Morcovul (Daucus carota) Plantă bienală. În primul an formează o rădăcină pivotantă şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpini florifere, flori şi fructe. Morcovul se cultivă semănat direct în câmp. Cultura forţată şi protejată se practică pe suprafeţe mici. Producţia este de 10–15 t/ha la cultura timpurie (1 – 1,5 kg pe metru pătrat) şi 25-40 t/ha la cultura târzie (de toamnă), adică 2,5 – 4 kg pe metru pătrat. Pătrunjelul (Petroselinum crispum) Aromatizant şi plantă medicinală. Are două varietăţi: radicosum (pentru rădăcini) şi crispum (pentru frunze). Plantă bienală, formează în al doilea an tulpinile florifere, florile şi seminţele. Una din cele mai rezistente plante legumicole la frig, putând ierna în câmp. Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, toamna târziu (astfel ca până la venirea frigului, seminţele să se umecteze, dar nu să germineze), în ferestrele din timpul iernii şi primăvara devreme. Păstârnacul (Pastinaca sativa) Până la introducerea în cultură a cartofului, a constituit baza alimentaţiei oamenilor săraci. Specie bienală, rezistentă la secetă. Cerinţe moderate faţă de factorii de vegetaţie. Poate ierna în câmp. Preferă umiditatea, însă fără exces. Se seamănă primăvara foarte devreme (sfârşitul lui februarie – începutul lui martie). Recoltarea se face toamna târziu. Frunzele pot fi folosite ca furaj. Ţelina pentru rădăcini (Apium graveolens) Rădăcinile deshidratate se găsesc în compoziţia supelor concentrate şi la prepararea unor medicamente. Plantă bienală. În anumite condiţii (temperaturi scăzute timp îndelungat sau secetă prelungită) emite tulpini florifere chiar din primul an. Sensibilă la frig, nu poate petrece iarna în camp Se lucrează cu răsaduri, pentru că seminţele sunt mici şi germinează greu. Ridichea de lună (Raphanus sativus sativus) Ridichea de vară şi de iarnă (Raphanus sativus niger) Ridichea are acţiune diuretică, bactericidă şi vermifugă. Ridichea de lună este o plantă anuală, iar ridichea de vară şi cea de iarnă sunt bienale. Cerinţe reduse faţă de căldură. Ridichea de lună, cu perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate, atât în câmp cât şi în teren protejat. Recoltarea la ridichea de lună se face prin smulgere, în 2–3 reprize, pe măsură ce se formează şi se livrează cu frunze în legături de 5–10 bucăţi. Producţia este de 8–10 t/ha (0,8 – 1 kg pe metru pătrat).
Sfecla roşie (Beta vulgaris) Plantă bianuală. În primul an se formează rozeta de frunze şi rădăcina îngroşată, iar în cel de-al doilea, tulpina floriferă cu flori, fructe şi seminţe. În anul al doilea, rădăcina se lemnifică. Recoltarea sfeclei se face eşalonat, din momentul când rădăcinile (inclusiv frunzele) sunt bune pentru consum şi până când acestea au dimensiunea tipică soiului, toamna târziu. Producţia este de 15-20 t/ha la culturile timpurii (1,5 – 2 kg pe metru pătrat) şi 25–40 t/ha (2,5 – 4 kg pe metru pătrat) la cele târzii. Ceapa comună (Allium cepa) Valoare terapeutică considerabilă: acţiune bactericidă, calmantă, antiastenică, antiarterosclerotică ş.a. Cultură simplă, cu puţine cheltuieli. Se poate recolta pe tot pacursul anului, asigurând venituri pe o perioadă lungă de timp. Ceapa uscată se poate păstra o perioadă lungă de timp. Ceapa comună se comportă în cultură, în func]ie de tehnologia de cultivare, ca plantă bienală (din sămânţă şi răsad) sau ca trienală (din arpagic). În cazul cepei bienale, în primul an se obţine bulbul, iar în anul al doilea se formează tulpina floriferă cu fructe şi seminţe. La ceapa trienală, în primul an se obţine un bulb mic, denumit arpagic, în anul al doilea se obţine bulbul obişnuit pentru consum, din care, în anul al treilea, evoluează plantele cu tulpini purtătoare de flori şi, mai apoi, fructe şi seminţe. Plantă cu pretenţii reduse faţă de temperatură. Însă cerinţe mari faţă de lumină. Apa este factor major în cultura cepei. Ceapa comună se cultivă prin următoarele procedee: - prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama); - prin arpagic; - prin răsaduri (ceapa de apă, Kaba); - pentru stufat (ceapa verde). În mod obişnuit, pentru semănat, se folosesc seminţe uscate. Pentru a grăbi însă răsărirea şi a obţine o cultură cât mai uniformă, se recomandă umectarea seminţelor înainte de semănat sau chiar încolţirea acestora. Usturoiul comun (Allium sativum) Gustul său picant, de neînlocuit, este confirmat şi de denumirea sa: usturoi (care ustură limba când este consumat); de asemenea, bulbilii se mai numesc şi „căţei” (pentru că „muşcă” limba şi mucoasa bucală). Cultura se înfiinţează cu bulbilii care compun bulbul, în condiţiile în care rata de înmulţire este destul de scăzută: de regulă, cu producţia unui hectar se înfiinţează maximum 10 ha de cultură. Cultura se înfiinţează în câmp şi, eventual, în solarii.
Un handicap serios al acestei culturi îl reprezintă producţiile mici (5-6 t/ha), dar cerinţele mari ale pieţei, pe tot parcursul anului, şi preţurile deosebit de avantajoase, asigură o bună rentabilitate economică. Normal, este o plantă anuală, cu înmulţire vegetativă. În alte zone de cultură se comportă ca plantă perenă sau bienală. Plantă iubitoare de lumină, care nu suportă umbrirea. Recoltarea se realizează în momentul când bulbii sunt aproape de maturarea deplină şi gâtul plantelor s-a înmuiat şi lăsat pe o parte, iar frunzele încep să se îngălbenească. Întârzierea recoltării poate determina desfacerea căţeilor de pe bulb în sol, repornirea în vegetaţie („întoarcerea”) a bulbilor şi îmbolnăvirea lor, în cazul apariţiei unor ploi. Prazul (Allium porrum) Înlocuieşte ceapa în multe preparate culinare, şi prezintă avantajul că nu provoacă arsuri gastrice. Este deci tolerat mai uşor de persoanele suferinde de stomac. Producţia poate varia între 20 şi 50 t/ha. Pentru consum imediat, plantele sunt fasonate în legături de 10-12 fire. Pentru păstrare peste iarnă, plantele se condiţionează în snopi de până la 30-50 de fire (cu două legături) şi se ţin câteva săptămâni sub şoproane sau în magazii. Cultura legumelor din grupa verzei Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea capitata) Cultura este relativ simplă, deşi varza se înmulţeşte prin răsad. Producţia poate ajunge la 100 tone/ha. Plantă bienală, cu largă plasticitate ecologică, chiar rusticitate. Plantă heliofilă, cu necesităţi de umiditate ridicată. Varza roşie (Brassica oleraceae capitata rubra) Aceeaşi valoare alimentară ca şi cea a verzei albe, însă gustul este mai apetisant. Rusticitate mai ridicată. Varza creaţă (Brassica oleraceae sabauda) Varietate mai fină şi mai suculentă a verzei albe. Căpăţânile au o fermitate mai redusă, fiind moi, laxe şi înfoiate. Se foloseşte aproape exclusiv pentru salată. Varza de Bruxelles (Brassica oleraceae gemmifera) De la această varietate se consumă verzişoarele mici, formate în axila frunzelor. Se prepară cu ajutorul lor nişte produse de lux: verzişoare marinate, verzişoare în unt, verzişoare pane etc.
Producţia este de 10 ori mai mică decât cea a verzei albe, dar preţul de vânzare este mai mare. Pe o tulpină (plantă) se formează până la 20-50 de verzişoare, cu masa variind între 1030 g. Atât din verzişoare, cât şi din mugurele terminal, în anul al doilea se formează lăstarii floriferi, asemănători celorlalte varietăţi. Foarte rezistentă faţă de temperaturile joase, rezistă în câmp şi la minus 12 – 15 grade Celsius. Conopida (Brassica oleracea botrytis) Foarte pretenţioasă, cu cerinţe ridicate faţă de factorii de mediu. Varietate anuală. Conopida fiind printre primele plante legumicole care se scot primăvara în câmp şi care asigură primele produse pentru aprovizionarea pieţei cu legume proaspete, trebuie să se cultive pe cele mai adăpostite terenuri din ferma legumicolă. Producţia este de 15 – 25 tone/ha. Broccoli (Brassica oleracea botrytis cymosa) Varietate considerată legumă de lux. Partea comestibilă o constituie inflorescenţa propriu-zisă. Valoare alimentară asemănătoare cu cea a conopidei. A mai fost numită şi conopidă verde. Gulia (Brassica oleracea gongylodes) Plantă bianuală, puţin pretenţioasă (în comparaţie cu conopida) Producţia poate ajunge uşor la 30-40 t/ha. Varza chinezească (Brassica campestris pekinensis şi Brassica campestris chinensis) Varza de China este folosită mai mult ca salată proaspătă. Valoarea alimentară nu diferă prea mult de varza de căpăţână. Recolta este mai persisabilă decât la varza comună. Producţia este de 20 – 25 tone/ha.
Salata Salata verde este originara din Egipt, fiind cultivata in urma cu cateva mii ani. Servita la mesele regilor persani pe platouri intinse alaturi de delicatese culinare, salata verde era in trecut un aliment consumat de capetele incoronate. In timp insa, culturile de salata verde s-au extins in China, Grecia sau Statele Unite ale Americii, diversificandu-se totodata si soiurile. Frunzele de salata contin saruri minerale printre care se numara magneziu, zinc, fosfor, iod, arsenic etc alaturi de vitaminele A,B,C,D si E.
•
•
•
•
Salata verde este recomandata pentru persoanele care sufera de constipatie, avand rolul de a curata intestinele si de a facilita procesul metabolic. De asemenea salata verde este recomandata si in cazurile de hepatita sau dichinezie biliara, dat fiind ca are rolul de drenare a ficatului si de stimulare a activitatii sale. Salata verde reduce colesterolul, fluidifica sangele si scade nivelul glicemiei. De aceea este un aliment ce trebuie consumat de bolnavii de diabet precum si de persoanele care sufera cu probleme circulatorii sau arteroscleroza. Gratie continutului bogat in minerale si vitamine salata verde este un aliment excelent in combaterea anorexiei si in sporirea nivelului de concentrare.
Spanacul (Spinacia oleracea) este o planta cu flori, comestibila, din familia Amaranthaceae, cunoscuta mai ales ca o sursa naturala de acid folic. Provine din centrul si sudvestul Asiei. Este o planta anuala (rar bienala), care creste la o inaltime de pana la 30 de centimetri. Spanacul, si alte plante verzi cu frunze, sunt o sursa excelenta de acid folic (vitamina B9). Acidul folic este foarte important pentru optimizarea productiei de sperma, pentru facilitarea productiei regulate si sanatoase a ovarelor si care ajuta si la prevenirea defectelor de tub neural in timpul sarcinii timpurii. Prima vitamina pura de acid folic a fost obtinuta chiar din spanac. Este o sursa foarte buna de fier si vitamina C, nutrienti care ajuta la imbunatatirea calitatii spermei prin protejarea ADN-ului.
Loboda este o planta anuala (15 – 150 cm inaltime) cu frunzele oval-rombice pana la lanceolate, cu marginea inegal dintata – sinuata sau lobata. Loboda este foarte comuna in toata tara, intalnita din zona stepei pana in subetajul fagului ca buruiana in culturi (mai ales de prasitoare), la marginea drumurilor pe langa ziduri etc. Actiune farmacologica: extractele obtinute din frunze au efect antihelmintic, antireumatic, laxativ si contraceptiv. Recomandari: • • •
Se utilizeaza pentru tratarea reumatismului. Cura de loboda este recomandata in afectiuni hepatice, renale si ginecologice; semintele au efecte purgative si vomitive. In alimentatie: primavara, plantele tinere erau folosite in diferite preparate culinare.
Telina pt petiol- Apium graveolens dulce
De la aceste doua specii se folosesc pentru consum petiolul inalbit sau petiolul si limbul frunzelor sub forma de diferite salate. Se pot folosi si in stare verde si sub forma murata. Atat petiolul, cat si limbul contin uleiuri eterice (ce ii imprima arama specifica), vitamine si saruri minerale. In medicina, telina este utilizata in afectiuni renale. La noi in tara se cultiva foarte putin. Telina pentru petiol formeaza frunze cu petiol de dimensiuni mari (3040 cm lungime si 3-4 cm latime) Cicoarea de gradina
Cicoarea de gradina se cultiva in mod obisnuit prin rasad, dar se poate cultiva si prin semanat direct in camp (scarola). Productia este de 12-15 t/ha. De la cicoarea de gradina se consuma frunzele sub forma de salate. Gustul amarui al frunzelor verzi de la aceasta specie este datorat continutului acestora in glicozidul intibina. Frunzele inalbite nu mai au gust amar. Importanta cicorii de gradina reiese si din faptul ca frunzele acesteia au un continut bogat in saruri minerale (fosfor, fier, potasiu, calciu etc.) si vitamine (A, B1, B2, C) si ca se consuma o perioada indelungata din an, inclusiv iarna, cand organismul are nevoie de vitamine. Este cunoscuta pretutindeni datorita proprietatilor medicinale si foarte renumita pentru ca este un foarte bun inlocuitor al cafelei. Din radacina de cicoare, se prepara o dulceata foarte buna pentru tratarea durerilor pulmonare. Partile folosite sunt frunzele, florile si radacina Poate constitui un inlocuitor al cafelei , alaturi de ceaiul verde, cafeaua Oshawa pentru persoanele care din anumite considerente nu pot savura gustul cafelei . Insusi Napoleon o folosea ca inlocuitor al cafelei.
Legume pentru pastai Fasolea este o planta anuala erbacee , cultivata pentru consumul proaspat al pastailor sau pentru boabe sale bogate in proteine si substante nutritive . Se pot distinge doua soiuri de fasole , fasole pitica si fasole agatatoare , din punct de vedere al ciclului productiv pot fi precoce , timpurii si tarzii Recoltarea fasolei este diferentiata in functie de soiul cultivat , de regula pastaile se recolteaza cand bobul nu este bine format in teaca si inainte ca pastaile sa devina atoase .Fasoalea boabe se recolteaza cand bobul s-a format , teaca exterioara incepe sa se usuce . Dupa ce s-au scos boabele din teci fasolea boabe se depoziteaza intrun loc aeresit si racoros. Bame (in engleza Okra) au intrat de-a lungul vremii in traditia gastronomica a Europei de Sud, acolo unde, mai ales in Grecia si Turcia, sunt apreciate si culese pentru a prepara diferite mancaruri din legume. Fructele bamei (Hibiscus esculentus) sunt culese pana sa ajunga la maturitate, cand devin atoase si coaja lor incepe sa se lignifice. Bamele cresc sub forma unei tufe ramificate, inalta de 1 - 1,5 metri.
Porumbul pitic este recoltat timpuriu, cat porumbul normal nu este inca dezvoltat complet. Este folosit cu precadere in bucataria asiatica. Mai poate fi intalnit si sub denumirea de baby cornsau candle corn. Aromatizare Mǎrarul este un condiment foarte aromat originar din regiunile situate la est de Mediterana fiind folosit Evul Mediu pentru a alunga spiritele rele. Bogat în potasiu, sodiu şi sulf, mararul este un foarte bun diuretic. Amelioreazǎ anxietatea şi epuizarea nervoasǎ, insomia, tulburǎrile digestive, întǎreşte unghiile. Uleiul volatil de marar contine intre 40-60% carvona (un puternic antioxidant specific mararului, dafinului si chimenului), substanta cu un puternic efect anti-cancerigen. Patrunjel Daca ai sistemul imunitar slabit, nu ai pofta de mancare esti racit sau ai probleme digestive poti incerca o cura cu patrunjel. Aceasta planta este un complex foarte puternic de vitamine, provitamine, magneziu, calciu, fosfor, potasiu, sulf, cupru, aminoacid si clorofila. Patrunjelul este de patru ori mai bogat in vitamina C decat o portocala, astfel ca 100 de grame de patrunjel contin aproximativ 240 mg de vitamina C. De asemenea, verdeata contine mai mult fier decat spanacul si ofera mai multe proteine decat doua oua. Cimbru
Cimbrul s-a nascut, spune legenda, din lacrimile pricinuite Elenei din Troia de dezastrele aduse de frumusetea ei trufasa. Cimbrul (Thymus vulgaris ) Teofrast si Dioscoride considerau cimbrul ca fiind tonic si antispasmodic pentru caile digestive. Pentru Pliniu, acesta era un antidot impotriva muscaturilor de sarpe si a „otravii pricinuite de creaturile marine", precum si im remediul impotriva durerilor de cap. -favorizeaza digestia, calmeaza durerile de gat
Busuioc Ocimum basilicum Desi originar din sudul Asiei, busuiocul este de foarte mult timp cultivat in Europa ca planta culinara si medicinala. Numele lui provine din cuvantul grec "basilikon", care inseamna regesc. Este o planta anuala Fiorile sunt albe, stacojii sau multicolore si formeaza spirale in varful plantei. Busuiocul este renumit pentru capacitatea de a reduce spasmele, mai ales cele ale stomacului . Frunzele ajuta digestia si cresc apetitul. Sunt folosite si pentru tratarea flatulentei si aerofagiei. Extern, calitatile astringente ale plantei sunt un remediu bun in raceli: in gargara, planta usureaza durerile de gat, iar ca inhalant, desfunda sinusurile si caile aeriene. Ca unguent, ajuta la vindecarea ranilor si taieturilor, si se combina adesea cu menta si chimen. Uleiul esential combate viermii si germenii. Studii clinice efectuate in India si publicate in 1985 i-au demonstrat efectele antibacteriene la suferinzii de acnee.
Oregano Gustul de oregano este înţepător, uşor dulce şi plăcut proaspăt. Are un miros intens. Condiment clasic al sosurilor de paste şi pizza, deci foarte utilizat în bucătăria italiană, oregano este totodată o prezenţă plăcut obsedantă a bucătăriei greceşti unde îl întâlnim de la salata grecească la preparate din peşte. Bucătăria franceză, în special cea provensală, îl foloseşte în amestecu-i tipic de ierburi. Oregano se asociază bine cu mâncărurile de legume pregătite din dovlecei, zucchini, ardei graşi şi cartofi, dar şi cu fripturile de porc, vită şi miel.
Menta – Mentha piperita Uscata, menta este un condiment foarte apreciat, iar in stare proaspata ea este pusa in salatele de fructe - utilizata mai ales vara, datorita aromei sale racoritoare, in supe (mai ales cele de chimen) ori in diferite dulciuri: creme, dulceturi, prajituri, ciocolata, etc. Prospetimea mentei merge foarte bine cu aroma de ciocolata. Inghetata de menta este in special delicioasa intr-o zi calduroasa de vara, folosind din plin proprietatile racoritoare ale mentolului. Frunzele de menta au un aspect deosebit, impresionand si ca ornament, la suprafata inghetatei, a deserturilor sau a paharelor cu bauturi; la fel de bine pot fi si consumate. Ea este si astazi nelipsita din multitudinea de preparate din carne de miel si oaie, din mancaruri de peste sau insoteste o serie de legume ca: fasole, cartofi dulci, dovlecei, morcovi, etc.
Rozmarinul Rosmarinus officinalis este o planta medicinala folosita de mii de ani in tratamentul bolilor digestive. Aroma placuta si efectele benefice asupra ficatului si bilei au determinat folosirea lui in alimentatie, rozmarinul fiind totodata si un condiment apreciat. Tinctura de rozmarin este indicata in cazuri de indigestie, diabet, voma, atonie a stomacului, colici, congestia ficatului, icter, inflamatii dureroase cronice ale vezicii biliare, valori crescute ale colesterolului Rozmarinul este o planta aromatica folosita mult in bucatariile cu specific sau influente mediteraneene
Aceasta planta nu este folosita numai in bucatarie, ci este utilizata si ca remediu natural impotriva racelii, durerilor de cap sau problemelor psihice (a avut rezultate inclusiv in tratamentul bolii Alzheimer). Este bogat in fier, calciu, vitamina B6 si antioxidanti, fapt care il recomanda drept ajutator al memoriei si in prevenirea cancerului. Are insa si proprietati cosmetice, uleiul de rozmarin fiind folosit in sampoane pentru parul deteriorat .
Legume bostanoase Castravetele (Cucumis sativus) Producţia poate varia de la 8 – 14 tone/ha la cultura pe sol, până la 50 – 60 tone/ha la cultura pe spalier. Datorita continutului ridicat de potasiu, sucul de castravete se foloseste ca adjuvant in scaderea valorilor tensiunii arteriale. Este util in gingivite si alte boli ale dintilor. Sucul de castravete, in combinatie cu morcovul si salata are efecte benefice in eruptii cutanate racoritor, este un ingredient nelipsit al salatelor vara, este depurativ, diuretic,dizolva acidul uric si uratii, imbunatateste circulatia sanguina, efect laxativ, calmant al inflamatiilor intestinale, hidratant natural , bogat in antioxidanti care protejeaza ochiul (macula si retina ) de stressul oxidativ, reducand riscul bolilor oculare degenerative ( cataracta si degenerescenta maculara = pierderea progresiva a vederii la persoanele vartsnice), continutul in fibre insolubile determina scaderea colesterolului seric, favorizeaza functionarea intestinelor, protejeaza impotriva cancerului de colon ,datorita continutului in acid tartric care inhiba sintetizarea grasimilor din hidrocarbonati este benefic pentru curele de slabire ,mentine nivelul pH- ului, fluiditatea sangelui ,prevenind aparitia varicelor ,cercetatorii londonezi au descoperit efectul anticancerigen al castravetelui si de asemeni reduce efectul toxic al nitratilor ,nitritilor prezenti in produsele din carne, al acroleinei rezultate din uleiul folosit la prajeli, acrilamidei din cartofii prajiti ,produse de patiserie, panificatie care au de asemeni efecte cancerigene ; coaja castravetilor mai ales a celor cu gust amarui pronuntat stimuleaza celulele pancreasului sa produca insulina si echilibreaza glicemia prin actiune directa ; totodata reduc inflamatia pancreasului, ajuta metabolizarea alimentelor com plexe, efficient in afectiuni pancreatice; In cosmetica : benefic oricarui tip de ten, pentru o frumusete feminina,poate preantampina aparitia ridurilor, se fac masti cu pulpa de castravete pentru hidratare, curatatrea porilor,indicat tenurilor cu tendinta la uscare avand proprietati emoliente dar si degresante; cu suc de castravete se pot face lotionari zilnice, aducand senzatia de reimprospatare si revitalizare a tenului; masca de felii de castravete curate, depurifica, hidrateaza, confera elasticitate pielii, inlatura cearcanele de la ochi (se pun felii intrgi , dupa ce zona ochiului a fost spalata si dezinfectata cu ceai de musetel )
Dovlecel Dovlecelul este una dintre primele legume recomandate de nutriţionişti în diete.Pe lângă faptul că are foarte puține calorii (100 gr. dovlecel are 20 – 27 kcal), este şi o sursă bună de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, zinc, fosfor, cupru și fier, o serie de acizi organici, vitamine C, B, K, A.
Pepenele verde (Citrulus vulgaris) Producţia este de 30-40 t/ha. Momentul optim al recoltării se poate stabili ţinând cont de: uscarea cârcelului de la baza pedunculului fructului, care se subţiază şi nu mai prezintă perişori; coaja capătă un luciu caracteristic, porţiunea zgâriată cu unghia este albă nu verde ca la fructele crude; vârful fructului formează o adâncitură; prin lovire fructul emite un sunet înfundat. Recoltarea se face dimineaţa, pe timp răcoros, tăind peduculul cu un foarfece sau un cuţit ascuţit, fără a deranja vrejul. Dovlecelul patison (Curcubita pepo radiata)
Pepene galben (Cucumis melo) Pulpa fructului este suculentă sau făinoasă, de culoare albă, galbenă, portocalie sau verde, crocantă sau fondantă, mai mult sau mai puţin parfumată. Seminţele sunt asemănătoare cu cele de la castraveţi, dar sunt mai mari şi mai rotunjite şi au culoarea mai galbenă. Fructele costate se numesc cantalupi. Seceta îmbunătăţeşte calitatea fructelor. producţia ajungând la 18-25 t TARHON - ARTEMISIA DRACUNCULUS Partea folosita :Frunzele; de multe ori se includ si tulpinile. Planta trebuie folosita proaspata, pentru ca aroma tarhonului uscat este de obicei foarte slaba. tarhonul este rareori folosit de bucatari si se gaseste aproape exclusiv in pasta de mustar aromata cu tarhon (vezi mustarul alb). Parfumul bogat si placut al tarhonului nemtesc (sau frantuzesc) il face sa fie un adaos minunat la preparatele delicate din pui, la sosurile de smantana, maioneza sau ciuperci. Cel mai des insa se foloseste la salate; frecvent aromatizeaza otetul sau uleiul de masline pentru salate. In acest scop se poate combina cu caperele.
Cunoscut sub denumirea ştiinţifică de Armoracia rusticana sau de Cochleariaarmoracia, hreanul reprezintă o specie vegetală care aparţine familiei Brasicaceae(Cruciferae). Hreanul este o plantă ierboasă perenă, cultivată sau sălbatică, care prezintă o înrădăcinare profundă, fiind căutată şi apreciată pentru organele sale subpământene, al căror gust este arzător. În scopuri alimentare, dietetice, condimentare şi legumicole, de la hrean se folosesc rădăcinile şi frunzele. Rădăcinile rase de hrean au un gust dulceag şi foarte iute, degajând, în acelaşi timp, vapori iritanţi. Pe lângă proprietăţile picante, hreanul stimulează şi uşurează digestia alimentelor la care a fost adăugat [vezi imaginea 3]. Cu hrean se garnisesc mai multe mâncăruri, ca: afumături, şuncă, carne prăjită sau fiartă de porc, de miel sau de vită; brânza (vezi şi brânza proaspătă de vaci cu gălbenuş crud de ou); salatele de legume. Din punct de vedere gustativ, dar şi dietetic, hreanul se potriveşte deosebit de bine cu sfecla roşie, formând împreună salate de iarnă, ce aduc principii valoroase organismului pentru sezonul rece (vezi salate de sfeclă roşie cu hrean).
Hreanul, ca şi condiment se mai foloseşte pentru prepararea unor sortimente de muştar iute, precum şi în sosuri ori în acrituri. Valoroase sunt şi frunzele bazale mari dar încă fragede de hrean, recoltate primăvara, înainte de înflorire. Ele se adaugă în borcane atunci când se pregătesc murăturile, îmbunătăţind gustul acestora dar şi ferind degradarea lor (conservant natural) [vezi imaginea 4]. Cu frunzele de hrean culese primăvara devreme se garnisesc preparatele din miel. Opărite, frunzele tinere ale hreanului, se folosesc la prepararea sarmalelor, fiind superioare frunzelor de ştevie sau de viţă de vie. Caracteristic la ceapa esalota este gustul iute, specific, mai pronuntat ca al cepei obisnuite. Ceapa esalotaare mai multi bulbi infratiti sub o foaie comuna, asemeni usturoiului. Foile de ceapa esalota au culoarea de la rosu-caramiziu, cele exterioare, spre alb-violaceu, cele din interiorul bulbului principal. Frunzele tinere de macris au un gust acru, placut, sunt puternic vitaminizate si nutritionistii recomanda consumul lor, mai ales, primavara devreme cand din alimentatie lipsesc alte fructe silegume. Macrisul se prepara in acelasi fel ca spanacul sau stevia. Se poate consuma crud, in salate, sau fiert, in supe si borsuri. Ciorbele in care s-a pus macris nu mai trebuie acrite. Frunzele de macris fierb cam in 20 de minute.
nghinarea este o specie de plante erbacee perena, din familia compozitelor, care infloreste vara—toamna, originara din regiunea mediteraneeana, cultivandu-se pentru solzii carnosi ai inflorescentei si pentru receptaculii florali care sunt comestibili. Anghinarea contribuie la imbunatatirea digestiei, nutritionistii recomandand-o in prevenirea tulburarilor gastro-intestinale. De asemenea, consumul de anghinare este indicat pentru detoxifierea ficatului, prevenirea afectiunilor bilei si ale rinichilor, dar si pentru normalizarea nivelului zaharului in sange
