CHIMIA MIRABILIS – LOGOSOLOGIA UNEI NOI METAFIZICI A MICROCOSMOSULUI
Pr. Dr. Dorin Costescu, Parohia Nojag
„De îndată ce lumea este creaţia lui Dumnezeu, este o datorie esenţială pentru teologi să o studieze” (John Polkinghorne, Quantum Physics and Theology. An Unexpected Kinship)
Introducere
Fizicianul Peter Higgs (iniţiator, în epistemologia cuantică, al teoriei câmpului Higgs) a afirmat: „Nu-i mai spuneţi bosonului Higgs particula lui Dumnezeu. Nu există Dumnezeu”1. Dimpotrivă, un alt fizician de renume mondial şi preot, în acelaşi timp, John Polkinghorne este de părere că: „Lumea fizică pare din ce în ce mai mult a fi creaţia unui Dumnezeu trinitar, a Cărui profundă esenţă este relaţionarea”2. Ce face ca doi dintre cei mai cunoscuti savanţi contemporani ai fizicii cuantice (educaţi în acelaşi spirit ştiinţific critic englez) să adopte două poziţii diametral opuse în privinta aceleaşi probleme: raportul raţiune – credinţă, epistemologie – gnoseologie, ştiinţă – religie? De ce unul alege disjuncţia, altul conjuncţia între gândirea ştiinţifică şi raţiunea teologică? Cercetarea de faţă (pornind de la ştiinţă spre teologie) îşi propune evidenţierea unei armonii între cele două, „o naturală şi armonioasă contopire”3 a celor două surse de cunoaştere. În urma descoperirilor ultime în fizica şi mecanica cuntică, multi iubitori de înţelepciune au dorit să realizeze o metafizică cuantică. Physica ultima ar spune că materia nu este fundamental decât energie, cuantificabilă în lumină, radiaţie electromagnetică. Şi atunci au aparut diverse soluţii filosofic-teologice cu conotaţie metafizică. Însă asemenea soluţii au eludat problemele nerezolvate încă în fizica cuantică contemporană: incertitudinea cuantică (poziţia electronului – principiul de 1 http://www.descopera.ro/dnews/10734333-profesorul-higgs-insista-nu-i-mai-spuneti-bosonului-particula-luidumnezeu-nu-exista-dumnezeu, accesat la 02.11.20016.
2 John Polkinghorne, Quantum Physics and Theology. An Unexpected Kinship, Yale University Press, London, 2007, p. 104. 3 Ibidem, p. 1. 1
incertitudine al lui Werner Heisenberg), unificarea teoriei relativitaţii generale (a lui Albert Einstein) cu teoria cuantică, provenienţa materiei în momentul T0 al istoriei, câmpul Higgs (care ar face trecerea de la energie la materie), problema dualităţii particulă-undă a naturii luminii, descoperirea gravitonului, teoria stringurilor etc. Einstein (în fizică - teoriei relativităţii generale) şi Karl Popper (în filosofia ştiinţei - teoria falsicabilităţii) au dovedit a fi o eroare absolutizarea unui adevăr ştiinţific: „Ideea că materia nucleară este compusă din cuarci şi gluoni este puţin probabil să fie ultimul cuvânt spus în fizica fundamentală. Poate că speculaţiile teoriei stringurilor se vor dovedi corecte şi cuarcii, consideraţi actalmente ca elementele ultime, nu vor fi altceva decât manifestări vibraţionale ale multidimensionalului spaţiu-timp”4. Astfel – considerăm noi – până când electronul nu este liniştit cuntic de savanţi în formule matematice necontradictorii, până când nu se explică cum bosonul Higgs (căruia reprezentanţii C.E.R.N. îi afirmă descoperirea) dă materialitate elementelor cuantice, până când natura luminii nu e exprimată unitar şi, în final, până când nu se explică materializarea energiei pure (viraţionale sau nu) în elemente fundamentale, realizarea unei metafizici cuntice teologice sau filosofice ar avea multe lacune şi, mai ales, supoziţii fără suport ştiinţific. Anni mirabiles ai adevărului fundamental al structurii materiei nu au sosit încă. Dar dacă în loc să ne îndreptam atenţia exhaustiv asupra tărâmul cuantic (autopsia febrilă a atomului şi găsirea, în mod experimental, a elementelor sub-atomice, a fundamentului ultim al materiei ab obnibus acceptat), ci am privi o treptă mai sus, doar una singura, către chimia moleculară? Drumul realizării unei metafizici, pornită nu de la observarea macrocosmosului (prin analogie şi/sau transcendere apofatică), ci a microcosmosului, rămâne (ca în cazul fizicii cuantice). Metoda rămâne, obiectul este ridicat o singură treaptă mai sus. Desigur o metafizică prin studierea (ştiinţifică) a materiei, prin chimia experimentală, va fi considerată de filozoful de orientare kantiană un saltus in probando (de la planul sensorial la planul inteligibil), de materialistul dialectic sau cel pozitivist o grosolană mistificare, iar de gânditorul neoateist un nonsens. Atunci de ce continuăm această demers? Cercetarea noastră pune întrebarea iniţială: Cum e bine pentru credinţă? Să rămâi doar la ceea ce ţi-a dat revelaţia şi să te statorniceşti într-o credinţă acceptată necondiţionat sau să uneşti credinţa cu cunoaşterea. Dar oare ce spune revelaţia legat de aceste lucruri? Considerăm că revelaţia însăşi îndeamnă la această unitate: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7); „Cercetaţi din nou! Nu este nici o viclenie! Cercetaţi din nou!” (Iov 6, 29); „Priviţi la păsările cerului” (Matei 6, 26); „Luaţi seama la crinii câmpului” (Matei 6, 28); „vorbeşte cu pământul, şi-ţi va da învăţătură" (Iov 12, 8); „cugetata-am la toate lucrurile Tale, la faptele mânilor Tale m-am gândit” (ps. 142, 5); „cercetează până în cele mai depărtate adâncuri” (Iov 23, 3). Noi avem convingerea că ştiinţa este un adjuvant real al credinţei. Fiecare raţiune umană îşi alege liber idealul. Însă convingerea noastră este că doar un idealism cratofanic este soteriologic (Absolutul personal autorevelat ca Existență-în-Sine-Atotputernică). Restul este doar logos uman care cercetează materia (şi rămâne la materie) şi/sau inventează absoluturi (Fiinţa, Ideea, Unul, Eu-l, Spiritul, Conştiinţa etc.). Acceptarea rezultatelor unei asemenea cercetări depinde de acceptarea anumiror premise, şi anume, a principiilor unei asemenea metafizici: 1) Există un plan ontologic fizic şi unul transfizic (inteligibil); 2) cele două planuri sunt conexate, dar păstrându-se atât identitatea, cât şi diferenţa de grad ontologic; non-dialectica materie-spirit (η ύλη – το πνεύμα), imersiunea energetic-logosofică a Spiritului în materie; 3) pentru că planul sensibil este un produs al celui 4 Ibidem, p. 2. 2
inteligibil (Spiritul crează materia), cel dintîi ne poate spune câte ceva din alteritatea, emergenţa (ieşirea în afară), din fenomenologia planului inteligibil (în sens metafizic: ceva din modus-ul Fiinţei, nu din ontos-ul Fiinţei; esenţa Fiinţei, a unui Dumezeu, doar un alt Dumnezeu o poate cunoaşte). Astfel rezultatele sunt destinate doar celui care crede deja în Dumnezeu (în Inteligenţa personală supremă care a transformat hyle în kosmos, materia în univers ordonat, energia în materie, logos-ul în σὰὰρξ). Această metaphysica mirabilis poate ajuta doar celui ce-şi înţelege credinţa ca certitudine pură, nu acceptare necondiţionată („Toate să le încercaţi” – I Tesaloniceni 5, 1), pentru cel care înţelege, nu dialectica, ci sintonia credinţă – uimire teologică („Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai zidit!” – Ps. 103, 25; „Minunată este ştiinţa Ta” – Ps. 138, 6; ,,Minunate sunt lucrurile Tale” – Ps. 138, 14). Cercetarea de faţă nu reprezintă un salt metafizic în sens kantian (am lăsat ştiinţa, pentru a face loc credinţei), ci tocmai o integrare sofiologic-logosofică a gândirii ştiinţifice asupra microcosmosului. Este o procedură meta-ştiinţifică (nu ne sau anti-ştiinţifică) privind structura realităţii. Procedura nu implică o metafizică printr-o teologie raţională, ci o metafizică teologică ce pleacă de la ştiintific la meta-ştiinţific sau transepistemic. Totuşi, ea se înscrie doar la nivelul de cazuri particulare ale raportului ştiinţă-credinţă (valentele fizice şi, considerăm noi, metafizice ale elementelor chimice), nu în dezbaterea principiilor unei asemenea corelaţii sciencia – credentia. Noi am ales un caz particular al chimiei anorganice: atomul de oxigen (şi moleculele pe care acesta le formează cu alţi atomi), dar o asemenea chimia mirabilis poate fi realizată cu oricare element din tabloul periodic al lui Mendeleev. La un asemenea demers metafizic suntem justificaţi prin cuvintele Scripturii: „Veşnica Lui putere şi dumnezeire se văd din făpturi” (Romani 1, 20). Lumea chimiei moleculare este o lume văzută doar condiţionat prin mijloace moderne, dar care nu încetează să-şi dezvăluie minunile metafizice pentru cei care nu absolutizează inducţia ştiinţifică şi mai pot încă să se însufleţească de mirarea teologică (,,Lucruri mari face Dumnezeu, ca voi să vă miraţi” – Ioan 5, 20). Fizica atomică Câteva precizări elementare de fizică cuantică sunt esenţiale înainte de a pătrunde pe tărâmul chimiei moleculare. În jurul anului 450 î. Hr. filosoful grec materialist Leucip din Milet considera că materia nu este divizibilă la infinit, ci la baza ei stau particule indivizibile. Este părintele teoriei atomiste dezvoltată ulterior de filosofii greci Democrit, Epicur şi filosoful latin Lucretius. Prin combinarea acestor particule multi-forme ce sunt într-o continuă mişcare, se formează toate lucrurile universului material. Această arhi-substanţă multi-atomară este eternă şi dinamică şi asigură multiplicitatea lumii fizice. Astfel, aceşti filosofi (următori ai fizicalistilor milesieni) pun la baza realităţii materia, iar nu spiritul. Substanţa rămâne veşnic identică cu sine, nouă fiindu-ne accesibilă doar fenomenologia ei: miriadele de combinaţii între materie şi formă: „În conformitatea cu teoria vechilor greci, toţi atomii sunt formaţi din acelaşi materiale de bază, dar prin forma, dimensiunea şi aranjamentul lor imprimă elementelor proprietăţi diferite” 5. Parmenide spunea că Fiinţa este imuabilă, iar lumea senzorială este o aparenţă. Dar lumea senzorială nu este parte a Fiinţei? Cum se împacă imutatibilitatea Fiinţei cu schimbarea materiei? Atomistica consideră că depăşeste această contradicţie internă a filosofiei parmenidiene, apariţia şi dispariţia lucrurilor nefiind o iluzie, ci o necesitate a dinamicii proto-substanţei. Această necesitate 5 Anca Mihaly Cozmuţa, Leonard Mihaly Cozmuţa, Curs de chimie generală, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, p. 8. 3
(cauzalitate) va reprezinta unul dintre stâlpii fundamentali ai ştiintei. Însă aceste intuiţii filosofice abia peste două milenii au devenit ştiinţă: „Au trebuit sã treacã aproape 2000 de ani pentru ca existenţa atomilor şi a moleculelor să fie demonstrată”6. Dar dacă pentru antichitate atomul, studiat doar la nivel filosofic, este indivizibil, ştiinţa modernă arată contrariul. Speculatiile antice se dovedesc adevărate până la un punct. Ştiinţa avansată arată că indivizibilul este totuşi divizibil. Atomul este alcătuit din nucleu şi înveliş (asemenea unei celule), nucleul din protoni şi neutroni (numiţi nucleoni), iar învelişul din electroni care orbitează în jurul nucleului. Doar electronii sunt particule elementare, de nedescompus, protonii şi neutronii sunt compuşi din alte particule elementare: cuarcii (care au o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe, numită mişcare de spin). Grafic vorbind, de-a lungul timpului au fost create mai multe modele ale atomului: modelul denumit cozonacul cu stafide al lui Joseph John Thomson – 1904, modelul planetar al lui Ernest Rutherford, modelul orbital al N. Bohr – 1913, modelul eliptic al lui Arnold Sommerfeld, modele ondulatorii ale lui Louis de Broglie şi Erwin Schredinger. Nucleul reprezintă a 10.000-a parte din atom. Totuşi aici se concentrează aproape toată masa atomului. Se consideră că dacă atomul ar fi un stadion olimpic, nucleul ar fi cât un grăunte de nisip. Protonii nucleului au sarcină electrică pozitivă (+1), iar neutronii nu au sarcină electrică (0). Simbolic numărul protonilor din nucleu se notează cu litera Z. Întotdeauna într-un atom numărul protonilor este egal cu numărul eletronilor din învelişul electronic. Elementele chimice care au acelaşi număr atomic Z, dar mase atomice diferite (adică acelaşi număr de protoni în nucleu, dar număr diferit de neutroni), poartă numele de izotopi. Izotopii atomului de hidrogen sunt protiu (un proton, un electron), deuteriu (1 proton, 1 neutron, 1 electron), tritiu (1 proton, 2 neutroni, 1 electron). Izobarii sunt atomii care au aceeasi masă atomică, dar aparţin unor elemente chimice diferite, de exemplu argintul (Ar) şi calciu (Ca) au aceeaşi masă atomică = 40 (protoni + neutroni), dar numărul protonilor diferă (Ar = 18, Ca = 20). În jurul protonilor şi neutronilor orbitează electronii (numele de electron provine de la cuvântul grecesc chihlimbar, ήλεκτρον), cu sarcină electrică negativă (–1). Electronul este cea mai mică particulă elementară (deci, indivizibilă), dar şi cea mai importantă. Pentru a ne imagina masa şi dimensiunile acestei particule vom lua cel mai simplu atom al universului, atomul de hidrogen (fig. 1): ,,Cel mai mic atom cunoscut este cel de hidrogen. Un electron din acest atom reprezintă a 1837-a parte din masa atomului de hidrogen”7.
(fig. 1)
Notă: toate imaginile prezentate au sursă: Internet. Electronii se mişcă în jurul nucleului pe orbitali (învelişuri de energie), energia straturilor crescând de la nucleu spre exterior (electronul poate absorbi energie de la o sursă externă şi poate 6 Svetlana Cudriţcaia, Nadejda Velişco, Chimie, Editura Arc, Chişinău, 2012, p. 10. 7 Anca Mihaly Cozmuţa, Leonard Mihaly Cozmuţa, op. cit., p. 10. 4
sări pe un înveliş energetic superior al atomului). Diferenţierea acestor niveluri energetice se observă cel mai bine prin prezenţa numărului maxim de electroni: 2 electroni pe primul strat, 8 electroni pe al doilea, 18 electroni al treilea, 32 pe al patrulea, după formula 2n 2 (unde n = numărul nivelului energetic). Cel mai important strat pentru ştiinţă şi viaţă, în general, este ultimul, denumit stratul de valenţă (de completare). Pentru că ,,electronii straturilor interioare nu contribuie la formarea legăturilor chimice”8, de o importanţă crucială pentru morfologia şi funcţionalitatea materiei universului sunt electronii de pe ultimul orbital energetic: ,,Proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor sunt conferite de electronii stratului exterior al atomilor”9. Universul este aşa cum îl vedem noi tocmai datorită acestor electroni de pe ultimul strat de valenţă şi a proprietăţii lor de a forma legături cu alţi atomi. Schematic, în tabloul elementelor, perioada indică numărul straturilor electronice, iar grupa numărul electronilor de pe ultimul strat. Locul, forma, mişcarea şi viteza acestor elemnte ale atomului sunt determinate de anumite forţe. Ştiinţa, până astăzi, cunoaşte patru forţe fundamentale ale universului macro şi microscopic. Energia imensă a materiei închisă în atomi nu este eliberată decât sub imperiul acestor forţe universale: 1) forţa gravitaţională este forţa de atracţie a corpurilor materiale (este cea mai slabă forţă a universului). La nivel atomic se consideră că este purtată de particula numită graviton (nedescoperit încă). Dacă nu ar exista această forţă întreg universul ar fi compus doar din atomi de hidrogen; 2) forţa electromagnetică este forţa care guvernează orbitarea electronilor cu sarcină electrica negativă (–1) în jurul protonilor cu sarcina electrică pozitivă (+1). Această forţă atrage electronii de protoni, dar şi respinge electronii unii faţă de alţii pentru că au aceeaşi sarcină electrică (conform <>: particulele cu sarcină electrică de acelaşi semn se resping, iar cele de semn opus se atrag). Norul electronic al atomului are forme diferite, ci nu doar forme eliptice, pentru că electronii nu sunt guvernaţi de gravitaţie (ca în cazul planetelor), ci de electromagmetism. La nivel micro, dar şi macro, rezultatul acestei forţe este radiaţia electromagnetică: microunde, unde radio, infraroşii, lumina vizibilă ochiului, raze ultraviolete, raze x, raze gamma. Se transmite prin fotoni (particule fără masă şi fără sarcină electrică). Lumina unui bec într-o singură secundă conţine 29 miliarde de fotoni; 3) forţa nucleară tare este forţa care ţine uniţi protonii şi neutronii în nucleul atomului, respectiv cuarcii în protoni şi neutroni. Este cea mai puternică forţă a universului, fiind de 137 de ori mai puternică decât forţa electromagnetică, de un million de ori mai puternică decât forţa nucleară slabă şi de 10 39 (adică de zece mii de miliarde) mai puternică decât forţa gravitaţională. Este transportată de aşa numiţii gluoni. Totuşi raza ei de acţiune este de o trilionime de milimetru (dacă ar acţiona cât raza gravitaţiei toată materia s-ar condensa la scală punctiformă) 4) forţa nucleară slabă este forţa care transformă elementele atomului unele în altele. Apare când forţa nucleară tare şi cea electromagnetică sunt instabile. Nucleul atomului se dezintegrează, elementele se transformă unele în altele (ex: protonul în neutron etc.) şi se degajă radiaţie nucleară. Materia devine radioactivă. Este transportată de elementele numite bosonii W+, W- şi Z.
Chimia moleculară 8 Ibidem, p. 30. 9 Ibidem, p. 26. 5
Baza chimiei moleculare o reprezintă stratul de valenţă al atomilor şi electronii care orbitează pe acest strat. Aceşti electroni fac trecerea de fizică la chimia moleculară. Fără ei şi proprietăţile lor fizice nu ar exista materia la nivel pluri-atomic, viaţa, universul aşa cum îl experiem. Combinaţiile între diverşi atomi, prin cedare sau acceptare de electroni de pe statul de valenţă, produc moleculele. Posibilitatea formării moleculelor se realizează prin forţele de atracţie reciprocă între electronii şi nucleele atomilor. Sarcinile electrice de semn opus se atrag şi sarcinile de acelaşi semn se resping. Electronii încărcaţi electronegativ sunt atraşi de nucleul electro-pozitiv (şi invers), iar la apropierea unui al atom vor fi atraşi şi de celălalt nucleu. Şi tot astfel, până la formarea moleculei. Dar nu numai electromagnetismul este crucial în acest proces, ci şi natura ultimului strat energetic al atomilor, stratul de valenţă. Acesta este un strat incomplet. Natura, energia acestui strat are nevoie de stabilitate atomică. În genere (pentru elementele din periaoada a doua a tabloului elementelor), această stabilitate se realizează în structura de octet (opt electroni pe ultimul strat), astfel că atomii cedează sau acceptă electroni de la alţi atomi pentru a-şi realiza octetul electronic (pentru ca legătura chimică să fie stabilă, ceea ce împiedică dezintegrarea moleculei). Configuraţia completă a stratului de valenţă, se poate realiza de către atomi prin una din metodele: primind unul sau mai mulţi electroni de la un alt atom/atomi; cedând către alt atom/atomi unul sau mai mulţi electroni; punere în comun cu alt atom/atomi a unuia sau mai mulţi electroni. În funcţie de aceste variabile, legăturile chimice între atomi sunt diferite. Acestea se pot clasifica astfel: legături întramoleculare (legătura ionică, covalentă, coordinativă, metalică) şi intermoleculare (legătura de hidrogen şi legătura van der Waals). Legătura ionică se realizează prin cedare/acceptare de electroni, pentru a se forma în atomi o configuraţie stabilă pe ultimul strat electronic. Atomul care cedează electroni devine ion pozitiv (cation), cel care primeşte devine ion negativ (anion). Legătura ionică se realizeză între atomii cu caracter electrochimic foarte diferit: „La apropierea atomilor cu o diferenþã mare de electronegativitate (mai mare decît cifra 2), are loc transferul electronilor de la atomul mai puţin electronegativ la atomul mai electronegativ”10. Legatura ionică este foarte puternică (este specifică sărurilor – ex: NaCl). Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun de electroni de către atomi, astfel că atomii se folosesc împreună de energia şi masa acestor electroni ai ultimului strat. Valenţa exprimată prin numărul de electroni pe care un atom îi pune în comun cu electronii altui atom se numeşte covalenţă. Acestă legatură covalentă are loc, în mod fizic, prin întrepătrunderea orbitalilor electronilor (norilor energetici) şi punerea în comun a electronilor de pe stratul de valentă, formându-se orbitalii moleculari ( ex: molecula de H 2, O2, Cl2). Moleculele obţinute astfel au o structură fixă: „În cazul legăturii covalente atomii ocupă poziţii fixe unii faţă de alţii, de aceea moleculele au structura geometrică fixă” 11. Legăturile covalente pot forma în cadrul aceleaşi substanţe structuri moleculare diferite (denumite forme alotroopice). De exemplu: oxigenul combinat cu oxigen formează molecula de O 2 sau O3, distincte prin proprietăţi fizice şi chimice. Formele alotropice ale carbonului sunt diamant, grafit şi carbune (evident cu proprietati fizice şi chimice mult disticte). Legătura coordinativă este un caz special al legăturii covalente. De o importanţă majoră pentru viaţa noastră este legătura metalică. Proprietăţile metalelor nu pot fi explicate prin legături ionice sau covalente. Orbitalii de valenţă ai atomilor de metal se 10 Svetlana Cudriţcaia, Nadejda Velişco, op. cit., p. 81. 11 Anca Mihaly Cozmuţa, Leonard Mihaly Cozmuţa, op. cit., p. 29.
6
întrepatrund atât de mult încât electronii straturilor ultime sunt instabili şi puşi în comun tuturor atomilor din reţeaua metalică. Curentul electric este posibil tocmai datorită proprietăţilor acestor legături metalice. Curentul electric nu este decât o deplasare ordonată (doar într-un circuit închis de reţea metalică) a electronilor de valenţă sub acţiunea unei sarcini electrice (se induce un impuls electric în reţea şi electronii încep să se deplaseze). Pentru funcţionarea unui bec normal într-o singura secundă este necesar un flux prin filamentul becului de 85.000 de miliarde de miliarde de electroni. Legăturile intermoleculare sunt mai slabe decât legăturile intramoleculare (legături chimice). Aceste legături nu se realizează prin cedare/acceptare sau punere în comun de electroni, ci coeziunea moleculelor se realizează prin forţe electrostatice. Forţele respective acţionează pe distanţe foarte mici şi se desfac uşor. Legatura de hidrogen este o legatură intermoleculară specială de tip electrostatic. Apare întotdeauna între un atom de hidrogen care exercită o forta de atracţie asupra unui atom electronegativ din altă moleculă. O altă legătură intermoleculară este legătura van der Waals. Energiile intermoleculare prezente aici sunt mai mici decât în cazul legăturii de hidrogen. Sunt prezente în cazul interacţiunilor dintre molecule neutre din punct de vedere electric (ex: acid clorhidric HCl).
Oxigenul şi ozonul Acum avem suficiente date generale pentru a putea detalia despre ceea ce ne-am propus: oxigenul şi unele moleculele sale formate cu alţi atomi. Oxigenul are o importanţă primordială pentru viaţă. Este folosit de vieţuitoarele aerobe în respiraţie. Fizic, acesta are 6 electroni pe învelişul de valenţă şi mai are nevoie de doi electroni pentru a-şi forma structura moleculară stabilă de octet. Primind doi electroni de la un alt atom de oxigen se formează molecula de O2 (fig. 2).
(fig. 2)
Împreună cu încă doi atomi de oxigen se obţine ozonul (oxigen triatomic), notat cu O3 (fig. 3):
(fig. 3)
Lumea postmodernă este obişnuită cu expresii precum: încălzire globală, subţierea stratului de ozon, efect de seră, arderea combustibililor fosili, poluare atmosferică. Însă de cele mai multe ori se rămâne la stadiul de idee, iar această indiferenţă duce la lipsa de responsabilitate faţă de natură, faţă de materie şi viaţa pe care o trăim. Înţelegând natura lucrurilor şi consecinţele acţiunilor noastre asupra mediului, ar trebui să devenim mult mai responsabili: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). Adam a stricat natura la nivel fiinţial (al esenţei), iar noi perpetuăm denaturarea la nivel material. Este necesară o conştientizare globală pentru că planeta Terra este 7
un ecosistem care pedepseşte pe toţi atunci legile naturale ajung la limită. Una dintre aceste limite este starea actuală a stratului de ozon. Ozonul este a doua formă alotropică a oxigenului, fiind constituit din trei atomi ai acestui element chimic. Denumirea de ozon (gr. το όζον) provine din grecescul ὄζω (ozo = a mirosi). Molecula sa este instabilă și se descompune după un timp scurt în oxigen diatomic. Foarte important de reţinut este că ozonul este un oxidant puternic din care cauză este dăunător omului (a respira aer ozonat este periculos); cu alte cuvinte este un gaz toxic, urât mirositor. Dar acest gaz toxic este de o importanţă colosală vieţii pe această planetă: absoarbe razele solare ultraviolete nocive. Stratul de ozon se întinde în atmosferă de la circa 10 km la aproximativ 50 km altitudine, zonă denumită stratosferă (fig. 4), însă cel mai concentrat fiind la 20–25 km.
(fig. 4)
La această altitudine, practic, este vorba de un aer ozonat și nu de ozon pur (compus numai din molecule de O3), având un număr mai mare de astfel de molecule în compoziție decât aerul obișnuit (care conține mai ales azot și oxigen simplu). Ozonul ia naștere din oxigen, prin reacții fotochimice provocate de radiațiile solare ultraviolete. Aceste radiaţii sunt împărţite ştiinţific în trei categorii: radiaţii ultraviolete de tip UV-A, cu lungimi de undă cuprinse între 315 si 400 nm, UV-B, cu lungimi de undă cuprinse între 280 şi 315 nm şi radiaţii UV-C, cu lungimi de undă mai mici de 280 nm. Cele implicate în procesul de formare a ozonului sunt radiaţiile UV-C şi UV-B. Aşa cum există un ciclu al apei în natură, tot aşa există un ciclu al ozonului în atmosferă (fig. 5).
(fig. 5)
Acest ciclu are următorul proces: în troposferă un atom de oxigen prin legătură chimică covalentă cu un alt atom de oxigen formează molecula de O 2. Radiaţiile UV-C (absorbite de moleculă prin procesul de fotoliză) rup legătura chimică şi rezultă iarăşi doi atomi de oxigen. Acum atomul de oxigen singur se leagă chimic de o moleculă de O 2 şi rezultă molecula de O3 (ozonul). În continuare, molecula O3 absoarbe ultravioletele de tip UV-B (nocive pentru toate organismele vii) care rup molecula în atomi singulari de O şi molecula O2. Şi ciclul se reia. Astfel, ozonul este produs şi distrus în permanenţă sub acţiunea razelor solare. Foarte important este că într-o atmosfera nepoluată, procesul generare/distrugere se desfăşoară într-o stare de 8
echilibru natural, cantitatea de ozon produsă fiind aproximativ egală cu cea distrusă. Acest echilibru natural este absolut necesar protejării planetei de razele ultraviolete de tip UV-B. Dezechilibrul apare când atmosfera terestră este poluată prin hiperindustrializarea iresponsabilă. Gazele care distrug stratul de ozon sunt molecula de clor (Cl2), molecula de clorfluorcarbon (CFC) sau hidroclorofluorocarbonaţii (HCFC). Cel mai devastator este clorul care rezistă în atmosferă şi 120 de ani. Subţierea sau distrugerea stratului de ozon (gaura de ozon deasupra Antrarcticii descoperită în 1985 de organizaţia British Antarctic Survey) duc la mai mult radiaţie ultravioletă ajunsă pe Pământ, mai multă radiaţie duce la încălzirea crescută a scoarţei terestre, a apei oceanelor, topirea gheţarilor şi apariţia nocivului efect de seră, a smogului (prin încălzirea, în atmosferă, a gazelor ce absorb radiaţia termică emisă de Pământ lovit de ultraviolete; ex: vaporii de apa H2O, dioxidul de carbon CO2, ozonul O3, metanul CH4, oxidul de azot N2O), scăderea eficienţei sistemului imunitar uman, boli oculare, îmbătrânirea prematură a pielii şi diverse boli epidermice. Omul îşi distruge singur protecţia, scutul anti-ultraviolete. Nu mai gândeşte în perspectivă, la generaţiile următoare; unii se comportă asemenea sintagmei: după mine potopul, iar pentru alţii este nevoie de o catastrofă naturală pentru a-i scoate din indiferenţa care ucide. Între timp natura suferă şi îşi aşteaptă izbăvirea: „Făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Oxigenul şi apa Oxigenul, ca şi gaz, în combinaţie cu sine asigură procesul respiraţiei organismelor aerobe şi protecţia întregii vieţii de pe Pământ (prin absorţia ultravioletelor), iar în combinaţie cu hidrogenul (H) devine lichid şi asigură apa (H2O), la fel de necesară vieţii. Apa este un lichid incolor şi inodor (un are miros), fierbe la 100 0C şi îngheaţă la 00C. Dar pe cât de simplă pare percepţiei umane, pe atât de complex este procesul formării sale. La fel ca în cazul ozonului, cunoaşterea acestui complex, dar minunat proces, ar trebui să ne facă mult mai responsabili privind păstrarea cât mai curată a ,,apelor cele de sub tărie şi a apelor celor de deasupra tăriei” (Geneză 1, 7) – a fântânilor, lacurilor, râurilor, oceanelor şi a apelor atmosferice. Responsabilitatea teologică împlică sută la sută responsabilitate ecologică. Lumea este lume a lui Dumnezeu în esenţa ei pură (românescul lume vine de la latinescul lumen, luminis = lumină), este ,,bună foarte” (Geneză 1, 31) şi acestă puritate (noi, oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu) trebuie să i-o păstrăm şi în esenţă şi în substanţă (materie). Molecula de apă se formează prin legătură covalentă dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen (6 electroni de valenţă ai oxigenului cu 2 electroni de la 2 atomi de hidrogen formează octetul pentru stabilitatea moleculei – fig. 6). O minunată constantă a naturii în cazul moleculei de H2O este aceea că oxigenul ţine atomii de hidrogen în unghi exact de 104,5 grade.
9
(fig. 6)
Dar pentru ca apa să ia naştere din stare de gaz mono-molecular în starea lichidă plurimoleculară este nevoie de un nou tip de legătură între moleculele de apă, pe care ştiinţa o denumeşte legătura de hidrogen (numele hidrogen este un compus din doi termeni greceşti şi înseamnă a face, a genera apă). Pentru început trebuie să fim familiarizaţi cu noţiunea de electronegativitate: „Electronegativitatea este mărimea relativă care determină capacitatea unui atom de a atrage spre el electronii altor elemente într-o combinaţie chimicã ... În cazul în care cuplul comun de electroni leagă atomi cu aceeaşi electronegativitate, el nu se deplasează spre nici unul dintre atomi şi astfel se formează o legătură covalentă nepolară. Dacă atomii care se unesc au electronegativităţi diferite, cuplul comun de electroni se va deplasa spre atomul mai electronegativ, formând o legăturã covalentă polară”12. Oxigenul are electronegativitate 3,5, iar hidrogenul 2,1, astfel că în molecula de apă (H 2O) se formează legături covalente polare: „Atomul de oxigen atrage mai puternic cuplul comun de electroni şi concentreazã astfel un exces de sarcină negativă δ– (delta-minus), iar atomul de hidrogen un exces de sarcină pozitivă δ+ (delta plus)”13. După cum am vazut, sarcinile opuse se atrag, prin urmare atomul de hidrogen (cu δ+) al unei molecule de apă va fi atras de atomul de oxigen (cu δ–) al altei molecule de apă. Astfel se formează legătura de hidrogen între moleculele de apă (fig. 7).
(fig. 7)
Oxigenul şi carbonul
12 Svetlana Cudriţcaia, Nadejda Velişco, op. cit., p. 70. 13 Ibidem, p. 72. 10
Aproape toată lumea când aude de cuvintele dioxid de carbon se gândeste la absolut ceva negativ, nociv, dăunător. Vom vedea cât este de îndreptaţită o asemenea reacţie. Carbonul intră în combinaţie cu numeroşi alţi atomi formând diverse molecule (carbonul stă de asemenea la baza vieţii organice pentru că are capacitatea de a crea macromolecule în special cu H, O şi N, azot; alte elemente nu pot forma legături mai mari de 8 atomi identici). În alianţă cu oxigenul se stabilizează în molecula de dioxid de carbon (CO2). Această moleculă are valenţe benefice pentru viaţă numai dacă este păstrat echilibrul cantităţii de carbon şi circuitul carbonului în atmosferă. Dioxidul de carbon fiind o moleculă termofilă absoarbe radiaţiile cu lungime de undă mare (roşii şi infraroşii) şi se încălzeşte. În limitele normale ale CO2 se produce o valoare a temperaturii medii globale a atmosferei de circa +150C. Este lucru natural, benefic evoluţiei vieţii pe Terra, pentru că o cantitate scăzută de CO2 în atmosferă ar determina răcirea climei. Doar excesul de dioxid de carbon prin hiperindustrializare duce la creşterea temperaturii atmosferei, la încălzirea globală. Omul doreşte în mileniul al treilea terraformizarea planetei Marte, a patra planetă de la Soare (pentru ca civilizaţia umană să se strămute pe o altă planetă, Terra, a treia planetă de la Soare, fiind ameninţată în viitor de radiaţiile solare în creştere, pentru că Soarele se expandează, se extinde – prin ardere, pierzând energie, forţele nucleare se slăbesc şi duc la mărirea circumferinţei solare). Fiindcă atmosfera marţiană este mult mai răcoroasă (temperatura globală medie este de –630C), o asemenea terraformizare se doreşte realizată prin reproduerea efectului de seră de la începuturile existenţei Terrei (introducerea de dioxid de carbon în atmosfera marţiană care împreună cu vaporii de apă şi radiaţiile solare vor încălzi atmosfera planetei Marte). Un asemenea plan este foarte uşor pentru omul postmodern (omul erei electronice care a amartizat deja în 2004 doi roboţi Spirit şi Curiozity, iar la 6 august 2012 roverul Curiosity), având în vedere la cât de bine se pricepe să polueze. Valorile normale ale dioxidului de carbon în atmosfera terestră sunt stabilizate printr-un mecanism natural: procesul de fotosinteză. Prin acest proces plantele absorb energia solară din atmosferă, dioxidul de carbon din aer şi moleculele de apă din pământ. CO 2-ul este consumat, iar oxigenul din moleculele de apă din sol este eliminat în atmosferă. Această stabilizare naturală a oxigenului şi dioxidului de carbon, poate fi perturbată doar de acţiunile omului: defrişări iresponsabile, noxele autovehiculelor, fumul termocentralelor, deşeurile industriale etc. Oamenii de ştiinţă atrag atenţia că acţiunile omului pot face rău Pământului, dar nu îl pot distruge. De la „pământul netocmit şi gol” (Geneză 1, 2), de la magma clocotindă într-o atmosferă inhabitabilă, s-a stabilizat în cea mai frumoasă planetă cunoscută în univers (cea mai bună dintre toate lumileposibile, cum ar spune filosoful Leibniz). Stabilizarea şi-o va găsi şi în eonul mileniului acesta, dar, poate, când civilizaţia umană va fi de mult extinctă, sub imperiul propriilor acţiuni iresponsabile.
Logosologia microcosmosului Scriptura nu vorbeşte nicăieri despre pronia lui Dumnezeu la scala microcosmosului, ci doar despre universul vizibil până la „marginile din afară ale înfăptuirilor Sale” (Iov 26, 14). Dumnezeu este creatorul cerului şi al pământului, dar şi proniatorul lor: Dumnezeu a zidit „luminătorii pe tăria cerului” (Geneză 1, 14); „Dumezeu porunceşte soarelui ... El pune pecetea 11
lui asupra stelelor” (Iov 9, 7); „El a zidit Carul mare, Raliţa, Pleiadele şi cămările stelelor de miazăzi” (Iov 9, 9); „El întinde miazănoaptea peste genune; El spânzură pământul pe nimic” (Iov 26, 7); „El a făcut Orionul şi Pleiadele” (Amos 5, 8); „În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10). Dar astăzi ştiinţa ne dezvăluie complexa grijă divină de la scala cuantică la cea cosmologică. Crearea cerului şi a pământului (Geneză 1, 1) prin puterea Logosului lui Dumnezeu se petrece de la simplu la complex. Să fie (logosul energetic divin) se materializează mai întâî în primul atom de hidrogen (1 proton şi 1 electron orbital – adică materia, forma şi forţele sale determinative), apoi heliul (2 protoni, 2 electroni) şi celelalte gaze. Apoi atomii lichidelor şi metalelor. Combinaţiile acestor atomi (în special hidrogen şi heliu) nasc stelele, exploxiile lor nasc nori de atomi din care se formează planetele ce orbitează stelele, sistemele solare, galaxiile, clusterele de galaxii. Tocmirea Pămăntului (în ere geologice denumite de Scriptură: zile) sub acţiunile logosului lui Dumnezeu implică pentru început răcirea scoarţei terestre, apariţia uscatului (denumit de ştiinţă: pangea = tot pâmântul) separate în adâncuri de plăci tectonice în continuă mişcare, apariţia oceanului iniţial (denumit de ştiinţă panthalasa = toate apele), separarea continentelor de oceane şi mări şi apariţia vegetaţiei: „Şi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” (Geneza 1, 11); „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Geneza 2, 9). Dumnezeu nu a creat plantele doar pentru consumul fiinţelor vii, ci chimia arată că rolul lor iniţial (înainte de crearea omului) a fost de stabilizare a gazelor în atmosferă: valori normale ale oxigenului şi carbonului pentru ca viaţa să fie posibilă pe Terra (întâi a fost creată vegetaţia şi apoi „fiinţele cu viaţă în ele” – Geneza 1, 20). Am văzut că ozonul este un gaz nociv pentru fiinţele vii şi periculos dacă se află la altitudini joase (numai din cauza acţiunilor omului în combinaţie cu alte molecule în efectul de seră, altfel el este situate cu mult mai sus de ultimul vârf muntos de pe Terra, Himalaia, Chomolungma, 8848 m). Dar logosul divin nu este ca şi logosul uman: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Isaia 55, 8). Dumnezeu alege ceva neaşteptat din punct de vedere al raţiunii umane pentru a fi un lucru minunat: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (I Corinteni 1, 27). Un gaz care nu ar avea valoare pentru om la prima vedere, după logosul divin este cel mai mare protector al său. Dumnezeu a lăsat oxigenul simplu pentru respiraţia omului la altitudini joase (în troposferă), dar condensează oxigenul în cer (stratosferă) în molecula de ozon pentru a absorbi razele ultraviolete dăunătoare. Este o adevarată luptă a oxigenului cu razele soarelui pentru binele omenirii, dar este o luptă nicomahică. Razele rup neîncetat moleculele de oxigen, dar logosul energiei lor le conduce iarăşi spre unificarea în forma treimică pentru protecţia fiilor lui Dumnezeu. Raţiunea divină este cu mult mai minunată în privinţa apei. În primul rând, din două gaze (oxigen şi hidrogen) rezultă un lichid. Apoi am văzut că în molecula de apă, hidrogenul îşi obţine stabilitatea moleculară în dublet electronic, iar oxigenul în octet electronic. Că atomii de hidrogen sunt fixaţi de atomul de oxigen la unghiul exact de 104,5 grade. Pentru ce există asemenea constante ştiinţa poate doar constata şi răspunde: aşa funcţionează natura. Pentru ca apa să curgă şi să aibă vâscozitatea actuală, moleculele de H2O nu trebuiau să se unească prin legături ionice sau covalente. Logosul divin le-a separat în aşa măsură încât să nu fie nici prea aproape, nici prea departe unele de altele. Dumnezeu a creat acea legătură de hidrogen, ale cărei forţe ţine energiile moleculor la distanţa exactă posibilităţii formării apei naturale şi a proprietăţilor ei. Stările ei de agregare (sub 00C este solidă, sub 1000C este lichidă, iar peste 1000C este gazoasă) asigură viaţa pe 12
Terra în toate anotimpurile. În stare lichidă legăturile de hidrogen între molecule se rup şi se refac foarte uşor datorită energiei scăzute necesare unui asemenea proces. Astfel este asigurat fluxul apei în râuri, oceane, mări, în corpul uman. În stare gazoasă este asigurat aportul de vapori de apă plini de mineralele luate din sol pentru ploi: „Dumnezeu dă ploaie pe pământ şi trimite apă pe câmpii” (Iov 5, 10); „Dumnezeu atrage picăturile de apă, le preface în aburi şi dă ploaia. Iar norii o trec prin sita lor şi o varsă picături peste mulţimile omeneşti” (Iov 36, 27-28); „Dumnezeu umple norii cu apă, iar norii, învârtindu-se în cercuri, aleargă după planurile Sale, astfel că îndeplinesc tot ce le porunceşte, în lungul şi în latul lumii Sale pământeşti” (Iov 37, 11-12). Prin ploi dioxidul de carbon cade în oceane, asigură fotosinteza şi oxigenul vieţuitoarelor marine. Dar un lucru şi mai minunat legat de apă este acela că în stare solidă apa îşi măreşte volumul, scade densitatea între molecule: „La suflarea lui Dumnezeu se încheagă ghiaţa şi întinderea apelor se face sloi” (Iov 37, 10). La alte substanţe tranzitul de la starea lichidă la starea solidă înseamnă condensare, în cazul apei înseamnă expandare şi uşurare: „Substanţele solide ar trebui să fie mai grele decât echivalentul lor lichid”14. Acest fapt este vital pentru vieţuitoarele acvatice pentru că gheaţa pluteşte la suprafaţa apei şi nu se scufundă. Ce s-ar fi întâmplat dacă apei nu i se punea „legea apelor” (Iov 28, 25) ca în stare solidă să plutească? Viaţa acvatică nu ar mai fi existat. Ştiinţa arată de asemenea că „apa are cea mai mare greutate la 4°C (39°F)”15, pentru că atunci se umplu toate spaţiile dintre molecule. Această proprietate este iarăşi semn al proniei logosofice divine. Permite evoluţia vieţii acvatice pe timpul iernii, pentru că acestă apă grea se aşează la bază şi „indiferent cât de joasă este temperatura deasupra unui lac (sau a oricărei alte ape), temperatura de la fundul apei rămâne constantă, la 4°C”16. Un alt lucru minunat legat de apă şi deopotrivă frumos este cristalizarea apei în atmosferă, sub forma fulgilor de zăpadă (fiecare fulg are milioane de molecule de H2O). În acest caz Dumnezeu este esteticianul suprem. Fiecare model de cristal este unicat, nu există doi fulgi de nea identici. Dar ceea ce este interesant în cazul acestor cristale este o nouă constantă introdusă de Dumnezeu în natură: întotdeauna forma hexagonală (şase colţuri, braţe) ale fiecărui cristal de apă. Diferenţele de design se datoresc diferenţelor de temperatură pe care le întâmpină picurii de apă în căderea lor. Dumnezeu lucrează (Ioan 5, 17) în fiecare fulg. Aceşti fulgi de nea ne arată pe Dumnezeu nu numai ca şi Creator al „cămările zăpezii” (Iov 38, 22), prezenţa logosofic-energetică a lui Dumnezeu în acest fapt fizic („El porunceşte zăpezii: Cazi pe pământ” – Iov 36, 6), dar şi că Dumnezeu iubeşte frumuseţea, simetria: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase” (Ecleziast 3, 11). Pentru om, apa, poate fi ceva banal, pentru Dumnezeu este un adevărat proiect: chimia ei, circuitul ei în natură şi în corpul vieţuitoarelor, stările ei de agregare, constantele ei, frumuseţea ei. Cunoaşterea unor asemenea elemente ştiinţifice, nu poate duce decât la existenţa unei raţiuni divine care a creat toate acestea, iar nu un accident al hazardului: „Cu cât vei înţelege mai mult apa, cu atât îţi va fi mai greu să negi existenţa unui Dumnezeu”17.
14 Masaru Emoto, Mesaje de la apa şi de la univers, Editura Adevar divin, Brasov, 2012, p. 65. 15 Idem, Mesaje ascunse din apă, Editura Adevăr divin, Brasov, 2005, p. 82. 16 Ibidem, p. 82. 17 Ibidem, p. 12. 13
Aceste miniexemple din lumea microcosmosului (chimia anorganică) – considerăm noi – se înscriu pe linia proiectului designului (a unui argument raţional teist), poate cel mai apreciat de oamenii de ştiinţă care nu-i absolutizează ştiinţei adevărul (cei care nu deifică inducţia ştiinţifică). Aceste exemple arată un Creator al universului, de la imensele galaxii până la ultimul atom de hidrogen; arată un creator atotputernic, majestatea Sa întru creaţie şi grija contemporană cu fiecare fiinţă sau lucru neînsufleţit, de la nanometricul atom de hidrogen la superclusterele de galaxii. Toate acestea sunt „lucruri mari şi minunate” (Iov 5, 9) „minunile lui Dumnezeu” (Iov 37, 14), „minuni fără număr” (Iov 9, 10), „minuni ale Aceluia a Cărui ştiinţă este desăvârşită” (Iov 36, 16). Toate insuflă mai mult decât credinţă şi plecăciune. În faţa unui asemenea univers nu rămâne decât mirarea teologică laudativă: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Desigur pentru ştiinţă asemenea constatări ştiinţifice pot fi declarate ca naturale, că aşa este şi lucrează natura, fără o cauză metafizică, supranaturală. Dar ştiinţa actuală, pentru cercetătorul sincer cu valoarea de adevăr a descoperirilor de până acum, se zbate între macrocosmosul relativist şi microcosmosul incert cuantic. Un astfel de cercetător sincer este fizicianul şi preotul John Polkinghorne: „Ştiinţa şi teologia sunt preocupate amândouă de căutarea adevărului. Ele se completează, ci nu contrastează în această privinţă. Desigur cele două se concentrează pe diferite dimensiuni ale adevărului, dar împărtăşesc o convingere comună că există acest adevăr ce trebuie descoperit. Deşi în ambele cazuri ale căutării acest adevăr nu va fi niciodată descoperit în mod exhaustiv, el poate fi aproximat într-un satisfăcător mod intelectual care merită adjectivul de <>”18. Sciencia divina şi sciencia humana se află în sintonie. Cartea Scripturii şi cartea naturii pot fi citite la unison dacă nu te închistezi în concepţia ca natura epuizează realitatea: „nu poate fi o contradicţie între ele, de îndată ce ele au acelaşi Autor”19. Dacă scopul ştiinţei este de a formula o cât mai mare generalitate din datelele senzorialexperimentale şi a exprima aceasta generalitate în sistem numerologic, în formule matematice, atunci ea nu se află decât în căutarea raţionalitatii materiei. Structura realităţii senzoriale (materia şi forma) este, după o expresie maximiană, o încarnare a raţiunilor veşnice ale Logosului divin. Această raţionalitate profundă a universului, mişcarea materiei propulsată de energie, forma materiei determinată de forţele ce actionează la nivel micro şi macro sunt opera Logosului, a Raţiunii atotputernice. De la mişcarea de spin a cuarcilor, la strigătul de unitate al atomilor în legături covalente şi ionice, la posibilitatea mişcarii electronilor prin conductorii metalici, la structura spiralată a macromoleculei de ADN, la formarea stelelor şi planetelor din exoloziile supernovelor, la găurile negre din interiorul galaxiilor unde vitezele depăşesc viteza luminii, la formarea super-galaxiilor universului vizibil, toate sunt raţiuni plasticizate ale Logosului, toate sunt opera Logosului: „Nimic fără El nu s-au facut, din cele ce s-au făcut” (Ioan 1,3), „Întru El au fost zidite toate, cele din ceruri şi de pe pământ” (Coloseni 1, 16) şi „toate întru El se ţin împreună” (Coloseni 1, 17). Căutând acestă raţionalitate şi ştiinta şi religia nu sunt altceva decât o permanentă „căutare a Logosului”20 Însuşi.
18 John Polkinghorne, op. cit., p.1. 19 Ibidem, p. 108. 14
20 Ibidem, p. 110. 15
