mirar miraree mare, striga la câinele care ne dădea târcoale lătrând, și cobora treptele. - Bine că v-a adus Dumnezeu domnii mei dragi… De când n-ați mai fost pe aceste locuri uitate?... Mai de un an….. și încă nici acum nu l-ați nimerit pe Ion, moșul meu, acasă. Tot în slujbă și în slujbă… Tare rău are să-i pară… Îi tot cânt să se lase de pădurărit că-i bătrân ca muntele, dar ba și ba, că aici vrea să moară, unde am trăit… Câți ani sunt de când ne-am mutat aici?.. Stai să văd: aici l-am născut pe Toderică, îl știți dumneavoastră, treceți pe lângă casa lui din Mărtinia, casa cu trei ferestre, ferestre, casă de piatră… Nu-l știți?... Cum se poate?... și primar a fost - trebuie să-l știți, dar tocmai nu vă vine în minte… Acum el e de vreo patruzeci de ani și are copii flăcăi și fecioare de măritat… Dar ce tot dau eu din melița asta?... Iacă fac loc sub șopron pentru mașină iar dumneavoastră veți intra și veți hodini oleacă la noi… Nu se poate să nu intrați, ferească Dumnezeu!... Numai olecuță, tocmai ca să nu ne duceți somnul… Aveți Aveți vreme, aveți! Într-un ceas bun sunteți la Toma, că știu că la el nizuiți… Țiba Bălan! Doar ăștia sunt domnii noștri dragi… Şi tititi și tatata din gura de după colțurile broboadei. De formă, așa după cum se cuvine, ne împotriv împotriveam eam noi să o mai încurcăm intrând în casă, însă popasul acesta era nelipsit din progr programul amul nostru, când mergeam la coliba lui Moș-Toma. Cât ai clipi din ochi era pusă fața de masă și strachina cu brânză și pâinea. -Să iertați că pita-i cam veche. Să fi știut că veniți… Dar până gustați sparg niște ouă și vă fac o păpăradă… Își cerea iertare că nu ne poate omeni și cu un păhar de vinars sau de vin. Dar mi se pare că în aceasta era și oleacă de șiretenie; lelea Vironica bine știa, că am scris în tipicul acestei ceremonii să scoatem din raniță două sticle pântecoase, una cu vinars din Bădăcin, alta cu vin de la Țălna, anume aduse pe seama celor din căsuța de la Gura Gâlceagului. De astea are să se bucure ”dumnealui pădurarul” ca și de pachetele de tăbac pe care le-am așezat fără

198

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

vorbe pe scândura blidarului. S-a făcut că se miră că n-am uitat nici de data aceasta coșulețul cu bomboane pistrițe și care de care ca re cu gust mai bun. - Vai, ați cheltuit și pentru baba să-și mai îndulcească gura asta știrbă… Adună ”dumnealui” alune, dar cine le poate roade? Şoarecii și veverițele… Iată minune: s-au învățat veverițele la sacul cu alune din pod… Şi iarăși tititi și tatata, și prâsnel prin casă și indemn la bucate, și iertăciuni ”că aici numai tocmai ce se găsește la om pădureț, nu ca la oraș oraș”” și supărarea cuvenită când am înfulicat ranițele și puștile de pornire spre Gotu. Când ne-om coborâ, peste patru zile, numaidecât să potrivim pe la amiaza bună. Are să-l țină acasă și pe ”dumnealui” ”dumnealui”,, dar înainte îl va pune să prindă niște păstrăvi. tră vi. Ştie ea, baba, că ne place cum îi î i prepară, tăvăliți tăvăliți în mălai și copți în tigaie tigaie cu unt praspăt. Şi va face și niște scoverzi cu brânză… În colțul din dreapt dreaptaa al ogrăzii înguste e gura potecii spre Gotu. Are portiță tainică: dacă n-o știi treci pe lângă ea fără să o vezi nici de la doi pași. Acolo-i un fag înalt și gros, în fața lui o tufă mare de soc. Poteca Poteca începe tocmai la spatele acestei tufe, care o acoperă de văzul oamenilor, iar mai sus e pierdută în pădure mare. Badea Toma a potrivit-o așa, când a dres plaiul vechi și neumblat. Portița o știu cei ce trebuie să o știe, cei ce au treabă la Cabana din Gotu - alții nu. Altfel n-ar mai avea pace nici Toma și nici jivinele pe care le străjuiește. De cum mijește primăvara până la zăpada mare, trec pe drum la deal și la vale cete de turiști. Cum ar da cu ochii de gura potecii, cum le-ar trăsni prin cap să urce pe acolo spre Coman, spre Prigoana sau spre Şurian. Dacă ar merge și s-ar purta omenește, ca cei ai muntelui, n-ar fi nicio pricină. Pe unde trec ei însă, parcă trece alai de nuntă. Cântă, chiuie cât le ține gâtlejul, mai slobod și din piștoale. pi ștoale. Fac Fac foc unde nu trebuie, și îl lasă cu tăciunii aprinși. Când văd vreo sălbătăciune le place să o sperie. Oameni de la oraș, care nu cunosc rânduiala bună a muntelui și îl iau în î n râs pe Toma Toma când vrea să-i potolească și să-i povățuiască. povățuiască. Nu se potrivesc în sălbătăcia muntelui multe dintre obiceiurule civilizației orășenești! o rășenești! La spatele portiții noastre îndată începe urcușul greu pe pieptul muntelui. Poteca se frânge în coturi aspre, în dreapta, în stânga, în dreapta, în stânga, - treizeci și șapte. Le număr de câte ori le calc - așa știu cât mai am să fac,

199

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

până răzbesc deasupra. Mai este un îndreptar: vâjâitul râului. râului. E tot mai încet, e tot mai sorbit de pădurea de sub noi. Când va fi doar do ar un murmur monoton nu vom mai avea avea mult. Şi mai este cam pe la mijlocul suișului încă un semn. Acolo își scoate la iveală capul o stâncă de sub pământ. Tocmai atât cât îți face bancă de odihnă. Nu ne alungă nimeni de la spate și nici coliba lui Badea-Toma Badea-Toma nu se mișcă de la locul ei: ceasornicul, acest tiran al vieții de la oraș aici și-a pierdut toată puterea și răutatea. Loc de popas. Umerii se bucură scăpați de curelele ranițelor ranițel or,, se șterg ștergee încet broboada de sudoare de pe frunte, inima își potolește goana. Iar ochii și sufletul se încântă. Pădurea de fag e încă stăpână la înalțimea aceasta. Rari molizi au coborât din împărăția lor de sus ca să-și înfigă rădăcinile dincoace de hotar – ca niște iscoade în țară străină. Fagii Fagii străvechi străvechi își înalță colonele văruite până sus, ca să susțină bolta clădită în linii gotice. Nici într-o altă pădure ca în aceea de fag bătrân, n-ai impresia că te găsești într-un imens templu al naturii. Nici o altă pădure, ca aceea de fag bătrân nu-ți poruncește să nu-i tulburi pacea și tăcerea, să nu-i răscolești cu pași profani covorul de jos, în care îi dorm frumusețile altor ani. Materialist, necredincios, cinic de ai fi, ți se strecoară în gândul împietrit ca un tremur străin, necunoscut, prinde putere, te încălzește, te rupe de materie, te înalță încet și nesimțit deasupra boltei verzi de sus, deasupra de asupra celei albastre care mijește printre crengi, - parcă te împrăștie și te pulverizează făcându-te una cu toate; parte a puterii dinainte de alfa și dincolo de omega. Impresia de maiestate rece și sumbră pe care ți-o dă în primele clipe pădurea de fag, se topește ca în căldura unei îmbrățișări de mamă, care te leagănă pe încetul în pacea credinței. Timpul se oprește din goana lui, parcă auzi răsuflarea pământului, imnul pe care îl întonează aștri - parcă simți atingându-te și mângâindu-te o mână, care le cuprinde pe toate: mâna Domnului. Şi trupul trudit și sufletul vrăjit se rupe cu greu din odihna jelțului de piatră de la mijlocul urcușului spre Gotu. Mai sunt încă vreo șaptesprezece cârjoaie de călcat, - apoi numai vreo zece, - fagii s-au rărit, molizii străvechi au cucerit locul, și de acum își încheie ei deasupra capetelor noastre cetinile negre. Parcă s-a domolit coasta muntelui; între ultimele cotituri cărarea în-

200

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

drăznește să o ieie pe alocurea și de-a dreptul la deal, - frânturi de lumină împung printre trunchiuri umbra de sub cetini. Apoi, deodată, râde în soare poienița. Câțiva molizi cu crengile până la pământ își ridică sulițele piramidelor spre slava cerului, împrăștiați prin iezărul de lumină cuprins între pereții codrului încheiat. Între doi uriași cu plete înălbite de fuioarele bărbii-bradului, stă pitită Coliba lui Moș-Toma. Meșterul din bardă care a plănuit-o și a ridicat-o într-un an neștiut,  Paznicul de vânătoare, Toma Orășan ni se pare că a avut darul să vadă prin ferestruia vremii, cele ce aveau să vină. Altfel n-ar fi croit-o tocmai după statul lui Badea-Toma, Badea-Toma, căruia i-a fost scris să macine în ea atâta salbă de ani. Dacă nu aș ști, că aici e așezarea paznicului nostru - ivindu-mă deodată, în fața ei, aș fi jurat că am ajuns la casa Babei-Hârca și aș fi căutat să văd cotețul în care zgripțoroaica a pus la îngrășa îngrășatt pe Hänsel și pe Grettel. În taina pădurii, mică și zgulită, parcă-i făcută aievea din turtă-dulce. Bârnele-s roșcat-cafenii ca turta de miere; ușa și ferestrele sunt din marțipan, acoperișul e întins din peltea de gutui, presărat nu cu mușchi ci cu pupi de dalauzi 207; prispa e clădită din plăci de halva. Şi uneltele parcă-s din asemenea bunătăți: cociorva 208, cleștele, vătraiul vătraiul și vârzobii, - unelte aninate sub streșină, nefolositoare în timp de vară. Însă pe ușă nu iasă babă cu nas de fier și cu dinți de oțel, ci ne întâmpină Badea-Toma, în cap cu clopul lui verde de vânător, peste mijloc încins cu șerpar deasupra cămășii albe. Iar în zâmbetul și în î n vorba lui dulce nu-i viclenie ci suflet curat curat.. 207 dalauzi - prăjitură cu mac, specifică bucătăriei armenești 208 cociorvă cociorvă - lopată mică de lemn în formă de triunghi sau de semicerc, cu coadă lungă, pentru scos jarul sau cenușa din cuptorul țărănesc de copt pâine

201

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

La căsuța din Gotu urcam cam de trei ori pe an. Primăv Primăvara ara în bătaia cocoșilor - dar atunci doar poposeam o oră, două, grăbindu-ne spre Coman, - vara, când alergau căpriorii îndrăgostiți și voiam să ciupim din cei pe care îi păzea Badea-Toma - și apoi în zilele toamnei aurii, când cocoșeii de ieruncă răspundea chemărilor noastre viclene din fluericea făcută din os de iepure. Mai ales aceste zile de toamnă aveau aveau dulceață aleasă. Din întreg teritoriul nostru de vânătoare, aici, în jurul Gotului, erau mai multe ierunci. Era și brad și fag și tufărie de alun, așa cum le place lor. Plăcerea noastră cerea puține jertfe. Vânătoarea la ierunci e un joc ușor, un exercițiu de florete mânuite isteț de cei doi protagoniști. Rar se învrâstează câte o tușă în salba de atacuri, apărări cuprinse în melodia simpla și arginție a duetelor dintre vânător și pasăre. Peripețiile nu sunt zguduitoare, succesele nu-s răsunătoar răsunătoare, e, vânătorul păcălit de un cocoșel mai isteț decât el are pe buze zâmbet și nici o picătură de fiere. Pădurea toamnei cu izbucnirea ei de culori ale rămasului-bun e o încântare a ochilor. Partidele de vânătoare sunt scurte sau lungi, după cum tocmai te tragee inima, - umblarea e ușoară, fără oboseli mari, cabana e aproape, prietenii trag

Coliba lui Toma Orășanu de la Gotu, 1933 

202

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

se strâng bucuroși și petrec bucuroși la ea. Badea-Toma e gazda casei, care le rânduiește toate cum e mai bine și încetul cu încetul se obișnuiește să se amesa mestece în poveștile și în glumele noastre, - și aduce încă o notă n otă în viața de oameni cufundați în adâncime de vremuri și de locuri. Se încurcă însă gazda când e vorba să deslege problema culcatului. Odăița cabanei are doar un păcel, croit după măsura măruntă a paznicului. Dacă mă întind în el, picioarele de la genunchi în jos îmi bălăbănesc în aer. Dar încă dacă se întâmplă să fi urcat la Gotu doi, trei, sau chiar patru inși! Răsucește din cap Toma, dă să zică ceva, și nu mai îndrăznește să zică. Nicicum nu poate dezlega nodul încâlcit, așa cum crede el că ar fi cuviincios și bine. Apoi o aduce pe departe, că podul căsuței e plin de fân proaspăt și moale și cu miresmele florilor, florilor, - că șoareci în pod nu-s și nici purici. El, Toma, Toma, va durmi acolo… Sfârșitul e că Toma potrivește fânul, așterne peste el cergi, și seara târziu, după ce ne-am mistuit poveștile din ziua aceea, noi, ”domnii”, urcăm cei câțiva fuștei ai scăriței, ne cuibărim în cotloanele de fân și durmin mai dulce decât în paturi cu puf. Nu-i vine vin e la socoteală gazdei, ca el să doarmă în casă iar noi în pod - lucru ce i se pare nepotrivit cu buna-cuviință. Dar nici mintea lui isteață nu află altă ieșire, mai onorabilă. - Tr Trebuie ebuie să mai fac un pat ori două… hotărî o dată, ca o scuză. - Şi unde le vei pune în găoacea asta de casă? Toma a răsucit iarăși din cap și s-a schițat sub mustățile rătezate părerea de râs specifică lui. A scăpat din încurcăt încurcătura ura cu o glumă: - Am să le atârn de grindă, ca leagănele copiilor de țâță. A rămas dormitor bun podul cu fân. Când bătea soarele ne întindeam pe prispă, sau pe păturile pologite în fața casei și puneam la loc ceea ce ne furaseră din somnul de noapte poveștile. Cunoașteam locurile, de ajutorul paznicului nu av aveam eam nevoie la căpriori și și mai puțin la ierunci. Până hoinăream, Badea-Toma dereteca prin cabană, făcea focul, așeza la îndemână ceaunul de mămăligă, ibricul de ceai, aducea apă din izvorul de sub coastă. Şi fiindcă aceste toate le isprăvea cât ai bate în palme, pornea ca să găsim pe când ne întoarcem ceva din darurile pădurii. Totdeauna ne aștepta cofița cu zmeură bobată, cu afine ca brumate, primăvara frăguțe. Din altă cofă nu lipseau, când le era vremea, ciupercile.

203

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Casuta lui Badea Toma

După sezon, erau mânătărci pântecoase, roșco roșcovi vi cu cercuri desenate frumos pe pălărie, erau urechiușe galbene ca aurul, mieloșei cu crengile încâlcite ca o tufușoar tufușoară, ă, galbeni – pistruiați. Uneori găsea pe trunchii de fag căzuți și putreziți bureții care se așază acolo ca țiglele pe acoperiș - nu știu cum le zice altfel, decât ”bureți de fag”. Erau de toate felurile și nu ne era teamă că ne vom otrăvi, nici chiar de cei pe care noi nu-i cunoșteam. Îi cunoștea Toma - și asta era garanție. Ne liboveam 209 în aceste daruri ale muntelui, stăteam să nici nu mai atingem merindele din ranițe; doar făina de mămăligă , slănina și brânza, fără de care cabana nu-i cabană. Când coboram spre râu, râu, ranițele din spate ne erau ușoare. Oricât se împotrivea Toma, Toma, i se umplea policioara de cutii de conserve, de mușchi afumați, de pungi de zahăr și alte asemenea mâncăruri orășenești, disprețuite de noi aici. Se bucura însă pe față de pachetele de tabac și de cartușele care se potriveau în pușca lui. Pe aceste două nu le poate înlocui visteria muntelui și dacă-s lipsă, cine să meargă până în oraș ca să le cumpere de acolo? 209 libovi - a petrece, a se desfăta

204

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Coboram cele treizeci și atâtea serpentine, mai cu greu decât la urcare. Erau goale ranițele, coborâșul e coborâș, - dar purtam povara pe inimă. -Bade Toma, hai să schimbăm! Rămân eu aici la căsuța din Gotu, iar dumneata să te duci la oraș, în casă mare de piatră, în birou… Nu te plouă, nu te ninge, vara stai la răcoare, iarna la căldură… - Vai, domnule doctor, oare ce voi fi greșit de-ți trece prin gând să mă pedepsești așa rău?

3 (În ”Carpații”  210  a scris maestrul Sadoveanu o bucată trasă dintr-o excursie a noastră la cabana din Gotu. Sunt acolo și fotografii �ăcute de  mine. Într-una căsuța, pe prispă cu cei ce ne găse găseam am atunci acolo: în șir  Pavel Jánosi, Sadoveanu, Aurel Socol și, în picioare, eu. A fost în toamna anului 1936. Întâi s-a dus de pe lume Socol, apoi Pali-baci, apoi Maestrul  Sadoveanu. Dusu-sa pe alt tărâm de vânătoare și Badea Toma, adecă Toma Orășan. Am auzit că au lăsat în părăsire casa de pădurar de la Gura Gâlceagului. Oare mai stă casuța de la Gotu?) 

210 Revista “Carpații”, “Carpați i”, Nr Nr.. 7 din 1937

205

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Cabana Curpătului  Numai o singură dată, într-o împrejurar împrejuraree deosebită și tragică, am stat la cabana de pe Curpăt câteva zile în șir. Cu toatecă în aretul ei erau locuri bune și de căpriori și de cocoși, apoi mugeau și cerbi buni pe acolo, excursiile mele pe Curpăt erau pescărești. Pornind dimineața de la Braniște, până seara ajungeam pe apă în sus până departe dincolo de cabană, și mă și întorceam ”acasă” de obicei cu tolba grea de păstrăvi frumoși. Nu era de ce să înoptez acolo. Mă leagă de cabana aceasta locul frumos în care era așezată și apoi crâmpeiele de întâmplări pescărești trăite pe acolo și încă neuitate. În partea aceea a terenului nostru de vânătoar vânătoaree nu av aveam eam casă pentru paznic și în lipsa ei paza se făcea cu greu și defectuos. Am clădit deci casă, împreună cu Ieronim Stoichiția. Şi aceasta din lemn, însă încăpătoare și tencuită pe dinăuntru. Avea Avea pentru paznic cameră, bucătărie și cămară, o cameră pentru noi vânătorii, cerdac și verandă. Dinspre miază-noapte o apăra de vânturile rele coamă de munte și pădure, în față, peste lunca largă, primea bogat binecuvântarea necuvântar ea soarelui. Izvor încă avea în apropiere. Loc de coasă și de pășune pe seama vitelor paznicului era destul. Așezare temeinică în care paznicul și familia lui putea răzbi bine și în iernile cele mai grele, încuiați acolo mai bine de trei luni în șir. Ajungeam la ea pescuind pe Curpăt în sus. Tocmai la gura Curpătului, acolo unde aceasta se varsă în Frumoasa se fac câteva băltuțe între malurile lărgite, apoi coasta din dreapta cursului despuiată de brădet se aproprie treptat și strânge apa văii spre pieptul pădurii bătrâne de pe malul stâng. De aici în sus urcușul e greu, pescuitul e greu. Curpătul se zbate în nenumărate număra te vojuri, saltă în cascade peste praguri de piatră, în cotloane de stâncă deschide ochiuri adânci ca să se înv învolbure olbure din nou între alte chingi de piatră. Nu poți pescui luând, de-a rândul, de pe mal. Necontenit trebuie să urci în poteca ce șerpuiește prin pădure. Acolo, unde prin încâlcitura de tufărie și de bolovani zărești deschizătura în care poți să arunci musculița înșelătoare, te cobori la apă. Apoi iarăși sus, înconjuri țancuri, fereșt fereștii desimi - te cobori iarăși. Truda ți-este răsplătită. Curpătul Curpătul e (sau era!) plin de păstrăvi, furișându-te pe după stânci și tufe ajungeai la locuri cu belșug fără să te descopere ochii ageri. 206

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Sunt în urcușul acesta prelungit și două locuri de popas. Într-unul apa se izbește în stâncă potrivnică, nu o poate înving î nvingee și se frânge în cot. A încercat î ncercat să o sape pe dedesupt și a făcut cotlon adânc și larg. Apa de cleștar se învârt învârtește ește acolo încet, - dacă poți să te apropii fără să fii văzut izbucnește din adânc pește după pește în săgetări aurii. Dar nu totdeauna. Uneori ți se pare că acea genune e un loc de odihnă sau de sfat al păstrăvilor păstrăvilor.. Apropiindu-te, îi vezi pe fundul adânc al albinei stând nemișcați, mulțime mare, ca niște luntrișoare înecate. Dacă te ivești, într-o clipă nu mai sunt. Au ei ascunzătoare bună în cuptorul de sub stâncă. Al doilea loc unde trebuie să te oprești e în pădurea bătrână, depărtișor de apă. Pe trunchiul unui molid uriaș e întărită o icoană. Din zugră zugrăveală veală naivă mai desprinzi cruce cu trup răstignit, lângă ea conturele șterse ale Maicii Domnului și a Sfântului Ioan evanghelistul evanghelistul (mi se pare). Pe lemnul icoanei au fost și slove, - acum nu mai poți aduna nimic din ceea ce a rămas din ele. Dar dacă ai băciuit mai mult prin aceste locuri, îți va fi spus cineva, negreșit, că în acel loc a murit un om cu moarte năpraznică și un creștin a pus semn de pomenire. Cine va fi fost acel om, care dintre primejdiile muntelui îl va fi copleșit aici, și când - poate să mai știe vreun bătrân. Eu, cât am întrebat și am știricit n-am putut afla. Mă opresc întotdeauna - ca și alți trecători, rari - la acel loc al unei tragedii neștiute, închipuirea încearcă să refacă întâmplări acoperite de uitarea oamenilor, fac semnul sfânt, zic un Tatăl-nostru, și ”Ori cine vei fi fost, ori unde ți se macină oasele, odihnește în pace!” pace!”.. Parcă ușurat ușurat de o îndatorire împlinită. Cobor la apă și, pescuind, nizuiesc spre s pre luncile Curpătului. Se lărg lărgește ește albastrul cerului, malurile împădurite se îndepărtează puțin, ca apoi să se strângă îndată în încuietori de stâncă înguste. Proptit între stânci e opustul vechi și părăsit, rămas de pe când se plutea și pe apa Curpătului. Acum opustul e ruină. Apa se strecoară prin crăpăturile iezăturii 211 înalte de câțiva metri, cășițele212 de margine au trunchii putreziți și căscați, ierbărie și sălcii pitice au găsit loc pentru rădăcinile lor în crăpături. Zănoaga de sub opust nu mai are volburi și clocot, adâncă și străvezie pare un iezăr adormit. Rar am reușit să scot vre-un păstrăv din taina adâncimii, însă în acele clipe 211 iezătură - baraj baraj mare de pământ și împletituri de nuiele, care blochează întreaga întreaga vale a unei ape 212 cășiță - construcție de bârne, umplută cu pietre, pe care se așază construcțiile construcțiile în apă

207

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

de noroc stătea să mi se frângă varga de greutatea peștelui. Şi n-ai de unde să arunci musculițele decât stând pe cășița înaltă, până la apă nu ajungi cu minciocul, trebuie să manevrezi îndelung și iscusit până reușești să tragi oarecum victima până pe uscat – dacă reușești. Deasupra opustului se deschid lungi și largi luncile. Ochiul alearg aleargăă liber până departe, unde se îngusteazăpa padina, face un cot scurt în dreapta, face apoi unul în stânga, acesta cuprins tot mai strâns de pădurea bătrână, prin care șiroiește, puțină, apa Curpătului. La stânga, aproape de opust, pe o culmișoară, e casa. Bârnele ei abia au prins un brun deschis, șindrilele acoperișului abia și-au trecut albul în suriu. În ferești se oglindește strălucind strălucind cerul de miază-zi. Ar putea sta cu cinste în ulița mare a unui sat de munte. Dar ea e pierdută în adâncimi de munte și în singurătăți. Noi cei de la Braniște îi suntem vecinii cei mai apropiați - cale de două ceasuri bune. Casele de la Tărtărău sunt și mai departe, iar peste munte, la răsărit, nu mai e așezare până cine știe unde, doar câte o stână cu viața ei de vară. Paznicul Ilie are muiere și doi copii. Pe cel mai mărișor l-a coborâ coborâtt la școală la Şugag. Îl duce toamna, îl aduce în prag de vară. Acasă a rămas Niculiță, cel mărunțel. Dacă se răzlățește și el, cine să vadă de vaci și te viței și de cele câteva oițe? Ilie cu slujba lui e tot dus, muierea are trebile casei. Şi așa-i rânduiala cea bună: unul să roiască în lume, celălalt să rămână la vatră. Mi se pare că Niculiță nici n-ar fi făcut bună prietenie cu cartea. Nu că n-ar avea minte isteață, dar această minte s-a îndreptat curând spre iscusințele muntelui, iar dacă a început o dată să intre pe ușa acestei școli fără buchiseală, cu greu s-ar mai desprinde de ea. În cea de pe urmă vreme, pe când am umblat pe acolo, Niculiță av avea ea doar vreo doisprezece ani. Te mirai, cum a avut răgaz să învețe atâtea din tainele și meșteșugurile me șteșugurile muntelui. Într-o primăv primăvară ară am avut mulți prieteni oaspeți la vânătoar vânătoarea ea de cocoși. I-am împărțit pe la cabane. La Curpăt au suit doi. Erau pe acolo două bătăi bune, pe care urmau să le cerceteze, una spre izvoarele Curpătului, alta înspre părăul Urlieșului. Paznic numai unu: Ilie. Au rămas cam dezamăgiți vânătorii: unul merge merge cu Ilie, - dar pe celălalt cine-l conduce la bătaie?

208

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

- Ce ne facem? - Ne facem bine, liniști Ilie. Cu unul dintre dumneavoastră merge Niculiță. - Care Niculiță? - Ia, ăsta de aici. Ştie bătăile, cum le știu eu, grăi paznicul. Cel căruia i-a fost sorocit Niculiță să-l ducă la bătaia cocoșilor s-a codit, văzând princhidelul de băiat. Până la Urlieș e cale de două ceasuri bune, peste șir de munți și de văi. Noaptea mai ales se vor pierde pe acolo, vor umbla în zadar, nu vor găsi bătaia… - Nu vă fie frică! Îndrăzni copilul. Nimeresc eu cu ochii închiși. M-a dus tătuca anul trecut, alaltăieri am mers singur… Vin cinci cocoși în bătaie… Tătuca m-a învățat și cum să-i apropriu… La condus Niculiță fără greș pe vânător în bătaie, și l-a învă învățat țat cum să se furișeze pe versul cocoșului. Şi a avut cinste mare în fața celui ce s-a întors cu cel dintâi gotcan împușcat de el. Mare meșter era acest băiat la păstrăvit. De-a lungul luncii cu pământ moale, cu turbării, Curpătul și-a săpat albie adâncă, îngustă, încât pe alocurea puteai sări peste ea. Ierbării se aplecau deasupra apei, care se frângea în coturi coturi cu bolboane sub ele. Aici în zadar ai încerca să lansezi din depărtare musculițele artificiale cu care pescuiam noi pe râu. Am făcut și noi cum l-am văzut pe Niculiță, care scotea pește după pește: În pleasna sforii scurte am pus cârlig cu cosaș, ne-am furișat și am întins momeala printre ierburi, săltându-o pe apa pe care ca re nici nu o vedeam de multe ori, pe pipăite. Îndată simțeam zmâncitura și ridicam păstră păstrăvul. vul. Şi erau e rau mulți și frumoși - ne miram cum pot să fie în apă atât de mică asemenea ”purcei” ”purcei”. Am pescuit de câteva ori alăturea de Niculiță, - totdeauna a prins mai mulți decât mine, cu toate că el mai trebuia să alerge după câte un vițel răzleți răzlețit,t, dat în seama lui. Mic cum era, se putea furișa nevăzut și știa de minune să se furișeze. Unde să ne putem noi apropia de câte un cot bun așa ca Niculiță – trăgându-se pe burtă? Din băiatul de atunci se va fi ales paznic minunat – sau un braconier strașnic… Am înțeles, că acum casa de la Curpăt e canton de pădurar pădurar..

209

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

3 Între hârtiile uitate într-un fund de sertar găse găsesc sc câtev câtevaa file scrise des, care poartă poar tă și titlu: ”Poienița ielelor”. ielelor”. Fiind în legătură leg ătură cu valea vale a Curpătului, transcriu aici cele ce le cuprind. Undițând pe Curpăt în sus, până la opustul părăsit, am putut alege dintre păstrăvii păstrăvii înșelați cu musculițe vre-o zece arătoși: pe ceilalți, mulți, i-am iertat. Cei din coș erau chiar prea mulți pentru mesele de azi, iar colo după ce se va apleca soarele spre Vârful-lui-Pătru voi mai pescui bine pe apa îngustă și adâncă de pe luncile de sus. Trec Tr ec gurguiul de stâncă de care se razimă aripa stângă a barajului, și pășesc spre luncile deschise spre cabana care se vede aici aproape, răzimată în coastă. Peste Curpățel – părău care se îmbucă aici în apa Curpătului – e o podișcă din două scânduri; le treci în trei pași mici. Dacă ai voi, ai putea și să sari peste șuvoiașul care se grăbeș grăbește te cântând spre fratele lui mai mărișor. Şi de data aceasta fulgeră fulgeră prin lacrima apei puține păstră păstrăvv speriat de pașii mei. Sunt păstrăvi și pe Curpățel – și nici când nu i-am încercat! Nici n-am fost pe el în sus, nu știu de unde vine, cum este dincolo de perdeaua deasă de sub care se strecoară în lumina luncilor. Treabă n-am, vreme am, de pescuit m-am săturat deocamdată, - haide, să văd ce-i pe părăuț părăuțul ul ăsta în sus. Undița nu-mi mai face trebuință, mă mai și încurcă pe când am să străbat prin desimi,- o razim de un molid din margine. La o umbră răcoroasă răcoroasă lepăd și coșul cu peștii. Nu e perdea ci zid verde cel pe sub care se strecură părăuașul. Molizi bătrâni își coboară cetinile grele până la pământ, perie de pui de molid încâlcește puținul loc dintre trunchi. Cărare nu-i. Nimenea nu are treabă să urce pe Curpățel în sus. Pun spatele ca să pot sparge împotrivirea cetinilor, feresc cu mâinile, mă aplec răzimat în mâini pe sub crengi groase. Mă zgârie țepele, mă împung cioturi, ace uscate se scutură și îmi intră pe după gât, picioarele se împiedecă în î n praguri de rădăcini, alunecă pe bolovani mușchiați - nu-i chip să străbat. Parcă-i un adevărat zid de încuiere. Să mă întorc, doar nu are nici un rost să mă canonesc în felul acesta. Şi ce aș putea găsi mai sus, decât același pârâiaș, pe care îl văd și aici alergând vesel, săltând în cascade mărunte pes-

210

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

te pietre, strecurându-se printre perini de mușchi? Totuși mă încăpățânez. N-am să mă dau bătut, dacă mi-am pus odată în gând! Deasupra e încheiată bolta joasă. Din soarele verii nu pătrunde prin ea nici ni ci un firicel de rază. Umbra Umbra e ca cea a înserării, sură, ștearsă, fără contururi, nemișcată. M-aș pierde dacă n-aș avea călăuză pârâiașul, n-aș mai ști pe unde să ies din desimea aceasta de copaci străvechi și de brăduștei care își împletesc crengile. Mă încăpățânez, scot de la brâu și săcuricea, îmi tai deschizătură care îndată se încuie la spatele s patele meu. Parcă-s într-o lume de dușmani, care s-au hotărâ hotărâtt să mă oprească. Curată nebunie e ceea ce fac, fără fără nici o noimă… no imă… Iată, bolta e spartă de o suliță a soarelui, alte împunsături rănesc umbrele. Brăduii de jos s-au rărit, printre printre trupurile molizilor bătrâni răzbesc fâșii de lumină. Ca scăpat din cazemate subterane, alerg spre descătușare și pasul mi se frânge deodată în uimirea ochilor. Între cetinile negre ale molidișului râdea în soare o poieniță. Iezer de aur topit, îmbrățișat de ziduri mohorâte; ochi zâmbitori sub sprâncene mânioase. Petic de rai, străjuit jur-împrejur de uriași sumbri, nemișcați, cu lăncile până în albastrul cerului. Soarele din amiază parcă și-a adunat în snop razele cele mai strălucitoare strălucitoare și le vărsa în cupa de chihlimbar. chihlimbar. S-a strâns aici aurul de sus. Din zid de molid în zid de molid, luminișul era numai o floare galbenă. galbenă. Mii și mii de bulbuci-de-munte 213 își ridicau în vârful tijelor înalte globurile petalelor aurii. Părea că poienița e numai a lor, nici o floare albastră, roșie, albă, nu mijea între stropii mari, galbeni, care aproape acoperau verdele închis al frunzelor de jos. Apa Curpățelului se smerea aici alunecând neauzit în albia îngustă, deasupra căreia florile împleteau bolta de tunel. Numai pe alocurea i se ivea cristalul încrețit în vălurele albastre. Aerul parcă tremura între strălucirea de sus și cea de jos. N-am îndrăznit să calc cărar căraree strivind sub pași atâta frumusețe. Ce aș mai putea afla dacă aș mai înainta pe părău în sus, intrând în peretele de molizi de dincolo? Fără să știu, acest loc al încântării m-a chemat. Cu acest dar a voit să mă alinte Natura de data aceasta, după ce de atâtea ori m-a călăuzit prin visteriile ei ascunse. În marginea unde m-am oprit un bolovan îmbrăcat 213 (Trollius europaeus)

211

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

în pernă de mușchi mă poftea în jilțul lui. I-am primit prietenia și multă vreme m-am legănat în reveria în care pe încetul se topesc gândurile în mângâierea sentimentelor. Oare să fi coborâ coborâtt din seninul și din liniștea cerului o aripă de boare? Şi numai aici în ocolașul capitonat cu covor de bulbuci-de-munte, - doar vârfurile înalte ale molizilor se scriau încremenite pe pânza azurului și nici cetinile n-au început să cânte în miile lor de strune. Un vârtej vârtej ușor a clătinat încet într-o palmă de loc florile galbene, apoi a alunecat pe marginea pădurii, apoi s-a săltat și a coborât în mijloc, rotind pe loc multă vreme. A desprins câteva petale și le-a ridicat fluturându-le în cerc, s-a înălțat cu ele în brațe până s-au pierdut în aurul soarelui - și n-au mai fost. Florile s-au mai legănat câteva clipe, apoi și-au închis închi s în nemișcare nemi șcare covorul. covorul. Înzadar au încercat atunci învățăturile din școli și din cărți să alunge mirajul povestilor străvechi care au încântat lumea de gânduri a copilului. Minunea care s-a desfășurat neașteptat în fața ochilor mei, nu putea să fie decât Hora Ielelor. S-au ridicat din sălașul lor de taină, s-au înălțat deasupra codrului și au coborât ca să-și joace dansul în locul pe care și l-au ales pentru joc, cel mai încântător ascunziș din toți munții aceștia - pe malul apei ca lacrima, pe covorul gingaș al florilor. Am înțeles de ce a ridicat muntele zid de molidiș și a pus stră străjiji în jurul poieniței acesteia, am găsit rostul care a podit-o cu florile aurii ale bulbucilor-de-munte. În asemenea tainițe vrăjit vrăjitee ale muntelui o singură dată ți-e îngăduit să pătrunzi cu trupul tău pământesc. Te întorci apoi adeseaori la ele cu gândul și iarăși crezi că ai fost o clipă în lumea de basme în care trăiau aievea Ielele Ielele 214.

3

214 Iele - Ființe imaginare din mitologia populară populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, care apar noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor bărbații, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele

212

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Cabana de pe Muchia Drăgușului  Aveam în arendă dreptu dreptull de vânătoar vânătoaree din golul de la Sâmbăta-de-Sus, teren minunat de capre negre. Vecin spre apus era Ieronim cu căldările de la Viștișoara și de la Viștea-Mare. Între noi se ridica, până în crestele căldărilor o coamă de munte stâncos, lungă și îngustă: Muchia Drăgușului. De obicei, mergând merg ând la caprele-negre de la Sâmbăta, ne adăposteam în vechea cabană de turiști, ridicată de “Karpathenverein” 215 în fundul cazanului, unde înceta pădurea și începea golul. Odată ne-am hotărât să vânăm de la cabana care era așezată și ea între pădure și gol, dar tocmai sus, pe Muchia Drăgușului. Am urcat din șesul Oltului trei vânători: Ieronim Stoichiția, Ion Răchițianu și eu. Cu noi era paznicul Galaction Boantă din Viștișoara, de sub munte. Bagajele ni le-a adus un om cu cal. Acesta avea să se întoarcă în sat și să vină după noi peste patru zile. Cabanaa avea o singură cameră, mică, cu vatră în mijloc, deasup Caban deasupra ra căreia atârna gujba. Fumul ieșea de-a de -a dreptul prin acoperiș, se strecura pe lângă streașină; avea avea loc destul pe unde să scape, bătându-se cu aerul din afară, care putea să intre prin zeci de crăpături. Cabană veche, neglijată, folosită doar pentru popasuri scurte, de cei pe care îi apuca noaptea prin acele locuri grele. Galaction venise cu câteva zile mai înainte să pună oarecare oa recare rânduială. rânduială. A mai măturat, a mai potrivit lespezile vetrei, a mai șters din paianjeni, a pus cetină de dormit pe lângă pereți. A speriat huhurezul care și-a ales sălaș pe o grindă din cabană. Huhurezul însă nu s-a speriat prea tare și n-a voit să renunțe la adăpostul lui bun: când am deschis ușa a fluturat deaspura capetelor noastre, noastre, s-a zbârlit mânios și a ieșit pe ușița lui din acoperiș. Cât am stat acolo s-a ținut prin jurul cabanei și ne cânta jalnic din coama acoperișului. Noroc că nu eram superstițioși și îl lăudam chiar chiar,, că n-a lăsat coadă de șoarece în cabană. Chiar în prima zi Ieronim s-a întors din Vișt Viștișoara ișoara cu un țap bun; în cealaltă zi mi-am ales eu unul, nu mai puțin voinic, de pe coasta dinspre Sâmbăta. Ne-am luat partea noastră. Trebuia Trebuia să-și împuște țapul și Răchițan, și neam hotărât să suim până la Răcorele, până spre Fereastra-Mare, unde negreșit găseam vânat. 215 Siebenbürgischer Karpathenverein Karpathenverein (S.K. (S.K.V.) - Asociația Carpatină Transilvană Transilvană

213

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Am plecat de dimineață, în față cu vântuleț domol, pe vreme închisă, cu ploicică rară. A stat curând curând ploaia, însă pe când am ajuns la Răcorele R ăcorele s-a închegat negură. negură. Parcă răsufla răsufla din temelia de stâncă a căldării, din toți pereții de piatră. Venea în rostogoliri de valuri lăptoase și de peste creasta din fund. Ne-a cuprins, ne-a copleșit. Apoi nu se mai vedea nici la zece ze ce pași. Ce era să facem? Să așteptăm să se lumineze, doar-doar. Am găsit adăpost sub o streașină de stâncă, am aprins țigările și am așteptat. Am mâncat și merindea de amiază, și în loc să se spargă negura, ea se îngroșa tot mai smântânoasă, tot mai nepătrunsă. Apoi deodată, ca scăpat dintr-un cazan supraîncălzit, ne-a lovit vânt turbat,t, mânând puhoi de ploaie cu lapoviță. Curgeau turba Curgeau șiroaiele ca milioane de ațe întinse de vânt aproape alăturea cu pământul, - nu mai era nădejde, nu mai era de stat, - să ne întoarcem la cabană. Cum s-ar putea să uit ceasul, care ne-a trebuit să coborâm până la cabană? Calea ne era tot la vale, pe muchie. Din spate ne lovea mânia vântului groaznic, creasta pe care coboram era îngustă între prăpăstiile dintre Sâmbăta și Viștișoara. Nu vedeam buza abisurilor de lângă noi, nu vedeam cărare. Dacă greșim doar câțiva pași în dreapta sau în stânga ne rostogolim în adâncuri nevăzute. Şi clocotea negura frământată de vânt în acele abisuri, și urla viscolul, și izbeau săgețile lapoviței. Picioarele în coborâș frânau disperate în puterea vântului vântului care ne împingea de la spate, s pate, greutatea greutatea trupurilor parcă scăzuse. Am avut impresia - și nu numai eu - că abia mai atingem pământul, că acuș-acuș vom fi ridicați și azvârliți în prăpastie. Ne-am prins câte doi, braț la braț, sprijinindu-ne unul de altul. Am scos din spate pelerina mea largă în care se prindea vântul ca într-o pânză de corabie, împingând. Apoi ne-am prins, braț de braț, toți patru, și totuși stătea să ne ducă viscolul ca pe niște frunze moarte. Nu mai recunoșteam amănuntele locului, știam doar că suntem încă pe muchie, - am pierdut și rostul timpului. Toată încordarea trupului și a voinței se concentra în pasul pe care tocmai îl puneam, - să rămânem pe muchie, talpa ferecată a bocancului să prindă piatra de jos, să ne putem împotrivi puterii enorme, care ne împingea de la spate. Deodată s-au zărit prin pânza negurii contururile șterse ale cabanei. De acum am scăpat! Ultimii pași i-am făcut alergând - și iată-ne la adăpost, uzi până în oase, înghețați, î nghețați, cu fețele palide. Apoi, ca o reacție a groazei petrecute, am izbucnit în râs, ca patru nebuni. 214

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

Ațâță focul, jos și la uscat hainele, altele în spate. Repede ceaiul, “UnAțâță de-i sticla cu vinars?”. Cabana descheiată din Muchia Drăgușului a fost raiul coborât pe pământ. Omul cu calul are să vină abia peste două zile. Să coborâm cu atâta bagaj în spate, nu putem. Să ne mai bată viscolul și lapovița până la casele de sub munte, câteva ceasuri, nu ne ademenea de loc. Şi nu e oare bine, aici în cabană, - în bârlog, ca urșii? Două zile am mai rămas acolo, și ne-au ținut viscolul și negura încuiați. Abia era chip să alergăm, pe rând, până la izvor, să mai tragem din pădure câte o uscătură pentru foc. Viață de cabană, adevărată. Urla și șuiera vântul, izbea lapovița în acoperiș, gemeau și pocneau bârnele pereților, câte o pală își afla loc printre deschizături și răscolea focul din vatră stârnind ploaie de scântei, fumul se învârteja pe sub șindrile, șin drile, - și era bine, minunat de bine. “Vraja “Vraja cabanei” stăpânea și mângâia, - și transforma în încântare micile mizerii, care ar fi îngrozit pe omul o mul de la oraș. Era afumată și cam tare tocana din ficat de capră neagră, - era ațoasă carnea țapilor bătrâni? bătrâni? Cădea spuză în ceaunul de mămăligă? De unde! Toate Toate erau minunate. Şi buștenii retezați pe care ședeam ședea m în  jurul focului erau erau mai buni decât fotoliile fotoliile capitonate capitonate de acasă, - și grămada grămada de cetină mai adormitoare decât patul cu somieră și cu saltele. Ceasurile treceau nesimțite în măruntele îndeletniciri la care era redusă problema existenței, fugeau în salba povestirilor. Întâmplări vechi și nemaipomenite prindeau trup, ca și când s-ar fi întâmplat ieri, sub ochii noștri; din urgia vântului desprindeam ropotul cailor, lătratul câinilor, chiuitul și goarnele “vânătorului sălbatic” care trecea prin văzduh. Ne așteptam să credem aievea în țapul alb, care aduce moarte vânătorului, și în zâna fermecătoare care îl ademenește până în vârful piscurilor, ca apoi să-l prăbușească hohotind de râs. Ziua de azi se pierdea în vechimi fără fără de hotar, oamenii de azi se pierdeau într-o lume de mult trecută, aspră și totuși plină de dulceață, lipsită cu totul de marile cuceriri ale civilizației, însă cârmuită de legile din veac ale vieții, și liniștită în tâlcurile adânci ale credințelor numite ”deșarte”. Două zile și două nopți am stat ca fiarele muntelui și ca strămoșii cu săcuri de silex în bârlogul nostru. Când Câ nd s-a luminat de sus și apoi a sosit omul cu

215

CALEIDOSCOP  Ionel

Pop

calul ca să coborâm în bunătățile de jos, ne-am despărțit cu tristețe de cabana de pe Muchia Drăgușului, și - cel puțin eu - parcă am invidiat huhurezul, huhurezul, care și-a luat locul sub acoperișul mâncat de vreme.

3 ... Dar cabana de pe Iuhod și aceea de la Fagul-rotund din munții  Sovatei, și aceea acee a de la Pietrele-lespezi, P ietrele-lespezi, și de la Trocuța, tot de acolo! ... dar d ar cabana din Coman, și cealaltă de la Muncelul-mic! Și coliba din bătaia cocoșilor din Hurdubeu, de dincolo, din raiul de la Frumoasa! ... Dar stânele  părăsite care ne-au ne-a u adăpostit, și bordeiul de piatră de sub Colțul Bălăcenilor și celălalt celăl alt din Valea Valea lui Mogoș din țara Făgărașului! Făg ărașului! ... . .. Dar... Dar... Cabane... Cabane... ! !  Vraja cabanei cabanei... ... Vraja amintir amintirilor!  ilor! 

Capitol preluat din manuscrisul manus crisul “Genius loci loci””, datat 1966 

216

CALEIDOSCOP

Ionel Pop „Vraja cabanei” se înfiripă și te cuprinde numai în alcătuirile primitive, pierdute în singurătățile muntelui, pe care și le face casă pentru zile în șir vânătorul  suit în dâra jivinelor alese de acolo. Acolo vânătorul e  singur numai cu paznicul, poate cu încă un camarad,  poate cu doi. Holca mulțimii mulțimii a rămas tare departe, uitată, în aglomerările de oameni de jos, și acolo au rămas și toate grijile și scârbele vieții de toate zilele.  Au căzut artificiile și pretențiile traiului din “lu “lu- mea civilizată civilizată”” , omul s-a întors într-o existență simplă, bizuit numai pe îndemânările lui, cu tactul vieții împletit strâns strân s în pulsul naturii. Omul s-a întors la obârșia lui, ca într-o casă în care au trăit străbunii lui uitați, și în care și el și-a trăit copilăria aproape uitată... uitată...

ISBN 978-606-008-01 978-606-008-010-7 0-7

EDITURA HONTERUS