De La Hidrocarburi La Gravitatie - Normalitate Sau Revolutie?! - Catalin Dan Carnaru

Cătălin Dan CÂRNARU

De la hidrocarburi la gravitaţie - normalitate sau revoluţie?!... 3 iunie 2013

Coperta, imaginile şi tehnoredactarea : Cătălin Dan Cârnaru [email protected] www.catalindancarnaru.ro

De la hidrocarburi la gravitaţie - normalitate sau revoluţie?!...


Carte publicată în municipiul Moreni Dâmboviţa în ianuarie 2014 ISBN 978 – 973 – 0 – 15937 – 0

Cuprins

Cuvânt înainte .......................................................................................................................... 6 Situaţia actuală ....................................................................................................................... 12 Învăţământul........................................................................................................................... 23 1. Electricitatea ....................................................................................................................... 27 Şcoala !?... ............................................................................................................................ 27 Ce-i curentul electric ? ......................................................................................................... 35 Electricitatea naturală....................................................................................................... 36 Electricitatea artificială .................................................................................................... 41 Comportarea curentului electric ........................................................................................... 42 Cum îl colectăm ?................................................................................................................. 57 Îmbunătăţire a randamentului........................................................................................... 63 Motorul primar hidraulic.................................................................................................. 70 Două principii şi un motor ................................................................................................... 76 2. Magnetismul ....................................................................................................................... 86 Puţină istorie......................................................................................................................... 87 Ce e şi cum se manifestă magnetismul ?.............................................................................. 94 Formele de magnetism ? .................................................................................................... 100 Paramagnetismul ............................................................................................................ 101 Diamagnetismul ............................................................................................................. 101 Feromagnetismul şi antiferomagnetismul ...................................................................... 102 Observaţii ....................................................................................................................... 102 Magneţii artificiali.............................................................................................................. 103 Motoarele magnetice ...................................................................................................... 110 3. Gravitaţia .......................................................................................................................... 124 Cum apare gravitaţia ?........................................................................................................ 126 De ce se rotesc planetele ?.................................................................................................. 128 Marele secret al Universului .............................................................................................. 131 Motoarele gravitaţionale .................................................................................................... 134 Motoarele gravitaţionale pasive ..................................................................................... 135 Roţi dezechilibrate...................................................................................................... 136 Pendule ....................................................................................................................... 141 Roţile lui Paul Scheerbart........................................................................................... 143 Roţile lui Lokesh Koravi ............................................................................................ 146 Motoare centrifugal-inerţiale.......................................................................................... 146 Roţile lui Fotios Chalkalis.......................................................................................... 148 Volanţii clasici............................................................................................................ 150 Roţile lui Felix Würth ................................................................................................ 152 Cum transformăm un motor asincron în „generator” ? ...................................................... 158 4



4. Antigravitaţia.................................................................................................................... 162 Ecrane gravitaţionale.......................................................................................................... 166 Condensatori asimetrici.................................................................................................. 166 Cuarţul............................................................................................................................ 168 Structurile cavitare naturale ........................................................................................... 170 Generatore de gravitaţie sau motoare gravitaţionale active ............................................... 176 Vailix şi Vimanele – motoarele cu mercur..................................................................... 179 Vril şi Haunebu .............................................................................................................. 185 Originea şi simbolistica zvasticii................................................................................ 186 Noii „arieni” şi „farfuriile” lor ................................................................................... 190 Clopotul.................................................................................................................. 191 Haunebu ................................................................................................................. 192 Vril ......................................................................................................................... 193 Otis T. Carr..................................................................................................................... 194 John R. R. Searl.............................................................................................................. 198 Howard Menger.............................................................................................................. 201 Mehran Tavakoli Keshe ................................................................................................. 202 Alte tehnologii................................................................................................................ 206 Theodore Davis .......................................................................................................... 206 Kosol Ouch................................................................................................................. 207 Jeffrey J. Nau.............................................................................................................. 208 Soluţia pur giroscopică............................................................................................... 208 Programele secrete ..................................................................................................... 209 Valeri Menşikov şi Spartak Poliakov..................................................................... 210 Boyd Bushman ....................................................................................................... 211 Comentariu privind programele secrete ..................................................................... 214 Încheiere................................................................................................................................ 216 Bibliografie............................................................................................................................ 218

5



Cuvânt înainte Ce titlu bizar ! Ce-au în comun hidrocarburile cu gravitaţia ?! Şi mai ales cum adică normalitate sau revoluţie ?! Vedeţi dumneavoastră, toţi folosim în viaţa de zi cu zi termeni ca electricitate, magnetism sau gravitaţie. Dar oare ştim ce-nseamnă aceste noţiuni, sau doar credem că ştim? Toţi am învăţat în şcoală ce-i electricitatea. Dar cine ne garantează că definiţia care ne-a fost dată atunci este conformă cu realitatea ? Toţi am învăţat că magnetismul se obţine cu ajutorul electricităţii. Dar care este mecanismul care asigură magneţilor naturali magnetismul ? Aceştia nu sunt supuşi curentului electric. De ce o bară de oţel se magnetizează şi îşi păstrează magnetismul iar una de cupru nu ? Care-i mecanismul intim care face acest lucru posibil doar pentru oţel iar pentru cupru nu, nu sunt amândouă metale ? Toţi ştim că gravitaţia e o forţă. Dar care-i mecanismul intim prin care apare şi se menţine ea, ştim ? De ce două planete se atrag iar două bile din sticlă, nu ? Doar ambele sunt nişte sfere materiale dense! Şi mai ales, v-a spus careva vreodată de ce se rotesc planetele ? Ce le pune în mişcare ? V-a spus careva vreodată cum reuşesc să facă asta timp de miliarde de ani ? Toate aceste noţiuni nu se învaţă în şcoli pentru că există interesul să nu le ştiţi. Ei bine, din această carte veţi afla care-i cel mai probabil mecanism real a tuturor acestor fenomene. Veţi avea poate, şi surpriza să aflaţi care sunt adevăratele origini ale poporului român. Şi mai important veţi afla ce este şi cum se poate produce şi întreţine „antigravitaţia” ca forţă activă opusă gravitaţiei terestre, veţi învăţa să vă extrageţi energia din gravitaţia terestră şi chiar să vă construiţi vehicule „antigravitaţionale”. Dar înainte de toate să începem cu începutul:… În ultimii doi – trei ani, din ce în ce mai des, am auzit, fie din ştirile de pe internet, fie vizionând diferite filme documentare – tot de pe internet – de diferite mişcări de tip ecologist, care-şi propun să schimbe radical societatea, din cea actuală bazată exclusiv pe câştig şi pe exploatarea criminală, fără limite şi fără discernământ a resurselor globale, într-o societate prietenoasă cu mediul şi mai ales înţeleaptă care conştientizează faptul că suntem pe punctul în care, dacă mai continuăm să ne distrugem planeta, aceasta nu va mai fi capabilă de regenerare. De fapt răul, de care cu regret constat că imensa noastră majoritate nu suntem conştienţi, este constituit de bazele relaţiilor socio-economice actuale. Dacă în urmă că mii şi mii de ani datorită mijloacelor de transport lente planeta părea uriaşă, azi ea pare din ce în ce mai mică. Dacă în trecut schimburile comerciale fiind limitate şi extrem de lente, s-a făcut simţită necesitatea folosirii în schimburile comerciale a unui mijloc de evaluare şi de plată care să poată acoperi valoarea mărfurilor peste timp, cu totul alta e situaţia actuală. Atunci tehnologia nu permitea păstrarea prea îndelungată a mărfurilor perisabile. Ca urmare schimburile comerciale bazate pe troc au fost înlocuite rapid cu schimburi comerciale în care iniţial, diferite obiecte de valoare mare, 6



reprezentau simbolul valorii mărfurilor. Ulterior acest simbol a fost preluat de monedă, care de asemenea era realizată din materiale cu abundenţă scăzută, anume din metale rare. Tot atunci cei mai înstăriţi ( şmecheri ) au descoperit că pot profita de situaţie şi pot avea un statut şi mai privilegiat dacă produc ( bat ) monedă. Acest sistem este perfect funcţional chiar şi acum. Întreaga societate actuală se bazează exclusiv pe ban şi pe lăcomia omului pentru ban. Şi tot cei care produc moneda sunt cei mai şmecheri dintre şmecheri. Doar că şmecheria lor s-a transformat mai ales în ultimele câteva secole într-o mentalitate criminală, care s-a impus încet, încet, asupra întregii populaţii globale. Dar banul este doar un simbol. Nu are efectiv nici o valoare. Nici măcar nu mai este realizat din metale rare ci din hârtie ( ai noştri, mai grav ! – sunt din plastic ) … Dacă luăm o bancnotă şi o mâncăm ne alegem cu vreo indigestie, dar în nici un caz nu ne va ţine de foame. Nici de cald nu ne va ţine… şi nici nu ne va apăra de duşmani ! E total inutilă… Cu toate acestea, omul este nebun să aibă aceste hârtii colorate şi pentru ele, face absolut orice, chiar şi nebunia inimaginabilă de a-şi distruge planeta care-i susţine traiul sau de a-şi ucide semenii şi chiar familia. Încă de acum mii de ani au existat societăţi care au conştientizat ce mare rău se ascunde în spatele monedei şi cum poate ea perverti spiritul uman până la a-l transforma într-unul de esenţă pur malefică… Cele mai puternice şi agresive imperii, încă din vremurilor de început ale omenirii, au fost ( şi continuă să fie ) imperii bazate strict, pe câştig nemuncit şi acumulare materială facilă… Unul din ele, care s-a menţinut aproape o mie de ani a fost imperiul roman de apus, ( iniţial republica romană ) care în toată această perioadă de timp a avut un oponent de înalt nivel moral şi spiritual care i-a ţinut piept cu dârzenie conştient de răul pe care-l reprezenta… A fost o confruntare dură şi îndelungată între două civilizaţii, una pur materialistă şi malefică şi una pur spirituală, strâns legată de natură şi de valorile vieţii. Acea civilizaţie spirituală, era cea a strămoşilor noştri, traco-geto-dacii, care erau urmaşii direcţi ai întemeietorilor omenirii – ai pelasgilor sau arienilor cum erau ei cunoscuţi în vremurile acelea. Civilizaţia geto-dacă, de înalt nivel cultural şi spiritual a purtat războaie de apărare a tradiţiilor spirituale şi a teritoriului stăpânit de civilizaţii de înalt nivel moral, timp de o jumătate de secol… Dragi cititori mai tineri, dumneavoastră acum nici măcar nu învăţaţi la istorie despre acea civilizaţie străveche de înalt nivel şi caracter moral. Nici noi, cei de seama mea, nu am învăţat prea multe… Ni s-a bătut monedă doar pe cele două serii de războaie din a doua jumătate a secolului unu şi primii ani ai secolului doi şi nu ni s-a spus prea multe despre cine erau şi ce reprezentau strămoşii noştri.

7



Nu face obiectul acestei cărţi a intra în amănunte privind această civilizaţie străveche, dar ceea ce se întâmplă azi între majoritatea populaţiei actuale cu conducătorii ei şi aceste grupuri care doresc o schimbare din temelii a societăţii actuale este tot un război… Un război între răul care ne-a cuprins total în gheare ameninţând să ne distrugă atât pe noi cât şi planeta pe care locuim, şi cei care suficient de elevaţi spiritual, înţeleg rădăcina răului şi vor s-o elimine… Mişcări, societăţi şi proiecte precum majoritatea partidelor ecologiste, Venus, Zeitgeist, Keshe, Meritocraţia, şi altele, cine ştie câte-or fi la nivelul întregului mapamond, nu sunt altceva decât reprezentanţii unei minorităţi spirituale înalt elevate, care doresc nu doar binele lor şi al copiilor lor, ci doresc binele nostru al tuturor. Dar noi… orbiţi de dragostea de ban şi de strălucirea lui şi incapabili să vedem că suntem nimic altceva decât nişte unelte în mâna răului, continuăm să ne opunem oricărei forme de bine care încearcă să ne schimbe viaţa şi să ne abată de pe calea periculoasă şi distructivă pe care ne aflăm acum. Continuăm să privim fascinaţi spre beneficiile aduse de bani fără să vedem şi să realizăm răul pe care-l facem în drumul nostru spre bogăţia, acumularea şi consumul perpetuu, mereu şi mereu mai nesăţios şi distructiv pentru noi şi planeta care ne asigură traiul, la fel cum un stol de fluturi zboară orbeşte spre flacăra strălucitoare până ajungând la ea îşi ard aripile şi se prăbuşesc. De fapt egoismul lăcomiei noastre nu ne lasă să acceptăm progresul şi nici binele general. Aşa cum am mai spus adesea, crizele omenirii indiferent că sunt locale sau globale, nu au fost şi nu sunt nici crize financiare, nici crize economice, nici crize energetice şi cu toate că la prima vedere toate par a avea cauze şi efecte materiale, în fapt nu sunt altceva, decât o mare şi profundă criză morală. Din momentul în care egoismul şi lăcomia au pus stăpânire pe noi, decăderea morală şi spirituală a omenirii a fost asigurată… omenirea a fost definitiv condamnată. Toţi ştim ce doresc şi cum acţionează cei care ne conduc. Toţi vedem că societatea actuală e construită pe setea nemăsurată de bani a celor din structurile de conducere, fie ele economico-financiare sau politice. Toţi cunoaştem faptul că toate produsele sunt realizate la un standard de minimă rezistenţă în scopul maximizării câştigului prin înlocuirea lor cât mai deasă, neţinând cont de faptul că asta înseamnă secătuirea rezervelor planetare. O economie bazată pe consumul fără limite a unor resurse finite nu poate duce decât la pieire. Şi de fapt asta se întâmplă. Totul pe planetă a început să se prăbuşească. Ţările înalt industrializate au început să se confrunte cu o din ce în ce mai scăzută rată a consumului datorită faptului că pieţele financiare au ajuns în punctul în care tranzacţiile speculative nu mai pot fi susţinute în plan economic. Asta a făcut ca din ce în ce mai mulţi dintre semenii noştri să-şi piardă locurile de muncă, locuinţele şi odată cu ele demnitatea şi drepturile civile pe care orice om le are prin naştere.

8



În acelaşi timp ţările slab dezvoltate economic, a căror dezvoltare economică redusă a fost impusă prin politici financiar-bancare şi prin şantaj, asupra guvernelor lor, de către guvernele şi corporaţiile ţărilor bogate, se confruntă cu o şi mai mare sărăcire, odată cu faptul că mediul lor de trai este distrus iremediabil de munţii de gunoaie industriale de tot felul pe care ţările bogate le-au adus pe teritoriul lor, din neputinţa de a recicla în ritmul cerut de consumismul la care a ajuns populaţia lor, după zecile de ani de propagandă şi educaţie distructivă. Toţi vedem aceste inechităţi crunte. Dar nimeni dintre noi nu prea ştie ce trebuie făcut, nu vede soluţia… care este, în esenţă, extrem de simplă. Dacă economia actuală, bazată pe consum fără măsură şi pe acumulare de bogăţii, a dus la distrugerea planetei prin epuizarea rezervelor acesteia, concomitent cu poluarea cu tot felul de deşeuri industriale, fapt ce a adus în acelaşi timp dezechilibrele economico-sociale pe care le vedem, cea mai simplă logică ne va spune că soluţia este o atitudine exact inversă celei actuale. Adică construcţia unei societăţi a cărei economie să fie bazată pe o justă exploatare a resurselor, o economisire a lor permanentă şi un respect faţă de noi înşine şi prin asta faţă de planeta care ne susţine. Şi e simplu. Dacă acum schimbăm orice bun de folosinţă proprie sau comună din trei în trei luni doar de dragul modei, trebuie ca de acum înainte toate produsele să fie realizate la standarde cât mai trainice, astfel ca ele să poată fi utilizate o perioadă cât mai îndelungată făcând ca resursele plantare să nu mai fie irosite iraţional pentru a produce periodic noi şi noi modele care mai de care mai frumoase şi mai proaste… E simplu… Şi tocmai asta propun toate aceste organizaţii de care am pomenit anterior. Să analizăm un pic ce propune unul din cele mai importante dintre ele, cel mai apropiat de soluţia ideală, anume proiectul Venus. Acest proiect a cărui arhitect este inginerul Jacque Fresco din Venus Florida, propune ceea ce se numeşte „o economie bazată pe resurse”, un concept care la prima vedere nu spune mare lucru. Dar dacă vom analiza ce înseamnă asta vom vedea că în cazul aplicării acestui concept viaţa noastră, a tuturor ( inclusiv a întregii biosfere terestre ) s-ar schimba radical în bine. Astfel în privinţa resurselor planetare, de orice fel ar fi ele, proiectul propune o gestiune globală dublată de o planificare strictă a utilizării lor. Nici un fel de produs nu se va mai produce decât acolo unde există resursele necesare şi doar dacă e cu adevărat necesar. Asta ar elimina transportul materiilor prime aiurea, de-a lungul şi de-a latul continentelor. Economia ar fi integral o economie locală. Adică fabricile ar folosi resursele locale pentru a produce doar ce se poate produce local folosind forţa de muncă locală. Deoarece majoritatea produselor de larg consum nu sunt produse care necesită materii prime speciale ci pot fi produse cu materii prime locale, s-ar elimina astfel şi necesitatea transportării produselor finite de-a lungul şi de-a latul continentelor.

9



Produsele vor fi realizate la cel mai înalt standard de durabilitate şi fiabilitate în exploatare fapt ce ar face ca un produs de folosinţă îndelungată să fie cu adevărat de folosinţă îndelungată. În paralel toate deşeurile actuale, de orice natură ar fi ele ar trebui inventariate şi depozitate în mod corespunzător urmând a fi folosite în procesul de producţie, astfel ca în cel mai scurt timp planeta să fie curăţată de orice produs poluator. Populaţia nu ar mai fi stratificată pe criterii materiale sau de altă natură ci toţi cetăţenii ar fi egali. Toate produsele de folosinţă ocazională ar fi disponibile doar pentru închiriere, şi nimeni sub nici o formă nu ar avea dreptul de a stoca în mod nejustificat produse pe care nu le utilizează. Mijloacele de transport persoane vor fi numai şi numai mijloace de transport în comun. Pentru transport individual vor exista mijloace de transport adecvate, rapide ce vor funcţiona cu energie locală. În cazuri excepţionale atunci când s-ar impune folosirea unui mijloc de transport pentru grupuri mici acesta ar fi disponibil prin închiriere. Când spunem închiriere spunem de fapt împrumut. Căci nu va mai exista monedă, iar orice cetăţean de pe planetă ar avea acces egal la orice produs de folosinţă personală sau îndelungată pe baza unei simple cereri înaintată către comisiile de gestiune a materiilor prime şi a produselor. Vor exista depozite locale unde cetăţenii vor avea la dispoziţie orice produs în cel mai scurt timp în funcţie de necesităţile lor. Oraşele ar avea o structură stratificată fiind concepute cu câteva zone clare, cum ar fi zona de învăţământ, zonă industrială, zonă de locuire zonă de agrement, etc. Între aceste cartiere stratificate ar fi disponibile permanent mijloace de transport rapide şi comode în orice moment al zilei, fiind de diferite forme de la scări rulante şi benzi transportoare până al autobuze sau trenuri rapide. În zonele industriale s-ar produce, în cea mai mare parte automatizat, produsele finite necesare oraşului, forţa de muncă manuală executând doar operaţiile sau meseriile care nu pot fi mecanizate şi automatizate. Asta va elibera spiritul şi creativitatea, omul evoluând moral cum nici nu ne putem imagina în prezent. Oraşele vor fi construite din materialele cele mai rezistente astfel încât clădirile să poată face faţă oricărui tip de agresiune geo-meteorologică, şi vor fi realizate din module constructive care se vor îmbina, astfel că orice clădire va putea fi construită modificată, modernizată sau reparată în cel mai scurt timp posibil. Sistemul de învăţământ va fi axat pe respectul faţă de semeni şi de mediul înconjurător iar cetăţenii vor fi învăţaţi de mici ce înseamnă responsabilitatea faţă de planeta pe care trăiesc. Omul nu va mai fi condiţionat de vreo răsplată sau constrângere materială în capacităţile sale creatoare şi ca atare acestea vor fi libere să se manifeste neîngrădit fapt ce va duce la salturi tehnologice uriaşe comparativ cu ce se întâmplă în prezent.

10



În felul acesta societatea va deveni una cu adevărat echitabilă, fără dezechilibre de nici un fel şi fără stratificări sociale pe baze materiale, fapt ce va elimina complet motivaţia infracţiunii. Atunci când ai acces egal şi neîngrădit la orice bun de folosinţă imediată sau îndelungată dispare motivul pentru care ţi-ai dori să-l furi de la cel care îl are în folosinţă. De asemenea nici crime nu ar mai fi deoarece majoritatea crimelor au ca motiv principal lăcomia gelozia şi invidia… Dacă toţi sunt egali având acces egal la resurse aceste sentimente vor dispărea. Transporturile pe distanţe foarte lungi s-ar efectua numai pentru mărfuri care nu se pot fabrica local şi de asemenea în scop turistic. Orice cetăţean va fi tratat egal în orice oraş de pe planetă fapt ce va face ca oricine să fie liber să se stabilească în oricare oraş va dori, în limita priceperii şi competenţelor sale într-o meserie oarecare, dacă aceasta va fi disponibilă şi se va practica în oraşul respectiv. Cam asta-i pe scurt ceea ce ar propune acest proiect. Şi oricât de utopice ar părea toate acestea trebuie să ştiţi dragi cititori, că noi chiar avem toate posibilităţile tehnice şi materiale pentru a îndeplini un asemenea proiect. Şi o asemenea schimbare, pleacă de la schimbarea paradigmei energetice actuale. Toată această schimbare în bine ar fi foarte uşor de îndeplinit pornindu-se de la două lucruri. Eliminarea din viaţa noastră, a tuturor, a banului ca simbol valoric. Asta ar face imediat inutil tot sistemul economic-bancar actual, şi cum acest sistem se află în spatele claselor politice şi a potentaţilor planetei, care la rândul lor sunt la originea tuturor relelor şi inechităţilor sociale, aceştia şi-ar pierde pe cale de consecinţă orice raţiune de a mai exista. Al doilea lucru foarte uşor de îndeplinit ar fi schimbarea paradigmei energetice actuale. Şi această schimbare, cu toate că în imaginaţia marii majorităţi, presupune o evoluţie tehnologică pe care omenirea probabil că nu are cum s-o atingă, adevărul este simplu şi aproape de necrezut. Schimbarea paradigmei energetice şi odată cu ea a celei socio-economice nu presupune nici un fel de evoluţie tehnologică aparte de ceea ce se cunoaşte acum. Tehnologia energetică necesară unei asemenea schimbări de paradigmă este la îndemâna noastră a tuturor, şi nu de azi sau de ieri, ci de multe zeci de ani, ba chiar în unele domenii de peste un secol. Deci practic avem toate mijloacele pentru a trece la o societate de genul celei imaginate de romanele SF şi de grupuri de iniţiativă cum este proiectul Venus. Singurul lucru care ne împiedică s-o facem este egoismul lăcomiei noastre… Dar înainte de a vedea cum s-ar putea face aceasta să vedem cam care-i …

11



Situaţia actuală Pentru fiecare kilowatt de energie pe care-l „consumăm” la priza din peretele casei, există cel puţin cinci kilowaţi care s-au pierdut în sistemul energetic total ineficient şi prost gestionat actual. Jumătate din această energie este pierdere directă pe lanţul de producere, transformare şi transport, adică pierderi ale generatoarelor, transformatoarelor şi liniilor de transport, iar cealaltă jumătate este consum energetic datorat realizării şi întreţinerii sistemului de cabluri, stâlpi şi staţii de transformare care sufocă pământul într-o reţea densă precum pânza coconului cu care-şi înveleşte păianjenul puii. Această reţea densă, pe lângă că reprezintă un consum de metal inutil, inimaginabil de mare, este cel mai puternic poluator electromagnetic existent. În acelaşi timp, pentru fiecare litru de combustibil lichid pe care-l ardem în motoarele noastre indiferent că vorbim de motoarele autoturismelor sau de cele ale vapoarelor sau avioanelor, există tot de patru cinci ori mai mare consumul energetic datorat procesului de extracţie, rafinare şi transport a acelui combustibil. De asemenea, toate maşinăriile noastre indiferent că vorbim de motoare electrice sau de motoare cu ardere internă au un randament de conversie a energiei în lucru mecanic, rizibil de mic, datorat principiului de concepţie şi funcţionare total greşit. Să analizăm un pic situaţia pentru fiecare din aceste aspecte. Acum mai bine de o sută e ani când Nikola Tesla a conceput şi realizat primele „generatoare” electrice de curent alternativ, primele staţii de transformare şi primele linii de transport ale acestui curent către casele clienţilor, realizarea sa a fost una genială. Înainte nu existase nimic, sau mai bine spus aproape nimic. Înainte existaseră motoarele termice adică motoarele cu aburi şi motoarele Stirling. El a venit cu ideea genială de a monta mai mulţi electromagneţi pe un ax şi de a-i face să se rotească între alţi electromagneţi, realizând astfel conversia lucrului mecanic în energie electrică şi invers. Necazul a fost faptul că industria vremii era deja controlată şi stăpânită de potentaţii planetei care erau, la fel ca şi cei de azi, în principal membrii ai sistemului bancar mondial. Aceştia, cei mai mulţi dintre ei, nu aveau nici un fel de cunoştinţe tehnice, în schimb ştiau exact cum să jongleze cu banii pentru a-i face să se înmulţească fără muncă, cum de altfel fac şi în ziua de azi. Ca atare deşi sistemul energetic conceput de Tesla era unul imperfect şi încă nedezvoltat, ca orice nou născut, aceştia l-au preluat aşa cum era şi l-au introdus pe scară largă în întreaga industrie mondială fără a fi nici atunci şi nici de atunci până în prezent, preocupaţi sau interesaţi vreun moment, în a-l dezvolta, moderniza sau eficientiza. În schimb au făcut tot posibilul, prin politici financiare şi de şantaj asupra guvernelor lumii ca orice tehnologie concurentă să fie stopată, blocată denigrată şi ridiculizată în scopul evident de a nu risca să-şi

12



scadă vreun pic profitul de pe urma găinii cu ouă de aur pe care o furaseră pur şi simplu de la Tesla. În acelaşi timp, tot aceiaşi magnaţi, fiind stăpânii sistemului extractiv mondial, au întrevăzut imediat marele avantaj pe care l-ar avea monopolul utilizării metalului şi hidrocarburilor la nivel global, şi ca atare, în paralel cu extinderea sistemului electric pe care tocmai puseseră stăpânire, au militat pentru utilizarea exclusivă a petrolului în întreaga industrie şi de asemenea pentru întregul sistem de transporturi mondiale. Ca urmare acolo unde existau deja autovehicule electrice au pornit o politică dură şi subversivă de eliminare a lor şi a producătorilor lor de pe piaţă, şi de asemenea au impus încet, încet întregii industrii, producţia mondială de bunuri de larg consum, şi chiar şi cea alimentară şi farmaceutică, exclusiv din materii prime derivate din prelucrarea petrolului. Şi pentru a-şi consolida şi mai mult situaţia şi puterea, deoarece deja industria americană era cea mai puternică de pe glob, dolarul american fiind moneda cu circulaţia cea mai largă, au mai făcut o mişelie. Printr-o înţelegere secretă între ei la nivel global, au anulat acoperirea în aur a dolarului şi au impus acoperirea sa în petrol. Adică au impus, prin această înţelegere globală, ca toate tranzacţiile mondiale cu petrol sau produse derivate din acesta, să se efectueze exclusiv cu plata în dolari. Astfel a apărut petrodolarul. Veţi spune : „Bine, dar nu-i nici o mişelie. Din contră ! Se uşurează schimburile comerciale !” Ei bine, mişelia este cruntă şi devastatoare şi tocmai aici stă. Uşurarea schimburilor comerciale este doar un bine de faţadă. Practic prin această mişcare industriile tuturor ţărilor lumii sunt puse sub controlul celor care stăpânesc şi gestionează industria extractoare şi prelucrătoare a petrolului. Şi cum aceştia sunt în acelaşi timp şi cei mai mari bancheri ai lumii… Practic orice ţară va fi obligată plătind petrolul şi produsele derivate din el cu dolari, să renunţe la moneda naţională. Astfel indiferent de puterea economică a acelei ţări, deoarece petrolul este baza industriei agrochimice şi a transporturilor, şi prin asta baza întregii industrii, ţara respectivă este la discreţia celui care-i vinde aceste produse… În felul acesta, pe ascuns şi subversiv, câteva familii de bancheri şi industriaşi au luat în stăpânire întreaga industrie mondială. Pentru ţara noastră înainte de 1989 apariţia petrodolarului a fost un avantaj imens căci a permis României să se dezvolte fantastic de rapid. Asta pentru că România avea resurse petroliere foarte mari, şi totodată având o conducere inteligentă, care a înţeles ce se întâmplă, a dezvoltat industria petrolieră la cote capabile să facă faţă acestei situaţii în avantajul nostru. Înainte de 1989 România era al treilea producător mondial de utilaj petrolier. Deci noi am avut numai avantaje din asta. Asta până ce au venit la putere nişte trădători de neam şi vânzători de ţară care au distrus întreagă această industrie şi au dat de pomană străinilor gazele şi petrolul din subsolurile ţării .

13



Deci, de fapt această uşurare a schimburilor comerciale, care sare în ochi la prima vedere în petrodolar, este un avantaj numai şi numai pentru cei care au petrol şi industrie petrolieră. Pentru ceilalţi e un dezastru. Priviţi ce se întâmplă acum cu noi, când deşi sondele şi combinatele petrochimice sunt în aceleaşi locuri pe plaiurile patriei, ele nu ne mai aparţin… Deci, prin impunerea plăţii schimburilor comerciale petroliere în dolari, o clică de mafioţi planetari au început un joc de şah imens folosind ca tablă de joc întreaga planetă. Practic prin controlul cantităţii de petrol şi produse petroliere la fel ca şi prin controlul cantităţii de masă monetară care se eliberează în piaţă, ei creează după bunul lor plac bună stare sau sărăcie local sau general, oriunde doresc. Asta duce la crize sociale şi neînţelegeri între state care au ca urmare tot felul de mişcări economice convulsive ce aduc beneficii imense în conturile lor bancare. În lăcomia lor după bani, aceste câteva familii care au făcut această mişelie, sunt atât de nebuni, încât nu-i interesează decât câştigul personal. Pentru ei, sutele de milioane de vieţi pierdute, în acest secol ca urmare a acestei strategii economice, nu există… Toate crizele economice, toate convulsiile sociale, toate căderile şi ridicările de guverne, toate falimentele şi toate dezvoltările fulminante ale unor sectoare economice strategice, toate războaiele care au avut loc şi continuă să aibă loc pe planetă de o sută de ani încoace au fost, nimic altceva, decât joaca acestor demenţi. Din păcate tragedia uriaşă este că aceşti demenţi s-au jucat şi continuă să se joace cu destinele noastre, ale tuturor. Din fericire însă domnia petrodolarului este puternic ameninţată. În primul rând datorită scăderii dramatice a rezervelor mondiale de hidrocarburi, şi în al doilea rând de ridicarea altor puteri monetare şi economice. Nu vă gândiţi însă la uniunea monetară europeană care e un fiasco total. Euro a fost falimentar încă din momentul în care a fost conceput. Nu poţi avea pretenţia, tu, fostă ţară cu cazierul încărcat de două războaie mondiale, ca cei din jurul tău să ţi se supună necondiţionat, oricât de putere economică te-ai declara. Din păcate indiferent cât ar fura Germania de la restul ţărilor europene, atât timp cât pe teritoriul ei rezervele minerale şi energetice sunt minime, sorţii ei de izbândă sunt la fel de minimi. Practic economia uniunii monetare europene se prăbuşeşte din chiar a doua zi în care ţările Europei ar hotărî să introducă în politica lor economică şi fiscală cel mai mic protecţionism. Nu ! Marele pericol pentru petrodolar este yuanul. Moneda chinezească acoperită în aurul pe care în prezent China şi-l retrage din toate băncile internaţionale, va da lovitura de graţie petrodolarului. Ca principal contributor la toate fondurile financiare globale, fie că vorbim de fondurile ONU, FMI sau Banca Mondială, China stăpâneşte deja mare parte din economia mondială. În plus faptul că printr-o politică agresivă de exporturi ieftine, în ultimii treizeci de ani China a făcut ca Statul American să-i fie dator vândut, cu circa jumătate din PIB-ul său, face ca din momentul în care China ar hotărî să declare yuanul ca monedă de circulaţie internaţională, petrodolarul ar fi condamnat… 14



De fapt la fel ca şi-n cazul Uniunii Europene, dacă China ar cere imperativ returnarea datoriei din partea SUA, în câteva zile întreaga economia americană ar fi la pământ. Şi totul e perfect posibil căci statele care sunt datoare marii puteri economice asiatice sunt mult mai multe decât putem bănui. Asta este, să spunem, o imagine de ansamblu a situaţiei economice mondiale actuale. Dar din punctul de vedere al subiectului cărţii de faţă, problemele multe şi mărunte, sunt mai profunde şi mai apropiate de viaţa noastră a tuturor. Acum e cazul să abordăm un pic şi politicile economice care stau în spatele extracţiei, rafinării şi distribuţiei carburanţilor. Drumul benzinei până la rezervorul turismului este lung şi începe cu mult înainte de extracţia petrolului din subsol, anume în oţelării şi fabricile de utilaj petrolier. Acolo se produc, cu cheltuieli imense de forţă de muncă şi energie atât instalaţiile de foraj utilizate pentru prospecţiuni şi pentru pregătirea sondelor de extracţie cât şi sondele de extracţie. Fiecare asemenea instalaţie se produce în fabrică prin consum energetic ce constă în electricitatea şi gazul care topeşte metalul în oţelării, şi apoi prin consumul electric care pune în mişcare toate maşinile unelte şi sculele de prelucrare a metalului. Odată utilajele ieşite pe poarta fabricii acestea sunt transportate tot cu consumuri energetice ( benzină sau motorină ) sute sau chiar mii de kilometri până la bazinele petroliere de unde petrolul este extras. Aici pentru forajele de prospecţiune se folosesc alte surse energetice, care constau de cele mai multe ori în moto-generatoare imense care fireşte merg cu motorină şi abia după terminarea puţurilor de extracţie şi montarea sondelor pentru extracţie ( care sunt nişte pompe ) se va trece la executarea liniilor de alimentare cu energie electrică ale viitoarelor sonde, căci de cele mai multe ori pungile de petrol nu sunt golite de o singură sondă ci de mai multe. Asta în situaţia lucrului pe continent. Această energie care s-a consumat până acum pentru producerea utilajului, pentru foraje şi pentru montarea sondelor se adaugă alături de fiecare kilowatt de energie electrică consumată de sondă pe toată perioada exploatării zăcământului drept preţ de extracţie a petrolului respectiv. De aici petrolul este transportat fie prin conducte fie prin diferite mijloace de transport auto sau maritime, către rafinării. Aceste mijloace de transport a petrolului constituie alt consum energetic care creşte preţul litrului de benzină sau motorină şi scade randamentul procesului de producţie. În cazul platformelor petroliere, cheltuielile cu obţinerea petrolului sunt de până la zece ori mai mari decât în cazul sondelor terestre, datorită condiţiilor speciale pe care trebuie să le îndeplinească o platformă petrolieră, obligată să facă faţă condiţiilor meteorologice extreme ce se petrec pe mare. În rafinărie, care este o fabrică ce constă de fapt într-o sumedenie de instalaţii complicate de distilare, se consumă altă energie, foarte multă, ca să fie transformat petrolul în benzină, motorină, şi tot felul de produse semifinite care ulterior se vor transforma în diferite tipuri de materiale plastice, detergenţi,

15



cauciucuri diferite substanţe cum ar fi îngrăşăminte şi tratamente agricole, lacuri, diluanţi şi vopsele, sau fibre şi fire sintetice… De la rafinării produsele finite sau semifinite, printre care şi combustibilul pentru motoarele cu ardere internă pleacă din nou, pe şosele, căi ferate sau pe mare spre „consumatorul final” adică spre fabrici şi uzine sau spre staţiile de alimentare înşirate în lungul tuturor şoselelor lumii. Adică un alt procent important de consum energetic înainte ca motorina sau benzina să producă la rândul ei lucru mecanic la roţile maşinilor noastre… Fiecare kilowatt consumat pe acest lanţ este de fapt procentul care măreşte preţul de producţie a benzinei, motorinei, sau produsului finit extras din petrol. În momentul în care toată această cantitate de energie consumată pentru obţinerea produsului finit ajunge să fie identică sau mai mare decât energia extrasă din benzina sau motorina respectivă, industria petrolieră devine nerentabilă.. Acest lucru deja se întâmplă. Practic în valoare absolută consumul energetic pentru realizarea tuturor produselor finite obţinute din petrol este mult mai mare decât valoarea energetică a petrolului respectiv. Şi fireşte că acum veţi întreba : Păi atunci de ce nu dă faliment industria sau de ce continuă să funcţioneze ? Iar eu voi răspunde : Din cretinism cronic ! Întreaga industrie petrolieră este în prezent prinsă în cercul vicios al imensei pieţe pe care şi-a creat-o, piaţă care cere nesăţioasă noi şi noi resurse petroliere, şi care nu poate dispărea peste noapte… Practic numai înlocuirea peste noapte a sutelor de milioane de vehicule cu motoare cu ardere internă, dacă ne-am referi doar la autoturisme, exceptând restul autovehiculelor, ar duce la prăbuşirea întregii economii mondiale. Situaţia e agravată şi mai mult de faptul că întreaga industrie mondială, nu doar cea a transporturilor, se bazează exclusiv pe petrol. Deci catastrofa ar fi imensă în cazul în care s-ar încerca schimbarea aceasta…. Totul pleacă de la limitarea mintală a celor care au conceput sistemul aceste, când mânaţi de lăcomie nu au luat în calcul faptul că resursele energetice planetare reprezentate de hidrocarburi sunt finite… Dacă nu s-ar fi ocupat să elimine din faşă vehiculele electrice şi toate alternativele tehnice ale tehnologiei bazată pe petrol, iar acestea s-ar fi dezvoltat în paralel încă de acum un secol, acum s-ar fi putut trece pe neobservate la o nouă paradigmă energetică, fără ca noi, populaţia să simţim ceva. Ca atare, industria aceasta globală ca o caracatiţă uriaşă este obligată să mărească preţurile mereu, mereu şi să caute nesăţioasă noi şi noi rezerve de hidrocarburi. Iar noi plătim permanentele creşteri de preţuri la toate produsele care au încorporate în ele procente din această industrie, fără să ne revoltăm prea tare, deoarece aceste preţuri deşi cresc permanent, o fac cu procente mici relativ uşor de suportat. Cretinismul extrem este reprezentat de faptul că stăpânii industriei mondiale, din teama de a nu crea panică în populaţia mondială, se feresc ca de dracu să recunoască problema şi ca atare nici nu iau măsuri de înlocuire treptată a acestei paradigme industriale şi energetice…

16



Ba din contră, pe cei ca mine, care conştienţi fiind de problemă, încearcă să schimbe ceva fie prin informare fie prin acţiuni concrete, îi obstrucţionează şi îi împiedică pe toate căile ce le stau la dispoziţie, să acţioneze, tot din teama panicii generale şi a revoltei din partea populaţiei globale. Şi sistemul va funcţiona până ce va mai exista suficient petrol pentru a susţine, fie şi la cote de avarie, acest mecanism industrial global. Din păcate cantitatea de petrol extrasă la nivel global a trecut de mult de vârful curbei de creştere economică şi acum se îndreaptă vertiginos spre zero. În maximum 15 – 20 de ani, la nivelul consumurilor actuale, industria mondială va da faliment total. De altfel o parte din ceea ce acum numim criză mondială se datorează acestui fapt. Acestea sunt primele semne – începutul sfârşitului. Spuneam că întreaga energie folosită actualmente pe planetă, indiferent de forma ei este doar un mic procent din ce s-ar putea folosi dacă sursele de energie ar fi bine construite iar această energie ar fi bine gestionată. Pentru că vorbirăm de petrodolar să rămânem la acest sector energetic şi să spunem câteva cuvinte despre maşinile care convertesc energia chimică a carburanţilor în lucru mecanic. Cea mai mare parte a lor sunt mijloacele de transport fie ele terestru şi naval sau aerian. Ei bine toate mijloacele de transport actuale sunt dotate cu cele mai ineficiente dintre motoarele care au putut fi inventate de-a lungul istoriei tehnologiei umane. În domeniul transporturilor terestre şi navale principalele motoare utilizate sunt motorul cu carburator Otto şi motorul cu compresie Diesel. De ceva timp au fost introduse pe piaţă şi motoarele Otto modernizate, anume cele cu injecţie. Aceste trei tipuri de motoare au un randament maximum de conversie a energiei în lucru mecanic de circa 15 – 20 %. Restul sunt pierderi termice, prin frecări şi pierderi inerente conceptului practic, doar o mică parte a energiei ce se degajă la explozia din cilindru ajungând să fie convertită în mişcare. Pentru fiecare din aceste trei tipuri de motoare, există la oficiile de brevete de pe întreaga planetă cel puţin câteva zeci de modele de motoare performante care însă niciodată nu au intrat şi nici nu vor intra în producţia de serie. În afară de conceptul diferit al acestor motoare, mai există sisteme de injecţie sau de carburaţie de sute de ori mai performante decât cele folosite de industria auto actuală, pe cele trei tipuri de motoare, sisteme moderne care de asemenea zac prin arhivele oficiilor de invenţii fără a fi utilizate. Dacă aceste motoare şi aceste sisteme de injecţie/carburaţie ar intra în producţia de serie, practic s-ar putea prelungi viaţa mijloacelor de transport cu motor cu ardere internă încă un secol sau două. De fapt pentru a vă face o idee, aceste tehnologii ar face ca consumul actual de carburant pe suta de kilometri să scadă în cazul unui autoturism de la câţiva litri la câteva sute de grame concomitent cu o putere de câteva ori mai mare obţinută la arborele motor, decât se obţine azi la motoarele în uz şi fireşte cu o scădere corespunzătoare a gradului de poluare care ar deveni aproape inexistent. 17



Aceiaşi este situaţia şi în cazul mijloacelor de transport rapid pe distanţe lungi care a fost monopolizat de către industria aviatică. Motoarele cu care sunt dotate aceste vehicule aeriene, fie că vorbim de avioane fie de elicoptere, fie de sectorul civil fie de cel militar, sunt motoare la fel de ineficiente ca şi cele ale vehiculelor terestre şi navale. Practic cu consumul energetic cu care se străbate azi o mie de kilometri de spaţiu aerian, printr-o tehnologie adecvată ( care există şi veţi vedea mai târziu care este şi cât e de simplă ! ) s-ar putea străbate sute de mii de kilometri şi asta fără a polua planeta şi fără a mai exista numărul crescut de drame constituite de toate accidentele aeriene din ce în ce mai dese, generate de proasta gestiune şi control a traficului. E cazul să spunem câteva cuvinte şi despre vehiculele electrice. Vedem toţi că de circa 10 – 15 ani se tot prezintă la saloanele internaţionale auto autoturisme hibride sau integral electrice, care însă nu au succes din variate motive. Cel mai important dintre ele nu este tehnologia folosită la construcţia acestor vehicule ci mai ales piedicile puse de industria petrolieră şi de restul industriei auto, în construcţia unei reţele de alimentare energetică fiabilă. Şi treaba e prozaic de simplă. E suficient faptul că fiecare producător este, prin politica economică şi de monopol al concurenţei, obligat să doteze autovehiculul respectiv cu sisteme proprii de conversie a energiei electrice disponibile la reţea într-o formă capabilă să asigure alimentarea cumulatorilor cu care sunt dotate aceste vehicule. Prizele de la staţiile de alimentare diferă ca formă şi construcţie de la un producător la altul, ceea ce face imposibilă proliferarea prea largă a acestui tip de vehicul. În plus preţul exagerat de mare de producţie al acestor vehicule, preţ rezultat din utilizarea unor tehnologii de acumulare a energiei, foarte scumpe face iar acest tip de vehicul neatractiv pentru masele largi. Practic fiecare model de autovehicul electric fie el hibrid sau integral electric prezentat pieţei nu e altceva decât praf în ochi, politică prin care se dovedeşte mincinos, populaţiei faptul că tehnologia electrică nu ar fi una fiabilă şi ca urmare, nu poate fi aplicată încă mijloacelor de transport. Iar cum în lumea de azi, oferta face cererea ci nu invers, menţinerea în continuare a succesului vehiculelor cu motor cu ardere internă e asigurat. Vom vorbi mai amănunţit despre acest aspect mai târziu. Deocamdată am prezentat succint cauza principală pentru care aceste vehicule nu au succes de piaţă. Dar mai este o cauză mai profundă şi aceasta ţine de educaţie. Şi aici nu sunt implicate doar tehnologiile constructive ale maşinilor electrice ci în general întreaga tehnologie prin care se produce şi se utilizează curentul electric. Practic vorbim, atât în cazul sectorului energetic reprezentat de hidrocarburi cât şi în cel reprezentat de electricitate, de nimic altceva, decât de un monopol global. Ori pentru putinţa menţinerii acestui monopol, acesta trebuie nu doar acceptat ci chiar cerut de către populaţie. Pentru ca populaţia să continue să ceară un produs de monopol trebuie să fie convinsă de faptul că acel 18



produs este unic şi că nu există alternative. Urmare a acestui fapt, prin politici financiare, de şantaj şi prin diferite alte tipuri de presiuni făcute asupra guvernelor tuturor ţărilor s-a impus încă din urmă cu aproape o sută de ani, ca programele de învăţământ să omită orice tip e tehnologie energetică care ar reprezenta o alternativă la ceea ce există şi cunoaştem noi acum. Ca atare, programele şcolare din întreaga lume nu ne spun ce-i câmpul magnetic, ce-i câmpul gravitaţional şi mai ales cum se pot obţine ele, ne dau o definiţie greşită a curentului electric şi o descriere falsă a structurii materiei, şi de asemenea ne învaţă încă din faşă, adică din primele clase primare să admirăm plini de respect şi exaltare tehnologiile energetice bazate pe petrol, exacerbându-se descrierea avantajelor pe care le aduc şi eliminându-se total orice referire la ineficienţa lor sau la impactul negativ pe care-l au asupra mediului, şi asupra sănătăţii generale. Astfel trecem prin tot sistemul de învăţământ, de oriunde de pe planetă fără să auzim de oameni ca Tesla, Gogu Constantinescu, Karpen, Moray sau Bearden, etc. Nu ne spune nimeni că se pot construi motoare cu magneţi, nu auzim niciodată de vreun alt tip de motor cu ardere internă decât de motoarele Otto şi Diesel, nu ştim ce-i cu adevărat curentul electric, ca urmare nu ştim să ni-l producem singuri şi de asemenea nici nu avem de unde şti că sunt o sumedenie de căi de a-l obţine. Nu ni se spune nici măcar în treacăt care-i structura reală a materiei, tot pentru a nu exista posibilitatea să ne dăm seama că de fapt energia se poate obţine şi pe alte căi… şi în general, întreaga noastră educaţie tehnică e o colecţie impresionată de jumătăţi de adevăr, îngropate adânc sub munţi de informaţii inutile stratificate şi consolidate bogat într-un bloc unitar prin tot felul de formule matematice care ne dau impresia falsă că învăţăm lucruri importante. Învăţăm în linii generale cum funcţionează un motor electric, dar pentru că la explicaţia funcţionării acestuia, se insistă pe formulele matematice trigonometrice care definesc graficul curentului electric, vom uita încă înainte de a termina anul respectiv, cum funcţionează cu adevărat un motor sau un generator electric. Astfel vom termina şcoala şi neştiind de fapt cum funcţionează un motor electric nici nu vom fi vreodată capabilă să ne dăm seama că acesta-i un ansamblu tehnic extrem de ineficient, care atunci când e pus în funcţiune se luptă disperat consumând jumătate din energia de alimentare să învingă frânările generate de propria sa funcţionare… La data când Nikola Tesla a construit primele motoare electrice, el a apelat cum era firesc la electromagneţi. Electromagnetul este o bobină înfăşurată pe un miez fero-metalic. Miezul metalic face ca câmpul magnetic indus de curentul electric ce străbate conductorul bobinei, să fie amplificat de sute de ori. Aşezând deci un număr de electromagneţi de jurul împrejurul unui rotor format fie dintr-o piesă metalică fie din alţi electromagneţi, şi alimentându-i pe rând astfel încât câmpul magnetic format de ei să circule de jur împrejur, se obţinea un motor sau un generator electric. Logica conform căreia câmpul magnetic mai puternic al 19



electromagneţilor componenţi determină un motor ( sau un generator ) puternic este adevărată doar parţial. Ceea ce probabil că nu a avut cum să observe Nikola Tesla datorită mijloacelor tehnice care-i stăteau la îndemână atunci este faptul că există o serie de fenomene de frânare a unui asemenea motor care apar din însăşi legile electricităţii şi magnetismului. Să le trecem în revistă pe rând. În primul rând ar fi fenomenul de autoinducţie. Autoinducţia este fenomenul care face ca într-un conductor străbătut de un curent electric să apară un curent electric care va avea sens invers curentului principal, curent indus de câmpul magnetic generat de curentul principal ( va amintiţi poezioara de la orele de fizică : „eu curentul cel indus totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs !” ? ). La o bobină fără miez ( a cărui miez este aerul ) acest fenomen este insesizabil, dar în cazul unui electromagnet câmpul magnetic autoindus este extrem de puternic. Acest câmp magnetic autoindus opunându-se câmpului principal este clar că constituie un factor de frânare a funcţionării motorului. Un alt factor important de frânare a unui motor este histerezisul magnetic. Histerezisul este fenomenul de variaţie diferită într-un sens, faţă de celălalt sens, a unei mărimi fizice variabilă, dependentă de o altă mărime. În cazul acesta câmpul magnetic dintr-o bobină care apare aproape instantaneu la alimentarea bobinei, dar dispare de câteva ori mai încet la încetarea alimentării bobinei. În cazul în care bobina are un miez magnetic, acest fenomen este de sute de ori întârziat datorită remanenţei magnetice a miezului metalic mult mai mare decât a aerului. Astfel câmpul, magnetic al electromagnetului apare cu o întârziere notabilă ( de ordinul microsecundelor, în miez, şi durează tot câtva microsecunde până ce atinge un maximum ). La încetarea alimentării bobinei respective, datorită remanenţei magnetice a miezului, adică a tendinţei acestuia de a rămâne magnetizat, stingerea câmpului magnetic se petrece de zeci de ori mai încet decât apariţia sa ( de ordinul milisecundelor ), şi ca urmare, deşi curentul electric se va fi întrerupt de mult, câmpul magnetic din miez încă se va manifesta. Asta va face ca în cazul unui motor electric câmpul magnetic rotativ apărut în armăturile motorului să aibă două componente. Un câmp principal care se deplasează în jurul rotorului, determinat de alimentarea cu curent electric a motorului, şi un alt câmp magnetic tot rotativ, întârziat, şi care e un puternic factor de frânare, care este format din totalitatea câmpurilor magnetice rămase în miez după încetarea alimentării fiecărei secţiuni a miezului statorului respectiv. În plus trebuie să nu scăpăm din vedere faptul că acest câmp magnetic care se menţine în miez după întreruperea alimentării, prin fenomenul de autoinducţie, generează la rândul său un curent electric propriu, care va duce la întârzierea şi mai mare a stingerii câmpului magnetic în bobinele a căror alimentare a fost deja întreruptă. Ca urmare o mare parte din energia electrică este consumată pentru învingerea acestui câmp magnetic datorat histerezisului… 20



Un alt fenomen scăpat din vedere sau neluat în seamă de marea majoritate a industriei electrotehnice actuale este şi autoinducţia determinată de scânteile care se petrec la periile care fac legătura între sursa de alimentare şi partea rotativă ( adică rotorul ) a motoarelor sincrone şi al generatoarelor ). Aceste scântei petrecându-se la tensiuni mult mai mari decât cele ale sursei de alimentare vor induce în bobinajele rotorului câmpuri magnetice parazite şi autoinduse, mult mai puternice decât cele determinate de sursa de alimentare. Trebuie spus aici faptul că aceste scântei sunt o sursă importantă de energie liberă, ele fiind responsabile de colectarea unei mari cantităţi de energie radiantă din mediul imediat înconjurător. Dar datorită felului cum e construit şi funcţionează motorul electric aceste scântei sunt nedorite deoarece aşa cum am spus produc o frânare puternică a motorului. Numai că nu această frânare este cea care a dus la încercarea eliminării lor de către industria electrotehnică actuală, ci faptul că ele totodată sunt şi o la fel de puternică sursă de radiaţie electromagnetică parazită. Brumul apărut în aparatura radio-tv datorită acestor scântei fiind foarte supărător, a dus ca industria electrotehnică să adopte ca modalitate a anulării lor montarea în paralel pe perii a unor condensatori nepolarizaţi ( condensatorii de deparazitare ). Un alt factor de frânare al motoarelor electrice este determinat de felul în care sunt construite motoarele în sensul că polarităţile opuse ale câmpurilor magnetice se scurtcircuitează prin miezurile magnetice ale rotorului, în cazul motoarelor asincrone, sau atât ale rotorului cât şi ale statorului în cazul motoarelor sincrone şi a generatoarelor. Ce înseamnă asta de fapt ? Înseamnă că vor apărea efecte de atracţie puternică între stator şi rotor, diferite de cele induse de funcţionarea normală a motorului, care vor constitui o la fel de puternică frână. Deci una peste alta toate motoarele şi generatoarele actuale funcţionează puternic frânate, o mare parte a curentului de alimentare consumându-se de fapt pentru învingerea acestor factori de frânare. Absolut toate motoarele electrice actuale sunt tributare acestor fenomene, şi pentru asta nu trebuie să-i mulţumim lui Tesla care le-a inventat, şi care la data respectivă probabil că nu avea mijloacele tehnice să observe toate aceste neajunsuri, ci celor care luându-le în folosinţă în perioada de peste un secol care a trecut de atunci nu au făcut absolut nimic pentru a le modifica în sensul eliminării acestor neajunsuri. În acelaşi timp, de aceste fenomene descrise de mine aici, se lovesc toate circuitele electrice inductive, deci nu doar motoarele ci şi toate staţiile de transformare sau liniile electrice de transport. Şi toate aceste fenomene descrise se regăsesc, prin pierderile mari energetice pe care le implică, în facturi nejustificat de mari încasate de la populaţie, pentru menţinerea în continuare a acestui sistem păgubos şi ineficient. Până aici avem o idee despre randamentul scăzut pe care-l au motoarele şi generatoarele electrice actuale ca dispozitive de conversie a lucrului mecanic în energie electrică şi invers. De fapt prin randamentul scăzut de funcţionare a 21



acestor convertoare energetice industria ne jupoaie de bani pe două căi, pe de-o parte prin consumurile mari ale motoarelor în calitate de convertoare ale energiei electrice în lucru mecanic şi pe de altă parte prin ineficienţa aceloraşi convertoare în calitate de generatoare, care transformă doar o foarte mică cantitate din lucrul mecanic în energie electrică. Tesla la scurtă vreme după ce industriaşii vremii sale preluaseră şi răspândiseră sistemul energetic creat de el, a înţeles o parte din aceste neajunsuri şi a încercat să înlocuiască sistemul, dar deja magnaţii industriei şi ai băncilor au considerat acţiunea lui Tesla ca pe un afront personal, ca pe o încercare de a fi deposedaţi de găina cu ouă de aur pe care tocmai puseseră stăpânire şi l-au stopat, şi ulterior l-au eliminat de pe scena socială şi economică a timpului. Deja încă din timpul vieţii sale, spre sfârşitul războiului numele său era din ce în ce mai rar pomenit, iar programele de învăţământ din întreaga lume nu i-au inclus aproape niciodată numele. În cazul învăţământului românesc Tesla a fost învăţat atât de generaţia mea cât şi a părinţilor mei doar ca persoana care a dat nume unităţii de măsură pentru inducţia magnetică. Dar pentru ca acest sistem păgubos să poată fi schimbat, aşa cum am spus, trebuie umblat la educaţie. Aşa cum sistemul actual s-a realizat şi s-a răspândit prin inducerea în mentalul public de către sistemul de învăţământ a credinţei că acest sistem este singurul şi nu are alternativă, făcând ca publicul nu doar să accepte monopolul energetic actual ci chiar să-l agreeze, tot la fel schimbarea din temelii a sa nu se poate face decât tot pe aceiaşi cale. Atât timp cât populaţia va continua să înveţe că nu există alternativă, nu va cere şi nici nu va accepta, din neîncredere, un alt sistem energetic. Deci să vedem cam cum ar trebui să arate programa de învăţământ care să facă ca schimbarea paradigmei energetice actuale să fie dorită de populaţie :…

22



Învăţământul Pentru ca o schimbare radicală a paradigmei energetice şi social-economice să aibă şanse de a se petrece e necesar înainte de toate, ca populaţia globului să devină conştientă de faptul că există alternative la ceea ce este acum şi mai ales să devină conştientă de faptul că nu este stăpâna naturii ci este parte integrantă din aceasta şi nu poate supravieţui dacă nu o respectă. Inducerea în mentalul public a unui înalt grad de respect pentru natura înconjurătoare nu se poate face prin mijloacele de informare în masă, în ciuda numelui generic al acestora. Asta pentru că, după terminarea ultimului ciclu de învăţământ, mai bine de jumătate din populaţia globului, nu mai citeşte o carte, se informează prea arar din ziare şi reviste şi în general nici în televiziune nu prea mai are încredere ca urmare a anilor îndelungaţi în care au ajuns să bănuiască, dacă nu să fie absolut siguri, că jurnalele de actualităţi şi documentarele difuzate aici, dau informaţii cel puţin trunchiate. Ca urmare adevărata schimbare de optică mentală nu se poate face altcum decât prin educaţie, adică prin şcolarizare. Întreaga filozofie educaţională care trebuie să acopere toate nivelurile de şcolarizare trebuie să plece de la conceptul că omul se naşte liber şi aşa trebuie să şi trăiască. Aşa cum nici un animal nu se naşte pentru a fi sclavul altui animal, nici o fiinţă umană nu trebuie să trăiască în scopul de a munci pentru altă fiinţă umană. Munca trebuie să fie ceva pur personal, doar în scopul evoluţiei fizice a propriei persoane, şi caracterul comun al muncii trebuie să se reflecte numai şi numai în rolul ei de a spori spiritualitatea omenirii. Pentru asta fiecare copil încă din primele clase trebuie să înveţe să respecte viaţa, care are aceiaşi valoare pentru toate fiinţele de pe planetă. Aşa cum viaţa unui om e nepreţuită pentru om, tot la fel viaţa unui melc e nepreţuită pentru melc, ca urmare atât viaţa melcului cât şi viaţa omului sunt nepreţuite. Mai trebuie ca orice om să conştientizeze că aerul pe care-l respiră îl primeşte de la fiinţele verzi şi trebuie să fie capabil să realizeze instantaneu că atunci când taie un arbore sau rupe o plantă din rădăcină, ia viaţa unei fiinţe, şi mai ales ia viaţa unei fiinţe care-i dăruia necondiţionat şi altruist aerul pe care-l respiră. Când ţi s-a întipărit adânc în suflet respectul faţă de viaţa oricărei fiinţe atunci va deveni inacceptabilă ideea de a avea vreun drept de orice fel, asupra vieţii sau morţii altei fiinţe. Gradul fantastic de decădere morală la care a ajuns omenirea în prezent este urmare a faptului că pentru o perioadă extremă, de multe zeci de secole, viaţa social-economică a omenirii a fost controlată şi dictată de concepte de tip criminal, cum ar fi simbolizarea valorii, conceptul de proprietate, conceptul de sclavie, şi altele. Toate au decurs din faptul că un simbol valoric, anume banul a permis materializarea conceptului de proprietate şi stăpânire. Dacă în antichitate sclavia era un concept prezent doar la marile imperii şi la popoarele migratoare, azi acest concept este universal generalizat. Trăim încă în sclavagism şi cine nu a înţeles asta sau nu e capabilă să înţeleagă are o mare problemă de înţelegere a mediului şi vremurilor pe care le trăieşte. 23



Şi totul a pornit, aşa cum spuneam, de la simbolizarea valorii. Banul ca simbol prezintă ciudata proprietate de a perverti sufletul. Prin faptul că este un obiect fără valoare dar care poate simboliza o valoare imensă, este susceptibil a putea ajunge în situaţia de a fi dorit şi adulat mai mult decât au fost orice piatră preţioasă, sau metal nobil de-a lungul istoriei, până în prezent. Simbolizarea valorii, duce la dorinţa posesiei unei şi mai mari valori, dorinţă care înseamnă în esenţă proprietate. De la proprietatea asupra banului se trece uşor la proprietatea asupra pământului şi de la proprietatea asupra pământului şi mai uşor se sare la proprietatea asupra fiinţelor care trăiesc pe suprafaţa lui. Dar cum nici o fiinţă de pe planetă nu se naşte sclava altei fiinţe, tot la fel nici o fiinţă de pe planetă nu se naşte proprietară pe pământul pe care va trăi… Ca urmare conceptul de proprietate indus de dorinţa de posesiune a valorii este un concept nenatural. Nenaturală şi mai ales criminală va fi şi mentalitatea pe care simbolul valorii şi conceptul proprietăţii îl va induce în mental, adică faptul că de vreme ce există drept de proprietate asupra pământului şi asupra fiinţelor de pe el… atunci logic este că există dreptul de a stabili după bunul plac cât valorează viaţa acelor fiinţe… de aici prin extensie, anume invidia faţă de proprietatea altuia şi dispreţul faţă de viaţa altei fiinţe ! Astfel vedem cum simbolul valorii, conceptul de proprietate şi mentalitatea de stăpân duc la degradarea omului. Această degradare va fi şi mai rapidă şi mai puternică în momentul în care va interveni şi biserica, ca structură dogmatică ce s-a înstăpânit pe credinţele omului… Şi ce mare distanţă este între mentalitatea de stăpân asupra pământului şi vieţii de pe el şi mentalitatea de stăpân asupra gândirii omului pe care şi-o arogă biserica ?... Un singur şi foarte mic pas !... De aceea pe lângă respectul nestrămutat asupra vieţii oricărei fiinţe al doilea concept filozofic ce trebuie să stea la temelia unei societăţi corecte este acela că pământul cu tot ce e pe el şi sub scoarţa lui este al tuturor, că l-am primit moştenire de la strămoşii noştri, care trăind pe el, l-au îngrijit şi ni l-au predat pentru a-l îngriji la rândul nostru, toţi împreună, plante, animale şi om, în scopul de a-l da mai departe urmaşilor, mai frumos şi mai bogat material şi mai ales spiritual. Abia după ce această filozofie de viaţă va fi adânc indusă în conştiinţa oricărei fiinţe de pe planetă, concepte economice ca cel propus de proiectul Venus vor putea fi, nu doar acceptate, dar mai ales, vor fi dorite şi chiar impuse de masele largi, care din acel moment nu vor mai putea accepta lucruri banale pentru noi cei de azi, cum ar fi cel de a merge să muncim pentru ca un semen de aceiaşi specie cu noi să trăiască la standarde materiale foarte ridicate, în vreme ce noi primim în schimbul muncii doar câteva hârtii colorate care nu ne permit nici măcar un sfert din modul de trai al lui… sau acela de a cumpăra mâncare sau haine de la magazin în schimbul acestor hârtii colorate care de fapt nu au nici o valoare materială intrinsecă. 24



Sclavia a fost, este şi va rămâne stăpâna omului, atât timp cât va exista banul, şi omul nu se va putea ridica din decăderea morală în care a ajuns, până ce nu va renunţa la ban, la proprietate şi la dreptul de a hotărî asupra vieţii altor fiinţe. Când fiecare dintre noi vom munci după forţele şi puterea noastră, fără a primi în schimb ceva dar având acces egal asupra oricăror resurse, atunci nu va mai exista nici motivaţia puterii nici motivaţia furtului sau a crimei, şi societatea va deveni una mai bună… Dar până aici am vorbit abia despre fundaţia unei filozofii educaţionale sănătoase, peste care trebuie să se suprapună cunoştinţele ulterioare fie ele tehnice sau nu, privind structura şi dinamica mediului înconjurător. Următorul concept filozofic care trebuie să facă asta este flexibilitatea sistemului de învăţământ. Uitaţi-vă la noi, cei de azi. Suntem incapabili să acceptăm funcţionalitatea şi implicit existenţa oricărui alt tip de convertor energetic care nu primeşte la intrare energie electrică sau energie chimică şi care pare că furnizează mai mult la ieşire decât a primit la intrare. Asta pentru că suntem blocaţi într-o paradigmă ştiinţifică veche de sute de ani şi mai ales pentru că am ajuns să ne conducem viaţa după cele două legi ale termodinamicii… pe care, nici măcar nu le-am înţeles cum trebuie şi nici nu le-am învăţat cum trebuie. Conform acestora, orice pare că nu se supune lor este imediat catalogat drept utopie şi ne grăbim să denumim convertorul respectiv „perpetuu mobile”. Dar câţi dintre noi realizează că aceste dispozitive sunt de fapt sisteme aflate în dezechilibru energetic permanent, care primesc energie din mediul înconjurător ? Câţi dintre noi suntem capabili să înţelegem că în filozofia noastră de viaţă bazată pe aceste două legi sunt două erori majore ? Acceptăm faptul că orice conversie energetică se desfăşoară cu pierderi dar nu putem accepta că în anumite situaţii, s-ar putea desfăşura şi cu câştiguri… Deci dacă o parte din energie se pierde în mediu, sub formă de căldură rezultată, să spunem, din frecări – deci există un schimb energetic cu mediul înconjurător – de ce nu acceptăm ca acest schimb să se poată petrece şi în sens invers ?... Ar fi ilogic ca acest schimb energetic să se poată petrece doar într-un sens, dar nu acceptăm ferit-a sfântul ! ideea logică care se impune. În acelaşi timp suntem suficient de proşti ca să acceptăm să plătim către companiile energetice facturi lunare pentru o energie pe care „o consumăm” şi pe care ei afirmă că „o produc”, când aceleaşi legi ale termodinamicii ne-au învăţat faptul că energia nu se produce şi nu se distruge, ci ea doar se transformă, este convertită dintr-o formă în alta. Păi în acest caz, oare ce produc ei şi ce consumăm noi ?... Şi mai ales cum de suntem atât de tâmpiţi să plătim ceva ce nu se poate produce, doar pentru că suntem şi mai tâmpiţi pentru a numi aparatele noastre „consumatori energetici” în loc de „convertori energetici”… Dar totul este urmare a sistemului de învăţământ blocat în aceste concepte rigide, tocmai cu scopul de a asigura câştigul permanent al unei turme de escroci, care au impus, la nivel mondial, consumismul… 25



De aceea se impune ca învăţământul să fie bazat pe o informare permanentă şi mai ales exhaustivă asupra tuturor teoriilor ştiinţifice acceptate sau nou descoperite ale momentului. Trebuie ca elevului să i se spună: „Iată, cu privire la fenomenul acesta, se consideră că ar fi aşa şi pe dincolo, dar conform altor teorii s-ar putea să fie aşa şi pe acolo sau aşa şi pe aici. Pentru moment se acceptă teoria asta, dar cercetarea rămâne deschisă şi ca urmare teoria nu e bătură în cuie”. Asta ar duce la formare unei societăţi în care indivizii ar fi pregătiţi permanent să nu accepte ca pe o lege supremă o teorie ştiinţifică de moment şi mai ales obişnuiţi să studieze întreaga lor viaţă domeniile ştiinţifice care-i pasionează şi ca urmare să fie permanent la curent cu noutăţile ştiinţifice privind structura şi dinamica mediului, în domeniul de interes. Este mult mai de acceptat un sistem de învăţământ care-şi adaptează permanent programa de studii după cele mai noi descoperiri şi studii ştiinţifice, pregătind oameni deschişi permanent la nou, decât unul care creează cretini blocaţi într-o paradigmă ştiinţifică depăşită de zeci sau chiar sute de ani. Abia atunci s-ar putea spune că societatea este cu adevărat una evoluată, iar schimbarea ar putea fi permanentă şi permanent acceptată şi dorită. Aşa cum am spus, din punct de vedere tehnologic, avem toate dotările necesare pentru a trece la o asemenea societate… Voi începe dovada cu …

26



1. Electricitatea Starea normală, energetică a unei civilizaţii, este cea de civilizaţie electrică, dar aşa cum am văzut anterior, datorită lăcomiei unor bancheri şi industriaşi cu sufletul pigmeu, s-a impus întregii omeniri o alternativă energetică păguboasă şi criminală prin efectele pe care le are asupra vieţii în general şi asupra viitorului planetei… anume utilizarea hidrocarburilor. Dar pentru a înţelege conceptul de civilizaţie electrică ar trebui ca înainte de asta să ştim ce-i electricitatea. Cei mai mulţi, veţi exprima acum mirarea că pun în discuţie acest fapt, de vreme ce fiecare elev învaţă, încă din şcoala primară, ce este curentul electric. Din păcate, ce nu ştim marea majoritate a noastră, este faptul că acea definiţie a electricităţii pe care o învăţăm în şcoala primară, şi care apoi e perpetuată pe tot lanţul de învăţământ este una falsă. Ca să vă aduc un argument simplu şi rapid, am să vă spun că dacă curentul electric ar fi o mişcare ordonată de electroni aşa cum ni s-a predat în şcoală, tensiunea fiind diferenţa de potenţial de la capetele unui conductor iar diferenţa de potenţial fiind diferenţa de acumulare de sarcină electrică atunci rezultatul logic este faptul că intensitatea curentului electric ar trebui să fie direct dependentă de tensiune… Ori realitatea nu e de loc asta. Orice fizician, şi orice electrician, electronist sau energetician ştie că intensitatea curentului electric suportată de un conductor e direct dependentă de grosimea conductorului, ci nu de tensiunea de la capetele lui. Iată deci un argument că ceea ce am învăţat în şcoală despre electricitate e fals. Faptul că pentru aceiaşi tensiune la capetele unui conductor putem avea un curent diferit nu i-a prea făcut pe colegii mei să observe că apare o contradicţie cu definiţia curentului electric. Dar pentru a înţelege ce-i de fapt electricitatea va trebui să pornim din altă parte şi anume de la structura materiei, căci nu putem înţelege ce-i electricitatea atât timp nu vom şti care-i structura materiei. Şi aici iar veţi exclama : „Cum frate, adică nici materia nu e aşa cum am învăţat-o noi în şcoală ?!” Iar eu vă răspund răspicat că „Nici !”… Vedeţi dumneavoastră, eu sunt ferm convins că atât definiţia electricităţii cât şi modelul structurii materiei care mi-au fost predate în şcoală sunt greşite, şi am ajuns la această convingere din proprie experienţă, de-a lungul timpului, constatând nepotriviri grave între comportarea în realitate a materiei şi a curentului electric şi cele ce mi s-au predat. Pe de altă parte nu sunt absolut convins că modelul şi definiţia pe care vi le voi prezenta în continuare sunt sută la sută conforme cu realitatea, dar am constatat că acestea se potrivesc „mănuşă” pe ceea ce am trăit din proprie experienţă de-a lungul vieţii. Şcoala !?... Pentru a înţelege mai bine ce vreau să vă spun am să vă descriu aici care au fost argumentele care m-au făcut ca, încă din momentul în care mi-au fost 27



predate în şcoală aceste noţiuni, să am serioase îndoieli că ar fi conforme cu realitatea. Ulterior în viaţă aveam să capăt tot mai temeinic convingerea în neîncrederea mea. Încă din şcoala primară, disciplinele de studiu care ne descriu structura materiei, cum ar fi cunoştinţe despre natură, fizică, chimie, geologie şi astronomie, se contraziceau, uneori flagrant, asupra descrierii diferitelor modele de funcţionare a materiei atât la nivel microscopic cât şi macroscopic… Am citit mult încă de mic şi asta a făcut că, încă de pe la jumătatea ciclului primar, prin clasa a patra sau a cincia, am început să am un spirit critic şi analitic un pic diferit de al colegilor mei. Astfel, încă de mic am simţit că matematicile nu-mi vor folosi în viaţă eu fiind atras de cu totul altceva, şi de asemenea am început să observ inadvertenţe între explicaţiile profesorilor. Una ne spunea un profesor la o disciplină de studiu, referitor la un fenomen anume şi cu totul altceva un alt profesor… astfel încât am ajuns curând să mă întreb care din ei mă minte. Dar în momentul în care am încercat să aflu asta abordându-i direct, am avut şocul să constat că dorinţa mea de a afla adevărul despre lumea înconjurătoare i-a supărat… Astfel din acel moment nedumerirea s-a transformat într-o neîncredere făţişă, care mi-a ascuţit şi mai mult spiritul critic… Asta m-a ajutat să observ câteva amănunte flagrante, care mi-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna şi pe care vi le voi aduce la cunoştinţă acum, pe scurt, şi dumneavoastră. Şi am să încep cu o experienţă pe care am trăit-o atunci, elev fiind, şi care peste ani de zile, de curând, aveam să o revăd descrisă aproape identic de către un om care, acum este cunoscut pe plan mondial, datorită teoriei holofractografice a universului, e vorba de domnul Nassim Haramein. Spune dumnealui, cum la prima oră de geometrie, profesorul i-a desenat pe tablă un punct şi i-a spus că punctul nu există. Apoi a mai desenat un punct spunând că nici acela nu există, pentru că nu are volum, şi la fel a afirmat şi despre planul determinat de mai multe puncte. Problema mea, ca şi cea lui Haramein, a devenit extrem de gravă când alăturând mai multe planuri non-existente într-un obiect volumetric, profesorul a spus că abia acesta există. Mi-amintesc cu o claritate de cristal că atunci, în copilăria mea, nu am putut accepta ca o adunătură de mai multe non-existenţe, să poată determina o existenţă… Văzând filmul lui Nassim Haramein de curând, am avut un „deja-vu” şocant… Un exemplu care îmi confirma două aspecte, anume că nu am fost singurul care nu am putut fi de acord cu ce mi s-a predat la şcoală şi de asemenea că nu am fost singurul care am fost şocat de faptul că ceilalţi colegi ai mei nu reacţionează la asemenea contradicţie flagrantă… Trecând peste asta, al doilea aspect important l-am amintit deja. Dacă curentul electric ar fi o mişcare de electroni atunci logic ar fi deoarece tensiunea e definită drept diferenţă de potenţial, ca intensitatea curentului să fie direct

28



proporţională cu tensiunea. Fapt pe care eu, atunci în copilărie l-am înţeles dar colegii mei, din nou, nu au părut a-l înţelege. În afara acestui fapt au mai fost câteva aspecte legate de structura materiei care m-au făcut să nu pot fi de acord cu definiţia curentului electric. Astfel, în vreme ce chimia şi geologia îmi spuneau ceva despre structura şi comportarea atomului, fizica îmi spunea altceva. Toţi ştim că atomul este definit ca având un nucleu format în esenţă din protoni şi neutroni în jurul căruia, pe diferite orbite, gravitează sferic, un număr diferit de electroni în funcţie de substanţa pe care o reprezintă atomul respectiv. Atât chimia cât şi geologia m-au învăţat că legătura dintre electroni şi nucleul atomului lor este extrem de puternică, aproape indestructibilă şi nu se rupe niciodată cu adevărat. Chiar şi atunci când două substanţe chimice pun în comun atomii lor, sau reacţionează chimic, electronii nu prăsesc cu adevărat atomul ci aleg să orbiteze în jurul a două sau mai multe nuclee deodată. Aceşti electroni nu sunt nişte electroni oarecare ci doar cei de pe ultimele straturi, anume straturile de valenţă – adică orbitele care fiind cele mai depărtate de nucleu, au o legătură mai slabă cu acesta, decât electronii de pe straturile inferioare. În acelaşi timp tot chimia şi geologia m-au învăţat că un atom dintr-o anumită substanţă este caracteristic a fi din substanţa respectivă atunci când are un anumit număr de electroni, un anumit număr de protoni şi neutroni şi anumite tipuri de ioni sau anumite tipuri de izotopi. În aceste condiţii formarea unui cristal indiferent de ce tip ar fi fost el are loc prin punere în comun de către mai mulţi atomi, fie diferiţi fie de acelaşi fel a electronilor de pe ultimele straturi, în vreme ce electronii de pe straturile inferioare rămân acolo unde sunt… Păi… atunci de unde provin electronii care mi s-a spus că formează curentul electric ?!… căci… toate metalele bune conducătoare de electricitate au pe ultimul strat de electroni doar un singur electron de valenţă. Pentru a lua cazul cristalului elementar de cupru, care este cubic, acesta se formează prin punerea în comun a acestui unic electron de către opt atomi de cupru… Partea interesantă este că pentru a explica apariţia curentului electric prin metale, fizica mi-a spus din contră că electronii de pe straturile inferioare nu ar fi legaţi de nucleul atomului lor ci ar putea trece de pe o orbită inferioară pe alta superioară sau invers, sau chiar ar pluti haotic printre atomi formând o ceaţă de electroni… Păi acum eu, ca elev care tocmai am învăţat la chimie şi la geologie una iar fizica vine şi-mi spune alta… ce încredere trebuie să mai am în spusele profesorilor şi mai ales în a cărora dintre ei ?!… Ca urmare am încercat, încăpând de atunci, să gândesc logic şi afară de faptul că am constatat că definiţia electricităţii îmi impunea ca tensiunea să fie direct proporţională cu intensitatea, mai apărea o mare problemă: de vreme ce legăturile dintre nucleu şi electronii săi în cadrul atomului sunt aproape indestructibile şi nu se desfac decât atunci când au loc reacţii chimice, atunci 29



ce-i face pe ei să-şi părăsească nucleul pentru a forma ceaţa de electroni ce formează ulterior curentul electric ? … Şi mai ales nu cumva atunci când aceşti electroni ar părăsi structura atomului lor pentru a forma ceaţa respectivă acel metal fie el aur, argint, cupru, etc., nu ar mai fi metal, s-ar transforma instantaneu în altceva, deoarece caracteristicile sale fizico mecanice ( masă atomică, număr de particule atomice, raport protoni-neutroni-electroni, etc. ) s-ar modifica şi ca urmare metalul respectiv s-ar transforma în altceva… ? Sau poate că de fapt nu este acea ceaţă de electroni ci e vorba doar de singurii electroni care pot părăsi structura atomului lor, anume cei de valenţă… Dar atunci la apariţia curentului electric s-ar întâmplă altceva, cele opt legături ale cristalului elementar de cupru s-ar desface instantaneu deoarece electronii ar pleca la plimbare, şi în loc de conducţia curentului electric ar rezulta… vaporizarea instantanee a metalului respectiv !… În plus fizica prin felul cum îmi descria atomul şi cum îmi explica încălzirea metalelor ca urmare a trecerii curentului prin ele se contrazicea flagrant. Atomul e descris printr-o analogie ca având nucleul de mărimea unei mingi de fotbal în jurul căruia orbitează electronii de mărimea unor mingi de tenis de masă, aflaţi cel mai aproape la distanţă de mai multe zeci de metri de mingea de tenis. Asta înseamnă că de fapt materia este 99,9 % spaţiu gol. În acelaşi timp aceiaşi fizică îmi explică încălzirea materialelor metalice străbătute de curentul electric ca datorată ciocnirilor dintre electronii aflaţi în deplasare şi restul materiei aflată în drumul lor. Păi câtă ciocnire se poate să se întâmple între un electron cât o boabă de piper şi un atom cu diametrul total de mai multe zeci de metri care-i format din 99,9% spaţiu gol ?... Electronu-ăla ori e al dracu de ghinionist ori al dracu de norocos… dar oricum… ceva nu merge ! Ca să mă conving am încercat să aflu dacă vreun profesor din cei care-mi spuneau lucrurile acestea a văzut cu ochii lui un atom… Ştiam deja că există microscoape performante… Răspunsul a fost că atomii sunt atât de mici încât nu pot fi văzuţi… „Păi atunci, de unde ştii dumneata domnule profesor că lucrurile stau aşa cum mi le descrii dumneata ?”… „Nu ştiu, acestea-s modele teoretice”…. Deci toată ştiinţa mondială se bazează pe presupuneri… pe modele teoretice… Păi de aceea geologia-mi spune ceva, chimia altceva, un pic diferit, iar fizica contrazice total atât chimia cât şi geologia ! Pentru că fiind vorba de modele teoretice… fiecare ajustează aceste modele teoretice după cum îi convine lui mai bine… Şi de atunci am început să am seriase – a se înţelege absolute – îndoieli asupra adevărului celor ce-mi erau predate în şcoală. Ulterior în viaţă, aveam să am o serie de experienţe practice, care să-mi confirme că am dreptate în a nu crede nici în modelul structural al materiei nici în definiţia curentului electric.

30



Prima experienţă de acest gen a venit când încă eram în şcoală şi mă confruntam cu acele contradicţii teoretice despre care tocmai am scris. Astfel începând cu clasa a şaptea şi până am intrat la liceul agricol, am practicat la atelierul şcolii lăcătuşărie. Încă din clasa a şaptea am meşterit tot felul de lucruri utile, dulapuri din cornier şi tablă, gărduleţe din fier beton îndoit după modele florale, tot felul de suporturi pentru flori realizate din tablă şi fier beton, şi multe altele, de care acum pe moment, nu-mi mai amintesc. Încă de atunci am fost fascinat de operaţia de sudură electrică. Nu am învăţat să sudez atunci, ci mult mai târziu în viaţă, dar ţineam adesea cu mâna mea de copil piesele metalice în poziţia necesară pentru ca sudorul să le poată suda, şi firesc adesea ţineam o mână pe una din piesele de sudat iar cealaltă mână pe piesa cealaltă. Eram suficient de inteligent ca să-mi dau seama că adesea prin corpul meu trecea o bună parte din toată energia pe care o dezlănţuia aparatul de sudură, şi cu toate acestea… nu simţeam nimic. Întrebându-l pe sudor ce caracteristici are curentul electric cu care se sudează am aflat stupefiat că are o intensitate foarte mare şi chiar dacă tensiunea nu e prea mare, puterea totală este foarte, foarte mare, undeva între 3 şi 5 KW. Şi asta a fost prima confirmare a faptului că în realitate curentul electric nu poate fi o mişcare ordonată de electroni. Mi s-a spus fireşte că nu am cum să mă curentez pentru că tensiunea e mică şi pentru că de fapt nu intensitatea curentului curentează ci tensiunea… Asta m-a nedumerit, căci eu învăţasem doar că curentul electric este o mişcare ordonată de electroni, că tensiunea e diferenţă de potenţial şi că intensitatea e cantitatea de electroni care străbat conductorul în unitatea de timp… Păi în acest caz, indiferent cât ar fi fost tensiunea, deoarece intensitatea era cantitatea de electroni care străbat conductorul în unitatea de timp,în acest caz de sute de amperi, iar puterea totală de peste 2000 W atunci ar fi trebuit să mor datorită numărului foarte mare de electroni care mi-ar fi trecut prin corp. În plus faptul că aparatul de sudură avea tensiunea de sub 50 V şi intensitatea de sute de amperi, contrazicea definiţia curentului electric… căci potenţialul electric fiind nimic altceva decât diferenţa de sarcină electrică…intensitatea ar trebui să fie proporţională cu tensiunea. Păi dacă la tensiunea de 30 V intensitatea era de 150 de A, atunci la 220 V această intensitate ar trebui să fie de câteva mii… şi totuşi becul din tavan şi televizorul nu se ard… Deci după ce la orele de fizică înţelesesem teoretic că există o contradicţie în definiţia curentului electric la orele de atelier mă confruntam practic cu această contradicţie… Ulterior, după nişte ani, pe când stăteam într-un cămin de nefamilişti, unde mulţi dintre colegii de muncă de acolo erau pasionaţi de electronică, construind boxe sau amplificatoare audio de mare putere, aveam să constat că deşi tensiunea de la boxe era adesea una ridicată, mai ales la un amplificator de foarte mare putere, punând mâna pe firul ce venea de la amplificator la boxe nu mă curentam. Doar ştiam bine că e vorba de curent alternativ de frecvenţă variabilă şi totuşi la atingerea firului nu simţeam acea vibraţie caracteristică pe 31



care o simţi atunci când atingi firul ce vine de la priza din perete. Abia mult mai târziu, peste alţi mulţi ani aveam să flu şi de ce, anume deoarece deşi te poţi curenta mortal la frecvenţa reţelei ( 50 Hz la frecvenţe ce trec de 10 kHz acest fenomen nu se mai petrece. Aflând asta am rămas şocat cumva deoarece conform definiţiei curentului electric, logic ar fi ca electrocutarea să fie mai periculoasă la frecvenţe ridicate datorită numărului mai mare de electroni care ţi-ar străbate corpul în unitatea de timp… Deci încă un argument asupra faptului că în realitate curentul electric nu e o mişcare ordonată de electroni. De fapt de mult începusem să cred că curentul electric alternativ e, nimic altceva decât ceea ce simţim atunci când ne curentăm la priza din perete, o vibraţie. De-a lungul anilor au fost mai multe lucruri pe care şcoala nu a fost capabilă să mi le lămurească şi pe care am încercat permanent să mi le lămuresc singur. Astfel, nu am putut afla în şcoală ce-i curentul electric. De asemenea nu am putut afla ce-i câmpul magnetic şi cum apare el în natură, şi apoi nu am putut afla ce-i câmpul gravitaţional şi cum apare el. Deoarece de mic am fost pasionat de subiectul O.Z.N. şi pentru că în copilărie printre altele am fost o perioadă pasionat de fenomenul aeronautic, încercând să înţeleg cum zboară un avion, un elicopter şi o rachetă, deja ştiam clar că O.Z.N.-urile nu sunt vehicule aeriene ci în mod categoric se deplasează prin controlul câmpului gravitaţional terestru. Aşa că încă din şcoala generală căpătasem ferma convingere că O.Z.N.-urile sunt nave ale unor civilizaţii extraterestre. Toate aceste noţiuni nelămurite nu ar fi avut nici o şansă să poată fi clarificate dacă aş fi crezut la fel ca marea majoritate a colegilor mei, în modelul structural al materiei, care mi-a fost predat în şcoală. Deci încă din tinereţe am intuit că atomii nu sunt formaţi din particule atomice cum ar fi protonii, neutronii, electronii, etc., asta cu atât mai mult cu cât nu mai credeam de mult în definiţia oficială a curentului electric. Ca urmare am tot căutat prin biblioteci în încercarea de a-mi lămuri aceste aspecte. La un moment dat, mi-a atras atenţia o afirmaţie pe care deja o ştiam de mult, anume aceea că strămoşii noştri, cei din Grecia antică considerau că materia este formată din particule indivizibile foarte mici numite atomi. Mi-am spus că de vreme ce şi grecii antici credeau în existenţa atomilor, probabil că există cumva o raţiune pentru care oamenii de ştiinţă moderni au păstrat acest nume. Dar mă învârteam în jurul cozii, intuind că adevărul e pe aproape însă negăsindu-l. Abia în momentul în care destul de curând, în urmă cu mai mulţi ani, am citit despre modelele vibraţionale ale lui Walter Russel şi de asemenea al lui John Ernest Worrell Keely am început să intuiesc care-i adevărul. Înainte cu ceva timp avusesem ocazia să văd o fotografie a unor atomi făcută cu cel mai puternic microscop electronic – într-o revistă „Ştiinţă şi tehnică” de prin anii ’90. Acolo unde am văzut acea fotografie se spunea că acest microscop ar fi capabil să fotografieze nu doar atomul ci şi componentele 32



sale ( adică electronii ? ). Ce m-a frapat atunci, a fost faptul că acea fotografie reprezenta doar nişte sfere ceţoase şi nimic altceva… Atunci am început să bănuiesc că mă aflu pe drumul cel bun. În plus diferitele lecturi pe care le făcusem de-a lungul timpului în care se spunea că marii filozofi şi înţelepţi ai lumii afirmă mereu că de fapt materia e doar energie în diferite stări de concentrare, m-a făcut să consider că s-ar putea ca atomul să fie nu un conglomerat de particule orbitând unele în jurul altora, ci să fie un fel de materializare a energiei, ceva asemănător fulgerelor globulare… sau structurii unei stele. Şi asta a fost scânteia care m-a dus, prima oară, cu gândul că s-ar putea ca asta să fie adevărata structură a materiei. Atomii să fie un fel de sfere de energie… Ulterior modelul lui Haramein care afirmă că de fapt atomii ar fi un fel de mici găuri negre m-a făcut să gândesc că nu am fost prea departe de adevăr. Convingerea totală a venit însă în momentul în care am răsfoit prima dată cartea lui Mehran Tavakoli Keshe – inginer atomist, căci această carte avea să îmi confirme faptul că materia este aşa cum intuisem eu prima dată, formată din mici sfere de energie: anume fiecare atom este nimic altceva decât o sferă de plasmă formată din plasmă de câmpuri electrice şi magnetice de densităţi diferite în funcţie de substanţa chimică pe care o reprezintă. Această plasmă nefiind ceea ce ne învaţă ştiinţa oficială, materie ionizată ci radiaţie şi câmp condensate. Această plasmă despre care Keshe afirmă că e formată din trei tipuri distincte de plasmă anume dintr-un amestec de materie, antimaterie şi materie întunecată, e un mic glob plasmatic care deşi poate să se dividă în sfere mai mici, fiecare din ele va păstra aceiaşi structură. Atunci am avut clar în minte şi de ce oamenii de ştiinţă în încercarea lor nebunească de a găsi „particula lui Dumnezeu” găsesc mereu noi şi noi particule, în acceleratoarele lor. Practic un atom se poate divide în mii de alţi atomi mai mici păstrându-şi aceiaşi raport materie, antimaterie, materie întunecată, şi dând impresia că s-a mai descoperit o nouă particulă subatomică. Imaginaţi-vă o sferă de apă, în care sunt în proporţii egale dizolvaţi şi distribuiţi uniform, fără a interacţiona între ei trei coloranţi. Puteţi sparge acea sferă de apă în oricâte sfere mai mici şi fiecare dintre ele va păstra aceiaşi structură şi aceiaşi compoziţie, dând impresia că e o sub-particulă a sferei iniţiale. Aşa cum am spus, eu nu sunt absolut convins că acest model este cu adevărat cel real, dar analizând-ul şi citind şi cartea lui M. T. Keshe am constat că se potriveşte perfect asupra comportării curentului electric şi mai ales acest model explică apariţia câmpului magnetic şi a celui gravitaţional, ceea ce vechiul model predat în şcoală nu era capabil să facă. Am avut atunci şi o revelaţie.

33



Mi-am pus întrebarea următoare : De unde au ştiut strămoşii că atomul este particula cea mai mică şi mai ales de unde au ştiut că e format din energie ? Mai mult ca sigur – mi-am spus – de la zei ! ( oricine ar fi fost aceştia ! ) Practic fiecare substanţă chimică din tabelul lui Mendeleev este formată dintr-un atom care va avea următoarele caracteristici diferite: va avea o masă atomică diferită asta însemnând o densitate a amestecului plasmatic diferit, de asemenea va avea un raport uşor diferit al celor trei tipuri de plasmă pe care Keshe le-a numit Materie, Antimaterie şi Materie Întunecată şi va avea o frecvenţă de oscilaţie naturală diferită determinată fireşte, de densitatea respectivă. Această plasmă energetică formată din aşa cum le numeşte domnul Keshe, plasme şi câmpuri magneto-plasmatice, pulsează sau vibrează la o frecvenţă naturală extrem de ridicată care face ca structura să-şi păstreze forma. E la fel cum o picătură de ulei eliberată în apă se va aşeza de la sine într-o structură sferică. Asta pentru că uleiul ca substanţă are o frecvenţă de oscilaţie a materiei sale diferită de a apei. Ca urmare va avea tendinţa să se izoleze şi cum cel mai mare volum în cel mai mic spaţiu e sfera, picătura de ulei va deveni o sferă de ulei. Atunci când vom pune mai multe picături de ulei în apă acestea la un moment dat se vor întâlni şi vor fuziona în sfere mai mari. Exact aşa se întâmplă şi cu atomii din aceiaşi substanţă. Ei vor avea tendinţa de a se alătura unii altora. Dar deoarece ei sunt formaţi din energie, care diferă de cea a mediului în care se găsesc, având câmpuri electrice şi magnetice proprii ca un înveliş, sau ca o atmosferă, nu se contopesc deoarece au aceiaşi sarcină electrică dar polaritatea magnetică le permite să se aşeze cu polii opuşi alăturat, fără a fuziona, deci nu vor forma împreună o singură sferă ci vor forma aglomeraţii de sfere pe care microscopul electronic ni le arată ca atare. Vibraţia specifică pe o anumită frecvenţă a fiecărui atom din substanţele diferite, emite unde electromagnetice, dar în acelaşi timp şi recepţionează radiaţia înconjurătoare. Atunci când această radiaţie este de aceiaşi frecvenţă ea va amplifica prin rezonanţă frecvenţa de vibraţie a atomilor respectivi mărindu-le amplitudinea şi deci energia potenţială. Astfel atomii componenţi ai universului sunt în egală măsură sursă a radiaţiei electromagnetice universale cum şi rezultat al acestei radiaţii. Practic întreaga radiaţie universală potenţează materia iar materia întreţine radiaţia. Înainte de a trece mai departe se impune o remarcă. E clar că eu am ajuns la modelul pe care vi l-am prezentat pentru că nu am fost de acord cu ce mi s-a predat în şcoală. Deşi nu am sută la sută convingerea că acest model este perfect concordant cu realitatea, am constatat că se potriveşte pe funcţionarea reală a naturii mai bine decât modelul predat în şcoală. În plus cunoştinţele milenare ale înţelepţilor lumii şi contactul cu opera lui Mehran Tavakoli Keshe mi-a întărit părerea că modelul meu nu este unul fantasmagoric.

34



Pe de altă parte, eu nu sunt nici fizician, nici matematician nici chimist. Ca urmare nu e treaba mea să lămuresc cum se potriveşte acest model teoretic pe felul cum au loc, în realitate, reacţiile chimice. Pot spune însă că acest lucru, din punctul meu de vedere, nu prea contează deoarece modelul matematic rezolvă problema indiferent de cum ni-l imaginăm pe cel reprezentativ. Dacă amestecăm 3 grame dintr-o substanţă cu 2 grame dintr-o altă substanţă categoric vom obţine 5 grame dintr-o substanţă nouă sau o cantitate totală de 5 grame, în raport diferit din alte două sau mai multe substanţe. Cum se petrece acest lucru real, la nivelul acela minuscul al dimensiunii atomilor, e mai puţin important pentru mine. Eu îmi imaginez doar că reacţia, în cazul modelului plasmatic al atomului, se produce oarecum asemănător cu amestecul a două picături de apă colorate diferit, sau a unei picături de apă amestecată cu alta din orice alt lichid… Şi pentru că vorbim de atomi ca micro-sfere plasmatice formate din plasmă de câmpuri electrice şi magneto-plasmatice, atunci amestecarea a mai multe asemenea sfere de plasmă categoric are ca rezultat alte substanţe chimice şi eliberarea ( sau absorbţia ) de energie sub formă de diferite alte radiaţii printre care preponderent cea calorică, potenţate de câmpurile electro-plasmatice şi magneto-plasmatice respective care reacţionează între ele. Pentru mine e suficient, căci dacă pornesc de la premiza filozofică care spune că cea mai simplă soluţie e, de obicei, şi cea adevărată, sunt convins că ceea ce-mi imaginez eu este mult mai aproape de adevăr decât complicatul model corpuscular cu protoni, neutroni şi electroni care se mută de pe un strat pe altul sau aleg să orbiteze aiurea când în jurul unui nucleu când în jurul altuia, pleacă şi revin în atom, potenţaţi fiind de tot felul de forţe care mai de care mai enigmatice numite forţe atomice, forţe tari, forţe moi sau cum s-or mai fi numind ele în ştiinţa actuală. Ei bine acum … Ce-i curentul electric ? Încă din antichitate, omul a fost fascinat şi terorizat în acelaşi timp de fenomenele electrice naturale. Dacă chiar şi pentru noi, cei de azi, care cunoaştem în linii generale ce sunt cu adevărat fulgerele şi trăsnetele, înţelegând oarecum mecanismele apariţiei lor aceste fenomene sunt adesea înspăimântătoare, vă puteţi închipui ce impact puteau aveau acestea asupra omului antic. Cercetarea electricităţii a început chiar din antichitate dar a căpătat cu adevărat o dezvoltare şi o importanţă majoră abia în secolul al optsprezecelea. Noi cunoaştem azi despre experienţele făcute de americanul Benjamin Franklin ( 1706 – 1790 ) privind electricitatea statică obţinută în laborator cât şi asupra celei privind fenomenele electrice meteorologice, dar trebuie să ştiţi că au fost mulţi alţii care au efectuat experienţe legate de acest tip de electricitate atât înaintea lui, cât şi contemporani cu el sau după el. 35



O parte din aceste experienţe le-am întâlnit şi noi atunci în copilărie la primele ore de fizică a electricităţii. Experienţele privind electrizarea baghetei de sticlă sau de ebonită prin frecare cu fibrele naturale le cunoaştem. Cunoaştem şi experienţele cu transmiterea electricităţii statice de la un corp la celălalt precum şi faptul că această electricitate statică se manifestă oarecum asemănător magnetismului în sensul că acelaşi tip de electricitate duce la respingere în vreme ce încărcăturile electrice diferite duc la atracţie. În acelaşi timp încă de atunci oamenii de ştiinţă ai vremii au înţeles că atât electricitatea statică obţinută prin frecare cât şi fulgerele manifestate în natură în timpul furtunilor sunt similare. Ca atare vorbim aici de … Electricitatea naturală

Ce nu au înţeles însă oamenii de ştiinţă de atunci a fost adevărata natură a electricităţii. Influenţaţi probabil de felul cum se comportă masele de aer electrizate, reprezentate de descărcările electrice naturale prin fulgere au presupus că electricitatea e un fluid. De altfel oricine studiază cu atenţie descărcările electrice din timpul furtunilor are impresia că fulgerele par că se scurg pe canale asemănătoare albiilor zigzagate ale râurilor de munte. Realitate e că într-adevăr masele de aer, fiind fluide se comportă ca atare. Dar electrizarea lor ( ionizarea - cum a presupus şi continuă să presupună ştiinţa actuală ) nu are nici o legătură cu comportarea fluidelor şi nici nu e o curgere. Un argument destul de solid este şi acela care priveşte comportarea izolatorilor în relaţie cu electricitatea statică. De fapt electricitatea statică, deşi a fost evidenţiată experimental la materialele izolatoare, ( obţinută prin frecarea materialelor izolatoare de diferite perii sau fibre naturale ) ea nu se manifestă exclusiv la materialele bune izolatoare ci şi la materialele metalice.. Materiale izolatoare se electrizează când se află în apropierea sau în contact cu un material puternic electrizat. Constatarea făcută încă din secolul optsprezece că materialele electrizate îşi pierd instantaneu electrizarea în contact cu metalele a făcut pe oamenii de ştiinţă să tragă concluzia eronată că electrizarea este o acumulare de sarcini electrice ( adică de electroni ) pe aceste materiale, iar aceşti electroni se scurg în metale în momentul contactului dintre izolator şi metal. Asta a dus şi la concluzia că curentul electric este o deplasare de electroni. Problema este că electrizarea izolatorului se pierde în contact cu un metal neelectrizat. Dar dacă pornim de la premiza că electricitatea este determinată de cantitatea de sarcini electrice atunci este logic că un material izolator ar trebui să se electrizeze puternic în contact cu un metal prin care circulă o mare cantitate de electroni. Din păcate toate maşinile electrostatice fie de înaltă tensiune şi mică intensitate fie de mare intensitate şi joasă tensiune, sunt maşini care adună o cantitate mare de energie radiantă din mediul înconjurător, energie care este predată prin perii către conductori, dar nu primesc energie prin conductori pentru a proba această comportare. Nimeni nu şi-a pus problema 36



asupra faptului că metalul preia această energie radiantă tocmai pentru că el este permanent mai puţin încărcat electrostatic… ( judecând din perspectiva energiei electrice ca acumulare de sarcini electrice ). Dar tocmai faptul că deşi izolatorii prezintă fenomenul de electrizare şi cedare de energie, este ilogic faptul că izolează conductorii metalici. Ca atare acesta-i un important argument asupra aspectului că de fapt electricitatea nu-i deplasare de electroni. Dacă ar fi deplasare de electroni aşa cum electricitatea statică se transferă între baghetele de sticlă sau ebonită către alte materiale, precum şi către metale, tot aşa ar trebui să treacă şi de la metalul conductorului la cămaşa izolatoare… Ca urmare e clar că „ceva-i putred în Danemarca !” De fapt curentul electric este, aşa cum am mai spus, vibraţie. Numai că avem două feluri de vibraţie şi prin analogie două feluri de curent electric. Avem vibraţie naturală şi vibraţie artificială şi ca urmare avem un curent electric natural şi un curent electric artificial. Şi de fapt ce se întâmplă în realitate cu electricitatea aceasta statică ? Prin frecarea unei baghete de o bucată de lână spre exemplu se întâmplă că frecare în sine face ca amplitudinea de vibraţie a atomilor din care e formată bagheta, ( fie ea de sticlă sau de ebonită ) să crească foarte mult. Această vibraţie crescută duce la încălzirea capătului baghetei şi totodată face ca între cele două capete ale baghetei să apară o diferenţă de potenţial energetic ( dipol energetic ). Ce-i acesta ? Voi porni prin a vă descrie o zi frumoasă de început de vară, pe un câmp proaspăt arat. Parcela arată care are să spunem trei hectare şi e mărginită pe o latură de o pădure. E senin şi soarele străluceşte deja puternic făcând ca aerul de deasupra pământului arat să se încingă puternic şi să înceapă să se ridice. De ce se ridică aerul ? Pentru că prin încălzire îi scade densitatea concomitent cu faptul că îi creşte energia potenţială, adică agitaţia moleculelor şi atomilor gazelor componente creşte. În acelaşi timp deasupra pădurii care prin coronament eliberează în atmosferă o anume cantitate de vapori de apă temperatura rămâne mai scăzută. La fel şi în interiorul pădurii unde energia razelor solare e absorbită de coronament şi ca atare căldura nu mai ajunge la sol. Avem deci două mase de aer de temperaturi şi densităţi diferite, şi implicit cu energie potenţială diferită. Ca urmare aerul cald care se ridică deasupra terenului arat va fi înlocuit de aerul mai rece ce vine de sub coronamentul pădurii. Apare astfel o briză constantă care va sufla dinspre pădure spre terenul agricol, căci aerul mai rece şi mai dens în mişcarea sa naturală de a se lăsa mai jos va fi antrenat pe deasupra solului pentru a-l înlocui pe cel care s-a ridicat după ce a preluat căldura de convecţie a ternului arat. Fenomenul care s-a petrecut în mediul reprezentat de cele două parcele, se numeşte în termeni energetici, dipol energetic, sau dezechilibru energetic. Factorul potenţator al acestui dezechilibru a fost radiaţia solară. Acesta e un exemplu de dezechilibru energetic major, de mare suprafaţă şi de mare 37



amploare, care e vizibil cu ochiul liber ( vedem valurile de aer cald care distorsionează orizontul ) şi sesizabil pe piele ( prin mişcarea de aer – briza sau vântul care bate dinspre pădure spre parcela arată ). Dar asemenea dezechilibre se petrec în natură oriunde în univers, atât în cosmosul necuprins cât şi în jurul nostru la scară mai mică. Diferă factorul potenţator şi de asemenea dimensiunea. Se poate să avem de-a face cu un dipol energetic şi într-un spaţiu minuscul: astfel dacă vom lua un fir de sârmă lung de doi centimetri şi-i vom încălzi un capăt cu o brichetă, se cheamă că am realizat în metalul acestui fir, un dipol energetic. În acest caz, factor de dezechilibru va fi tot radiaţia termică, provenită, de astă dată, de la flacără. Dar există şi alte tipuri de dipoli. Cel mai cunoscut dipol de mici dimensiuni este bateria electrică, sau acumulatorul electric. La bornele unei baterii se manifestă un dipol energetic. Acest dipol este cel care duce la apariţia curentului electric între cei doi poli ai bateriei. Factorul de dezechilibru este reacţia chimică care are loc în electrolitul bateriei iar bateria nu face altceva decât, ca prin creşterea amplitudinii de oscilaţie a materialelor din care e construită, să transfere energie dintr-o parte a mediului în cealaltă… În acelaşi timp bateria e şi un convertor energetic căci o parte din energia reprezentată de oscilaţia mediului, anume cea care depăşeşte amplitudinea normală, naturală de oscilaţie, o transportă sub formă de oscilaţie sesizabilă, sau curent continuu pe care aparatele noastre convertoare îl folosesc în procesul de conversie. Astfel, fie că vorbim de motoraşe, care transformă electricitatea în lucru mecanic, fie că vorbim de amplificatoare audio sau aparate de radio care transformă electricitatea tot în lucru mecanic şi anume în vibraţia difuzorului care produce unde mecanice în aer, percepute de urechile noastre drept sunete aparatele noastre sunt convertoare energetice, care fac ce spune prima lege a termodinamicii, anume transformă o formă de energie în altă formă de energie. Un alt dipol energetic se poate crea prin inducţie electromagnetică sau prin inducţie magnetică. De aici se trage concluzia că dinamul unei biciclete sau alternatorul unei centrale electrice de tip industrial sunt tot dispozitive electrice care transferă energie între cei doi poli ai unui dipol energetic creat în mediu. Cu cât factorul de dezechilibru are energie potenţială mai mare cu care influenţează mediul, cu atât lanţul de evenimente care se va naşte din acel dezechilibru va fi mai mare. De obicei factorul de dezechilibru este de zeci, sau chiar sute de ori mai mic decât energia care se manifestă ulterior în mediu pentru a se reface echilibrul. Depinde doar de noi ca randamentul colectării şi utilizării acestei energii să fie cât mai mare. Astfel în cazul că acest factor de dezechilibru este constituit de câmpuri magnetice, sau electromagnetice, sau chiar doar de câmpuri pur electrice, energia care se poate culege la bornele dipolului creat, poate fi de sute de ori mai mare, cu atât mai mare cu cât frecvenţa de oscilaţie sau de variaţie a factorului de dezechilibru va fi mai mare. De ce ? Pentru că oscilaţia câmpului

38



electromagnetic sau magnetic respectiv, va influenţa, prin rezonanţă, mediul înconjurător şi odată cu cedare energiei va iniţia şi o amplificare rezonantă. Ca atare întreaga zonă a mediului care e afectată de dezechilibru va răspunde în încercarea de reechilibrare printr-o cantitate mult mai mare de energie decât a fost cea absorbită de la factorul de dezechilibru. De aici trebuie să înţelegem că toate dispozitivele pe care noi azi le numim generatoare electrice, fie că vorbim de baterii electrice, de acumulatori, de dinamuri sau de alternatoare electrice, nu sunt altceva decât convertori energetici, care culeg energie din mediul înconjurător după ce au creat în acesta un dezechilibru energetic. Din păcate aşa cum spuneam în paginile precedente, în calitate de convertori de lucru mecanic în energie electrică generatoarele noaste sunt extrem de ineficiente. Dar asta-i altă discuţie !... Creşterea vibraţiei electrice a materiei se poate transmite altor obiecte ducând în funcţie de natura acelor obiecte ca ele să fie atrase sau respinse de către baghetă. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul maşinii electrostatice fie ea un Van de Graff sau o maşină unipolară ( disc Faraday ). Practic în momentul în care cureaua unei maşini electrostatice se roteşte cu viteză mare ea acumulează energie din contactul cu aerul înconjurător. Atât atomii aerului cât şi cei ai curelei, având frecvenţa proprie de vibraţie, când trec unii pe lângă alţii cu mare viteză, se influenţează reciproc şi din această influenţă le creşte amplitudinea frecvenţei de vibraţie. Acelaşi fenomen se petrece şi în natură cu masele mari de aer, ce se deplasează unele pe lângă altele în timpul unei furtuni. De altfel Nikola Tesla chiar a conceput o maşină electrostatică imensă a cărei curea era reprezentată de filee de aer sub presiune care se deplasau cu mare viteză în lungul unui turn înalt. De aceea atât descărcarea prin scânteie care se desfăşoară la bornele unei maşini electrostatice cât şi descărcarea fulgerului între doi nori au exact aceiaşi natură. Practic dipolul natural creat prin frecare se echilibrează brusc iar scânteia este nimic altceva decât transformarea maselor de gaz din imediata apropiere, datorită amplificării rezonante a vibraţiei, în plasmă asemănătoare flăcărilor focului. Dar această plasmă spre deosebire de cea a focului este una rece.… De aici vine şi faptul că electricitatea naturală, care este una de foarte înaltă frecvenţă – anume frecvenţa de vibraţie a materiei – percepută însă ca curent continuu, este electricitate rece. Este o electricitate care se poate prelinge pe suprafaţa obiectelor fără să le afecteze foarte mult. De altfel electricitatea atmosferică este la fel ca la maşina Van de Graff o electricitate care prezintă o foarte înaltă tensiune şi o intensitate extrem de scăzută. De aceea şi această lipsă relativă de periculozitate. Din păcate în momentul în care această electricitate se transmite obiectelor cu o conductibilitate mai crescută decât a aerului, cum ar fi corpul nostru, sau piesele metalice ea îşi inversează brusc 39



caracteristicile. Deci în momentul în care extrem de înalta tensiune a unui fulger se scurge prin conductorul paratrăsnetului spre pământ, ajunge la acesta cu tensiunea mult scăzută dar cu intensitate uriaşă. De aceea, fenomenul adesea întâlnit, de topire a conductorului. Orice piesă metalică joacă rol de transformator electric pentru curentul electric de înaltă tensiune reprezentat de electricitatea statică atmosferică. Trebuie să lămurim acum de unde apare atracţia electrostatică. Atracţia dintre două încărcături electrostatice se datorează de fapt magnetismului indus la nivel atomic de vibraţia materiei. Acest magnetism ( numit câmp magnetoplasmatic ), care la nemetale e extrem de slab comparabil cu cel al materialelor fero-metalice, face de fapt să se manifeste atracţie sau respingere între materialele nemagnetice. Această atracţie sau respingere devine sesizabilă atunci când forţa ei exprimată în unităţi de masă, este mai mare decât masa obiectului respectiv. De aceea electricitatea statică e vizibilă ca fenomen doar la obiecte de dimensiuni mici cum ar fi fire de păr, bucăţele de hârtie, etc. Iar sensul acestui magnetism e dat de caracteristica vibraţiei atomilor respectivi, în raport cu câmpul magneto-gravitaţional înconjurător ( în cazul nostru – terestru ). Deci trebui să înţelegem că curentul electric continuu este, nimic altceva decât creşterea amplitudinii frecvenţei naturale a materiei, până la pragul în care ea devine sesizabilă pentru aparatele de măsură şi în acelaşi timp se poate răspândi instantaneu, prin rezonanţă, altor materiale cu structură asemănătoare. Manifestarea curentului electric, indiferent de ce tip am vorbi, este caracteristică numai pentru anumite tipuri de atomi, adică pentru anumite tipuri de substanţe şi anume pentru metale, semiconductori şi unele substanţe chimice cum ar fi sărurile. Doar acestea pot să prezinte fenomenul de creştere a amplitudinii lor de vibraţie până ce ea devine curent electric. Deci încă odată pentru a reţine: curentul electric continuu este un curent electric natural şi este creşterea amplitudinii frecvenţei naturale de vibraţie a atomilor fie ei ai sărurilor, metalelor şi semiconductorilor (aerul este un semiconductor ). Acest fenomen apare în urma unei reacţii chimice sau a unui fenomen fizic care aduce în sistemul reprezentat de aceste substanţe un plus de energie, concomitent cu un dezechilibru energetic în masa materiei respective. Astfel prin reacţia chimică care are loc într-o baterie, între catodul şi anodul bateriei apare un dezechilibru energetic. Reacţia chimică, deci, aduce în electrolit un plus de energie care face ca aparatele noastre să perceapă existenţa unui curent electric la capetele bateriei. Fenomenul acesta se poate obţine şi cu ajutorul unor câmpuri magnetice inductoare, puternice. Câmpul magnetic va determina ca în masa metalelor supuse influenţei sale să apară o creştere a amplitudinii frecvenţei naturale de oscilaţie, şi apariţia în felul acesta a unui curent continuu ( care de fapt nu e un curent continuu pur ci unul pulsatoriu de foarte, foarte ridicată frecvenţă, adică având frecvenţa de pulsaţie naturală a metalului conductor ). Această transmitere instantanee a vibraţiei nu se petrece către materialele izolatoare tocmai pentru faptul că ele nefiind materiale 40



metalice sau săruri, câmpurile lor magneto-plasmatice mult mai slabe nu le permit să intre în rezonanţă cu metalul pe care-l înconjoară. Electricitatea artificială

Până acum am vorbit de un tip de electricitate a cărei existenţă şi manifestare sunt naturale. Atât electrizarea obiectelor cât şi descărcările electrice prin fulgere sunt fenomene naturale care au la origine curentul electric continuu. Acum cum stă treaba cu curentul alternativ ? Ei bine aici nu mai vorbim doar de o creştere a amplitudinii frecvenţei naturale de oscilaţie a materiei metalice respective, ci vorbim de inducerea peste frecvenţa naturală a unei frecvenţe de oscilaţie, nenaturale. Astfel deşi metalul respectiv îşi păstrează frecvenţa sa naturală de oscilaţie, prin variaţia periodică a unui câmp magnetic sau electromagnetic ( după o anumită frecvenţă diferită de cea naturală a metalului respectiv ! ) această frecvenţă naturală este modulată în amplitudine şi sens. Deci curentul electric alternativ este o modulaţie în amplitudine, după o frecvenţă de oscilaţie dată, a frecvenţei naturale de oscilaţie a materiei metalice respective. El stresează conductorul deoarece obligă conductorul ca odată cu creşterea amplitudinii de oscilaţie a frecvenţei să-şi schimbe periodic şi direcţia ei. Există şi un curent continuu nenatural, acesta este curentul pulsatoriu care este obţinut prin influenţă magnetică sau electromagnetică şi constă în influenţarea creşterii amplitudinii naturale de vibraţie a metalului, cu pauze. Acum, fireşte că unii dintre dumneavoastră veţi fi tentaţi a pune următoarea întrebare : „Şi cum rămâne cu tensiunea, cu intensitatea şi cu puterea ?” Iar eu vă spun că aceste mărimi caracteristice ale curentului electric, din punct de vedere matematic rămân neschimbate, deoarece formulele matematice care le folosesc, respectă comportarea reală a curentului electric. Ce se schimbă este definiţia lor. Dar pentru a putea înţelege aceste noi definiţii ale mărimilor curentului electric va trebui să ne familiarizăm cu altă perspectivă de a privi natura şi mediul înconjurător. Acum, să încercăm să vedem ce-i tensiunea pentru definiţia pe care am dat-o mai sus curentului electric. Tensiunea este, nimic altceva decât amplitudinea vibraţiei dezechilibrului energetic creat în mediul înconjurător, sau dacă vrem să păstrăm un limbaj cu care ne-am obişnuit deja diferenţa de potenţial, cu sublinierea foarte importantă că ne referim la cantitatea sau densitatea de energie dintre două puncte din mediu ci nu la cantitatea de electroni de la capetele unui conductor. Practic cu cât diferenţa aceasta de potenţial e mai mare cu atât va fi amplitudinea vibraţiei induse mai mare. De asemenea, din această perspectivă intensitatea curentului electric este cantitatea de energie care se manifestă rezonant în conductor ca răspuns la influenţa factorului de dezechilibru. Această cantitate e dependentă de

41



grosimea ( mai exact de masa ) conductorului şi de frecvenţa de oscilaţie sau de vibraţie a factorului de dezechilibru. Puterea rămâne a fi cea ce a fost şi până acum anume puterea efectiv utilizată sau manifestată de sistemul sursă – convertor. Ca urmare, să vedem care sunt argumentele în favoare celor spuse până acum şi mai ales să înţelegem din perspectiva lor cum funcţionează de fapt aparatele electrice şi cum se manifestă în realitate curentul electric. Comportarea curentului electric Am spus că atât curentul natural – cel continuu – cât şi cel artificial, cel alternativ sau cel pulsatoriu, sunt nimic altceva decât vibraţie indusă printr-un factor de dezechilibru, mediului înconjurător. Prin rezonanţă această vibraţie se manifestă instantaneu în ceea ce noi numim „generatoare” fiind percepută de către aparatele de măsură ca curent electric. Înainte de a explica cum funcţionează de fapt convertoarele energetice pe care noi le numim impropriu „consumatori” să vedem în mare cum se manifestă aceste tipuri de curent electric. Astfel pentru curentul continuu e simplu de înţeles ca urmare a factorului de dezechilibru care produce dipolul energetic între cele două borne ale sursei respective ( fie baterie, acumulator sau dinam ) amplitudinea de vibraţie a materiei creşte foarte mult. Această diferenţă dintre amplitudinea de vibraţie naturală şi maximum creşterii ei prin reacţie chimică sau inducţie magnetică constituie de fapt curentul electric continuu. Creşterea amplitudinii respective este percepută ca diferenţă de potenţial, adică ca tensiune electrică a curentului continuu. Vibraţia crescută a metalului electrozilor sursei se răspândeşte instantaneu şi rezonant în întreaga masă a oricărei piese metalice ce va intra în legătură cu capetele dipolului reprezentat de bornele sursei de curent continuu. Practic în momentul când cuplăm la o sursă energetică un „consumator” nu se întâmplă că prin metalul lui pleacă la plimbare în sir indian sau în gloată hoarde de electroni, ci întreaga masă a metalului respectiv îşi amplifică instantaneu amplitudinea de vibraţie simultan şi în rezonanţă cu sursa. Astfel se explică de ce intensitatea suportată de un conductor este cu atât mai mare cu cât conductorul e mai gros, pentru că de fapt vibrează la unison, cu amplitudine ridicată, un număr mai mare de atomi. În cazul curentului electric alternativ această vibraţie se manifestă nu prin creşterea uniformă a amplitudinii frecvenţei naturale de vibraţie ci aşa cum am spus prin creşterea neuniformă, a acestei amplitudini conform cu frecvenţa indusă de câmpul magnetic ce-şi schimbă polaritatea cu regularitate după frecvenţa de 50 Hz ( în cazul reţelei naţionale ). Şi în acest caz cuplarea la bornele sursei respective urmează aceiaşi lege, practic întregul metal conductor al convertorului energetic intră instantaneu în rezonanţă cu vibraţia indusă de sursă. 42



Ar fi cazul să facem şi o remarcă lămuritoare pentru a limpezi confuzia din capul multora. Pentru grupurile alternatoare ale… să spunem … centralei hidroelectrice Porţile de Fier 1 întreaga secţiune a sistemului energetic naţional cuplată la ele ( magistralele liniilor aeriene cu tot ce e legat la ele ) reprezintă „consumatorul” adică convertorul energetic. Pentru mine ca client care utilizează această energie, acest „consumator” naţional reprezentat de liniile de transport şi posturile de transformare, reprezintă sursa energetică prin priza din perete, eu adăugând în acea priză nişte consumatori minusculi ( reprezentaţi de aspiratorul, frigiderul au bormaşina mea ) care per total sunt infimi comparativ cu energia utilizată de însăşi linia de transport ( în calitatea ei de „consumator” ) care vine din stâlp în stâlp şi post de transformare în post de transformare, tocmai din capul celălalt al ţării de la marele baraj de peste Dunăre. O altă lămurire care trebuie făcută este cea referitoare la comportarea unui „generator” fie el alternator sau dinam care „produce” de fapt colectează energie adică curentul electric, prin inducţie magnetică. Deoarece câmpul magnetic induce permanent în conductor fie modificarea amplitudinii vibraţiei fie modularea ei, dacă la bornele colectorului ( „generatorului” ) nu există „consumator” adică convertor, prin amplificare rezonantă a electricităţii în bobinajele acestuia ele se încălzesc căci nu are cine să preia această vibraţie ce creste prin rezonanţă cu fiecare rotire a câmpului magnetic, şi acestea se ambalează crescându-le amplitudinea tot mai mult, şi această creştere se transformă în căldură, care se acumulează până ce sursa energetică magnetică respectivă se arde. De aceea în general aceste tipuri de „generatoare” trebuie să aibă permanent un „consumator” adică o cale prin care curentul ca energie vibraţională să aibă cum să se disipeze înapoi în mediul de unde provine. Prin felul cum e conceput sistemul energetic global, de la sursa reprezentată de alternatoarele marilor centrale electrice pleacă totdeauna ( pentru curentul monofazat ) două fire dar practic curentul electric nu vine decât pe un fir, celălalt ( nulul ) devine funcţional când între cele două fire se cuplează „consumatorul” practic noi nefăcând altceva decât a pune alternatorul în scurt prin intermediul „consumatorilor” noştri. De aceea sistemul energetic naţional atunci când nu are „consumator” se poate arde prin ambalare termică datorită amplificării rezonante, iar atunci când are „consumator” lucrează în regim de scurt-circuit, adică o parte din energie întorcându-se spre el îi împiedică buna funcţionare reducându-i randamentul. Practic pentru buna funcţionare ar trebui ca alternatorul să aibă o bornă împământată iar cealaltă să vină la „consumator”, urmând ca acesta să cupleze „consumatorii” între acest fir şi o împământare. Doar în acest caz sistemul energetic global ar funcţiona cu randamente maxime şi fără nici un risc de a se arde atunci când nu are „consumator”. Din păcate prin această metodă ar fi imposibil pentru cei ce stăpânesc sistemul să monitorizez cât din energie „se

43



scurge” prin „consumatorii” noştri, adică câtă energie e convertită într-o altă formă de energie, ca atare contorizarea devenind imposibilă… Ca urmare s-a preferat montarea şi funcţionarea întregului sistem în regim de scurt-circuit, fapt ce duce la pierderi enorme în mediu, şi la o cantitate extrem de mică de energie utilizabilă şi utilizată efectiv de către „consumatorii finali” şi fireşte cu creşterea pe măsură a facturilor pentru a suporta întreaga pierdere… De aceea spuneam eu că pentru fiecare kilowatt utilizat de noi de la priza din perete alţi cel puţin cinci sunt pierduţi. Acum să vedem cum stă treaba şi cu cealaltă formă de curent electric artificial, anume curentul pulsatoriu. Dacă curentul electric alternativ se poate obţine prin montarea a unui multiplu de perechi de magneţi aşezaţi alternant ( cu polarităţile alternativ spre exterior respectiv spre bobina de pe stator - N, S, N, S, etc. ) pe un rotor şi rotirea lui, curentul pulsator se obţine prin aşezarea pe rotor a unui număr oarecare de magneţi toţi montaţi cu aceiaşi polaritate spre bobine. Partea interesantă este cea referitoare la fenomenul care apare la utilizarea unei asemenea surse. Teoretic, curentul pulsator ar trebui să apară cumva prin creşterea amplitudinii de vibraţie a bobinajului, cu pauze, fie în formă dreptunghiulară fie în formă rombică sau în cel mai bun caz a unui dinte de ferăstrău ( dacă am face graficul acestui curent ! ). Ori lucrurile nu stau chiar aşa. La utilizarea unui asemenea dispozitiv electrotehnic, vor trece pe lângă bobină rând pe rând magneţii cu acelaşi pol dar în pauza reprezentată de trecerea porţiunii de rotor unde nu sunt magneţii montaţi, pe rotor se manifestă un pol virtual opus, care va avea amplitudinea magnetică egală cu de cel puţin două ori puterea însumată a magneţilor alăturaţi între care se manifestă el. Astfel să presupunem că magneţii sunt montaţi cu polul S spre bobină. În momentul în care aceşti magneţi vor trece pe lângă bobină în aceasta va apărea un curent pulsatoriu, în formă de vârfuri de foarte înaltă tensiune, induse de polul nord al unor magneţi virtuali aflaţi la exact jumătatea distanţei fizice dintre cei doi magneţi reali montaţi alăturat. Astfel de fapt un asemenea generator va duce la apariţia în bobină a unei cantităţi uriaşe de energie sub formă de impulsuri de foarte înaltă tensiune, care depăşesc cu mult energia pe care ar trebui să o inducă magneţii folosiţi. Această energie pulsatorie care apare în bobina acestui tip de generator se numeşte energie radiantă pulsatorie. Prin acest fenomen acest tip de „generator” este cel mai eficient colector energetic dintre toate tipurile de colectoare energetice care folosesc ca factor de dezechilibru pentru crearea dipolului în mediu, magneţii. Cel mai reprezentativ asemenea „generator” este încărcătorul de acumulatori, pulsatoriu cu magneţi al lui John Bedini. De fapt acelaşi fenomen l-a obţinut şi Nikola Tesla prin folosirea descărcărilor periodice ale unor condensatori în bobina primară a unui transformator ridicător fără miez, anume transformatorul amplificator rezonant armonic. În acesta se manifestă acelaşi tip

44



de curenţi în impulsuri de înaltă tensiune, dar la o amplitudine uriaşă comparativ cu „generatorul” de curent pulsatoriu al lui Bedini. Aici mai trebuie făcută o remarcă. Pentru orice conductor, modularea în amplitudine a frecvenţei sale naturale de rezonanţă ( adică crearea curentului electric alternativ ) reprezintă un stres deosebit, indus prin schimbarea periodică a polarităţii câmpului magnetic din imediata apropiere. De aceea curentul alternativ întotdeauna va induce în conductor suportabilitatea unei densităţi energetice mult mai scăzute decât curentul pulsatoriu de aceiaşi tensiune şi aceiaşi frecvenţă. Adică un curent 220 V la 50 Hz va induce în conductor în termeni de intensitate suportată de acesta o cantitate mult mai redusă de energie decât va induce un curent pulsatoriu de 220 V la o repetiţie de 50 de impulsuri pe secundă, căci nu va afect prea mult ritmul şi frecvenţa de oscilaţie naturală a metalului… Fireşte că deja unii dintre dumneavoastră, mai tradiţionalişti, au renunţat la a mai citi cartea, oprindu-se cine ştie… probabil pe la pagina 20 sau un pic mai târziu, convinşi fiind că nu are cum să fie adevărat ceea ce spun eu pentru că în acest caz funcţionarea condensatorului nu ar mai avea sens. Eu vin doar şi-i întreb pe aceia dintre dumneavoastră care neconvinşi, aţi avut totuşi răbdarea de a citi până aici : Sunteţi absolut siguri că condensatorul este un acumulator de sarcini electrice ? Pe ce vă bazaţi convingerea ? Pe faptul că străbunii oamenilor de ştiinţă actuali, Franklin şi contemporanii lui au afirmat că în butelia de Leyda se adună electronii care pleacă de pe bagheta electrizată sau de pe maşina Van de Graff ? Cam subţire argumentul, aş spune… În plus ar trebui să vă reamintesc că aceiaşi ştiinţă care ne spune că curentul electric este o mişcare ordonată de electroni, spune pe undeva, că viaţa unui electron independent de atomii din jurul lui este foarte scurtă, el transformându-se în fotoni prin contactul cu alt electron, şi apoi răspândindu-se în formă de lumină prin jur… Păi dacă butelia de Leyda ar fi un acumulator de sarcini electrice atunci ea ar trebui ca din primele secunde după ce a adunat electronii, datorită mişcării acestora în incinta ei, şi ciocnirilor lor repetate, să devină luminoasă iar apoi să se stingă şi să-şi piardă sarcina electrică căci electronii ar ieşi din ea sub formă de lumină ( fotoni ) prin pereţii de sticlă… Sau oricum chiar dacă electronii nu s-ar transforma în lumină, atunci după o perioadă butelia şi-ar pierde sarcina electrică pentru că oricum într-un fel sau altul conform ştiinţei actuale electronii, orfani de atomul lor, şi-ar da obştescul sfârşit. Ori ştim toţi că de fapt un condensator, dacă e bine construit şi nu are nici o legătură electrică cu exteriorul, va păstra energia în el practic nedefinit de mult. Pe asta se bazează de fapt şi memoriile electronice ( toate memoriile electronice fie ele „stikuri USB” sau cartele de aparate foto cum ar fi cele SD, XD-picture card, etc. pe asta-şi bazează proprietatea de a păstra datele, pe faptul că nişte condensatori minusculi în interiorul lor îşi păstrează un timp extrem de

45



îndelungat acelaşi nivel de încărcare electrică, menţinând astfel datele pe care noi le-m pus pe memoriile respective. Nu dragii mei, nici un condensator, indiferent că vorbim de butelia de Leyda sau de super-condensatorii moderni de mii de farazi nu acumulează sarcini electrice. Funcţionarea lor deşi e interpretată de ştiinţa actuală prin acumularea de electroni, nu are absolut nici o legătură cu modelul corpuscular al materiei. Practic ei funcţionează pe baza îngemănării sau conlucrării, dacă vreţi să spunem aşa, a două sau uneori trei principii sau efecte. Înainte de a vi le arăta şi a vă explica deci, cum funcţionează condensatorii, am să vă reamintesc fraza pe care am scris-o cu câteva pagini mai devreme deoarece e extrem de importantă pentru înţelegerea funcţionării nu doar a universului în sine ci în cazul nostru particular pentru funcţionarea condensatorului: Vibraţia specifică pe o anumită frecvenţă a fiecărui atom din substanţele diferite, emite unde electromagnetice, dar în acelaşi timp şi recepţionează radiaţia înconjurătoare. Atunci când această radiaţie este de aceiaşi frecvenţă ea va amplifica prin rezonanţă frecvenţa de vibraţie a atomilor respectivi mărindu-le amplitudinea şi deci energia potenţială. Astfel atomii componenţi ai universului sunt în egală măsură sursă a radiaţiei electromagnetice universale cum şi rezultat al acestei radiaţii. Practic întreaga radiaţie universală potenţează materia iar materia întreţine radiaţia. Deci cele trei efecte !?... Sunt efectul Casimir, efectul LASER şi efectul de structură cavitară. Efectul Casimir enunţat şi verificat de fizicianul olandez Hendrik Brugt Gerhard Casimir ( 1909 – 2000 ), care în 1946 prin experienţa efectuată cu ajutorul a două plăci metalice situate faţă în faţă la distanţă foarte mică va demonstra faptul că întreaga materie emite unde electromagnetice. Cele două plăci metalice perfect lustruite de dimensiuni foarte mari, puse faţă în faţă la distanţă foarte mică se vor alipi. Asta deoarece radiaţia care se poate manifesta între ele este radiaţie cu lungime de undă mult mai mică decât distanţa dintre plăci, ca atare o cantitate de radiaţie mult mai mică decât radiaţia din mediul înconjurător unde există şi radiaţie cu lungime de undă mai mare decât distanţa dintre plăci. Urmare este că energia radiaţiei externe plăcilor e mai mare decât energia radiaţiei dintre plăci ceea ce face să apară o diferenţă de presiune între feţele plăcilor şi ca urmare acestea să fie împinse puternic una spre alta. Cine anume le împinge de fapt ? Un lucru pe care de asemenea nu ni se spune când se face referire la această experienţă e faptul că dacă am considera radiaţia doar ca ceea ce am învăţat-o toţi în şcoală, adică radiaţie de tip hertzian, care radiază sferic, acest fenomen nu s-ar putea petrece, deoarece componenta hertziană a undelor nu e capabilă de lucru mecanic. Practic cea care duce la împingerea plăcilor una spre cealaltă e componenta scalară a radiaţiilor.

46



Ce ne interesează aici este faptul că între două plăci ( sau între doi pereţi ) se manifestă doar radiaţii a căror lungime de undă e mai mică decât distanţa dintre plăci. Efectul LASER (light amplification by stimulated emission of radiation (amplificare a luminii prin stimularea emisiunii radiaţiei)) efect a cărei teorie a fost emisă prima oară de Albert Enstein şi care a avut ca urmare construcţia practică a primului laser în 1960 de către Theodore Maiman. Între două oglinzi dintre care una are o porţiune circulară punctiformă mai transparentă, se emit pulsuri de lumină. Acestea lovindu-se ( reflectându-se ) pe rând de cele două suprafeţe ale oglinzilor ajung să-şi amplifice şi să-şi alinieze perfect oscilaţia astfel că în momentul în care reuşesc să aibă suficientă energie pentru a străpunge zona mai translucidă din centrul uneia din cele două oglinzi va ţâşni afară sub forma unei raze de lumină perfect coerentă. Ce ne interesează în mod deosebit aici este reflexia multiplă între două oglinzi. De fapt dacă plăcile lui Casimir ar fi obligate mecanic prin montare adecvată să rămână la distanţă una de alta, între ele ar apărea un efect de reflexie multiplă a radiaţiei electromagnetice identică efectului de LASER. Acesta-i de fapt condensatorul. Recitiţi iar fraza subliniată de mai sus. În momentul în care un condensator ( două plăci aflate faţă în faţă la distanţă extrem de mică ) este legat la o sursă de curent, acest curent electric va duce la creşterea amplitudinii de vibraţie a atomilor celor două plăci. Deoarece orice atom emite radiaţie electromagnetică, aceasta va fi emisă între cele două plăci şi se va reflecta între ele menţinând în permanenţă amplitudinea ridicată a oscilaţiei atomilor celor două plăci, adică menţinând plăcile la acelaşi nivel energetic la care au fost aduse, în momentul în care condensatorul a fost cuplat la sursa de energie. Pe acest principiu funcţionează orice condensator, mai puţin butelia de Leyda. În cazul Buteliei de Leyda, acestui principiu funcţional i se adaugă şi cel de efect de structură cavitară. Efectul de structură cavitară a fost descoperit şi probat experimental de entomologul rus Victor Stepanovici Grebennikov ( 1927 – 2001 ). Prin anii optzeci ai secolului trecut acesta a descoperit că pe păşunea de deasupra cuiburilor de albine subterane se resimte o stare accentuată de disconfort manifestat prin greaţă, ameţeli, proastă dispoziţie – efecte similare celor de expunere la radiaţii cu lungime de undă foarte mică. Ulterior avea să descopere cercetând amănunţit fenomenul că efectul este un rezultat al felului cum se comportă radiaţia universală în spaţiul minuscul din cavităţile reprezentate de celulele fagurilor acestor albine. Practic într-o asemenea celulă se manifestă numai radiaţiile cu lungime mai mică decât distanţa dintre pereţii celulei respective, iar această radiaţie este amplificată prin reflexii repetate la fel ca într-un laser până ce ajunge să părăsească celula ca un maser ( un fel de laser care are în loc de lumină, 47



microunde ). Deoarece aceste radiaţii sunt de obicei raze calorice, raze gama şi raze x efectul lor va fi perceput ca radiaţie calorică dar şi ca stări de disconfort. De fapt avem de-a face cu rezonatori mecanici de foarte mici dimensiuni care se comportă ca nişte veritabili amplificatori mecanici asemenea cutiilor de rezonanţă ale unor instrumente muzicale, doar că amplifică radiaţii electromagnetice în loc de unde audio. Dacă numărul celulelor unui fagure este foarte mare, cum e cazul fagurilor largi, construiţi în multe straturi, amplificarea aceasta este extrem de mare. Ei bine, Butelia de Leyda se comportă oarecum asemănător unei celule de fagure, doar că pentru că e închisă, radiaţia din ea rămâne acolo, la fel ca-n orice condensator. Un alt condensator de genul buteliei de Leyda, care funcţiona pe principiul amplificării structurii cavitare era amplificatorul de energie orgonică al lui Wilhelm Reich, ( 1897 – 1957 ), care era o cutie construită din plăci stratificate cu straturi succesive de tablă şi lemn, în care ţinea bolnavii pentru perioade de timp variabile. Radiaţia amplificată de aceste cutii contribuia la ordonarea frecvenţei naturale de funcţionare a organismului bolnavului ajutându-l să se vindece de diferite boli. Acum să explicăm un pic care-i relaţia care apare între „consumatorii” noştri şi un alternator ( sau orice alt tip de sursă electrică ) şi de ce un alternator care este cuplat la „consumatori” mai puternici ca el, se arde… Să ne imaginăm că introducem în priză ştecărul care vine de la un reşou electric sau apăsăm pe întrerupătorul unui bec cu incandescenţă. Ambele elemente active ale celor două aparate electrice sunt rezistori electrici. În bec avem de-a face cu un fir de wolfram ( mai este denumit şi tungsten) iar în reşou avem de-a face cu un fir din nichelină. Nichelina este un aliaj care conţine mult nichel. Pe lângă acesta sau dependent de acesta rezistorul unui reşou poate fi realizat şi din aliaje pe bază de constantan sau amestec crom, nichel, constantan, etc. Toate acestea sunt metale care opun o rezistenţă crescută trecerii curentului electric ( în accepţiunea curentă care ne spune că curentul electric ar fi o deplasare de electroni ). Fizicienii ne explică fenomenul, aşa cum am mai spus deja, prin faptul că electronii curentului electric în deplasarea lor între capetele firului rezistiv, s-ar lovi de atomii acestuia… Cât de proşti trebuie să fim ca să credem asta !? Destul de proşti de vreme ce marea noastră majoritate credem lucrul acesta. Întrebarea cu adevărat importantă este de ce credem asta ? Pentru că atunci când ni se spune în şcoală că atomul e format dintr-un nucleu şi o serie de învelişuri de electroni, profesorii ( cei mai mulţi dintre ei ) au mare grijă să nu ne spună care-i mărimea reală a acestora. De fapt dacă am face o analogie, aşa cum am mai spus nucleul ar avea mărimea unei mingi fotbal aflată la centrul unui stadion iar electronii de mărimea unor mingi te tenis de masă, s-ar roti pe orbite aflate cam prin dreptul porţilor. Tot spaţiul dintre nucleu şi electroni este gol… Adică orice atom conform acestui model teoretic ar fi 99,9% spaţiu gol. 48



Păi hai să ne punem problema următoare : de câţi electroni ar fi nevoie, să lovească un atom, pentru a încălzi tot acest spaţiu imens din care 0,01% e materie iar restul spaţiu gol ? Şi apoi exact cum spuneam în paginile anterioare: acel electron care ar trebui să aibă o energie uriaşă pentru reuşi să se deplaseze printre miliardele de miliarde de atomi fără a fi capturat de ei, ar trebui să aibă ori un noroc chior ori un ghinion la fel de chior – în funcţie de perspectivă – pentru a putea să lovească atomul, şi să-şi mai continue apoi drumul, sau pentru a trece prin el fără a atinge nici un electron sau nici măcar nucleul… Sincer vă întreb acum : puteţi crede că se întâmplă aşa ? Eu… oricât de binevoitor am fost cu profesorul care mi-a explicat treaba asta m-am simţit jignit căci sentimentul pe care l-am avut atunci a fost că îşi bate joc de mine considerându-mă mai prost decât o oaie… Deci în mod categoric electricitatea nu are cum să fie o deplasare ordonată de electroni. Asta cu atât mai mult cu cât, admiţând prin absurd că ar fi aşa, ar trebui ca cantitatea de electroni care să lovească atomul să fie imensă, per total întregul conductor ar trebui să fie străbătut de sute de ori mai mulţi electroni decât totalul electronilor cuprinşi în toţi atomii acelui conductor, pentru a putea să facă să ajungă la roşu un conductor a cărui structură este de fapt 99,9% spaţiu gol… Deci ce se întâmplă în realitate în filamentul becului sau în rezistenţa reşoului atunci când le legăm la sursa de electricitate ? În aceiaşi fracţiune de secundă în care circuitul s-a închis, toţi atomii celor două elemente active vor intra în rezonanţă cu sursa şi vor vibra la unison cu ea. Vibraţia aceasta, aşa cum am mai spus, este în egală măsură şi emiţător şi receptor de unde electromagnetice, deci ea se şi autoîntreţine atât datorită energiei care vine constant de la sursă cât şi propriei sale emisii electromagnetice. Asta face ca deoarece sursa este legată în scurt-circuit prin rezistenţa noastră, fie că vorbim de filamentul becului fie de rezistenţă aceasta va intra într-o buclă amplificatoare rezonant armonică care va face ca amplitudinea de vibraţie să fie tot mai mare. Deoarece toate elementele metalice pe care le cunoaştem ca nefiind „bune conductoare” de electricitate se comportă la fel cum se comportă rezistenţa reşoului, ele se vor înroşi. Cum se petrece asta. Aceste materiale în acelaşi timp sunt şi materiale care se magnetizează mai uşor. Adică sunt materiale care intră în categoria materialelor magnetice, în vreme ce bunele conductoare sunt materiale diamagnetice. Deci toate aceste materiale se magnetizează uşor pentru că structura plasmatică a atomilor lor este caracterizată prin câmpuri magneto-plasmatice extrem de puternice comparabil cu al materialelor „bune conductoare”. De aceea aceste materiale în momentul în care sunt cuplate la o sursă de energie electrică opun prin câmpurile lor magnetice interne o mare opoziţie schimbării caracteristicilor oscilaţiilor lor naturale. Practic apare o luptă puternică între cele două câmpuri magnetice, cel propriu al atomilor conductorului rezistiv şi cel 49



rezonant al curentului electric. Asta se traduce prin creştere rapidă a temperaturii acelui conductor până la punctul în care ajunge la roşu. O mare cantitate din această căldură se va disipa ca atare, în mediul înconjurător, adică în atmosferă în cazul reşoului sau în incinta vidată a becului în cazul filamentului de wolfram. Astfel înţelegem cum are loc convertirea energiei electrice în căldură. În cazul becului, deoarece atmosfera din incinta becului favorizează ca înroşirea filamentului să fie extrem de puternică radiaţia trece de spectrul roşu şi infraroşu şi se duce spre spectrul alb, făcând ca noi să percepem funcţionarea rezistorului de wolfram ca producând lumină. Adevărul e că lumina vizibilă e doar o parte din radiaţia pe care o emite. Acum hai să vedem cum se ard aceste fire de rezistenţă electrică. Am spus că datorită curentului electric şi a radiaţiei proprii, conductorii rezistivi vor intra într-o buclă amplificatoare a vibraţiei lor până la punctul în care întreaga energie se transformă în căldură. Bun vibraţia lor creşte în amplitudine permanent până ce se ajunge la un echilibru între cantitatea de energie disipată sub formă de căldură şi cantitatea de energiei primită de la sursă. În acest moment echilibrul se menţine sute, sau mii de ore, fără nici un fel de problemă. Numai că orice fir metalic, prin imperfecţiunile tehnologiei de realizare a lui, are pe lungimea lui un punct mai slab, din punct de vedere mecanic. În acel punct numărul de atomi în secţiune va fi mai mic. Poate nu cu mult, poate doar cu câtea mii sau zeci de mii, dar va fi mai mic. Acolo rezistenţa mecanică fiind mai scăzută conductorul, după o perioadă oarecare de vibraţie la mare amplitudine, va ceda mecanic şi se va rupe. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul conductorilor din materiale bune conductoare. Acestea nu opun rezistenţă schimbării caracteristicilor de vibraţie, naturale, sub influenţa curentului electric, datorită aşa cum am spus unor câmpuri magneto-plasmatice mai slabe. Dar, dacă secţiune lor e mică, adică dacă sunt prea subţiri se vor comporta la fel ca un fir rezistiv, şi în porţiunea unde secţiunea lor scade faţă de restul lungimii, datorită unui defect mecanic, sau a unei secţiuni voit micşorate ( ca în cazul siguranţelor fuzibile ) vor ceda mecanic în acel punct, rupându-se. Fireşte că acest proces de rupere în acel punct datorită secţiunii mai mici face ca cantitatea de energie termică pe unitatea de volum să fie mai mare, ca urmare înainte de rupere acel conductor se va topi în acel punct, adică va deveni mai moale, având şi o culoare mai strălucitoare. Asta arată că deja rezistenţa lui mecanică fiind mai scăzută el va oscila la o amplitudine mult mai mare, astfel că o perioadă înainte de rupere, legăturile sale atomice vor oscila la graniţa de a se desface ( conductorul va fi mai strălucitor şi mai moale ) până ce, după o perioadă de oboseală, se va rupe efectiv. În acel moment, câmpurile magnetoplasmatice nu vor mai reuşi să menţină coeziunea legăturilor atomice. Acest proces poate dura ore sau la fel de bine fracţiuni de secundă în funcţie de grosime, de material şi de caracteristicile curentului electric.

50



Acum hai să vedem de ce se încălzesc şi apoi se ard transformatoarele şi motoarele electrice. În mare am putea crede că arderea unui transformator are aceleaşi cauze şi aceiaşi desfăşurare ca şi arderea unui fir rezistiv. Adevărul e că aici fenomenul se petrece altfel. Conductorii cu care sunt bobinate transformatoarele şi motoarele sunt conductori de bună calitate care sunt izolaţi ( înveliţi ) într-un strat de lac izolator. În momentul în care se cuplează la sursă un transformator, deoarece el e calculat conform legii doi a termodinamicii, şi e construit ca un sistem închis, nu admite decât pierdere de energie sub formă de căldură ce se disipă în mediul înconjurător. Deoarece e bobinat inductiv în înfăşurările lui se manifestă toate acele defecte de care vorbeam eu în paginile anterioare. Ca atare un asemenea dispozitiv tehnic în momentul în care va primi energie din exterior, va ceda, adică cantitatea de energie termică care se disipă nu va mai face faţă echilibrând sistemul şi transformatorul se va arde. Pentru a înţelege cum, să lămurim mai întâi rolul pe care-l joacă intensitatea curentului electric în tabloul general al conversiei energiei electrice în orice altă energie, şi în special în cea termică căci ea e la originea tuturor momentelor de cedare a instalaţiilor electrice. Astfel dacă avem doi conductori de grosimi diferite, iar la capetele lor aplicăm aceiaşi tensiune, energia manifestată în cei doi conductori va fi diferită. Ei vor oscila la unison cu sursa, numai că datorită faptului că unul e mai gros, decât celălalt, energia potenţială manifestată în masa sa de numărul mai mare de atomi este mai mare. Adică mai pe băbeşte într-un conductor mai gros vibrează mai mulţi atomi decât într-unul mai subţire. Dar am spus că vibraţia aceasta este întreţinută doar în parte de energia venită de la sursă restul este întreţinută de radiaţia emisă de însăşi conductor în sine. Ca atare dacă conductorul „consumator” depăşeşte cu mult grosimea conductorului din secundarul transformatorului, el se va transforma într-o sursă de energie pentru transformator inducând în acesta energie ce se opune sau mai bine spus se suprapune peste cea pe care o preia acesta la rândul lui de la priza din perete. Conductorul gros cuplat la secundarul transformatorului generează mai multă energie decât poate disipa termic transformatorul, iar acesta se va supraîncălzi până ce lacul de pe conductorul său se va aprinde şi va pune spirele în scurtcircuit. În acel moment întregul transformator se va afla în regim de scurt circuit şi va începe să scoată fum după care dacă situaţia va continua, din ce în ce mai mare fiind temperatura lui, din ce în ce mai mare suprafaţa cu izolaţia compromisă şi la un moment dat undeva una din spire va ceda mecanic şi legăturile ei atomice se vor desface, adică se va întrerupe continuitatea firului acelei spire la fel cum se petrece la un reşou sau la arderea unui bec. Un rol important aici îl are aşa cum am spus autoinducţia ca fenomen de amplificare rezonantă a vibraţiei curentului electric ce se manifestă deja în circuitul respectiv. Acelaşi proces se petrece şi în cazul unui motor electric care se arde. Dacă rotorul acestuia este obligat mecanic, printr-o proastă 51



funcţionare dată de o necorespunzătoare exploatare, sau… să spunem prin griparea unui rulment, să nu se mai rotească sub influenţa statorului, el va opune o din ce în ce mai mare rezistenţă prin câmpurile sale electromagnetice câmpurilor electromagnetice ale statorului care-l forţează să se rotească. Asta face ca conductorul bobinajului să se comporte asemănător unui conductor rezistiv, adică apare o luptă între cele două câmpuri electromagnetice… Această opoziţie duce la creşterea temperaturii întregului motor, sau doar a uneia din cele două secţiuni, rotor sau stator, creştere de temperatură care nu va mai putea fi disipată termic…. Temperatura va creşte treptat, lacul izolator va începe să se coacă, va căpăta tentă maronie, şi undeva, într-un loc unde temperatura se va disipa mai greu lacul va arde complet şi va pune bobinajul în regim de scurtcircuit. Din acel moment totul se petrece la fel ca la transformator, ca la arderea unui bec sau a rezistenţei unui reşou. Din această perspectivă trebuie să înţelegem clar faptul că orice aparat pe care-l cuplăm la o sursă energetică, fie el un aparat rezistiv, unul inductiv sau unul electronic, este nimic altceva decât un convertor energetic care transformă energia electrică în energie termică. Toate aparatele noaste indiferent că sunt electronice sau electromecanice înainte de a transforma energia electrică în sunet, mişcare, căldură, sau lumină, transformă electricitatea în energie termică. Cu alte cuvinte indiferent de ce tip ar fi convertorul nostru energetic, el va converti energia electrică în energie termică şi în lucru mecanic, lumină, etc. Această energie termică este cea care se află la rădăcina tuturor defectelor electrice, fie din aparatura electrică fie din cea electronică. Insuficienta disipare a căldurii duce la supraîncălzirea circuitelor, supraîncălzire care are în spatele ei o amplificare rezonant armonică a amplitudinii vibraţiei materiei. Amplificarea aceasta dacă trece peste un anumit prag învinge câmpurile magneto-plasmatice ale atomilor desfăcându-le legăturile, adică întrerupând continuitatea circuitului electric. Acum să vedem ce şi cum stă treaba cu electrocutarea. Şi voi începe prin a reda aici un paragraf dintr-o altă carte de-a mea unde făceam referire la un articol vechi din revista tehnico-aplicativă Tehnium : „Pentru necunoscători am să prezint aici regimurile de funcţionare ale creierului uman din punct de vedere al emisiei electromagnetice. Ritmurile respective, conform cercetărilor ulterioare scrierii acestui articol, sunt mai mult de patru şi iată-le: Ritmul delta (0,2 – 3,5 Hz) – regim de funcţionare caracteristic somnului profund; Ritmul theta (3,5–7,5 Hz) – este ritmul înregistrat în momentul în care visăm; Ritmul alfa (7,5–12 Hz) – caracterizează activitatea normală, conştientă, relaxată şi fără stres a unui om sănătos; Ritmul beta (12–32 Hz) – prezent în stările tensionate de anxietate, stres, panică, ale activităţii neuronale şi în activitatea cerebrală intensă; 52



Ritmul Beta complex K (33–35 Hz) - caracterizând stările de criză (de boală) ale creierului – apare la diferite tipuri de boli psihice sau fizice pe fond nervos; Ritmul Beta-supraînalt (35–150 Hz) – caracterizează stările paranormale de dedublare şi de activitate cerebrală intensă. Acest ritm este cel mai adesea acela al funcţionării creierului şamanilor, mediumurilor, şi a tuturor celor care printr-o activitate aşa numită paranormală accesează zone ale conştiinţei superioare, sau ale unor universuri paralele. Apare de asemenea în creierele celor afectaţi de diferite substanţe chimice psihotrope cum ar fi LSD, mescalină, etc.” Şi un al doilea paragraf de pe aceiaşi pagină a aceleiaşi cărţi: „Ce era foarte puţin cunoscut la data scrierii acestui articol din Tehnium este faptul că începând cu 1957 cercetătorul W.O. Schumann stabilise faptul că între scoarţa terestră şi ionosferă în spaţiul de circa 60 – 80 Km atmosfera formează o zonă asemănătoare spaţiului cuprins între armăturile unui condensator, zonă auto-oscilantă unde se pot detecta oscilaţii naturale pe câteva frecvenţe fundamentale. Aceste frecvenţe sunt următoarele : 7,83 Hz, 14,1 Hz, 20,3 Hz, 26,4 Hz, şi 32,5 Hz. Această zonă rezonantă a primit numele de cavitatea Schuman.” Din aceste două paragrafe se observă că sistemul nervos central, adică creierul nostru ( şi măduva spinării ) funcţionează cu unde scalare a căror frecvenţă e cuprinsă în linii generale între 1 şi 150 Hz cu regim normal de funcţionare sub frecvenţa de 35 Hz, şi de asemenea că există un domeniu de frecvenţe fundamentale naturale care se înscriu în exact această zonă de până-n 35 Hz. De altfel sistemul nervos al tuturor fiinţelor vii lucrează la fel deoarece această corelaţie e valabilă pentru întreaga biosferă terestră, inclusiv pentru plante. De asemenea în cazul omului şi majorităţii mamiferelor şi a păsărilor şi bătăile inimii au o frecvenţă cuprinsă între 50 şi 300 bătăi pe minut. Excepţie fac fireşte păsările şi mamiferele mici la care bătăile inimii sunt mai dese. În acelaşi timp aceleiaşi legi se supune şi ritmul respirator care se situează cam la aceleaşi cifre ca ritmurile sistemului nervos, adică undeva între 10 şi 150 de respiraţii pe minut. Deci întreaga suflare vie de pe pământ are caracteristici ale ritmurilor vitale strâns legate de ritmurile planetei, fie direct fie ca multipli ( armonici ) ale acestora. Acum vin şi întreb : care-i frecvenţa curentului alternativ al sistemului energetic global ? Nu cumva aceasta se situează în jurul valorii de 50 Hz ? Şi pentru că am stabilit deja că curentul electric alternativ este o modulaţie în amplitudine şi sens a frecvenţei naturale de oscilaţie a materiei, deci tot o vibraţie, probabil că deja pentru unii începe să se întrevadă măcar o parte din ce înseamnă fenomenul de electrocutare. Da ! Electrocutarea în esenţă reprezintă

53



acelaşi fenomen care se petrece la orice cuplare a unui aparat electric la reţea, anume intrarea instantanee în rezonanţă cu frecvenţa de vibraţie a sursei. Numai că această cuplare a noastră la sursa de energie este extrem de periculoasă tocmai datorită frecvenţei curentului, foarte apropiată de cea a ritmurilor noastre naturale. Practic atât sistemul nervos cât şi cel respirator şi al inimii încearcă să răspundă frecvenţei reţelei. Dacă sistemul nervos central se poate adapta acestui fapt, ( de aceea în timpul electrocutării suntem lucizi, gândim şi suntem conştienţi de cele ce se întâmplă cu noi ) cel periferic nu căci el va comanda muşchilor să răspundă acestei frecvenţe. Muşchii noştri nu sunt concepuţi să lucreze la această frecvenţă de lucru. Practic nu putem nici să ne mişcăm, nici să respirăm cu viteza de 50 de ori pe secundă, cum nici inima noastră nu poate să bată în acest ritm. Ca atare toţi muşchii noştri, inclusiv ai inimii şi cei respiratori rămân blocaţi într-o mişcare de tremur spasmodic pe care nu putem s-o controlăm datorită faptului că întregul nostru corp legat la sursa de curent alternativ va răspunde rezonant frecvenţei acestui curent. Ca urmare fenomenul electrocutării constă de fapt în inducerea electrică a stopului cardio-respirator prin blocarea funcţionării muşchilor. Dacă se creşte frecvenţa curentului electric alternativ ( sau pulsatoriu, e acelaşi lucru deoarece şi acesta-i tot un curent electric obţinut artificial ) se ajunge la un moment dat la un prag la care organismul nu mai percepe acest curent electric şi nici nu mai e influenţat de el. Datorită frecvenţei ridicate corpul nu mai are timp nici să simtă influenţa acestui curent electric nici, fireşte, să reacţioneze în vreun fel la el. Practic de la o anumită frecvenţă în sus acest curent electric chiar dacă se intersectează cu corpul nostru nu are absolut nici un efect momentan asupra organismului nostru. Acest lucru se întâmplă atunci când curentul electric are o vibraţie care se situează peste frecvenţa de 10 000 de Hz – adică durata sau perioada unei oscilaţii sau în cazul curentului pulsatoriu, unei pulsaţii este mai mică de 100 de microsecunde. Efectul este identic cu cel pe care-l au undele radio asupra organismului nostru. Expunerea îndelungată la anumite unde radio de înaltă energie poate afecta organismul în sensul că va favoriza apariţia unor tumori sau dereglări funcţionale sau de metabolism dar pe moment nu va fi sesizată de organism. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu curentul continuu. Am spus că curentul continuu este o creştere a amplitudinii frecvenţei naturale de oscilaţie a materiei, Dar pentru că această frecvenţă este una extrem de ridicată, practic organismul nostru nu are cum s-o perceapă. Toţi ştim că putem pune mâna pe bornele unor baterii auto, sau chiar a unor blocuri de baterii auto, care pot totaliza o putere de mai mulţi kilowaţi fără a simţi efectiv ceva. Ce e interesant, e că aceste baterii nici nu se vor descărca în vreun fel, ceea ce ne arată că datorită faptului că corpul nostru nu poate intra în rezonanţă cu acest tip de curent electric, acesta nu va manifesta fenomenul de „descărcare”. Asta pentru 54



că rezistivitatea pielii noastre este suficient de mare pentru a nu permite curentului electric continuu, care să nu uităm nici o clipă că reprezintă vibraţia naturală a materiei, vibraţie extrem de ridicată, să se manifeste prin organismul nostru. De aceea se putea expune Nikola Tesla unor descărcării de foarte înaltă frecvenţă având o tensiune de milioane de volţi fără a fi afectat, deoarece practic acest tip de curent nu influenţa rezonant organismul său ci doar atmosfera, aerul şi hainele sale. De aceea curentul acesta de puteri fantastice, părea că se prelinge pe lângă corpul său, la fel cum se scurge apa pe un corp gras. Datorită acestui fapt se explică şi de ce nu ne curentăm la aparatul de sudură. Şi aici avem două aspecte. Există aparate de sudură cu curent electric alternativ care sunt doar nişte simple transformatoare, deci a căror curent de lucru are frecvenţa de 50 Hz, şi există aparate de sudură a căror curent de lucru este unul continuu. Dintre acestea cel cu curent alternativ, adică transformatoarele de sudură sunt destul de periculoase în anumit condiţii. Datorită faptului că tensiunea lor de lucru e mică, chiar dacă intensitatea e foarte mare, deoarece amplitudinea de vibraţie nu depăşeşte un anumit prag, în condiţii normale pielea noastră are o rezistivitate suficientă pentru a nu permite acestui curent electric să ne influenţeze rezonant organismul. Alta-i situaţia dacă cumva avem mâna udă sau lucrăm cu un asemenea aparat în atmosfera încărcată de vapori, adică dacă umiditatea aerului e ridicată. În cel de-al doilea caz unde e vorba de curent electric continuu, e simplă explicaţia. Curentul electric continuu nu ne afectează organismul fiind un curent natural a cărui frecvenţă de oscilaţie este extrem de ridicată ( egală cu frecvenţa de oscilaţie a atomilor de cupru ). Să vedem acum cum stă treaba cu trăsnetele. Anul trecut a făcut vâlvă în toată lumea înregistrarea unei camere de supraveghere de la o staţie de carburanţi, care a surprins într-o seară, un cetăţean care a fost trăsnit de două ori la rând în decurs de zece minute, şi de fiecare dată deşi a căzut jos şi şi-a pierdut cunoştinţa pentru o scurtă perioadă, s-a ridicat şi a plecat mai departe. De-a lungul istoriei omenirii au fost numeroase cazuri de oameni care au fost trăsniţi şi au supravieţuit. Nu e ceva total neobişnuit, cu toate că de obicei din zece oameni trăsniţi, destul de rar, unul supravieţuieşte. Pentru a înţelege cum s-a petrecut minunea de a reuşit acel om să supravieţuiască şi – culmea ! – la două trăsnete la rând, trebuie să vă redau acum următorul paragraf din cartea mea mai veche, paragraf aflat imediat după precedentul pe care l-am citat deja: „Puţini ştiu că această descoperire nu era nouă, încă înaintea începutului secolului trecut N. Tesla stabilise că sistemul pământ – ionosferă constituie un condensator uriaş căruia îi şi calculase capacitatea şi sarcina electrică – 25 Farazi şi aproximativ 10 milioane de Coulombi adică cam 400 000 volţi. 55



Intensitatea acestei sarcinii electrice depăşeşte 1000 de amperi.” Această sarcină calculată de Nikola Tesla acum o sută şi ceva de ani, este o sarcină electrică medie. Local, în atmosfera terestră, într-o zi frumoasă aceste valori sunt mult mai mici iar în timpul furtunilor violente de vară valorile acestea pot creşte de zeci şi chiar de sute de ori. Toţi privim fascinaţi în acele zile de furtună, „lupta” aparentă dintre nori şi înşiruirea de fulgere ce se declanşează periodic între formaţiunile noroase dense şi întunecate. Fulgerele par limbi de foc ( ceea ce de fapt şi sunt ! ) albe-albăstrui care se scurg în zigzag de la un nor la celălalt sau de la nori spre pământ în cazul trăsnetelor. Dar ceea ce nu ştim este că deşi nouă un fulger ni se pare că durează o secundă, uneori poate mai mult, absolut nici o astfel de descărcare electrică impresionantă nu se petrece într-un timp mai lung de câteva miimi, cel mult sutimi de secundă. Chiar şi acele fulgere sau trăsnete a căror durată pare a trece de o secundă nu fac excepţie. De fapt descărcările electrice – echilibrări ale diferenţelor de potenţial uriaşe – se petrec fulgerător. Tocmai de aceea denumim fulgerător fenomenele care se petrec în timp foarte scurt. Ceea ce ne dă nouă impresia unor timpi mai îndelungaţi este remanenţa luminii pe retina noastră ( minim 5 – 10 sutimi de secundă ). Sensibilitate ochiului nostru face ca o lumină intensă ( la fel ca cea a unui blitz care ne bate-n ochi ! ) să ne rămână în „memoria” ochiului nostru. În plus un fulger sau un trăsnet care durează mult, se desfăşoară de fapt în serii de trei-patru descărcări de câteva mili sau micro-secunde care se petrec pe aceiaşi cale a unor canale de aer electrizat deschisă de prima descărcare electrică. Practic când potenţialul dintre doi nori atinge anumite valori, zonele dintre aceştia care au o afinitate crescută de a intra în rezonanţă cu electricitatea crescută se ionizează, adică aerul se transformă în plasmă. Plasma este un mediu care rezonează instantaneu cu electricitatea statică şi ca urmare pe canalul de plasmă creat apar exploziile electricităţii care egalizează dezechilibrul electric creat de mişcarea maselor de aer şi vapori de apă reprezentate de vântul intens şi de nori. Când un trăsnet loveşte pământul el este o asemenea serie de şocuri electrice de foarte scurtă durată. Extrem de rar, şi mai ales la începutul furtunilor sau în condiţiile unor atmosfere mai uscate, un trăsnet este format doar dintr-o unică descărcare electrică. Când un om e lovit de trăsnet, de obicei, în imensa majoritate a cazurilor pe suprafaţa corpului său este aplicată o serie de şocuri electrice de foarte înaltă tensiune, şocuri, aşa cum am spus extrem de scurte. Aceste şocuri, deşi prin manifestare, nu sunt mortale comparativ cu electricitatea de la reţea, care e permanentă şi de frecvenţă scăzută, datorită foarte înaltei tensiuni, produc arsuri şi blochează atât sistemul nervos cât şi inima. Practic în momentul în care eşti trăsnit, nu apuci să realizezi ce se întâmplă cu tine, cum păţeşti atunci când te electrocutezi la reţeaua naţională de 56



curent alternativ. Când eşti trăsnit îţi pierzi instantaneu conştiinţa şi fireşte de cele mai multe ori, viaţa. În foarte rare cazuri aşa cum am spus se întâmplă să primeşti un singur şoc electric şi atunci ai şanse să supravieţuieşti, îţi pierzi conştiinţa datorită şocului suferit, dar inima nu se opreşte decât pentru un timp scurt sau, de multe ori, nu se opreşte de loc. În asemenea cazuri faci ca cel din filmuleţul care a făcut vâlvă anul trecut: după câteva minute te ridici ameţit, neştiind ce s-a întâmplat cu tine şi încerci să-ţi continui drumul… Până aici am înţeles că întreaga materie, în structura ei intimă, la nivel atomic, vibrează sau oscilează cu frecvenţe foarte ridicate. Am înţeles că această vibraţie este de fapt energie, este cea care potenţează existenţa radiaţiei universale şi a înseşi materiei care-o generează. Şi mai ales am înţeles că această vibraţie fiind energie este implicit electricitate, electricitate omniprezentă în întreg universul fie că vorbim de atmosfera imediat înconjurătoare sau de pământul pe care călcăm fie că vorbim de necuprinsa imensitate a cosmosului… Ca atare, de vreme ce curentul electric este omniprezent, hai să vedem … Cum îl colectăm ? Când am explicat ce-i o diferenţă de potenţial energetic am dat exemplul plastic a două mase de aer învecinate, având temperaturi şi densităţi diferite aflate una deasupra unei parcele arate, alta deasupra unei păduri. Am înţeles de acolo că pentru ca acest dezechilibru energetic dintre cele două zone din atmosferă să se producă a fost nevoie de intervenţia factorului de dezechilibru reprezentat de radiaţia solară. Acest exemplu ne arată că electricitatea poate fi colectată direct, ca atare, din mediul înconjurător, în orice punct de pe glob, doar prin crearea unui dezechilibru energetic în mediul înconjurător. De asemenea acest exemplu ne poate lămuri înainte de orice nu doar asupra modalităţii în care trebuie colectată electricitatea, dar mai ales ne va lumina asupra faptului că în prezent tehnologia actuală, indiferent din ce „colţ” al planetei, captează electricitatea în cel mai ineficient şi nerentabil mod în care ar putea-o face. Deci înainte de a vedea cum trebuie colectată eficient şi rentabil electricitatea, de către oricare din noi, hai să analizăm un pic felul cum e ea colectată acum de către potentaţii care o fac prin uzinele lor electrice de tip industrial.. Pentru asta trebuie să facem o precizare foarte importantă. Anume faptul că întreaga energie electrică colectată în prezent de industria energetică globală este colectată prin conversia lucrului mecanic în energie electrică. Toată, indiferent că vorbim despre hidrocentrale, termocentrale sau centrale atomoelectrice. Nimic rău în asta, doar că… rău este randamentul rizibil de mic la care se efectuează această conversie. Şi nu vorbesc acum de randamentul alternatoarelor în calitate de convertoare de lucru mecanic în energie electrică, de care randament am vorbit şi ne-am lămurit căror cauze este tributar. Vorbesc aici de randamentul efectiv al întregii uzine electrice indiferent de ce tip ar fi ea. Şi ca 57



să mă înţelegeţi exact ce doresc să spun aici am să pornesc de la exemplul primelor trei din cele mai mari hidrocentrale de pe râurile interioare ale ţării noastre, anume Centralele Hidroelectrice Bicaz, dată în exploatare în 1960, Ciunget dată în exploatare în 1977 şi Retezat dată în exploatare în 1986. Hidrocentrala de la Bicaz e situată pe râul Bistriţa şi are un baraj înalt de 127 m, lung de 436 m şi cu grosimea bazei de 119 m în spatele căruia e un lac de aproape 40 Km lungime cu un volum mediu de un miliard două sute cincizeci de milioane de metri cubi de apă. Puterea instalată e de 210 MW. Hidrocentrala de la Retezat situată pe Râul Mare are un baraj de 168 m înălţime având un volum de circa patru ori cât piramida lui Keops, în spatele căruia se află un lac chiar modest comparativ cu cel de la Bicaz anume de doar 225 de milioane de metri cubi de apă, dar cu o putere instalată a centralei de 335 MW. Hidrocentrala Ciunget, e deservită de lacul de acumulare Vidra pe Lotru, are un baraj de 121 m înălţime, în spatele căruia se adună un volum de 340 milioane metri cubi de apă. Puterea instalată a centralei Ciunget deservită de acest lac este de 510 MW. Pentru a înţelege cele ce le voi spune în continuare se impune să facem nişte aproximări privind unităţile de măsură. Nu sunt chiar exacte şi poate nici „ortodoxe” dar ne vor ajuta să înţelegem mai uşor. Pornind de la faptul că un cal putere este egal cu 75 Kgf sau cu 736 W rezultă că un kgf ar fi egal cu aproximativ 10 W ( mai exact 9,81 ). De asemenea considerând că presiunea, sau greutatea exercitată de o tonă de apă este aproximativ egală cu o mie de kilograme putem calcula puterea potenţială acumulată în cele trei lacuri. Astfel pentru primul lac cel de la Bicaz am avea o putere potenţială de 125 milioane de MW iar pentru lacul de la Retezat, o putere potenţială de 22,5 milioane de MW în vreme ce pentru Ciunget avem 33,4 milioane de MW. Şi cât e puterea instalată ? În primul caz 210 MW adică de peste 500 000 de ori mai mică, la al doilea este de 335 MW adică de peste 70 000 de ori mai mică, iar pentru Ciunget, 510 MW adică de peste 65 000 de ori mai mică... Deci randamentul este undeva sub 0,01 ‰ ( la mie ! ). E de râsul curcilor !! Şi nici nu e nevoie să facem asemenea calcule. E suficient să raportăm volumul lacului la volumul centralei electrice a barajului şi cam tot pe acolo venim… Şi asta-i o situaţie identică la orice tip de centrală folosită în prezent pentru colectarea energiei electrice. O termocentrală are în spatele alternatoarelor sale energetice o exploatare minieră sau o schelă petrolieră, şi o uzină termică unde cărbunele sau păcura, este transformat prin ardere, în vapori de apă, iar o centrală nuclear-electrică are pe lângă o exploatare minieră, şi o fabrică de transformare a minerului brut în uraniu îmbogăţit şi de asemenea o centrală termică care transformă energia uraniului în aburi. Practic ce vedem noi din centrala nuclear electrică Cernavodă este doar centrala termică, dar undeva prin

58



ţară sunt minele de minereu radioactiv şi de asemenea este fabrica de îmbogăţire a uraniului… Deci chiar şi în cazul centralei nuclear electrice randamentul este tot de sub 0,1 ‰. Şi mai trebuie să fac precizarea că în cazul termocentralelor şi a centralei nucleare vorbim de o dublă conversie, anume energie termică ( arderea cărbunelui ) sau radiaţie nucleară → lucru mecanic → energie electrică. De altfel nici în cazul hidrocentralelor nu vorbim de o simplă conversie, şi vom vedea mai târziu despre ce e vorba în realitate. Asta n-ar fi nimic dar aceşti mastodonţi, pe cât sunt de puternici pe atât sunt de distructivi pentru mediul înconjurător unde se află şi de asemenea sunt la fel de potenţial periculoşi. În cazul unei hidrocentrale, acumularea de apă omoară miliarde de fiinţe odată cu distrugerea efectivă a mediului lor de trai. Nu vă gândiţi că apa se adună încet şi animalele au timp să fugă… Gândiţi-vă că animalele care au putinţa să fugă din calea apelor care cresc sunt doar a milioana parte din toate fiinţele care trăiesc pe arealul înghiţit de ape… Gândiţivă la sutele de hectare de pădure care înseamnă plante, şi animale, multe din ele endemice… Şi apoi mai există pericolul reprezentat de volumul imens de apă care stă ca o ameninţare permanentă pentru toate fiinţele ( plante, animale şi oameni ) care trăiesc în aval de baraj… Dacă spre exemplu barajul de la Bicaz ar ceda, ar fi rasă de pe suprafaţa pământului, la propriu, toată valea Bistriţei, sute de milioane de fiinţe ( plante şi animale ) zeci de localităţi, sute de mii de oameni… ( cel puţin până la Bacău sau Adjud ). La fel stă treaba şi pentru termocentrale şi centralele nucleare. Nu e cazul să spunem că orice schelă petrolieră şi orice exploatare minieră are un impact malefic major asupra mediului. Iar în privinţa pericolului … dacă pentru termocentrală pericolul este de explozie a cazanelor, pentru o centrală nucleară… avem cazul Cernobîl şi Fukushima… Şi pentru că tot vorbirăm de randamentele centralelor electrice naţionale şi nu numai, am să vă aduc în atenţie un aspect pe care deşi oricare din dumneavoastră având acces liber la informare, l-aţi putea observa, nu îl ştiţi, nu sunteţi conştient de el. Din 1989 şi până în prezent industria ţării ( vorbim de mare parte din industria grea, industria uşoară în totalitate, toată agricultura cu sutele de SMA-uri, de ferme de creştere a animalelor, de sere, cu tot sistemul de irigaţii, toată industria meşteşugărească şi a turismului ) a fost redusă drastic. Acum consumatorii necasnici din ţară sunt doar 20 – 25 % din totalul celor care existau în 1989 şi deşi consumul lor este foarte scăzut faţă de anul acela, în schimb a crescut consumul populaţiei, astfel că consumul de energie electrică la noi în ţară e împărţit acum egal între consumatorii casnici şi cei publici. În acelaşi timp populaţia actuală a ţării noastre a scăzut faţă de 1989 cu cinci milioane. De asemenea între 1989 şi 2003 au fost date în exploatare 30 de noi hidrocentrale şi primele două reactoare ale centralei Cernavodă. Cu toate

59



acestea factura de energie creşte continuu, şi suntem mereu minţiţi că consumul populaţiei este tot mai mare… Dacă încercaţi să aflaţi care-i consumul real de energie electrică al populaţiei nu veţi găsi această cifră pe nicăieri, dar veţi putea afla care-i producţia anuală, care a crescut permanent din 1989 până în prezent… Practic dacă sistemul energetic naţional făcea faţă consumului populaţiei cu cinci milioane mai mare decât în prezent şi unei economii naţionale puternice aflată în plin avânt, în prezent ni se tot spune că importăm energie pentru că consumul naţional e din ce în ce mai mare… Pe ce !? Şi cine !? O populaţie mai mică cu cinci milioane decât acum 24 de ani ? O industrie care e doar umbra industriei de acum 20 de ani ? Şi asta în condiţiile în care producţia de energie electrică a ţării este mai mare cu circa o treime decât era acum 20 de ani ?... Pe cine prostesc tâlharii care conduc ţara şi au luat în stăpânire sistemul energetic naţional ? Fireşte că pe noi… Deşi nu găsiţi nicăieri date exacte privind consumul populaţiei, puteţi face un calcul aproximativ… O gospodărie, sau apartament are în prezent un consum mediu instantaneu de circa 400 - 500 W. Păi înmulţiţi asta cu cele vreo patru milioane de familii din ţara noastră şi veţi afla cam care-i consumul populaţiei. Consumul populaţiei este undeva pe la 2000 MW. Cam acelaşi consum ar fi cel public, poate un pic mai mare, adică să spunem 3000 MW şi veţi afla care-i consumul real al ţării noastre Din cifrele spuse de mine aici ar fi un consum total rotunjit şi ( foarte umflat din partea industriei ) de circa 5000 MW. Puterea hidroelectrică instalată a ţării noastre e de 6300 MW la care se adaugă cei 1400 MW ai centralei nucleare Cernavodă şi circa 6500 MW la termocentrale şi surse „regenerabile” ( eoliene şi fotovoltaice ). Adică un total de 14200 MW. Dar dacă veţi intra pe saitul Sistemului Energetic Naţional veţi constata că producţia medie totală e undeva pe la 7000 MW iar consumul mediu total ar fi raportat de ei ca fiind de 6500 MW. Veţi avea deci surpriza să constataţi că din totalul instalat ni se spune că se produce doar circa jumătate… Oare chiar funcţionează sistemul energetic Naţional doar la jumătate din capacitate sau suntem minţiţi ?... Şi pe deasupra ni se spune că consumăm cu peste o mie cinci sute de MW mai mult decât în realitate… Nu trebuie să uitaţi că la noi se mai consumă şi o mare cantitate de gaze… Deci… Mafioţii de la guvernare nu au dat doar resursele minerale de pomană ci şi o mare parte din energia produsă de sistemul energetic naţional… Iar noi plătim facturi, an de an, tot mai mari, când am putea beneficia gratuit de toată această energie care este în mare parte opera părinţilor, bunicilor şi chiar a noastră, a celor mai de-o seamă cu mine… Să nu credeţi că cele treizeci de hidrocentrale care s-au dat în folosinţă au fost construite în ultimii douăzeci de ani. Ele au fost începute cu mult înainte de 1989 şi au fost terminate până la intrarea noastră în UE. Din acel moment toate centralele electrice care se aflau în construcţie fie ele hidrocentrale sau termocentrale ( mai sunt vreo treizeci de hidrocentrale şi nu ştiu câte termocentrale, precum şi cele trei 60



reactoare de la Cernavodă ) au rămas în stadiul în care erau atunci. Practic din 2003 nu s-a mai dat în folosinţă decât o singură hidrocentrală de putere mică anume Movileni pe Siret având o putere instalată de 36 MW pusă în exploatare în 2009. Chiar dacă luăm în calcul pierderile de pe tot sistemul energetic naţional, ( dar să ştiţi că de obicei şi astea se regăsesc în facturile noastre ! ) tot vom ajunge la concluzia că suntem furaţi la greu de către cei ce se află „la butoane”… Deci, încheind paranteza, spuneam că pentru a colecta energie din mediul înconjurător e necesar să creăm în acel mediu un dezechilibru energetic care va duce ca la reechilibrarea energetică a mediului, o parte din energie să se „scurgă” şi în colectoarele noastre. Felul cum facem acest lucru şi randamentul cu care o facem are urmare directă asupra cantităţii de energie pe care o vom colecta. Trebuie să ştiţi că există colectoare energetice experimentale, în stadiu de prototipuri, realizate de diferiţi constructori de pe tot globul care având un volum de sub un metru cub, pot furniza spre utilizare sute de kilowaţi. Vedem mai târziu de care sunt şi cum lucrează ele. Trebuie doar să remarcăm că comparând astfel de dispozitive cu hidrocentrala de la Bicaz spre exemplu, imensa construcţie hidroelectrică de pe Bistriţa, devine o glumă bună… Şi chiar dacă să spunem că am dori să nu renunţăm la utilizarea curgerii apei, căci e „de la Dumenezeu”, tot există soluţii mult mai bune decât actualele hidrocentrale imense. Sunt posibilităţi de colectare a energiei din râuri care nu afectează mediul nu modifică cursul râului, nu distrug ecosistemul şi sunt suficient de mici şi de uşor de construit pentru a fi instalate de echipe de câţiva meşteri constructori, În plus randamentul lor e suficient de mare pentru ca o salbă de asemenea sisteme de microhidrocentrale, aşezate pe lungimea râurilor ce străbat localităţile, să poată alimenta localităţile respective. Priviţi imaginea de mai jos.

61



E o centrală hidroelectrică care nu afectează cursul răului, are dimensiuni destul de mici, şi dacă e echipată cu un alternator bine construit poate furniza puteri de sute de kilowaţi. Se numeşte hidrocentrală cu efect de vârtej şi are imensul avantaj că se poate instala pe orice râu sau pârâu fie prin aşezarea ei pe cursul principal, fie prin devierea unui procent variabil din debitul răului respectiv, funcţie de cât e debitul acestuia. Datorită vârtejului care stă la baza funcţionării ei, revitalizează apa, adică reface caracteristicile ei fizice, chimice şi biologice, şi ca urmare are un impact benefic major asupra sănătăţii apei, şi implicit asupra biosferei râului respectiv. Lungimea totală a unei asemenea centrale e de 15 – 30 m funcţie de mărime. Eu locuiesc într-un oraş străbătut pe toată lungimea de un râu. E drept că debitul acestuia e destul de mic, mai ales vara. Acest râu e regularizat prin construirea unor pereţi din beton pe margine. Aceşti pereţi din beton sunt erodaţi de apă pe dedesubt, şi de asemenea prin faptul că betonul e un puternic acumulator de căldură duc la încălzirea exagerată a apei. Una peste alta doar efecte malefice. Dacă aceşti pereţi de beton ar fi înlocuiţi de salbe de asemenea centrale şi pe un mal şi pe celălalt, salbe prin care să circule un procent de 50 % din debitul total al râului, la ieşirea din localitate, după ce o jumătate din acest debit ar trece prin câteva zeci de asemenea mici centrale, apa ar fi o apă cu caracteristicile unui râu limpede de munte, iar oraşul ar avea energie electrică numai de la râul care-l străbate… Deci am spus că pentru a putea colecta energie e nevoie să determinăm apariţia în mediul din care facem colectarea, a unui dezechilibru. Acest dezechilibru se face fie cu ajutorul unor câmpuri magnetice oscilante ( fie rotativ fie rectiliniu alternativ ) fie cu ajutorul unor oscilaţii electromagnetice sau magnetice de înaltă frecvenţă şi sau înaltă tensiune obţinute electronic. În primul caz acest lucru se realizează prin tehnologia aplicată în prezent în întregul sistem energetic, fie că vorbim de mijloacele clasice pe care le-am discutat deja, fie că vorbim de cele aşa zis regenerabile ( eoliene şi microhidrocentrale ). Această tehnologie presupune rotirea unor electromagneţi a căror câmpuri magnetice induse destabilizează mediul. Această rotire în cazul tuturor „generatoarelor” actuale trebuie să fie făcută de către un motor primar. Acest motor în cazul eolienelor este elicea mişcată de vânt împreună cu curentul de aer care o mişcă, în cazul grupurilor electrogene cu motor cu ardere internă acest motor primar e constituit de motorul cu ardere internă împreună cu tot lanţul de extracţie şi prelucrare a petrolului până ce acesta ajunge motorină sau benzină, în cazul hidrocentralelor acest motor e constituit de turbina de orice tip ar fi ea ( Pelton, Francis, etc. ) împreună cu toată hidrocentrala ( baraj plus lac şi râul care se varsă în el ). De aceea randamentul acestor mijloace de colectare este extrem de mic, datorită volumului imens al acestor motoare primare comparativ cu alternatorul pe care-l pun în mişcare. 62



În acelaşi timp trebuie să înţelegem un alt aspect extrem de important şi anume faptul că orice „generator” fie că vorbim de unul electronic sau unul electromecanic ( dinam sau alternator ) este în egală măsură şi factor de dezechilibru şi colector energetic. Să luăm cazul unui alternator : factorul de dezechilibru este câmpul magnetic al electromagneţilor rotorului pus în mişcare de turbină sau elice, iar colectorul este constituit de bobinele electromagneţilor de pe stator. De aici se desprinde clar un aspect, anume acela că orice colector energetic, de orice tip ar fi el, este compus din două blocuri funcţionale, şi anume factorul de dezechilibru şi colectorul, care, deşi sunt independente funcţional, lucrează interconectat. Să vedem acum care-s aceste blocuri funcţionale în cazul unui colector energetic fără mişcare, de tip electronic. Primul bloc funcţional – factorul de dezechilibru – e format dint-o sursă de energie de joasă tensiune, de curent continuu ( de obicei o baterie chimică sau telurică, un acumulator, sau un supercondensator), un oscilator şi un amplificator care transformă curentul continuu în oscilaţii electromagnetice de înaltă frecvenţă şi sau înaltă tensiune şi ieşirea constituită de dispozitivul care aplică mediului aceste oscilaţii amplificate. Oscilatorul poate fi unul extrem de simplu de tip oscilator autoblocat iar amplificatorul poate fi unul realizat cu transformator, cu miez metalic sau fără, în vreme ce ieşirea poate fi miezul transformatorului unde se manifestă oscilaţiile câmpului electromagnetic cu caracter preponderent magnetic, fie un eclator cu descărcare prin scânteie unde se manifestă oscilaţii electromagnetice de înaltă energie, preponderent electrice. Colectorul la asemenea dispozitive este la fel ca şi la cele electromecanice constituit de o bobină secundară a transformatorului sau de un ecran metalic convertor ( cum e cazul la convertorul lui Gray sau la dispozitivele cu descărcare pe plăci ale lui Smith ). Aceste surse statice de energie pot furniza puteri de sute de kilowaţi deşi au dimensiuni de sub un metru cub. Randamentul crescut al acestor dispozitive rezidă în frecvenţa ridicată şi/ sau tensiunea înaltă la care lucrează, în cazul colectoarelor statice electronice, iar în cazul celor cu mişcare, printr-o construcţie adecvată care să elimine defectele pe care le-am descris la paginile 18 – 20. Deci hai să vedem cum se poate face această Îmbunătăţire a randamentului

Există două căi principale prin care colectoarele energetice pot fi aduse la randamente real pozitive, înţelegând prin asta randamente care să sară binişor de 0,01 ‰ cât sunt acum… şi să se ducă undeva spre un 50 – 60 % dacă nu chiar să oscileze în preajma cifrei de 90 – 99%. În primul rând trebuie îmbunătăţită concepţia şi proiectarea colectoarelor fie că vorbim de dinamuri fie de alternatoare şi în al doilea rând a motoarelor primare.

63



Ne-am referit aici la cele cu mişcare, căci cele fără mişcare, au din start un randament fantastic de mare, comparativ cu cele de mişcare, pentru simplul motiv că au renunţat la motorul primar, factorul lor de dezechilibru lucrând electronic, nu mai are nevoie de acesta. Problema gravă cu care ne confruntăm aici este aceea că noi deja suntem blocaţi într-o paradigmă tehnologică care nu ne permite să trecem imediat la utilizarea colectoarelor statice în ciuda diferenţei fantastice de randament dintre acestea şi alternatoarele actuale. Pur şi simplu toate aparatele electrice utilizate în prezent pe planetă sunt concepute să lucreze cu curent alternativ de foarte joasă frecvenţă. E drept că o serie de aparate merg la fel de bine atât cu curentul electric alternativ de foarte joasă frecvenţă al reţelei actuale cât şi cu curent pulsatoriu de foarte înaltă frecvenţă cum e cel furnizat de sursele statice. Aceste aparate sunt aparatele rezistive anume becurile cu incandescenţă, boilerele, reşourile, radiatoarele, etc. ). Soluţia care se impune este folosirea acestor surse statice pentru alimentarea aparatelor rezistive şi creşterea treptată a randamentului sistemului actual, sau înlocuirea treptată a celorlalte aparate cu unele care să fie compatibile cu orice tip de sursă. Şi deşi acest lucru pare imposibil trebuie să ştiţi că însăşi motoarele electrice care sunt extrem de pretenţioase în privinţa tipului de curent electric cu care funcţionează pot fi construite în aşa fel încât să meargă la fel de bine atât cu curent electric alternativ de la reţeaua actuală cât şi cu curent continuu sau curent pulsatoriu. Vom vedea mai târziu cum trebuie făcut asta şi cât e de simplu. Dar o spunem din start: asta nu înseamnă modificarea actualelor motoare ci construcţia lor radical diferită. Nu vom vorbi aici despre sursele statice de electricitate despre care am scris deja o carte separată în urmă cu ceva timp. E suficient să spunem că aceste tipuri de surse sunt destul de multe, există zeci, dacă nu cumva sute de brevete la nivel planetar, dar cei care hotărăsc şi controlează producţia de aparatură electrotehnică şi electronică în prezent, nu permit ca aceste aparate să intre în producţia de serie. Ca să înţelegem că depinde doar de potentaţi trebuie să ştiţi că deja există tehnologia prin care se poate colecta energie electrică folosindu-se suprafeţele de sticlă ale caselor noastre. Practic orice geam de la orice clădire de pe glob poate furniza suficient de multă energie pentru a asigura tot necesarul energetic al clădirii respective. Şi nu vorbim aici de panourile fotovoltaice ci de ferestrele caselor noastre, mai exact de un strat transparent din foiţă monoatomică de carbon, încorporat în structura foii de sticlă. Această foiţă se obţine prin vaporizare exact cum se acoperă acum lentilele ochelarilor şi binoclurilor sau geamurile reflectorizante fumurii ale clădirilor noastre. Această foiţă se poate îngloba în orice geam aşa cum se înglobează acum foliile de plastic în parbrizele auto pentru a nu le permite să se împrăştie în momentul în care se sparg. Aţi auzit de această tehnologie ? Nu ? Ghiciţi ! Oare de ce nu este transformată în directivă de lucru pentru toate fabricile de sticlă din lume ?... Putem crea 64



geamuri fumurii folosind acoperiri monoatomice cu oxizi de metale rare, dar nu putem acoperi aceleaşi foi de sticlă cu acelaşi tip de acoperire din cel mai comun şi abundent element - carbonul !?!... La fel stă treaba şi în cazul surselor cu mişcare. Deoarece modernizarea acestora duce la îmbunătăţirea fantastică a randamentului lor creând premizele ca orice cetăţean să poată beneficia de sursă proprie de energie, le face de asemenea indezirabile pentru potentaţii aflaţi acum la butoane. Vedeţi dumneavoastră, ei colectează energia la randamentele rizibile discutate anterior, cu agregate a căror mărime se situează în domeniul megawaţilor până la mii de megawaţi. Fireşte că asta face inaccesibilă energia electrică pentru populaţie. De asemenea aceste tipuri de alternatoare, construite însă la puteri mici, destinate pentru microhidrocentrale, sunt foarte scumpe tocmai cu scopul de a descuraja desprinderea populaţiei de sistemul actual. Doar că printr-o proiectare şi construcţie justă, un asemenea alternator poate fi făcut să aibă randamente fantastice comparativ cu ce există acum pe piaţă, şi ce e mai important e faptul că acest lucru stă la îndemâna oricui, căci e o activitate artizanală accesibilă tuturor celor ce se pricep să pună un ax pe doi rulmenţi şi să realizeze o bobină. Vom discuta deci despre felul cum trebuie proiectat şi realizat un asemenea alternator urmând ca despre proiectarea şi realizarea corectă a motoarelor primare să vorbim doar din punctul de vedere al celor hidraulice căci celelalte tipuri vor face obiectul capitolelor următoare. Am spus că atunci când a inventat şi construit primele alternatoare şi motoare de curent alternativ, Tesla a apelat cum era firesc la electromagneţi. De ce ? Pentru că cel mai puternic magnet pe care-l putea construi industria vremii era rizibil de slab pe lângă electromagnetul de acelaşi volum şi masă. Un electromagnet poate fi construit oricât de puternic căci puterea câmpului său magnetic depinde de puterea energiei electrice cu care e alimentat. Ca urmare au apărut alternatoarele şi motoarele de curent alternativ a căror defecte le-am discutat în paginile anterioare. Ei bine situaţia e cu totul alta acum. În prezent magneţii realizaţi prin sinterizare din pământuri rare (Samariu, Neodim, etc. ) rivalizează cu succes cu electromagneţii având aceiaşi masă. De aceea este chiar logic a se înlocui alternatoarele cu electromagneţii lor greoi alimentaţi prin bobinele de excitaţie, ale căror miezuri cu histerezis, în timpul funcţionării formează frânări şi ineficienţă tocmai prin faptul că se rotesc. Deci logica ne spune că acum putem construi alternatoare a căror structură să elimine complet electromagneţii, adică miezurile fero-metalice. Se vor folosi pe rotor numai magneţi puternici, iar statorul va fi bobinat astfel încât să se afle sub influenţa acestor magneţi doar când e necesar, şi ca atare să nu mai aibă nevoie de miez fero-metalic. Se obţin astfel o serie de avantaje importante cum ar fi, reducerea consumului de material metalic atât prin eliminarea miezurilor fero-metalice cât şi prin scăderea cantităţii de cupru, căci se vor folosi bobinaje doar pentru colectorul propriu zis adică pentru stator. De asemenea prin bobinarea capacitivă 65



a acestuia se compensează autoinducţia creând premizele suportabilităţii mai uşoare a puterilor crescute în bobinaj şi de asemenea a lucrului alternatorului respectiv la temperaturi mai scăzute căci ne mai existând sau mai bine spus eliminându-se aproape complet, atât histerezisul cât şi autoinducţia încălzirea se va reduce drastic. De asemenea în lipsa autoinducţiei şi histerezisului, practic alternatorul respectiv va funcţiona aproape fără nici un fel de opoziţie, considerându-se frecările din lagăre neglijabile. Asta înseamnă că la acelaşi volum constructiv, un alternator construit în acest fel ar atinge viteza rotativă nominală cu doar o zecime din lucrul mecanic utilizat de alternatoarele actuale. Iată deci cât de simplu este şi cum aceste măsuri constructive duc la eficientizarea cu cel puţin 90% a alternatorului respectiv. Şi pentru a vă face o idee despre felul cum ar trebui să arate un asemenea alternator iată vă prezint în fotografia alăturată un model la scară a unui asemenea alternator: După cum vedeţi este construit fără miez metalic fiind realizat aproape în întregime din materiale nemetalice, în cazul acestui model didactic vorbim de plexiglas. Singurele piese metalice ale lui sunt axul şi rulmenţii. Este construit cu magneţi de neodim şi în funcţie de felul cum sunt aranjaţi pe rotor poate furniza curent alternativ, sau curent pulsatoriu. Modelul din imagine este unul monofazat, dar prin adăugarea a încă două bobine identice aşezate la unghi de 60 de grade cu prima devine unul trifazat. Bobinajul acestui alternator ( sau dinam ) poate fi executat conform brevetului US 512340 al lui Nikola Tesla din 9 ianuarie 1894 intitulat „Bobină pentru electromagneţi”. Acest tip de bobinaj este unul capacitiv, care are o mare capacitate între spire, compensând autoinducţia. Pentru cei care nu mi-aţi citit cărţile anterioare voi introduce aici din nou, traducerea acestui brevet, căci Tesla recomanda prin el utilizarea acestui tip de bobinaj pentru orice fel de dispozitiv electrotehnic inductiv. Asta ar fi făcut ca întreg sistemul energetic, împreună cu toate motoarele şi transformatoarele ce-l utilizează să nu mai aibă pierderi aproape de loc. Trebuie să remarcaţi că acest brevet a fost acordat cu doi ani înainte de punerea în funcţiune a primei hidrocentrale de curent alternativ, anume cea de la Niagara. Deci Tesla a prevăzut încă dinaintea realizării sistemului energetic actual, posibilitatea reducerii pierderilor din sistem pe o cale naturală şi eficientă. De ce nu s-a folosit şi continuă să nu se folosească această metodă, e o altă întrebare retorică pe care mi-o pun de ceva timp… Deci iată brevetul :

66



« Eu, Nikola Tesla cetăţean al U.S. rezident la N. Y. am inventat o nouă şi utilă îmbunătăţire a bobinelor pentru electromagneţi şi alte aparate a căror specificaţii tehnice urmează mai jos fiind însoţite de desene care fac parte din acelaşi formular. În aparatele electrice şi sistemele în care este implicat curentul electric alternativ, autoinducţia bobinelor şi conductorilor poate, şi de fapt în multe cazuri operează dezavantajos dând naştere unor creşteri de curenţi falşi care reduc ceea ce este cunoscut ca eficienţa comercială a aparatului în componenţa căruia intră, sau afectând dăunător alte componente. Efectul acestei autoinducţii de mai sus poate fi neutralizat asigurând o proporţie justă între capacitatea circuitului în raport cu autoinducţia şi frecvenţa curentului. Acest lucru s-a îndeplinit până acum prin folosirea de condensatoare care sunt construite şi aplicate circuitului ca aparate separate. Prezenta mea invenţie are obiectul de a evita folosirea acestor condensatoare care sunt scumpe, împovărătoare şi dificil de menţinut în perfectă stare de funcţionare, şi ca urmare această sarcină să fie îndeplinită de însăşi construcţia bobinei. Am să specific clar că în termenul bobină includ orice înfăşurare elicoidală, solenoid sau orice conductor de oriunde care prin folosirea sa în relaţie cu alte circuite are ca rezultat apariţia autoinducţiei. Am descoperit că la orice bobină există o relaţie strictă între autoinducţia sa şi capacitatea care permite curentului de o frecvenţă şi un potenţial date să o traverseze fără a întâmpina o rezistenţă ohmică, cu alte cuvinte ca şi cum nu ar avea autoinducţie. Aceasta se poate face datorită relaţiei mutuale existente între caracterul special al curentului alternativ, autoinducţia sa şi capacitatea bobinei, ultima mărime fiind perfect capabilă să neutralizeze autoinducţia pentru acea frecvenţă.

Este binecunoscut că cu cât este frecvenţa sau diferenţa de potenţial a curentului mai mare, cu atât mai mică este capacitatea necesară contracarării autoinducţiei; deci în orice bobină oricât de mică ar fi capacitatea ei, ea e suficientă pentru îndeplinirea acestui scop în condiţii de siguranţă. În bobinele obişnuite diferenţa de potenţial între două spire alăturate este foarte mică, şi condensatorul format de ele are capacitate foarte mică, insuficientă pentru satisfacerea necesităţii compensării autoinducţiei apărute în 67



ele. Pentru a-mi atinge scopul de a creşte capacitatea oricărei bobine date, am acţionat spre a creşte diferenţa de potenţial între două spire alăturate şi prin asta energia conţinută în condensatorul format de bobină fiind proporţională cu pătratul diferenţei de potenţial dintre două spire alăturate, este evident că această cale prin care capacitatea dintre două spire alăturate creşte suficient odată cu creşterea diferenţei de potenţial dintre ele este o aranjare corespunzătoare a spirelor bobinei. Am arătat în desenul însoţitor modalitatea practică pe care am adoptat-o pentru a rezolva această invenţie. În figura 1 este o schemă a unei bobine bobinate în maniera obişnuită. Figura 2 este o schema a aranjamentului spirelor astfel încât să satisfacă obiectivele invenţiei mele. Considerând A figura 1 spirele izolate ale unei bobine obişnuite. Să presupunem că acestei bobine i-am aplica o diferenţă de potenţial de 100 V şi că ea ar avea 1000 de spire. Considerând oricare două spire alăturate diferenţa de potenţial dintre ele va fi de o zecime de volt. Dacă, aşa cum se arată în figura 2 conductorul B va fi bobinat paralel cu conductorul A izolate între ele, iar sfârşitul lui B va fi legat cu începutul lui A , lungimea lor însumată fiind aceiaşi cu a unei bobine clasice de 1000 de spire, diferenţa de potenţial dintre oricare două spire va fi de 50 V iar efectul capacitiv va fi egal cu pătratul acestei diferenţe; energia stocată în această bobină ca întreg va fi acum de 250 000 de ori mai mare. Urmând acelaşi principiu am făcut în aceiaşi manieră orice bobină de oriunde, nu doar cele arătate aici, cu scopul de a neutraliza autoinducţia pentru orice curent dat. Capacitatea obţinută prin această metodă particulară asigură un avantaj adiţional prin aceea că e uniform distribuită, lucru de o mare importanţă în cele mai multe cazuri, cu rezultate atât în eficienţă cât şi economice, obţinute atât în privinţa mărimii bobinelor cât şi a creşterii diferenţei de potenţial şi frecvenţei curenţilor… » Executarea practică a unui asemenea tip de bobinaj se va face cu fir bifilar de genul celor pentru alimentarea boxelor audio. Bobina va fi făcută având grijă ca firele să nu fie răsucite în plan, suprapunându-se unele peste altele ordonat. Se va avea grijă ca sfârşitul bobinei să fie în acelaşi loc în care este începutul, iar după terminarea bobinării, se va lega începutul unuia din cele două fire ale cablului bifilar cu sfârşitul celui de-al doilea. Firele rămase libere fiind capetele bobinei respective care se vor alimenta sau în cazul nostru care vor furniza curentul indus de rotirea magneţilor. În privinţa frecvenţei de lucru a unui asemenea alternator, trebuie să ţinem cont de faptul că dacă vom folosi o singură pereche de magneţi va fi necesar ca rotorul să se rotească cu 3000 de rotaţii pe minut ( 3000 / 60 secunde = 50 Hz ). În cazul folosirii a două perechi de magneţi viteza de rotaţie va scădea la jumătate, pentru trei perechi de magneţi va scădea de trei ori şi tot aşa.

68



Numărul de perechi de magneţi trebuie să fie egal sau multiplu al numărului de bobine. În cazul folosirii a trei bobine ( trifazat ) se pot folosi fie o pereche de magneţi, fie trei perechi, fie şase perechi, fie nouă şi aşa mai departe. În cazul folosirii unui număr multiplu de bobine, să spunem nouă bobine, acestea vor fi legate în paralel două câte două şi numărul de magneţi va trebui să fie tot de nouă perechi. Cu grija ca pentru fiecare pereche de bobine magneţii să aibă aceiaşi polaritate. E simplu. Există şi posibilitatea construiri unui asemenea alternator prin realizarea rotorului în forma a două discuri aflate faţă în faţă, pe care se vor monta perechile de magneţi opus unul faţă de celălalt fiecare pereche aflânduse atractiv unul faţă de cel din faţa lui. Iar statorul va fi format din bobinele montate fix între cele două discuri. Un asemenea exemplu vedeţi în imaginea lăturată: Numai că aici după cum observaţi numărul de perechi de magneţi e diferit faţă de numărul de perechi de bobine – avem nouă bobine şi doisprezece magneţi. După cum observaţi sunt triplete de bobine legate înseriat şi conectate în stea. Problema care apare aici este aceea că avem un curent trifazat clasic defazat între faze. Remarcaţi că în vreme ce la tripleta de bobine verzi câmpul este în schimbare în dreptul acestora fiind câte două perechi de magneţi ( un magnet albastru şi unul roz ) la celelalte triplete de bobine magneţii sunt fie într-o parte fie în cealaltă ( bobinele galbene şi negre ) respectiv magneţii albaştri şi roz ). Diferenţa este, faţă de soluţia oferită de mine aceea, că aici fazele fiind defazate datorită faptului că magneţii nu sunt orientaţi la fel pe toate perechile de bobine, bobinele nu pot fi legate în paralel, pentru a se obţine trei faze diferite independente, de putere crescută. Acest tip de alternator, cu rotorul format din două discuri rotative cu magneţi şi statorul din triplete de bobine, este utilizat foarte mult de cei care construiesc microcentrale eoliene – imaginea de mai sus fiind de fapt provenită tocmai de la un asemenea model de eoliană artizanală. După cum observaţi ambele soluţii constructive au renunţat la miezurile metalice fapt ce duce la dispariţia defectelor alternatoarelor actuale şi la creşterea randamentului lor. Un fapt important se desprinde de aici. Anume că un asemenea alternator, realizat chiar în condiţii amatoriceşti, artizanale, va putea oferi de cel puţin zece ori mai multă energie decât un alternator clasic la acelaşi volum. Asta permite în primul rând accesul populaţiei la obţinerea energiei din construcţii dotate cu alternatoare accesibile atât ca preţ cât şi ca mărime. Şi acum să vorbim un pic despre 69



Motorul primar hidraulic

Am spus anterior, şi o voi sublinia din nou, căci repetiţia e mama învăţăturii, faptul că motorul primar al unei hidrocentrale este întreaga construcţie hidrotehnică, adică nu doar turbina conectată mecanic la rotorul alternatorului ci şi barajul împreună cu lacul din spatele lui şi cu râul sau fluviul care îl alimentează. Şi pentru a mai remarca odată enormitatea erorii făcute de hidrotehnicienii actuali, am să vă atrag atenţia supra faptului că majoritatea turbinelor hidrocentralelor funcţionează cu acelaşi debit pe care l-a avut anterior râul respectiv. Lacul nu face să vină în centrala electrică mai multă apă ci doar o aduce la o viteză şi o presiune mai mare. Dar cum această viteză şi presiune depinde doar de înălţimea coloanei de apă, practic acelaşi efect s-ar putea obţine prin obligarea râului de a se aduna într-un lac cu dimensiuni minuscule dar cu o coloană de apă la fel de înaltă sau… ceva mai înaltă. Asta se poate face prin realizarea unui baraj dublu, de înălţime egală cu cele actuale, între pereţii căruia s-ar aduna apă până ce s-ar umple la înălţimea necesară obţinerii presiunii de apă cerută de turbina alternatorului. Acest fapt poate fi realizat modificându-se doar o jumătate din lăţimea oricărui rău şi de asemenea folosind doar o jumătate din debitul râului respectiv. Poate că multora nu le vine a crede acest fapt. Am să vă reamintesc faptul că în aval de lacurile de acumulare râul continuă să curgă, având de multe ori acelaşi debit, sau cel mult jumătate din debitul iniţial. Asta înseamnă că apa care este eliberată în vale după ce a trecut prin camera turbinelor, este aceiaşi care ajunge în lac prin capătul opus barajului. Şi atunci singurul rol al lacului de acumulare este de regularizare adică de acoperire a necesarului de apă pe perioadele secetoase, şi eventual de regularizare a curgerilor din bazinul hidrografic respectiv în perioadele de ploi intense şi îndelungate. Această regularizare se poate realiza însă pe alte căi, fără a distruge ecosistemul râului respectiv. Hai să analizăm un pic pe un mic desen pe care l-am realizat pentru a explica acest lucru:

70



În partea din stânga - litera A roşie este schiţa unei hidrocentrale actuale unde sus e o secţiune transversală prin dreptul canalului de aducţiune şi a uzinei electrice iar jos este o vedere de deasupra. Observăm că debitul râului e acelaşi atât la intrarea în lac punctul A cât şi la ieşirea din uzina electrică F. Uzina electrică E este aflată în aval de barajul B, iar alternatorul este antrenat de căderea de apă a cărei diferenţă de nivel este între C şi D. Această diferenţă de nivel este cea care asigură cea mai mare parte a presiunii apei, nu volumul apei din spatele barajului. Practic la această presiune nu contribuie decât apa aflată în imediata apropiere a barajului. Adică la cel mult zece, douăzeci de metri distanţă de baraj. Asta înseamnă că de fapt întreaga construcţie hidrotehnică ar putea lucra la aproximativ aceiaşi parametri dacă ar fi construită ca în figura B din dreapta. Aici vedem că o parte din debitul râului este captată într-un bazin betonat, care are aceiaşi înălţime cu cea a barajului. Practic apa e prinsă tot într-un lac de acumulare dar mult mai mic, doar de dimensiunea fizică a volumului de apă care contribuie majoritar la asigurarea presiunii apei la turbina uzinei electrice. Acest bazin se umple cu aceiaşi coloană de apă şi cu volumul egal cu cel cuprins în imediata apropiere a barajului, volum asigurat prin devierea unei părţi din râul respectiv. Debitul la intrarea în lacul de acumulare şi la ieşirea din centrala electrică rămâne acelaşi, în plus ceea ce la barajele obişnuite este scos pe lângă uzina electrică prin ecluze este restul râului ( G ) căruia nu i s-a modificat cu nimic albia, iar diferenţa de nivel care asigură presiunea necesară funcţionări turbinei rămâne aceiaşi adică tot C – D. Pentru că am păstrat proporţiile celor două construcţii se poate observa pe chenarul adăugat cu verde care ar fi dimensiunile noii construcţii hidroelectrice comparativ cu mastodontul dinainte… Şi fireşte este doar o soluţie de îmbunătăţire şi nu cea mai inspirată. Sunt altele şi mai bune, cum ar fi spre exemplu cea pe care am prezentat-o în urmă cu zece pagini. Acea centrală cu vârtej poate fi îmbunătăţită foarte mult. Astfel imaginaţi-vă că în momentul în care scoateţi dopul de la cadă şi apa începe să se scurgă din cadă, aţi decupa un cilindru din acea apă, cilindru cu diametrul de vreo 20 de centimetri şi care să aibă în centrul său pâlnia vârtejului de apă ce se formează acolo. Imaginaţi-vă apoi că în ţeava pe unde se scurge apa, sub podeaua băii, la o distanţă egală cu înălţimea coloanei de apă din cadă s-ar afla centrala electrică. Cu alte cuvinte transformarea unei centrale hidroelectrice actuale într-una cu vârtej, centrală la care apa ar ajunge la turbina alternatorului nu prin presiunea sutelor de tone de apă ci prin viteza dată de vârtejul creat… care este mult mai eficientă în termeni de energie potenţială şi are avantajul că nu distruge structura apei şi nici nu omoară eventualele fiinţe prinse de curentul de apă în presiunea normă a coloanei de aducţiune… Şi pentru a vedea că totul poate fi modernizat şi mai mult şi chiar se poate renunţa la întreaga construcţie hidroelectrică cu baraj şi lac de acumulare, priviţi imaginea alăturată : 71



Bătrânul din imagine se numeşte Viktor Schauberger ( 1885 – 1958 ), pădurar de origine austriacă care a revoluţionat hidrotehnica, dar pe care ştiinţa mondială actuală nu vrea să-l recunoască pentru simplul motiv că nu făcea parte din rândurile ei… şi pentru că le-a dovedit tuturor ştiinţificilor vremii că nu prea ştiau cu ce se mănâncă hidrotehnica ca ştiinţă a comportării fluidelor… De altfel marea majoritate a specialiştilor în hidraulică, nici acum nu prea îi înţeleg teoriile. În imagine, se află lângă o hidrocentrală de apartament, pe care şi-a construit-o singur şi pe care a folosit-o pentru o scurtă perioadă de timp în 1955, cu trei ani înainte de moarte. Motorul ataşat avea rol de iniţiere a pornirii maşinăriei, creând un vârtej puternic care apoi făcea ca apa să circule de sus în jos prin centru şi de jos în sus prin ţeava cu pâlnie. După ce se ajungea la turaţia la care vârtejul se autoîntreţinea, motorul devenea „generator”. Acest tip de dispozitive hidrotehnice poartă numele de turbine hidraulice autoîntreţinute şi am mai vorbit despre ele în cărţile mele anterioare deci nu voi mai insista acum. Voi spune doar că întreaga sa teorie se bazează pe observarea faptului că în natură toate mişcările circulare ale fluidelor de orice fel ar fi ele au caracter centripet ci nu centrifug. Cicloanele, vârtejurile din apă, marile deplasări ale maselor de aer sau de apă toate se petrec dinspre exterior spre interior, de la periferia unui cerc spre centrul său. Acest tip de mişcare – implozivă – oferă de sute de ori mai multă putere potenţială decât ceea ce folosim noi în tehnologia actuală. Practic toate pompele şi toate sistemele hidraulice actuale se folosesc de principiul exact invers, anume cel a exploziei, al împrăştierii dinspre centru spre periferie. Implozia este cea care declanşează forţe şi energii inepuizabile şi care ar putea sigura energie nelimitată întregii omeniri. Din păcate, cei care stăpânesc şi hotărăsc destinele tehnologice ale umanităţii nu au nici un interes ca energia să fie abundentă şi accesibilă oricui… Practic, tehnologia este cunoscută în anumite cercuri de potentaţi ai ştiinţei, dar e ţinută departe de cunoaşterea publică şi mai ales nu i se permite pătrunderea pe piaţă ca produs comercial. Dacă s-ar construi asemenea dispozitive, orice familie ar putea să aibă propria hidrocentrală de apartament care, după cum vedeţi nu e mai mare decât un frigider şi care ar permite independenţa energetică a acelui apartament… Şi există şi alte soluţii. Priviţi imaginea următoare: 72



E vorba de ceea ce se cunoaşte cu numele de pompa hidrosonică sau generatorul de aburi prin cavitaţie. Ce este şi cum funcţionează pompa hidrosonică ? După cum se vede în schiţa de sus dreapta există un rotor cilindric care are de jur împrejur găuri destul de mari a căror adâncime este comparabilă cu diametrul. Acest rotor se roteşte într-un cilindru a cărui diametru este doar cu puţin mai larg. În interiorul cilindrului printr-un cap intră apă iar prin capătul opus iese abur. Cum ? În momentul în care rotorul este rotit cu ajutorul unui motor la turaţia de circa 3000 de rotaţii pe minut, în câteva secunde de la pornire pe ţeava de ieşire ţâşneşte abur de înaltă presiune. Asta înseamnă abur la temperatură de circa 200 de grade Celsius. Partea interesantă este aceea că energia care iese este de circa două ori mai mare decât cea consumată de motorul care roteşte cilindrul. Ei bine în aceste condiţii imaginaţi-vă că am dota acest cilindru la capătul de la intrare cu o porţiune discoidală care să aibă dinţi sau pale iar aburul de înaltă presiune l-am introduce prin câteva duze pentru a lovi în aceşti dinţi. În acel moment rotorul şi-ar menţine o perioadă îndelungată rotaţia degrevând motorul de acţionare, de efort. În acest caz motorul ar trebui să pornească cu intermitenţă, pentru scurte perioade. La fel ca turbina autoalimentată a lui Schauberger, şi această pompă hidrosonică în calitate de motor supraunitar poate fi folosită cu succes atât ca motor primar pentru antrenarea unui alternator cât şi ca centrală termică pentru o clădire. În calitate de termocentrală s-ar folosi ca agent termic nu aburul ci apa din rezervorul de alimentare a pompei, care apă va ajunge rapid al temperatură suficient de mare pentru a asigura alimentarea caloriferelor. Drept pompă de circuit al apei în calorifere s-ar folosi chiar pompa hidrosonică, motorul de acţionare a ei fiind pornit de senzorul de temperatură de pe retur. 73



În cazul folosirii drept motor primar de acţionare a unui alternator, acesta trebuie să fie unul construit conform specificaţiilor pe care le-am indicat eu acum câteva pagini. Şi probabil că dacă am căuta prin imensitatea internetului şi mai ales a bazelor de date cu brevete s-ar găsi o sumedenie de asemenea motoare de mici dimensiuni care pot asigura independenţa energetică pentru o familie… Deci… tehnologia există… Că nu e folosită şi nu o vedem în jurul nostru este un fapt care naşte o altă întrebare retorică… În continuare, priviţi:

Sunt doar două din tehnologiile care ar putea fi utilizate pentru colectarea energiei şi care din păcate nu se impun în ciuda faptului că multe dinte ele sunt nesperat de simple şi accesibile. Voi începe vorbind despre posibilitatea de a folosi conductele de aducţiune ale magistralelor diferitelor sisteme de transport fluide drept surse energetice. Se pot dota conductele cu alternatoare a căror turbină este în interiorul unei mufe care se interpune pe traseul conductei. În partea de jos vedem alt dispozitiv destinat furnizării energiei electrice, anume o ţeavă care are montat în interior un şurub plat, o fâşie de material răsucit de mai multe ori în jurul axei longitudinale ( ca şurubul lui Arhimede ), care este cuplată la un alternator montat pe capăt. Apa care pătrunde pe unul din capete va antrena această turbină lungă producând energie. Acest dispozitiv poate fi montat în capătul ţevii de aducţiune a apei de la o captare aflată la altitudine superioară, fie direct în cursul unui râu a cărui debit şi viteză e suficient de mare ( cum sunt râurile de munte spre exemplu ). La fel stă treaba şi în cazul utilizării potenţialului energetic al largului mării, unde vedem cum mari şmecheri din energetică instalează cu cheltuieli enorme parcuri de sute de eoliene uriaşe, extrem de ineficiente, care costă mult, sunt greu de întreţinut şi sunt dependente de vânt care nu e niciodată constant şi permanent, în vreme ce valurile mării care sunt o sursă energetică constantă şi permanentă nu sunt pe nicăieri utilizate. Vedeţi dumneavoastră, montarea unei eoliene a cărei elice ajunge până la înălţimea de 50 – 100 de metri şi, este o treabă grea, consumatoare de resurse şi de asemenea riscantă. Acea eoliană nu va produce energie permanent decât în extrem de puţine locuri pe glob, căci 74



extrem de puţine sunt locurile în care vântul bate permanent. Dar a te lupta să montezi parcuri de sute de asemenea mastodonţi a căror picior trebuie ancorat în fundul mării pe o mare adâncime în sol după ce mai străbate şi 20 – 30 de metri de apă, acolo în largul mării, este chiar o prostie fenomenală. Păi acolo cea mai la îndemână sursă de energie este apa mării, fie prin diferenţa de temperatură şi de densitate dintre suprafaţă şi adânc, fie prin mişcarea permanentă a valurilor. Există zeci dacă nu sute de brevete la nivel planetar, privind dispozitive care să exploateze aceste două posibilităţi de extragere a energiei din apa mării. Şi să nu uităm că de fapt apa mării este cel mai mare acumulator de energie de pe planetă. Priviţi alăturat doar unul din sutele de dispozitive. Este o baliză care are în interiorul ei un alternator, a cărui ax coboară până la o turbină bidirecţională care se află la 30 de metri adâncime. Această turbină se află în interiorul unui tub venturi, adică un tub de formă dublu conică. Tubul este ridicat sus jos de baliza care oscilează odată cu trecerea valurilor. Deci avem două conuri cap în cap cu partea subţire. În acel loc lucrează turbina. Apa intră prin capetele largi ale tubului pe sus sau pe jos şi fiind obligată să circule prin zona îngustată unde viteza ei creşte foarte mult, va acţiona turbina. Acest dispozitiv poate fi construit de oricine dintr-un alternator ca cele pe care vi leam recomandat, o baliză formată dintr-un tub PVC larg, cu capace în care se introduce spumă poliuretanică densă, sau dintr-un butoi de 200 litri gol, bine închis, şi o ţeavă de PVC de diametru adecvat. Ţeava PVC lungă de 30 m va fi prinsă fix de baliză prin trei tije rigide de lungime egală având cam 15 m, în interiorul căreia se montează tubul venturi construit tot din ţeavă PVC. Alternatorul va fi montat fie în interiorul balizei fie deasupra ei, având de asemenea protecţie împotriva apei de mare. Patru cinci asemenea dispozitive pot furniza aceiaşi cantitate de energie ca şi o eoliană din cea uriaşă, la costuri de sute de ori mai mici. Şi la aceiaşi suprafaţă de luciu de apă, e de sute de ori mai uşor şi mai ieftin de instalat un parc de asemenea câteva zeci sau chiar sute de balize cu tuburi ( care sunt şi mult mai mici ) decât un parc de câteva zeci de eoliene. Numai că eolienele sunt produse şi comercializate pe bani publici de către mari trusturi energetice fiind deci apanajul potentaţilor care ne storc de bani în vreme ce asemenea balize cu tuburi pot fi instalate de orice cetăţean care beneficiază de o barcă cu care să poată ieşi în larg. Ce e mai grav e că potentaţilor li se permite să monteze monstruozităţile lor în largul mărilor, dar

75



cetăţenilor de pe malurile acelor mări nu li se permite să-şi monteze mult mai ieftinele şi eficientele lor balize energetice. Acestea-s doar câteva exemple care ne arată că tehnologia care să ne permită trecerea de la colectarea masivă, ineficientă şi costisitore, stăpânită de câţiva potentaţi, la o colectare locală permanentă, accesibilă oricui şi de mare randament, există… Şi există această tehnologie, de mult timp… Acum, pentru că în paginile anterioare vorbeam la general despre ineficienţa motoarelor şi „generatoarelor” dar am aprofundat doar despre „generatoare” trebuie să vă mai spun câte ceva despre felul cum ar trebui eficientizat motorul electric şi utilizarea energiei electrice. Ca atare am să vă mai aduc la cunoştinţă despre Două principii şi un motor În prezent, motoarele electrice sunt utilizate preponderent în industrie şi în gospodării pentru transformarea energiei electrice în lucru mecanic. Asta se face cu o eficienţă scăzută şi urmare cu costuri ridicate. Acesta-i unul din motivele pentru care energia electrică nu e folosită în transporturi. Al doilea motiv este fireşte, cel discutat încă din primele pagini, anume monopolul industriei petroliere. Dar şi aici rezolvarea există şi de asemenea există de mult timp. Această rezolvare, dacă ar fi aplicată, am circula toţi cu autovehicule antrenate de motoare electrice, ci nu de greoaiele ineficientele şi poluantele motoare cu ardere internă, şi mai ales aceste motoare electrice ar funcţiona destul de bine şi o perioadă destul de lungă, cu energia stocată ( sau culeasă ) local la bordul vehiculului, la fel cum mergem azi cu combustibilul stocat în rezervor. În prezent, şi nu doar în prezent ci de vreo douăzeci şi ceva de ani, ni se tot spune că tehnologia stocării energiei electrice la bordul vehiculelor este ineficientă şi scumpă… şi în parte este adevărat. Vedem toţi că acumulatoarele sunt grele, scumpe şi se încarcă greu. Ce nu ştim este că ineficienţa lor rezidă din faptul că noi alimentăm aparatele noastre la baterii şi acumulatori, punând aceste surse, prin intermediul „consumatorilor” în scurt circuit, ceea ce face ca în foarte scurt timp dezechilibrul lor energetic să fie anulat prin blocarea reacţiei chimice din interiorul sursei. De aceea s-a şi încetăţenit termenul de consumator pentru aparatele electrice, deoarece ele prin acest mod de cuplare la sursă consumă efectiv viaţa energetică a sursei respective… Adevăraţi vampiri energetici, aparatele noastre distrug acumulatorii şi bateriile. De aceea trebuie să înţelegem de la bun început că se impune o cu totul altă strategie de utilizare a surselor de curent continuu, iar această strategie ne stă la îndemână, şi simpla ei utilizare ar face ca sursele de curent continuu să devină aproape nemuritoare… Problema este că această modalitate de utilizare deşi este cunoscută de fizicieni şi de unii specialişti în electrotehnică, nu este predată în şcoli, nu e adusă la cunoştinţa publicului şi nici nu este promovată comercial

76



deoarece ar duce la o scădere drastică a producţiei de baterii, acumulatori şi mai nou de super-condensatori, ceea ce le-ar şi ieftini în egală măsură. Şi ca să vă mai aduc un argument că tehnologiile inovatoare nu sunt permise pe piaţă am să vă reamintesc că în prima carte vă informam despre tehnologia acumulatorilor litiu-ion cu efect de tunel, pusă la punct de specialişti de la MIT. Aceşti acumulatori se pot încărca în câteva secunde, nu mai prezintă pericolul de explozie, şi se spunea în informaţiile date publicităţii de prestigioasa universitate, că tehnologia va fi disponibilă utilizării în industria electronică de larg consum, ( aparatele foto, telefoane mobile, calculatoare portabile, etc. ) precum şi în cea auto ( automobile electrice ), în câteva luni. Au trecut de atunci şase ani şi despre această tehnologie nu se mai spune nimic pe nicăieri. Puteţi să căutaţi pe tot internetul şi nu veţi găsi nimic. La fel cum nu se mai spune nimic nici de firma texană „ZENN Motor Company”care începuse să producă automobile electrice alimentate de super-condensatori, firmă despre care spuneam într-o altă carte de-a mea. Vedeţi dumneavoastră, mi s-a reproşat în repetate rânduri că unele din soluţiile tehnice întâlnite în cărţile mele ar fi copilăreşti, dar asta arată că marea majoritate a dumneavoastră nu înţelegeţi că de fapt aceste tehnologii au rămas la stadiul de idei şi par copilăreşti pentru că nu au fost promovate şi nu au fost dezvoltate, deoarece potenţialul lor imens ar fi detronat starea de fapt actuală a monopolurilor instaurate de circa o sută de ani de potentaţi ai industriei petroliere şi ai băncilor mondiale. Deci pentru a înţelege cum trebuie procedat pentru a se adopta o strategie sănătoasă şi normală de utilizare a surselor de curent continuu trebuie să înţelegem, înainte de asta, un principiu. Aceste e principiul basculării energiei între două surse. Practic energia este trecută alternativ dintr-o sursă în cealaltă prin aparatele noastre, la infinit. În cazul a doi acumulatori sau mai exact a două grupuri de acumulatori, în vreme ce un grup se „descarcă” celălalt se „încarcă”. Practic energia este furnizată folosindu-se ca diferenţă de potenţial energetic cele două grupuri energetice separate, astfel încât acestea sunt rând pe rând polul pozitiv şi cel negativ al unei surse de curent continuu de dimensiune egală cu cele două grupuri luate la un loc. Între cele două grupuri se va interconecta aparatul care e alimentat de această sursă. În acest fel viaţa acumulatorilor creşte exponenţial, concomitent cu scăderea drastică a numărului de încărcări la care trebuie supuşi acumulatorii respectivi. Ei se vor descărca totuşi datorită pierderilor suferite prin intermediul aparatului alimentat, dar durata de funcţionare va fi cam de zece ori mai mare decât dacă am alimenta aparatul la cei doi acumulatori pe rând. Imaginaţi-vă că aveţi un scuter electric care are motorul alimentat de la doi acumulatori. După o oră acesta rămâne fără energie electrică, şi acolo rămâne. Dar dacă în locul celor doi acumulatori ar avea patru, iar motorul ar fi cuplat printr-un comutator adecvat, între cele două grupuri de câte doi. În 77



momentul în care motorul nu ar mai merge, din comutatorul respectiv se vor schimba grupurile între ele şi motorul ar continua să funcţioneze altă oră, şi tot aşa timp de circa 20 – 30 de ore sau chiar mai mult funcţie de câte de eficient energetic este motorul respectiv. Pentru ca asta să se întâmple, primul grup de acumulatori se va lega în serie şi vor constitui polul pozitiv al sursei iar cel de-al doilea grup se va lega în paralel şi va constitui polul negativ. La polaritatea negativă a celor două grupuri se va face legătura directă între ele, iar la polaritatea pozitivă se va conecta motorul ( sau oricare aparat electric pe care dorim să-l utilizăm ). Priviţi imaginea prin care eu am încercat să exemplific asta:

Remarcaţi că am folosit termenul de ciclul pentru fiecare basculare a energiei dintr-un grup în celălalt. Asta poate crea confuzie. Dar am considerat că e normal să folosesc acest termen, căci bascularea energiei are loc în cicluri, la fel ca mişcarea unui pendul. Deci aici avem de-a face cu cicluri de basculare care pot fi multe, multe, până ce acumulatorii respectivi ajung într-un final la o poziţie de echilibru şi se consideră a fi „descărcaţi”. În acel moment îi vom încărca din nou şi atunci vorbim de ciclul de încărcare. Folosind un comutator şi două grupe de surse de curent continuu se poate prelungi perioada de folosire a lor, pe ciclul de încărcare, foarte mult, iar viaţa lor va creşte de asemenea extrem de mult. Schema electrică de montare a unui aparat prin comutator, pentru cele două grupe de câte doi acumulatori, este cea din imaginea următoare:

78



După cum se observă se poate apela la folosirea a şase comutatoare simple sau a trei pe două căi. Pârghiile comutatoarelor trebuie acţionate simultan folosindu-se o metodă oarecare de prindere a lor în comun. Poate că nu e desenată prea elegant această schemă, dar eu nefiind electronist ci doar electrician, atât m-am priceput să reprezint. Apelaţi la un electronist să vă facă una mai frumoasă. Există însă posibilitatea ca acumulatorii noştri să treacă din ciclu de basculare în ciclu de basculare, la infinit, fără a se descărca. Pentru asta trebuie ca odată cu bascularea energiei să aibă loc şi o colectare de energie din mediul înconjurător, o colectare care să acopere pierderile datorate funcţionării defectuoase a aparatului electric. Pentru asta trebuie să înţelegem şi să aplicăm un alt principiu anume principiul colectării pulsatorii a energiei electrice, sau principiul colectării energiei radiante. Vorbim de faptul că curentul electric pulsatoriu, are ciudata proprietate de a colecta prin el însuşi energie din mediul înconjurător. Cu alte cuvinte e suficient să avem un aparat alimentat printr-un curent pulsatoriu, şi acest curent pulsatoriu va putea acoperi pierderile. Pentru asta însă trebuie îndeplinită condiţia ca impulsurile acestui curent pulsatoriu să aibă tensiunea mai mare decât sursa din care se alimentează aparatul respectiv. De aici s-ar deprinde concluzia că în cazul desenului meu anterior cu acumulatori verzi şi maro, pentru ca aceştia să nu se mai descarce ar fi suficient să se insereze între bec şi cele două grupe de acumulatori un oscilator autoblocat ( hoţ de jouli ). Pe acest principiu al colectării prin pulsaţie a energiei radiante se bazează încărcătoarele de acumulatori cu curent pulsatoriu ale lui John Bedini. Acesta, folosind ca generator de pulsuri un motor unipolar cu mai mulţi magneţi alimentat la o baterie, sau un acumulator, produce un curent pulsatoriu care încarcă un grup de alte baterii sau acumulatori. Am explicat faptul că motorul lui cu magneţi produce la trecerea lor prin faţa bobinei impulsuri de tensiune ridicată care sunt datorate polului virtual opus celui cu care sunt orientaţi magneţii spre bobină. În cazul acesta Bedini se foloseşte doar de impulsuri de curent continuu de frecvenţă ridicată care ating o tensiune de circa două trei ori mai mare decât a acumulatorilor pe care-i încarcă. O schemă de asemenea încărcător, care foloseşte ca sursă de impulsuri electrice motorul modificat al unui ventilator electric de 12 volţi a fost pusă la punct tot de John Bedini. Aceasta presupune a se modifica legătura electric a celor patru bobine ale motorului ventilatorului, în sensul că legătura comună trebuie desfăcută şi ventilatorul trebuie introdus în schema electronică prin legarea bobinelor înseriate două câte două. În rest ventilatorului i se montează la loc elicea, şi el va funcţiona ca orice ventilator, doar că prin rotire va produce impulsuri de înaltă tensiune care vor fi

79



capabile să încarce mai mulţi acumulatori auto de 12 volţi folosind ca sursă un acumulator moto de aceiaşi tensiune. Priviţi imaginea :

Dar mai există o posibilitate prin care se poate colecta energie în acest fel, care e mult mai eficientă şi anume prin impulsuri date de scântei electrice. În ambele cazuri vorbim de energie radiantă. Scânteile electrice, pe care tehnologia electrotehnică actuală caută să le elimine, sunt numite descărcări tranzitorii şi de obicei au tensiunea de peste zece ori mai mare decât cea a sursei de alimentare. Am vorbit la defectele motoarelor actuale despre faptul că scânteile de la periile motoarelor produc autoinducţie puternică şi ca urmare, câmpuri magnetice parazite pe măsură, care frânează motorul şi pe deasupra mai emit şi paraziţi prin impulsuri electromagnetice ce sunt recepţionate de aparatura electronică audio-video drept paraziţi sau brum. Ei bine dacă motorul ar fi conceput altfel, aceste scântei ar putea contribui la colectarea de energie din mediu, adică descărcările lor ar fi folosite de motor şi în acelaşi timp ar încărca şi sursa de alimentare a motorului. Asta se face prin reproiectarea şi construcţia diferită a motorului electric. Şi trebuie să vă spun că un asemenea motor ar avea o sumedenie de avantaje faţă de motoarele electrice actuale. Iată, vedeţi în imaginea de mai jos cam cum ar trebui să fie construit un asemenea motor.

80



Eu l-am denumit motor electric universal. Fireşte este vorba tot de o schiţă făcută de mine dar este elocventă pentru înţelegerea fenomenului. Observaţi că desenul din stânga e uşor diferit de schema din dreapta în sensul că pe desen am preferat să reprezint periile pentru fiecare bobină separat pentru o înţelegere mai uşoară a funcţionării dar schema electrică de legare a bobinelor e indicat a se face după partea dreaptă a desenului căci e mai simplu de pus în practică. Deci avem un motor a cărui stator e format din şase ( sau mai mulţi ) electromagneţi. Aceşti electromagneţi sunt bobinaţi conform brevetului US 512340 pe care l-am prezentat anterior. Bobinele electromagneţilor lucrează în perechi două câte două fiind conectate în circuitul de alimentare, adică între cele două grupe de acumulatori de către comutatorul rotativ aflat pe axul motorului. Un alt aspect total diferit faţă de motoarele actuale este forma rotorului care nu mai e cilindrică ci e paralelipipedică. Trebuie specificat că deoarece rotorul acestui motor nu mai e cilindric are neapărat nevoie de un volant care să-i uniformizeze rotaţia. Acum să încercăm să înţelegem cum funcţionează. În desen e momentul în care comutatorul de pe axul rotorului alimentează grupul de bobine ale electromagneţilor 2 şi 5. În acel moment rotorul va fi atras de aceştia şi fireşte se va deplasa spre ei. Ce se întâmplă în electromagneţii 1 şi 4 ? Deşi alimentarea lor s-a întrerupt odată cu rotirea axului, remanenţa magnetică chiar dacă se manifestă ea se va manifesta în aer, căci partea metalică a rotorului plecând din faţa lor, câmpul lor magnetic nu-l va mai influenţa. În felul acesta rotorul însuşi va pune în circuit electromagneţii aflaţi permanent în faţa sa şi creând astfel câmpul magnetic rotitor numai şi numai în faţa sa. Acest motor nu mai are absolut nici unul din defectele motoarelor actuale. Astfel remanenţa magnetică dată de histerezis nu mai are unde să se manifeste. De asemenea autoinducţia este anulată prin bobinarea capacitivă a electromagneţilor. Şi câmpurile magnetice nu se mai scurtcircuitează prin rotor pentru că acesta în momentul în care a ajuns în faţa electromagneţilor care l-au atras le întrerupe circuitul electric alimentând următorii electromagneţi. Acest motor mai are un avantaj fantastic faţă de motoarele actuale : poate funcţiona la fel de bine atât cu curent continuu, cât şi cu curent pulsatoriu cum de asemenea şi cu curent alternativ. Din punctul de vedere al rotorului, nu contează ce fel de câmp magnetic este cel care se manifestă în electromagneţii statorului căci orice fel de câmp magnetic ar fi tot va acţiona asupra rotorului. Acum hai să analizăm un pic şi comportarea periilor pe comutatorul de pe axul motorului. În acestea, datorită rotirii apar scântei, adică tocmai acel fenomen pe care electrotehnica actuală încearcă să-l combată. Aceste scântei îşi vor manifesta energia în cele două bobine ducând la o creştere foarte mare a puterii câmpului magnetic al electromagneţilor respectivi ca urmare la creşterea puterii motorului. Dar în acelaşi timp deoarece aceste scântei se formează pe circuitul dintre acumulatori şi motor, impulsurile de înaltă tensiune ale lor se vor manifesta 81



împreună cu diferenţa de potenţial dintre grupurile de acumulatori dar această manifestare va avea influenţă preponderent asupra grupului a cărui tensiune e mai mică, adică spre cel ce reprezintă minusul alimentării – grupul de acumulatori legaţi în paralel, contribuind la încărcarea lor eficientă şi deplină. În felul acesta în momentul în care tensiunea din acumulatorii înseriaţi va fi egală cu cea din cei montaţi paralel, aceştia vor fi deja încărcaţi foarte puternic, aşa că inversarea grupurilor între ele se poate face fără grijă căci asigură continuarea ciclurilor de basculare a energiei acoperind pierderile, adică menţinând permanent acumulatorii încărcaţi. Acumulatorii de pe partea de minus a motorul vor fi totdeauna încărcaţi extrem de eficient de impulsurile de înaltă tensiune produse de scânteia din comutatorul rotorului. Acum hai să analizăm din perspectiva funcţionării acestui tip de motor cam cum s-ar comporta el în exploatare. Ar avea unicul dezavantaj că periile şi contactul rotativ de pe ax se uzează. Dar acest lucru se petrece acum şi cu periile şi contactorul rotativ al motoarelor sincrone. Pe de altă parte un acelaşi motor poate fi deconectat de la baterie, să spunem de la un grup de baterii care-i furnizează să spunem 36 V şi poate fi conectat fără grijă la tensiunea alternativă a reţelei adică la priza din perete. Nu se va arde ci va merge chiar mai bine, cu putere mai mare, decât la tensiunea continuă. De ce ? Pentru că electromagneţii săi sunt bobinaţi capacitiv şi de asemenea pentru că aceşti electromagneţi vor fi alimentaţi doar pe perioada cât contactul rotativ al rotorului va crea un impuls de tensiune în bobine – adică a treia parte din timpul de funcţionare al motorului. Bobinele nu se vor încălzi datorită faptului că timpul lor de pauză va fi mai lung decât cel de funcţionare iar bobinajul capacitiv va prelua fără probleme surplusul de energie transformându-l în putere la axul motorului. De asemenea acest tip de motor poate funcţiona foarte bine alimentat prin intermediul unui reostat sau orice alt tip de regulator de turaţie căci odată cu variaţia tensiunii de alimentare va varia şi puterea câmpului magnetic din electromagneţi ca atare şi turaţia şi puterea lui. Ca urmare este un motor electric care poate fi folosit fără probleme în locul tuturor motoarelor electrice actuale Dar hai să vedem dacă poate fi folosit şi acolo unde acum motoarele electrice nu sunt folosite, anume în transporturi. Datorită faptului că funcţionează cu randamente mult mai mari decât motoarele actuale, nemaifiind tributar defectelor acestora, se impune concluzia logică că la aceiaşi putere la ax acest motor are nevoie pentru a funcţiona de mult mia puţină energie electrică. Deci din start s-a trage concluzia că ar fi nevoie de mai puţini acumulatori. Aşa şi e. În al doilea rând hai să vedem cam cum e distribuită masa unui vehicula actual. În afară de greutatea motorului cu ardere internă, de baterie şi de alternatorul care o încarcă mai există rezervorul de combustibil care cântăreşte plin, cam tot la fel de mult ca şi motorul. Deci dacă am înlocui motorul cu unul electric de acest tip, fireşte adecvat pentru sarcina propusă, ne-ar rămâne o rezervă de greutate şi de spaţiu de pe urma rezervorului de carburant şi a alternatorului şi bateriei. Astfel motorul electric ar 82



fi mai uşor decât cel cu ardere internă şi s-ar putea monta şi două grupuri de câte opt sau zece acumulatori auto care să-l alimenteze. Am avea deci o sursă formată din două grupuri care ar furniza circa 6 KW de energie electrică brută în curent continuu. Datorită randamentului crescut al motorului şi a scânteilor care apar la perii aceşti 6 KW s-ar regăsi la axul motorului în lucru mecanic ca echivalând unei puteri de circa 30 – 50 KW ceea ce înseamnă 53 – 67 Cai Putere. Adică cam la fel de mult cât avea vechiul motor cu ardere internă. Numai că prin bascularea energiei între cele două grupe de câte zece acumulatori, acest motor va antrena maşina pe termen nelimitat la fel cum o făcea şi vechiul motor. Nu va mai exista fum, ulei, murdărie, zgomot şi nici trepidaţii… Masa maşinii nu se va modifica semnificativ dar vom scăpa de toate neajunsurile motorului cu ardere internă. La fel şi în cazul bărcilor şi vapoarelor, de orice fel ar fi ele. Acestea au rezervoare de combustibil mult mai mari şi mai grele deoarece sunt destinate a străbate distanţe mult mai mari între două alimentări, ca urmare rezerva de volum şi masă destinată grupurilor de acumulatori ar fi şi mai mare, şi s-ar putea folosi fără probleme motoare foarte puternice, fără a modifica cu nimic masa ambarcaţiunii. În cazul transporturilor pe cale ferată, s-ar putea renunţa la locomotivele Diesel şi s-ar putea trece lejer pe locomotive electrice autonome, deci nealimentate de la reţea, deoarece motorul electric al acestor locomotive ar putea foarte bine fi alimentat de grupuri energetice de acumulatori care să poată fi transportate într-un vagon…. Asta dacă s-ar dori un motor mai puternic ca cele folosite actual pe locomotive … şi de altfel nici nu ar fi nevoie de grupuri de acumulatori mari şi grele deoarece bascularea energiei se poate realiza şi între grupe de super-condensatori care sunt de circa douăzeci de ori mai uşori decât acumulatorii. Şi pentru a înţelege că de fapt soluţii sunt nenumărate, ele depinzând doar de cultura tehnică a fiecăruia şi de timpul de reflexie, am să vă spun că pentru acest motor universal propus de mine există şi o altă soluţie de alimentare a sa. Am spus în paginile anterioare că curentul pulsatoriu este responsabil de o mai mare densitate energetică indusă-n conductori. Am mai spus că generatorul monopolar cu magneţi al lui Bedini induce în bobină asemenea curenţi pulsatorii de înaltă energie capabili să încarce un banc de mai mulţi acumulatori în câteva minute. E suficient ca la unul din capetele motorului, după volant spre exemplu, să fie prevăzut motorul cu un disc cu magneţi aşezaţi monopolar iar aceştia producând curent pulsatoriu de înaltă frecvenţă va încărca doar un singur acumulator care ar alimenta motorul, întocmai cum acum la motoarele cu ardere internă alternatorul încarcă bateria care furnizează energia necesară scânteilor din bujii… Şi fireşte că poate dacă voi mai sta să mă gândesc câteva zile propunândumi să mai găsesc câteva soluţii precis voi mai găsi câteva… Aşa cum spuneam,

83



contează mai ales cultura tehnică şi capacitatea de a şti să combini efecte, principii, sisteme funcţionale… Vedeţi dumneavoastră, cultură tehnică nu înseamnă să cunoşti totul într-un domeniu strict, să spunem electrotehnica transformatoarelor… şi să nu ai habar cum funcţionează bateria chiuvetei de la bucătărie, adică să nu-ţi mai pese de restul lumii tehnice… aşa cu sunt atât de mândri de a fi „specialişti” cu grade şi doctorate toţi ştiinţificii actuali… A avea cultură tehnică înseamnă să cunoşti principiile de bază ale întregii tehnologii, să ştii esenţialul din fiecare domeniu tehnic, al omenirii, sau măcar să fi înţeles destul de bine la nivel aplicativ fizica din şcoala generală… să-ţi placă să înţelegi cum funcţionează toate cele din jurul tău… să-ţi placă să te informezi permanent despre varii domenii tehnice… Restul vine de la sine, căci creierul lucrează şi face conexiuni independent de voinţa noastră… Din păcate sistemul de învăţământ mondial actual, face din marea majoritate a noastră nişte handicapaţi mintal, blocaţi într-un domeniu extrem de îngust de cunoaştere şi incapabili de a pricepe că lumea este un tot unitar care funcţionează ca un uriaş mecanism cu mii de piese, funcţii şi sisteme tehnice interconectate între ele… Aş mai putea să vă spun că de fapt nici nu ar fi nevoie de motoare atât de puternice şi nici de grupuri atât de mari de acumulatori sau condensatori, deoarece există nişte dispozitive tehnice care se numesc amplificatoare de energie cinetică, care ar face ca un motor de numai 1- 2 KW să poată furniza putere în lucru mecanic de mai mult de 100 KW. Despre ce sunt şi cum funcţionează amplificatoarele de energie cinetică vom vorbi într-unul din capitolele următoare. În privinţa transportului aerian… Ştiţi într-un film referitor la perspectivele petrolului, un ştiinţific care-şi dădea cu părerea pe-acolo spunea cu regret că nepoţii lui nu vor mai putea să circule cu superbele avioane cu care circulăm noi, pentru că acestea nu vor mai fi, căci fără petrol transportul aerian nu va mai exista… Asta dovedeşte cât sunt de limitaţi mintal, de blocaţi într-o bulă tehnologică învechită, aceşti „specialişti” cu grade academice şi doctorate în tot felul de domenii tehnice… Cum să nu mai existe transportul aerian ?! El va exista, iar nepoţii noştri vor putea fi fericiţi că nu vor mai fi obligaţi să străbată planeta cu ajutorul acestor mastodonţi înspăimântători care poluează cerul planetei prin zgomot şi chimicalele eşapamentului lor, ucigând fără să ştie mii şi mii de vieţi nevinovate. V-aţi întrebat vreodată de ce nu mai sunt stolurile imense de insecte şi de fluturi care existau în copilăria noastră ? Întrebarea e adresată fireşte celor de-o vârstă cu mine sau mai în vârstă căci cei mai tineri habar n-au că natura copilăriei noastre era un adevărat rai de flori şi fluturi care zburau într-o feerie de sute de exemplare din zeci şi zeci de specii.

84



Cei mai mulţi veţi spune că datorită chimizării agriculturii. Ei bine eu vă spun că chimizarea agriculturii este doar o mică parte a cauzei, cea mai mare este creşterea exponenţială, de atunci şi până în prezent, a numărului de avioane care străbat cerurile planetei. Deci viitorul transportului aerian va fi luminos, şi va consta în vehicule individuale sau colective de mici dimensiuni, care nu se vor baza pe motorul cunoscut actual, nici pe cel electric ci pe un cu totul alt tip de motor despre care vom vorbi în alt capitol. Şi pentru că tot am vorbit până acum despre motoare, oare nu cumva câmpurile electromagnetice ale motoarelor electrice ar putea fi înlocuite cu câmpurile magnetice ale magneţilor permanenţi ? Deci înainte de a vorbi despre această posibilitate hai să vedem cam ce e şi cu ce se mănâncă…

85



2. Magnetismul Dacă electricitatea mi-a fost explicată în şcoală cum aţi văzut pe baza unei definiţii cu care nu am putut fi de acord, magnetismul şi gravitaţia nu mi-au fost explicate de loc. De fiecare dată când i-am întrebat pe profesorii de fizică, am primit ca răspuns o explicaţie prin care mi se spunea că sunt concepte prea complicate pentru a le putea înţelege eu, un elev de şcoală generală, iar mai târziu de liceu… Adevărul este însă că ei nu ştiau ce-i cu adevărat nici magnetismul nici gravitaţia. Căci este total greşit a se explica magnetismul, pornind de la faptul că este o forţă ce apare în conductorii electrici sau în miezurile electromagneţilor. Magneţii naturali nu sunt nici sub influenţa vreunui câmp electric nici nu sunt direct conectaţi al o sursă de electricitate. Deci concluzia la care ajungeam de fiecare dată era că, de fapt, nici măcar nu se ştia ce-i cu adevărat magnetismul… Despre gravitaţie situaţia este şi mai tragică, căci aceasta definită de asemenea ca o forţă, nu era explicată nicicum de profesorii de ciclu primar sau gimnazial… Deci am terminat şcoala fără a fi aflat nici ce-i cu adevărat curentul electric şi nici măcar cu vreo idee aproximativă care să mă ajute să înţeleg ce-i magnetismul şi gravitaţia… Urmare este că mi-au trebuit aproape treizeci de ani pentru a înţelege aceste concepte şi vă spun sincer că după ce le-am înţeles am fost surprins să constat cât sunt de simple. De altfel trebuie să ştiţi că de-a lungul anilor am întâlnit de mai multe ori afirmaţii ale unor mari oameni de ştiinţă, de obicei fizicieni, atomişti sau astrofizicieni, care spuneau că de fapt lumea ştiinţifică emite teorii speculative pe baza cărora apoi încearcă să potrivească comportarea naturii… Şi de bine ce natura nu vrea să se potrivească pe teoriile lor de aia emit tot mai multe şi mai multe teorii speculative care complică şi mai mult lucrurile.. Aşa s-a ajuns ca, de la fizica newtoniană, să se treacă la fizica relativistă iar de la fizica relativistă la cea cuantică şi la teorii fantasmagorice cum ar fi cea a stringurilor, şi a sutelor de particule subatomice care mai de care mai ciudate şi cu proprietăţi care mai de care mai stranii, care ar explica diferitele comportări ale materiei. Eu, aşa cum am mai spus, în căutările mele am pornit de la conceptul filozofic care spune că cea mai simplă explicaţie trebuie să fie cea reală şi de la faptul că strămoşii noştri, încă din cele mai vechi timpuri au ştiut că materia e făcută din particule indivizibile numite atomi. Cum ar fi putut ei şti la nivelul lor de dezvoltare acest lucru ? … Ei, la acel nivel al dezvoltării lor, în nici un caz nu s-ar fi putut lansa în teorii abracadabrante stranii cum e cea a subparticulelor atomice, a relativităţii sau a stringurilor. Ei au ştiut faptul că cea mai mică diviziune a materiei e atomul de la singurii care pe vremea aceea ştiau asta, anume de la zei. 86



Nu discut acum cine au fost acei zei… Spun doar că am convingerea că de vreme ce ei considerau că cea mai mică diviziune materială e atomul, noi, acum, după peste două mii de ani de progres, ar trebui să avem bunul simţ şi să nu-i contrazicem ci să înţelegem cum de ei ştiau asta şi noi nu mai ştim. Adevărul este că aşa cum v-am spus, eu nu am cum să cred în teoria subatomică a materiei fie şi numai datorită motivelor pe care vi le-am spus anterior… De vreme ce atomul ca întreg e de mii şi chiar zeci de mii de ori mai mare decât un electron, eu nu pot concepe că acel electron ar putea avea suficientă energie pentru a se comporta aşa cum spune teoria că s-ar comporta ca parte a ceea ce ştiinţa actuală numeşte electricitate. De aceea eu m-am întors în căutările mele la antici şi de acolo am plecat. Asta m-a făcut ca, în timp, să ajung să aflu care-i adevărul. Dar înainte de a afla de la mine adevărul meu, ar trebui să vă povestesc un pic despre istoria cercetării magnetismului căci această istorie m-a ajutat pe mine mult să înţeleg nu doar ce-i magnetismul ci mai apoi şi ce-i gravitaţia. Deci… Puţină istorie Încă din cele mai vechi timpuri omul a observat că anumite minerale şi anumiţi meteoriţi au ciudata proprietate de atrage piesele metalice care conţineau fier, sau chiar de a se atrage unele pe altele. Mineralele care pot prezenta proprietăţi magnetice naturale sunt magnetitul şi hematitul. Ambele sunt oxizi ai fierului. În vreme ce hematitul ( Fe2O3 ) un oxid natural al fierului nu este magnetic în mod natural, ci devine magnetic doar prin încălzire la flacără, magnetitul, un cristal compus din fier pur şi oxid de fier, (Fe2+Fe2O3 ) prezintă în mod natural o foarte puternică magnetizare. Egiptenii erau convinşi că magneţii naturali provin din cer, pe baza probabil a faptului că cele mai dese observaţii asupra magnetismului lor se făcuse asupra meteoriţilor. Egiptenii numeau magneţii „oasele lui Horus”, iar chinezii numeau magnetul „piatra care iubeşte”, vreme ce grecii numeau magnetul cu numele pe care-l ştim şi noi azi, nume legat de legenda unui păstor care se pare că undeva, în istoria de atunci, descoperise călcând pe un depozit de magnetită că capătul de fier al toiagului se lipeşte de sol. Păstorul se numea Magnus iar descoperirea o făcuse în regiunea care şi azi e bogată în magnetit, anume zona din jurul localităţii Magnezia din Asia Mică. Deci realitatea e că pentru greci nu era prea clară originea numelui acelui mineral magnetic, ca provenind fie de la numele ciobanului fie de la numele localităţii de unde era ciobanul… Noi acum doar înregistrăm legenda şi atât. Mai târziu filozofii materialişti ai Greciei au încercat să explice magnetismul prin cauze naturale care ar fi fost datorate unor efluvii care emană din pietrele magnetice făcându-le să se atragă sau să se respingă între ele. De asemenea ei constatau şi proprietatea magnetitului de a ceda o parte din proprietăţile magnetice către piesele metalice care conţineau fier. Astfel Thales

87



din Milet ( cca. 625 – 546 ) atribuia magnetismul sufletului pe care l-ar fi posedat piatra magnetică, suflet pe care el de fapt îl înţelegea ca pe o forţă. Unul din cele mai frumoase şi mai vechi descrieri ale felului cum era înţeles magnetismul atunci, provine de la Platon ( 429 – 347 i.e.n. ) : „Piatra pe care Euripide a numit-o magnetică şi care este numită în mod obişnuit a lui Hercule, nu atrage numai inelele de fier; ea comunică inelelor o forţă care le dă puterea ce-i aparţine însăşi pietrei, aceea de a atrage alte inele. Astfel că se vede uneori un foarte lung lanţ de inele de fier care atârnă unul de altul. Şi forţa lor, a tuturor depinde de această piatră” În schimb atomiştii ca Empedocle (490 – 430 î.e.n.), Democrit (460 – 370 î.e.n.) sau Epicur (341– 270 î.e.n.), considerau că magnetismul s-ar datora faptului că magnetita emite nişte particule foarte fine (atomii) care pătrunzând în fier provoacă atracţia. Cea mai frumoasă descriere atomistă a magnetitei o face Titus Lucretius Carus (94 – 55 î.e.n.), poet roman, în „Poemul Naturii” ( De rerum natura) carte apărută în traducere şi la editura ştiinţifică în 1965: „Eu, mai departe, îţi voi spune-acuma Cu ce aşezământ al firii piatra, Căreia-n limba părintească grecii Îi zic magnet (fiindcă în Magnezia E obârşia ei!), atrage fierul. De-această piatră oamenii se miră Că poate ţine atârnat de dânsa Un şir întreg, adese, de inele. Cinci poţi vedea, ba uneori mai multe, Că spânzură în jos unul de altul Şi în bătaia vântului se leagănă! Lipite unul de cel’lalt, inelele Simt, fiecare, cum le trage piatra“. Şi acum, explicaţia : „ .........Mai întâi de toate, Din piatra noastră trebuie să curgă Un val de-atomi, ce-mprăştie prin ciocnet Tot aerul cel dintre fier şi piatră. Când spaţiul acesta se deşartă Şi gol rămâne locul de la mijloc, Îndată cad în gol atomii fierului; Ei lunecă legaţi unii de alţii Şi tot inelul pleacă după dânşii: Nici într-un corp atomii nu se leagă Şi nu se ţin mai strâns unii de alţii Şi mai împleticiţi decât în fierul Cel tare şi-nfiorător de rece. 88



De-aceea, dar, nu-i de mirare dacă, Precum am spus, nu pot în vid să cadă Acei câţiva atomi fără ca însuşi Inelul să nu plece după dânşii: E1 o şi face asta şi-i urmează, Până ce dă de piatră şi rămâne Lipit de ea cu lanţuri nevăzute!“ Şi în continuare tot despre atracţiei fierului: „Cum se răreşte aeru-naintea Inelului şi locul de la mijloc Rămâne gol, numaidecât tot aerul Ce se găseşte îndărătul fierului Îl mână de la spate şi-l împinge“. Tot el observă şi descrie aici şi proprietatea de respingere a magnetului, proprietate care mai fusese observată şi de filozoful grec Platon, dar care nu-i dăduse prea mare importanţă: „Se mai întâmplă uneori că fierul Se dă-napoi de la această piatră: Când fuge, când s-apropie de dânsa! Ba eu văzui inele samotracice Şi pilituri de fier săltând nebune În scafe de aramă, când o piatră Magnetică sub ele a fost pusă: Aşa de mult doreau de ea să fugă!“ Mai aproape de noi în timp, datorită obscurantismului care a caracterizat o mare parte a evului mediu, abia după secolele 11 – 12 apar noi mărturii despre cercetările asupra magnetismului. Cu toate că busola se folosea deja, originea ei fiind chiar şi în prezent controversată, funcţionarea ei nu era pusă pe seama magnetismului terestru şi de fapt se considera că ea arată un punct – mereu acelaşi – pe bolta cerească. Busola, deşi este prima aplicaţie practică a magnetismului, are originea foarte controversată. Eu personal mi-amintesc că am învăţat în şcoala primară că ar fi fost inventată de chinezi cândva între secolele 26 şi 11 înaintea erei noastre. Dar mai târziu am întâlnit referiri în mai multe surse la faptul că ea ar fi fost inventată de arabi şi că ar fi ajuns în China mult mai târziu iar prin secolul 12 – 13 al erei noastre ar fi ajuns să fie preluată de europeni. Cert este că atunci când marii navigatori ai vremii au plecat în călătoriile lor nesfârşite pe mare, cunoşteau foarte bine folosirea busolei. Primul manuscris despre fizica experimentală cunoscut azi pare a fi lucrarea numită Epistola Petri Peregrini de Maricourt ad Sygerum de Foucaucourt Militem de Magnete apărut în 1269, scris de inginerul şi ofiţerul francez Pierre Pelerin de Maricourt sau cu numele latinizat de Petrus Peregrinus.

89



Această scrisoare a fost trimisă din oraşul Lucerna în timpul asediului oraşului de către trupele franceze. Inginerul Pierre de Maricourt era însărcinat cu lucrările de fortificare a taberei, de amplasare de mine şi de construcţie de maşinării militare de asediu. Scrisoarea a fost adresată prietenului său Sigerus de Foucaucourt. Este primul document care dovedeşte studiul serios al magnetismului. Scrisoarea a fost cunoscută de mai mulţi oameni de ştiinţă ai vremii, dar nimeni nu s-a mai ocupat de studiul serios al magnetismului până peste 300 de ani mai târziu când Gilbert chiar o pomeneşte în cartea sa. Această scrisoare a zăcut sute de ani, până prin anii 50 ai secolului trecut în biblioteca Vaticanului când a fost redescoperită de unul din mulţii cercetători ai acestei biblioteci. Acesta, nu ştiu cum se numea şi cine era, ştiu doar că avea cunoştinţe tehnice suficiente pentru a-şi da seama de însemnătatea acestui document şi ca urmare l-a copiat şi l-a tradus în engleză de unde apoi a fost cunoscut pe tot globul de cei interesaţi… dovadă că am găsit-o şi eu pe internet. Din informaţiile pe care le am, ar exista în prezent mai multe copii ale acestei scrisori, în afara celei de la Vatican, copii aflate la biblioteci din Anglia, Franţa, Italia, şi Statele Unite. A Fost făcută publică întregii lumi de către David Hacher Clildress în cartea sa „Manualul dispozitivelor free energy” care s-a tradus, de curând, şi-n limba română. Studiul ei arată faptul că în ciuda obscurantismului specific evului mediu, oamenii de ştiinţă de atunci erau foarte riguroşi în studiu şi experimente. Dacă nu ar fi data de la sfârşitul ei nici nu near veni a crede că a fost scrisă în urmă cu 744 de ani… Abia după circa 300 de ani mai apare un învăţat care se apleacă cu seriozitate asupra studiului magneţilor şi acesta este italianul Gianbattista della Porta (1541 – 1615), el fiind acela care afirmă că superstiţia marinărească conform căreia ceapa şi usturoiul ar speria spiritele magnetice ale busolei este lipsită de orice temei real, dar nici explicaţia pe care o dă acesta magnetismului nu e mai apropiată de adevăr. El afirmă că magnetita fiind un amestec de piatră şi fier, atracţia magnetică rezultă ca urmare a luptei duale dintre caracteristicele lor. În magnetită fiind mai multă piatră decât fier, aceasta are o nevoie acută de egalizare a forţelor cu piatra şi ca atare tânjind după fier îl atrage. Odată cu italianul a trăit şi cel care este considerat a fi părintele magnetismului, anume medicului englez William Gilbert de Colchester (1544 1603). Acesta, pasionat fiind de fizică, în timpul său liber a studiat cu atenţie proprietăţile magneţilor, fiind primul care pune accent deosebit pe cercetarea experimentală. Ca rezultat al celor 17 ani de muncă experimentală el publică în 1600 cartea „De magnete”. Prestigiul său atât ca medic cât şi ca fizician o determină pe regina Elisabeta I (1533-1603) să-l angajeze ca medic de curte. În plus aceasta ca o preţuire a meritelor sale îi lasă prin testament o donaţie pentru continuarea cercetărilor sale. Din păcate el nu va apuca să beneficieze de generozitatea

90



reginei, căci moare şi el la scurt timp în epidemia de ciumă din 1603. El stabileşte în lucrarea sa următoarele principii: - atât fierul cât şi oţelul se magnetizează în contact cu magnetita, prin inducţie, dar numai oţelul îşi păstrează această magnetizare, - polii magnetici sunt inseparabili, - acţiunea magnetică este atât atractivă cât şi repulsivă după polii care se opun - stabileşte faptul că Pământul este un magnet asemenea terrellei lui Peregrinus, explicând înclinarea diferită a acului busolei la latitudini diferite şi astfel pune bazele unei noi ştiinţe – geomagnetismul - stabileşte că liniile de câmp magnetice ale pământului se închid în centrul său. În cartea sa el arată şi rezultatele experienţelor sale cu privire la acţiunile electrostatice, pe care le delimitează net de cele magnetice. În 1750 geologul englez John Michell este cel care construieşte o balanţă pentru studiul magneţilor, şi reuşeşte să stabilească legea descreşterii forţei de respingere a magneţilor invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ei. Sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 constituie perioada în care apropierea de cauzele reale ale magnetismului este maximă. Astfel în 1819, Hans Christian Oersted (1777-1851), fizician şi chimist danez, stabileşte legătura dintre curentul electric şi câmpul magnetic prin observaţia că acul busolei este atras de un conductor străbătut de curent electric. André Marie Ampère (1775-1836) este cel care postulează că de vreme ce curentul electric care străbate un conductor dă naştere unui câmp magnetic, atunci logic este că magnetismul natural trebuie să apară ca urmare a unor curenţi prezenţi în structura intimă a materiei. În 1831 Michael Faraday (1791-1867) descoperă faptul că mişcarea unui magnet în interiorul unui conductor creează în acesta un curent electric şi de asemenea legea inducţiei electromagnetice care stă la baza construcţiei transformatoarelor, motoarelor şi generatoarelor electrice. El introduce şi denumirea de câmp magnetic în anul 1845. Unificarea teoriei electrice cu cea magnetică o face James Clark Maxwell (1831 — 1879) prin teoria câmpului electromagnetic care prevede existenţa undelor electromagnetice. Fizicianul francez Pierre Ernst Weiss (1865—1940) este cel ce postulează existenţa unor „câmpuri magnetice moleculare” în materiale asemenea fierului, concept care combinat cu teoria lui Paul Langevin (1872-1946), explică proprietăţile puternic magnetice ale magneţilor naturali cum ar fi magnetita. Fizicianul danez Niels Henrik David Bohr (1885-1962), şi cel român Ştefan Procopiu (1890 – 1972) sunt cei care stabilesc existenţa momentului magnetic molecular datorat mişcării sarcinilor electrice elementare ( aşa numitul magneton Bohr).

91



Fără a intra în amănunte ştiinţifice trebuie să explicăm aici pe scurt care este urmarea cercetărilor făcute de cei înşiraţi aici. Astfel, prin teoria lui Ampere se stabileşte că câmpul magnetic elementar se datorează mişcării sarcinilor electrice reprezentate de electronii rotindu-se în jurul nucleului atomic. Momentul magnetic, prin cercetările lui Bohr şi Procopiu, s-a stabilit că se datorează sensului de rotaţie al electronului pe orbita nucleului (mişcarea de spin) precum şi al sensului mişcării lui de revoluţie pe orbită în jurul nucleului. Datorită lui Weiss se stabileşte faptul că există în masa magnetului micro – câmpuri magnetice determinate de însumarea mai multor momente magnetice elementare. Aceste micro – câmpuri se datorează faptului că în structura intimă a materiei aceasta este organizată în regiuni ( domenii magnetice) de mai mulţi atomi şi molecule care au acelaşi moment magnetic. Deci în masa unui material magnetic structura sa e organizată în mici magneţi ( domenii Weiss ) despărţiţi de aşa numiţii pereţi neutri Bloch ( structura domenică preconizată de Landau şi Lifşiţ (1935)). Deoarece aceşti magneţi elementari din masa materiei au sensuri de magnetizare diferite, acestea se anulează între ele. Singura zonă unde această anulare nu are loc este suprafaţa materialului. Deci câmpul magnetic al materialului respectiv pe care-l constatăm noi este cel datorat însumării momentelor magnetice ale zonei de suprafaţă. Acum… din faptul că momentul magnetic elementar există în orice material, rezultatul logic este că orice materie prezintă proprietăţi magnetice. E adevărat, numai că aceste proprietăţi magnetice, la cea mai mare parte a materiei, sunt atât de slabe, încât nu pot fi detectate uneori nici cu aparatură sofisticată. Aici ar trebui să spunem că materia din punct de vedere magnetic e caracterizată de nişte mărimi specifice. Printre cestea sunt: - susceptibilitate magnetică care determină capacitatea de a se magnetiza a materialului. Ea poate fi pozitivă, când magnetizarea indusă are acelaşi sens ca cea inductoare, sau negativă când e inversă( ex la bismut). - permeabilitate magnetică este factorul de proporţionalitate dintre inducţia magnetică şi câmpul aplicat şi e absolută sau relativă– μ (pentru vid se notează cu μ0). Raportul dintre permeabilitatea magnetică absolută a vidului şi a materialului de studiu, dă permeabilitatea magnetică relativă a materialului. Mai sunt şi altele dar sunt noţiuni prea complicate pentru scopul cărţii de faţă.. Din punctul de vedere al permeabilităţii magnetice materialele se împart în materiale diamagnetice, paramagnetice, feromagnetice. Pe noi ne interesează ultima categorie, căci din aceasta fac parte magneţii. Aceştia se caracterizează prin permeabilitate şi susceptibilitate magnetică uriaşă comparativ cu celelalte două grupe. Până aici ar fi o scurtă istorie a ceea ce a ajuns să cunoască oficial ştiinţa despre magneţi. Ce e trist este că aceasta-i teoria oficială, care diferă radical de 92



ceea ce ştiu şi folosesc în cercetările lor secrete şi ultrasecrete oamenii de ştiinţă actuali. De fapt pe planeta noastră actualmente există două lumi total diferite care fac uz de două ştiinţe total diferite. O lume, cea a noastră a celor mulţi şi ţinuţi în neştiinţă, dezinformaţi şi pregătiţi în şcoală după o cunoaştere veche de o sută de ani, şi cealaltă lume, a „mahărilor” a celor care şi-au asumat abuziv şi fără drept rolul de a hotărî ce şi cum se învaţă, ce se ştie, şi cum se trăieşte pe planetă… Aceştia fac uz de adevăratele şi cele mai noi cunoştinţe, cele care fac ca pentru fiecare an de avans tehnologia al sectorului civil, cel militar să avanseze cu patruzeci de ani… Această diferenţă este declarată de mai mulţi ofiţeri superiori care au activat de-a lungul ultimului secol în sectoarele de informaţii militare de pe întreaga planetă. Chiar şi generalul Emil Străinu a declara acest lucru de câteva ori. Ca atare înainte de a vă spune la ce concluzii am ajuns eu după anii lungi de studiu şi căutări, atât în privinţa magnetismului cât şi în privinţa gravitaţiei mai trebuie să vă specific că în ciuda faptului că mare parte din cunoştinţele oficial declarate despre magneţi sunt parţial false – în privinţa comportării reale a materiei la nivelul ei atomic – comportarea magneţilor la nivelul macro, adică la nivelul vizibil a făcut ca de-a lungul anilor de studii, să fie stabilită o serie de 12 caracteristici ale magneţilor pe care ar fi bine să le revedem pentru o mai bună înţelegere a lor: 1. prima şi cea mai evidentă proprietate e că magneţii se atrag sau se resping în funcţie de poziţia relativă a lor unul faţă de celălalt, 2. magneţii se resping mai puternic decât se atrag, 3. fluxul magnetic circulă între polii magnetului cu viteza luminii, 4. forţa de atracţie dintre magneţi şi metalele feroase e direct proporţională cu pătratul greutăţii lor, 5. câmpul magnetic al magnetului poate fi ecranat prin amplasarea între magnet şi obiectul dorit a nu fi influenţat de magnet, a unui ecran feromagnetic, 6. doi magneţi aflaţi în apropierea unui ecran sunt atraşi mai mult de acesta decât între ei, 7. forţa de alunecare a unui obiect metalic, sau a unui alt magnet e mai mică decât forţa necesară îndepărtării pe direcţia liniilor de flux magnetic, 8. energia magnetului e concentrată aproape în întregime la cei doi poli ai săi, 9. magnetul pierde din forţă atunci când e lovit sau încălzit, 10. prin folosirea forţei de respingere a magneţilor timp îndelungat aceştia slăbesc treptat, datorită abaterilor particulelor magnetice ( tendinţa de inversare a polarităţii ), 11. un obiect metalic aflat între doi magneţi va fi atras de magnetul cel mai puternic.

93



12. forţa de respingere între cei doi poli identici ai unui magnet este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ei – aceasta-i legea lui John Michell de care am pomenit mai sus. Acestea fiind spuse, cred că a venit timpul să vedem Ce e şi cum se manifestă magnetismul ? Înainte de a continua ar fi cazul să mai fac o paranteză. Dragi cititori, eu nu cer nimănui să creadă orbeşte teoriile mele… eu nu sunt om de ştiinţă, nu am studii universitare, nu am pretenţia de a-i detrona pe ştiinţificii lumii de pe piedestalurile pe care şi le-au construit. Dar în egală măsură sunt suficient de inteligent ca să-mi dau seama că spre exemplu în cazul magnetismului, care e explicat de ştiinţa oficială prin comportarea electronului, nu pot accepta o asemenea idee. De ce ? Păi hai să analizăm un pic… Am spus că conform aceleiaşi ştiinţe oficiale, modelul atomului este prezentat ca fiind aşa cum l-am descris în pagina 27. Păi cum pot eu să cred că comportarea materiei la nivel macro este determinată de electron care este de mii şi mii de ori mai mic decât întregul atom atât în termeni de masă cât şi de dimensiune ? Cum să pot crede asta mai ales în condiţiile în care atomul este 99,9 % spaţiu gol ? Şi în plus cum aş putea să cred că materia ar putea rezona, vorbind aici atât de rezonanţa electromagnetică cât şi de cea mecanică – acustică – în condiţiile în care atomul este de fapt un imens „nimic” ?... De altfel convingerea mea este că atomul este exact aşa cum am mai spus, mai degrabă apropiat de modelul domnului Keshe decât de cel predat mie în ciclul şcolar de către profesorii de fizică… adică o sferă energetică formată din plasmă de densităţi diferite cu câmpurile ei electromagnetice. Practic eu sunt ferm convins că de fapt nici nu există electroni ca particule aşa cum mi-i descrie modelul corpuscular. Şi ca un argument ar mai fi comportarea tuburilor electronice… Cei mai mulţii dintre dumneavoastră, tinerii din ziua de azi, habar nu aveţi ce-s acelea. Dar pentru ceilalţi… ştiinţa oficială spune că conducţia prin aceste tuburi, între catod şi anod ( nu uitaţi că sensul real al curentului electric este stabilit de aceiaşi ştiinţă oficială ca fiind de la minus la plus ) este determinată de electronii care compun curentul electric ce străbate cei doi electrozi şi spaţiul vidat dintre ei… Dar orice electronist cu experienţă ştie că un tub electronic, după câteva mii de ore de funcţionare, se acoperă pe partea interioară de un strat de materie asemenea funinginii şi de asemenea că catodul se subţiază fiind ciupit, mâncat ca de o puternică coroziune pe suprafaţa dinspre anod… De ce ? Pentru că.. spune aceiaşi ştiinţă oficială, din el se desprind ionii de material ? Păi nu se declară că tubul funcţionează prin emisia de electroni care străbat spaţiul dintre electrozi ? De ce s-ar desprinde ionii din catod ? Doar orice electron care pleacă de pe el este imediat înlocuit de un altul care provine din curentul electric cu care e alimentat tubul !... Vedeţi dumneavoastră… de fapt ceea ce se desprinde din catodul oricărui tub electronic ( inclusiv din tubul 94



cinescop al televizorului ) sunt nu electroni, şi nici ioni, ci atomi. Atomi care datorită intensităţii mari a curentului electric ( vibraţie de amplitudine ridicată ) se desprind pentru că ei fiind aflaţi pe suprafaţa materialului şi fiind supuşi unor forţe de adeziune mai mici căci sunt atraşi de atomii din jurul lor doar pe partea dinspre masa materialului. Ca urmare ei la un moment dat se desprind şi se deplasează cu viteză spre anod, fiind atraşi electrostatic de acesta. De aceea după o perioadă de funcţionare îndelungată suprafaţa interioară a balonului de sticlă al tubului este acoperită de un strat atomic ca de funingine iar în interior se află un praf extrem de fin care la o scuturare intensă se ridică ca o ceaţă. Aceştia sunt atomii deprinşi din catod… Dacă conducţia şi funcţionarea unui tub s-ar baza pe electroni aşa cum spune ştiinţa oficială atunci, încă odată subliniez, aceştia ar fi permanent înlocuiţi de cei proveniţi din curentul electric ce alimentează tubul şi degradarea catodului nu ar trebui să mai aibă loc… Pe de altă parte din punctul de vedere al explicaţiilor pe care vi le voi da eu aici, nici magnetismul nici gravitaţia nu sunt determinate de structura materiei ci de comportarea ei la nivel atomic… Cu alte cuvinte felul cum se comportă atomii determină comportarea materiei la nivel major nu structura ei. Acum am să închei paranteza punându-vă o mică problemă de logică. Ce credeţi ? Dacă domnul Casimir ar fi efectuat vestita sa experienţă cu plăcile metalice prin care a dovedit existenţa radiaţiei universale, ar fi avut aceleaşi rezultate dacă în locul unor plăci metalice ar fi folosit două foi de sticlă, sau două foi de material plastic ? Cei mai mulţi veţi spune probabil nu, dar răspunsul dumneavoastră este dictat doar de intuiţie, nu are un suport logic concret. Acum vă întreb pe baza cărui suport logic aţi dat acest răspuns… Vă şi văd în imaginaţia mea, pe mulţi dintre dumneavoastră scărpinându-vă în mod mecanic în cap… Ei bine, aflaţi că nu doar dovada existenţei radiaţie universale stă în acea experienţă ci întreaga comportare a materiei este relevată de acea experienţă… cu alte cuvinte inclusiv magnetismul şi gravitaţia… Dacă domnul Casimir ar fi folosit spre exemplu foi de sticlă, nu ar fi obţinut nici un rezultat deoarece radiaţia electromagnetică, în cea mai mare parte a spectrului ei este capabilă să treacă prin materialele nemetalice. Ca urmare efectul mecanic al radiaţiei de pe feţele externe ale plăcii, care a determinat apropierea plăcilor ar fi fost insuficient pentru a putea împinge plăcile una spre cealaltă. Acum ca să fiu explicit şi cât se poate de clar, deşi există o diferenţă între magnetism şi gravitaţie, diferenţă pe care o voi discuta la timpul potrivit, în esenţă, atât magnetismul cât şi gravitaţia, sunt nimic altceva, decât efectul mecanic al radiaţiei universale asupra materiei, cu alte cuvinte sunt împingeri ale radiaţiei universale asupra obiectelor.

95



Este asemenea experienţei făcute de fizicianul german Otto von Guericke ( 1602 -1686 ) în 1654 prin care se dovedeşte concetăţenilor săi din Magdeburg existenţa şi forţa fantastică a vidului. Practic nu atât vidul dintre cele două semisfere era cel care le ţinea lipite cu o asemenea forţă încât nici cei mai puternici cai nu le-au putut desprinde. Forţa care le lipea era presiunea fantastică a aerului din exterior, adică a atmosferei… practic semi-sferele respective erau ţinute împreună de diferenţa foarte mare de presiune dintre cele două suprafeţe ale lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu magnetismul şi gravitaţia. Dar pentru că acum suntem la capitolul despre magnetism să analizăm acest aspect. Am spus că întreaga materie este formată din atomi care au o densitate specifică fiecărei substanţe în parte, şi care oscilează pe o frecvenţă specifică dată de densitatea lor. Din această oscilaţie a lor, datorită faptului că ei au câmpuri magnetice atomice sau, aşa cum le numeşte domul Keshe magneto-plasmatice, vor emite radiaţie electromagnetică. Această radiaţie am spus anterior că în momentul în care atinge alţi atomi de materie contribuie prin rezonanţă la creşterea amplitudinii de oscilaţie a materiei respective astfel că radiaţia este cea care potenţează oscilaţia materiei iar aceasta la rândul ei potenţează radiaţia. Bun, în cazul materialelor nemagnetice, de orice tip ar fi ele, radiaţia materiei este uniform distribuită în jurul întregului material. Să luăm cazul unui paralelipiped din plastic. Radiaţia acestuia este uniform distribuită în jurul său, fiind formată din totalitatea radiaţiei atomilor componenţi, care este extrem de mică deoarece atomii materialelor ne-metalice sunt caracterizaţi de câmpuri magneto-plasmatice foarte slabe şi de asemenea de amplitudini ale frecvenţe de oscilaţie scăzute. Urmare a faptului că această radiaţie este uniform distribuită, şi presiunea radiaţiei externe asupra paralelipipedului nostru din plastic va fi uniform distribuită. În cazul metalelor avem trei situaţii. Două din ele din punct de vedere comportamental sunt identice. Astfel să luăm cazul unui paralelipiped din bronz, al unuia din cupru şi a altuia din fier pur. În toate trei cazurile radiaţia acestora este foarte puternică, datorită câmpurilor magneto-plasmatice mai puternice ale lor, dar este uniform distribuită. În cazul bronzului, radiaţia este formată din radiaţia totală a atomilor componenţi ai bronzului, adică ai cuprului şi cositorului. Dar radiaţia acestor două metale de bază fie se anulează fiind în antifază, ( conform tabelului frecvenţelor materiei al lui Walter Russel ) fie este oarecum rezonantă şi ca urmare este uniform distribuită la suprafaţa obiectului din bronz. În cazul celor din cupru şi din fier pur, acestea fiind formate doar din atomii unei singure substanţe, radiază uniform căci toţi atomii respectivi vor oscila la unison. În cazul magneţilor situaţia este diferită. Aceştia sunt de obicei amestecuri de fier cu alte substanţe, În cazul magneţilor naturali am văzut că avem de-a face cu fier şi oxizi de fier iar în cazul magneţilor artificiali amestec de fier cu 96



pământuri rare… Densitatea lor diferă. În acest fel amestecurile respective se aşează cumva într-aşa fel încât substanţele de adaos pe lângă fier se distribuie uniform în masa aliajului care va deveni magnetul artificial. Să luăm cazul unui amestec de fier şi nichel să spunem. Să presupunem că avem de opt ori mai mult fier decât nichel. În acest caz cea mai probabilă structură a cristalului elementar rezultat ar putea fi un cub format din atomi de fier care să aibă în centrul lor un atom de nichel. Acesta ar fi un model de domeniu Weiss aşa cum afirmă ştiinţa oficială. Doar că eu considerând că magnetismul e datorat vibraţiei atomului ci nu a comportării electronilor, sunt convins că radiaţia domeniilor Weiss din masa magnetului nu se anulează rămânând doar cea ale domeniilor de la suprafaţă, ci toate domeniile participă prin însumarea radiaţiei lor la radiaţia totală a magnetului. Deoarece nichelul este o idee mai greu decât fierul, atomii acestei structuri nu vor oscila la unison, existând un mic defazaj între oscilaţia atomilor de fier şi a celor de nichel. Ca atare oscilaţia lor va emite radiaţie distribuită inegal.. cu alte cuvinte vom avea un defazaj şi o diferenţă de amplitudine între emisia care are loc la o direcţie a oscilaţiei faţă de emisia pe direcţia opusă.. în felul acesta paralelipipedul realizat din acest aliaj va avea un dezechilibru de radiaţia între cele două capete… Acest dezechilibru nu e totuşi sesizabil deoarece chiar dacă asta face ca radiaţia exterioară să apese asupra lui inegal ( căci e compensată inegal de radiaţia paralelipipedului ) ea nu va fi suficient de puternică pentru a-l face să se mişte, datorită faptului că greutatea lui, adică frecarea cu suportul pe care stă e infinit mai mare. Dar în momentul în care prin supunerea acestui paralelipiped unui câmp magnetic extern ( atingerea cu alt magnet, sau folosirea lui ca miez într-un electromagnet, atunci amplitudinea oscilaţiei sale va creşte exponenţial rămânând permanent aşa, şi dezechilibrul apărut în radiaţia de pe capetele sale opuse aflate pe direcţia de oscilaţie va deveni sesizabil şi suficient de puternic pentru a-l face să se deplaseze învingând frecarea, atunci când întâlneşte un alt câmp magnetic. Cum are loc acest fenomen ? Să luăm pentru început cazul atracţiei dintre un magnet şi o piesă metalică conţinând fier, dar nemagnetizată. Radiaţia magnetului pleacă din capetele acestuia radial, şi este aşa cum am spus, inegală între cele două capete ale lui ceea ce determină cei doi poli, aşa cum se vede în imaginea de mai jos în partea stângă.

97



În următoarele două imagini vedem cum se petrece fenomenul atracţiei dintre un magnet şi o piesă metalică pe care am figurat-o cu albastru. Am renunţat la figura clasică a magnetului cu liniile de forţă care se duc la capete spre înainte iar pe laterale se închid dintr-un pol în altul pentru ca imaginea să fie mai sugestivă pentru explicaţiile pe care urmează să vi le dau acum. Deci radiaţia care pleacă din capătul de nord a magnetului în cazul nostru, se răspândeşte uniform în spaţiu. Am figurat radiaţia cu cercuri concentrice iar efectul ei mecanic, adică împingerea ei cu săgeţi negre. Împingerea radiaţiei anulează efectul împingerii radiaţiei universale care la rândul ei apasă asupra magnetului ( orice acţiune implică o reacţiune ! ). În momentul în care radiaţia atinge un obiect ferometalic, induce în acesta o modulaţie rezonantă a frecvenţei de oscilaţie a materiei acestuia, care modulaţie este identică cu ce a magnetului. Aceasta înseamnă că atomii piesei noastre încep instantaneu să oscileze cu aceiaşi frecvenţă cu cea a magnetului emiţând la rândul lor radiaţie specifică pe aceiaşi frecvenţă. Dar deoarece această oscilaţie e întârziată cu timpul în care undele venite de la magnet au ajuns la piesă, va exista un defazaj între magnet şi piesă. Din această cauză undele care se vor îndrepta de la piesă spre magnet, se vor anula cu cele venite de la magnet, făcând ca între magnet şi piesă să apară o zonă, figurată cu galben, unde nu mai acţionează nici un fel de radiaţie, un fel de vid de radiaţie. În acelaşi timp undele care trec pe lângă piesă ca şi cele care radiază de la piesă în spatele ei, mult mai slabe se pierd în spaţiul înconjurător. Deoarece radiaţia universală apasă uniform atât asupra magnetului cât şi asupra piesei, magnetul şi piesa vor învinge frecarea cu suportul şi se vor apropia unul de altul iar pe măsură ce apropierea lor va fi tot mai mare, „vidul” dintre ele va fi din ce în ce mai puternic mărind permanent diferenţa dintre acesta şi presiunea din exterior, ceea ce va duce la o creştere din ce în ce mai mare a vitezei şi forţei cu care se vor apropia ( forţa depinde mai mult de pătratul acceleraţiei decât de masă )… Avem de fapt acelaşi fenomen care apare la experienţa lui Casimir cu plăcile - cu cât plăcile vor fi mai aproape cu atât presiunea radiaţiei externe lor va fi mai mare comparativ cu cea a radiaţiei dintre ele împingându-le tot mai puternic una spre alta. Sau comparativ cu cazul lui Otto von Guericke cu semisferele sale pe măsură ce vidul din interiorul sferei este mai pronunţat cu atât presiunea exercitată de atmosfera înconjurătoare va fi mai mare, alipind mai puternic semi-sferele una de alta.. Deci practic magnetismul, este un dezechilibru între împingerea radiaţiei înconjurătoare şi cea a radiaţiei dintre piesele magnetice. Bine, veţi spune, am înţeles mecanismul, dar nu cumva radiaţia universală are un efect mecanic mult prea mic asupra materiei pentru a putea fi implicată în aceste fenomene ? La modul la care noi ne confruntăm în viaţa de zi cu zi cu existenţa permanentă a unui echilibru între radiaţia obiectelor, inclusiv a noastră ( căci şi noi radiem ) şi radiaţia universală impresia pe care o avem este aceea că aceasta 98



din urmă este una a cărei forţă este insignifiantă. Dar deoarece această radiaţie înseamnă de fapt o cantitate enormă de energie ( se consideră că un centimetru cub de spaţiu ar emite aproximativ echivalentul a 25 GW energie electrică ) atunci efectul acestei emisii este fantastic de puternic atunci când în ea apare un dezechilibru major. Bine, acum hai să vedem cum se petrece acest fenomen la interacţiunea dintre doi magneţi. Aici avem două situaţii, aceea în care doi magneţi se atrag sau se resping. Să le luăm pe rând, şi să explicăm ce se întâmplă. Prima ar fi atracţia dintre doi magneţi. Aici vorbim de un fenomen asemănător atracţiei dintre un magnet şi o piesă metalică, pe care am descris-o deja, cu specificaţia că forţele şi vitezele implicate sunt mult mai mari. Am spus că radiaţia universală acţionează uniform asupra suprafeţei tuturor obiectelor deci în cazul magneţilor am spus că efectul acesteia asupra magnetului este un pic inegală datorită diferenţei de amplitudine şi fază ( ca urmare de putere ) a radiaţiei de pe capetele magnetului. Dar deoarece această radiaţie este un pic defazată când doi magneţi se află cu cei doi poli opuşi faţă în faţă, emisia dintre ei fiind permanentă, anularea iniţială a radiaţiei dintre ei, ( din zona galbenă ) este instantanee căci ei emit simultan. Dar în acelaşi timp în momentul în care ei se influenţează reciproc această anulare e din ce în ce mai puternică în aşa fel că practic „vidul” apărut între ei este extrem de puternic comparativ cu cel apărut între un magnet şi o piesă metalică. Ca urmare diferenţa de presiune dintre zona cuprinsă între cei doi magneţi şi mediul exterior va fi extrem de mare, ajungând să tindă spre infinit pe măsură ce ei se apropie, similar cu ce se întâmplă în semi-sferele de Magdeburg. De aceea contactul dintre doi magneţi se petrece la viteze şi forţe foarte mari ( legea lui John Michell ). În situaţia cealaltă în care doi magneţi sunt aşezaţi repulsiv faţă în faţă, emisa lor fiind în aceiaşi fază se va însuma rezonant şi va face ca între cei doi magneţi să apară o radiaţie mult mai puternică, de amplitudine mult mai mare decât radiaţia exterioară, făcând ca efectul de împingerea a acesteia să fie depăşit de zeci, sau chiar de sute sau mii de ori, ceea ce duce la depărtarea magneţilor unul de altul, depărtare care se va petrece după aceiaşi lege a lui Michell. Până aici am vorbit despre magnetismul atomic, adică cel care are la origine comportare vibraţional – radiantă a atomilor. Acest magnetism este de două feluri : cel natural, al minereurilor magnetice şi cel al magneţilor artificiali. Dar în natură mai există o formă de magnetism, anume magnetismul indus electric care este la rândul lui de două feluri : cel pe care-l cunoaştem din electrotehnică şi cel cosmic, adică cel planetar, solar sau galactic… Despre magnetismul indus electric în aparatele electrotehnice nu vom discuta căci am vorbit de el deja în capitolul precedent şi apoi acesta-i cel pe care deşi nu ştim ce e, învăţăm toţi în şcoală să-l producem înfăşurând câteva sute de spire de sârmă în jurul unui miez metalic. Aşa cum am spus, acesta-i

99



singura explicaţie ( trunchiată şi asta ! ) pe care ne-o oferă ştiinţa oficială în legătură cu magnetismul. Magnetismul cosmic, sau planetar, stelar ori galactic este un magnetism compus dintr-o combinaţie între magnetismul atomic al materiei şi cel indus electric de câmpul electric al corpului ceresc aflat în rotaţie … Practic orice corp ceresc este în esenţă un uriaş dinam. Dar câmpul magnetic uriaş al planetelor este insignifiant raportat la felul cum acţionează asupra pieselor metalice aflate pe el, în ciuda dimensiunilor magnetului reprezentat de planetă. Practic logica simplă ne-ar spune că dacă planeta e un magnet imens, toate piesele care conţin fier ar trebui să se lipească instantaneu de sol, cu o forţă atât de mare că ar fi imposibil să poată fi deprinse de acolo. De ce nu se întâmplă aşa ? Pentru că deşi totalitatea câmpului magnetic atomic al planetei este dată de metalele feroase şi cu caracteristici magnetice care se află în compoziţia planetei acestea nu sunt nici omogene nici la suprafaţă.. În cazul planetei Pământ deşi miezul intern de nichel şi cantitatea de fier aflată în restul structurii globului terestru e uriaşă, ea e totuşi destul de mică raportat la masa totală a planete. Ca urmare câmpul acestei mase metalice uriaşe este atenuat foarte puternic de restul materiei nemagnetice care este de n ori mai multă şi care se află în strat foarte gros deasupra acesteia. Pe de altă parte rotaţia planetei face ca în jurul ei să apară încărcături electrostatice fantastic de mari. Amintiţi-vă de condensatorul de 25 de farazi la 400 000 volţi reprezentat de Cavitatea Shuman. Da, e o sarcină electrică uriaşă, dar de asemenea ea induce un magnetism foarte slab datorită repartiţiei metalelor magnetice, mult în adâncul structurii planetei, şi a faptului că la suprafaţă majoritatea materiei este nemagnetică. Ca urmare câmpul magnetic al planetei noastre este suficient de slab pentru a nu fi sesizabil decât de către mici magneţi atârnaţi de aţă sau fixaţi în vârful unor ace ( busola ). Nu mă îndoiesc însă, că undeva în universul necuprins, or fi şi planete formate preponderent din materiale magnetice, care fireşte că au un câmp magnetic uriaş în comparaţie cu Terra şi care chiar s-ar putea comporta ca nişte magneţi uriaşi … Am văzut deci că în linii generale ar exista două forme de magnetism, cel atomic, datorat comportării atomului în structura intimă a materiei şi cel indus prin electricitate. Dar astea-s toate Formele de magnetism ? Toate obiectele din natură au proprietăţi magnetice… Chiar şi gazele. Dar asta nu înseamnă că acest magnetism e sesizabil. În cazul gazelor spre exemplu, care ar putea părea a fi ultimele care să prezinte magnetism, cea mai clară dovadă este aceea că şi stelele şi plantele gazoase au câmp magnetic… De unde provine acest câmp ? Aşa cum am mai spus din magnetismul atomic, care apare din interacţiunea dintre vibraţia plasmatică a atomului şi 100



radiaţia universală. Aceasta din urmă fiind aşa cum am spus cea care potenţează prin rezonanţă menţinerea mişcării de vibraţie a materiei. Deci de vreme ce toate obiectele au magnetism, ar trebui ca acesta să se poată manifesta în anumite condiţii. Şi chiar se manifestă, aşa cum am arătat spre exemplu în cazul gazelor în situaţia în care acestea sunt concentrate în spaţii reduse şi au densitate ridicată, adică sunt lichefiate sau la graniţa dintre gaz şi lichid, şi de asemenea când sunt în acelaşi timp într-o foarte mare cantitate aşa cum sunt în stele şi în planetele gazoase. Pe scurt iată care sunt formele luate de fenomenul magnetic în natură:… Paramagnetismul

Majoritatea obiectelor care nu prezintă câmp magnetic propriu sesizabil poartă numele de paramagneţi. Paramagnetismul este prezent la aproape orice obiect aşa zis nemagnetic şi se transformă în magnetism doar în prezenţa unui câmp magnetic extern. Dar nu înseamnă că magnetismul obiectelor paramagnetice este şi sesizabil în asemenea situaţii. De cele mai multe ori câmpul magnetic al paramagnetului este atât de slab încât nu poate fi sesizat decât cu instrumente extrem de fine şi doar în condiţii speciale de laborator. De obicei paramagnetismul este invers proporţional cu temperatura, ceea ce înseamnă că este cu atât mai intens cu cât este mai frig. Un aliaj care prezintă proprietăţi paramagnetice foarte puternice este cel de platină şi fier. De altfel, deşi eu personal nu am verificat, bănuiesc că multe aliaje dintre fier şi neferoase cum ar fi argintul, aluminiul etc. sunt paramagneţi puternici. Un alt tip de magnetism este Diamagnetismul

Acesta-i caracteristic majorităţii metalelor bune „conductoare de electricitate”. Diamagnetismul se face simţit tot în prezenţa unii câmp magnetic extern şi constă în apariţia în conductorul respectiv a unui câmp magnetic opus celui extern… diamagnetismul este de fapt cauza celebrei poezii: „eu curentul cel indus, totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs” O experienţă interesantă care relevă existenţa diamagnetismului este celebra experienţă a căderii unui magnet puternic printr-o ţeavă groasă din cupru, bronz, etc. În mod normal dacă magnetul ar cădea liber ar avea aceiaşi viteză de cădere ca orice alt obiect care se îndreaptă spre centrul pământului venind de la o anumită înălţime. Dar în momentul în care este lăsat să cadă prin interiorul unei ţevi groase de cupru

101



magnetul va cădea cu o viteză foarte mică, care va fi de fapt cu atât mai mică cu cât magnetul respectiv va fi mai puternic iar peretele ţevii mai gros. Vedeţi experienţa ilustrată în schiţa alăturată unde câmpul magnetic care apare prin autoinducţie în ţeava de cupru fiind opus celui al magnetului, îl va atrage frânându-i puternic căderea. Feromagnetismul şi antiferomagnetismul

Feromagnetismul ( şi ferimagnetismul – care e o formă de feromagnetism al amestecurilor de pulberi şi al materialelor ceramice ) este cel despre care am discutat până acum şi ca atare nu mai avem ce discuta… Mai există o categorie de materiale şi anume cele anti-feromagnetice. Acestea au proprietate de a se opune câmpului magnetic, în sensul că nu sunt absolut de loc influenţate de acesta şi în plus nici nu permit ca acesta să se transmită prin ele… Aceste materiale sunt aliaje sau amestecuri de metale, care au această proprietate doar în măsura în care nu intră în contact direct cu magnetul. Sunt folosite pentru ecranări ale câmpurilor magnetice. Observaţii

Trebuie să fac două observaţii aici. Prima este aceea că de vreme ce eu nu consider modelul subatomic corpuscular unul valid, nu pot fi de acord nici cu faptul că formele de magnetism s-ar datora alinierii sau schimbării direcţiei de rotaţie a electronilor, aşa cum declară ştiinţa oficială… Să dea Dumnezeu ca eu să mă înşel, şi să ne fie prezentate la un moment dat în viitor fotografii luate cu performante microscoape electronice, care să ne prezinte un electron… Dar sincer… eu mă îndoiesc că se va întâmpla asta vreodată. Ca atare eu îmi explic paramagnetismul ca datorat faptului că atomii materialelor nemagnetice, la modul general, nu au câmpuri magneto-plasmatice suficient de puternice încât să poată manifesta câmp magnetic propriu, iar materialele diamagnetice mi le explic a răspunzând în antifază câmpului magnetic inductor, adică unui răspuns întârziat la inducţie, ceea ce face ca câmpul magnetic ce se manifestă în aceste materiale să fie opus celui al magnetului inductor. Asta fiind prima observaţie, să trecem la a doua, care are o extrem de mare însemnătate pentru domeniul energiilor libere. Ţineţi minte ce vă spun eu aici, căci în ce voi spune acum stau probabil multe secrete nedezlegate ale electrotehnicii de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Atunci se foloseau încă pe scară largă conductori electrici realizaţi din alte metale decât cuprul şi aluminiul, cei mai des folosiţi fiind cei din fier moale. În acea perioadă au fost oameni ca Daniel McFarland Cook care în 1871 breveta prin brevetul U.S. numărul 119825 un tip de transformator care nefiind alimentat decât din câmpul magnetic terestru furniza cantităţi mari de electricitate, sau oameni ca Nathan B. Stubblefield, care a inventat şi construit primul sistem de telefonie fără fir din istoria modernă a tehnicii, sistem care se

102



alimenta dintr-o baterie telurică brevetată cu numărul US 600457, au fost oameni ca C. Earl Aman care prin 1920 îşi alimenta casa de la o instalaţie ciudată formată din câteva ţevi îngropate în beci, pe capătul cărora, erau nişte bobine, şi care de asemenea, printr-un sistem asemănător alimenta şi autoturismul cu care se deplasa. Au fost oameni ca Alfred Hubard care a construit un transformator complex cu nouă înfăşurări care îşi producea singur energia şi în acelaşi timp furniza suficient surplus pentru a alimenta un mic motor de barcă de câţiva kilowaţi…. A fost mai târziu şi mai aproape de noi, prin anii 30 ai secolului trecut un Edward Leedskalnin care a afirmat în scrierile lui că el a produs mai multă energie folosind conductori de fier decât produce electrotehnica modernă folosind conductori de cupru. Mărturie stă electromagnetul său perpetuu, care odată alimentat pentru două – trei secunde, rămânea activ la infinit… Eu am convingerea că acest electromagnet, nu a fost doar un simplu electromagnet ci a fost probabil ceea ce se cunoaşte acum cu numele de „unitate energetică toroidală” ( Toroidal Power Unit ) acele transformatoare care odată alimentate pentru câteva secunde, furnizează prin fenomenul de rezonanţă armonică o anumită cantitate de energie timp nedefinit… Toate acestea erau nimic altceva decât transformatoare de diferite configuraţii a căror funcţionare, tehnicienii din electrotehnica actuală nu şi-o pot explica. Dar vin şi întreb : Credeţi cumva că Leedskalnin a afirmat din pură lăudăroşenie că ar fi produs mai multă energie cu ajutorul conductorilor de fier decât cu ajutorul celor din cupru ?… Ce interes putea să aibă de vreme ce atunci când a spus că a descoperit secretul piramidelor, a dovedit-o cu vârf şi îndesat construind absolut singur un castel din blocuri de calcar coralifer a căror greutate era cuprinsă între câteva sute de kilograme şi treizeci de tone ?… În acelaşi timp vin şi vă atenţionez, că de peste 50 de ani toţi ştiinţificii lumii se dau de ceasul morţii făcând tot felul de experienţe cu instalaţii de răcire cu azot, pentru a pune la punct super-conductori, în vreme ce John Worrel Keely afirma în scrierile sale că un super-conductor la temperatura camerei se obţine din sârmă formată din straturi suprapuse de platină, aur şi argint… De asemenea majoritatea colectoarelor rezonant armonice ale lui Donald Lee Smith sunt realizate din conductori argintaţi ( nu am reuşit să aflu din ce este miezul acestor conductori )… Deci una peste alta, atrag atenţia asupra faptului că electrotehnica actuală adoptând exclusiv conductorii din cupru şi aluminiu s-ar putea să fi pierdut nişte cunoştinţe despre comportarea electricităţii în bobinele realizate din alte metale, cunoştinţe care ar putea fi poarta spre independenţa energetică… Acum cred că a venit vremea să aflăm şi de câte feluri sunt Magneţii artificiali În vreme ce magneţii naturali sunt fie oxizi de fier fie un amestec de fier şi oxizi de fier, magneţii artificiali sunt amestecuri omogene de fier şi elemente sau 103



substanţe care au proprietăţi apropiate de cele ale oxizilor de fier, sau alte metale cu caracteristici magnetice şi elemente neutre. Deoarece prea multe noutăţi despre compoziţia şi tehnologia magneţilor artificiali, nu am mai aflat de la publicarea ultimei cărţi în care am scris despre ei, mă voi folosi de datele pe care le-am scris acolo, la care voi adăuga cele câteva noutăţi pe care le-am mai aflat între timp. Pentru cei care au citi acea descriere, va fi un bun prilej de a-şi reaminti acele informaţii, pentru ceilalţi totul fiind nou, nu contează că sunt date pe care le-am mai publicat. Deci voi reda aproape integral articolul respectiv: « De-a lungul anilor în care am studiat despre tehnologiile „free energy” căutând tot felul de informaţii pe internet, am constatat că pe măsură ce trecea timpul, informaţiile disponibile deveneau din ce în ce mai multe şi mai accesibile. După părerea mea aceasta a fost urmarea pe de o parte a dezvoltării reţelei internaţionale iar pe de altă parte a faptului că cei dispuşi să facă publice aceste informaţii erau din ce în ce mai mulţi în defavoarea celor ce le obstrucţionau. Deşi obstrucţionarea acestor informaţii continuă, ea este azi mai slabă sau are alte forme mai puţin dure… Există în continuare situri la care accesul este restricţionat, există altele care au fost desfiinţate şi de asemenea există multe altele care au fost preluate de către cei interesaţi de dezinformare şi obstrucţionare şi au fost convertite în cu totul alte direcţii ( este cazul unuia din siturile despre tehnologia lui Searl, sau şi mai notoriu sit-ul altenergy-pro.com al lui Donald Lee Smith ). Pe de altă parte, în ţara noastră nu se pune problema obstrucţionării acestor tehnologii căci nu e nevoie – datorită faptului că urmare a politicilor criminale ale guvernărilor ce s-au perindat în ultimii douăzeci de ani, România este distrusă atât din punct de vedere economic cât şi social şi moral, poporul român s-a transformat într-o populaţie de oameni aduşi în pragul disperării iar posibilităţile lor materiale sunt inexistente. Există, deasupra lor o minoritate de criminali formată din 16 000 de milionari în Euro şi de vreo douăzeci – treizeci de ori mai mulţi care trăiesc bine pe spinare restului care sunt aduşi sub pragul sărăciei maxime… Urmare a acestei situaţii suntem obligaţi chiar dacă ştim că există alternative să rămânem sclavii unor tehnologii învechite, costisitoare, poluante, agresive şi criminale, anume tehnologiile energetice actuale. Am mai spus de ce … din sărăcie, din incultură, din prostie, din varii alte motive. Cu toate acestea, printre noi, nu doar pe meleagurile noastre ci şi pe plan mondial există o altă minoritate de oameni cărora le pasă de resursele naturale ale planetei, le pasă de curăţenia aerului pe care-l respirăm toţi, le pasă de păduri şi de animalele din ele, le pasă de curăţenia apelor şi de viaţa din ele, le pasă de ceea ce lasă moştenire celor ce vin după ei. Dar sunt puţini… Sunt extrem de puţini… probabil că procentul lor este egal cu cel al super îmbogăţiţilor de deasupra noastră… Dar tot la fel un procent important din ei sunt săraci, unii din ei poate că-şi permit cu oarecare sacrificii 104



accesul la noile tehnologii şi doar foarte, foarte puţini din ei au acces deplin la aceste tehnologii. Aceştia ultimii sunt de obicei cumpăraţi, hărţuiţi, obstrucţionaţi şi eliminaţi… Acum internetul este plin de multe modele de motoare magnetice şi de la ele vom porni în micul nostru demers de lămurire a unor cunoştinţe despre magneţi. Până în urmă cu câteva decenii singurii magneţi cu care ne puteam întâlni erau cei metalici în formă de bară cu secţiune rectangulară îndoiţi în formă de U pe care-i studiam la orele de fizică din şcoală. Puterea acestor magneţi era mică, ei abia putând ţine o cutie de jumătate de kg de bolduri, agrafe sau cuie. Dar erau suficient de puternici pentru a demonstra fenomenul. Alţi magneţi de care ne puteam lovi erau cei de culoare neagră în formă de inel lipiţi cu adezivi speciali pe difuzoare. Aceştia erau ceva mai puternici dar fireşte, erau şi mult mai voluminoşi… Cu nici unul din aceşti magneţi nu se putea şi nu se poate construi un motor magnetic. De altfel acei magneţi aveau proprietatea de a înmagazina în câmpul lor magnetic mai puţină energie decât se consuma pentru magnetizarea lor. De aceea orice profesor de fizică de pe acea vreme ne-ar fi spus ferm convins de asta că puterea utilă a fi extrasă dintr-un magnet fiind mai mică decât s-a consumat pentru realizarea lui, este ilogic a încerca să foloseşti un magnet pentru obţinerea de lucru mecanic. Ca un corolar datorită primei legi a termodinamicii era logic că nu se poate construi un motor cu magneţi. Cu toate acestea nici unul din profesorii de atunci nu ştiau sau nu voiau să ştie că primul motor magnetic fusese construit cu multe secole în urmă – în 1269 de către Pietrus Peregrinus, inginer militar francez – şi era perfect posibil a se obţine lucru mecanic doar din forţa dată de câmpul magnetic al magneţilor permanenţi. În prezent situaţia este diferită. Magneţii care se fabrică acum din pământuri rare şi metale de tranziţie au proprietatea de a acumula câmpuri magnetice fantastic de mari la consumuri de energie electrică extrem de mici. Practic un magnet realizat după câteva minute de supunere a lui sub influenţa unor electromagneţi puternici, este garantat că-şi va pierde magnetizarea abia după câteva sute de ani… Ei bine aceşti magneţi sunt cei care pot fi folosiţi cu succes de orice meşter constructor fie la realizarea unui motor magnetic, fie pentru realizarea unui colector de energie liberă. Iată deci care sunt tipurile principale de mangeţi: Magnetita – este mineralul natural cu proprietăţi magnetice sau magnetul natural format dintr-un amestec de fier şi oxizi de fier. Are culoare neagră strălucitoare cu irizaţii albăstrui. La noi în ţară îl găsim ca element component al şisturilor cristaline şi al altor roci şi minereuri metalifere din Carpaţii Occidentali în localităţi ca Teliuc, Ruşchiţa, Răşinari, Sadu, Lereşti, etc. 105



Oţelul moale şi fierul sunt materialele din care oricine poate obţine magneţi cu ajutorul unei baterii auto şi a unei bobine de câteva sute de spire. Apariţia proprietăţilor magnetice ale lor se datorează faptului că pe lângă fier, în compoziţie sunt celelalte elemente de aliere cum ar fi carbonul, azotul, şi alte substanţe folosite de obicei la obţinerea oţelului. Magneţii din fier executaţi special pentru funcţia de a urma să devină magneţi se realizează în diferite compoziţii cum ar fi : α-Fe sau Fe23B6 sau Fe3B sau Fe0.7Co0.3)10Nx Magneţii astfel obţinuţi pierd magnetizarea rapid cu o rată ce depăşeşte 5 – 10% pe an. Datorită faptului că sunt obţinuţi din bară de oţel moale prezintă pe lângă magnetismul căpătat toate defectele şi calităţile materialului din care provin, dintre care cel mai supărător este faptul că ruginesc. Alnico este o denumire generică pentru categoria de magneţi formaţi dintrun aliaj de aluminiu, nichel şi cobalt. Alnico mai pot conţine şi titan şi cupru. Toate acestea fiind metale slab oxidabile aspectul acestor magneţi este asemănător oţelului inoxidabil, şi multă lume crede că sunt magneţi din oţel inoxidabil. Se obţin fie prin aliere la cald din topitură fie prin sinterizare la cald din pulberi ale metalelor sus pomenite. Sinterizarea, pentru cei care nu ştiu, este procesul prin care un amestec de pulberi bine omogenizate este presat la presiuni foarte mari într-o formă. Sinterizarea e de două feluri, la rece şi la cald. Pentru sinterizarea la rece, în pulberile respective se adaugă şi adezivi speciali care fac ca coeziunea pulberilor respective să se menţin în forma rezultată şi după încetarea presării. Sinterizarea la cald are loc în apropierea temperaturii de topire a pulberilor respective fapt ce face ca acestea topindu-se la suprafaţă să adere unele la altele, fără a fuziona total între ele, păstrându-şi cu alte cuvinte, structura cristalină internă. După turnare în forme din topitură sau după sinterizare aceştia sunt magnetizaţi cu ajutorul unor electromagneţi speciali de mare putere. De altfel toţi magneţii se magnetizează în acest fel, ei nu prezintă nici o proprietate magnetică după scoaterea lor din forme… Magneţii Alnico au marele avantaj că nu ruginesc şi că îşi păstrează magnetizarea până la temperaturi ridicate ( în jurul temperaturii de 500ºC ). Au magnetizare moderată pe care şi-o pierd cu o rată aproximativă de 1% pe an. Feritele sunt materialele de culoare neagră din care sunt făcuţi cei mai comuni şi des întâlniţi magneţi. Feritele sunt materiale sinterizate din pulberi de fier şi alte matale de tranziţie precum şi din oxizii acestora, au culoare neagră şi din punctul de vedere al proprietăţilor magnetice sunt de două feluri. Ferite cu permeabilitate magnetică foarte mare dar care nu-şi păstrează magnetizarea, destinate folosirii ca miezuri pentru transformatoarele de înaltă frecvenţă ( mai

106



mare de 10 KHz ) şi ferite destinate obţinerii magneţilor care se magnetizează puternic. Feritele se obţin deci din amestecuri de oxizi de fier, şi magneziu, nichel, cobalt, cupru, zinc, bariu în diferite combinaţii şi reţete în funcţie de proprietăţile pe care trebuie să le aibă ferita respectivă. De asemenea din punctul de vedere al durităţii lor feritele sunt de două feluri, ferite moi şi ferite tari. Un exemplu de ferite tari sunt miezurile feritice ale transformatoarelor de linii şi de deflexie ale televizoarelor. Feritele moi sunt cele din care sunt realizaţi magneţii inelari de pe difuzoarele mari. Feritele moi sunt obţinute prin sinterizare, au o culoare neagră cenuşie mătăsoasă şi se sparg transformându-se uşor în pulberi Feritele tari se obţin tot prin sinterizare dar la cald, au culoare neagră lucioasă cu aspect cristalin sticlos, şi sunt denumite şi ferite ceramice, se sparg în cioburi asemănătoare porţelanului.. Compoziţia lor este asemănătoare cu cea a feritelor moi şi au comportare asemănătoare. Feritele destinate realizării magneţilor au următoarea compoziţie – pentru feritele tari oxizi de fier şi pulberi de fier şi stronţiu – iar pentru feritele moi oxizi de fier şi pulberi de fier şi bariu. Magneţii feritici au magnetizare moderată şi-şi pierd magnetizarea cu o rată aproximativă apropiată de cea a magneţilor alnico. Pot fi întâlniţi în toate motoarele de curent continuu de la jucării şi de la casetofoane în dinamurile de la biciclete, pe spatele difuzoarelor, etc. Pământuri rare – sunt substanţele chimice din grupa lantanidelor. Sunt două categorii de magneţi obţinuţi cu aceste substanţe şi anume cei care au un pământ rar, samariu sau neodiu şi un metal de tranziţie fier sau cobalt.. Se obţin prin sinterizare la cald şi au o capacitate magnetică fantastică comparativ cu tipurile descrise anterior. Magneţii cu neodiu şi fier – au formula Nd2Fe14B, Nd1Fe4B4 sau Nd5Fe2B6 şi au fost realizaţi prima dată în 1984 de către japonezi. Unele formule au în compoziţie şi preseodimiu, carbon, azot vanadiu, etc. Pentru cei interesaţi iată alte trei formule: Nd2Fe14C, Nd3(Fe,V)29, NdFe10V2Ny. Au trei mari dezavantaje. În primul rând sunt casanţi. Datorită forţelor mari, dacă se ciocnesc între ei sau de un obiect metalic se sparg fărâmiţându-se în mai multe bucăţi şi aşchii ascuţite. Al doilea mare dezavantaj este că datorită pulberilor de fier ruginesc foarte uşor. De aceea sunt de obicei acoperiţi cu aur, argint, nichel, crom, sau diferite tipuri de vopsele. Şi de asemenea sunt foarte sensibili la temperaturi 107



ridicate, marea lor majoritate suportând temperaturi maxime de 80º C – au indicativul N. Se fac şi pentru temperaturi mai ridicate şi au următoarele indicative: M – 100ºC, SH – 120ºC, EH – 150ºC şi UH – 200ºC. Se impune deci manipularea lor îngrijită pentru a nu-i distruge prin spargere sau pentru a nu li se coji stratul protector împotriva oxidării şi evitarea folosirii lor la temperaturi ridicate.. Au magnetizare foarte puternică – un magnet cu dimensiunea unei cutii de chibrituri poate susţine 100 kg. Iată în imaginea alăturată trei magneţi sferici de câţiva milimetri diametru susţin o cheie franceză de un sfert de kg:

Pierd extrem de puţin din putere – de obicei 0,2 – 0,3% pe an, ceea ce duce la concluzia că sunt garantaţi că-şi pierd magnetizarea abia după 300 – 500 de ani. Se întâlnesc în marea majoritate a micro căştilor audio, în hard discurile de calculatoare etc. În imagine, în dreapta se văd cei doi magneţi în formă de plăci în arc de cerc fixaţi pe cele două ecrane metalice din miumetal. Sunt subţiri de 3 mm şi au lungimea de 2 – 3 cm. Pot susţine lejer între 5 şi 20 kg, funcţie de dimensiuni ( fiecare marcă de hard disc are dimensiuni diferite ale acestor magneţi în funcţie de capacitatea discului şi de viteza cu care acesta lucrează ). Magneţii cu samariu şi cobalt sunt realizaţi în principal din samariu şi cobalt ( SmCo5 sau Sm2Co17 ) Dar reţetele speciale pot conţine şi azot, fier, vanadiu, cupru, zirconiu, zinc, titan, etc.. Iată câteva alte reţete: (Sm2Fe17N3, Sm2Fe17C3, Sm3Fe26.7V2.3N4, Sm0.75Zr0.25, Sm(Fe11Ti). Au proprietăţi asemănătoare cu precedenţii, dar sunt mai scumpi deoarece au rezistenţă mult mai mare la temperaturi ridicate. Se obţin tot prin sinterizare la cald. Se aseamănă la aspect cu magneţii feritici, dar au de obicei culoare gri. Uneori însă sunt metalizaţi la fel ca cei cu neodim. Aceste ultime două categorii de magneţi

108



datorită forţei fantastice a câmpului lor magnetic sunt cei folosiţi cu succes atât pentru construirea de motoare magnetice sau generatoare de mare randament ( dinamuri şi alternatoare ) cât şi pentru toate tipurile de colectoare de energie liberă pe bază de rezonanţă magnetică la frecvenţe ridicate. Datorită vieţii lor foarte lungi construcţiile realizate cu ei pot fi interpretate de cei care au un număr redus de neuroni ca fiind perpetu-ui mobile. Dar ele chiar dacă vor funcţiona poate ani mulţi după moartea noastră, totuşi la un moment dat vor înceta să funcţioneze datorită demagnetizării magneţilor care vor necesita atunci remagnetizarea. Şi pentru că vorbirăm de temperatură, una din caracteristicile foarte importante ale magneţilor este temperatura Curie. Această temperatură este pragul de temperatură peste care magnetul începe să-şi piardă proprietăţile magnetice. Acest punct diferă de la un tip de magnet la altul şi este determinat fireşte de compoziţia acelui magnet. Cu cât temperatura Curie a unui manget e mai mare cu atât el va lucra mai bine la temperaturi ridicate. Dar atenţie, utilizarea unui manget în condiţii apropiate de temperatura sa maximă de suportabilitate îi va grăbi exponenţial demagnetizarea. Deşi cele mai mari temperaturi Curie le are fierul pur şi cobaltul, ele nu se pot folosi ca atare pentru realizarea magneţilor, căci sunt lipsiţi de alte proprietăţi necesare în exploatarea magneţilor. Astfel fierul pur deşi are o permeabilitate magnetică foarte mare, remanenţa magnetizării e mică ( nu-şi păstrează magnetizarea dacă e în stare pură ). Determinarea temperaturii Curie sa făcut în condiţii de laborator. Pentru exemplificare iată un tabel cu această temperatură extras din „Concise Encyclopedia of Mgnetic and Superconducting Materials” de K.H.J. BUSCHOW ediţia a doua apărută la Universitatea din Amsterdam.

109



În general toate materialele obţinute prin sinterizare au dezavantajul de a fi casante. Deci cu atât mai mult magneţii obţinuţi astfel trebuie mânuiţi cu atenţie pentru a-i feri de şocuri, atât datorită riscului de spargere cât şi a celui de a le grăbi demagnetizarea. » Acestea fiind spuse, hai să vedem cum stă treaba cu… Motoarele magnetice

Pentru că de-a lungul timpului m-am confruntat adese acu întrebarea : chiar funcţionează motoarele magnetice ?! - înţelegându-se în subsidiar ceva de genul:...un motor magnetic ar trebui să fie un perpetuu mobile şi de vreme ce fizica ne spune că perpetuu-urile mobile nu funcţionează încălcând legile fizicii, am să introduc aici un articol dint-o altă carte de-a mea, relevant din acest punct de vedere. « Magneţii şi lucrul mecanic Deşi am scris o carte întreagă despre magneţi şi motoare magnetice, deşi am scris un articol în volumul precedent dedicat magneţilor permanenţi, şi deşi de asemenea tot în acel volum am mai scris două articole despre motoare magnetice, continui să primesc scrisori în care, pe un ton neîncrezător, sunt întrebat dacă chiar merg motoarele magnetice… E şocant ! E şocant faptul că după ce termini un liceu nu eşti în stare să pricepi faptul că de vreme ce doi magneţi puşi faţă în faţă se vor respinge cu o forţă egală cu suma forţelor lor; e la mintea cocoşului că o sută de magneţi puşi faţă în faţă cu alţi o sută se vor respinge cu o forţă de o sută de ori mai mare… Eu nu ştiu cum poţi să nu pricepi asta… Mi se pare, cum spuneam, la mintea cocoşului… Mi se pare o chestie atât de simplă încât mă stupefiază întrebarea : chiar merge un motor magnetic ? Priviţi imaginea alăturată. Trebui să reamintesc celor care ştiu şi să aduc la cunoştinţa celor care nu ştiu, faptul că doi magneţi se resping cu o forţă mai mare decât se atrag. În acelaşi timp trebuie să vă mai amintesc că primul motor magnetic a fost inventat şi construit în urmă cu multe secole şi anume în 1269 de către inginerul francez Petrus Peregrinus de Maricourt. Şi atunci vine din partea mea întrebarea retorică: De vreme ce lui i-a funcţionat un motor făcut cu nişte magneţi naturali, nouă cum să nu ne funcţioneze unul făcut cu magneţi industriali, de multe, foarte multe ori mai puternici ? Privind imaginea de alături care arată principiul de funcţionare al unui motor magnetic repulsiv, este extrem de uşor de înţeles cum poate funcţiona un motor magnetic… Dar în afara întrebării prosteşti de care spuneam există o afirmaţie, sau o întrebare şi mai prostească. Magneţii nu pot efectua lucru mecanic sau ca 110



întrebare : Cum poate efectua lucru mecanic un magnet ? Păi dragii mei, orice magnet efectuează lucru mecanic din momentul în care respinge sau atrage spre el un alt magnet sau în momentul în care atrage un obiect din oţel… învingând în acest fel gravitaţia. Şi aici vine şi răspunsul la o altă întrebare ciudată ce mi s-a pus : ce forţă poate să aibă un motor făcut cu magneţi ? Din felul cum e pusă această întrebare, se subînţelege clar convingerea celui ce întreabă, că un motor construit cu magneţi chiar dacă ar funcţiona ar fi unul extrem de slab… Şi de fiecare dată când mă lovesc de această părere eu exclam : Să mori tu, că nu poate avea putere ?!… Priviţi imaginea următoare, începând cu fotografia din stânga:

În acea primă fotografie e un ciocan de cinci kilograme atârnat de un magnet fixat pe o grindă metalică. Am avut ocazia să constat foarte amuzat cum un amic de-al meu, în momentul în care i-am agăţat un ciocan de cinci kilograme, de un magnet de hard disc lipit pe o grindă metalică, a rămas cu gura căscată. Un magnet de hard disc poate susţine un ciocan de cinci kilograme la mare înălţime timp de ani de zile… Alături, vedeţi cum magneţi asemănători primului, dar mai puternici, susţin o bicicletă, care are în jur de 15 – 20 kilograme iar în ultima imagine este un om care stă atârnat ţinându-se de o placă metalică care e la rândul ei fixată cu un manget de o grindă. Un om cam de talia celui din fotografie are 70 – 80 kilograme… Vă întreb eu acum care-i lucrul mecanic pe care-l efectuează aceşti magneţi ? Probabil că acum vă veţi grăbi să-mi răspundeţi fericiţi, 5 kg, 20 kg, sau 80 kg ! Iar eu vă răspund astfel : Mai gândiţi-vă ! Luaţi o pauză de vreo un sfert de oră şi ocupaţi loc pe un scăunel, proptiţi-vă bărbia sau fruntea în palmă şi gândiţi mai profund… Dacă după sfertul de oră nu ştiţi, citiţi în continuare. Această forţă de 5 – 80 kilograme pe care v-aţi grăbit dumneavoastră să mio comunicaţi nu este decât lucrul mecanic instantaneu al unui magnet. Adică forţa pe care o exercită un magnet în fracţiunea de secundă în care se lipeşte de obiectul metalic pe care-l susţine. 111



Numai că noi am fost învăţaţi de sistemul de învăţământ şi de experienţa de zi cu zi că măsurarea lucrului mecanic efectuat de un mecanism, o energie, etc., se exprimă în efortul pe care-l execută acea energie într-o oră. Un kilowatt exprimă lucrul mecanic efectuat cu un consum de energie de un kilowatt într-o oră, la fel un cal putere reprezintă 746 waţi energie ce se consumă tot într-o oră, şi tot aşa cu toate mecanismele care ne înconjoară… De vreme ce acel 5 – 80 kg reprezintă lucrul mecanic instantaneu pe care-l efectuează un magnet, înseamnă că într-o oră acesta e mult mai mare. Da. Dacă ar fi să considerăm acest instantaneu ca fiind timpul aparent în care un ciocan se alipeşte de magnet, să spunem o treime de secundă ( ceea ce e neadevărat căci acest instantaneu e chiar instantaneu şi înseamnă cam o zecime de secundă ! ) atunci forţa exercitată de magnet într-o oră ar fi pentru cel ce susţine ciocanul următoarea : 3x3600 x5 = 54000 Kg. Iar pentru cel care susţine un om ar fi de 3x3600x80=864 000 kg. Dar atrag atenţia că aceste cifre impresionante nu sunt de loc adevărate căci instantaneu înseamnă de fapt o zecime de secundă, deci cifra reală ar fi cam de trei ori mai mare… Păi dragii mei, dacă un magnet care susţine un ciocan de cinci kilograme efectuează într-o oră un lucru mecanic echivalent cu ridicarea a cel puţin 54 de tone, păi cum să nu aibă putere un motor executat cu mai multe zeci de asemenea magneţi ? Şi vă mai atrag atenţia că un magnet susţine acel ciocan ani de zile, poate chiar zeci de ani, învingând forţa gravitaţională zecime de secundă cu zecime de secundă în toată această perioadă. Ca urmare şi un motor în componenţa căruia ar intra acel magnet, alături de alţi confraţi de-ai lui identici va funcţiona cel puţin tot atâţia ani de zile… dezvoltând toată această forţă cumulată de toţi magneţii componenţi, la axul său… Acesta-i răspunsul pe care-l dau celor care mi-au reproşat că tabelul de la pagina 58 din volumul „Motoare magnetice – aplicaţii”, ar conţine nişte cifre aberant de mari, ireale şi imposibile… De fapt acele cifre sunt mult mai mici decât realitatea, căci acolo am luat în calcul pierderi date de distanţe mari între magneţi şi ecranări incorecte. Azi 3 aprilie 2012 la ora 1 de către CÂRNARU Cătălin Dan.» În afară de concluzia ce se desprinde clar din acest articol, trebuie specificat faptul că un motor magnetic nu e un perpetuu mobile, el având o viaţă limitată la perioada cât se manifestă câmpul magnetic al magneţilor componenţi. Vom trece mai departe spunând că deoarece magneţii interacţionează între ei fie atractiv fie repulsiv iar această interacţiune se traduce prin mişcare rezultă pe cale logică că se creează lucru mecanic. Şi deoarece orice motor este un convertor care converteşte o formă de energie oarecare în lucru mecanic, rezultă pe cale logică faptul că interacţiunea dintre doi magneţi înseamnă conversia energiei acestora în lucru mecanic – adică doi magneţi care interacţionează între 112



ei formează un motor magnetic. Dar acesta-i cel mai simplu motor magnetic şi e total inutil deoarece conversia energiei lor în lucru mecanic se petrece pe timp foarte scurt şi încetează în momentul în care aceşti doi magneţi s-au alăturat unul de celălalt în cazul interacţiunii atractive ori s-au depărtat suficient pentru a nu mai putea reacţiona între ei, în cazul interacţiunii repulsive. Pe cale logică rezultă iarăşi de aici faptul că pentru ca un motor magnetic să devină unul util, magneţii respectivi trebuie puşi în situaţia de a nu ajunge niciodată în situaţia de a nu mai putea reacţiona între ei. Asta se poate realiza prin montarea lor în ansambluri rotative care să nu le permită să ajungă în contact între ei, menţinându-i în stare de interacţiune continuă. Indiferent de ce tip de interacţiune vorbim, fie că vorbim de cea repulsivă fie de cea atractivă, motorul respectiv trebuie să îndeplinească condiţia de dezechilibru permanent între forţele apărute între cele două grupe de magneţi care interacţionează între ei, grupe pe care le vom numi stator şi rotor, căci de cele mai multe ori motoarele magnetice sunt ansambluri rotative, chiar dacă mişcarea rezultată din interacţiunea magneţilor este una rectilinie continuă. Pentru cazul în care această mişcare nu este una continuă apare situaţia că acel motor magnetic este de tip alternativ. Din punct de vedere al tipului de interacţiune dintre magneţii componenţi ai unui motor magnetic motoarele magnetice ce se pot construi sunt de tip repulsiv, de tip repusliv-atractiv şi de tip atractiv. Motorul repulsiv este acela în care cele două grupe de magneţi se află în stare de permanentă respingere. Acest motor este cel de tip Brady, impropriu numit Perendev. Motorul Perendev are cele două jumătăţi ale statorului inversate astfel că rotorul în mişcarea lui este supus rând pe rând atât unei atracţii cât şi unei respingeri. Motorul Brady este supus permanent respingerii. Motoarele care lucrează pe respingere sunt motoare foarte puternice datorită faptului că magneţii se resping mult mai puternic decât se atrag. Numai că doi magneţi care interacţionează repulsiv un timp îndelungat îşi vor modifica reciproc structura fapt ce va duce la demagnetizarea lor accelerată. Acesta-i cauza pentru care motorul Brady nu a avut succes comercial. Motoarele repulsiv – atractive, sunt o rezolvare, să-i spunem parţială a fenomenului de demagnetizare repulsivă a magneţilor, pe principiul că după ce repulsia are tendinţa de a modifica structura magnetului slăbindu-i magnetizarea, faza de atracţie va repara această deteriorare parţială refăcând prin atracţie structura modificată de respingere. Am spus că e o rezolvare parţială, deoarece refacerea structurii pe timpul fazei atractive nu este completă datorită faptului că magneţii se atrag mai slab decât se resping, iar magneţii componenţi ai unui asemenea motor vor fi şi ei supuşi fenomenului de demagnetizare accelerată în timp, care însă va fi mai lentă decât la motoarele de tip repulsiv. Singurele motoare magnetice care sunt cu adevărat fiabile şi ca urmare demne de luat în considerare sunt motoarele de tip atractiv. Aceste motoare fiind construite prin interacţiune atractivă permanentă dintre magneţi, nu au ca 113



rezultat nici un fel de modificare în structura magneţilor şi ca urmare aceste motoare vor funcţiona ani mulţi, magneţii fiind afectaţi doar de demagnetizarea naturală tipică structurii magneţilor respectivi. Să nu uităm că cei care se demagnetizează cel mai greu sunt cei cu neodim care au o rată naturală de demagnetizare de 0,2 – 0,3 % pe an – cu alte cuvinte un motor atractiv construit cu aceşti magneţi va funcţiona undeva între 300 şi 500 de ani. Asta la nivel teoretic. În mod sigur viaţa acestui motor va fi mai scurtă deoarece sunt o serie de factori în mediul înconjurător care duc la accelerarea demagnetizării, unul din cei mai importanţi fiind câmpurile electromagnetice radiate de reţelele de electricitate şi de transmisii radio. Deci e de aşteptat ca viaţa unui asemenea motor să fie undeva pe la jumătatea acestor cifre. Din păcate asemenea motoare sunt extrem de greu de imaginat deoarece montarea magneţilor în stare de permanent dezechilibru atractiv este aproape imposibilă. Dar asta deoarece toată lumea are tendinţa de a gândi aceste motoare doar din punctul de vedere al interacţiunii dintre magneţi. Ori atracţie există şi între magneţi şi piese ferometalice. În această situaţie se pot construi motoare atractive foarte eficiente folosindu-se magneţi montaţi pe stator iar rotorul să fie realizat din piese metalice de o formă aleasă în aşa fel încât să permită un dezechilibru între forţa de atracţie… să spunem, în sensul acelor de ceasornic faţă de cea în sens invers. Un asemenea dezechilibru nu se poate obţine prin folosirea unor rotoare cilindrice ca la motoarele electromagnetice. În cazul acestui tip de motor rotorul trebuie să aibă formă paralelipipedică sau compus din mai multe paralelipipede aflate în poziţii diferite astfel ca atracţia în „faţa” lor să fie mai mare decât cea ce se manifestă „în spate”. Cel mai simplu mod de a obţine acest dezechilibru este de a se monta ecrane din materiale neferoase ( sau materiale special destinate – miumetal sau permaloy ) pe „spatele rotorului”, ecrane care vor face ca atracţia pe acea porţiune să fie mai mică. O altă posibilitate este aceea de a da o formă specială rotorului, formă care să facă ca în orice poziţie s-ar afla acesta, în raport cu liniile de câmp ale magneţilor de pe stator, atracţia pe „spate” să fie mai slabă decât pe „faţă”. În anumite condiţii chiar şi un strat mi gros de vopsea poate fi un ecran eficient, dar cu specificarea că ecranarea cu vopsea sau altele asemenea, va crea o diferenţă mică între forţele de atracţie faţă spate, fapt ce se va traduce în forţă mică la axul motorului respectiv. Nu voi insista în această carte pe felul cum trebuie construite motoarele magnetice deoarece e plin internetul de tot felul de modele de motoare magnetice. Cine a înţeles legile interacţiunii dintre magneţi şi aceste principii expuse de mine aici, va putea să-şi conceapă singur orice tip de motor magnetic va dori. În continuare voi prezenta alte două articole din aceiaşi carte din care lam extras şi pe precedentul, articole care vor fi relevante pentru cei ce vor dori să abordeze astfel de construcţie. 114



Deci primul articol este referitor la comportarea magneţilor în relaţie imediată cu obiectele formate din cupru sau alamă. E relevant deoarece permite celor care nu au acces la materiale metalice speciale de ecranare a câmpului magnetic ( miumetal şi permaloy ) să conceapă ecrane eficiente folosindu-se de combinaţia dintre cupru şi tablă de ferosiliciu. Miu metalul şi permaloy-ul – care sunt aliaje speciale cu funcţie de ecranare a câmpurilor magnetice, se găsesc în hard discurile de calculator – vedeţi asemenea piese în imaginea de la pagina 113 unde săgeţile indică magneţii cu neodim care se află montaţi pe asemenea ecrane din miumetal – piesele în formă potcoavă alungită cu găuri la capete ) Iată articolul cu specificarea că imaginea din el este cea de la pagina anterioară - 106 : « Ciudăţenie ?...

Vă mai amintiţi de ora de fizică în care aţi învăţat despre gravitaţie? Despre experienţa lui Newton cu mărul ?... Vă mai amintiţi care-i viteza de cădere liberă a corpurilor ? Eu, ca să fiu sincer nu mai sunt foarte sigur care-i aceasta. Pare-mi-se că 9,18 m/s. Deci dacă ne urcăm pe un bloc sau pe un turn înalt sau dacă ne oprim pe marginea unui pod şi dăm drumul unei pietre aceasta va cădea la fel de repede indiferent dacă cade de pe pod, sau de pe bloc. Acum vă întreb : Cu ce viteză cade un magnet cu neodim căruia îi dăm drumul din mână ? Fireşte că veţi rămâne o fracţiune de scundă blocaţi şi veţi spune că aici e vreo capcană. Probabil că magnetul cu neodim are vreo proprietate aparte care-l face să cadă diferit de celelalte corpuri ?!… Chiar are, numai că această proprietate al lui nu se manifestă decât în condiţii speciale. Care ar fi proprietatea aceasta ? – veţi întreba dumneavoastră acum. Iar eu am să vă răspund simplu. E magnet ! Dacă daţi drumul din mână unui magnet puternic, iar acesta se întâmplă să alunece pe lângă un obiect ferometalic suficient de mare, traiectoria lui de cădere va fi modificată. Ba chiar dacă la momentul lansării magnetul e destul de aproape de acel obiect ferometalic, e foarte probabil ca magnetul să renunţe la a se mai îndrepta spre pământ şi să facă un salt neaşteptat lipindu-se de acel obiect metalic… Dar aţi încercat vreodată să daţi drumul unui magnet puternic printr-o ţeavă de fier ? Cei care au încercat vor spune imediat că e imposibil căci magnetul se va lipi instantaneu de peretele interior al ţevii. Problema devine ciudată atunci când veţi încerca să daţi drumul unui magnet puternic să cadă printr-o ţeavă de cupru, bronz sau de alamă… Imaginaţi-vă că aveţi un magnet de NdFeB de formă cilindrică cu diametrul de 15 mm şi lungimea de 20 mm. Şi dispuneţi de două ţevi de cupru sau de alamă cu diametrul interior de 30 mm. Ştiţi ce se întâmplă în momentul în care printr-una din ţevi, aşezată vertical, daţi drumul magnetului ? Probabil că unii dintre dumneavoastră ştiţi, dar cel mai sigur majoritatea habar nu aveţi. 115



Magnetul nu se va lipi de peretele interior al ţevii dar nici nu va cădea normal spre sol. Şi cu cât grosimea peretelui acelei ţevi va fi mai mare, cu atât magnetul va cădea mai încet. Ce se întâmplă de fapt, aici ? Orice câmp magnetic variabil induce în metalele neferoase curent electric. Acest curent electric este însoţit şi de un câmp magnetic care este opus câmpului magnetic care a indus curentul respectiv. Acest fenomen se întâmplă şi cu ţeava noastră. Pe măsură ce magnetul se deplasează prin ţeavă căzând spre sol, în pereţii ţevii apare un electromagnet virtual format de curentul electric indus de magnetul în cădere. Acest electromagnet având polaritate opusă magnetului nostru care culisează prin ţeavă îl va atrage spre pereţii ţevii. În felul acesta, cu cât pereţii ţevii vor fi mai groşi, cu atât mai puternic va fi acest electromagnet care va atrage magnetul spre pereţi. Dar pentru că pereţii sunt dintr-un metal neferos, câmpul magnetic nu poate învinge greutatea magnetului ca urmare acesta nu se poate lipi de ţeavă dar nici nu e lăsat să cadă cu viteză normală. În imaginea alăturată se vede clar ilustrat fenomenul acesta. Scris azi 30 mai 2012 la ora 19 de către CÂRNARU Cătălin Dan. » Şi în continuare articolul în care explic amănunţit cum stă treaba cu motorul atractiv şi mai ales cum am ajuns să înţeleg şi să concep acest tip de motor. După părerea mea e relevant deoarece ilustrează felul cum trebuie abordate problemele în materie de inovaţie şi inventică: « Motorul magnetic atractiv Cu circa un an, un an şi ceva în urmă într-una din căutările mele pre Internet mi s-a întâmplat ca o legătură să mă arunce spre o pagina dintr-un sait intitulat inventatori.ro. Textul pe care l-am citit acolo a fost extrem de interesant şi de incitant. Marele defect era acela că cel care se adresa prin intermediul acestui text nu semna textul şi cum eu de obicei nu acord prea mare credit celor care vorbesc fără să aibă minimul simţ al răspunderii de a-şi semna cuvintele, nu am dat mare importanţă. Consider că, de cele mai multe ori asemenea texte sunt pură intoxicare. Cu atât mai mult pentru cel care cunoaşte cum e construit şi cum funcţionează un dispozitiv şi doar se laudă cu asta fără a dovedi măcar printr-o imagine sau o schiţă e şi mai probabil că e un „gargaragiu” un om care intoxică… Cu toate aceste gândul mi-a rămas la acel text care avea legătură cu motoarele magnetice tocmai pentru că în acea perioadă eu terminasem de scris cartea despre motoare magnetice… A trecut timpul şi eu am uitat de acel text… Doar că acum câteva luni, am dat peste un articol, într-o revistă străină intitulat „Nicolae Moraru's Magnetic Energy Engine”. Îmi părea cunoscut numele dar destul de rapid mi-am amintit că singurul cetăţean român de pe teritoriul ţării care câştigase un premiu Nobel era Ion Moraru. Am considerat că e o coincidenţă şi m-am apucat să citesc acel articol. 116



Citindu-l mi-am dat seama că de fapt e vorba despre un motor electric, dar ceva a făcut să-mi amintesc de articolul pe care-l citisem cândva pe situl inventatorilor. M-am dus pe Internet şi am încercat să găsesc iar acel articol. Am dat de el dar în acelaşi timp l-am găsit şi pe altă sursă unde era citat ca fiind semnat de scriitorul Lucian Cozma. Pentru că este relevant pentru ceea ce am să vă spun în continuare am să vă redau câteva pasaje din acel articol şi anume cele care se referă exclusiv la motorul respectiv: « Voi discutaţi aici despre ,,motoarele magnetice”...Să ştiţi că în România a fost realizat un astfel de motor cu începere din anul 1973, pentru ca în anul 1983-1984 să fie motorizată o Dacie 1300 cu acest motor deosebit. Rezultatele au fost atât de spectaculoase încât toata documentaţia şi modelele experimentale au fost imediat confiscate de către Securitate. Doar o parte din aceste materiale au mai putut fi recuperate cu începere din anul 1992 şi după moartea inventatorului, in 1993. …………………………………………………………………………… În ceea ce priveşte motoarele magnetice cu scuturi sau deflectoare de câmp - dragii mei, vă amăgiţi: adevăratele motoare magnetice nu sunt făcute pe baza de ,,scuturi” sau ,,ecranare de câmp magnetic” ci printr-o anumita configurare a pieselor polare şi dispunerea în postura de ,,întrefier” a unui element rotoric de reacţie, a cărui geometrie nu seamănă cu nimic din ceea ce ştiţi în electrotehnica clasică; acesta este segmentat ( golurile de aer dintre segmente provocând variaţia reluctanţei) şi configurat de aşa-natură încât fiecare segment să formeze un vector care prin însumare să genereze deplasarea circulară. …………………………………………………………………………. Cel care la începutul anilor '70 a inventat acest motor magnetic, secretizat iată - de atâta vreme deja, a pornit de la tehnica clasică şi fără scopul de a obţine... ceea ce a obţinut pâna la urmă. El făcuse studiile superioare în Paris ( perioada interbelica ) fiind pregătit taman în electrotehnica ( L'Ecole Superieure d'Electrotecnique ) iar in timpul unor conferinţe internaţionale ale vremii, avusese în mai multe rânduri ocazia de a discuta şi a se consulta cu Nikola Tesla. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial l-a adus înapoi în ţară, unde a şi rămas chiar şi după venirea regimului comunist. Pe la mijlocul anilor '60 el a pornit un program de cercetare pentru ameliorarea electrotehnicii clasice; in acest scop el a luat fiecare element al electrotehnicii clasice şi l-a analizat în briefing – principiul de funcţionare şi dezavantaje.

117



În final, pe marginea studiului individual al fiecărui element, a stabilit cauzele generale care limitează performanţele „motoarelor electrice” ( aici luat termenul cu înţelesul său general ) indiferent de categoria sau tipul acestora. În concluziile acestui scurt studiu analitic el a făcut o listă cu marile impedimente tehnologice de care se izbeşte toată gama motoarelor electrice, după care, pe rând a studiat fiecare impediment în parte şi de-a lungul anilor a testat mai multe soluţii. După un număr de ani de cercetare şi experimentare practic permanentă, a ajuns să pună la punct câte o soluţie practică şi simplă pentru fiecare problemă cu care se confrunta tehnica clasică a motoarelor electrice. Aşadar, el a pornit de la încercarea de ameliorare a tehnicii existente, fără să prevadă rezultatele impresionante la care va ajunge... Tot ameliorând şi aducând modificări la schema motorului electric de curent continuu, el a obţinut un motor ale cărui componente au o configuraţie complet atipică, modificând nu doar geometria componentelor motorului ci şi principiul de funcţionare, dinamica ansamblului, modul de aplicare a câmpurilor magnetice, felul în care închide liniile de câmp în cadrul sistemului de forte magnetomotoare, etc., etc. Iniţial, acest motor a fost realizat din piese polare excitate electric ( electromagneţi ) dar ulterior, mergând pe noua schemă obţinută, el a reuşit so aplice şi cu magneţi permanenţi, aceştia fiind STATORICI şi neexistând în schemă nici un fel de deflectoare de câmp magnetic, scuturi, etc. De fapt, el a înţeles că ideea sau principiul interacţiunii dintre câmpuri magnetice adverse situate pe stator şi rotor, este din start o gravă greşeală conceptuală care nu are cum să scoată un randament bun indiferent de dispunerea magneţilor sau alte metode aplicate, – şi-a dat seama că piesele polare sau magneţii, trebuiesc lăsaţi într-o poziţie statică, fixă, în cadrul unui dispozitiv care să asigure o perfectă închidere a liniilor de câmp, iar intr-o anumita poziţie faţă de acest dispozitiv magnetic să fie dispus un fel de „turbină magnetică” adică un element de reacţie faţă de câmpul magnetic generat de ansamblul magneţilor ficşi, statorici. Rotorul devine deci un simplu element de reacţie, care nu poartă pe el magneţi, electromagneţi şi nici nu produce câmpuri ( electro ) magnetice de interacţiune; el nu interacţionează ci REACTIONEAZĂ. Aşadar, din start toate problemele pe care le ridică ăştia de pe internet sunt nişte inepţii... Componenta rotorică nu trebuie să conţină pe ea ( electro ) magneţi iar dinamica maşinii rotative nu trebuie să aibă la baza sa INTERACTIUNEA dintre doua sau mai multe surse de câmp magnetic, ci reacţia unor elemente susceptibile magnetic faţă de câmpul magnetic creat de surse statice, fixe. Faceţi daca va place o similitudine cu turbina hidraulica sau eoliană, care este un element reactiv introdus in „liniile de forţă” ale curentului fluidic, – turbina va transforma energia potenţială a fluidului în energie cinetică a elementului rotativ ; ar fi mai eficient daca asupra axului rotoric ar

118



interacţiona tangenţial un număr mare de jeturi fluidice ?! Evident ca nu ! Axul rotoric abia de s-ar putea mişca iar cheltuiala de energie fluidica ar fi uriaşă... Cam asta este cazul actualelor motoare electrice... – pachete masive de miez magnetic şi bobinaj pe stator şi rotor, care cu mari cheltuieli de curent electric se căznesc să interacţioneze cinetic, dar cu mari pierderi datorate histerezei, curenţilor Foucault, retardului de demagnetizare şi forţelor contra electromotoare care apar intre stator şi rotor, momentelor de inerţie de care suferă greoiul rotor clasic, etc., etc., etc. ... Andreic este uimit de ce soluţiile obţinute în cadrul activităţii secrete de cercetare nu sunt aplicate... Exista un joc al intereselor aici. Din fericire (...) România contemporană este confruntata cu grave probleme economice iar acestea reclamă soluţii imediate şi de mare eficienţă, care totodată să fie şi ieftine, accesibile din punct de vedere tehnologic, etc. … » Am rămas pentru o lungă perioadă de timp cu impresia că s-ar putea să fie vorba despre Henri Marie Coandă. Dar apariţia numelui subliniat mai sus – Andreic – mi-a confirmat că se pare că nu-i nici o legătură cu Coandă. Totodată nici despre Nicolae Moraru nu e vorba căci motorul său este unul electric şi diferă clar din punct de vedere constructiv de descrierea de mai sus. Iată cum arată motorul lui Nicolae Moraru:

Se vede clar că motorul din aceste desene nu poate fi cel din descrierea de pe saitul inventatorilor. Pentru cei interesaţi deşi eu nu am găsit brevetul original pe nicăieri, în revista respectivă este textul în limba engleză a brevetului şi aceste două desene. Numărul brevetului este RO 109504. Deci de vreme ce motorul Moraru este unul electric iar despre Andreic nu am găsit nimic pe Internet, am rămas doar cu o mare nelămurire şi cu descrierea din textul de mai sus care mi-a bântuit zilele şi nopţile luni de zile… Vă amintiţi cum vă povesteam în volumul precedent la pagina 28, că mi-a venit ideea rezolvării motorului magnetic repulsiv ca motor cu ralanti şi posibilitate de accelerare, într-o dimineaţă aşa… deodată ? Deşi acea idee la prima vedere mi-a venit de pe o zi pe alta, după ce cu o zi înainte scrisesem un articol despre posibilitatea montării unui motor magnetic în locul unuia cu ardere internă, ideea nu a venit totuşi chiar de azi pe mâine. De

119



fapt undeva, în subconştientul meu această idee s-a dospit luni de zile… Acum, dragi cititori, priviţi imaginea următoare:

Ce vedeţi acum aici este un motor magnetic pur atractiv care nu are magneţi decât pe stator şi care îndeplineşte toate condiţiile descrierii din citatul de pe saitul inventatorilor chiar dacă rotorul poate că nu are chiar forma descrisă acolo. Să analizăm un pic cum e construit şi cum funcţionează. Rotorul acestui motor este făcut din fier moale. Pe o jumătate din suprafaţă, respectiv pe partea din spate sus şi faţă jos, precum şi pe capete, este acoperit cu un ecran din cupru, ecran care însă nu este în contact direct cu metalul feromagnetic al rotorului ci între acesta şi ecran e un spaţiu de câţiva milimetri până la câţiva centimetri de aer, funcţie de mărimea motorului. Deci ecranul e montat pe nişte distanţiere. După cum vedeţi rotorul se află sub influenţa magneţilor montaţi pe stator. Dar datorită ecranului este atras doar de magneţii care sunt poziţionaţi în faţa capetelor sale neecranate. Magneţii trebuie să fie montaţi neapărat cu aceiaşi polaritate spre interior pentru ca liniile de câmp ale lor să nu se poată închide prin rotor ducând la blocarea acestuia prin scurt circuit magnetic. După cum se vede fiind atras în faţă sus şi în spate jos va bascula. Astfel rotorul atras fiind iniţial puternic de magneţii 2 şi 5 şi mai slab de magneţii 3 şi 6. În momentul în care bascularea se produce, în faţa magneţilor 2 şi 5 se interpune partea de capăt a ecranului care blochează atracţia şi rolul magneţilor puternici e luat de magneţii 3 şi 6 iar cei care atrag mai slab sunt 1 şi 4. Rotorul continuându-şi bascularea se va aşeza de astă dată cu capetele în faţa magneţilor 3 şi 6 blocându-le atracţia şi fireşte că rolul magneţilor puternici va fi luat de 1 şi 4 iar cei care vor atrage mai slab vor fi 2 şi 5 şi apoi ciclul continuă tot aşa. În acest fel rotorul acestui motor nu interacţionează ci reacţionează.

120



Acum să explicăm un pic de ce acest tip de motor este mult mai bun decât cel repulsiv. Când doi magneţi se află faţă în faţă cu aceiaşi polaritate, cu cât sunt mai apropiaţi cu atât forţa cu care se resping este mai mare. Deoarece respingerea dintre doi magneţi e mai puternică decât atracţia, în masa magneţilor respectivi are loc o tendinţă a magneţilor elementari de a-şi inversa sensul de magnetizare sub influenţa puternicei forţe de respingere. Inversarea polarităţii, înainte de a se putea petrece efectiv are o fază în care forţa magnetului respectiv scade aproape de zero prin faptul că polarizarea sa devine una aleatoare şi izotropă. De aceea orice motor magnetic repulsiv lucrează sub stres permanent fapt ce-l poate face să-şi piardă forţa la un moment dat, mai repede decât ar fi normal să se petreacă printr-o demagnetizare naturală. În schimb în momentul în care un magnet este atras de un alt magnet sau de o piesă metalică magnetizarea sa rămâne neschimbată, particulele magneţilor elementari din componenţa sa nefiind supuse nici unui stres. Articolul de pe saitul inventatorilor are perfectă dreptate, un motor cu adevărat magnetic trebuie să fie unul atractiv având magneţi ficşi doar pe stator. Şi iată că acum vă propun un motor magnetic atractiv cu viteză şi putere variabilă şi cu frânare automată după decelerare, motor integrat unei jante de roată. Priviţi:

Rotorul va fi format din trei sau mai multe secţiuni rotite decalat cu 10 – 20 de grade de cerc. Acest rotor va face corp comun cu janta roţii. Pe axul roţii, se vor fixa solidar trei sau şase axe perfect paralele pe care va culisa statorul. Acest stator va fi format fie din trei sectoare a câte şase magneţi aşezaţi cum am arătat mai sus fie din şase magneţi paralelipipedici de lungime egală cu rotorul. De asemenea pe marginea opusă rotorului a jantei se vor monta şase magneţi mai 121



mari şi mai puternici care vor fi aşezaţi atractiv în aşa fel ca atunci când statorul va culisa spre poziţia în afară de rotor, acesta, împreună cu janta se va frâna datorită atracţiei dintre aceşti magneţi mai mari şi cei din marginea externă a statorului. Deci motorul în poziţia oprit este totodată şi frânat. Pentru pornirea sa, cu ajutorul unei pârghii solidară cu axul şi cu furca roţii se va împinge statorul pe cele trei axe paralele, el va ieşi de sub influenţa celor şase magneţi mari ai rotorului/jantei, şi vor porni spre partea activă a rotorului formată din cele trei secţiuni, care vor începe să se rotească şi viteza şi puterea lor de rotaţie va fi împreună cu janta din ce în ce mai mare până se va ajunge la o accelerare maximă atunci când statorul se va afla complet deasupra rotorului. Aceasta-i calea prin care mijloacele de transport pot renunţa la motor, cu toată complexitatea mărimea şi greutatea lui şi la întregul lanţ de transmisie. În acest fel se câştigă spaţiu util în mijlocul de transport care totodată devine mult mai uşor. Astfel dacă acest tip de motor este ataşat unei roţi de bicicletă, putem renunţa la un motor fixat pe cadru şi la lanţ. Şi pentru că tot vorbeam acum câteva pagini mai în urmă despre trotinetă imaginaţi-vă că acest tip de motor e ideal pentru a fi adaptat unei roţi de trotinetă. Astfel pentru asemenea situaţii se va folosi cel mai lung ax de roată de bicicletă spate care se găseşte. Janta roţii va fi sudată perfect centrat pe rotorul făcut dintr-o ţeavă cu capac după modelul descris mai sus. În celălalt capăt se va suda de secţiunile rotorului o altă ţeavă prelucrată conic în care să se sprijine cea de-a doua chiuvetă a rulmentului de bicicletă şi se va centra torul aşa fel ca după conul care strânge rulmentul să fie suficient loc pentru contrapiuliţă, urmată de furca pe care să culiseze suportul port magneţi al statorului şi apoi altă contrapiuliţă după care loc pentru furca bicicletei sau trotinetei respective şi pentru ultima piuliţă. Furca cu cele trei axe pe care culisează statorul poate fi făcută din tablă groasă pe care se sudează trei cuie groase retezate – se vede alături cu nuanţe de gri închis. Atenţie mare la centrarea axială a secţiunilor rotorului cu ţeava sudată cu capac astfel ca suportul port magneţi al statorului să culiseze lejer iar rotorul să se rotească frumos când acesta-i deasupra lui şi să blocheze ferm când se află spre capătul exterior. Fac remarca că pentru biciclete se poate construi câte un asemenea motor pe fiecare roată şi se poate, eventual, renunţa la partea de frânare a motorului păstrându-se frânele originale ale bicicletei. Desenul alăturat sper să fie suficient de lămuritor. De aceea urez baftă celor care se vor apuca să-l construiască ! 4 iunie 2012 la ora 19 de către CÂRNARU Cătălin Dan.» După cum aţi putut constat motoarele magnetice sunt viabile şi chiar există putând fi folosite cu succes în locul celor electrice. Tot ce lipseşte este voinţa factorilor de decizie şi de control ai mediului economic şi industrial – energetic de a le folosi.

122



Şi pentru că utilizarea lor în sectorul privat – adică construirea de asemenea motoare cu mijloace proprii de către fiecare dintre noi – este o întreprindere destul de costisitoare, căci preţul magneţilor este menţinut în mod artificial şi voit la cote extrem de ridicate, eu nu consider în acest moment aceste motoare ca fiind o soluţie viabilă de aplicat de către fiecare dintre noi, ca alternativă la situaţia energetică actuală. Doar în momentul în care preţul de comercializare a magneţilor cu neodim şi samariu va fi unul accesibil tuturor, atunci vom mai putea sta de vorbă despre acest subiect. Ca atare vom trece la capitolul următor al cărţii anume la…

123



3. Gravitaţia Oriunde ne-am afla pe suprafaţa pământului sau pe întinsul necuprins al oceanelor, gravitaţia e lângă noi, ne înconjoară. Şi totuşi nu ne gândim decât arare ori să încercăm s-o folosim. Doar că vedeţi dumneavoastră, a o folosi implică a şti ce-i aceea. Ori, câtă vreme noi trecem prin sistemul de învăţământ, indiferent de tip şi de locaţie, fără a afla ce-i gravitaţia, nici nu vom avea prea mari şanse să ajungem să o folosim… În capitolul precedent am spus că experienţa cu plăcile făcută de Hendrik Casimir a fost una de importanţă capitală pentru întreaga ştiinţă mondială deoarece a dovedit nu doar existenţa radiaţiei universale ci mai ales efectul mecanic al acesteia asupra obiectelor din jurul nostru.. şi în sens mai larg, asupra tuturor obiectelor aflate în univers. Trebuie să subliniez încă odată aici faptul că noi considerăm radiaţia universală ca neavând nici un efect asupra obiectelor din jur pentru că în viaţa de zi cu zi nu vedem aceste efecte. Nu le vedem datorită faptului că radiaţia universală este compensată de radiaţia obiectelor din jur, între ele existând un permanent echilibru. Aşa că indiferent dacă energia potenţială a radiaţiei universale este imensă ( amintiţi-vă că s-a estimat că un centimetru cub de materie ar emite echivalentul a 25 GW energie electrică ) noi nu o putem percepe pentru că ea este inactivată prin echilibru cinetic în care ea se află cu obiectele din jurul nostru. Dar e suficient ca să apară între această radiaţie şi cea a materialelor din jur un cât de mic dezechilibru, şi atunci putem vedea uriaşa energie a radiaţiei universale. Cel mai concludent exemplu este magnetismul pe care tocmai l-am descris în paginile precedente. Deci trebuie să nu scăpăm din vedere nici o secundă ceea ce am spus în pagina 100 prin următoarea frază: « Acum ca să fiu explicit şi cât se poate de clar, deşi există o diferenţă între magnetism şi gravitaţie, diferenţă pe care o voi discuta la timpul potrivit, în esenţă, atât magnetismul cât şi gravitaţia, sunt nimic altceva, decât efectul mecanic al radiaţiei universale asupra materiei, cu alte cuvinte sunt împingeri ale radiaţiei universale asupra obiectelor. » Doar că gravitaţia apare prin alt proces decât magnetismul. Spuneam că magnetismul se datorează dezechilibrului în radiaţia emisă de materia din care e format magnetul. Ei bine şi la gravitaţie avem de-a face cu un dezechilibru al emisei materiei, dar de tip diferit. Pentru a înţelege însă acest aspect trebuie să ne întoarcem un pic în timp la orele de fizică de la liceu când am învăţat primele noţiuni de fizică newtoniană. Atunci ni s-a spus că gravitaţia e o forţă şi cu asta, subiectul a fost încheiat. Asta pentru că profesorii noştri ne predau fizica folosindu-se de exact aceleaşi experienţe pe care le-a efectuat înaintaşul lor Isaac Newton în urmă cu

124



forte mulţi ani, şi ca atare ei habar nu au mai mult despre gravitaţie, decât a concluzionat înaintaşul lor odată de mult… Astfel atunci, în şcoală, am învăţat printre altele că oricărei acţiuni i se opune o reacţiune. Pentru a înţelege ni s-a exemplificat prin faptul că împingând un perete, acesta se opune împingerii noastre cu o forţă egală de sens contrar. Eu, la data respectivă, nu am înţeles noţiunea de reacţiune, pentru că acest exemplu e unul cât se poate de prost. Dacă mi s-ar fi explicat spre exemplu că atunci când trag de un arc acesta trage la rândul lui de mâna mea cu aceiaşi forţă cu care trag eu de el, aş fi înţeles imediat noţiunea, pentru că reacţia arcului la acţiunea mea de a-l întinde este perfect palpabilă şi orice a încercat să întindă un arc a observat că de ce trage mai mult de el, de aceea acesta se opune mai puternic tracţiunii. Nu ştiu dacă exemplu dat în manuale cu peretele în care împingi este ales intenţionat sau întâmplător, dar sigur nu e făcut să te ajute să înţelegi noţiunea de reacţie ca opus al unei forţe aplicate. Pe de altă parte nu poţi defini gravitaţia pur şi simplu ca pe o forţă pentru că forţa în toate exemplele aplicate ale fizicii predate până în acel moment şi ulterior, este rezultatul interacţiunii dintre două corpuri legate direct în procese de influenţare reciprocă prin contact direct, pe câtă vreme gravitaţia dacă este o forţă, nu e rezultatul direct al contactului dintre două corpuri. Greutatea unui corp atârnat de un fir care trece peste un scripete, trăgând de un alt obiect, mişcarea pendulului care este un fir ce are la un capăt o greutate, etc., în toate cazurile, acţiunea şi reacţiunea există pentru că cele două sunt intrinsec legate fizic făcând parte dintr-un unul şi acelaşi obiect material. Punctul de ancorare al firului, împreună cu firul ce trece peste un scripete, şi cu greutatea legată la capătul firului formează un singur obiect. De aceea acţiunea şi reacţiunea sunt valabile doar în această situaţie. Unul din exemplele clasice ce ni se dă este acela în care un corp legat de un fir este rotit. Ni se spune că cele două forţe, acţiunea şi reacţiunea ar fi forţa centrifugă respectiv cea centripetă care se manifestă în sens opus prin fir. Adevărat dar asta doar atât timp cât firul leagă obiectul rotit de centrul de rotaţie. În momentul în care firul este tăiat, reacţiunea, adică forţa centripetă dispare… Păi dacă această forţă ar exista cu adevărat, atunci indiferent dacă firul leagă sau nu obiectul în rotaţie de centrul de rotaţie acest obiect nu ar trebui să părăsească traiectoria sa de rotaţie… De fapt părerea mea este, după mulţi ani de reflecţie la aceste lucruri, că se păstrează acest mod de predare intenţionat pentru ca să existe motiv de a se spune că nu se ştie prea exact ce ar fi gravitaţia… şi astfel noi să nu ajungem vreodată să o înţelegem cu adevărat. Dacă am înţelege-o am pricepe şi faptul că ea poate fi folosită foarte uşor, şi ar apărea marea întrebare: „de ce nu e folosită în viaţa de zi cu zi ?…” Şi nu sunt vinovaţi profesorii noştri căci şi ei la rândul lor au învăţat exact aceleaşi lucruri pe care ni le predau nouă în şcoală. Vina mare este a celor care 125



fiind undeva deasupra tuturor, permit doar unei foarte mici „elite” de oameni de ştiinţă să afle ce-i gravitaţia, magnetismul şi electricitatea, dar asta nu în timpul studiilor din facultate ci în cercurile unde sunt cooptaţi după terminarea studiilor, cercuri unde se efectuează cercetări ultrasecrete. Acum, de vreme ce profesorii nu sunt în stare să ne spună, în şcoală, ce-i gravitaţia, ce-ar fi să încercăm singuri să înţelegem ce ar putea fi aceasta, în realitate ?!... Cum apare gravitaţia ? Ca urmare pornind de la exemplul prost cu greutatea atârnată de o aţă şi rotită se poate trage concluzia logică că de fapt acţiunea şi reacţiunea ca forţe egale şi de sens contrar se manifestă doar în interacţiuni care implică procese coliniare. În momentul în care avem de-a face cu un proces rotativ, chestia cu acţiunea şi reacţiunea dispare. Căci orice obiect aflat în rotaţie manifestă doar acţiune, concretizată prin forţa centrifugă. Acesta-i, cred eu, şi motivul principal pentru care marea majoritate a oamenilor de ştiinţă nu pot înţelege gravitaţia. Pentru că ei pleacă de la conceptul, greşit aplicat fenomenelor rotative, al acţiunii şi reacţiunii. Chiar dacă explică dumnealor despre momentul de rotaţie viteza unghiulară şi cea periferică, faptul că obiectele în rotaţie nu manifestă vizibil nici un fel de reacţiune la forţa centrifugă blochează procesele de gândire logică… Orice obiect în rotaţie are forţă centrifugă… şi de asemenea are şi forţă centripetă, dar aceasta nu e ceea ce cred profesorii noştri. Practic la fel cum orice obiect material are magnetism şi am explicat cum şi de ce se manifestă el diferit, în materiale diferite, tot la fel orice obiect în rotaţie are gravitaţie. Doar că aceasta nu e sesizabilă, în primul rând pentru că orice obiect aflat în rotaţie pe suprafaţa pământului este influenţat direct de forţa gravitaţională a pământului, care este uriaşă comparativ cu cea a obiectului rotativ respectiv. Şi pentru a înţelege că am dreptate e suficient să analizăm comportarea unui giroscop. Un giroscop, în momentul în care volantul său se roteşte, poate fi aşezat în poziţie orizontală, sprijinit doar pe un capăt şi se va menţine în acea poziţie.

126



Rotindu-se lent în jurul punctului de sprijin, va sta orizontal, până în momentul în care viteza sa de rotaţie va scădea suficient de mult, încât câmpul său gravitaţional să scadă destul pentru a nu-i mai permite să compenseze o parte din gravitaţia terestră şi ca urmare să se menţină pe orbita stabilă pe care lam plasat. Aşadar, orice obiect aflat în rotaţie are atât magnetism cât şi gravitaţie, dar acestea sunt de mărime naturală raportată la masa obiectului respectiv. De obicei, un obiect în rotaţie manifestă aparent doar forţă centrifugă, deoarece de cele mai multe ori el se roteşte mai rapid decât ar trebui în mod natural să se rotească potrivit masei pe care o are. Şi asta pentru că nu se roteşte în vid ci pe suprafaţa pământului. Dacă considerăm aşa cum am spus forţa centrifugă ca o forţă de reacţie, rezultantă a momentului de rotaţie, pentru ca un obiect aflat pe periferia obiectului în rotaţie să nu fie azvârlit în exterior, trebuie ca forţa centrifugă să fie compensată de … gravitaţie… dar atenţie de gravitaţia proprie a obiectului respectiv… Atât timp cât obiectul aflat în rotaţie proprie, nu are câmp gravitaţional propriu sesizabil, se comportă faţă de materia din jur, şi implicit şi faţă de orice obiect aflat pe suprafaţa lui, la fel cum se comportă un magnet aşezat în opoziţie în raport cu alt magnet. Cu alte cuvinte radiaţia manifestă a obiectului care e la fel ca a oricărui alt obiect din jur, este amplificată de rotaţie făcând ca aceasta să se însumeze cu cea a materiei din jur ceea ce duce la respingerea brutală a materiei respective – respingere pe care noi o vedem ca forţă centrifugă. În momentul în care obiectul aflat în rotaţie are însă un câmp magnetic propriu suficient de puternic, acesta face ca radiaţia obiectului în rotaţie să fie „de semn” contrar adică în antifază cu radiaţia materiei din jur, aflată în repaos, fapt ce duce la anularea radiaţiei dintre obiectul în rotaţie şi obiectul aflat în repaus şi acesta din urmă va fi atras de corpul aflat în rotaţie, la fel cum sunt atraşi doi magneţi între ei, sau cum sunt atrase plăcile lui Casimir una de alta. În această situaţi spunem că avem gravitaţie… Ei bine, abia acum putem spune că din punct de vedere al conceptului de acţiune şi reacţiune, pe care ni l-au predat profesorii la orele de fizică, gravitaţia este forţa centripetă ce se opune celei centrifuge… Câmpul magnetic al obiectelor este intensificat de rotaţie. Ca atare orice obiect aflat în rotaţie va avea automat şi un câmp magnetic suficient de mare pentru a căpăta gravitaţie proprie, dar aceasta va fi manifestă doar în condiţii specifice spaţiului galactic, adică în vidul spaţial şi vizibilă doar pentru obiecte a căror masă are o mărime strictă raportat la dimensiunea obiectului aflat în rotaţie.. Astfel dacă pe volantul unui giroscop punem un bob de piper, acesta va fi azvârlit în afară, în schimb bacteriile şi alte tipuri de microbi aflate pe suprafaţa volantului vor fi atrase. E o lege naturală… Noi spre exemplu suntem atraşi de gravitaţia terestră, deşi aceasta este destul de slabă, datorită faptului că masa noastră corporală este suficient de mică raportat la masa totală a planetei. 127



În acelaşi timp trebuie să nu scăpăm din vedere faptul că această atracţie este în realitate o împingere a materiei universale atât asupra noastră cât şi asupra planetei, împingere care face ca noi să ne apropiem de planetă şi fireşte şi planeta să se apropie de noi deoarece radiaţia noastră şi cea a planetei aflate în rotaţie se anulează reciproc în spaţiul dintre noi şi planetă. Dar deoarece există o diferenţă fantastic de mare între masa corporală a noastră şi masa planetei, cei care se vor deplasa vizibil vom fi noi care vom fi lipiţi de planetă. Spuneam că există o relaţie strânsă între masa aflată în rotaţie, câmpul ei magnetic şi implicit gravitaţional „generat”. Astfel dacă planeta noastră ar începe din anumite motive să se rotească mai repede, ar exista două situaţii ipotetice, ambele perfect valide. Ori greutatea noastră corporală ar trebui să scadă cu un procent proporţional cu creşterea vitezei de rotaţie planetare, datorită creşterii forţei centrifuge a planetei, ori, creşterea vitezei de rotaţie ar duce la o intensificare a câmpului magnetic terestru care ar duce la rândul său la o întărire a câmpului gravitaţional şi urmare noi ne-am păstra greutatea neschimbată astfel că nici nu am remarca faptul că planeta şi-a modificat viteza de rotaţie… Şi pentru că tot vorbim de rotaţia planetei se naşte firesc întrebarea :… De ce se rotesc planetele ? Un alt mare mister pentru ştiinţificii lumii şi pentru profesorii noştri de fizică din şcoală ( presupunem că dacă ar fi ştiut ne-ar fi spus şi nouă, nu ?! ) este cauza pentru care se rotesc planetele… Am spus că radiaţia universală este omniprezentă şi ca urmare omnidirecţională. De asemenea am spus că efectul ei mecanic asupra obiectelor este nul datorită faptului că această radiaţie se echilibrează cu radiaţia materiei, adică a obiectelor pe care le întâlneşte în cale. Dar în momentul în care un obiect se află în cosmosul necuprins, în spaţiul considerat a fi vid, adică lipsit de fluide dense (cum e aerul atmosferic pe suprafaţa Terrei ) atunci orice neomogenitate a obiectului respectiv face să apară un dezechilibru în radiaţia acestuia. Priviţi imaginea următoare:

128



Hai să analizăm un pic ce se întâmplă în momentul în care radiaţia trece pe lângă un corp ceresc. L-am reprezentat pe acesta sferic pentru o mai uşoară înţelegere a fenomenului, dar corpurile cereşti pot fi nori de gaze stelare, galaxii, etc. Am reprezentat de asemenea, radiaţia cu săgeţi de culori diferite pentru zonele de pe suprafaţa planetei pe care le intersectează, dar să nu uităm că radiaţia e identică atât la poli cât şi la ecuator şi de asemenea viteza ei de deplasare prin cosmos e identică. Ca urmare în momentul în care atinge un corp ceresc în zonele mai voluminoase ale acestuia, radiaţia fie îl va lovi fiind absorbită de el integral fie parţial fie îl va ocoli funcţie de natura obiectului respectiv. Dar indiferent care ar fi situaţia aceasta se va comporta cu acel obiect la fel cum se comportă filele de aer ale vântului în atmosfera terestră. Ca urmare la ecuator corpul având un diametru mai mare, va fi influenţat pe o suprafaţă mai mare, iar radiaţia care să spunem că-l va ocoli, sau îl va străbate, va avea o viteză relativă la obiect mai mare decât aceiaşi radiaţie care interacţionează cu zonele de la poli. Asta va crea o insignifiantă diferenţă de presiune asupra obiectului respectiv, între polii săi şi ecuator care va induce un prim moment de rotaţie, pe care l-am reprezentat cu roşu punctat. Acest prim moment de rotaţie va avea tendinţa de a obliga obiectul să se mişte. Orice obiect, oricât de omogen ni s-ar părea, are neomogenităţi în structura sa. Ca urmare o zonă care e mai densă va opune rezistenţă, prin inerţie, deplasării induse de radiaţie şi ca urmare acea porţiune va avea tendinţa de a rămâne pe loc creând astfel un alt moment de rotaţie, mai puternic pe care l-am figurat pe imagine cu o săgeată roşie continuă. Aceste momente pot fi insignifiante, raportat la masa obiectului, dar deoarece radiaţia universală acţionează secundă de secundă la nesfârşit, fiecare din momentele acestea de rotaţie ce apar în fiecare secundă se vor însuma cu cele anterioare şi treptat, materia respectivă, fie ea planetă, nor gazos, galaxie sau ce o fi, va începe încet, încet să se rotească… rotaţia aceasta se va accelera până la punctul în care masa obiectului va impune un echilibru între viteza de rotaţie şi impulsul primit permanent. Această rotaţie în jurul axei proprii ( de spin ) va aduce după ea şi tendinţa materiei de a se aglomera în formă sferică, căci orice rotaţie creează câmp gravitaţional care la rândul lui accelerează densificarea ce măreşte gravitaţia şi tot aşa. Această accelerare a densificării are ca bază faptul că între periferia unui obiect în rotaţie şi centrul său de rotaţie se delimitează o pârghie. Această pârghie are ca punct intermediar de sprijin, zonele de trecere de la un strat mai dens la unul mai puţin dens din structura corpului ceresc, respectiv zonele de diferenţă de viteză de rotaţie. Ca urmare momentul de rotaţie de la periferie, de care tocmai am spus că este indus de radiaţia universală, se va regăsi spre centrul de rotaţie al corpului ceresc respectiv având o forţă din ce în ce mai mare datorită amplificării dată e pârghia de care am vorbit… şi totodată şi datorită vitezei tangenţiale de rotaţie care diferă faţă de periferie. Asta face ca forţele, fiind din ce în ce mai mari pe măsură ce ne apropiem de centrul de rotaţie, 129



densitatea materiei să crească progresiv. La început materia aflată încă în stare rarefiată va avea aspectul unei galaxii, adică în centru va fi sferică iar la ecuator se va lărgi discoidal, pentru ca pe măsură ce concentrarea materiei creşte aceasta să capete formă tot mai apropiată de sferă, densificarea ei permanentă ducând la apariţia presiunilor din ce în ce mai mari la interior până ce miezul va deveni fierbinte, şi tot mai fierbinte. Deoarece cea mai densă materie se concentrează de obicei sub cea de densitate mai mică, tocmai datorită celor spuse mai sus, acest centru care va fi mai fierbinte va avea preponderent compoziţie metalică ca urmare va fi sediul unor diferenţe de viteză de rotaţie faţă de materia din jur, fapt ce va determina dezvoltarea tot mai puternică a câmpului magnetic care la rândul său va accelera dezvoltarea tot mai puternică a gravitaţiei. Asta în ce priveşte rotaţia de spin. Rotaţia de revoluţie în jurul unui corp mai mare apare în momentul în care obiectul nostru, să spunem că e o planetă rătăcitoare, ajunge în apropierea unui corp ceresc a cărui forţă gravitaţională e suficient de mare pentru a-l captura. Atunci datorită faptului că planeta noastră are deja o mişcare de rotaţie proprie în jurul axei, nu se va îndrepta direct spre planeta ( sau steaua ) mai mare şi datorită accelerării, momentul de rotaţie îi va creşte considerabil făcând-o să se înscrie pe o traiectorie parabolică, Dacă are noroc, care de fapt constă într-o combinaţie de factori, ( viteza ei de rotaţie, gravitaţia proprie, masa şi gradul de omogenitate a materiei din care e formată, viteza şi direcţia din care se apropia iniţial de stea, etc., ) nu va intra în coliziune directă cu steaua ci se va înscrie pe o traiectorie orbitală care după câteva rotaţii ample, mai multe sau mai puţine în funcţie de masa şi viteza ei de rotaţie se va stabiliza apărând un echilibru între forţa de atracţie a stelei şi forţa centrifugă a planatei respective, echilibru care având în vedere condiţiile vidului cosmic, se va menţine miliarde de ani, dacă nu va fi, fireşte, tulburat de vreun intrus, vreo coliziune cu o altă planetă rătăcitoare. Iată cât e de simplu ! Acesta a fost unul din lucrurile pe care am dorit să le aflu de la profesori în şcoala pe care am făcut-o, pentru că de fapt de-aia facem şcoală, ca să înţelegem lumea din jurul nostru… De ce-or fi refuzând să ne spună ?!… Mă tot întreb retoric de când am terminat şcoala… Fireşte că dacă aş fi cunoscut aceste lucruri atunci, în tinereţe, probabil că acum aş fi trăit liber, cu adevărat liber, oriunde ar fi „vrut muşchii mei” pe planeta asta !... Aşa… nu am ştiut, m-am înscris relativ disciplinat în turma generală de proşti, şi am ajuns ca acum să nu mai am condiţiile care să-mi permită să fac asta, în ciuda faptului că după treizeci de ani de studiu individual am reuşit să aflu singur ceea ce şcoala a refuzat să-mi spună… Acum, pentru că aţi aflat ce cred eu că este curentul electric, ce-i magnetismul, ce e şi cum apare gravitaţia precum şi de ce se rotesc planetele a mai rămas să aflaţi…

130



Marele secret al Universului Inginerul şi inventatorul vizionar Nikola Tesla spunea undeva că dacă dorim să înţelegem Universul trebuie să ne gândim la energie, frecvenţă şi vibraţie… Această afirmaţie, a fost una din cele câteva spuse ale lui, care m-a urmărit mult timp şi m-a ajutat ca într-un final să înţeleg cum funcţionează lumea din care am avut privilegiul să fac parte… Această frază a lui este un indiciu esenţial pentru a înţelege universul înconjurător, de la cele mai mici particule ale lui până la imensitatea sa necuprinsă. Şi pentru a înţelege şi dumneavoastră, am să vă explic aici câteva lucruri care m-au ajutat şi pe mine să înţeleg ce a vrut să spună marele inventator. Universul nu e perfect. Nici nu trebuie să fie. Dacă ar fi perfect nu ar mai exista. Şi ar fi trist, căci atunci noi nu am mai fi aici, pentru a ne pune asemenea întrebări filozofice !... De fapt orice obiect în univers, oricât ar fi de mic sau de mare, are mici imperfecţiuni. Până şi cel mai omogen obiect tot va avea o zonă, o porţiune de neomogenitate în structura sa, chiar dacă aceasta e insesizabilă. Aceste neomogenităţi, mici imperfecţiuni, sunt cele care asigură funcţionarea universului. Dacă aceste imperfecţiuni nu ar exista, nu ar exista nici infinitul înconjurător cu energia pe care o generează şi care-l întreţine. Spuneam la capitolul despre electricitate că pentru a putea colecta energie din mediul înconjurător se creează în acesta un dipol energetic, o zonă de dezechilibru a densităţii energetice care uşurează colectare energiei. Şi spuneam acolo că acest lucru se realizează printr-un proces repetitiv, fie pulsatoriu fie rotativ în care variaţia ciclică a unor câmpuri magnetice sau electromagnetice modifică frecvenţa naturală de oscilaţie sau de vibraţie a materiei mediului înconjurător. Ei bine, orice proces energetic, de orice tip ar fi el, din întreg universul se bazează pe acest fapt. Undele electromagnetice generate de quasari, lumina, radiaţia universală, întreaga energie a universului este creată prin pulsaţii sau oscilaţii. La nivel atomic pulsează sau oscilează atomii, la nivelul astronomic se rotesc planetele, stelele şi galaxiile. Rotaţia unui obiect, indiferent de ce ordin de mărime ar fi acesta, nu este una continuă, aşa cum ne-a învăţat fizica de liceu. Orice obiect, aşa cum am spus are în compoziţia sa zone de neomogenitate care-l fac să prezinte un dezechilibru de masă. Acest dezechilibru poate fi chiar şi de ordinul a 1 la un milion sau chiar mai mult din masa sa şi tot va fi semnificativ. Acest dezechilibru este cel care permite apariţia mişcării de rotaţie a planetelor, aşa cum am văzut în explicaţia din paginile precedente dar în acelaşi timp face şi ca rotaţia planetei să fie una pulsatorie… cu alte cuvinte această mică diferenţă de 131



masă face ca rotaţia să se petreacă cu nişte mici şocuri. Rotaţia pulsatorie este cheia tuturor proceselor ciclice din univers, şi totodată cheia energiei universale!… Orice obiect de la micul atom până la cele mai mari stele sau cele mai mari galaxii va radia unde electromagnetice tocmai datorită acestei variaţii a momentului de rotaţie dată de micul dezechilibru de masă pe care-l are. Şi pentru a înţelege asta mai uşor ar fi cazul să vă rog să vă imaginaţi un pendul. O mică greutate atârnată de un fir, greutate pe care o ridicăm la o anumită înălţime în lateral ţinând firul întins, după care îi dăm drumul. Greutatea va veni spre pământ pe un arc de cerc determinat de firul care o ţine captivă, dar aşa cum ştim toţi, nu se va opri când va ajunge să aducă firul la verticală ci îşi va continua rotaţia pe acelaşi arc de cerc de astă dată în sens invers urcând cam până la aceiaşi înălţime de la care i-am dat drumul. Dacă pe perioada căderii spre sol pe prima jumătate de arc de cerc greutatea noastră acumulează energie prin cădere, pe cea de-a doua jumătate a traiectoriei va ceda această energie sub forma momentului de rotaţie ca rezultat al forţei centrifuge căpătate pe perioada căderii. E definiţia din fizica de clasa a şaptea care spune că un pendul transformă ciclic energia cinetică în enrgie potenţială şi invers… Dar această transformare ciclică se materializează la nivelul simţurilor noastre prin variaţii de greutate ale pendulului… De aceea pendulul aflat la capătul unei pârghii, va face ca acea pârghie să oscileze sus – jos ( pendulul lui MIlkovici ) Dar acum încercaţi să vă imaginaţi că acest pendul ar fi aşezat nu la capătul firului respectiv ci s-ar situa pe perieria unei roţi, fapt ce îi va permite să poată să efectueze o rotaţie mai amplă ( chiar completă ! ) în jurul centrului de rotaţie. Imaginaţi-vă că aţi roti această roată astfel ca greutatea să fie situată la punctul corespunzător orei 12,05 de pe cadranul unui ceas, loc din care aţi da drumul roţii să se rotească liber trasă de greutate. De astă dată greutatea va obliga roata să se rotească până la ora 6 şi apoi conform celor spuse în paragraful anterior şi-ar continua rotaţia până pe la ora 11. Roata nu încheie o rotaţie completă, ci se comportă exact ca un pendul. După ce ajunge la ora 11 oprindu-se îşi continuă rotaţia în sens invers urcând de astă dată până la ora 2 apoi iar în sens invers până pe la ora 9 sau 8 şi tot aşa până se va opri cu greutatea în dreptul orei 6. Deşi roata nu face o rotaţie completă, niciodată, dacă ar fi să adunăm drumul parcurs de greutate pe perioada tuturor pendulărilor până la oprirea completă a roţii, vom constat că acesta este cumulat, superior unei rotaţii complete, situându-se undeva pe la două rotaţii şi jumătate, sau şi trei sferturi. De aici se pot trage două concluzii şi anume prima ar fi aceea că de fapt orice roată este un pendul. Vom vorbi mai în amănunt imediat despre acest fapt. A doua concluzie este aceea că deşi roata nu a făcut o rotaţie completă trecând din nou peste ora 12 a avut suficientă energie pentru a efectua pe total un drum mult mai mare decât ar fi însemnat o rotaţie completă. De unde a avut

132



această energie pentru un drum atât de lung ?... Ei bine din gravitaţia terestră combinată cu forţa centrifugă… Acum hai să analizăm de ce nu a trecut roata noastră peste ora 11 spre a reveni la ora 12 de unde a plecat. Cei mai mulţi veţi spune că datorită frecărilor din lagăr şi a celei cu aerul şi e perfect adevărat.. Dacă aceste două condiţii de frânare nu ar fi existat ( spre exemplu în spaţiul cosmic ) roata s-ar fi rotit poate la nesfârşit… !? ) Ei bine, dacă greutatea de pe periferia roţii este forte mare comparativ cu greutatea totală a roţii reprezentând un procent important din această greutate, forţa centrifugă a acelui punct al roţii ar fi foarte mare, trăgând puternic de roată într-o parte. Greutatea, mare fiind, ar avea tendinţa de a ieşi de pe periferia roţii într-un unghi foarte apropiat de perpendiculara la circumferinţă, sau cu alte cuvinte aproape în prelungirea razei. Acesta-i principiul prin care funcţionează praştia lui David. Roata astfel, puternic dezechilibrată deşi ar avea un moment de rotaţie foarte puternic, acesta ar fi aproape anulat de forţa centrifugă, care induce frecări foarte mari în ax. De aceea chiar dacă acelei roţi i-am imprima un impuls la pornire ajutând-o astfel să treacă de ora 12, ea tot nu ar efectua prea multe rotaţii în jurul axei pentru că frecările mari din ax ar împiedica-o să-şi desfăşoare rotaţiile în condiţii normale. Dar oricum, energia impulsului, ar trebui să fie egală cu cea necesară roţii pentru a străbate arcul de cerc de la ora 11 la ora 12,05, restul rotaţiilor efectuându-le singură. Un calcul simplu ne spune că acest impuls este de atâtea ori mai mic decât greutatea de câte ori e mai mic arcul de cerc de la ora 11 la ora 12,05 faţă de întreaga rotaţie de 12 ore. Adică de circa 12 ori mai mică. Acest lucru este valabil şi în cazul în care roata se află în poziţie orizontală fiind mai puţin afectată de gravitaţia terestră şi lucrând mai mult prin forţa centrifugă. Dar dacă am micşora greutatea situată într-un punct pe periferia roţii, până la a reprezenta un insignifiant 1 % din greutatea totală a roţii ? Atunci tendinţa de ieşire a greutăţii de pe roată ar fi tangentă la circumferinţa roţii adică foarte apropiată de perpendiculara pe rază, adăugându-se momentului de rotaţie. Asta se traduce printr-o însumare cu momentul de rotaţie, însumare care are loc la fiecare rotaţie în parte, fapt ce duce treptat la o accelerare a roţii. Deci repet şi subliniez : cu cât dezechilibrul roţii este mai mic, dar totuşi există, cu atât acesta va aduce roata în situaţia ca la fiecare rotaţie să primească un impuls care să se însumeze cu momentul de rotaţie, impuls care însumându-se de la o rotaţie la alta va face ca roata să acumuleze tot mai multă şi mai multă energie. Fenomenul este valabil pentru orice corp relativ omogen aflat în rotaţie, deci şi pentru planete, stele şi galaxii. Acesta-i mecanismul prin care planetele ajutate de împingerea permanentă, chiar dacă insignifiantă, a radiaţiei universale, sunt capabile să se rotească miliarde de ani. De aceea am spus că imperfecţiunile, aceste mici dezechilibre, sunt cheia funcţionării universului. Impulsurile regulate care apar la fiecare 133



rotaţie fac ca rotaţia să nu fie una continuă ci una pulsatorie. Şi indiferent că vorbim de rotaţia unui atom sau de rotaţia unei galaxii, fiecare acest puls energetic al momentului de dezechilibru emite un impuls electromagnetic… De aici provine radiaţia universală care atunci când întâlneşte materia o ajută să-şi continue rotaţia care la rândul ei continuă să radieze cu fiecare impuls… Ei bine acum înţelegând că cheia imensei energiei care întreţine funcţionarea universului este rotaţia pulsatorie, hai să vedem ce sunt şi de câte feluri pot fi … Motoarele gravitaţionale Încercările omului de a utiliza forţa gravitaţiei sunt multimilenare. În trecut chiar aveau un mare avantaj faţă de prezent. Căci ştiinţa pervertită de azi care a făcut din primele două legi ale termodinamicii zeul suprem, a decretat că motoarele gravitaţionale sunt perpetu-uri mobile şi ca urmare le-a declarat imposibilităţi… Fiecare elev de şcoală generală sau de liceu învaţă că un asemenea motor ar încălca atât prima lege a termodinamici ( neînţelegându-se că el converteşte energia gravitaţiei în lucru mecanic ) cât şi pe cea de-a două declarându-se că nu poate furniza lucru mecanic de vreme ce nu se consumă nici o energie care să-l pună în mişcare… De fapt legile termodinamicii, atunci când au fost stabilite, au fost stabilite pentru condiţii de laborator şi descriu sisteme închise, adică sisteme care nu au legătură şi schimb activ energetic cu mediul înconjurător decât într-un singur sens, acela al cedării de energie sub formă de căldură rezultat al pierderilor datorate unei proaste concepţii tehnice… Fireşte că e un nonsens, de vreme ce admiţi că pot exista pierderi energetice în mediu, dar nu admiţi că ar putea exista şi o colectare de energie din acelaşi mediu !… Aceste legi au fost amendate în anii 70 ai secolului trecut de Ilya Prigogine care a luat premiul Nobel în 1978 pentru un capitol aparte al termodinamicii anume termodinamica sistemelor aflate în permanent dezechilibru energetic adică a sistemelor deschise, sisteme care guvernează funcţionarea întregului univers. Din păcate, deoarece în şcoli continuăm să ne închinăm la legile sistemelor termodinamice de tip închis, prea puţini oameni au auzit de termodinamica sistemelor deschise… De fapt, de-a lungul istoriei omenirii au fost numeroase încercări de convertire directă a gravitaţiei în lucru mecanic. Cel mai vestit poate ca exemplu de reuşită sau poate de eşec a fot cel al ceasornicarului german Johann Ernst Elias Bessler, zis Orffyreus născut în 1680. El a fost încă de mic fascinat de mecanică şi legile fizicii printre care şi de cea a conservări energiei pe care se pare că ar fi reuşit, după multe încercări s-o învingă. Ar fi construit în timpul vieţii sale mai multe roţi acţionate de pendule, totul culminând cu realizarea în 1712 a unei roţi de dimensiuni mari care ar fi funcţionat timp de 54 de zile. Se spune că roata a fost supusă unor controale şi teste riguroase şi de asemenea o descriere amănunţită a mecanismului acestei toţi ar fi fost trimisă şi lui Isaac 134



Newton. Se vorbeşte că acesta la primirea acestei scrisori ar fi fost zguduit dându-şi seama că maşina chiar funcţiona. Dar poate frustrat de faptul că roata încălca legile pe care tocmai el ca autoritate ştiinţifică supremă le decretase la vremea respectivă nu ar fi răspuns niciodată acelei scrisori. Nu ştim care-i adevărul, căci se pare că Bessler agasat de hărţuielile tot mai insistente ale concetăţenilor, într-un acces de furie ar fi distrus atât maşinăria cât şi planurile ei. Ulterior, după moartea sa se spune că ar fi existat o slujnică care ar fi declarat că maşina era acţionată de ea… Nu putem şti dacă mărturia slujnicei a fost sau nu dezinteresată, ca urmare nu putem decât să presupunem ce dorim. Cert este că, de vreme ce Orffyreus era ceasornicar şi cum toate încercările sale se bazau pe pendule, e foarte posibil ca roata chiar să fi funcţionat având originea mişcării continue în câmpul gravitaţional. De altfel, aşa cum am spus anterior dacă este bine gândit un asemenea mecanism ar avea nevoie de o cantitate infimă de energie pentru a-şi menţine mişcarea… De fapt motoarele gravitaţionale sunt de mai multe feluri. Din punctul de vedere al relaţiei lor cu gravitaţia sunt motoare pasive – adică care transformă gravitaţia terestră în lucru mecanic util, însă fără a influenţa în vreun fel gravitaţia. Dintre acestea avem motoare gravitaţionale pasive propriu zise şi motoare centrifugal inerţiale. De asemenea mai există motoare gravitaţionale active, care interacţionează activ cu gravitaţia terestră şi din această categorie sunt motoarele electro-gravitice sau ecranele electro-gravitaţionale şi motoarele gravitaţionale active propriu zise : motoare care produc câmp gravitaţional propriu puternic care fie se opune fie se însumează cu câmpul gravitaţionale terestru. Să le luăm pe rând:… Motoarele gravitaţionale pasive

În ciuda faptului că în 1775 Academia Franceză a declarat la sugestia lui Pierre Laplace că „Construcţia unei maşini cu mişcare perpetuă este absolut imposibilă” şi a faptului că în 1848 Hermann von Helmholtz a formulat principiul conservării energiei, asta nu a făcut ca omenii să nu încerce în continuare să realizez maşini cu mişcare continuă… Încercările nu au fost prea multe totuşi, deoarece faptul că gravitaţia e unidirecţională permanentă şi nu poate fi ecranată cu nici un material sau procedeu cunoscut ( cel puţin până în prezent ! ) descurajează pe oricine. De fapt atitudinea ştiinţificilor lumii a avut ca urmare faptul că forurile ştiinţifice au refuzat mereu să studieze şi chiar să accepte existenţa unor maşini care par sau sunt declarate ca având mişcare continuă, şi de asemenea a determinat majoritatea oficiilor de brevete şi mărci din lume să refuze primirea unor cereri de brevet pentru asemenea maşini. Hai să vedem care sunt acestea:…

135



Roţi dezechilibrate Datorită cum spuneam atitudinii oamenilor de ştiinţă, şi a legilor pe care leau decretat, deşi există în Franţa o roată perpetuă imensă, care se înscrie în categoria motoarelor gravitaţionale, nici un for ştiinţific serios nu a studiat-o. Iată ce scriam într-o carte anterioară despre acest subiect: « Roata Istoria şi arheologia oficială afirmă că roata ar fi fost inventată acum 5500 de ani. Eu sunt convins că a fost inventată cu mult înainte, dar asta nu contează acum… Dacă înaintea ei au fost doar simpli buşteni aşezaţi sub pietrele de dimensiuni mari pentru a uşura deplasarea lor, prin trecerea timpului aceştia au evoluat. Au evoluat devenind doar nişte felii, discuri decupate din capetele buştenilor, care unite fiind printr-o prăjină, făceau ca distanţa parcursă de către greutatea sprijinită pe axul dintre cele două discuri să se deplaseze mai repede şi pe o distanţă mai lungă pentru acelaşi efort fizic. Indiferent însă, cum şi când a fost inventată şi cum a evoluat roata, încă de la începuturile folosirii ei omul şi-a dorit mai mult. Dacă înainte de a o avea a dorit un buştean pe care să-l pună sub o piatră, când l-a avut şi-a dorit o roată iar apoi şi-a dorit o roată care să se rotească singură, pe care să nu mai fie nevoie să o tragi sau să o împingi cu braţele sau cu animale de povară… Şi acest deziderat a fost atins într-un târziu prin inventarea roţii de moară şi a roţii dinţate acţionate de ea... şi la foarte scurt timp a fost inventată roata acţionată de vânt… Dar chiar şi acum când avem roata acţionată de arderea carburantului sau de curentul electric, tot ne mai dorim o roată care să meargă singură… Şi deşi această roată deja există, fiind cea în butucul căreia se află un motor electric sau unul magnetic, ea nu poate fi folosită datorită intereselor fantastic de mari ale celor care produc motoare ce merg cu hidrocarburi, a celor care produc hidrocarburile cu care merg motoarele, a celor care extrag ţiţeiul din care se fac hidrocarburile, şi a celor care câştigă de pe urma acestora trei la un loc şi anume bancherii care ştiu că o roată care merge singură şi cu o eficienţă mai mare, ar însemna dispariţia acestora trei şi falimentul băncii lor. Şi pentru ca nimeni să nu le ameninţe câştigurile inventând o roată care să meargă singură, încă de mult timp în urmă aceştia, prin profesorii care îşi câştigau traiul dintr-un mic procent al câştigurilor lor, au declarat prin legi ale ştiinţelor tehnice moderne că o roată nu se poate roti singură… Astfel legile termodinamicii spun că nu pot exista roţi care merg singure, le denumesc perpetuu mobile, şi toţi copii învaţă de mici că perpetu-urile mobile nu pot funcţiona pentru că încalcă legile termodinamicii. Şi acei copiii, întreaga lor viaţă vor fi convinşi că o roată nu merge singură şi nu se vor obosi măcar să se întrebe dacă nu cumva s-ar putea totuşi ca legile să nu fie chiar legi iar roţile să poată totuşi să meargă singure… Numai că cei care ne împuie capul de mici cu legile termodinamicii şi cu imposibilitatea existenţei a ceea ce ei numesc perpetuu mobile, scapă din vedere un lucru… 136



Scapă din vedere că în preajma noastră oriunde ne-am deplasa pe acest pământ există o forţă care mişcă orice greutate de pe planetă… şi anume forţa gravitaţională… Dar, vedeţi dumneavoastră… pe planeta asta… mai există şi oameni care nu au învăţat în copilăria lor fizică, nu au învăţat poate nici alte lucruri pe care noi ceilalţi mulţi le-am învăţat, şi ei nu le-au învăţat din diferite motive. Unul din principalele motive ar fi cel care începe să se facă simţit din ce în ce mai mult şi în România ultimilor ani… sărăcia. Şi te trezeşti astfel că un neica nimeni de la ţară, fără şcoală fără a şti măcar cele mai elementare reguli ale funcţionării mecanismelor, construieşte ceva care se mişcă încălcând toate legile stipulate de fizică, bulversându-i pe marii profesori din facultăţi şi mai ales ce e de neacceptat şi de neiertat, dovedind lumii întregi că ştiinţa lor e o prostie, şi făcându-i de râs… De altfel acum mai mulţi ani, pe când mă aflam ca muncitor pe un şantier de construcţii industriale, şi lucram la reparaţia unui rezervor de apă suspendat ( cunoscutele ciuperci din toate fabricile de pe cuprinsul ţării ) am fost surprins să aflu un lucru care m-a pus pe gânduri şi mi-a influenţat gândirea până în prezent. Mă aflam împreună cu vărul meu, acolo sus, la 75 de metri înălţime, întinşi la soare, într-o pauză de masă, şi mi-a povestit că a citit o nuvelă, ( cred că nu mă înşel aici ) care spunea despre un om venit de pe altă planetă, care având un cu totul alt algoritm de gândire decât noi pământenii putea inventa nişte lucruri de neimaginat pentru noi ceilalţi şi principiile de funcţionare ale lor ne erau extrem de greu de înţeles datorită unghiului diferit din care interpretăm lumea… Ei bine, tocmai aceasta-i situaţia unui om fără şcoală. El gândeşte total diferit de noi cei cu şcoală… algoritmii lui de gândire s-au dezvoltat în mod natural, creaţi de necesităţile vieţii ci nu de influenţa nefastă a unora ce se declară profesori a toate ştiutori… Suntem poate mai îndreptăţiţi ca pe aceştia să-i considerăm genii mult mai mult decât pe cei care inventează tot felul de minunăţii după ce au trecut prin şcoală… Influenţaţi de scânteia divină din ei sunt demni de admirat de noi toţi… Dar în locul admiraţiei capătă oprobriul public, căci aduc asupra lor şi a celor din preajma lor răzbunarea celor pe care i-au jignit prin realizările lor. Un asemenea om a fost tăietorul de lemne din Statele Unite despre realizarea căruia am scris la pagina 69 în „Criza energetică – adevăr sau minciună ? ” Ca o paranteză, am să vă spun că am primit nişte comentarii precum că de fapt roata aceea gravitaţională nu ar fi funcţională. Eu am explicat acolo 137



cum cred eu că funcţiona ea, dar părerea mea era chiar de acolo că energia pe care ar dezvolta-o este mică, reprezentând un procent foarte mic din greutăţile totale care o acţionează... Doar la o dimensiune suficient de mare ar putea deveni rentabilă. Este de asemenea foarte posibil să nu poată funcţiona singură şi de atunci şi până în prezent m-am gândit de multe ori că poate nu-i dădea nimeni de cap pentru că ea nu e o roată gravitaţională pură ci mai degrabă un amplificator de lucru mecanic menit a creşte forţa unui motor foarte mic, care ar învinge doar frecările ei, astfel ca să se poată pune la treabă gravitaţia mai uşor… Dar am să vă spun acum că există o roată pur gravitaţională, care funcţionează singură de mulţi ani, este mare de poate fi văzută de la sute de metri şi asigură energie casei celui care a construit-o… Şi deşi este construită undeva pe o margine de drum şi este văzută de toţi turiştii care trec prin localitate venind şi ducându-se de-a latul întregii Europe, este total ignorată de mediul academic care nu-i recunoaşte de loc existenţa … La 40 km de marginea Parisului, spre est se află localitatea Couilly Pontaux-Dames, o frumoasă comună franţuzească cu toate minunăţiile naturale caracteristice unui sat aflat în mijlocul naturii. Iată antetul paginii de internet a localităţii:

Ciudat, ( sau poate nu ) ceea ce ar trebui să fie atracţia turistică numărul unu a localităţii nu se vede pe nicăieri. E drept sunt două articole mici dar nici o fotografie. De fapt despre ce e vorba mai concret ? Este vorba de generatorul gravitaţional al lui Aldo ( Albert ) Costa. Roata acestuia transformă energia gravitaţională în energie electrică. Principiul ei de funcţionare este simplu. Printr-un mecanism ingenios, Costa a reuşit să facă ca între centrul de simetrie şi centrul de greutate al roţii să existe o permanentă asimetrie, care creează un dezechilibru permanent al roţii, ceea ce o face să se rotească sub acţiunea gravitaţiei. Roata e fixată într-o fundaţie de beton de circa 5 tone şi pe un şasiu de 18 m înălţime. Janta roţii are diametrul de 17,8 m. Roata care cântăreşte 4 tone, e formată de fapt din două roţi montate paralel cu un mic decalaj între ele şi are 236 de greutăţi situate pe fiecare spiţă. Fiecare din aceste greutăţi se deplasează spre centrul sau periferia roţii 3,4 cm cu ajutorul unui mecanism ingenios. Mecanismul de deplasare a greutăţii e format dintr-un levier cu rol de contragreutate, de echilibrare şi deplasare a

138



greutăţii, un resort pentru readucerea ei în poziţia iniţială pe cealaltă jumătate a roţii, şi un clichet care blochează resortul până în momentul în care acesta trebuie eliberat. Deplasarea greutăţilor este declanşată de două limitatoare mecanice situate diametral jos şi sus care acţionează asupra clichetelor şi levierelor – se văd în cele două poze din dreapta jos. Deşi deplasarea greutăţilor pe spiţe are o distanţă foarte mică, având în vedere numărul lor şi dimensiunea roţii ea e suficientă pentru a crea dezechilibrul necesar rotirii permanente a uriaşei roţi. Roata lui Costa a fost declarată de către oamenii de ştiinţă ca perpetuu mobile şi ca atare oficial ea nu există iar aceştia, deşi unii din ei s-au deplasat să vină să vadă cu proprii lor ochi că ea chiar există, funcţionează, şi-i asigură omului independenţa energetică, totuşi, oficial nu spun nimic...

Aldo Costa a început cercetările şi experimentele pentru construcţia acestei roţi în tinereţe, şi a realizat mai multe modele funcţionale până când a ajuns la varianta definitivă pe care o putem vedea oricare din noi, cu condiţia de a ne putea deplasa până la el acasă. Această variantă a roţii este deci rezultatul unei vieţi întregi de muncă, căci în 2009 acesta împlinea 88 de ani. E posibil ca deja el să fi murit, nu ştiu... Imaginile sunt parte dintr-un filmuleţ de pe Youtube parte de pe Wikipedia, dar sunt vechi. Ştiu doar că iată, iarăşi un exemplu de om ce fără să aibă studii care să-i spună că ceea ce a realizat el e un perpetuu mobile, a muncit cu sârg şi pasiune de la vârsta de 25 de ani, pentru a realiza ceea ce ştiinţa oficială nici nu se oboseşte să studieze deoarece calculele ei rigide îi spun că aşa ceva nu poate exista… Trebuie însă să spunem că roata pe care am merge acum s-o vedem nu este totuşi cea construită de Aldo, deoarece în urma unei furtuni puternice, în 1999 139



roata originală s-a prăbuşit. Ce vedem acum este o copie fidelă a roţii originale realizată însă de municipalitate. Rezolvarea punerii la muncă a forţei gravitaţiei ar fi una din cele mai simple şi accesibile forme de energie liberă de care ar putea beneficia oricine cu cheltuielile cele mai mici. Numai că cu ocazia documentării pentru prezentul articol am remarcat că zona de pe serverul Youtube dedicată roţilor gravitaţionale, deşi prezintă iconiţele a multe filme demonstrative ale unor roţi gravitaţionale mai mult sau mai puţin funcţionale realizate de sute de persoane de pe tot globul, în momentul în care vrei să vizionezi filmuleţele respective, eşti întâmpinat fie de mesajul „acest film a fost retras de utilizator”, fie imaginea îngheaţă minute în şir pe un ecran negru în centrul căruia se roteşte binecunoscutul semn care arată că filmuleţul se încarcă. Dar dacă în acel moment încerci să accesezi un filmuleţ legat de mondenităţi sau alte nimicuri acesta se deschide instantaneu… Ştiu din experienţă că cei interesaţi cu adevărat de energie liberă sunt foarte puţini, deci blocarea filmuleţelor respective nu este urmare a unui număr mare de accesări. Şi în încheiere am să vă aduc la cunoştinţă un alt aspect de care m-am lovit personal. De ceva vreme căsuţa mea de e-mail care conţine doar mesaje despre energia liberă este din ce în ce mai rar accesibilă şi să nu credeţi că ar fi plină, nu; am ocupat decât vreo 2 – 3% din spaţiul alocat... Scris azi 30 octombrie 2011 la ora 18 de către CÂRNARU Cătălin Dan. » Avem în articolul acesta un exemplu clar despre felul cum se poate utiliza gravitaţia direct. Roata lui Aldo Costa este un motor gravitaţional pasiv propriu zis, anume o roată dezechilibrată. Există destul de multe copii ale principiului de funcţionare a acestei roţi, pe internet putându-se găsi unele filme care prezintă asemenea roţi, care sunt, fireşte mult mai mici. O asemenea roată nu e prea greu de realizat. Vedeţi un asemenea model constructiv în stânga imaginii următoare, model realizat pe o roată de bicicletă.

În centru aveţi imaginea extrasă dintr-un brevet şi anume al lui John J. Hurford intitulat „Gravity Motor” acordat la data de 29 mai 2001 cu numărul US 6237341B1, ultima imagine fiind un model practic al invenţiei.

140



Majoritatea aţi fi tentaţi să spuneţi că asemenea roţi nu sunt practice dat fiind cuplul mic şi viteza de rotaţie scăzută. Sunt de acord cu dumneavoastră, dar realizarea la scară mai mare a lor poate anula aceste neajunsuri. Gândiţi-vă la faptul că la cele patru tone pe care le are roata lui Costa, are un cuplu suficient de mare fie şi dacă dezechilibrul ei de masă ar fi de doar 1% ( 40 Kg ). Dar dezechilibrul acestei roţi este situat undeva pe la 10 % poate chiar 20 %, ceea ce înseamnă peste 400 Kg la periferie şi de vreo zece ori mai mult la ax, adică peste 40 cai putere. Această forţă e suficient de mare pentru a duce la o multiplicare de viteză care să permită acţionarea la turaţia de lucru a unui alternator de 5 - 10 Kw cât e necesar consumului unei gospodării. Roata lui Costa însă, este una ineficientă şi prost gândită. Dacă s-ar construi una de patru tone după brevetul din imaginea de deasupra, aceasta ar fi de circa douăzeci de ori mai mică în diametru şi de asemenea de tot atâtea ori mai eficientă – adică ar putea acţiona lejer un alternator de circa 30 – 50 Kw, cu atât mai mult cu cât brevetul prevede posibilitatea montării a mai multe asemenea secţiuni pe acelaşi ax realizându-se motoare cilindrice de puteri mari… Aceste două exemple sunt relevante pentru posibilitatea utilizării directe a forţei gravitaţiei. Aceste motoare deşi au o viteză de rotaţie relativ redusă, au totuşi o rotaţie pulsatorie care face ca ele să extragă cu succes energia din gravitaţia terestră la care răspund prin dezechilibrul permanente între centrul de greutate şi cel geometric. La roata lui Costa şi la copiile ei, fiecare schimbare a poziţiei greutăţilor ataşate la periferie, la eliberarea şi blocarea clichetelor induc în rotaţie mici impulsuri. Acelaşi lucru se petrece şi la invenţia domnului Hurford, atunci când planul înclinat al statorului face ca braţul rotorului să fie împins în partea opusă prin alunecare deplasând centrul de greutate mult în lateral faţă e cel de rotaţie. Dacă braţele sunt aşezate pe rulmenţi şi sunt umplute cu un lichid dens sau cu nisip, eficienţa acestei roţi creşte exponenţial. Pendule Dar gravitaţia nu poate fi utilizată direct doar cu ajutorul roţilor dezechilibrate. Cel mai vechi motor gravitaţional pe care-l cunoaştem toţi este mecanismul de ceas cu pendul, la care greutăţile acţionează roţile dinţate. Regularizarea rotaţiei este făcută cu ajutorul balansierului unui pendul. Dar mai există un tip de motor gravitaţional care-şi are originea în ceasul cu pendul şi acesta-i însăşi pendulul. Am explicat în paginile precedente faptul că acesta execută la urcare un arc de cerc aproape egal cu cel pe care-l face la coborâre, ca urmare pentru a putea menţine o mişcare permanentă a acestuia e nevoie doar ca la capetele cursei sale să primească nişte impulsuri egale cu diferenţa dintre cursa de coborâre şi cursa de urcare a lui, impulsuri care pot fi imprimate cu ajutorul unor electromagneţi fixaţi la capetele de cursă. Există chiar un profesor universitar, anume domnul Veljko Milkovici născut în 1949 în Subotiţa fosta Iugoslavie – azi Serbia. Este un cercetător 141



scriitor şi inventator din Novi Sad care are peste 20 de brevete printre care unele din ele dedicate utilizării pendulelor în scop energetic. Pendulele domnului Milkovici nu sunt simple pendule ci sunt o combinaţie între un pendul şi o pârghie balansoar. Cu alte cuvinte un pendul vertical combinat cu unul orizontal. Iată în imaginea următoare câteva din propunerile lui:

Primele două sunt „generatoare” electrice iar a treia imagine este o propunere de pompă petrolieră ( sondă de extracţie ) mult mai eficientă decât cele folosite în mod curent. Şi trebuie să ştiţi că există chiar şi o firmă care produce pompe de apă de diferite mărimi, una din ele chiar industrială, un adevărat mastodont, toate acţionate de pendule. Aceste pendule sunt impulsionate la capetele cursei cu impulsuri foarte mici, iar mişcarea lor este transformată în mişcare de rotaţie care acţionează atât pompe rotative cât şi generatoare electrice, din care se ia o mică parte din energie pentru a se asigura impulsurile electromagnetice necesare ajungerii la o mişcare permanentă a pendulului. Pentru aplicaţii de mici dimensiuni, mişcarea pendulului e folosită ca atare acţionând pompe mai mici care lucrează prin mişcare rectilinie alternativă. Firma se numeşte „Gravitational Energy Corporation”, se află în Ohio S.U.A şi e destul de veche. De asemenea anul acesta a făcut vâlvă pe internet apariţia unei firme braziliene – RarEnergia – care-şi propune să realizeze după cum spun ei un „generator electric de 30 kw acţionat de un motor pur gravitaţional” Din imaginile postate se vede clar însă că acel motor este unul de cel puţin câteva sute de kw dacă nu cumva probabil ( şi mai mult ca sigur aşa e ) e preconizat a furniza 3 Mw. Dar probabil că au anunţat această putere ridicol de mică, ( mai puternic e motorul de sub capota oricărui autoturism ! ) pentru a nu trezi suspiciunile unor potentaţi din cercurile internaţionale ale complexului industrial bancar al petrolului. Vedeţi în imaginea următoare atât cel mai mare pendul al firmei GEC care acţionează un generator electric, cât şi motorul gravitaţional al firmei braziliene, care se află încă în construcţie. În prima imagine se vede în prim plan pendulul celor de la GEC. În a doua am făcut o suprapunere din două capturi de imagine pentru a se putea vedea două poziţiei opuse ale mişcării uriaşului pendul. 142



Iar în cea de-a treia imagine este penultima fotogramă postată până în acest moment pe saitul celor de la RarEnergia, anume cea ce poartă numărul 39. Înainte de a încheia capitolul trebuie să vă spun că o foarte eficientă metodă de extragere a energiei gravitaţionale prin asemenea mijloace este aceea de a se combina un pendul Milkovici cu o roată dezechilibrată. Se vor potenţa reciproc ! Cred că se înţelege din mica mea schiţă. Cu verde este balansoarul şi filia roţii dezechilibrate, cu albastru greutatea pendulului şi a roţii dezechilibrate, cu gri am prezentat suportul întregului mecanism şi de asemenea roata volantă de mare turaţie, iar cu discuri roşii sunt marcate centrele de rotaţie, în vreme ce săgeţile arată sensurile rotaţiilor. Pentru ca această combinaţie să fie cu adevărat eficientă este necesar ca roata să fie cuplată printr-o transmisie care creşte viteza, de o altă rotă tip volant de mare viteză. În felul acesta volantul va acumula energia ce se adună în roata dezechilibrată la impulsurile rotaţiilor acesteia iar pendulul va ajuta roata să treacă peste punctul mort al celor două trei grade pe care nu le poate trece singură. Atenţie nu uitaţi ca greutatea de pe roată să fie cât mai mică posibil astfel ca rotaţia ei liberă să fie cât mai completă. Este o combinaţie excelentă şi care în mod sigur dă rezultate foarte bune. Pe roata volant ulterior se poate cupla un alternator. Roţile lui Paul Scheerbart Iată ce scriam într-un articol de pe sait cu privire la aceste roţi: « Mai există un tip de motoare gravitaţionale pure anume cele concepute de Paul Scheerbart, scriitor, şi inginer german de la începutul secolului trecut care a scris o carte în care sunt oferite nu mai puţin de 26 de soluţii tehnice pentru folosirea directă a gravitaţiei terestre. Cartea s-a numit 143



„Despre maşinile cu mişcare perpetuă” şi poate fi achiziţionată de pe Amazon – are numele „The Perpetual Motion Machine”. Vedeţi alăturat originalul şi o traducere modernă în limba engleză: Toate dispozitivele descrise cu lux de amănunte în carte se bazează pe faptul că dacă printr-o pârghie care are două roţi alăturate se aplică o forţă simultan pe ambele feţe ale jantei unei roţi, forţa acţionând prin cele două roţi, diferenţa de presiune care apare pe ele două feţe, interioară şi exterioară a jantei roţii asupra căreia se acţionează face ca aceasta din urmă să se rotească. Viteza şi forţa cu care aceasta se roteşte depinde de forţa aplicată. Condiţia este ca forţa aplicată să fie oscilantă. Adică să nu fie statică. Această oscilaţie se poate obţine printr-un resort prin intermediul căruia forţa de la capătul pârghiei acţionează, sau în alte cazuri prin însăşi elasticitatea pârghiei. Priviţi imaginea următoare care prezintă câteva aplicaţii practice ale acestui principiu:

În imaginea din stânga, cercul este static până în momentul în care, cineva îi imprimă un impuls cât de mic. Deoarece el e liber între cele două roţi de pe suport, iar distanţa dintre acestea depăşeşte cu mult grosimea cercului, acesta va începe să se rotească, oscilând insesizabil între roţi, ceea ce-l va face să se rotească până ce cineva îl va opri din mişcare. În imaginea din centru, rotiţa mică din dreapta jos este aflată în capătul unui telescop care are în interior un resort. În momentul în care resortul împinge prin intermediul roţii mici în cea mare, forţa aplicată de roata mică pe roata mare o face pe aceasta din urmă să se rotească. Rotaţia este de asemenea continuă şi nu se va opri decât la îndepărtarea micuţei roţi împinsă de resort. Aici aş avea ceva foarte important de comentat. Remarcaţi că forţele care se manifestă între rotiţa mică împinsă în sus de resort şi roata cea mare sunt tangente la circumferinţă, adică perpendiculare pe razele celor două roţi. Orice împingere perpendiculară pe raza unei roţi se transformă în mişcare de rotaţie a roţii respective. Ca urmare atât roata mică cât şi cea mare se rotesc sub acţiunea

144



presiunii resortului. Acum încercaţi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi închipuiţi-vă că roata mare ar avea diametrul de un metru şi o greutate de 50 Kg. De asemenea imaginaţi-vă că ar fi înconjurată de 20 de resorturi cu roată cauciucată care ar acţiona tangent pe întreaga ei circumferinţă cu câte zece kilograme fiecare. Să spunem că roata are un ax cu diametrul de 10 cm. Ar rezulta că roata mare ar avea un cuplu total de 250 x10 Kg. Un cal putere a aproape egal cu 100 Kgf ( mai exact 75 Kgf ) şi ar rezulta că cuplul roţii noastre ar fi peste 25 C.P. mai exact 33, adică 23Kw. Cu alte cuvinte am putea antrena lejer un alternator de 15 Kw cu această maşinărie. Fireşte că dacă cumva viteza de rotaţie ar fi insuficientă, se poate recurge la o multiplicare a vitezei de rotaţie printr-o transmisie, cu o scădere corespunzătoare a puterii alternatorului. În imaginea din dreapta este cel mai cunoscut dispozitiv al lui Scheerbart, cel ce e descris primul în cartea sa. În imagine, oscilaţiile imprimate cu degetul, de experimentator, fac roata mare să se rotească. Dacă în locul degetului acestuia ar fi un resort ancorat de sol, lucrurile s-ar petrece identic. Ei bine, dovedit fiind faptul că gravitaţia e la îndemâna noastră, hai să analizăm de ce nu dorim să o abordăm. De ce o ocolim ca şi cum ar fi inexistentă ? O explicaţie şi de fapt după părerea mea principala şi poate chiar singura, este aceea că sistemul de învăţământ, ne-a creat o convingere nestrămutată că orice motor gravitaţional poartă numele de perpetuu mobile şi este o imposibilitate, încălcând legile fizicii. Dar cine a stabilit acele legi ale fizicii ? Nu cumva nişte oameni ? Sau le-a stabilit natura însăşi ? Cine le-a enunţat şi apoi le-a scris în manualele noastre de şcoală ? Dumnezeu, sau nişte oameni ? De fapt, aşa cum am mai afirmat, de câţiva ani încoace am căpătat tot mai ferma convingere că omenii de ştiinţă emit legi, care sunt presupuneri ale lor privind felul cum cred ei că funcţionează natura, apoi se chinuiesc să le valideze încercând să găsească în comportarea naturii, dovezi ale teoriilor pe care le-au creat… Doar că de obicei, natura nu se supune creierelor unor ştiinţifici ci acelui creier universal care i-a stabilit legile de funcţionare… creier care nu are nimic de-a face cu academicienii şi ceilalţi ştiinţifici de pe planetă… Grav este că această mentalitate ne face să nu dăm atenţie acelor multe zeci sau poate sute de brevete de invenţie pentru motoare gravitaţionale care există pe întreaga planetă. La o simplă căutare pentru termenul „Gravity Motor” pe „Google Patents”, ( http://www.google.com/?tbm=pts ) numai în primele zece pagini de rezultate se vor afişa aproximativ 20 – 30 de brevete dintre care două treimi sunt publice iar câteva pot fi construite fără probleme cu destulă uşurinţă de orice atelier de lăcătuşerie cu dotări medii. Deci energia liberă este cu adevărat liberă chiar şi în gravitaţia terestră. Nelămurirea mea este următoarea: Oare vrem cu adevărat să fim independenţi energetic, sau ne e frică de libertatea pe care am putea-o căpăta atunci ? … sau şi mai grav : 145



suntem suficient de proşti încât să credem orbeşte propaganda oficială şi să nu dorim să gândim cu propriile noastre creiere. Nu e ideea mea şi nu vă simţiţi jigniţi de afirmaţie. Această afirmaţie aparţine unuia din contemporanii lui Nikola Tesla, George Bernard Shaw ( 1856 – 1950 ) care a spus undeva că « 2 % din populaţie gândeşte, 3% crede că gândeşte, iar restul de 95 % ar prefera să moară decât să gândească! »… Ar mai fi o posibilitate… suntem atât de comozi încât aşteptăm ca alţii să le facă ( pe toate, nu doar dispozitivele „free energy” ) şi să ni le ofere pe tavă însoţite şi de scuzele de rigoare că nu au fost făcute mai repede ! De fapt eu cred că adevărul e undeva la mijloc… » Acum să trecem la alte motoare gravitaţionale directe anume la … Roţile lui Lokesh Koravi Lokesh Koravi din câte am putut să-mi dau seama căutând pe internet este proprietarul unei firme particulare indiane, „Ankush industries” specializată în punerea în practică a tot felul de soluţii tehnice ieftine pentru viaţa de zi cu zi, soluţii propuse de studenţi. Foarte interesant este mecanismul produs de ei, care este un ansamblu de patru roţi dinţate. Una din ele are o gaură centrală şi e fixată pe carcasa mecanismului. Prin interiorul centrului ei trece un ax care are la un cap o fulie iar la celălalt este cuplat la suportul care poartă alte trei roţi. Aceste roţi distribuite la 120 de grade în jurul celei centrale au montate pe ele contragreutăţi mari care le aduc centrul de greutate la periferie. Montarea acestor roţi în angrenaj cu cea centrală se face în aşa fel încât acestea să prezinte întotdeauna o poziţie a greutăţii lor de aceiaşi parte, în afara centrului de simetrie al mecanismului. Asta face că suportul cu cele trei roţi se va roti permanent atras de gravitaţie. Priviţi imaginea:

Şi prin aceste spuse de până acum, putem trece la cealaltă categorie de motoare gravitaţionale pasive şi anume la cele cunoscute mai ales drept amplificatoare de energie cinetică sau volanţi. Le vom spune… Motoare centrifugal-inerţiale Sunt, în esenţă, roţi care-şi bazează funcţionarea pe principiile descrise în subcapitolul „Marele secret al Universului”.

146



Am spus la capitolul despre electricitate că orice proces ciclic, fie el oscilator sau pulsator va crea în mediul înconjurător un dezechilibru energetic, un dipol. Dar dacă procesul ciclic electromagnetic ( sau magnetic ) creează un dipol în radiaţia electromagnetică universală, un proces ciclic mecanic cum ar fi rotaţia unui obiect creează un dezechilibru dublu, atât în câmpul gravitaţional înconjurător cât şi în radiaţia universală. Aici ar fi cazul să intru un pic în amănunte pentru a explica ce vreau să spun. Deci am spus că orice obiect aflat în natură e imposibil să fie perfect, adică nu există densitate perfect omogenă, nici la nivel atomic nici la nivel macro. Asta înseamnă că atomii în mişcarea lor acolo, în intimitatea materiei vor avea impulsuri date de neomogenitatea de masă, impulsuri care vor da naştere la radiaţia naturală a materiei respective, care este specifică fiecărei substanţe în parte şi este extrem de ridicată. Dar în acelaşi timp dacă obiectul care e format din atomii respectivi, este un obiect rotund, fie el sferic fie discoidal sau cilindric aflat în rotaţie şi el la dimensiunea lui de x metri diametru, având mici imperfecţiuni de omogenitate se va roti cu impulsuri care aşa cum am spus se adaugă la momentul de rotaţie, cu fiecare rotaţie în parte. Să ne închipuim că avem un volant de giroscop spre exemplu, realizat din cupru. Atomii de cupru emit radiaţie electromagnetică ca urmare a momentelor de rotaţie pe care le au, radiaţie de foarte înaltă frecvenţă aşa cum am spus. Dar în acelaşi timp rotaţia întregului volant transmite la fiecare rotaţie un mic şoc ce se propagă la toţi atomii din care e format volantul respectiv astfel că radiaţia atomilor din care e format volantul este modulată în amplitudine cu frecvenţa dată de viteza de rotaţie a volantului. Ca urmare cu cât viteza de rotaţie a acestui volant va fi mai ridicată cu atât radiaţia lui de foarte înaltă frecvenţă ( numită purtătoare ) va fi modulată în amplitudine la o frecvenţă mai ridicată. Asta va crea un dezechilibru de natură electromagnetică în radiaţia universală ce înconjoară volantul. Dar în acelaşi timp am spus că orice obiect aflat în rotaţie are un câmp gravitaţional propriu, care este dependent de masa şi de tipul şi tăria magnetismului obiectului respectiv. Am mai spus că imperfecţiunile de densitate ( micile dezechilibre ) fac ca la fiecare rotaţie să apară mici şocuri care se transmit în masa întregului volant modificând amplitudinea frecvenţei de oscilaţie a atomilor, dar în acelaşi timp fac ca câmpul gravitaţional propriu al volantului să oscileze cu fiecare rotaţie, şi de asemenea prin pulsurile adăugate momentului de rotaţie, cu fiecare rotaţie în parte fac ca şi câmpul gravitaţional din mediu ( în cazul nostru terestru ) să aibă oscilaţii, care în ultimă instanţă înseamnă dipol gravitaţional, adică diferenţă de potenţial gravitaţional. Acesta-i mecanismul prin care orice volant acumulează energie modificând în acelaşi timp şi densitatea energetică a mediului, densitate energetică care e un amestec de radiaţie electromagnetică şi gravitaţională. Şi pentru că un volant acumulează aşa cum am spus momente de rotaţie crescute cu fiecare pulsaţie a fiecărei rotaţii, ele ar putea teoretic ( dacă s-ar afla 147



în spaţiul vid al cosmosului) să acumuleze energie la infinit, radiind în acelaşi timp o anumită cantitate de energie a cărei frecvenţă e dependentă de viteza lor de rotaţie. Această acumulare concomitent cu radiaţia unei părţi a ei în mediu duce la un echilibru care impune o anumită viteză de rotaţie a acelui volant. Orie roată, orice cilindru sau orice sferă aflate în rotaţie se comportă aşa cum am spus aici. Cantitatea de energie acumulată este stric dependentă de viteze de rotaţie, de masa obiectului în rotaţie, de distribuţia celei mai mari părţi a ei cât mai periferic ( adică cât mai pe circumferinţă ), de procentul din greutatea totală reprezentat de dezechilibrul de masă şi de cât din această acumulare e redată înapoi mediului. Acest procent poate fi chiar foarte mare, dar aşa cum am spus deşi teoretic poate duce la câştiguri importante deoarece forţa centrifugă e foarte mare, momentul re rotaţie adăugat de impulsuri va fi mic, deci acel volant va fi ineficient. Dar mintea umană este extrem de inventivă şi există cineva care a inventat un tip de volant compus din mai mulţi volanţi mai mici, care deşi are un dezechilibru foarte mare, acesta este totuşi perfect simetric în raport cu întregul ansamblu făcând ca volantul respectiv să aibă un randament fantastic. Din punctul de vedere al celor spuse aici, există trei tipuri principale de volanţi pe care le vom discuta pe rând. De reţinut e faptul important, că oricare din aceste tipuri de roţi volante, fie ele simple sau compuse, fie mai echilibrate sau mai puţin echilibrate, toate au o rotaţie pulsatorie. Şi mai trebuie spus că toţi volanţii, în afară de a acumula energie, ei fac şi un alt lucru, anume amplifică forţa momentului de rotaţie. Deoarece între circumferinţa lor, cea a axului şi centrul de rotaţie se defineşte o pârghie, momentul de rotaţie al axului e de atâtea ori mai mare decât cel al volantului de câte ori e diametrul axului mai mic decât diametrul exterior al volantului. Deci: Roţile lui Fotios Chalkalis Chalkalis Miltiadis Fotios, grec de origine. Mai multe nu ştiu despre el deoarece deşi are un blog personal şi are şi pagină de „facebook” nu prezintă date personale. Nu ştiu dacă e un simplu mecanic sau vreun inginer, nu ştiu ce fel de studii are sau ce vârstă… Practic nu ştiu nimic decât cum arată, deoarece apare în filmuleţele de prezentare ale celor două tipuri de amplificatoare de energie cinetică. În partea stângă este primul său dispozitiv care, este o felie dintr-o roată mare cu diametrul de circa trei metri. O „felie de tort” care are pe margini două greutăţi de câte 22 kg. În partea superioară există două roţi cauciucate, aflate faţă în faţă, situate în plan perpendicular pe planul roţii, sau în altă variantă o singură roată în acelaşi plan. Acestea, antrenate de un motor de curent continuu de mică putere ( 100 – 200 W ), asigură acestui pendul posibilitatea de a trece peste punctul mort, realizând astfel o rotaţie completă.

148



Puterea dezvoltată la axul principal este după afirmaţia de pe blog de sute şi chiar conform spuselor unor cercetători invocaţi pe acelaşi blog, chiar de mii de ori mai mare decât cea utilizată de motoraşul care antrenează cele două roţi. Cuplul de 45 kg este fireşte multiplicat de pârghia de care am spus.. E un dispozitiv extrem de puternic, dar are randament destul de scăzut căci seamănă mai mult cu un pendul decât cu o roată.

Datorită foarte puternicei sale descentrări concretizată în concentrarea unui procent de aproximativ 70 – 80 % din masa totală a „roţii” aproape de periferie, vibraţiile şi frecările care apar în ax sunt foarte mari iar dispozitivul este unul pe cât de puternic pe atât de periculos. Cea de-a doua imagine prezintă al doilea tip de amplificator de energie cinetică realizat de grecul Chalkalis. Acesta deşi arată cumva ca un păianjen, se apropie structural de o roată echilibrată, adică de un volant clasic fapt care face ca pentru un impuls nu prea puternic să poată efectua liber peste o sută de rotaţii complete. Are randament foarte bun, mult mai bun decât precedentul dispozitiv şi fireşte, are avantajul unor rotaţii mai rotunde, a unor şocuri mai mici în ax, a unei viteze ridicate de rotaţie şi a unui nivel de zgomot extrem de mic comparativ cu precedentul. Sunt o foarte bună variantă de realizare a unui motor primar care să acţioneze un motor asincron pe post de alternator. Despre felul cum transformăm un motor asincron obişnuit în „generator” voi scrie un capitol separat. Pot fi pornite în lipsa reţelei naţionale cu un motor de curent continuu alimentat de la o baterie auto, ( la fel ca în filmele de prezentare ) sau dacă avem la dispoziţie o priză de reţea cu un motor de curent alternativ, urmând ca în momentul în care alternatorul legat la axul lor produce energie alimentarea micului motor se va decupla de la reţea şi se va cupla la alternatorul de la axul principal. Să spunem că avem un alternator de 5 Kw şi consumul motorului de

149



antrenare este de 500 W. Restul de 4,5 Kw este putere utilă adică independenţă energetică… Cel mai mare avantaj al acestor două amplificatoare de energie cinetică este acela că pot fi executate în orice atelier de lăcătuşerie. De altfel dacă priviţi cu atenţie imaginile sau dacă veţi căuta pe internet filmele din care am extras aceste imagini, veţi putea constata că sunt realizate cu mijloace artizanale, totul fiind treabă de confecţie metalică şi sudură… O altă categorie de amplificatoare de energie cinetică centrifugal inerţiale sunt… Volanţii clasici Este o categorie de organe de maşini, cunoscută şi folosită de când omul a descoperit roata şi a început să conceapă diferite mecanisme tehnice. Aproape că nu a existat mecanism cu roţi dinţate, în toată istoria tehnicii care să nu aibă pe lângă roţile dinţate şi unul sau doi volanţi. Omul nu a ştiut dintotdeauna care-i mecanismul prin care volantul acumulează atât de multă energie. De fapt până de curând acest fapt era un mister fiind pus doar pe baza inerţiei şi forţei centrifuge. Conceptul de rotaţie pulsatorie fiind unul descoperit şi descris doar în urmă cu câţiva ani, după o muncă de cercetare de circa zece ani, de către o echipă de oameni de ştiinţă de la universitatea din Hong Kong, echipă condusă de domnul profesor Lawrence Tseung. Cei de generaţia mea, au făcut cunoştinţă cu volantul încă din fragedă copilărie căci pe vreme aceea lumea jucăriilor era populată cu foarte multe maşinuţe care aveau un mecanism cu roţi dinţate şi cu un volant destul de greu ce făcea ca odată împinsă pe o bucată de drum, maşinuţa respectivă să-şi continue drumul cel puţin încă pe atât doar pe baza energiei înmagazinată în acel volant. Atunci nu eram conştient de ce înseamnă lucrul acesta, dar acum sunt perfect conştient. Practic fiecare centimetru de drum parcurs sub împingerea mâinii noastre se îngrămădea în acel mecanism cu volant făcând ca după ce noi luam mâna de pe jucărie, aceasta să fie perfect capabilă să meargă mai departe singură… Imaginaţi-vă ce înseamnă asta la scara unui autoturism… practic motorul maşinii dumneavoastră ar putea fi cel puţin de două ori mai mic decât este în prezent dacă autoturismul ar fi dotat cu un asemenea mecanism !… Acest adevăr a fost cunoscut de tehnicieni şi ingineri încă de acum două secole. Majoritatea motoarelor cu aburi precum şi primele motoare diesel aveau în componenţa lor asemenea mecanisme cu volanţi. Inginerul Gogu Costatinescu, unul din cei mai mari inventatori ai ţării noastre dar şi ai omenirii este cunoscut nu doar pentru faptul că a inventat mecanismul de sincronizare al mitralierei cu elicea avioanelor permiţând ca aceasta să tragă printre palele elicei, ci şi pentru că a pus bazele transmisiei sonice a lucrului mecanic precum şi pentru numeroasele lui invenţii în domeniul acesta al amplificatoarelor de energie cinetică bazate pe banalul volant. De altfel 150



pe la începutul secolului trecut multe din mijloacele de transport în comun de prin oraşele lumii fie ele tramvaie sau troleibuze erau dotate cu transmisii inerţiale care acumulau energie în pante şi la viteze mari şi o cedau la drum drept şi la mersul cu viteză redusă… Dar capacitatea de colectare a energiei, din câmpul gravitaţional terestru, al volantului este infinit mai mare decât atât. Cei care au studiat comportarea volantului ştiu că un lanţ de transmisie care are pentru fiecare roată dinţată sau fulie şi câte un volant va înmagazina de multe ori mai multă energie, disponibilă la ieşirea lanţului de transmisie decât este utilizată la intrarea lanţului de către motorul care pune în mişcare ansamblul acelei transmisii. Unul din cei care s-a gândit să folosească acest lucru în vederea obţinerii independenţei energetice este australianul Chas Campbell. Priviţi:

Deşi pe plan local, maşinăria lui a făcut vâlvă, fiind prezentată prin 1995 şi la o televiziune locală, nici un om de ştiinţă sau tehnician nu s-a arătat dispus să studieze şi cu atât mai puţin să popularizeze sau să pună în practică conceptul. Sunt două condiţii esenţiale pentru ca un volant să poată colecta şi înmagazina cât mai multă energie. Prima este aceea de a avea o rotaţie pulsatorie. Chiar şi cel mai perfect volant are un asemenea tip de rotaţie, deoarece, aşa cu am spus, nici un material din natură nu e perfect omogen. Dar pentru ca eficienţa să fie mare e necesar să existe totuşi un mic dezechilibru de masă sesizabil ( 1 – 5 % din masa totală). A doua condiţie esenţială este ca pe cât posibil cea mai mare parte a masei acelui volant să fie concentrată pe periferie. Asta se poate obţine prin construirea volantului aşa cum arată vederea laterală din prima imagine, adică dintr-un disc plat pe care sunt ataşate pe fiecare faţă câte un inel masiv de acelaşi diametru. În plus faţă de aceste condiţii, lanţul cinetic al maşinăriei domnului Campbell are curelele slabe pe fulii ceea ce face ca acestea să frece pe fulie cu intermitenţe, transmiţând şocuri în axul volanţilor, şocuri care se traduc, aşa cum am văzut anterior în impulsuri ce se însumează cu momentele de rotaţie. În imagine vedeţi un mic portret al australianului, ( imaginea e din urmă cu câţiva ani ) precum şi schema cinetică şi electrică a ansamblului. După cum observaţi motorul care este unul de 750 W antrenează un ansamblu de mai mulţi volanţi dintre care unul e foarte mare având 10 Kg. La ieşirea lanţului de

151



transmisei este un alternator de 3 Kw, care după ce începe să furnizeze tensiune va alimenta şi motorul de la intrare. În cele două imagini se vede ansamblul care lucrează în atelierul bătrânului furnizându-i energie pentru maşinile unelte. Observaţi probabil că deşi pe schema cinetică apare doar un volant, cel cu verde, în realitate acesta ( cel cu roşu ) nu e singurul ci fiecare fulie are pe lângă ea un volant de culoare verde sau galbenă de dimensiuni diferite, care nu cred că sunt critice ci le-a făcut omul după cum o fi avut materiale la îndemână. De curând am găsit pe internet chiar şi un grup energetic declarat ca grup energetic cu energie liberă care este de fapt o aplicaţie mai modernă a acestui concept. Am făcut o captură de imagine şi am adăugat câteva comentarii lămuritoare pe imagine. Priviţi:

Fireşte că puterile indicate de mine sunt arbitrare, căci grupurile comercializate pe acel sait au puteri cuprinse între 1- 2 Kw şi 50 Kw fiind atât monofazate cât şi trifazate. Încă odată subliniem pentru ca acest gen de dispozitive să lucreze optim trebuie să aibă cât mai multă masă pe periferie şi să aibă un mic dezechilibru care să asigure rotaţia pulsatorie. Sistemul se pretează a fi construit la orice dimensiune şi pentru orice putere, cu condiţia respectării unor condiţii stricte de alegere şi montare a materialelor care trebuie să reziste forţelor centrifuge şi vibraţiilor date de pulsaţiile rotaţiilor. Acum trecem la… Roţile lui Felix Würth Acestea nu sunt simple roţi, nici simpli volanţi. Sunt mecanisme complexe de roţi dinţate dezechilibrate, şi contragreutăţi care se rotesc unele în jurul altora şi toate împreună cu întreg ansamblul pe un ax central, fapt ce face ca deşi pe fiecare componentă şi subansamblu în parte să existe un puternic dezechilibru, asemănător roţii numărul unu a domnului Chalkalis, pe ansamblu toate lucrează împreună perfect echilibrate comportându-se ca un volant de mari dimensiuni.

152



Iată ce striam într-un articol de pe sait despre acestea, articol care spune tot şi care tocmai de aceea am considerat să-l preiau şi să-l introduc şi aici: « Un inventator misterios şi-o invenţie minunată În urmă cu vreo câţiva ani am găsit pe internet un film de circa opt minute în care era arătat în amănunţime modul de montare a unui ansamblu tehnic cu roţi dinţate. Nu am înţeles la ce ar putea folosi acel ansamblu, dar pentru că părea interesant şi mai ales cu scopul de a cerceta mai târziu pentru afla ce ar putea fi, l-am păstrat. Acel film poartă numele „renewable energy energy power energia gratis mecanica” şi-l puteţi viziona aici: https://www.youtube.com/watch?v=I4QwWnqQE5wele Ansamblul din film este format din trei pinioane de dimensiuni mari care sunt montate pe nişte axe aflate la capetele unor piese în formă de litera Y ce formau un fel de şasiu. În centrul celor trei braţe se află câte un lagăr format dintr-un rulment prin care trece un alt ax pe care este montat un al patrulea pinion mai mic care se angrenează cu cele trei de pe capetele braţelor. Exista şi o fulie pe unul din cele două suporturi în formă de Y. Ce nu am observat atunci dar mi-a sărit în ochi ceva mai târziu la câteva zile, vizionând filmul a fost faptul că pe fiecare din cele trei pinioane mari erau montate de-o parte şi de alta nişte greutăţi excentrice. Am studiat atunci acest film de vreo trei patru ori, înţelegând faptul că cele trei roţi se rotesc angrenate în jurul celei centrale odată cu suporturile în Y care le susţine. Dar oricât am încercat atunci să-mi dau seama ce ar putea fi acest angrenaj şi cum poate el furniza energie liberă, nu mi-am putut da seama şi cu timpul am uitat de acest film. Ei bine, mi-am amintit azi, cu ocazia unei căutări legate de articolul pe care l-am scris în urmă cu câteva zile anume cel intitulat „Despre pendule şi roţi”. Am găsit undeva, pe un forum, căruia nu i-am reţinut nici numele nici adresa, o referire la un brevet anume brevetul nemţesc cu numărul DE 0010003367A1 acordat în 2000 lui Felix Würth. Nota cineva acolo faptul că această invenţie ar fi un dispozitiv care poate furniza energie liberă extrăgând-o din câmpul gravitaţional terestru. Fireşte că mi s-a aprins imediat o lampă şi am încercat să aflu mai multe despre acest brevet… Încercarea a fost zadarnică. Ca de multe ori de-a lungul experienţei mele de scotocitor după asemenea dispozitive am constatat că am de-a face cu un brevet secret. Dar am dat peste un alt film : „renewable energy power energy energia gratis mecanica 2” https://www.youtube.com/watch?v=wdodjuVC45k 153



Filmul m-a lăsat mască, căci era acelaşi dispozitiv la montarea căruia asistasem în trecut de mai multe ori. Doar că în primul film, deşi mult mai lung, dispozitivul nu era complet. Filmul acesta mai scurt ( de doar trei minute ) se termina cu o secvenţă în care întregul ansamblu montat fiind avea în plus alte două lagăre prin care se montează pe un şasiu axul central iar pe capătul acestuia este o roată de antrenare, care poate fi acţionată manual… Am asistat, cum spuneam, stupefiat cum după câteva rotaţii manuale ale roţii de antrenare, ansamblul de dedesubt a căpătat viteză şi a continuat să se rotească cu mare viteză fără a mai necesita decât mici oscilaţii din partea roţii de antrenare… Era clar că am de-a face cu un amplificator centrifugal inerţial dar unul deosebit. Unul al cărui coeficient de performanţă trebuia să fie undeva peste 200 – poate chiar 400 – 500 .

Filmul se termină cu o adresă de pagină WEB : http://www.wuerth-ag.com adresă care nu duce nicăieri… Dând clic pe ici pe colo pe ea, la un moment dat s-a deschis o fereastră care mă anunţa că domeniul este de vânzare… Descoperind deci o nouă fundătură ... am continuat să caut şi am găsit un fişier pdf care face mai multe referiri la dispozitive „feree energy”… Pe o pagină a acestui fişier pdf am găsit şi o fotografie a primei pagini a brevetului sus pomenit ( o vedeţi deasupra ). După şi mai multe căutări am găsit şi o pagină web care m-a lămurit cine este domnul Felix Würth. Dumnealui, cetăţean german născut se pare prin 1957 a fost acţionar principal la o firmă care-i purta numele şi care producea dispozitive energetice de tip mecanic care-şi bazau funcţionarea pe amplificarea energiei cinetice sau extragerea energiei din câmpul gravitaţional cu ajutorul unor subansambluri rotative de tip inerţial centrifugal. Se pare că dumnealui a inventat mai multe dispozitive existând probabil brevete pentru fiecare. Se făcea referire la faptul că ar fi inventat şi o cutie de viteze care funcţionând pe principiul inerţial-centrifugal ar furniza la ieşire de multe ori mai mult lucru mecanic decât la intrare. În plus o altă informaţie pe care v-o pot da este că domnul Würth poate fi găsit pe una din reţelele de socializare ale firmei Google ( încercaţi şi cu varianta Felix Wuerth ). Ce nu m-a mirat prea mult, dată fiind experienţa mea în acest domeniu, a fost faptul că comunitatea academică şi inginerească a declarat dispozitivele 154



lui drept escrocherii, falsuri, perpetuuri mobile, iar lui şi asociatului lui i s-a adus acuzaţii. Nu specifica ce fel de acuzaţii… probabil de înşelătorie, Se specifică acolo doar că a avut loc o anchetă în urma căreia firma a fost desfiinţată… Tot căutând informaţii am mai dat de un film de astă dată mult mai mic, dar în care dispozitivul său funcţionează independent după ce este pornit manual. Roata de antrenare este legată la un solenoid care-i asigură oscilaţiile necesare întreţinerii mişcării. Filmul poartă numele „renewable energy power energy energia gratis mecanica 3” şi poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=U8v7ZQiGSgE Acest dispozitiv poate fi folosit fără probleme pentru antrenarea unui generator electric, şi poate fi construit la orice dimensiune. Forţa şi puterea pe care o poate furniza la ax este dependentă de mărimea greutăţilor descentrate de pe cele trei pinioane satelit şi de viteza cu care acestea se rotesc în jurul celui central, precum şi de masa totală a întregului ansamblu cinetic. Roţii de antrenare i se poate asigura mişcarea oscilatorie fie cu ajutorul unui electromagnet fie cu ajutorul uni pendul sau chiar ambele. Şi acum, înainte de a încheia, vin cu întrebarea de baraj: Dacă dispozitivele domnului Felix Würth sunt falsuri, escrocherii, atunci de ce brevetele sunt trecute la secret şi de ce atât de puţine informaţii despre el, şi atât de greu de găsit ? Şi nu poate nimeni să-mi spună că asta ar fi pentru că acestea nu ar exista, de vreme ce am reuşit totuşi să găsesc pagina de gardă a brevetului DE 0010003367A1 precum şi pagina a doua a brevetului DE 19849286A1. Iată în imaginea următoare această pagină doi pe care eu am împărţit-o în două ca să-mi încapă pe lat. Dar subliniez, nu am găsit brevetele ci doar fotografiile acestor două pagini: Şi continui să întreb ca prostul…: Ce rost ar avea să treci la secret ceva nefuncţional ? Chiar se prăpădesc oficialii de grija ca noi să nu muncim în van pentru a realiza ceva ce nu va funcţiona ? Păi în acest caz ar trebui să treacă la secret mai bine de jumătate din dispozitivele prezentate pe tot internetul şi prin toate filmuleţele de pe YouTube, căci mare parte din ele nu funcţionează… De fapt însăşi faptul că sunt trecute la secret dovedeşte că avem de-a face cu nişte dispozitive care extrăgând energie din câmpul gravitaţional, ar putea constitui pentru complexul industrial petrolier şi bancar actual o grea lovitură. Ce-ar fi ca toată lumea să se apuce să-şi construiască asemenea dispozitive şi să renunţe la motoarele cu ardere internă, la microhidrocentrale, la eoliene, la grupuri energetice cu motor cu ardere internă şi în ultimă instanţă la energia furnizată pe cablu prin priza din perete ?!… 155



Aşa că eu chiar recomand tuturor inginerilor şi tehnicienilor care au experienţă în construcţii de maşini şi maşini unelte, să studieze cu atenţie cele trei filme şi să se apuce să duplice acest dispozitiv. De asemenea am rugămintea să facă publice desenele tehnice ale lui căci este cel mai eficient motor centrifugal inerţial din câte am văzut. Prin faptul că poate furniza puteri foarte mari la dimensiuni relativ mici, se pretează pentru acţionarea oricăror tipuri de alternatoare sau motoare electrice ( pe post de alternator ) a căror putere e cuprinsă între 3 şi 10 Kw – adică pentru uzul casnic – gospodăresc. Sugerez celor interesaţi care nu au acces la o uzină de maşini unelte să încerce să caute, pe la depozitele de maşini uzate, cutii de viteze ale unor maşini comune ( exemplu Dacia 1300 pentru pinioanele mici, camioane Roman sau tractoare pentru pinioane de dimensiuni mai mari ). Din trei cutii de viteze se pot scoate trei pinioane identice, cărora să li se poată lărgi gaura suficient pentru a putea fi sudate pe un cupon de ţeavă în care să poată intra doi rulmenţi identici ( sau poate fi folosită o bucşă care să le micşoreze gaura suficient pentru ca pe ea să intre un ax care să aibă rulmenţii la capete, iar pinionul se poate solidariza prin sudare de o şaibă, urmând ca aceasta la rândul ei să fie solidarizată cu axul ). Al patrulea pinion rămâne a avea gaura lui originală. Toate aceste pinioane ulterior vor fi montate pe tije filetate de grosime adecvată, prin fixarea lor între piuliţe şi contrapiuliţe. Restul ansamblului se va realiza din orice materiale uşor de procurat şi suficient de rezistente. Se pot folosi plăci multistrat din placaj, diferite materiale sintetice de duritate mare, etc. Piesele în formă de Y pot fi înlocuite cu discuri pe care se poate monta tot cu ajutorul a trei şuruburi ca şi-n filme, o fulie ( de maşină de spălat de ventilator auto, etc. ). Pentru că am primit la secţiunea de comentarii a primei părţi a articolului Întrebarea : „Prin ce se deosebesc volanţii lui Felix Würth de cei clasici ?” şi de asemenea şi o referire la faptul că deşi roata de bicicletă e tot un volant, cu toate acestea ea nu uşurează mersul pe bicicletă, voi mai adăuga aici următoarea lămurire: Orice volant pentru a-şi putea face funcţia de amplificator de forţă trebuie ca partea sa exterioară, adică aceea unde este concentrată cea mai mare parte a masei sale să se poată roti liber. Roata de bicicletă deşi este antrenată de la centru prin intermediul lanţului, în acelaşi timp este frânată de pe circumferinţă de frecarea cu solul. Ca urmare orice volant trebuie antrenat de la centru şi tot de la centru trebuie culeasă forţa pe care o amplifică. Excepţie fac volanţii lui Chalkalis care sunt antrenaţi de pe exterior prin impulsuri scurte date într-un singur punct al rotaţiei ( circa 5 grade de rotaţie ) restul rotaţiei lor fiind liberă. Mişcarea liberă a circumferinţei asigură volantului rotaţia pulsatorie care va extrage energie din câmpul gravitaţional terestru. Această energie culeasă ca moment de rotaţie exterior va fi regăsită la ax ca forţă amplificată datorită pârghiei determinate între circumferinţa şi centrul de rotaţie al volantului. Subliniez : NU E TEORIA MEA, nu e fizica pe care aş fi învăţat-o cu femeia de 156



serviciu, aşa cum am mai fost catalogat, ci e o teorie ştiinţifică pusă la punct de o echipă de oameni de ştiinţă respectabili din Hong Kong, conduşi de domnul Lawrence Tseung, după mai mult de zece ani de studii şi cercetări. Teoria poată numele de „Lead – Out Energy” şi s-ar traduce şi explica cumva prin „Captarea energiei prin procese pulsatorii”… Această teorie stă la baza funcţionării cvasi-majorităţii tehnologiilor „free energy” căci întregul univers funcţionează prin procese pulsatorii, fie ele electromagnetice ( radiaţie şi câmpuri ) fie cinetice ( mecanice ) care-s rotaţii ce nu sunt niciodată continui ci sunt pulsatorii, fie că vorbim de rotaţia unui atom fie de cea a unei galaxii ). Orice volant indiferent cât va fi el de bine echilibrat, va avea o mică neomogenitate de masă care are ca rezultat rotaţia pulsatorie a lui. Dar această pulsaţie va fi una statică căci geometria unui volant clasic nu se modifică în timpul funcţionării. Volanţii lui Würth se deosebesc de volanţii clasici tocmai prin faptul că fiind construiţi ca având pe un volant principal, mai mulţi volanţi mai mici ce se rotesc independent şi în acelaşi timp cu acesta ( rezonant ), au o geometrie variabilă în timp, iar rotaţia întregului ansamblu este una a căror pulsaţii sunt de multe ori mai puternice şi mai dese decât ale unui volant clasic – ceea ce duce la o colectare superioară de energie din câmpul gravitaţional şi o amplificare de forţă de multe ori mai puternică decât acesta, adică o eficienţă crescută. » Nu cred că e cazul să mai comentez în legătură cu faptul că acestui om i-a fost distrusă afacerea fiind târât prin anchete şi probabil prin tribunale, sub acuzaţii care, după părerea mea probabil că au fost false. De-a lungul istoriei ultimelor două secole au fost atât de mulţi cei care încercând să pună la punct diferite sisteme energetice ce nu aveau legătură cu motoarele cu ardere internă şi cu hidrocarburile, care au fost distruşi şi unii chiar omorâţi, încât eu nu am nici un dubiu că cei care stăpânesc sistemul industrial energetic actual s-au apărat cu sălbăticie aşa cum fac mereu în faţa unor oameni de bună credinţă şi total lipsiţi de apărare… Recomand oricui să folosească acest amplificator de energie cinetică cu pinioane căci este, după părerea mea, cel mai puternic şi mai eficient motor gravitaţional pasiv care poate exista. Combinat cu un pendul sau cu un electromagnet poate fi inimaginabil de rentabil. Mai mult chiar recomand construirea cu pinioane egale, ba chiar folosirea a cinci pinioane egale unul central şi patru sateliţi. Dacă pinionul central este de acelaşi diametru cu cei sateliţi viteza de rotaţie a ansamblului pe care sunt montaţi aceştia creşte considerabil, iar în momentul în care se ajunge la turaţia maximă de lucru, cursa oscilatorie a axului central va fi mult mai mică decât în cazul unui pinion mic. La un pinion mic această cursă poate avea circa 15 – 30 grade pe câtă vreme dacă pinionul central are aceiaşi dimensiune cu cei sateliţi această cursă se va micşora la un 5 – 10 grade. Asta face ca întregul ansamblu să poată fi întreţinut în mişcare de un electromagnet cu cursă destul de mică, spre exemplu de genul celor folosite la închiderea centralizată auto. Succes tuturor celor care 157



se vor apuca de o asemenea construcţie căci este cea mai la îndemână construcţie care poate furniza independenţa energetică. În plus ansamblul acesta poate fi folosit şi în domeniul transporturilor. Astfel fie independente, fie aşezate în stivă, mai multe asemenea seturi de pinioane, acţionate la pedală, pot furniza suficientă putere pentru a putea antrena chiar şi un autoturism. De asemenea se pretează perfect a fi folosit atât în domeniul feroviar cât şi în cel naval. Bărcile mici pot fi puse în mişcare de pedale la care poate pedala un singur om, dar pentru aplicaţii de mare putere se poate folosi la intrare un motor mic alimentat printr-un reostat sau un electromagnet puternic alimentat printr-un generator de impulsuri cu durată variabilă. Un asemenea mecanism poate fi folosit de asemenea, în gospodărie pentru a antrena maşini agricole, maşini unelte, mori, tocătoare de material vegetal şi câte şi mai câte altele. Este un mecanism minune pe care eu îl recomand cu căldură oricui. Pentru cei care tot nu au înţeles despre ce este vorba am să mai adaug o frază sintetică: greutatea ( masa ) ca rezultantă a gravitaţiei înseamnă inerţie. Cu cât greutatea e mai mare cu atât inerţia e mai mare. Inerţia unui obiect în rotaţie înseamnă forţă centrifugă. Cu cât masa acelui obiect e mai mare cu atât forţa centrifugă e mai mare. Inerţia unui obiect în rotaţie pulsatorie ( cu masă dezechilibrată ) înseamnă impulsuri adăugate la momentele de rotaţie. Cu cât masa acelui obiect dezechilibrat e mai mare cu atât momentul de rotaţie e mai mare. Momentul de rotaţie înseamnă lucru mecanic. Rezultă deci că acest mecanism transformă masa ( greutatea) adică gravitaţia în lucru mecanic. Iar pentru cei care au pus întrebarea stupidă : şi cum extrag eu energie din acest dispozitiv ? ( am auzit că ar fi fost şi din aceştia ! ) le amintesc că acest amplificator inerţial centrifugal are o fulie. Nu au decât să pună o fulie şi pe axul unui „generator” electric şi să le unească printr-o curea !... Şi pentru că toate aceste motoare gravitaţionale pasive furnizează doar lucrul mecanic necesar antrenării unui alternator sau unor maşini unelte, acum cred că a venit vreme a să vă explic cum se poate transforma un motor electric obişnuit, asincron în alternator. Cum transformăm un motor asincron în „generator” ? Şi iarăşi pentru că ceea ce vreau să vă spun am mai spus cu altă ocazie, întrun articol destinat a fi pus pe sait, voi introduce iar un citat conţinând acel articol: « Pentru că în articolul intitulat „Eolienele – alternative energetice ?”

158



în partea a doua am spus că orice motor electric este reversibil, am gândit să vă dau ceva amănunte. Cel mai comun motor electric de curent alternativ, este cel asincron cu rotorul în colivie. M-am gândit că poate, unii dintre dumneavoastră, vreţi să aflaţi cum putem transforma un asemenea motor în „generator”. Pentru asta voi introduce aici un citat dintr-un curs universitar : « 4.2.9 Maşina asincronă trifazată în regim de generator Regimul de generator al maşinii asincrone nu a prezentat interes în aplicaţiile clasice, deoarece producerea energiei electrice în sistem trifazat cu generatoare sincrone a fost întotdeauna soluţia cea mai simplă şi eficientă pentru conversia mecano-electrică a formelor tradiţionale de energie. Abia dezvoltarea sistemelor eoliene şi de micro-hidrocentrale, cu saltul exploziv de aplicaţii din prezent a readus în atenţie regimul de generator al maşinii asincrone, a cărei funcţionare la turaţie de antrenare variabilă este adecvată regimurilor ne staţionare ale turbinelor de captare a energiei vântului sau a apei curgătoare. Pentru ca maşina să absoarbă putere electrică, rotorul trebuie antrenat la o turaţie mai mare decât turaţia de sincronism, ceea ce face ca alunecarea să ia valori negative ( Fig. 4.15 a ). Adaptarea turaţiei turbinei la valoarea suprasincronă necesară funcţionării optime a generatorului se realizează cu un sistem de reductoare. Maşina asincronă este reversibilă, adică nu necesită modificări constructive pentru a trece din regimul de motor în cel de generator, dar pentru o funcţionare la parametri optimi ( randament ridicat, putere utilă constantă ), alunecarea trebuie să aibă valoare redusă (cca. -0.04 … -0.03 ) şi turaţia trebuie menţinută la variaţii minime în jurul valorii la care este reglat sistemul mecanic de reductoare. O particularitate în funcţionarea generatorului asincron este necesarul de putere reactivă pentru magnetizarea miezului şi pentru producerea fluxurilor de dispersie, pe care şi-o asigură absorbind-o pe la bornele înfăşurării statorice. Energia reactivă absorbită provine din reţeaua în care generatorul sincron debitează puterea activă ( în cazul conectării la o reţea de putere mare, cum este reţeaua energetică ), sau prin conectarea unei baterii de condensatoare în paralel cu bornele înfăşurării statorice ( în cazul funcţionării pe o reţea de mică putere, o reţea proprie lipsită de surse de energie reactivă ). Pentru generatorul cuplat la reţeaua de foarte mare putere a sistemului energetic este necesar un sistem de monitorizare a turaţiei rotorului; dacă aceasta scade sub valoarea turaţiei de sincronism, maşina 159



trebuie deconectată de la reţea, deoarece intră în regim de motor şi absoarbe putere activă din reţea, învârtind turbina, ceea ce conduce la risipă de energie.» Deci pentru cei mai mulţi este clar. Pentru cei care nu au înţeles mare lucru putem intra în detalii… Astfel maşina asincronă este cel mai comun motor electric care se găseşte pe piaţă şi anume cel care nu are perii şi al cărui rotor este realizat din tole care au de jur împrejur nişte crestături în care sunt turnaţi conductori din cupru, ( mai demult ! ) sau mai nou din aluminiu ( pentru motoarele construite în ultimii cincizeci de ani ). Aceşti conductori sunt scurtcircuitaţi la capete prin două inele ceea ce le conferă aspectul unei colivii. De aceea motorul asincron mai e numit motor cu rotorul colivie. La prima vedere rotorul acestui tip de motor pare că e un bloc cilindric nebobinat. Aceste motoare pot fi motoare trifazate, sau motoare monofazate, adică construite pentru a funcţiona în curent trifazic sau în regim de curent alternativ monofazat. Pentru ca motorul să producă curent electric lucrând în regim de „generator” trebuie să i se monteze în paralel pe fiecare înfăşurare câte un condensator. Valoarea totală a acestor condensatori trebuie să fie între 150 şi 400 uF, la o tensiune de 330 V C.A. – atenţie condensatorii trebuie să fie de lucru nu de pornire. Obţinerea regimului corect de lucru se face prin tatonări până se găseşte valoarea convenabilă. Cealaltă condiţie este ca motorul să fie rotit la o turaţie mai mare cu circa zece la sută decât turaţia lui nominală. Ca un exemplu pentru un motor de 1500 W având turaţia nominală de 3000 RPM, va fi adus la o turaţie de 3100 – 3150 RPM. În aceste condiţii el va furniza la borne o putere cu circa 30 % mai mică decât avea el nevoie pentru a funcţiona ca motor – în cazul nostru cam 1000 – 1200 W. Dacă turaţia motorului scade, el intră în regim de motor, şi dacă este independent, nu va mai furniza energie. Este recomandat a fi folosit oriunde poate fi antrenat la o viteză de rotaţie constantă care să nu scadă spre regimul de lucru ca motor. Cea mai convenabilă asemenea utilizare este ca „generator” pentru microhidrocentrale cu debit constant şi de asemenea ca „generator” pentru grupurile electrogene cu motor cu ardere internă. De altfel unele din acele grupuri care se găsesc în comerţ, mai ales cele ieftine şi de putere mică sunt realizate cu maşini asincrone pe post de „generator”. Mai există soluţia acţionării motorului asincron cu ajutorul unor motoare gravitaţional inerţiale ( amplificatoare de energie cinetică de genul celor construite de Fotios Chalkalis ). Pentru mai multe amănunte vedeţi aici: http://chalkalis.blogspot.ro/ Amplificatorul de energie cinetică poate fi adus la regimul de turaţie de lucru, manual sau electric, de la o sursă externă, după care rotaţia lui poate fi 160



întreţinută cu ajutorul unui motor de mică putere ( acelaşi care l-a pornit ! ) alimentat de la motorul nostru asincron care va fi antenat de la axul amplificatorului de energie cinetică. În acest caz vom obţine un adevărat grup energetic cu energie liberă neconvenţională. Câteva menţiuni teoretice ( eu nu le-am verificat ! ) Aceste menţiuni, nu sunt rodul experienţei mele personale, ci sunt culese de-a lungul timpului din diferite articole referitoare la comportarea maşinii asincrone ca „generator”. 1. Un asemenea „generator” realizat dintr-un motor asincron cu rotor în colivie, nu va putea porni motoare electrice similare lui, care au o putere mai mare de 1/4 din puterea nominală a lui ca motor. Adică dacă avem un motor de 1000 W care furnizează ca „generator” indiferent cât ( să spunem 750 W ) el nu va putea alimenta un alt motor cu rotor în colive mai mare de 250 W. 2. De asemenea uneori, nu poate porni să furnizeze energie dacă este în sarcină. Adică „consumatorii” trebuie conectaţi la bornele lui abia după ce el furnizează deja tensiune nominală. 3. Dacă motorul nu vrea să lucreze ca generator, furnizând energie, atunci e recomandat să fie alimentat în prealabil preţ de jumătate de minut cu tensiune continuă în scopul de a premagnetiza armăturile sale. 4. Capacitatea bateriei de condensatoare poate fi redusă cu două treimi ( recomandat) după ce motorul nostru începe să furnizeze tensiune. Asta se poate realiza prin construcţia bateriei de condensatoare din câte două condensatoare de valori deferite pe fiecare bobină, astfel ca un rând de condensatoare să poată fi deconectat din circuit ulterior, deconectare care se poate face automat cu ajutorul unor comutatoare normal deschis. Pe de altă parte într-un articol am găsit nişte informaţii care nu-s tocmai concordante cu informaţiile pe care le culesesem deja – adică cu ceea ce am spus până acum: 5. Avantajele generatorului asincron autoexcitat: lucrează în regim stabil pentru sarcină activă cât şi pentru sarcină inductivă frecventa poate fi variată prin modificare capacităţii bateriilor de condensatoare tensiunea generatorului variază liniar cu frecvenţa conectarea receptoarelor se poate face înainte sau după conectarea bateriilor de condensatoare. ţinând seama de uşurinţa realizării bateriilor de condensatoare automate se poate spune ca soluţia cu generatoarele asincrone poate fi utilizata cu succes la aplicaţii economice Rămâne ca fiecare să verifice aceste fapt prin experienţa proprie. Deci… Urez succes tuturor celor care-şi vor construi o centrală energetică proprie cu asemenea motoare ! » Acum vom trece la ultimul capitol important al acestei cărţi şi anume la… 161



4. Antigravitaţia Antigravitaţia e un termen pe care nu-l întâlnim în lumea reală dar este foarte prezent în literatura şi în filmele ştiinţifico-fantastice. Şi totuşi el există şi-n lumea reală şi nu de azi de ieri, ci de când există omul, doar că cei mai mulţi dintre noi habar nu avem de asta. În accepţiunea curentă termenul se referă al totalitatea tehnologiilor care se opun activ câmpului gravitaţional terestru ( sau al oricărei altei planete ! ). Dar termenul este unul impropriu, deoarece e vorba de dispozitive care fie anulează parţial sau total gravitaţia fie produc gravitaţie proprie, fie negativă fie pozitivă. Un asemenea dispozitiv se va comporta în raport cu gravitaţia terestră la fel cum se comportă doi magneţi între ei, fie atractiv fie repulsiv. Trebuie să ştiţi că, cel puţin dacă literatura SF ne spune că aceste tehnologii sunt folosite de ipotetici extratereştri sau de la fel de ipotetici pământeni din viitorul îndepărtat, realitatea e că sunt şi au fost folosite dintotdeauna de civilizaţiile extraterestre cât se poate de reale, dar au fost utilizate în trecutul foarte îndepărtat de aceleaşi civilizaţii aici pe pământ şi cel puţin din 1940 sunt utilizate şi de noi, adică de anumite cercuri secrete de tehnicieni şi militari de pe pământ. Toţi am auzit fie şi tangenţial de termenul O.Z.N. ( obiecte zburătoare neidentificate ). Cu toate că oficialităţile fie ele politice fie de presă muncesc din greu să ne convingă că acestea ar fi nişte năzăriri ale unor minţi înfierbântate, adevărul prozaic este că ele există şi sunt nimic altceva decât aparate de zbor ale unor civilizaţii aflate mult peste nivelul tehnologic cunoscut de masele largi ale omenirii. Sunt documentate de zecile de legende ale tuturor civilizaţiilor străvechi de pe pământ precum şi mai important de scrieri străvechi cum ar fi vedele sau tăbliţele sumeriene. De asemenea mai sunt documentate grafic încă de pe când se crede că omul ar fi trăit în peşteri, căci numeroase sunt picturile rupestre vechi de zeci de mii de ani în care sunt reprezentate asemenea aparate de zbor iar reprezentările lor continuă în întreaga istorie a picturii, fie ea murală sau artistică, până în prezent.

Şi atunci se naşte fireasca întrebare: de ce ne mint oficialii şi de ce refuză să le recunoască ? Simplu… pentru că asemenea tehnologie asigură oricui un ascendent asupra celor din jur. Doar proştii pot crede că tehnologia e limitată la declaraţiile 162



mincinoase ale oamenilor de ştiinţă înregimentaţi propagandei, cum ar fi spre exemplu fizicianul Michio Kaku care se omoară să ne convingă prin cărţile sale că tehnologiile acestea sunt departe de a fi posibile altundeva decât în filmele SF. Din păcate realitatea-l contrazice dur şi-l face prin asta să se facă de râsul lumii declarând ceva în ciuda evidenţelor. Am să vă spun că eu, ştiu şi am ferma convingere nu doar că aceste obiecte sunt vehicule gravitaţionale, dar de asemenea, încă din tinereţe ştiu să cel puţin o parte din ele sunt nu ale unor civilizaţii extraterestre ci sunt făcute aici, printre noi, pe pământ. Dar mai întâi să vă explic motivul care m-a dus la concluzia că aceste aparate, fie ele ale unei civilizaţii extraterestre sau „ale noastre” sunt vehicule care se deplasează nu prin aplicaţii ale legilor aerodinamicii ci prin intermediul unui câmp gravitaţional propriu. Tuturor ni s-a predat la fizica de liceu despre inerţie şi despre forţa centrifugă, şi unii dintre noi chiar am învăţat despre ele, suficient de temeinic pentru ca după zeci de ani de atunci să mai avem încă idee ce sunt aceste noţiuni… Cei mai mulţi însă… nu. Şi tocmai pe asta se bazează propaganda mincinoasă a autorităţilor, pe faptul că nici măcar puţinele cunoştinţe cu adevărat utile din şcoală nu le învăţăm temeinic… Cei care au învăţat temeinic ştiu că dacă la un accident auto în care are loc o ciocnire frontală dintre două autovehicule, şoferul e azvârlit afară din habitaclu, e urmare a inerţiei. În cazuri mai grave când viteza autovehiculelor care se ciocnesc e mai mare, se întâmplă că motorul maşinii e azvârlit la zeci de metri de caroseria contorsionată… Atât şoferul ( dacă e un pic mai corpolent ! ) cât şi motorul maşinii au mase relativ apropiate – undeva între 70 şi 150 kg. Acest efect al inerţiei este principala cauză pentru care nici un vehicul nu poate opri brusc. Dar tot acesta-i motivul pentru care nici un vehicul nu poate efectua curbe strânse în unghi ascuţit, şi chiar pentru viteze un pic mai ridicate nici măcar la unghi drept. Căci în momentul în care un vehicul se înscrie în curbă, inerţia masei lui şi a ocupanţilor se transformă în forţă centrifugă, care are tendinţa de a arunca vehiculul de pe traiectorie iar pe ocupanţi afară din vehicul în exteriorul curbei. Cei care cunosc bine aceste lucruri fiind permanent conştienţi de ele nu sunt foarte mulţi. Unii dintre ei au trecut de pragul psihologic al acceptării adevărului că O.Z.N.-urile există, fie pe baza dovezilor scrise sau pictate, fie pe baza convingerii că prea mulţi sunt martorii care spun acelaşi lucru, fie chiar mai rar, pe baza experienţei personale în urma căruia au avut ocazia să vadă cu ochii lor un asemenea vehicul zburător. Problema lor devine foarte concretă după ce acceptă acest adevăr căci odată cu el vor accepta şi mărturiile martorilor care afirmă – şi nu sunt puţini ! – că asemenea vehicule pot să se deplaseze cu viteze de zeci de mii de kilometri pe oră şi chiar pot să efectueze viraje strânse, uneori chiar foarte strânse – aşa numitele curbe „în ac de păr” – sau întoarceri în sens opus – la aceste viteze. 163



De altfel este notorie pentru cunoscători filmarea făcută de o echipă de filmare dintr-un elicopter, în preajma clădirilor World Trade Center, cu puţin înainte de dărâmarea lor. Atunci echipa de televiziune aflată în elicopter la circa o jumătate de kilometru de clădiri, a surprins un O.Z.N. care iniţial s-a îndepărtat de ei, la o distanţă de circa doi – trei kilometri. După ce a staţionat trei secunde la acea distanţă, s-a năpustit fulgerător spre ei, pentru a întoarce la 180 de grade la doar câţiva metri de elicopter . Priviţi:

Analiza pe care am făcut-o pe film arată că întreaga manevră de apropiere, întoarcere şi ulterior de îndepărtare pentru drumul definitiv de plecare a avut loc într-o singură secundă ( în timpul secundei 22 ). Un calcul simplu ne va spune că acel obiect zburător a efectuat o întoarcere de 180 de grade, deplasându-se cu viteza de circa 5 km pe secundă. Dar aşa ceva e imposibil ar spune orice ştiinţific, căci ar însemna că viteza de deplasare era de 5 x 3600 = 18000 kilometri pe oră. Hai să spunem că am greşit eu în aprecieri şi poate că discul nu a venit de la trei kilometri ci doar de la doi şi tot ar fi o viteză de 14400 kilometri pe oră… De fapt… şi de la un kilometru dacă ar fi venit, tot ar fi o viteză imposibilă căci doi kilometri pe secundă înseamnă 7200 kilometri pe oră… Dar nu viteza e de neconceput ci întoarcerea „în ac de păr” ( 180° ) la acea viteză !... Ce vedeţi în urma obiectului în ultima fotogramă nu e, aşa cum unii ar putea crede, un jet reactiv, ci este dâra de aer vaporizat datorită turbulenţelor create de stratul de aer ionizat din imediat apropiere a învelişului navei, aer care în contact cu atmosfera din jur deşi nu creează bang sonic face totuşi să apară condensarea datorită încălzirii bruşte… Pentru cei mai puţin culţi sau care sunt prea creduli în faţa propagandei oficiale, această comportare e un argument împotriva existenţei unor asemenea vehicule. Nici un fel de vehicul nu poate zbura cu aceste viteze… pentru ceilalţi tocmai acesta-i motivul pentru care a apărut convingerea că aceste vehicule nu aparţin tehnologiilor terestre cunoscute. De ce ? Păi… dacă la viteza de 150 kilometri pe oră un impact brusc ( oprire ) face ca motorul să zboare la zeci de metri, ce înseamnă o curbă strânsă la peste zece mii de kilometri pe oră ?... Categoric nici o structură indiferent de ce tip ar fi ea nu poate rezista la aşa ceva… Mii de G înseamnă practic că acel vehicul împreună cu tot ce se află în el s-ar dezintegra instantaneu…

164



Şi atunci nu rămâne decât explicaţia puţin probabilă pentru mulţi dar singura reală că acel vehicule se deplasează folosind un câmp gravitaţional propriu. Doar un vehicul care posedă un câmp gravitaţional poate efectua asemenea manevre şi va rămâne imun la efectele gravitaţiei terestre asupra lui în urma acestor manevre… Deci concluzia mea care s-a desprins logic încă de când eram puştan de zece – doisprezece ani, după ce citisem primele cărţi despre O.Z.N.-uri şi mai târziu, una din ele scrisă de un pilot de vânătoare foarte respectat pe vremea aceea în ţara noastră, a fost că aceste vehicule sunt nepământene şi folosesc pentru deplasare câmpuri gravitaţionale proprii. Acestea opunându-se celui terestru ar face să fie pur şi simplu respinse de gravitaţia terestră căpătând acceleraţiile incredibile pe care le dovedeau martorilor oculari… Cea de-a doua convingere a mea că cel puţin o parte din aceste vehicule zburătoare ar putea fi pământene a venit pe când aveam vârsta de 23 de ani, şi practicam meseria e pădurar. Pot spune deci că atunci când nici pe plan mondial nu se ştia că germanii au construit farfurii zburătoare, eu am avut fantastica şansă să aflu acest lucru… Eram pădurar la Ocolul Silvic Târgovişte, prin 1987 şi am aflat aceasta de la un bătrân, un român adevărat, care plecase în armată în 1938 şi s-a întors acasă în 1952 venind din Siberia… după doi ani de armată, şase ani de război şi cinci de prizonierat. Îmi povestea cu umor cum a bătut două continente dus – întors cu piciorul, omorând din când în când câte un om şi cum, „când plecase de acasă nevasta era gravidă… iar când s-a întors, a descoperit că aceasta născuse cinci copii adolescenţi.” Aflase despre discurile Vril şi Haunebu, după ce împreună cu un camarad de front, un ofiţer SS asistase la trecerea unui asemenea disc pe deasupra lor… atunci îi povestise ofiţerul de perioada cât lucrase la paza uzinelor Skoda… Acest episod l-am mai povestit în cărţile mele, deci unii dintre dumneavoastră care mi-aţi citit şi celelalte cărţi poate că-l ştiţi deja. Fotografia de alături e una din timpul celui de-al doilea război mondial şi prezintă un haunebu 3 … Din păcate nu am reuşit să aflu şi unde e făcută fotografia. Ei bine, toate aceste vehicule se deplasează cu ajutorul motoarelor gravitaţionale active. Acestea sunt de două feluri. Şi le vom descrie pe scurt începând cu ceea ce eu aş numi… 165



Ecrane gravitaţionale Le-am numit astfel deoarece am convingerea că acest tip de dispozitive se comportă faţă de gravitaţia terestră la fel cum se comportă un magnet aşezat repulsiv faţă de alt magnet şi numai şi numai astfel. Practic ele deşi nu posedă câmp gravitaţional propriu, pot anula efectul gravitaţiei asupra lor, până la modul la care ajung să aibă masă negativă. Sunt de trei feluri… condensatori asimetrici, cristale de cuarţ, şi structuri naturale de tip cavitar. Condensatori asimetrici

Studiul acestui tip special de condensatori face obiectul unei laturi anume a ştiinţei tehnice şi anume electrogravitica, adică ştiinţa de a învinge gravitaţia cu ajutorul câmpurilor electrice. S-au publicat şi continuă să se publice cărţi, cel mai cunoscut cercetător în acest domeniu fiind fizicianul american Thomas Valone. Într-una din cărţile mele anterioare apuneam despre aceşti condensatori următoarele: « În 1923 profesorul Dr. Paul Alfred Biefield, la Institutul de Studii Avansate din California a descoperit că un condensator încărcat la o tensiune continuă foarte ridicată, ( de la câţiva kV la câţiva MV ) care este suspendat are tendinţa de a se deplasa spre polaritatea pozitivă. Doi ani mai târziu, studentul lui, T. Townsend Brown ( în imagine ) a primit permisiunea de a se ocupa de fenomenul descoperit, astfel că până la moartea profesorului său, zece ani mai târziu, Brown ajunsese să cunoască şi să înţeleagă pe deplin fenomenul. Dacă un condensator elementar, format din două plăci de dimensiuni inegale este încărcat cu tensiune continuă de mai multe zeci de mii de volţi, aerul din imediata apropiere a armăturii pozitive pierde electronii atraşi de armătură, iar ionii rămaşi având aceiaşi polaritate ca armătura sunt respinşi puternic formându-se astfel în imediata apropiere a suprafeţei armăturii un spaţiu vid care atrage armătura respectivă. În acelaşi timp la armătura opusă fenomenul se petrece în sens invers în aşa fel încât se creează o presiune care împinge armătura. Din combinaţia acestor două variaţii bruşte de presiune, condensatorul ca întreg se va deplasa spre polaritatea pozitivă. În acelaşi timp datorită vidului apărut în faţa sa şi a faptului că mediul este puternic ionizat, condensatorul respectiv poate atinge viteze superioare vitezei sunetului fără ca bangul sonic să se manifeste. Fenomenul respectiv a primit numele celor doi şi studiile avansate efectuate de Brown au dezvăluit că există o legătură strânsă între sarcina electrică a unei particule şi masa sa gravitaţională.

166



În perioada 1953 – 1974 acesta a efectuat mai multe studii secrete care au dezvăluit faptul că acest fenomen poate fi folosit cu succes la propulsia de mare viteză şi chiar mai mult fenomenul este însoţit de apariţia unor câmpuri gravitaţionale locale. Cu alte cuvinte practic un asemenea condensator având dimensiuni potrivite, electrodul pozitiv mai mic dielectricul potrivit şi tensiunea aplicată de valoare adecvată devine un motor gravitaţional, care va funcţiona în orice mediu chiar şi în cel intergalactic dezvoltând viteze teoretic nelimitate. De altfel tot felul de studii militare desfăşurate în aceiaşi perioadă au arătat că rachetele sau avioanele cărora li se aplică o diferenţă de potenţial mare între bordul de atac şi cel de fugă vor avea un câştig de viteză care poate merge de până la de 5 – 6 ori. Şi fireşte că fenomenul a fost imediat însuşit şi folosit de armatele lumii în paralel cu omiterea sa din orice programă de învăţământ de pe glob. Cunoscutul bombardier invizibil ( pe radar ) B – 2 este primul care a beneficiat din plin de această tehnologie, tehnologie clasificată ca fiind unul din cele mai mari secrete militare de pe glob…» Aşa cum am mai spus în cărţile mele, eu nu consider condensatorul ca fiind un acumulator de sarcini ( adică de electroni ). Ca atare explicaţia oficială a fenomenului conform căreia totul ar fi datorită electronilor şi ionilor, pentru mine nu stă în picioare. Am argumentat de ce consider că electronul ca constituent al unui model teoretic cu care nu pot fi de acord nu are cum să fie răspunzător de asemenea comportări. Dar aceste explicaţii sunt cele oficiale cu privire la aceste fenomene. Realitatea este că condensatorul trebuie privit aşa cum cred că este în realitate anume ca un amplificator în cascadă a radiaţiei emise de armăturile sale, sau cu alte cuvinte ar trebui să-l privim ca o combinaţie între plăcile lui Casimir şi un laser. În aceste condiţii dacă armăturile sunt egale radiaţia atomilor lor va fi reflectată la infinit între cele două armături la fel ca într-un laser, reflexie care duce la menţinerea manifestării tensiunii electrice în cele două armături. În cazul în care cele două armături sunt inegale, atunci apare o diferenţă de presiune din partea radiaţiei universale. În armătura pozitivă radiaţia este anulată astfel că împingerea din sens opus este fantastic de puternică la fel cum am explicat că se întâmplă şi între magneţi. Townsend Brown a obţinut mai multe brevete pentru acest tip de condensatori. Eu am cunoştinţă de trei din ele: US 2949550 din 16 august 1960, US3187206 din 1 iunie 1965 şi US 3518462 din 30 iunie 1970. De asemenea un număr de brevete pentru astfel de aparate au fost acordate lui Agnow H. Bahnson US 2958790 din 1 noiembrie 1960, US. 3223038 din 14 decembrie 1965, US 3227901 din 4 iunie 1966, US 3263102 din 26 iulie 1966, precum şi lui G. E Hagen US 3120363 din 4 februarie. 1964, lui A.P.de Seversky US 3130945 din 28 aprilie 1964, lui Jonathan W. Campbel US 167



6317310B din 13 noiembrie 2001 şi US 6411493 din 25 iunie 2002, lui Mark R. Tomion US 6404089 din 11 iunie 2002, precum şi altora despre care eu nu am cunoştinţă. Toate aceste aparate sunt de fapt realizate din folii subţiri de aluminiu aşezate pe materiale izolatoare reprezentând una din armături, iar cealaltă e realizată din fire subţiri de cupru aşezate fireşte tot pe izolatori de bună calitate. Ce vedeţi în imagine sunt asemenea structuri realizate în diferite laboratoare de cercetări, structuri care sunt cunoscute cu numele de liftere.

Se aplică, pe cei doi electrozi, o diferenţă de potenţial cuprinsă între câteva mii de volţi şi câteva sute de mii de volţi, de preferinţă curent pulsatoriu. Marele dezavantaj al acestor aparate este că ele nu pot ridica greutăţi cu mult mai mari decât propria lor greutate, iar odată cu creşterea dimensiunii aparatului trebuie să crească şi tensiunea aplicată. Dar s-a descoperit, aşa cum spuneam mai sus, faptul că dacă se combină tehnologia clasică aerodinamică cu această tehnologie, se pot obţine viteze de până la zece ori mai mari la acelaşi consum de combustibil, fapt ce a avut ca rezultat acapararea imediată a acestei tehnologii de către aviaţia militară. Cuarţul

În numărul din septembrie 1927 al revistei „Ştiinţă şi invenţie” apărea un articol intitulat: „Cristalele de cuarţ, încărcate cu curenţi de înaltă frecvenţă, îşi pierd greutatea”. Colecţia revistei poate fi găsită pe internet şi poate fi găsit textul în original. De asemenea textul poate fi găsit şi în cartea domnului David Hatcher Childress, „The Free Energy Device Handbook”. Spune în articolul acesta faptul că în urmă cu o scurtă perioadă, ( deci probabil prin vara lui 1927 ) într-un laborator din Polonia, doi cercetători, Dr. Kowsky şi inginerul Frost, pe când făceau cercetări privind comportarea rezonatorilor de cuarţ la diferitele frecvenţe radio, au constatat că unul din cristalele folosite şi-a schimbat brusc aspectul. S-a constat astfel că la temperatură relativ scăzută şi constantă ( 10°C ), cristalul supus unor anumite frecvenţe începe să devină opac, pornind dinspre centru spre periferie. După mai multe zile de cercetări intense cei doi au constat că fenomenul este datorat piezoelectricităţii cristalului de cuarţ.

168



Pentru cei care nu ştiu, piezoelectricitatea constă în capacitatea cristalelor de a genera curent electric pe o axă dacă pe axa perpendiculară sunt supuse vibraţiilor mecanice ( acustice ). Fenomenul care i-a surprins, a fost acela că dacă asupra cristalului se aplică frecvenţe de ordinul kiloherţilor se constată modificarea formei acestuia. Cu alte cuvinte pe măsură ce frecvenţele respective-şi prelungesc acţiunea asupra cristalului vibraţia acestuia duce la o modificare a structurii sale de natură ireversibilă. Practic cristalul începe să crească prin creşterea distanţei dintre atomii săi. Şi creşterea are loc, fireşte fără ca numărul atomilor să se modifice în vreun fel, astfel că în momentul în care cristalul ajunge să aibă dimensiuni peste dublu, greutatea sa dispare, pentru ca la dimensiuni mai mari masa lui să capete valori negative. Astfel cei doi cercetători au reuşit să crească în acest fel un cristal de la dimensiunea de 5x2x1,5 mm până ce s-a obţinut un paralelipiped alb opac, cu laturile de circa 10 cm care era capabil să ridice o greutate de 25 Kg…. Comentariul meu e simplu… De ce oare nu învăţăm nimic în şcoală despre asta ? Veţi întreba probabil : la ce materie ? La fizică sau la geologie ? La geologie nu, pentru că în marea majoritate a şcolilor de pe glob nu se studiază geologie, ca de altfel nici astronomie, iar la fizică de ce am studia ? Păi pentru că e vorba de un cristal cu proprietăţi piezoelectrice, şi ar putea să fie studiat fie la partea de electricitate, fie la partea de mecanică ( efectul mecanic al undelor asupra cristalului, etc. ). Sau poate cel mai indicat ar fi să se studieze la acel capitol al fizicii care ne spune ce este gravitaţia şi cum poate fi obţinută şi controlată. A !! Nu există! Păi oare de ce nu există ?!... Nu ar fi trebuit să existe !?... De fapt nu se studiază nimic pentru că cuarţul – bioxid de siliciu, sau nisip – ( un procent de peste jumătate din nisipurile lumii sunt formate din grăunţi ai acestui mineral ) este cel mai comun mineral de pe pământ şi dacă de la un cristal de dimensiunea unui bob de nisip se poate realiza un cristal care poate susţine 25 de Kg, imaginaţi-vă cât de uşor s-ar putea realiza unul care să susţină greutatea unei întregi maşini !? Ar fi suficient un cristal cu dimensiunea de doar 50x20x15 mm adică exact cât are în mod curent un cristal natural de cuarţ… 169



Aplicaţiile practice ale fenomenului probabil că le bănuiţi… s-ar putea realiza spre exemplu trenuri sau alte mijloace de transport pe pernă gravitaţională, fără a fi necesar nici un fel de consum de energie pentru sustentaţie… Mai multe nu mai spun !... Să trecem la subcapitolul următor: Structurile cavitare naturale

« În vara anului 1988, un entomolog din oraşul Novosibirsk, Viktor Stepanovich Grebennikov, examina cu un microscop o micro-structură de pe partea inferioară a unei elitre a unei insecte din familia albinelor, devenind atras de “o structură ritmică stranie, extrem de ordonată, sub formă de fagure, cu o compoziţie solidă multidimensională, care arăta ca şi cum ar fi fost presată de un mecanism automat complicat”. Studiul acestei minunate micro-structuri, i-a permis lui Grebennikov să construiască un nou tip de aparat de zbor denumit “Gravitoplan” » Citatul acesta provine dintr-un fişier pdf, ce poate fi găsit destul de uşor pe internet, fişier numit „Platforma-anti-gravitationala” fişier care e traducerea textului unui articol apărut în original în limba engleză în revista New Energy Technologies numărul 3 (22) din 2005. Înainte de a continua, am să vă pun o întrebare: aţi observat că majoritatea insectelor ( cu excepţia fluturilor ) par a avea aripi mult prea mici comparativ cu masivitatea corpului lor ?

În mod normal, conform tuturor legilor aerodinamicii aceste insecte nu ar trebui să se poată deprinde de sol cu nişte aripi atât de mici. Şi totuşi o fac şi unele dintre ele zboară chiar extraordinar de repede şi fac manevre foarte sofisticate. De acest lucru a fost intrigat şi entomologul, pictorul şi scriitorul rus din Novosibirsk, Viktor Stepanovici Grebenikov ( 1927 – 2001 ), şi poate de aceea, pasiunea sa de o viaţă, în a studia viaţa insectelor. Descoperirea despre care face referire citatul de mai sus a fost făcută întâmplător. Cu câţiva ani înainte descoperise că pe malul unui râu din apropiere, unde obişnuia să meargă să se relaxeze, dacă se întindea să doarmă în anumite locuri se simţea rău. După mai multe cercetări aflase că în mal, sub locurile unde se simţise rău se aflau cuiburi de albine de pământ. Astfel ajunsese

170



la concluzia că starea proastă îi era indusă de aceste cuiburi. Dar încă nu aflase de ce. În laborator avea să descopere că atunci când trece cu mâna peste fragmentele din acele cuiburi, simte o senzaţie clară de căldură. Tubuleţele aşezate unul lângă altul la fel ca în orice fagure, sunt cauza emisiei de radiaţie termică. Acela a fost începutul descoperirii pe care avea s-o facă şi care a dus ulterior la teoria efectului structurilor cavitare. Când studia aripile insectelor la microscop la un moment dat a uitat că pusese deja o aripioară pe masa microscopului şi punând alta deasupra a rămas stupefiat văzând că aceasta nu vrea să se aşeze deasupra ci este azvârlită puternic în lateral. Studiind structura acestor aripioare descoperi că este de asemenea una cavitară cu forme complexe. După ce a înţeles deplin în ce constă fenomenul a ajuns la concluzia că de fapt insectele înving gravitaţia cu ajutorul acestor structuri particulare ale chitinei aripilor lor. Ca urmare după câţiva ani, bazându-se pe efectul de structură cavitară pe care l-a descoperit, şi-a construit o platformă gravitaţională pe care a numit-o gravitoplan şi pe care a folosit-o ca mijloc de transport personal mai bine de zece ani ( unele surse pretind că doar vreo trei, dar ce contează ?! ). După moartea sa s-a răspândit zvonul că ar fi murit de cancer provocat de radiaţiile gravitoplanului, iar acesta, care rămăsese la muzeul entomologic din localitate în secţia înfiinţată de el şi la care lucrase ani de zile, a dispărut. Gravitoplanul care există acum acolo, este o copie realizată din ipsos nu e originalul. Pentru că au existat două sau poate mai multe platforme sau măcar piese de schimb pentru ele, muzeul are un anumit număr de piese originale. Dar pentru că nu mai există platforma originală şi nici vreun plan tehnic al ei, construcţia şi funcţionarea ei este un mare mister, pe care Grebenikov l-a lăsat în urma sa. Se vehiculează pe internet tot felul de zvonuri privind structura şi funcţionarea platformei. Se spune că ar fi de fapt o structură electrogravitică de genul celor prezentate de brevetele lui A.P. de Seversky sau a lui Agnow H. Bahnson. Alţii spun că de fapt aceasta nu ar fi avut nimic de-a face cu vreo tehnologie, fiind formată din mii de elitre pe care Grebenikov le-ar fi aşezat în structuri complexe care i-ar fi permis să învingă gravitaţia. Realitatea este că ambele păreri sunt adevărate… dar numai parţial. Dar pentru a înţelege cum funcţiona această platformă trebuie să ne gândim un pic atât la viaţa celui mai bogat gen de fiinţe de pe planetă cât şi la… efectul Casimir… Mai întâi am să reamintesc celor care au studiat vreodată insectele – s-ar putea să fie extrem de puţini – faptul că insectele sunt animale cu sânge rece. Ca urmare, vitalitatea lor creşte odată cu temperatura şi de obicei primăvara şi

171



toamna când nopţile sunt mai reci aceste animale intră pe perioada nopţii într-o stare oarecum asemănătoare celei de hibernare prezentă la unele mamifere. Spre deosebire de reptile care au nevoie neapărat de o sursă externă de căldură pentru a duce o viaţă normală, insectele, între anumite limite ale temperaturii mediului ambiant sunt capabile să-şi producă activ temperatura necesară unei vieţi normale. Obţin această încălzire, prin tremurul muscular sau prin tremurul aripilor. Tremurând de frig, se încălzesc… De asemenea au mai adoptat o strategie în acest scop, o mare parte din ele, mai ales clasa furnicilor, a albinelor şi a termitelor, au adopta o viaţă socială. Gloata ţine de cald, nu ?! Dar nu ştiu dacă aţi observat, dimineaţa, e uşor de observat fenomenul mai ales la fluturi, aceştia îţi expun aripile rând pe rând către primele raze ale soarelui. În felul acesta-şi usucă aripile umede de rouă, şi o fac cu minuţiozitate, întorcându-se de pe o parte pe cealaltă până ce aripile sunt perfect uscate. În acelaşi timp aripile lor, care sunt bogat vascularizate, la fel ca nişte panouri termosolare captează căldura solară transferând-o întregului organism. În felul acesta după ce se însoreşte câteva minute, fluturele nostru, îşi deschide şi închide de câteva ori aripile ca şi când ar vrea să le verifice buna funcţionare şi abia apoi îşi ia zborul. Dar o comportare asemănătoare au toate insectele zburătore solitare. De-a lungul anilor în care am fost interesat de viaţa insectelor, ca admirator al lor, nu ca entomolog, am surprins adesea acest comportament şi la muşte, ţânţari, diferite albine viespi sau furnici solitare cum de asemenea l-am observat şi la gândaci. Fireşte că gândacii, cu trupul lor masiv acoperit în întregime de platoşele elitrelor nu deschid aripile expunându-le la soare, dar elitrele lor totuşi se comportă ca nişte panouri solare absorbind căldura căci sunt, de cele mai multe ori, de culoare închisă ( maro, negre, albastre sau verzi, etc. ). Cum imediat dedesubt sunt împăturite în contact direct cu elitrele aripile, acestea preiau căldura şi o răspândesc în întreg organismul. Dar uscarea la soare mai are un rol foarte important pe care prea puţini îl cunosc : acela de a usca perfect miile de perişori cu care de obicei sunt acoperite corpurile acestor insecte. Chiar şi elitrele chitinoase, care arată la microscop ca în imaginea alăturată, prezintă mici perişori sau bastonaşe. Perişorii de pe întregul corp al insectei, de pe antene, de pe ochi ( nu aţi remarcat că insectele între fiecare celulă a ochiului compus au câte un perişor minuscul ?! ), de pe aripi şi elitre au un rol extrem de important – sunt rezonatori electrici ( la fel ca diapazonul pentru unde sonore ). Înainte de a-şi lua zborul la prima decolare de dimineaţă toate aceste insecte fac acelaşi lucru pe care-l face şi fluturele, flutură câteva secunde din aripi fără a 172



se înălţa. Aceste mişcări dese de aripi, în frecarea cu aerul, fac ca aripile, şi de la ele întreg corpul insectei, să se încarce electrostatic. Amintiţi-vă ce spuneam în paginile precedente: Marele dezavantaj al acestor aparate este că ele nu pot ridica greutăţi cu mult mai mari decât propria lor greutate, iar odată cu creşterea dimensiunii aparatului trebuie să crească şi tensiunea aplicată. Dar s-a descoperit, aşa cum spuneam mai sus, faptul că dacă se combină tehnologia clasică aerodinamică cu această tehnologie, se pot obţine viteze de până la zece ori mai mari la acelaşi consum de combustibil, fapt ce a avut ca rezultat acapararea imediată a acestei tehnologii de către aviaţia militară. Da. Insectele fac acelaşi lucru pe care l-au făcut şi experţii militari, combină electricitatea cu aerodinamica. Astfel ele măresc randamentul zborului lor suficient de mult pentru a putea să învingă greutatea unor corpuri masive cu ajutorul unor aripi prea mici. Dacă experţii militari şi ştiinţificii tehnicii moderne pentru a reuşi să ridice aparatele lor electrogravitice au nevoie de tensiuni de zeci sau chiar sute de kilovolţi, insectelor care de obicei nu depăşesc zece grame, le este suficientă electricitatea statică căpătată prin frecarea aripilor cu aerul mai ales că de obicei această electricitate este una de înaltă tensiune... Toţi perişorii şi bastonaşele chitinoase de pe corpul lor sunt ascuţite şi se comportă ca nişte paratrăsnete acumulând această electricitate statică, în chitina de pe corp. Practic ele rezonează cu electricitatea statică transmiţând prin rezonanţă întregului corp această electricitate. Asta-i ajută să învingă gravitaţia. Dar pentru a înţelege cum se petrece asta, trebuie să ne întoarcem la experienţa domnului Hendrik Casimir şi să încercăm să înţelegem din perspectiva acestei experienţe cum funcţionează efectul radiant al structurilor cavitare. Imaginaţi-vă că aveţi un paralelipiped hexagonal foarte asemănător unei celule de fagure de viespe sau de albină, dar realizat din plăci ca cele ale lui Casimir. Practic fiecare doi pereţi opuşi ai acestui paralelipiped ar forma câte un condensator. Am spus că între plăcile lui Casimir radiaţia de lungime de undă mai mare decât distanţa dintre plăci nu se poate manifesta. Ca urmare în spaţiul din celula de fagure, între cei trei condensatori care formează pereţii opuşi ai acesteia se vor manifesta doar frecvenţele a căror lungime de undă e egală sau mai mică decât distanţa dintre pereţi. Aceste radiaţii vor oscila reflectate rând pe rând dintr-un perete în celălalt, dintr-o armătură în cealaltă a condensatorului, reflexii multiple la fel ca-ntr-un laser. Rezultatul este că în urma acestor reflexii multiple, de mii de ori, radiaţiile respective când se vor întâlni şi se vor suprapune vor deveni coerente şi de amplitudine din ce în ce mai crescută. Astfel că la un moment dat, crescându-le mult amplitudinea se vor lovi şi de fundul celulei de fagure dar reflectate de acesta vor scăpa în exterior, la fel ca nişte raze laser, căci celula de fagure nu are capac.

173



Acesta-i fenomenul care se petrece într-o structură cavitară. Practic orice sticlă, orice tub, orice structură închisă de forma unui tub care are fund, va fi un amplificator de radiaţie a cărei lungime de undă se poate manifesta în spaţiul închis. Ecoul dintr-o sală de sport, dintr-o catedrală sau dintr-o peşteră, este tot o amplificare rezonant armonică a radiaţiilor care se pot manifesta în acea incintă, aceasta reprezentând de fapt un rezonator pentru acele frecvenţe. Ca urmare, structurile cavitare, fagurii de insecte subterane, îi creau domnului Viktor Grebenikov stări de indispoziţie când se culca deasupra lor pentru că din acestea radiau unde amplificate ale unor frecvenţe foarte înalte, adică cu lungimi de undă foarte mici de ordinul zecimilor de milimetri, sau cel mult a milimetrilor, comparabile cu dimensiunea dintre pereţii fagurilor. Aceste frecvenţe se întâmplă să fie microunde, radiaţii x, gama, etc., care sunt nocive pentru organismul nostru. Dar… Dacă fagurii noştri ar fi realizaţi din condensatori aşa cum am spus mai devreme ci nu din ceară sau din hârtie… am ajunge la nişte structuri oarecum asemănătoare celor ale lifterelor din folii de aluminiu, dar de dimensiuni mult mai mici. Asta cred eu că a făcut domnul Grbenikov. Practic nu a folosit elitre de gândăcei, ci a realizat nişte condensatori tubulari, de dimensiuni mici, cu care a împânzit suprafaţa de sub placa sa de lemn. Dacă fiecare din aceşti condensatori mici a fost format din două armături egale dar care puse faţă în faţă formau o structură cavitară, atunci tensiunea electrică care era aplicată acestor armături, făcea ca radiaţia de lungime foarte mică să fie amplificată coerent până ce scăpa spre partea deschisă, în jos, anulând efectul gravitaţiei.

Şi pentru că la condensatorii asimetrici e nevoie de tensiuni foarte mari datorită dimensiunilor lor mari, aceşti condensatori mici ( probabil că aveau dimensiunea de ordinul a cel mult un centimetru mărime ) aveau nevoie pentru a funcţiona, de tensiune mult mai mică, la fel cum şi la insecte e suficientă electricitatea statică din frecarea cu aerul Această tensiune se putea obţine cu ajutorul unui generator electrostatic normal de tip Van de Graff ori de tip

174



Wimshurst. Vedeţi în partea dreaptă, cum cred eu că a realizat domnul Viktor Grebenikov aceşti condensatori. Practic din foiţe metalice gofrate, aşezate faţă în faţă, astfel că pereţii alăturaţi cu aceiaşi polaritate sunt opuşi celorlalţi pereţi de polaritate opusă şi formează o structură cavitară, un tub ( în cazul exemplului dat de mine un tubuleţ cu secţiune pătrată). Fireşte că există şi alte posibilităţi de construcţie. Spre exemplu am găsit cândva, pe un sait, o propunere de realizare a unor grile din fir conductor care se bobinează pe grilă în straturi suprapuse până realizează structuri cavitare. În acel sait se considera că efectul ar fi datorat unor câmpuri electromagnetice rotitoare care ar genera turbioane electromagnetice şi se propunea acest mod de realizare folosindu-se trei fire. Dacă fiecare din fir era alimentat în acelaşi sens, atunci câmpul electromagnetic apărut între ele va fi unul rotativ. Deoarece suprapunerea mai multor straturi de asemenea fire bobinate pe grilă duce tot la realizarea unor structuri cavitare, am considerat şi această soluţie ca fiind una viabilă de aceea o prezint în imaginea alăturată: După cum vedeţi în spaţiul dintre fire se formează două tipuri se structuri cavitare : de formă hexagonală şi în formă de triunghi. Dacă firele vor fi alimentate cu curent electric de înaltă tensiune, în spaţiul dintre ele vor apărea turbioane electromagnetice, pe care le-am reprezentat cu săgeţi şi cu buline negre în zonele unde curenţii sunt total în acelaşi sens iar cu săgeţi colorate acolo unde curenţii se anulează parţial. De altfel situaţia e similară şi-n triunghiuri. Doar într-un sfert din ele curenţii sunt în acelaşi sens pe toate laturile. Soluţii sunt mai multe. Esenţialul este ca rezultatul să fie o structură cu tuburi care să permită tensiunii electrice să fie aplicată diferit pe fiecare perete al tubului. Cum în cartea sa ( Muy Mir – Lumea mea ) Grebenikov spune că platforma funcţiona atât timp cât el pedala dintr-un mâner aflat pe ghidon, concluzia mea logică este că în partea mai groasă a acelui ghidon, el avea un mic generator Van de Graff, pe care-l acţiona cu mâna. Căci e un lucru pe care am uitat să vi-l spun… Şi de fapt nu am uitat, ci am făcut-o intenţionat. Anume faptul că condensatorii asimetrici, şi toate aparatele din acel şir de brevete, pentru a putea funcţiona au nevoie de curent electric de tensiune foarte ridicată, dar intensitatea acestui curent electric este redusă, în absolut toate cazurile intensitatea nu depăşeşte câteva sute de miliamperi. Un „generator” Van de Graff a cărui curea e lată de doi centimetri şi lungă de… să spunem 30 cm va furniza lejer tensiuni de zeci de mii de volţi la circa 175



200 mA, ceea ce cred că-i era suficient domnului Grbenikov pentru a-şi pune în funcţiune emisia condensatorilor laser-cavitari… Conform declaraţiilor lui din acelaşi capitol 5 al cărţii, manevrele în zbor ale plăcii sale erau efectuate cu ajutorul a patru filtre pe care spune că le deschidea sau le închidea. Ori din imaginile din carte, se văd pe fundul plăcii nişte evantaie, care probabil deschizându-se sau închizându-se deasupra structurii cavitare formate din armăturile condensatorilor, permiteau anularea mai puternică sau mai slabă a efectului gravitaţiei. Cartea lui pare una superbă. Din păcate eu nu cunosc o boabă de limbă rusă, iar singurul capitol pe care l-am găsit tradus în engleză este cel cu numărul 5 intitulat zborul… probabil că a fost tradus în încercarea de a înţelege funcţionarea plăcii… Nu ştiu cât i-o fi ajutat pe cei care au citit doar acest capitol, să înţeleagă felul cum funcţiona platforma gravitaţională. Căci după cum aţi văzut trebuie să ştii ceva mi mult decât îţi spune domnul Grebenikov în acel capitol pentru a-i înţelege funcţionarea… Poate că unii vor spune că nu e mare diferenţă între brevetele lui Seversky şi ceea ce sugerez eu aici. Vă spun că e o diferenţă fantastică, căci structurile cavitare sunt, în esenţă, rezonatori care amplifică radiaţia. Ca urmare realizarea unor condensatori tubulari, fie ei pătraţi, hexagonali, rotunzi etc., care au armăturile egale formând rezonatori închişi, ( structuri cavitare ) face ca diferenţa să fie aşa cum am spus, fantastică. Aceste structuri cavitare nu vor avea nevoie decât de foarte puţină energie pentru a putea radia suficient de puternic ca să elimine efectul gravitaţiei… Acestea fiind spuse, putem trece la adevăratele motoare gravitaţionale:… Generatore de gravitaţie sau motoare gravitaţionale active Sunt o categorie de maşini rotative care posedă un câmp gravitaţional uriaş raportat la masa lor şi care se pot comporta faţă de gravitaţia terestră exact la fel cum se comportă doi magneţi între ei, fie repulsiv fie atractiv. Dar pentru a înţelege felul cum sunt construite şi cum funcţionează trebuie să ne întoarcem un pic la descrierea pe care am făcut-o la capitolul unde am explicat cum apare gravitaţia…. Am spus că în natură, există o relaţie strictă de interdependenţă între masa unui obiect aflat în rotaţie, diametrul, şi viteza de rotaţie şi tăria câmpurilor magnetic şi gravitaţional pe care le va genera. Viteza cu care se roteşte precum şi tăria câmpurilor sunt controlate strict de relaţia dintre masa şi dimensiunile fizice ale acestuia. Asta în natură. Dar oare ce s-ar întâmpla dacă pentru un obiect rotativ dat, având un diametru şi o masă anume am creşte fie viteza de rotaţie, fie câmpul său magnetic, fie chiar amândouă ? Rezultatul ar fi, acela că, deşi ca principiu avem un obiect care funcţionează conform modelului natural, ca rezultat al comportării, va genera un câmp

176



gravitaţional de n ori mai mare decât i-ar permite masa sa raportată la creşterea intensităţii câmpului magnetic şi a vitezei de rotaţie. Asta deşi nu se întâmplă niciodată în natură unde există acel echilibru strict între masă, viteza de rotaţie şi câmpul magnetic şi gravitaţional, în lumea tehnicii e perfect posibil. Rezultatul este o planetă artificială, de mii de ori mai mică decât una naturală dar care are un câmp gravitaţional de mii sau chiar de milioane de ori mai mare decât i-ar permite masa sa să îl aibă. Acesta-i principiul motoarelor gravitaţionale active. Principiul este foarte simplu, şi plecându-se de la el, s-ar putea transforma orice giroscop într-un motor gravitaţional. Giroscopul oricum are un anumit câmp gravitaţional care-i permite să se comporte aşa cum se comportă. Ar însemna doar să-i fie adăugat un câmp magnetic mai mare care implicit ar duce la o creştere proporţională a celui gravitaţional care va avea ca rezultat direct faptul că giroscopul va reuşi pentru o anumită perioadă a rotaţiei sale să se desprindă singur de pe suportul pe care l-am aşezat. Acest lucru poate fi obţinut foarte simplu fie prin aşezarea în imediata apropiere a centrului volantului său a unui magnet sau a doi magneţi inelari de-o parte şi de alta, fie prin aşezarea pe ecuatorul său a unor magneţi de asemenea foarte puternici. Probabil că efectul ar putea fi intensificat şi mai mult dacă s-ar recurge simultan la ambele aceste două metode. Deşi principiul pare simplu la dimensiunea minusculă a unui giroscop, care are nevoie pentru a se roti de impulsul rotativ pe care i-l dăm noi cu ajutorul sforii cu care-l pornim, când e vorba de o farfurie zburătoare, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Aceasta are masa de sute sau chiar de ori zeci de mii de kilograme iar volantul pe care ar trebui să-l aibă e de asemenea imens de greu, astfel că câmpul magnetic care i-ar permite să obţină acelaşi efect este fantastic de mare şi nu se poate rezolva cu ajutorul unor magneţi de neodim aşezaţi în jurul volantului. În plus energia necesară pornirii şi menţinerii în rotaţie la viteze foarte mari a acestei mase de sute de kilograme nu se mai poate rezolva cu ajutorul unei sfori de care tragi… Adevărul este că un adevărat motor gravitaţional activ, îşi întreţine singur rotaţia dispunând de suficient de multă energie, chiar în exces pentru a face asta, la fel ca orice planetă, stea sau galaxie din univers… Ca să înţelegem cum s-ar putea realiza asta, ar trebui să ne amintim că pământul ca de altfel şi alte planete, este în acelaşi timp nu doar generator de câmp magnetic şi gravitaţional ci şi de câmp electric prin rotaţie comportându-se ca un motor reversibil. De unde credeţi că provine electricitatea care are ca rezultat miile de fulgere din fiecare minut de pe întreaga suprafaţă a Terrei ? Dacă introducem în ecuaţie câmpul electric putem transforma motorul nostru gravitaţional într-un motor electric… sau electro-gravitaţional…

177



Şi atunci descoperim de fapt, că prin introducerea electricităţii în calculul nostru, am putea rezolva şi crearea câmpurilor magnetice extrem de puternice necesare… Dar oare cum am putea realiza asta ? Pentru a înţelege cum am putea realiza asta ar trebui să ne ducem cu gândul la cel mai simplu motor electric, cel care se roteşte în contoarul electric al fiecărei case de pe planetă, şi totodată să ne amintim de efectul de frânare al magnetului prin autoinducţie pe care l-am povestit în paginile precedente, mai exact la paginile 108 şi 122. Cel mai simplu motor electric este un disc care se roteşte într-un câmp magnetic, iar cel mai simplu „generator” electric este acelaşi disc care are o perie pe ax şi una pe circumferinţă. Acest motor/”generator” poartă numele de motor homopolar şi a fost inventat de Michael Fraday ( 1791 – 1867 ), deşi eu sunt convins că acest tip de motor electric era cunoscut cu mult înaintea fizicianului englez. „Generatorul” homopolar are particularitatea că prin periile care freacă pe axul şi pe periferia sa produce curent electric continuu de joasă tensiune şi intensitate foarte ridicată ( câţiva volţi la sute sau chiar mii de amperi ). Acum vă rog să mergeţi cu gândul la ţeava de cupru cu pereţi groşi prin care lăsăm să cadă un magnet şi imaginaţi-vă că prin această ţeavă am da drumul nu unui magnet ci unui şir de magneţi aşezaţi la fel ca mărgelele pe o sfoară. Am spus că magnetul când cade prin ţeavă induce apariţia în pereţii acesteia odată cu un curent electric şi a unui câmp magnetic ( magnet virtual ) de polaritate inversă. Dacă şirul nostru de magneţi ar coborî prin ţeavă, dintr-o parte în cealaltă aceşti magneţi virtuali ar apărea în pereţii ţevii în dreptul spaţiului dintre magneţi, şi ar putea avea ca rezultat în locul frânării magneţilor o accelerare a lor datorită faptului că magnetul virtual apărut în urma primului magnet va atrage pe al doilea magnet, iar magnetul virtual indus în urma celui de-al doilea magnet l-ar atrage pe al treilea şi tot aşa. Dacă am aplica acest principiu folosind o ţeavă cu capetele unite într-un cerc, iar magneţii ar fi fixaţi pe un cerc rigid din material plastic, atunci cercul cu magneţi ar putea deveni un trenuleţ care să se rotească singur prin ţeavă la nesfârşit întreţinându-şi singur rotaţia prin magneţii virtuali pe care-i creează mişcarea sa… Ei bine, acum imaginaţi-vă că acest principiu l-am aplica cu un disc. Acest disc ar fi magnetizat, prin diferite metode, fie pe el am avea montaţi magneţi pe ambele feţe, astfel ca fiecare faţă a discului să prezinte o polaritate. Acum încercaţi să vă imaginaţi că acest disc ar avea marginile decupate în formă de dinţi dreptunghiulari. În jurul discului am aşeza cercul realizat din ţeava de cupru, dar pe care l-am despica pe partea interioară astfel încât dinţii discului să se rotească în interiorul ţevii. Am obţine acelaşi efect de rotire permanentă a discului căci magnetul virtual creat de primul dinte ar atrage al doilea dinte, magnetul virtual indus de trecerea celui de-a doilea dinte prin ţeavă ar atrage cel 178



de-al treilea dinte şi tot aşa. Astfel la o anumită viteză de rotaţie a discului câmpul magnetic rotativ apărut în ţeavă ar ajunge să accelereze discul până la viteza permisă de frecările din ax şi cu aerul din jur. Dar în acelaşi timp, trebuie să nu uităm că acei magneţi virtuali care formează câmpul magnetic rotitor sunt creaţi de curentul electric autoindus, căruia prin continua rotire a discului îi creşte permanent amplitudinea. Creşterea câmpului electric are loc nu doar pe baza curentului indus în ţeavă ci şi pe aceea a funcţionării discului ca „generator” homopolar, aerul comportându-se în acest caz la fel ca peria care freacă pe periferia discului în cazul folosirii discului ca generator homopolar simplu. Se ajunge astfel că atât electricitatea statică din jurul discului cât şi câmpul magnetic cresc tot mai puternic. Creşterea amplitudinii acestui câmp electromagnetic duce la o permanentă accelerare a discului concomitent cu ionizarea aerului din preajma discului. Ca un rezultat final avem un motor care îşi creează singur atât câmpul magnetic cât şi pe cel electric necesare funcţionării concomitent fireşte cu câmpul gravitaţional propriu. Ionizarea aerului, care va căpăta culori diferite în funcţie de tensiunea şi de tăria câmpurilor electromagnetice, este doar o consecinţă secundară a funcţionării motorului gravitaţional, dar uşurează fantastic de mult deplasarea prin atmosferă la viteze foarte ridicate în combinaţie cu câmpul gravitaţional propriu. Acesta-i principiul cel mai simplu al funcţionării unui motor gravitaţional activ. Vitezele de rotaţie depind de tipul constructiv dar pot ajunge pentru discul Searl spre exemplu, până la 80 000 rotaţii pe minut şi tensiunile electromotoare de 500 000 volţi Deci să reţinem, că principiul general de construcţie şi funcţionare a unui motor gravitaţional activ este acela al rotaţiei unuia sau mai multor volanţi în câmpuri magnetice, indiferent că vorbim de un volant independent ce se roteşte în câmpurile magnetice distincte, de un singur volant magnetizat sau că vorbim de rotaţia a doi volanţi magnetizaţi ce se rotesc în sensuri diferite. De asemenea trebuie să nu scăpăm din vedere că volantul nu trebuie neapărat să fie unul discoidal, ci poate fi unul cilindric ( ţeavă ) sau poate fi chiar sferic. Cazurile particulare sunt diferite de la construcţie la construcţie şi le voi analiza în cele ce urmează. Vailix şi Vimanele – motoarele cu mercur

În vreme ce noi învăţăm în şcoli că istoria omenirii a început la Sumer în urmă cu circa şase – şapte mii de ani, civilizaţiile cele mai vechi de pe planetă afirmă de când se ştiu că construcţiile megalitice existente pe întreaga planetă au fost construite de strămoşii imemoriali. Nouă nu ne spune nimeni în şcoli că înaintea civilizaţiei actuale a fost alta mult mai înfloritoare decât a noastră. Cu toate acestea toţi am citit sau auzit despre legende care descriu imperii ca 179



imperiul Lemurian, Mu, Atlant sau imperiul Rama. În vreme ce profesorii noştri spun că astea-s poveşti, aceste imperii care au stăpânit cândva pământul s-au distrus reciproc în urma unor războaie atomice devastatoare… Arheologii încep să dezgroape oraşe cum ar fi Mohenjo-Daro care au fost distruse în explozii nucleare. Şi abia acum de când internetul ne oferă mai multe posibilităţi de informare aflăm că de fapt basmele din copilăria noastră sunt povestiri ale unor evenimente reale. Începem să privim epopeile sanscrite ca Ramayana sau Mahabharata cu alţi ochi. Se spune că după primul război mondial, Pandit Subbaraya Shastry (1866– 1940), un mistic indian, a dictat între anii 1918 – 1923, o serie de texte ce-i fuseseră relevate de stările sale de meditaţie, ca provenind de la înţeleptul yoghin Bharadava. După moartea sa textul său a fost tradus din sanscrită în hindi şi dat publicităţii prin 1959, pentru ca paisprezece ani mai târziu să fie făcută publică şi o traducere în limba engleză. Numele textului Vymaanika Shaastra. Dar revelaţiile misticului indian nu erau primele. Încă din a doua jumătate a secolului nouăsprezece, omenirii aveau să-i fie relevate prin diferiţi clarvăzători o ştiinţă ezoterică secretă… Mai întâi a fost doamna Blavasky, apoi Edgar Caice, şi poate cele mai importante revelaţii şi cu cele mai concrete urmări au fost cele ale grupului de femei ale societăţii Vril din Germania, în frunte cu Maria Orsic… chiar şi Nikola Tesla sau Albert Einstein se spune că ar fi ajuns la cunoştinţele lor deosebite pe căi mistice… Nu am eu cum să verific acest fapt… Cert este că aceste revelaţii ar fi trebuit să aibă o însemnătate deosebită pentru omenirea modernă… Din păcate se pare că omenirea nu a ştiut, sau nu a putut, să profite de aceste învăţături. Spre exemplu Vymaanika a fost luată în derâdere de comunitatea tehnico-ştiinţifică… Exprimarea ar fi fost ceva de genul : „Bălmăjelile unui yoghin sărman care habar nu are de aerodinamică ! Nici una din maşinile zburătoare descrise de el nu pot nici măcar să viseze că ar zbura”… Numai că… Frapează faptul că yoghinul nu avea cunoştinţele care să poată explica amănuntele tehnice detaliate cuprinse în dictările sale, amănunte tehnice care la data când a fost făcută publică lucrarea nici nu erau cunoscute pe planul tehnicii mondiale, şi în plus ele erau confirmate de sute de dovezi pictografice, sculpturale sau arheologie descoperite pe întinsul Indiei, dovezi pe care el nu ar fi avut cum să le cunoască. Aşa că ştiinţificii lumii au lăsat-o mai moale cu criticile fiind clar că nu e vorba de o escrocherie, dar, din punctul lor de vedere nici nu putea fi adevăr… O serie de alte scrieri străvechi printre care Mahabharata şi Ramayana fac frecvente referiri la aparatele de zbor ale celor două imperii, cel raman şi cel atlant… În plus mai existau colecţiile de cărţi ale înţelepţilor împăratului Ashoka de acum mai bine de 2300 de ani sau mai moderna scriere Samarangana sutradhara atribuită regelui Bhoja din secolul unsprezece. Toate, texte extrem de incomode… 180



Au căutat să le ignore. Doar că acum destul de puţin timp, înainte de sfârşitul secolului trecut s-ar fi descoperit că în realitate textele aşa zis dictate de Subbaraya Shastry nu erau nici de cum dictate iar el nu era nicidecum un mistic ci se pare că era un profesor erudit care descoperise în biblioteca de manuscrise a Academiei Internaţionale de Cercetări Sanscrite din Mysore manuscrisul original vechi de circa 3000 de ani, atribuit înţeleptului yoghin Bharadava, care a trăit în jurul anului 1000 î.C. Ceea ce se dăduse publicităţii în trecut fiind doar nişte fragmente extrase din străvechiul manuscris. În 2004 la Madras, guvernatorul provinciei Tamil Nadu anunţă public că lucrarea intitulată Vimanika Aeronautics a fost tradusă şi urmează să fie făcută public. Cartea în prezent poate fi găsită în format pdf cu numele de „Vimaanika Shaastra – Ancient Fly Machine”. Eu o am şi din ea am extras imaginile pe care vi le voi arăta în continuare. Cartea are 137 de pagini şi recomand pasionaţilor de aeronautică cunoscători ai limbii engleze s-o citească. E o lectură interesantă. Toate aceste documente relevă faptul că atât atlanţii cât şi ramanii utilizau mai mult tipuri de vehicule zburătoare de tip „antigravitaţionale” puse în mişcare de turbine cu mercur.

Toate erau opere ale unei tehnologii înalte, fiind folosite fie pentru transport fie pentru uz militar, caz în care erau dotate cu armament cu unde sau radiaţii de înaltă energie şi cu ceea ce am putea numi acum, rachete nucleare. Erau capabile să execute manevre foarte complicate, şi de asemenea lucru neobişnuit aveau capabilitatea de a deveni invizibile. Vehiculele atlanţilor numiţi în scrierile sanscrite „asvini” erau numite „vailix” şi se pare că erau mult mai evoluate din punct de vedere tehnic. Deşi scrierile indiene nu spun prea multe despre aceste vehicule ar fi ajuns până la noi ( nu se specifică cum ! ) informaţia precum că ar fi semănat cu ceea ce noi numim azi O.Z.N., fiind vehicule metalice discoidale care puteau dezvolta puteri de aproape de o sută de mii de cai putere… În schimb cele ale imperiului raman, numite vimana, abundă de descrieri în toate aceste scrieri pomenite iar Vimaanika Shaastra este dedicată în întregime lor, fiind un tratat despre cum erau construite, cum trebuia pilotate şi cum trebuiau să fie pregătiţi piloţii lor. Fireşte că toate aceste texte fiind texte târzii nu au acurateţe tehnică, fiind doar pure cărţi descriptive. Atât imperiul Raman cât şi cel Atlant au existat

181



undeva în urmă cu peste cincisprezece – douăzeci de mii de ani, şi au dispărut înainte de data când ne spun profesorii de istorie că ar fi început istoria omenirii. Iată un citat dintr-una din scrierile sus pomenite: « Copul unei vimana trebuie să fie solid precum al unei păsări uriaşe şi să fie construit din materiale uşoare. Motorul cu mercur trebuie aşezat in centrul navei cu furnalul de fier aşezat deasupra. Datorita puterii conţinută în mercur, motorul învârte o elice si astfel omul din aceasta maşinărie poate calatori o mare distanta pe cer. Vimana se poate mişca şi pe verticala, dar şi înainte şi înapoi. Datorita acestor maşinării uimitoare oamenii pot calatori pe cer, iar fiinţele celeste pot cobora pe Pământ » Fireşte că datorită caracterului mitologic al textelor şi a faptului că evenimentele descrise s-au petrecut cu multe mii e ani mai înaintea scrierii textelor e aproape imposibil de replicat vreuna din aceste maşinării, dar asta nu înseamnă că nu putem să înţelegem cum funcţionau… Dar un lucru putem înţelege clar din toate aceste scrieri, căci nu trebuie să fii tehnician ca să înţelegi şi să transmiţi, din negura vremurilor, faptul că toate motoarele acestor vehicule zburătoare funcţionau pe bază de mercur, că odată pornite funcţionau fără nici un consum de combustibil până în momentul în care erau oprite, sau până când uzura pieselor componente nu le mai permitea funcţionarea, şi de asemenea că toate aveau la bord „generatoare electrice”. Cu toate acestea, tehnicienii şi oamenii de ştiinţă de azi nu pot înţelege cum funcţionau aceste maşinării. Şi nu înţeleg, pentru că ei înşişi şi-au pus ochelari de cal… Iar pentru a putea pricepe şi noi de ce nu este înţeleasă această tehnologie ar trebui să ne întoarce un pic înapoi pe calea progresului tehnicoştiinţific cunoscut al omenirii, până la motoarele cu aburi. Vedeţi dumneavoastră, atunci când au fost enunţate primele două legi ale termodinamicii, singurele motoare utilizate de om erau cele cu abur. Dar se utiliza cea mai ineficientă variantă a lor, anume motoarele cu piston. Practic toate locomotivele, motoarele de vapoare şi utilajele industriale de pe acea vreme erau aproape identice din punct de vedere al principiului de funcţionare. Practic, un foc mare, care ardea o sumedenie de cărbune într-un cuptor, fierbea apa dintr-un cazan până o transforma în aburi de înaltă presiune, care erau apoi trimişi pe diferite tubulaturi să lovească în capul a două sau mai multe pistoane uriaşe. Parte din abur era eliberat pe la supapele de suprapresiune, iar cel care se răcise după ce intrase în contact cu pistonul se reîntorcea în cazanul cu apă unde fireşte că redevenea abur de înaltă presiune… În aceste condiţii se enunţă legile termodinamicii: prima care spune că energia se conservă, adică energia nu se produce şi nu se distruge ci doar este transformată dintr-o formă în alta, iar cea de-a doua care spune că nu poţi obţine mai mult lucru mecanic sau căldură decât energia pe care ai consumat-o pentru a produce acel lucru mecanic. Cu alte cuvinte se subînţelegea ca formă de energie unică doar căldura rezultată din cărbunele sau mai târziu hidrocarburile care trebuie musai arse ( în cuptorul locomotivei ), sau explodate ( în camera de 182



ardere a motoarelor cu ardere internă ), şi mai târziu la asta s-a adăugat şi energia electrică, pentru a putea obţine în celălalt capăt al ansamblului tehnic lucrul mecanic. Deci se transforma căldura arderii sau electricitatea în lucru mecanic… o formă de energie în altă formă de energie… şi de asemenea se obţine mai puţin lucru mecanic decât la intrarea ansamblului pentru că pe lanţul de transformare se pierde o parte din energie ( căldură ), radiată de pereţii cazanului sau de suprafaţa pieselor în mişcare, datorită însăşi principiului de conversie… Asta a făcut ca în subconştientul omului să pătrundă adânc ideea că de fapt energie este doar cea termică sau electrică, orice alte forme de energie nefiind percepute ca atare. Urmare Chiar dacă au existat vizionari ca Nikola Tesla, sau Traian Vuia care au inventat construit şi brevetat motoare cu aburi mult mai performante decât motoarele cu ardere internă, faptul că ele lucrau producând aparent mai mult lucru mecanic decât se consuma energie pentru pornirea şi ţinerea lor în funcţiune a făcut să nu fie acceptate de comunitatea ştiinţifică. În plus interesele fantastice ale magnaţilor petrolului, industrie care era în plin avânt, au făcut ca aceste motoare să nu fie acceptate în producţia de serie. Erau revoluţionare, deoarece ele nu erau motoare normale cu piston, ci erau turbine. Amintiţi-vă de pompa cu discuri a lui Tesla, de pompa lui Richard Clem, sau de cea a lui Hans Mazenauer, de turbinele lui Viktor Schauberger, şi nu în ultimul rând de pompa hidrosonică pe care v-am prezentat-o la pagina 73. Toate sunt ansambluri rotative şi datorită celor pe care vi le-am spus în capitolul precedent au capacitatea de a furniza mai multă energie decât se consumă pentru ţinerea lor în funcţiune, deoarece ele transformă o parte din energia gravitaţiei în energie cinetică... – lucru mecanic util. Ori ştiinţificii lumii pentru a putea pricepe acest lucru ar trebui să înceapă să perceapă gravitaţia nu doar ca pe o forţă care trage mărul aşa cum i-a învăţat odată Newton ci ca pe o sursă de energie… Acesta-i motivul principal pentru care motoarele de acest gen nu sunt acceptate, nu au succes şi nu sunt înţelese… în ciuda faptului că au randament supraunitar… Randamentul supraunitar este o contradicţie a legii doi a termodinamicii şi ca atare… În plus acest turbine nu ard combustibil şi nu consumă electricitate la fel de multă ca cea pe care o furnizează drept lucru mecanic util, contrazicând prima lege… căci gravitaţia nu e percepută ca energie ci ca forţă… Atât Tesla cât şi Vuia şi toţi ceilalţi care au inventat motoare pe principiul turbinei cu aburi au ştiut că schimbările de stare pot furniza cantităţi enorme de energie. Turbinele cu abur aşa cum am văzut la pompa hidrosonică, furnizează mai multă energie în lucru mecanic decât se consumă pentru rotirea lor, şi fac asta utilizând apă, iar forţa lor e cu atât mai mare cu cât punctul de fierbere mai ridicat şi urmare, presiunea e mai mare. Dar imaginaţi-vă că aţi dispune de un lichid care să aibă o diferenţă mai mică între punctul de lichefiere şi cel de vaporizare, şi pe deasupra ar avea şi o 183



densitate mai mare… Asta ar face că acel lichid ar putea furniza mult mai multă energie utilă dată fiind energia mai mică consumată pentru transformarea lui în abur şi pe de altă parte datorită densităţii lui mai mari, ar furniza şi o presiune a aburilor mult mai ridicată, pe două căi. O dată pe baza densităţii lui naturale, şi pe de altă parte pe faptul că temperatura de vaporizare fiind mai mică la aceiaşi temperatură de fierbere ca apa ar produce aburi de presiune cu mult mai ridicată… Ei bine, un asemenea lichid este singurul metal lichid cunoscut: mercurul, care are densitate foarte mare ( greutatea atomică 200,59 şi punctul de fierbere 38,87°C ). Practic într-o zi călduroasă de vară nici nu trebuie fiert pentru a se vaporiza… Imaginaţi-vă că pentru a obţine aburi la 150°C din apă la temperatura mediului de 25°C, trebuie să vii cu un plus de 125°C, pe când dacă foloseşti mercur obţii acelaşi rezultat cu un adaos de doar 50°C aducând mercurul la 90 °C. Dacă aduci mercurul la temperatura de 150°C, vei obţine aburi la o presiune incredibilă… Ei bine imaginaţi-vă că dacă veţi utiliza în pompa hidrosonică de la pagina 73, mercur ar fi suficient doar să o porniţi. Ulterior ea nu va mai avea nevoie de nici un fel de intervenţie externă, presiunea aburului ( vaporilor ) de mercur fiind suficient de mare pentru a întreţine atât rotaţia ei cât şi antrenarea unui „generator electric” la arborele ei… Acesta-i principiul de funcţionare al vimanelor. O anumită cantitate de mercur e încălzită la o temperatură apropiată de 100 °C vaporii fiind dirijaţi spre o turbină, unde după ce cedează energia se întorc în vasul cu mercur lichid. Turbina antrenează atât volanţii şi celelalte piese rotative cât şi un „generator” electric de mare putere, care apoi furnizează suficientă energie atât pentru uzul echipajului şi navigaţia navei cât şi pentru alimentarea rezistenţelor electrice care fierb mercurul în cazan. Totul se realizează printr-un circuit închis asemănător frigiderului. Dar la frigider agentul frigorific este circulat de motor cu ajutorule electricităţii pentru că randamentul de concepţie şi funcţionare al frigiderului e extrem de scăzut, în vreme ce turbina cu mercur nu mai are nevoie de energie din sursă externă după ce a fost pornită… În privinţa obţinerii gravitaţiei proprii care în mod categoric exista căci e clar ca lumina zilei că vimanele nu erau vehicule aerodinamice, e destul de simplu de imaginat că însăşi carcasele acestor aparate, erau rotative cum de altfel rezultă clar că posedau şi volanţi independenţi, antrenaţi de acelaşi turbine puse-n mişcare de vaporii de mercur.. De asemenea se observă, la toate, instalaţii electrice de tip electromagnetic, a căror rol, în mod sigur, era de a crea câmpurile magnetice necesare apariţiei şi menţinerii câmpului gravitaţional propriu. Trebuie să ştiţi că există şi un brevet românesc destul de nou, pentru o farfurie zburătoare cu motor cu mercur care merge pe acelaşi principiu ca şi vimanele. E vorba de brevetul RO 126111A0 din 7 octombrie 2010 acordat lui Puşcaşu Aurel din comuna Nicolae Bălcescu Constanţa, cu titlul „Aparat de zbor Mezin”. 184



Vedeţi în imaginea de mai sus câteva desene pe care le-am găsit pe internet şi care sunt extrase din acest brevet. Înainte de a încheia vreau să vă supun atenţiei un fapt interesant. Am spus că toate vimanele erau dotate cu „generatoare” electrice. Ei bine studiind mai amănunţit desenele cu ocazia scrierii rândurilor precedente, mi-a atras atenţia „generatorul” electric cu care era dotată „tripura vimana”. Seamănă cu un turn aflat pe puntea superioară.

Dar analizând desenele care prezintă detaliat acest „generator” mi-a atras atenţi un amănunt tehnic interesant. În partea superioară a lui, este un ansamblu de roţi dinţate, aşezate în exact aceiaşi configuraţie de amplificator de energie cinetică ca şi dispozitivul lui Würth pe care vi l-am prezentat la pagina 161. Cam atât despre vimane… Să trecem la … Vril şi Haunebu Sunt „farfurii zburătoare” realizate în timpul celui de-al doilea război mondial de forţele industriale ale armatei naziste în uzinele Skoda. Originea realizării şi principiilor lor de funcţionare se poate regăsi în însăşi stema celui de-al treilea reich anume în zvastică.

185



Dar pentru a înţelege ce legătură are zvastica cu farfuriile zburătoare nemţeşti în particular, şi în sens mai larg cu toate farfuriile zburătoare trebuie să înţelegem cine au fost naziştii ( Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist) să aflăm ce vedeau ei în acest simbol şi mai apoi să aflăm care sunt de fapt adevăratele semnificaţii ale acestui simbol. Dar pentru asta trebuie să mergem foarte departe în istoria omenirii. Ca urmare hai să facem împreună o mică călătorie… Originea şi simbolistica zvasticii Mai întâi hai să vedem cin e erau naziştii. Acest partid s-a ridicat fulminant în câţiva ani ajungând la putere şi instaurând în Germania dintre cele două războaie mondiale, printr-o dictatură autoritară un nivel de dezvoltare economică pe care ţara nu a mai avut-o niciodată înainte. Dar pentru ca Hitler în calitate de reprezentant al acestui partid să poată ajunge să preia puterea avea nevoie de fonduri. Ştim cu toţii că nici o campanie electorală nu e ieftină şi cu atât mai mult una care-şi propune să preia frâiele puterii într-un timp extrem de scurt. În spatele a cel puţin o parte din greii acelui partid s-au aflat două societăţi oculte de sorginte ezoterică numite „Vril” şi „Soarele negru”. Din aceste societăţi făceau parte o serie de omeni de ştiinţă deosebit de inteligenţi precum şi politicieni care nu erau de acord cu restricţiile impuse Germaniei după primul război mondial… Motivaţiile şi evenimentele care au avut loc atunci sunt mult mai complexe şi nu fac obiectul acestei cărţi. Trebuie să reţinem doar că Hitler a ajuns la putere cu ajutorul acestor două societăţi secrete şi a unor bancheri importanţi ai lumii. Fireşte că nu ar fi ajuns membru al acestor societăţi dacă nu ar fi fost el însuşi preocupat de ezotersim şi de ştiinţele oculte. Oricât încearcă să-l denigreze istoria oficială, Hitler nu a fost de loc un prost, ci din contră a fost un om extrem de inteligent, aplecat în egală măsură către tehnică cât şi către artă. Numele uneia din cele două societăţi secrete – vril – vine de la cel mai vechi simbol al omenirii şi anume de la cel care înseamnă forţa universală, vitală a universului, care a avut în străvechime o serie întreagă de nume printre care şi cea de vril. Originile acestui simbol se pierd în negura istoriei şi sunt mult mai îndepărtate decât întreaga istorie oficială a omenirii. Pentru asta trebuie să înţelegeţi dragi cititori că istoria care ne este predată în şcoli, indiferent de nivelul de învăţământ şi de specializare, este doar vârful aisbergului istoriei umanităţii. Ni se spune că istoria a început în urmă cu circa şase, şapte mii de ani, dar adevărul este că omenirea ca civilizaţie are o istorie de cel puţin cincizeci de mii de ani. E suficient să vă spun că apariţia omului modern, acum circa două sute de mii de ani, s-a realizat brusc, aparent fără nici un strămoş ( vestita verigă lipsă ) 186



datorită intervenţiei unei civilizaţii extraterestre. Confirmarea a venit definitiv nu doar odată cu descifrarea tăbliţelor sumeriene care povestesc întreaga epopee, ci mai ales odată cu proiectul genomului uman, terminat acum câţiva ani, care confirmă că cea mai mare parte a genomului uman este inactiv şi mai ales că nu are corespondent nici unde în regnul animal de pe Terra. Nu intrăm în amănunte de ce au venit şi cine au fost extratereştrii… Vă spun doar că, civilizaţie avansată fiind, aveau nevoie de câteva metale indispensabile unei civilizaţii avansate, şi anume niobiu, tantal, aur şi argint. Niobiul şi tantalul se găsesc împreună într-un minereu metalic rar numit Coltan… care este de fapt amestecul dintre mineralul numit columbit care-i un oxid de fier şi niobiu ( FeNb2O6 ) şi Tantalit care-i un oxid de fier şi mangan şi tantal [(Fe, Mn)Ta2O6] Aceste patru metale sunt indispensabile unei civilizaţii foarte dezvoltate bazate pe tehnologia electrică… Ori pe planetă sunt doar câteva locuri unde aceste metale se găsesc în cantităţi mari, iar unul din aceste locuri este în spaţiul carpato-danubiano-pontic, mai exact în Ardealul de azi. Aceasta-i cauza reală pentru care în prezent se desfăşoară această campanie sălbatică de acaparare a zăcămintelor de la Roşia Montană. Acolo, pe lângă aur şi argint se găsesc şi celelalte două metale şi multe alte metale rare… Dar să nu anticipăm… În momentul sosirii aici această civilizaţie a intervenit în evoluţia omului pentru că avea nevoie de forţă de muncă pentru a exploata aceste metale rare. Iniţial primele exploatări s-au efectuat pe continentul african. De aceea acolo se găsesc mine vechi de peste cincizeci de mii de ani… La un moment dat când deja numărul oamenilor a crescut, după zeci de mii de ani în care omenirea a fost exploatată crunt, unul din cei doi „zei” ia hotărârea să extermine forţa de muncă care începuse să capete conştiinţă de sine şi să ridice capul împotriva „zeilor”. Cel dea-l doilea, zeu, Enki având un pic mai multă conştiinţă, moralitate, milă, nu putem şti ce anume, dar una peste alta dovedind un înalt simţ moral, a considerat probabil că de vreme ce omenirea a fost creată deja şi a ajuns al un anumit nivel de dezvoltare, este inadmisibil să fie exterminată. Aşa că se răscoală împotriva fratelui său, salvează un anumit număr de oameni dintre cei mai inteligenţi şi-i duce în singurul loc unde exista acelaşi nivel tehnologic datorat zăcămintelor bogate, dar unde de asemenea condiţiile pedo-climatice îi permiteau atât lui cât şi celor salvaţi să aibă şanse să scape de răzbunarea cruntă a zeului Enlil. Această zonă a fost cea în care trăim noi acum.. Nu intru în amănunte privind condiţiile geografice, de climă şi de mediu care au permis asta. Spun doar că imperiul înfiinţat de Enki după ce s-a desprins de fraţii săi de sorginte malefică a fost unul la fel de mare şi de puternic ca şi cel al concetăţenilor săi. Datorită faptului că a fot un „zeu”inteligent şi bun, civilizaţia întemeiată de el s-a dezvoltat rapid şi s-a răspândit pe aproape întreaga suprafaţă

187



a emisferei nordice a pământului. Acest imperiu a fost cunoscut în străvechime ca civilizaţia ariană sau ramană. Unul din argumentele pe care le aduc aici pentru a vă lămuri nu pentru a vă convinge, este că deşi marea majoritate a ştiinţificilor lumii nu înţeleg cine au scris vedele, acestea abundă de denumiri ale unor plante endemice care nu există decât în arcul carpatic… cum ar fi ulmul, carpenul frasinul, etc. … Distrugerea omenirii de către zeul răzbunător Enlil, a avut loc… au scăpat cei salvaţi de Enki şi au pus bazele aşa cum spuneam civilizaţiei ariene… care pe măsură ce s-a dezvoltat s-a răspândit pe întreaga emisferă nordică. Ei bine simbolul zvasticii vine tocmai de la ei… Şi înseamnă forţa vitală a universului, care de-a lungul istoriei umanităţii a fost denumită cu multe nume printre care şi cea de vril… Simbolizarea acestei forţe se făcea prin semnul binecunoscut de pe drapelul celui de-al treilea Reich. Simbolul acesta este unul universal pe întreaga planetă, fiind regăsit în pictografia tuturor popoarelor străvechi de pe mapamond… Acum am să vă explic de unde provine această simbolistică şi cum a ajuns noţiunea de forţă vitală universală, în sens de forţă care pune în mişcare universul, şi abia ca o consecinţă a acesteia, de forţă care vitalizează fiinţele, să fie reprezentată prin „cruce încârligată”. Priviţi imaginea următoare:

Acum să vă explic… Am spus în capitolul „Marele secret al universului” că întreg universul este potenţat de fenomenul de rotaţie pulsatorie. Dar pentru ca această rotaţie pulsatorie să aibă efectul de a genera prin ea însăşi energie şi vitalitate, trebuie ca impulsul pulsatoriu să fie aplicat dinspre exteriorul rotaţiei spre interior ci nu invers. Logica e simplă. Pe măsură ce forţa aplicată se pierde, pentru a-şi menţine efectul de a crea moment de rotaţie ar trebui să se apropie de centrul de rotaţie astfel ca pârghia pe care se aplică să fie cât mai mică… E ca într-o pâlnie formată din felii. Dacă încercăm s-o rotim împingând-o tangent de pe circumferinţa feliei celei mai mari, care este cea mai grea, avem de pus în mişcare o masă mai mare, chiar dacă braţul pârghiei e mare. Pe măsură ce coborâm spre feliile cu diametru mai mic, avem nevoie de o forţă mai mică pentru a le roti, deoarece acestea au masa mai mică. 188



De aceea în natură totul se petrece prin rotaţii centripete, rotaţii care se desfăşoară dinspre periferie spre centru, gravitaţional, ci nu invers. Şi tot de aceea la formarea unui vârtej în apă viteza de curgere a apei la periferia lui e mai mică şi creşte pe măsură ce se apropie de centrul de rotaţie. Am figurat în primul desen un cerc care se roteşte sub impulsul unei forţe aplicate, cerc care e format aşa cum am spus din felii tot mai mici în diametru. Pe măsură ce rotaţia are loc, tăria forţei se micşorează, ca atare forţa se aplică perpendicular pe o rază tot mai mică, scăzându-i în acelaşi timp şi modulul… Ca urmare am marcat punctele de aplicare a forţei şi lungimile ei pe raze din ce în ce mai mici pe măsură ce cercul s-a rotit. Rezultatul este faptul că forţa pe măsură ce i-a scăzut tăria s-a apropiat tot mai mult de centru mergând pe o curbă perfectă care se duce dinspre periferie spre centrul cercului. Această curbă am păstrat-o şi i-am pus o săgeată. Practic săgeata aceasta indică felul cum trebui aplicată forţa pentru ca impulsul ( momentul ) de rotaţie să aibă posibilitatea de a-şi conserva energia… Acesta-i principiul absorbţiei, al turbinelor absorbante … Această curbă de fapt arată forţa centripetă, şi cum am spus că forţă centripetă nu există ea fiind de fapt gravitaţia săgeata aceasta arată că forţa pentru a crea energie trebuie să plece de la periferie spre centru mergând pe calea gravitaţiei. Orice obiect supus rotaţiei pulsatorii capătă gravitaţie dacă rotaţia sa urmează curba dinspre periferie spre centru, adică după săgeata pe care am arătat-o. Dar o rotaţie pentru a se desfăşura cu maximum de eficienţă trebuie să aibă mai multe puncte de aplicare a forţei momentului de rotaţie, puncte distribuite uniform de jur împrejur. Priviţi vârtejul care se formează în scurgerea căzii din baia dumneavoastră, în momentul în care scoateţi dopul… E format din cel puţin patru valuri de apă care se orientează dinspre periferie spre centrul de rotaţie… Asta simbolizează cele patru săgeţi din cel de-al treilea desen… Şi asta înseamnă că pentru ca o turbină să poată să se rotească eficient generând energie ci nu consumând trebuie ca ea să aibă formă de pâlnie şi să fie acţionată de forţa jetului dinspre exterior spre interior… Asta ne-au transmis strămoşii noştri prin simbolul zvasticii care e răspândit în toate colţurile unde civilizaţia ramană ( sau ariană ) a ajuns. Asta a ştiut şi Viktor Schauberger, când a conceput turbinele sale… Astfel trebuie să fie construită o turbină cu mercur pentru a genera energie… în formă de pâlnie în care forţa se aplică identic cu scurgerea turbionară a apei în gaura din fundul căzii… După cum vedeţi, simbolul zvastici nu e singurul care a rezultat din acest principiu. Pe o cale paralelă dar pornind de la acelaşi principiu, al forţei energiei universale, a evoluat şi simbolul mai puţin răspândit al forţei universale duale Yin – Yang…

189



Noii „arieni” şi „farfuriile” lor Dar ramanii nu au fost singurul imperiu puternic de pe planeta noastră în negurile străvechimii. Aşa cum „zeul” cel bun şi-a salvat acoliţii tot la fel şi cel răzbunător şi-a păstrat o minimă forţă de muncă şi pe cei loiali, ferindu-i de la potopul universal. Aceştia şi urmaşi lor au pus bazele unor imperii la fel ca şi cel raman, astfel formându-se imperiul Atlant şi cel Lemurian. Dar după cum am văzut în capitolul precedent, mărturiile arheologice şi marile mituri ale umanităţii ne spun că aceste imperii s-au nimicit între ele cu mult timp înainte de ceea ce ştiinţa actuală consideră începutul istoriei. Singurii care au supravieţuit au fost nuclee mici, unele comunităţi umane răspândite rar pe întreaga planetă. Dacă în America Centrală au fost urmaşii olmecilor, care erau mineri africani aduşi de „zei” pentru a exploata minele foarte bogate de aur şi cositor de acolo, în zona indo-europeană a supravieţuit cea mai mare comunitate umană, ajutată de condiţiile specifice zonei carpatice, cu imensele sale bogăţii de metale şi de sare aflate la suprafaţă. Noi, românii, prin traco-geto-daci suntem urmaşii direcţi ai civilizaţiei preistorice ( în sens de înaintea istoriei oficiale ) a arienilor. Căci aşa cum am spus, originea imperiului raman se alfa aici, în jurul bogatelor zăcăminte de metale preţioase de la Roşia Montană… şi a munţilor de sare care este indispensabilă traiului şi creşterii animalelor. Toate cele ce vi le-am spus până acum le-au ştiut şi nemţii, Prin societăţile oculte sus pomenite ei au avut visul nebunesc de a reînvia imperiul arian. În acest scop, au dus pe toată perioada de guvernare, o campanie furibundă de cercetări arheologice pe tot cuprinsul planetei în căutarea urmelor fostului imperiu raman. Şi printre zecile dacă nu sutele de şantiere arheologie deschise de ei au fost multe şi pe teritoriul ţări noastre, unde sunt printre cele mai vechi atestări arheologice ale zvasticii, anume cele de pe ceramica de Cucuteni. Din păcate, pentru ei, nu au înţeles faptul că acest imperiu a fost unul eminamente paşnic, având precepte morale foarte înalte şi mai ales înţelegând faptul că exploatarea omului de către om şi acumularea de bogăţie nu face altceva decât să pervertească umanismul în esenţa răului… De aceea ei, arienii şi ulterior traco – geto – dacii nu au purtat niciodată războaie decât, numai şi numai dacă a fost strict necesar şi asta doar în scop de apărare… Şi o remarcă ! Ştiu că vor fi fiind unii cu ochelari de cal şi mentalitate de catâri, care cad în cur de admiraţia imperiilor care au un nivel de civilizaţie extrem clădit pe spolierea ţărilor mici cum e acum a noastră, şi care mă vor acuza că sufăr de un soi de hipertrofie a patriotismului, că fac din ţânţar armăsar şi că doresc să fac din poporul meu buricul pământului… Chiar îi invit să mă combată. Dar s-o facă cu argumente solide şi după îndelungi şi serioase documentări. Căci ştiu că dacă vor cerceta temeinic vor ajunge la acelaşi concluzie la care am ajuns şi eu după vreo douăzeci de ani de studii, aceea că suntem urmaşii direcţi ai celor care au înfiinţat imperiul raman, 190



anume ai arienilor, strămoşii întregii civilizaţii actuale… care şi-au avut vatra în spaţiul carpato – danubiano – pontic. Şi acum să trecem mai departe… Chiar dacă societatea politico-ocultă a celui de-al treilea reich a reuşit să ajungă la esenţa simbolisticii străvechi a zvasticii, nu i-a înţeles pe deplin sensul… aceea că ea simbolizează forţa vie, forţa creatoare vitalizantă ci nu pe cea distructivă… Deşi au reuşit să înţeleagă cum trebuie să construiască farfuriile zburătoare, ( se aud tot felul de zvonuri din diferite surse că ar fi fost ajutaţi şi de forţe oculte ale unei civilizaţiei extraterestre nu tocmai benefice, sau de studiul unui O.Z.N. prăbuşit pe front ), ei nu au reuşit în planul lor tocmai datorită neînţelegerii adevăratei esenţe a imperiului arian. Anume conceptul că pacea trebuie să se bazeze pe forţele binelui ci nu ale răului. Acest fapt nu-l înţeleg nici americanii de azi, care trâmbiţează pe toate mijloacele media, că ei ar fi garanţii păcii pe planetă… Ce cap de găină trebuie să ai ca să poţi să-ţi imaginezi că poţi fi garantul păcii aducând acea pace cu arma în mână !?... Acum să vă dau câteva date tehnice despre discurile vril şi haunebu, atât cât mi-am putut da seama eu, în condiţiile lipsei totale de informaţii tehnice directe. Clopotul

Înainte de orice câteva cuvinte despre ceea ce pentru mulţi reprezintă un mister chiar mai mare decât cel al farfuriilor zburătoare nemţeşti. E vorba de vestitul clopot nazist. Mulţi dintre ei îl consideră a fi un vehicul zburător deosebit, un fel de O.Z.N. cu puteri fantastice, alţii cred că a fost vreun fel de rachetă inteligentă… Una peste alta pentru marea majoritatea dintre cei ce se întreabă ce a putut fi acel „clopot” acesta a fost cel mai mare mister al celui deal doilea război mondial.

Eu vă spun răspicat că sunt aproape convins că ştiu ce a fost şi nu-l consider de loc un mister. Datorită faptului că a fost testat pe o construcţie specială din beton armat, foarte rezistentă şi că de asemenea această construcţie se afla ( şi se mai află încă – căci nimeni nu a dărâmat-o între timp ! ) în

191



apropierea unei centrale electrice, am tras clar concluzia că avem de-a face cu un motor. Dar eu sunt convins că vestitul clopot nu a fost doar un singur motor. Acea construcţie a fost, nimic altceva decât, standul de probă pentru o serie întreagă de motoare de tipuri diferite, care au echipat discurile zburătoare nemţeşti. Deci din punctul meu de vedere nu contează dacă a fost un motor reactiv sau unu gravitaţional. Eu sunt convins că de fapt au fost mai mult motoare care ulterior trecerii de controlul de calitate reprezentat de „standul de probă” din beton, ajungeau să echipeze „farfuriile zburătoare”. Şi ca o curiozitate interesantă am găsit în imensitatea internetului şi o fotografie color care afirmă că ar reprezenta un asemenea clopot capturat de către ruşi. Se află montat pe o remorcă undeva, probabil în vreo facilitate militară de depozitare între două camioane grele ( fotograma din centrul imaginii de mai sus )… Haunebu

Cele mai multe fotografii cu „farfurii zburătoare” nemţeşti din cel de-al doilea război mondial reprezintă acest tip de vehicule. Aşa că se ştiu destul de multe despre ele. Părerea mea este că, bătrânul cu care am stat de vorbă în tinereţea mea, un asemenea disc, a văzut atunci când se afla pe câmpul de luptă alături de camaradul din SS. Explicaţia e simplă. Haunebu nu au fost vehicule gravitaţionale, sau mai bine spus nu au fost vehicule care se bazau doar pe propulsia gravitaţională. Ele, dacă au avut motoare gravitaţionale, acestea nu erau foarte eficiente, sau nu erau foarte puternice, jucând doar rol de motoare adiacente, ajutătoare la zborurile pe distanţe lungi. În rest, Haunebu decolau şi aterizau reactiv ca orice rachetă.

Părerea mea este că de fapt aveau motorul reactive dublat de motoare inerţiale, dar care nu produceau activ câmpuri gravitaţionale foarte puternice. Haunebu au fost vehicule militare, dotate cu armament greu şi uşor, care au avut dimensiuni cuprinse între douăzeci de metri diametru pentru primul tip anume Haunebu I şi peste o sută de metri diametru pentru tipul Haunebu IV. În prima imagine aveţi schiţe tehnice ale acestora, în vreme ce în continuare vedeţi fotografii de epocă ale acestor aparate. Cele mai multe imagini ce s-au păstrat cu aceste aparate sunt fotografii ale primelor două tipuri. De fapt eu nu am găsit nici o fotografie cu Haunebu III. În primele două fotografii suprapuse vedeţi primele două tipuri de asemenea vehicule. În a treia fotografie este un Haunebu II decolând, caz în care se vede clar jetul reactiv. În a patra 192



fotografie este un Haunebu II fotografiat foarte de aproape în vestita şi misterioasa bază nemţească din Antarctica. Ultima fotografie reprezintă o imagine de excepţie deoarece este extrasă dintr-un film de epocă, film realizat într-un hangar la primele probe ale unui Haunebu IV. Din film se vede clar că acesta decolează reactiv. Veţi pune acum întrebarea: dacă spui că prin societăţile ezoterice ajunseseră să înţeleagă secretul „antigravitaţiei” de ce foloseau aceste discuri reactive ? Simplu, pentru că pe un vehicul pur gravitaţional dacă montezi şi încerci să utilizezi armament clasic de putere ( tunuri, arme cu recul care lansează proiectile ) vei avea probleme serioase în a mai putea menţine vehiculul în zbor. Câmpul gravitaţional propriu făcând dificilă tragerea cu armament clasic şi mai ales existând riscuri mari de destabilizare a câmpului gravitaţional al aparatului de zbor. De aceea nemţii au fost forţaţi să utilizeze discuri reactive ca vehicule militare. Şi chiar dacă erau dotate cu generatoare de gravitaţie proprie, ( cele trei semisfere aşezate în triunghi pe partea lor inferioară ) acestea serveau aşa cum am spus doar pe regimul de zbor în croazieră. Dar pentru că nu am avut acces la date tehnice ci doar la fotografii, este foarte posibil să mă înşel în privinţa felului cum funcţionau aceste vehicule aeriene. Cert este că o serie de fotografii şi filme de epocă le arată decolând sau aterizând cu ajutorul unor jeturi reactive. Părerea pe care mi-am făcut-o despre funcţionarea lor este aşa cum am spus urmare a mai multor informaţii indirecte… Vril

Vril sunt discuri cu motoare gravitaţionale active sau generatoare de gravitaţie. Au existat şapte tipuri constructive, dar se ştiu extrem de puţine despre aceste aparate de zbor. În general au fost aparate mult mai mici decât Haunebu.

Fiind aparate cu câmp gravitaţional propriu, atingeau viteze fantastice, întocmai ca orice O.Z.N. văzut de miile de martori oculari contemporani nouă. Se zvoneşte că, cu ajutorul acestor aparate, nemţii ar fi ajuns de mai multe ori pe Lună şi cel puţin o dată pe Marte.

193



Deşi nu erau vehicule militare, în unele din fotografiile care prezintă asemenea apare se vede montat pe ele şi armament uşor. Acesta, probabil că nu afecta zborul dat fiind reculul redus al unei puşti comparabil cu cel al unui tun. După părerea mea, care e mai mult o foarte vagă presupunere, aceste aparate erau construite pe principiul pe care l-am explicat eu în paginile precedente, adică acela al giroscopului rotit în câmp magnetic. Probabil că aveau un volant de mari dimensiuni în interior, fie însăşi caroseria lor era un astfel de volant, probabil că aveau un motor autoîntreţinut, fie electric fie cu turbină autoabsorbantă ( să nu uităm că Viktor Schauberger a lucrat forţat pentru cel de-al treilea reich în lagărul de la Mauthausen ) şi produceau câmpuri magnetice tari care generau activ gravitaţie extrem de puternică. Cu asta să spunem că am terminat despre „farfuriile zburătoare” nemţeşti. Dacă aceste discuri au fost realizate de industria militară a celui de-al treilea reich, să ştiţi că au existat şi constructori de „farfurii zburătoare” particulari. Primul dintre ei a fost un discipol al lui Nikola Tesla şi anume domnul … Otis T. Carr Despre Otis Carr am mai scris într-o recentă carte de-a mea. Pentru că nu am date noi despre viaţa şi activitatea lui voi recurge la a vă reda aici sub formă de citat articolul din acea carte, după care voi face câteva comentarii privitoare la felul cum cred eu că era construit şi funcţiona discul său: « Aproape sigur este faptul că nu aţi auzit niciodată până în prezent acest nume. Cei care au fost interesaţi de viaţa lui Nikola Tesla s-ar putea să fi întâlnit acest nume şi să şi-l amintească. Dar aceştia sunt extrem de puţini. S-a născut în 7 decembrie 1904 şi a murit în data de 20 septembrie 1982. În tinereţe, nu am reuşit să stabilesc exact în ce an, dar e clar că undeva între anii 1925 – 1930 a venit din Baltimore, Maryland, la New York pentru a se înscrie la o facultate de arte plastice. Ca mulţi tineri pe atunci, întru-cât economia ţării sale era zdruncinată de criză, pentru a-şi plăti studiile s-a angajat la unul din hotelurile din marele oraş. Întâmplarea a făcut ca acest hotel să fie unul din hotelurile în care locuia Nikola Tesla. Acesta, l-a oprit într-o dimineaţă pe tânărul om de serviciu şi l-a rugat să-i cumpere nişte arahide. Erau hrana preferată pe care o oferea porumbeilor. Tesla era un om extrem de zgârcit cu hotelierii pe care de obicei nu-i plătea. Considera că omenirea îi datorează prea mult şi probabil că astfel înţelegea el să se răzbune pentru faptul că întreaga omenire beneficia de invenţiile sale, în vreme ce guvernul S.U.A. deja îl înlăturase din viaţa socială, academică şi ştiinţifică. Dacă nu-l doreau şi puseseră stăpânire pe invenţiile lui fără să-i ofere o compensaţie considera de cuviinţă că are tot dreptul să locuiască undeva gratis, după tot ceea ce a dat omenirii. Deci după cum spuneam, Tesla era extrem de zgârcit şi de aspru cu hotelierii, dar probabil că ceva din atitudinea şi aspectul tânărului Otis l-a făcut să apeleze la el. 194



Din acel moment timp de trei ani, zi de zi, Otis îi aducea marelui inginer arahide pentru porumbei şi petreceau împreună câteva ore. În general discuţiile dintre ei nu erau neapărat discuţii tehnice legate de activitatea lui Tesla. Otis nici măcar nu avea vreo pregătire tehnică la acea dată. Dar avea o memorie excepţională şi o dorinţă de a învăţa pe măsură, fapt ce a făcut să-l asalteze pe Tesla cu mii de întrebări. Asta i-a atras din partea marelui inginer porecla de „Buretele”. După ce şi-a terminat studiile, Otis nu l-a mai întâlnit pe Tesla. Dar a continuat să înveţe, pregătirea sa tehnică a ajuns să fie una de excepţie, şi chiar dacă nu a făcut niciodată o facultate de profil, era mai bine pregătit într-o multitudine de domenii tehnice decât marea majoritatea a academicienilor. Ajutat de memoria sa fantastică a căutat să înţeleagă şi să aprofundeze toate aspectele tehnice ale discuţiilor pe care le avusese în acei ani de „ucenicie” pe lângă marele inventator. Astfel se face că după nişte ani stăpânind perfect cunoştinţe pe care omenirea nici nu le bănuia, a înţeles cum trebuia construit şi cum ar fi trebuit să funcţioneze un motor gravitaţional şi o sursă de energie capabilă să-l alimenteze. A pus la punct „bateria electrică „utorn”” – ceea ce noi azi am numi acumulatorul electric de energie liberă şi „generatorul electric gravitaţional” – generator de câmp gravitaţional, „motorul gravitaţional Carrotto „– motor gravitaţional interdimensional şi „tunul fotonic”. Nu intru acum în amănuntele construcţiei şi funcţionării lor, nu e cazul aici. Poate o voi face într-o carte dedicată special farfuriilor zburătoare dacă voi reuşi să găsesc suficiente informaţii tehnice. În 1955 a pus bazele unei companii private care urma să construiască primul vehicul cu capacităţi gravitaţionale şi interdimensionale, OTC Enterprises în statul său de baştină.

Din păcate deja era în vizorul serviciilor secrete americane de mai mulţi ani, aşa că activitatea companiei sale, care acum este controversată şi negată de 195



mijloacele de informare în masă a fost una cu pronunţat caracter clandestin, chiar dacă Otis T. Carr nu a făcut niciodată un secret din activitatea sa. Practic atât el cât şi întregul grup de ingineri şi tehnicieni care au activat în acei ani în compania sa erau permanent supravegheaţi şi ameninţaţi. Aşa că pentru ultima fază a activităţii lor au fost obligaţi să caute o altă locaţie mai depărtată de capitală şi de oficialităţi. Întreaga echipă cu materiale şi tehnica aferentă s-au mutat în secret într-o locaţie din California. Aici după o muncă susţinută grăbită de teama că oricând puteau apărea oficialităţile pentru a închide proiectul au construit primul disc gravitaţional multidimensional „OTC X-1”, care avea dimensiunea de 13,7 m. La scurtă vreme după ce au făcut primele „zboruri” de probă cu acesta, au apărut autorităţile, i-au arestat pe toţi, au închis şi dezmembrat atelierul şi i-au obligat pe toţi să semneze un acord de confidenţialitate prin care se obligau să nu mai intre niciodată în contact unul cu celălalt şi să uite definitiv despre acea perioadă din viaţa lor. Iată mai jos câteva fotografii din acea perioadă cu el, echipa sa, câteva machete ale farfuriei zburătoare, firma companiei şi farfuria zburătoare OTC X – 1 aflată în lucru. Otis a continuat să activeze în ceea ce azi am numi domeniul energiilor libere, punând la punct tot felul de dispozitive colectoare de energie liberă, despre care fireşte că acum dacă am dori să aflăm ceva nu vom găsi nici o informaţie… Agasat de faptul că acest om continuă o activitate supărătoare pentru el, statul american l-a acuzat în 1961 de atentat la siguranţa naţională şi i s-a impus ca pedeapsă o amendă foarte mare pe care fireşte că nu a putut-o plăti. Urmare, a fost condamnarea sa la 14 ani de închisoare. După efectuarea pedepsei a trăit în Pittsburgh până la moartea sa în 1982. » Pentru a înţelege cum funcţiona „farfuria” domnului Carr trebuie să ne întoarcem un pic la funcţionarea discului Faraday. Numit şi motor/generator homopolar acesta are aşa cum am spus marele dezavantaj că furnizează tensiuni continue mici la intensităţi de sute de amperi. Iar dacă are dimensiuni mari, să spunem diametru de ordinul a mai mulţi metri va furniza chiar intensităţi de mii sau chiar zeci de mii de amperi. Asta-l face total inutilizabil ca dinam deoarece orice fel de perie s-ar folosi pentru colectarea tensiunii se va topi. Ca urmare deşi un dinam homopolar de doar unu, doi metri ar putea furniza putere electrică pentru un cartier întreg, aceasta e greu de cules de la el… Am să vă reamintesc că într-una din celelalte cărţi ale mele am arătat şi cum se poate folosi acest dinam pe post de alternator, căci el poate lucra şi ca alternator, dacă va fi combinat cu nişte magneţi. Bun. Acum să ne mai amintim că orice condensator este aşa cum ne-a învăţat fizica oficială actuală, un acumulator de sarcini electrice. Adică acumulează intensitate electrică… Dar descărcarea lui are loc prin scântei de înaltă tensiune… deci orice condensator, transformă intensitatea electrică în tensiune.

196



Ei bine aceasta-i rezolvarea utilizării unui dinam homopolar ca sursă de energie. Pur şi simplu intensitatea foarte ridicată de la periferia lui se poate culege capacitiv, fapt ce elimină necesitatea utilizării periilor. Acum amintiţi-vă ce spuneam eu despre felul cum poate fi transformat un giroscop în motor gravitaţional activ. Prin rotaţia lui în câmp, sau câmpuri magnetice. Iar dacă cumva volantul său este unul dublu care se roteşte în contrasens, atunci efectul este şi mai puternic. Ei bine, „farfuria” domnului Otis T. Carr tocmai asta făcea… toate cele ce le-am spus eu aici. Este un „generator” homopolar cu volanţi dubli în contrasens. Astfel în centrul său se află un volant în formă de disc iar în contrasens cu el se roteşte carcasa maşinăriei. Ca urmare viteza relativă dintre ele era foarte mare. În acelaşi timp aceşti doi volanţi formează un motor autoîntreţinut, deci un giroscop care-şi întreţine singur mişcarea. Acesta-i aşa zis-ul motor Carrotto despre care se vehiculează pe internet…

Marele secret al acestui motor sunt electromagneţii săi. Pe carcasa exterioară se află o serie de electromagneţi în formă de potcoavă care se închid parţial deasupra volantului central. Acesta poartă şi el la rândul lui o serie de alţi electromagneţi de formă specială şi anume aşa zişii „utron” care nun sunt nimic altceva decât electromagneţi a căror miez are forma a două conuri lipite bază-n bază, care formează atât un condensator cât şi miez pentru electromagnet. Acest dublu con este bobinat cu bobina pentru electromagneţi a domnului Nikola Tesla, adică cu fir bifilar iar capetele bobinajului sunt legate electric în serie. Aceşti electromagneţi sunt montaţi pe discul ( volantul central culegând capacitiv curentul de înaltă intensitate pe care bobina pentru electromagneţi o transformă în câmp electromagnetic. Atât aceşti „utron” cât şi restul periferiei volantului trec prin electromagneţii potcoavă de pe carcasă. Asta face ca în aceştia să apară tensiune electrică care aduce după ea câmp magnetic în ei. Dar în acelaşi timp şi în „utron există câmp electromagnetic foarte puternic, dar care are faţă de electromagneţii de pe carcasă un unghi de 45°. Asta face ca volantul care poartă „utronii” să se rotească producând în acelaşi timp tensiunea care alimentează atât „utronii” cât şi electromagneţii de pe carcasă.

197



Ca urmare apare un câmp electromagnetic general extrem de intens, dublat de o oscilaţie pulsatorie de masă în contrasens a celor doi volanţi fapt ce creează un câmp gravitaţional foarte puternic. Deci în imaginea de mai sus avem : cu roşu volantul exterior ( sau carcasa navei ) cu electromagneţii săi în formă de potcoavă, cu albastru volantul interior cu electromagneţii „utron” iar cu verde avem cabina echipajului. Pentru cei ce vor mai multe informaţii recomand studierea brevetului numărul US 2,912,244 din data de 10 noiembrie 1959 acordat domnului Otis T. Carr cu numele de „Amusement Device”. Acestea fiind spuse să trecem mai departe şi să vă vorbesc despre o altă persoană particulară care a realizat nu una ci mai multe farfurii zburătoare, ce-i drept de dimensiuni mai mici şi care de asemenea a suferit represalii din partea sistemului de stat pentru îndrăzneala lui de a construi şi folosi aşa ceva. John R. R. Searl John Roy Robert Searl, cetăţean britanic, pilot, tehnician şi inventator s-a născut în 1932. În perioada dintre sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi 1952 când şi-a terminat stagiul militar, a studiat medicina, chimia farmaceutică şi în acelaşi timp a fost atras de tehnică, în special electrotehnica. În acea perioadă a pus bazele teoretice ale efectului care-i poartă numele, efect rezultat din comportarea a ceea ce el a dorit să fie un generator electric cu magneţi rotativi. Practic în perioada cât a lucrat în atelierele de reparaţii ale întreprinderii energetice locale, a fost atras de comportarea motorului homopolar al contoarelor electrice: discul Faraday. Am mai spus că prezintă proprietatea de a putea furniza cantităţi enorme de energie dar din păcate ceasta are intensitate forte ridicată, fapt ce duce la topirea periilor. Pornind totuşi de la funcţionarea cestui motor/„generator” a imaginat ceva mai eficient şi totodată mai funcţional. S-a gândit că ar putea transforma discul contorului de electricitate într-un „generator” electric. Pentru asta se pare că a construit un disc mai mare, pe care l-a pus să se rotească între nişte electromagneţi aşezaţi radial de jur împrejur. Curentul dintre axul şi periferia discului îl aplica acestor bobine. Şi-a imaginat astfel că va putea face ca discul să se rotească singur şi va reuşi să culeagă şi electricitate de pe bobinele aflate pe margine. Probabil că le-a realizat cu câte două înfăşurări… Nu ştiu, cum a făcut căci nu m-a interesat să aflu în amănunt cum a făcut. Pentru cei interesaţi există o carte care povesteşte viaţa lui

198



şi o puteţi descărca de pe internet. Se pare că această experienţă a făcut-o imediat după armată… A pornit discul cu o bormaşină iar după ce acesta a căpătat o anumită turaţie a dorit să-l decupleze de la bormaşină. Decuplarea nu a adus după ea rotirea uniformă a discului aşa cum se aştepta, ci acesta s-a accelerat şi după câtva timp s-a ridicat de la pământ, aerul din jurul lui s-a ionizat puternic colorându-se, s-a auzit şi un ţiuit caracteristic descărcărilor de înaltă tensiune şi înaltă frecvenţă, după care discul a accelerat brusc şi cu viteză fantastică vertical pierzându-se în imensitatea spaţiului cosmic… O asemenea experienţă bulversează pe oricine… El dorise să realizeze un „generator” electric şi obţinuse un … O.Z.N. ! Intrigat a studiat fenomenul şi deşi acum se deschideau două căi de acţiune nu a renunţat la ideea sa primară aceea de a construi un generator. Priviţi imaginea de mai jos:

Pornind de la felul cum funcţionează discul Faraday, el a imaginat unul mai complicat un pic, anume unul format dintr-un inel de cupru căruia i-a introdus pe interior magneţi şi a turnat tot ansamblul în teflon. În felul acesta a echilibrat cumva tensiunea şi intensitatea curentului debitat, hibridizând discul Faraday cu o maşină electrostatică tip Wimshurt. În interior se văd clar 12 magneţi din ferită, am subliniat unul din ei cu ajutorul unei acolade dat fiind că imaginea va apărea mult micşorată pe pagina cărţii. Pentru a vă da seama cât e de mare generatorul puteţi să-l comparaţi cu moneda de câţiva penny care e aşezată pe inel. Pe periferie a aşezat cilindri, formaţi din discuri având aceiaşi structură cupru-magnet-teflon, în jurul cărora a aşezat bobine dublu bobinate. Pe de o parte, o înfăşurare creează câmpul magnetic necesar întreţinerii rotaţiei, câmp magnetic ce este de fapt cules prin autoinducţie de la cilindri ce se rotesc de jur împrejur, iar cea de-a doua înfăşurare este cea care furnizează puterea utilă. Se spune că a avut montat în casă un asemenea „generator” timp de douăzeci de ani, de prin 1956 până prin 1975, moment în care ar fi fost somat de compania de electricitate să plătească electricitate retroactiv pe toţi aceşti anii. Refuzând a fost arestat şi băgat în puşcărie. În paralel i-a fost arsă casa iar generatorul a fost furat… Se spune că ieşind din puşcărie ar fi constatat că soţia sa nu era străină de toată afacerea şi distrus psihic ar fi încercat să se sinucidă, 199



otrăvindu-se. A fost însă salvat spre beneficiul ulterior al umanităţii. Eu nu ştiu cât e de adevărată sau nu întâmplarea. Toată această poveste nu figurează în biografia sa oficială pe care am găsit-o pe internet, dar eu tind s-o cred căci a apărut într-o carte de succes despre fenomenul O.Z.N. carte scrisă de un reputat cercetător şi scriitor în domeniu, din Germania. Bun acum am să vă spun că el după ce şi-a obţinut independenţa energetică a continuat să studieze fenomenul efectului care-i poartă numele. A reuşit să creeze mai multe discuri zburătoare gravitaţionale, telecomandate pe care le-a probat în câteva zboruri care s-au desfăşurat cu viteze medii de peste douăzeci de mii de kilometri pe oră. Motorul acestora are o structură asemănătoare cu cea a „generatorului” în sensul că e format din mai multe inele de dimensiuni diferite, cu înălţimi descrescătoare de la mic la mare şi între care se rotesc cilindri respectivi. Tensiunea fantastică generată de viteza de rotaţie enormă a acestui ansamblu de „rulmenţi” magnetici, este culeasă pe margini şi aplicată unor structuri triunghiulare metalice ascuţite care au rol de a distribui câmpul electric atmosferei din jur.

Câmpul gravitaţional apare fireşte datorită masei mari a inelelor şi a câmpurilor electromagnetice rotative foarte puternice apărute în „rulmenţi”. Aş cum spuneam viteza de rotaţie e 80 000 de rotaţii pe minut iar tensiunile electromotoare apărute sunt de 500 000 V. După pensionare, domnul Robert Searl a reuşit printr-o muncă susţinută şi plină de abnegaţie să pună bazele unui consorţiu internaţional numit „Searl National Space Researche Consortium U.K.” care are filiale răspândite prin toată lumea şi care militează activ pentru trecerea omenirii spre o nouă paradigmă energetică şi un nou tip de călătorii spaţiale… Chiar şi acum la cei peste optzeci de ani pe care-i are ţine conferinţe, şi merge regulat în vizită al fabricile consorţiului pentru a se întâlni cu specialiştii care lucrează în aceste fabrici.

200



Howard Menger

Despre Howard Menger am mai scris şi între timp nu am mai aflat nimic nou, aşa că voi proceda ca şi până acum la a vă prezenta cele ce le-am scris anterior: « S-a născut în 17 februarie 1922 şi a trecut în nefiinţă în 25 februarie 2009. Nici despre el nu se cunosc foarte multe lucruri. A fost, ca să spun aşa, unul dintre norocoşii planetei în sensul că în copilărie, împreună cu fratele său a avut ocazia să asiste la aterizarea în apropierea lor a unei farfurii zburătoare. Contrar celor mai mulţi, copilul nu s-a speriat ci s-a apropiat curios. Numai că înainte de a ajunge suficient de aproape de obiectul zburător acesta şi-a luat zborul dispărând în înaltul cerului. Pentru copilul curios şi atât de curajos aceasta a fost o mare dezamăgire. Mai târziu Howard avea să fie contactat de ocupanţii acelei nave. Deşi ulterior avea să primească deseori vizite ale unor extratereştri în curtea sa din High Bridge – New Jersey, întâlnirea cu primul din ei l-a impresionat cel mai mult. A fost o blondă superbă, dar care, se observa imediat, nu semăna decât aparent cu noi, pământenii. Culoarea şi textura pielii, părul lung şi mai ales ochii erau diferiţi. Urmare a numeroaselor vizite ulterioare, Menger a început să capete cunoştinţe tehnice din ce în ce mai avansate despre tehnologia şi civilizaţia lor. Numai că nu a putut ţine secret prea mult timp întâlnirile sale cu extratereştri. Astfel că inevitabilul s-a produs. A intrat în vizorul serviciilor secrete şi a început să fie supravegheat şi ameninţat. Asta nu l-a împiedicat totuşi să publice două cărţi: „From Outer Space To You” – Din spaţiu pentru tine şi „The High Bridge Incident” – Incidentul de la High Bridge. Se ştie că în tinereţe a inventat un motor magnetic. Ulterior, în 1951, avea să construiască o navă gravitaţională, numită „Electrocraft – X1” de mici dimensiuni, telecomandată, pe care o va pierde după mai multe zboruri, datorită razei mici de acţiune a staţiei de telecomandă. Există o oarecare similitudine între Menger şi Searl în privinţa acestor construcţii telecomandate. Numai că în vreme ce Searl a ajuns să facă puşcărie datorită farfuriilor zburătoare telecomandate pe care le-a construit, lui Menger pierderea acelei farfurii zburătoare i-a adus o colaborare cu statul. Deoarece resturile navei sale au fost recuperate din deşert de serviciile secrete, sub ameninţarea încălcării legislaţiei aeriene – nu ai voie să zbori fără autorizaţie la înălţime mai mare de 500 m – a fost obligat să lucreze pentru stat la dezvoltarea sistemului său de propulsie electrodinamic.

201



O perioadă a visat la o replică mai mare a navei sale anume Electrocraft – X2 având 14 metri diametru, care însă nu ştiu dacă a ajuns să şi zboare. Iată-l pe Menger într-un grupaj de fotografii sugestive. În prima este o fotografie din tinereţe ţinând în mână un mic model funcţional al motorului său magnetic. Iar alături sus este o schiţă a acestuia. Dedesubt, este Howard alături de soţia sa cu un pistol în mână pistol pe care a început să-l folosească în momentul în care refuzul de a mai colabora cu autorităţile i-au adus represalii din partea serviciilor secrete. Urmează prezentarea celor două cărţi ale sale şi la dreapta domnul Menger alături de o reconstituire a primului său model telecomandat. Aş face aici o remarcă. La fel ca la mulţi alţii, situl oficial Wikipedia spune despre el doar faptul că se pretinde a fi un contactat accentuându-se această poveste în scopul de a fi declarat nebun care crede în extratereştri inexistenţi în schimb nu spune absolut nimic despre motorul său magnetic, despre Electrocraftul său… şi nici despre colaborarea cu statul. Reflectaţi la asta…» Şi o altă remarcă pe care o fac de astă dată acum, este că despre farfuria zburătoare a lui Menger nu am găsit absolut nici un fel de date tehnice, în afară de cele ce le-am spus în articol. Ca urmare nu pot şti ce tip de aparat era, Dar dacă e să ne luăm după numele ei – „electrocraft” – m e foarte posibil să fi fost o combinaţie de tehnologie electromagnetică ( câmpuri magnetice puternice ) cu tehnologie electrostatică ( curenţi electrici de foarte înaltă tensiune). Mehran Tavakoli Keshe Enciclopedia digitală Wikipedia spune de pre el următoarele: « Mehran Tavakoli Keshe este un inginer atomist de origine iraniană născut în 1958, cunoscut pentru cercetările sale privind reactoarele cu plasmă, şi pentru faptul că pretinde că a descoperit o „tehnologie spaţială avansată”, un câmp de forţă pseudo-ştiinţific, cu proprietăţi necunoscute, care a fost utilizat, conform spuselor sale, de către Iran, cu rezultatul supunerii şi capturării unei drone a Statelor Unite, în decembrie 2011 în apropiere de graniţa irano-afgană. Această declaraţie rămâne neconfirmată de alte surse. Este autorul a trei cărţi, în care el explică viziunea sa corectivă asupra principiilor şi fundamentelor materiei. » Keshe este cetăţean belgian, de naţionalitate iraniană şi conduce fundaţia care-i poartă numele, fundaţie aflată în localitatea Ninove din Belgia şi a cărei principală activitate este cercetarea spaţială. În acelaşi timp prin fundaţia sa s-au desfăşurat cercetări medicale energetice şi de mediu de ultimă oră cu impact major asupra viitorului omenirii ( dacă ar fi aplicate ! ) Vă rog să remarcaţi tonul tendenţios, de trimitere cumva în derizoriu prin care se afirmă despre el că ar pretinde, şi de asemenea remarcaţi termenul cu care este caracterizată munca lui ca pseudo-ştiinţă. Dar nu se spune nimic despre faptul că la puţină vreme după ce drona respectivă a fost capturată de Iran, pe

202



teritoriul Statelor Unite s-a instituit un fel de embargo oficial asupra tehnologiei Keshe.

De asemenea nu se spune nimic despre faptul că el a făcut un apel public internaţional anul trecut în primăvară prin care oferea tuturor guvernelor şi academiilor lumii, tehnologia sa, spre beneficiul întregii umanităţi. Nu se spune nimic despre faptul că Statele Unite au făcut presiuni asupra guvernelor lumii să nu se prezinte la congresul prin care această tehnologie ar fi urmat să fie făcută publică. De asemenea nu se spune nimic despre faptul că de asemenea au fost presiuni făcute pentru neprezentare şi la cel de-al doilea apel de acest gen pe care domnul Keshe l-a făcut în toamna anului trecut… De asemenea nu se spune nimic nici despre faptul că în vreme ce Statele Unite au declarat oficial tehnologie Kkeshe ca indezirabilă pe teritoriul Statelor Unite, au achiziţionat totuşi tehnologia, pe care însă nu pare că s-ar grăbi să o aplice în scop public spre beneficul, măcar al poporului lor… De altfel brevetele Keshe sunt publice. Oricine are acces la a le descărca şi utiliza. Astfel că a apărut situaţia paradoxală că în vreme ce la nivel oficial tehnologia Keshe pare a fi ignorată., orice cetăţean de pe planetă poate să pună în aplicare conţinutul celor două brevete, dacă se pricepe s-o facă… Deşi este un ghimpe în coasta marilor puteri, şi chiar s-au făcut presiuni şi ameninţări asupra sa, domnul Keshe nu a fost suprimat încă.. Nu ar fi greu… Serviciile secrete ale tuturor marilor puteri au oricând posibilitatea să facă asta. Doar că nu s-a întâmplat asta şi probabil că nu se va întâmpla. Este un argument puternic în a ne face să credem că tehnologia este cu adevărat una puternică şi viabilă. Căci se spune că domnul Keshe ar fi dovedit că această tehnologie a lui, e suficient de puternică pentru a putea bloca la dorinţă temporar

203



sau definitiv, toate telecomunicaţiile planetare… fapt ce s-ar putea întâmpla dacă el va păţi ceva… Iar faptul că încă nu a păţit… În acelaşi timp deşi cărţile lui nu sunt traduse şi publicate nicăieri în lume, ( ele se pot găsi doar pe saitul fundaţiei Keshe ) sunt intens studiate de cei interesaţi de tehnologia sa… Vedeţi în imagine structura reală a pământului, după o schiţă din prima lui carte, şi lăturat cele trei cărţi.

Această tehnologie care este nimic altceva decât o copie la scară mică a structurii şi funcţionării unei planete are aplicaţii în multe domenii, în afara celor tehnice, cum ar fi medicina, protecţia mediului, energetica, alimentaţie, etc. … Practic e vorba despre un reactor plasmatic care copiază structura pământului. Un reactor Keshe, care are dimensiunea unei mingi de handbal, este format dintr-o sferă metalică din oţel inoxidabil de calitate, în care printr-o ţeavă centrală se introduce un amestec bine proporţionat de gaze. În acelaşi timp prin aceiaşi ţeavă este introdus şi axul central care coboară până în centrul sferei de inox, unde pune în mişcare de rotaţie un nucleu format dintr-un aranjament specific de magneţi puternici. Câmpurile magnetice rotative ale acestor magneţi fac ca câmpurile magneto-plasmatice ale gazelor să crească exponenţial iar aceste gaze, prin faptul că au densităţi diferite, odată antrenate în mişcare de rotaţie se vor poziţiona în straturi distincte care se vor roti cu viteze diferite, astfel că câmpurile lor magnetice se vor mişca unele faţă de celelalte cu viteze diferite, fapt ce va duce la apariţia unor câmpuri gravitaţionale foarte puternice. Practic un reactor Keshe de mărimea aşa cum am spus al unei mingi de handbal, poate avea gravitaţie atât negativă cât şi pozitivă, după dorinţă, în funcţie de procentul şi cantitatea gazelor folosite şi de viteza de rotaţie a miezului magnetic. Ce e important este că acest câmp gravitaţional poate fi suficient de puternic pentru a susţine greutăţi de zeci şi chiar sute de tone. Câmpurile magneto-gravitaţionale apărute în sfera de inox pot fi transformate direct în energie electrică utilă cu ajutorul unor bobine sferice. În acelaşi timp aceste câmpuri magneto-plasmatice au efecte de reorganizare şi revitalizare a matricelor fiinţelor vii, fapt ce duce la însănătoşirea

204



accelerată şi chiar în cazul unor amputări la regenerarea membrelor lipsă. E o tehnologie uluitoare, dar a cărei simplitate prin copierea structurii şi funcţionării plantei dezarmează pe orice critic.

În cazul nostru al subiectului cărţii de faţă, brevetele domului Keshe prevăd funcţionarea reactorului său plasmatic atât ca „colector de energie” cât şi ca generator de câmp gravitaţional. Brevetele au următoarele numere: WO2008113392 şi EP1770717A1, respectiv WO2008113393 şi EP1770715A1. Un reactor Keshe poate fi construit la orice dimensiune, astfel că el poate fi integrat într-o baterie obişnuită sau poate furniza dacă are mărimea unei mingi, energia necesară unei gospodării. De asemenea pentru transport, în cazul mijloacelor e transport terestre poate fi montat pe autovehicule acolo unde acum există roţile. Va genera sustentaţie gravitaţională urmând ca deplasare să fie realizată prin variaţia poziţiei acestui reactor faţă de suprafaţa pământului. Întregul spaţiu ocupat acum de motor, transmise şi toate celelalte adiacente motoarelor actuale ar deveni spaţiu util ce creşte capacitatea de transport a vehiculului. La fel, acest reactor poate fi montat în grupuri de trei sau patru pe vehicule zburătoare de orice formă şi poate asigura zborul acestora cu vitezele la care acum vedem zburând doar O.Z.N.-uri de genul celui din filmuleţul de la începutul capitolului. Prin prezentarea tehnologiei Keshe am terminat ca să spun aşa, cazurile celor care au realizat practic farfurii zburătoare pe cont propriu… Sunt şi alţii care au propus concepte teoretice sau care doar au stabilit principii, deci să vedem

205



Alte tehnologii

În afară de tipurile constructive pe care le-am discutat până în prezent mai sunt şi alte posibilităţi de construcţie. Dar toate respectă principiile descrise până în prezent. Theodore Davis Astfel domnul Theodore Davis, de la Institutul American pentru Aeronautică şi Astronautică ( AIAA), cofondator al Asociaţiei Gravitaţionale Americane ( AGA ) propune un model de generator de gravitaţie artificială pe care îl prezintă în câteva filme publicitare din care am făcut câteva capturi de imagini pentru a vi le prezenta şi dumneavoastră. Astfel în grupajul următor aveţi o prezentare schematică a ideii sale, care în esenţă e o aplicaţie a principiilor pe care le-am discutat până în acest moment.

Din cele cinci imagini se poate observa că un volant care are formă de lentilă, creează în mod automat gravitaţie în timpul rotaţiei sale. Aceasta este amplificată dacă rotirea lui se petrece în câmpul unor magneţi puternici. Vedeţi principiul şi modul de montare în imaginile următoare. Volantul este fixat între doi magneţi puternici deasupra cărora sunt fixaţi alţi doi volanţi cu rol, de mărire a masei şi momentului de rotaţie. Peste aceştia sunt fixate câte două contragreutăţi care pot culisa depărtându-se şi apropiinduse de centrul de rotaţie. Asta are ca urmare variaţia puterii câmpului gravitaţional creat. Direcţia în care el acţionează în raport cu centrul de rotaţie, sau cu suprafaţa pământului, este stabilit prin rotirea întregului ansamblu discoidal – detaliu vizibil în ultimele două imagini de pe rândul de mijloc. De altfel ultima fotogramă din rândul de sus şi toate ele cinci de pe rândul de mijloc arată felul cum pot fi montate mai multe asemenea motoare gravitaţionale care lucrând împreună să permită orice tip de manevră. Pe rândul de jos vedem modul de montare într-o eventuală navă spaţială.. Atrag atenţia asupra faptului că propunerea aceasta seamănă suspect de mult cu partea inferioară a discurilor zburătoare nemţeşti Haunebu. În această propunere avem patru motoare independente aşezate pe laturile unui pătrat imaginar şi care basculează în jurul unui diametru arătând de dedesubt ca nişte semisfere, în vreme ce la discurile nemţeşti existau trei semisfere vizibile aşezate în triunghi în jurul unei a patra centrală. 206



Acest model este unul din mai multe posibile. Kosol Ouch Domnul Kosol Ouch este un cetăţean american de origine cambogiană, scriitor şi cercetător în domenii ale ştiinţei aşa zis de frontieră. Dumnealui a propus un model de motor gravitaţional activ, oarecum asemănător celui al reactorului domnului Tavakoli Keshe, în sensul că avem de-a face cu un ansamblu de mai multe sfere concentrice din materiale metalice acoperite cu magneţi ce se rotesc în contrasens.

Există pe internet informaţia că maşinăria nu ar funcţiona, dar în acelaşi timp am găsit şi fotografii ale unor realizări ale sferei propuse de el, care ar fi fost testate în laboratoarele de cercetări ale unor diferite universităţi din lume. Domnul Kosol a pornit în raţionamentul realizării lui tot de la structura şi funcţionalitatea planetei. Părere mea este că informaţia precum că sfera lui nu ar funcţiona e mai degrabă o dezinformare. Căci, de vreme ce avem de-a face de sfere şi câmpuri magnetice concentrice, nu văd de ce nu ar apărea câmpul gravitaţional.

207



Jeffrey J. Nau Despre domnul Jeffrey J. Nau nu ştiu absolut nimic. Am găsit doar pe internet un anunţ prin care brevetul său, US7663281 intitulat „Magnetic Field Genrating Device” din data de 16 februarie 2010 este declarat unul public şi se afirmă că e oferit spre dezvoltare şi îmbunătăţire (Anti-Gravity Patent Available For Development ). Priviţi imaginea:

E vorba de două inele concentrice încărcate electrostatic. Sarcina electrică ( ele se comportă ca două discuri Faraday ) face să apară în ele un câmp electromagnetic de acelaşi semn ce le va obliga să se rotească în contrasens. În acelaşi timp ele se rotesc împreună în jurul unui miez sferic creând în acest fel un câmp magneto-gravitaţionale foarte puternic. Soluţia pur giroscopică Soluţiile pur giroscopice nu sunt noi, doar că până de curând nu au avut efecte notabile. Pentru a le înţelege trebuie să amintim faptul că am spus că totul în univers se bazează pe rotaţia pulsatorie. Ei bine se pare că de fapt dezechilibrul energetic indus de rotaţia pulsatorie poate în anumite condiţii să creeze singur, câmp gravitaţional puternic, chiar fără concursul vreunui câmp magnetic semnificativ. Sunt aici două soluţii tehnice. Prima din ele pleacă de la ideea rotiri în contrasens a doi volanţi masivi. Aceştia sunt însă fixaţi împreună pe un cadru care la rândul lui se roteşte cu mare viteză. În aceste condiţii de la o anumită viteză de rotaţie în sus întregul ansamblu îşi va pierde total greutatea. A doua soluţie este aceea de a roti în contrasens două pendule aflate în planuri paralele. Aceste două planuri, la rândul lor sunt rotite împreună în jurul liniei orizontale aflată paralel cu ele în dreptul diametrului, Şi de asemenea 208



întregul ansamblu va fi rotit şi în jurul axei verticale a lor. Soluţia tehnică se pare că poartă numele de NacDan… ( nu am reuşit să aflu de unde vine – probabil un acronim ce vine din denumirea mecanismului în greceşte ?!...)

Ambele aceste două soluţii tehnice se pare că provin din Grecia, unde un dispozitiv cu asemenea pendule chiar a fost prezentat la o televiziune locală. Programele secrete Istoria militară a omenirii e plină de programe secrete. Nu sunt o noutate, încă de când omul a inventat prima armă, a ţinut secret pe cât s-a putut orice îmbunătăţire a ei. Chiar dacă nu mai luptăm cu arme realizate din lemn şi executate în fierării manuale, mentalitatea de a ţine secret realizările noastre militare s-a păstrat. Din păcate pe măsură ce tehnologia a avansat, graniţa dintre aplicaţiile civile şi cele militare ale tehnologiei a devenit tot mai neclară şi ca urmare tehnologii care utilizate în sectorul civil ar fi adus după ele progresul şi bunăstarea generală a umanităţii, au fost confiscate de cercurile belicoase ale planetei… Urmare… în vreme ce societăţile secrete de tip militar sau politic se situează cu multe sute dacă nu mii de ani peste nivelul tehnologic pe care-l cunoaştem noi din viaţa de zi cu zi, noi trăim din ce în ce mai greu, ne confruntăm cu tot mai multe inechităţi sociale şi ne zbatem ca peştii pe uscat dându-ne ultima suflare în încercarea disperată de a supravieţui iadului în care au transformat ei planeta mamă. Deşi majoritatea programelor secrete sunt aşa cum le spune şi numele, asta nu înseamnă că informaţii despre ele nu răzbat… Mai aflăm din când în când câte ceva şi mai vedem uneori câte o fărâmiţă din vârful aisbergului acestor secrete care mănâncă banii noştri ai tuturor în timp ce noi, pe ansamblu sărăcim din ce în ce mai mult. Nu ştiu prea multe despre aceste programe secrete. Nu am fost interesat să le studiez în amănunt. Ca om interesat de fenomenul O.Z.N. încă din copilărie, am înţeles de mult timp că indiferent ce ar ascunde aceste programe, la un moment dat tot se va afla. Aşa cum am aflat eu de la acel bătrân despre existenţa farfuriilor zburătoare nemţeşti, cu douăzeci de ani înainte de a se face publică informaţia, tot la fel aflăm acum despre lucruri care s-au ţinut secret cu străşnicie ani de zile, şi unele încă se mai ţin…

209



Din punctul meu de vedere n-au decât să secretizeze ce vor… Omenirea e liberă să aleagă supunerea faţă de cei ce-i mint, sau o cale paralelă în care să adopte atitudinea de a-şi dezvolta singură nivelul tehnologic independent de voinţa cercurilor politice şi militare… Şi iată că ceea ce am intuit de mult că se va întâmpla se întâmplă. Din ce în ce mai mulţi scriitori şi informatori aşa cum sunt eu acum, din ce în ce mai multe persoane particulare care studiază şi încearcă să pună-n practică tehnologii declarate ca escrocherii sau nerecunoscute de cercurile de decizie şi control… Valeri Menşikov şi Spartak Poliakov

Dacă propunerea domnului Davis, nu ştiu dacă a fost sau nu pusă în practică deşi bănuiesc că da, de vreme ce este cine se afirmă în filmul de prezentare că ar fi, despre motorul lui Valeri Menşikov, deşi se declară presei că nu ar exista, ştiu sigur că a fot realizat şi folosit de către industria aerospaţială rusească. Iată ce declara domnul Menşikov: « Motorul inventat de mine are un dispozitiv intern turbionar care îşi întreţine mişcarea rotindu-se pe principiul tornadei. În acest fel el nu numai că se deplasează în plan orizontal, dar se şi ridică în aer, învingând forţa de gravitaţie. Poate fi folosit în transportul pe apă, în aer şi pe uscat şi nu necesită alimentare cu combustibil. » De asemenea ar mai fi declarat despre motorul său că e … « un motor antigravitaţional. Pus pe apă pluteşte şi se mişcă. Nu ştiu cât timp poate face asta, fiindcă nu putem sta toată viaţa să ne uităm la el. Însă dat fiind faptul că nu necesită combustibil şi energie din afară se subînţelege că va face acest lucru un timp foarte îndelungat. Nu are subansambluri, şuruburi, palete şi mişcarea se face prin cheltuirea propriei lui forţe. Nu se deplasează propulsat de un jet de gaz sau lichid. Nu eliberează deci masă reactivă. Deci nu are nevoie să fie alimentat din afară. Calculele arată că dacă ar fi scos în spaţiul cosmic unde gravitaţia este zero nu numai că s-ar mişca autonom, dar ar accelera la infinit. Acest lucru este foarte important, fiindcă arată că poate tracta navele cosmice pe distanţe interstelare. Sigur, cercetătorii îmi reproşează că nu este posibil ca motorul meu să încalce Legea a III-a a lui Newton şi că nu poţi, dacă ai căzut în apă, să te tragi singur de păr ca să ieşi din apă precum celebrul baron mincinos Munchausen. Desigur, Newton are dreptate. Eu nu am contestat acest lucru. Dar dacă în anumite condiţii poţi totuşi să te tragi singur de păr şi să ieşi din apă? 210



Dacă Legea a III-a a lui Newton este doar un caz al unei legi generale necunoscută încă de noi? ” » Aş face remarca că dacă motorul lui Menşikov nu are piese în mişcare, aşa cum afirmă, atunci aproape sigur avem de-a face cu o tehnologie similară celei a domnului Tavakoli Keshe sau poate asemănătoare celei a lui Boyd Bushman pe care o voi prezenta în continuare. De asemenea mai există un tip de motor care a echipat rachetele ruseşti ale ultimelor misiuni spaţiale, anume cel inventat de Spartak M. Poliakov, nu am putut afla date concrete despre el. Dar am reuşit să găsesc un filmuleţ făcut în 16 aprilie 1988, în care acesta, în atelierul său prezintă unui oficial ( Alexander V. Frolov ), un prototip al motorului: Aveţi aici câteva capturi de imagine din acest film.

Toate aceste informaţii precum şi citatele reprezentând spusele domnului Menşikov le-am luat de pe saitul ziarului „Universul românesc”. Cei cu adevărat interesaţi nu au decât să intre în legătură cu redacţia acestui ziar pentru mai multe informaţii. Boyd Bushman

Iată ce scriam într-una din cărţile anterioare: « O altă modalitate de obţinere a antigravitaţiei sau a gravitaţiei negative cum mai e uneori numită a fost descoperită aproape întâmplător de către unul din cercetătorii din domeniul acesta Boyd Bushman în urmă cu nişte ani (prin anii 60 – 70). Dispozitivul este extrem de simplu – o bobină fără miez, cu diametrul de 200 mm., având 250 de spire de conductor CuEm cu grosimea de 0,25mm. În momentul în care capetele acestei bobine sunt introduse în priză la tensiunea de 110 V la 60 Hz ( reţeaua americană), aceasta începe să bâzâie, apoi în foarte scurt timp se ridică de pe suportul pe care se află, reţinută fiind doar de legătura cu priza, şi apoi pluteşte o perioadă, după care se înroşeşte puternic până se arde şi revine jos. Mărturia lui şi experimentul au fost date publicităţii către lumea întreagă în urmă cu 4 – 5 ani printr-un documentar la postul de televiziune Discovery Chanel: 211



După plecarea din armată, a uitat de această descoperire. I-au amintit de ea vederea fotografiilor unuia din OZN – urile observate în Gulf Breeze Florida pe 12 ianuarie 1988. Faptul că în acea localitate există o bază militară în care ştia că se fac cercetări ca cele la care participase cândva l-au făcut să creadă că acel OZN din fotografiile văzute este rezultatul dezvoltării fenomenului descoperit de el. În cadrele din stânga jos se poate citi concluzia aceasta spusă de realizatorul documentarului, iar în imaginile din dreapta OZN – ul cu pricina. Gravitaţia negativă se mai obţine dacă două discuri de diametru şi mase suficient de mari, aşezate faţă în faţă la distanţă mică se rotesc cu mare viteză în sensuri contrare într-un câmp magnetic. Pe tot parcursul secolului trecut au existat destul de mulţi inventatori care au brevetat discuri zburătoare fie ele gravitaţionale sau nu. Acum graţie internetului începem timid să aflăm de ei şi de invenţiile lor. » Boyd Bushman, născut în 1936, actualmente este pensionat şi nu mai îndeplineşte decât funcţie de consultant ştiinţific. S-a pensionat din postul de inginer, senior cercetător al firmei Lockheed Martin Aeronautics Company la care a lucrat între anii 1986 şi 2000, fiind unul din cei care au dezvoltat şi construit vestitele avioane militare de ultimă generaţie ale acestei firme, toate aceste aparate beneficiind din plin de tehnologii gravitaţionale, care au dus la creşteri importante ale performanţelor de zbor concomitent cu reduceri la fel de importante a consumului de carburant.. De asemenea e inventatorul rachetei Stinger. Are peste 25 de brevete, mare lor majoritate declarate secret de stat. Unele din ele, mai ales din cele a căror cesionar iniţial a fost firma Lockheed Martin Aeronautics fiind desecretizate şi putând fi găsite în baza de date „Google patents”. Singurl brevet public al lui care ar putea avea legătură cu cartea de faţă e cel numit „Apparatus and method 212



for amplifying a magnetic beam” din data de 27 iulie 1999, cu numărul US5929732. Înainte a lucrat atât în sectorul militar unde a participat la tot felul de proiecte de dezvoltări de armament ultramodern, cât şi în sector civil în special în aviaţie unde a avut contribuţii majore la dezvoltarea aviaţiei americane. În ultimii ani a început să dezvăluie o parte din necunoscutele activităţii sale, prin colaborări în special cu producătorul de film David Sereda. E memorabilă contribuţia lui la filmul „From Here to Andromeda” unde dezvăluie cu documente implicarea sa în proiecte secrete de propulsie gravitaţională, cum ar fi spre exemplu proiectul Aurora de la Lockheed Martin.

În imagine vedeţi, un desen extras din brevetul de mai sus, alături o materializare a dispozitivului. Urmează un document care dovedeşte implicarea sa în cercetările privind gravitaţia, document făcut public prin filmul lui Sereda, „De aici până la Andromeda” şi apoi o imagine a unui hangar în faţa căruia sunt două aparate de zbor discoidale iar ultima fotogramă prezintă aparatul Aurora, ajuns realitate… Un mic comentariu : eu sunt ferm convins că aceste nume de cod ale unor programe secrete sunt duplicate. Pe de-o parte există programele militare care nu sunt făcute publice sub nici o formă iar în sectorul civil se folosesc aceleaşi nume de cod pentru aparate convenţionale sau relativ convenţionale … În felul acesta va exista mereu confuzia şi nesiguranţa că informaţia a fost o exagerare. În privinţa felului cum se comportă bobina băgată în priză trebuie să reţinem un aspect. Am spus că orice mişcare pulsatorie are ca urmare o destabilizare a mediului înconjurător, atât din punct de vedere electromagnetic cât şi gravitaţional… ca urmare e logic că aceleaşi efecte se pot obţine şi prin mijloace pur electromagnetice, adică în locul pulsurilor rezultate ca urmare a rotaţiei pulsatorii în câmp magnetic se pot folosi impulsuri electromagnetice de aceiaşi frecvenţă. De fapt este şi explicaţia pentru care acest efect nu se obţine decât dacă bobina va fi alimentată doar cu curent alternativ… Aş mai avea de adăugat un comentariu de ordin general privind mentalitatea de secretomanie şi egoism al cercurilor militare…

213



Comentariu privind programele secrete În timpul celui de-al doilea război mondial au murit milioane de oameni pe diferite fronturi de luptă dar de asemenea au murit la fel de multe milioane de oameni nevinovaţi în lagărele de exterminare cum la fel de multe milioane poate că au fost civilii nevinovaţi morţi în casele lor ca urmare a bombardamentelor intense şi îndelungate – fac aici referire atât la blocada Leningradului, la bombardamentul de peste un an al Londrei cu rachete V1 şi V2, precum şi la bombardamentul aliaţilor asupra Berlinului, acestea fiind cele mai cunoscute… Dar au fost multe alte oraşe în care nevinovaţi, civilii au fost măcelăriţi de forţele combatante prin atacuri aeriene… Şi apoi să nu uităm de cele două bombardamente de la Hiroshima şi Nagasaki în care într-o singură secundă au murit două sute de mii de oameni şi de două ori mai mulţi ulterior exploziilor… Toate cestea au fost crime, crime de care s-au făcut vinovaţi în egală măsură atât cei care le-au dus efectiv la îndeplinire, cât şi cei care prin creierele lor au conceput armele care au dus la îndeplinirea acestor masacre… Priviţi imaginea următoare:

Textul de pe imagine e destul de clar şi uşor de citit… Nici unul din aceşti oameni nu a fost un îngeraş ! Absolut toţi au avut pe conştiinţă moartea a cel puţin câteva mii de oameni… Şi ce fac americanii ? Îi absolvă de orice vină şi-i recrutează prin vestita de acum operaţiune „agrafa” în structurile de cercetare cele mai înalte ale lor… Cel care a fost direct vinovat de moartea tuturor londonezilor omorâţi de rachetele V1 şi V1, Verner von Braun, pe care l-am marcat cu un pătrat roşu, mai este numit şi şeful agenţiei spaţiale americane NASA unde timp de peste 30 de ani se lăfăie într-un nivel de trai mult mai ridicat decât al majorităţii americanilor şi nu-l întreabă absolut nimeni nimic de miile de civili, de bătrâni

214



femei, şi copii morţi datorită rachetelor trimise de el personal peste capul lor nevinovat… Şi să nu credeţi că vreunul din aceşti oameni de ştiinţă a fost nevinovat… Dar poate mai vinovaţi decât ei, sunt cei care poartă vina morală de a-i fi iertat de toate aceste crime, anume administraţia americană… Iar noi, ce facem ? Îi admirăm pe aceşti imperialişti cărora nu le-a păsat deloc de milioanele de morţi de care erau răspunzători aceşti omeni de ştiinţă… Îi admirăm !… Admirăm „democraţia” americană… A cui democraţie, şi ce fel de democraţie, a celor care-i iartă pe cei mai răi criminali, şi a celor care au inventat conceptul de terorism internaţional şi de asasinat economic ?... Toţi vrem bună stare, un nivel de trai mai bun.. toţi dorim să fim apăraţi de agresiune să ne simţim în siguranţă în casele noastre… Dar oare acesta trebuie să fie preţul ? Dragii mei, atât timp cât omenirea, la orice nivel, fie statal, fie superstatal, va fi condusă fie şi de un singur om cu asemenea mentalităţi nimeni, dar absolut nimeni, pe această planetă nu va fi în siguranţă şi nu va putea trăi liber şi fericit !...

215



Încheiere După cum vedeţi dragi cititori, capacităţile tehnico-materiale pentru a se putea trece spre o societate „a viitorului” există. De la modernizarea „generatoarelor” electrice actuale, care nu e cine ştie ce complicată, până la utilizarea gravitaţiei şi „antigravitaţiei” atât pentru necesarul energetic personal sau global, cât şi pentru transport, sunt perfect posibile toate. Singurul lucru care pare că ne împiedică este voinţa celor care decid destinele omenirii… Dar de fapt nu asta-i piedica… Adevărata piedică este, aşa cum am spus şi la începutul cărţii, egoismul lăcomiei noastre. Dacă nu am fi atât de sălbatic ahtiaţi după bani, preocupaţi în fiecare clipă a existenţei noastre să adunăm tot mai multe şi mai multe bogăţii, indiferent dacă ne sunt sau nu utile cu adevărat, am putea să observăm şi cele ce se întâmplă în jurul nostru… Am putea observa că această manie bolnăvicioasă a făcut încet, încet, din noi, nişte criminali… Nişte criminali inconştienţi… căci însăşi faptul că avem conturi groase-n bănci, care ne dau iluzia că copiii şi nepoţii noştri vor trăi mai bine, în timp ce de fapt noi, prin această acumulare distructivă le-am amanetat de mult viitorul, lor şi nepoţilor şi ce e mai grav întregii planete… face din noi nişte criminali… Crimă nu e doar a lua viaţa unui om, crimă e şi de a-l lipsi de un viitor decent, cum crimă e şi de a omorî din indiferenţă şi prostie mii de specii de plante sau animale din fauna întregii planete… specii care mor datorită „progresului” nostru. Câţi dintre dumneavoastră sunteţi cu adevărat conştienţi că verdeaţa pe care o exterminaţi cu sălbăticie turnând betoane oriunde vă stabiliţi, este o întreagă lume vie, acea lume vie care vă asigură aerul pe care-l respiraţi ? A turna un metru pătrat de beton peste o pajişte înseamnă nu doar a omorî câteva mii de fiinţe, ci şi a vă anula o zi din viaţă, căci acel metru pătrat de pajişte produce aerul pe care-l respiraţi într-o zi. Este o tragedie ! Este tragedia umanităţii. Decăderea noastră morală până la acest nivel inimaginabil, a făcut din noi proprii noştri criminali… Cu iluzia că trăim în lux, de fapt ne scăldăm în propriile noastre scursuri… Lăcomia egoismului nostru ne face incapabili să vedem că sunt alternative cu adevărat viabile stilului de viaţă actual… Einstein spunea undeva că „lumea nu va fi distrusă de cei ce fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervină.” Exact la fel sunteţi şi dumneavoastră… marea majoritate… preocupaţi mereu de a aduna, de a avea, de a trăi un iluzoriu confort, aţi ajuns atât de orbi şi de surzi încât nici nu realizaţi că de fapt sunteţi doar nişte paiaţe, nişte păpuşi în mâinile unor potentaţi insensibili, şi lipsişi de suflet care, prin răspândirea acestei mentalităţi de lăcomie consumistă, se îmbogăţesc tot mai mult şi mai mult…

216



În vreme ce dumneavoastră aveţi iluzia că trăiţi bine în timp ce le-aţi confiscat viitorul copiilor şi nepoţilor dumneavoastră, ei – aceşti criminali pe care nici măcar nu-i cunoaşteţi, cu ajutorul dumneavoastră, vă distrug planeta … Unde or să beneficieze copii dumneavoastră de conturile adunate cu trudă în sutele de bănci de pe planetă ? Pe o planetă distrusă ? Dar oare chiar vor beneficia de acei bani ?.. Vor mai exista oare, acei bani, atunci ?… Şi dacă vor mai exista le vor asigura vreun avantaj, sau din contră, vor fi percepuţi ca cei care au contribuit la nivelul de trai dezastruos al majorităţii şi vor deveni victimele sigure al represaliilor din partea celorlalţi ?... Sunt aspecte la care din pură lăcomie şi egoism nu ne gândim, dar care sunt un fapt… Aspecte care se pot şi se vor putea întâmpla… Cred că a cam venit timpul să renunţăm la această lăcomie egoistă şi să începem să privim în jurul nostru !... Cu credinţa că şi această carte a făcut să se mai ridice un pic din vălul dezinformării vă doresc toate cele bune. Cu stimă ! Cătălin Dan Cârnaru. 25 august 2013

t.e.10257

217



Bibliografie Cartea pe care tocmai aţi citit-o nu se bazează exclusiv pe bibliografia care urmează. Ea e rodul unor ani mulţi de cercetări şi studii personale, lecturi a zeci de cărţi de-a lungul anilor şi de asemenea a multor ore de navigare pe internet… Această bibliografie conţine doar o serie de lecturi care pot sprijini unele din ideile prezentate de mine în carte… Şi de asemenea cărţile ce urmează pot fi o lectură alternativă celor ce le-am spus în cartea pe care aţi terminat-o de citit, fiind totodată un bun început pe calea unei documentări serioase pentru aprofundarea subiectelor tratate de mine în această carte… Din istoria electricităţii – I. N. Bucur, I. Gh. Stănescu, M. Macavescu – Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966 Românii o mare enigmă – Lucian Iosif Cueşdean – Editura Karat Bucureşti 1996 Experimentul Pământ – Hartwuig Hausdorf – Editura Domino Târgovişte 1998 Inteligenţa materiei – Dumitru Constantin Dulcan – ediţia a II-a revizuită – Eikon Cluj Napoca 2009 Radacinile naziste ale Bruxeles U.E. – P. A. Taylor, A. Niedzwiecki, M. Rath, A. Cowalczyk – Dr. Rath Health Foundation 2011 Manualul dispozitivelor free energy – David Hatcher Childress – Editura vidia Bucureşti 2011 Tehnologiile zeilor – David Hatcher Childress – Editura vidia bcureşti 2012 Sclavii zeilor – Michael Tellinger – Editura Nicol 2013 Mistere ale pământului Românesc – Isabela Iorga – Editura Antet XX press Armele secrete ale zeului Wotan – Valentin-Ovidiu Vâzdoagă – Editura Obiectiv Craiova Extraterestrul român – Valentin-Ovidiu Vâzdoagă – Editura Obiectiv Craiova Inovation-The story of lawrence Tseung – Laurence C.N. Tseund – Editor Miss. Forever Yuen 2008 – pdf Dacia ariană – Petre Morar – pdf Noi nu suntem latini – Petre Morar – pdf Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb ? – Dan Romalo – pdf Zamolse – primul legiuitor al geţilor – Caroluls Lundius – Editura Biblioteca Bucureştilor 2004 – format pdf Ghidul activistului Zeitgeist – pdf Tesla Biografia unui geniu – Marc J. Seifer – Editura Pro Editură şi tipografie 2008

218

De La Hidrocarburi La Gravitatie - Normalitate Sau Revolutie?! - Catalin Dan Carnaru

Recommend Documents