SEMINARUL NR. 1 „Introducere în studiul dreptului penal” I. Plan de seminar: IA.Generalităţi privind dreptul penal - defi defini niţi ţiaa dre drept ptul ului ui pena penall - carac caracte teri rist stic icil ilee dre drept ptul ului ui pena penall - obie obiect ctul ul drep dreptu tulu luii pena penall - sco scopul pul dr drept eptului lui pen penal al - subr subram amur uril ilee drep dreptu tulu luii pena penall - func funcţi ţiil ilee dre drept ptul ului ui pena penall - nece necesi sita tate teaa dre drept ptul ului ui pena penall - locul locul dreptu dreptulu luii penal penal în sistem sistemul ul drep dreptul tului ui IB. Ştiinţa dreptului penal - definiţie - obie obiect ctul ul ştii ştiinţ nţei ei drep dreptu tulu luii pen penal al - sarc sarcin inil ilee ştii ştiinţ nţei ei dre drept ptul ului ui pen penal al - ştii ştiinţ nţel elee pena penale le (cr (crim imin inal ale) e) - ştii ştiinţ nţaa drep dreptu tulu luii pena penall româ românn IA. Generalităţi privind dreptul penal a. Definiţia dreptului penal: Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instan instanţel ţelee judecă judecător toreşt eştii persoa persoanel nelor or fizice fizice sau juridi juridice, ce, care care au săvârş săvârşit it infrac infracţiu ţiuni, ni, în scopul scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept, democratic şi social. b. Caracteristicile dreptului penal: Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi anume: 1. termenul de “drept penal” cunoaşte două accepţiuni: ♣ ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare, ♣ ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor despre dreptul penal ca disciplină de studiu, 2. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept; 3. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie îmbracă trei aspecte: a) autonomie normativă, în sensul că dreptul penal îşi creează singur normele de conduită. Totuşi, dreptul penal nu poate incrimina o faptă care potrivit unei alte ramuri de drept reprezintă exercitarea legală a unui drept, b) autonomie conceptuală, dreptul penal folosind termeni specifici altor ramuri de drept, dar dându-le noi sensuri (ex. art. 147 C. Pen.), c) autonomie procedurală, în sensul că procesul penal se bucură de o independenţă completă în raport cu procedurile nepenale. 4. dreptul penal are o structură unitară (art. 362 C. pen.), 5. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare, 6. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile aplicabile, 7. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea valorilor sociale, 8. are instituţii specifice, acestea fiind:
♣ infracţiunea ♣ răspunderea penală ♣ sancţiunile 9. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie poziţie dominantă, dominantă, fiind cel care realizează realizează tragerea tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp, valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public, 10. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când protecţia valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind constituind unicul mijloc de protecţie când alte ramuri se dovedesc ineficiente. 11. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar anumite categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor morale, religioase sau sub protecţia normelor altor ramuri de drept. În acelaşi timp, dreptul penal nu incriminează toate acţiunile sau inacţiunile oamenilor, oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita existenţa unei valori protejate. protejate. c. Obiectul dreptului penal: Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii relaţii ce se se nasc între între membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se creează şi se dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale. Respectarea acestor îndatoriri asigură existenţa normală a societăţii, ducând la existenţa unor raporturi de cooperare. Dacă nu se respectă aceste norme, raporturile de cooperare se transformă în raporturi de conflict între Stat şi cei care nu respectă ordinea de drept impusă prin preceptele legale. Astfel, cele două tipuri de raporturi, reprezintă obiectul dreptului penal. În doctrină există opinii diferite privind obiectul dreptului penal şi anume: unii autori consideră că ar face parte din obiectul dreptului penal numai relaţiile sociale ce apar în urma săvârşirii infracţiunii infracţiunii (deci, numai raporturile de conflict), alţii consideră că, din sfera dreptului penal fac parte ambele tipuri de raporturi, întrucât prima opinie restrânge sfera dreptului penal, dându-i un caracter strict represiv. În concluzie, relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al dreptului penal, au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii. Astfel, iniţial, normele dreptului penal ne arată ceea ce nu avem voie să facem, prin interzicerea acestor fapte ca infracţiuni, şi numai după încălcarea lor (prin săvârşirea unei infracţiuni) infracţiuni) intervine latura represivă a dreptului penal. d. Scopul dreptului penal: Acesta este prevăzut în art. 1 Cod penal potrivit căruia: “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept” . Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular, împotriva împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. Enumerarea valorilor sociale, din art. 1 C. pen. are un caracter exemplificativ şi nu limitativ , dreptul penal ocrotind şi alte valori sociale ce nu sunt prevăzute expres în acest articol. Ex. apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice. Trebuie menţionat că nu există valori sociale consacrate expres de dreptul penal, toate valorile pe care acesta le apără fiind create de alte ramuri de drept. Astfel, se observă că protecţia penală a unei valori sociale intervine doar atunci când protecţia conferită de alte ramuri de drept se dovedeşte insufici insuficientă, entă, dreptul penal venind aşadar ca o “ ultima ratio” în protejarea, conservarea şi apărarea unei valori sociale. 2
♣ infracţiunea ♣ răspunderea penală ♣ sancţiunile 9. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie poziţie dominantă, dominantă, fiind cel care realizează realizează tragerea tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp, valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public, 10. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când protecţia valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind constituind unicul mijloc de protecţie când alte ramuri se dovedesc ineficiente. 11. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar anumite categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor morale, religioase sau sub protecţia normelor altor ramuri de drept. În acelaşi timp, dreptul penal nu incriminează toate acţiunile sau inacţiunile oamenilor, oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita existenţa unei valori protejate. protejate. c. Obiectul dreptului penal: Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii relaţii ce se se nasc între între membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se creează şi se dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale. Respectarea acestor îndatoriri asigură existenţa normală a societăţii, ducând la existenţa unor raporturi de cooperare. Dacă nu se respectă aceste norme, raporturile de cooperare se transformă în raporturi de conflict între Stat şi cei care nu respectă ordinea de drept impusă prin preceptele legale. Astfel, cele două tipuri de raporturi, reprezintă obiectul dreptului penal. În doctrină există opinii diferite privind obiectul dreptului penal şi anume: unii autori consideră că ar face parte din obiectul dreptului penal numai relaţiile sociale ce apar în urma săvârşirii infracţiunii infracţiunii (deci, numai raporturile de conflict), alţii consideră că, din sfera dreptului penal fac parte ambele tipuri de raporturi, întrucât prima opinie restrânge sfera dreptului penal, dându-i un caracter strict represiv. În concluzie, relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al dreptului penal, au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii. Astfel, iniţial, normele dreptului penal ne arată ceea ce nu avem voie să facem, prin interzicerea acestor fapte ca infracţiuni, şi numai după încălcarea lor (prin săvârşirea unei infracţiuni) infracţiuni) intervine latura represivă a dreptului penal. d. Scopul dreptului penal: Acesta este prevăzut în art. 1 Cod penal potrivit căruia: “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept” . Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular, împotriva împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. Enumerarea valorilor sociale, din art. 1 C. pen. are un caracter exemplificativ şi nu limitativ , dreptul penal ocrotind şi alte valori sociale ce nu sunt prevăzute expres în acest articol. Ex. apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice. Trebuie menţionat că nu există valori sociale consacrate expres de dreptul penal, toate valorile pe care acesta le apără fiind create de alte ramuri de drept. Astfel, se observă că protecţia penală a unei valori sociale intervine doar atunci când protecţia conferită de alte ramuri de drept se dovedeşte insufici insuficientă, entă, dreptul penal venind aşadar ca o “ ultima ratio” în protejarea, conservarea şi apărarea unei valori sociale. 2
Ex. denumirea de bun mobil ce aparţine altuia este întâlnită frecvent în domeniul dreptului civil. Când acest bun este luat pe nedrept din pesesia sau detenţia unei persoane de către altă persoană cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, nedrept, dreptul penal intervine pentru sancţionarea sancţionarea respectivei persoane şi redarea bunului bunului posesorului posesorului sau proprietarulu proprietarului.i. Se poate astfel observa observa că dreptul dreptul penal a avut şi are o poziţie exclusivă în domeniul apărării celor mai importante valori sociale. e. Subramurile dreptului penal: Acestea sunt: ♦
♦
♦ ♦ ♦
♦ ♦ ♦
dreptul penal internaţional format din totalitatea tratatelor internaţionale şi convenţiilor în
materie de drept penal la care România este parte (Convenţia Europeană de Extrădare – Paris 13 decembrie 1957); dreptul dreptul internaţion internaţional al penal cuprinde norme privitoare la reprimarea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, omenirii, aşa-zisele infracţiuni infracţiuni internaţionale internaţionale (terorismul, traficul traficul de stupefiante); stupefiante); drept penal intern şi drept penal extern sau internaţional; dreptul penal al afacerilor ; dreptul penitenciar sau drept execuţional penal (în ultima vreme tinde să devină o ramură de drept autonomă, unii autorii făcând şi comparaţii între cele două ramuri, oferindu-i dreptului penitenciar un caracrer independent); independent); dreptul penal al mediului înconjurător ; dreptul penal al minorului ; în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi ramuri de drept şi anume drept penal european, idee dezvoltată în cadrul Consiliului Europei şi Uniunii Europene.
f. Funcţiile dreptului penal: ♦ previne săvârşirea infracţiunilor prin incriminarea faptelor periculoase (prevenţia generală); ♦ asigură cadrul legal de realizare a funcţiei de apărare socială; ♦ asigurară dezvoltarea noilor valori şi relaţii sociale; ♦ orientează conduita umană în spaţiu şi timp privind respectarea normenlor penale; ♦ intimidează atitudinea destinatarilor legii penale, prin caracterul aflictiv al sancţiunilor aplicabile; ♦ reeducă comportamentul comportamentul persoanelor ce au încălcat preceptele impuse; ♦ protejează atât valorile sociale pe care se clădeşte o societate, dar şi persoana care a încălcat legea penală împotriva unei represiuni abuzive din partea celor care aplică legea (protejarea sub un dublu aspect); ♦ motivează comportamentul indivizilor de a se abţine de la încălcarea legii penale, prin existe existenţa nţa unor unor insti institu tuţii ţii ca desist desistare areaa şi împied împiedica icarea rea produ producer cerii ii rezult rezultatu atului lui sau prin prin denunţarea faptei de către autor în cazul anumitor infracţiuni; infracţiuni; ♦ funcţia normativă – ce constă în sarcina statului, îndeplinită prin intermediul intermediul legiuitorului, să reglementeze toate relaţiile de apărarea socială esenţiale. Legiuitorul este obligat să ident identifi ifice ce în reali realitat tatee care care fapte fapte trebu trebuie ie incrim incrimina inate, te, sistem sistemul ul de sancţi sancţiuni uni aplica aplicabil bil făptuitorului şi să disciplineze relaţiile sociale referitroare la reacţia statului prin organele sale competente. Astfel, se poate observa că funcţiile dreptului penal se împart în două: ♣ una protectoare, cu un aspect preventiv ♣ una educativă, având un aspect represiv. g. Necesitatea dreptului penal: Aceasta este determinată de: 3
♦
♦ ♦
necesitatea apărării tuturor valorilor sociale (se realizaează astfel o securitate a sistemului de valori pe care o societate se bazează şi se dezvoltă la un momentdat); existenţa fenomenului fenomenului infracţional şi combaterea lui (criminalitatea); necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale (aceasta trebuie făcută în interesul societăţii şi cu respectarea drepturilor omului). omului).
h. Locul dreptului penal în sistemul dreptului: Cu toate că dreptul penal are un caracter autonom, totuşi, el are legături şi cu alte ramuri de drept în vederea apărării cât mai bine a tuturor valorilor valorilor sociale. Astfel, acesta interacţionează cu: ♦ dreptul constituţional – pe considerentul că în art. 1 din Constituţie sunt prezentate principalele valori sociale pe care statul le apără, Astfel, potrivit unor autori parametrii constituţionali constituţionali de control asupra legislaţiei penale se pot grupa în două categorii: ♣ principiile constituţionale ale dreptului penal, (adică acele reguli edictate de Constituţie cu referire specială la dreptul penal) - în art. 22 alin. 3 se prevede că pedeapsa cu moartea este interzisă, art. 19 face o prezentate generală a extrădării şi expulzării, art. 15.alin. 2 prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale contravenţionale mai favorabile, etc. ♣ principiile constituţionale incidente în materia dreptului penal , (adică acele reguli nespecifice dreptului penal, dar care influenţează obiectul protecţiei penale) – art. 16 alin. 2 care consacră principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, ♦ dreptul procesual penal – întrucât infracţiunile stabilite de dreptul penal se urmăresc şi se judecă prin normele normele dreptului dreptului procesual penal; ♦ dreptul execuţional penal – acesta având ca obiect de studiu modul în care se execută pedepsele stabilite stabilite de dreptul penal; penal; ♦ dreptul civil – care reglementează relaţiile privind patrimoniul, dreptul penal cuprinzând infracţiuni infracţiuni îndreptate împotriva acestuia ac estuia (furtul, tâlhăria, abuzul de încredere); ♦ dreptul familiei – dreptul penal incriminând faptele de bigamie, abandon de familie, fapte reglementate prin normele dreptului familiei; ♦ cu dreptul dreptul contrav contravenţi enţional onal – ambele ramuri de drept incriminează fapte ilicite, vătămătoare pentru valorile sociale. Totuşi, dreptul contravenţional incriminează fapte de o gravitate mai mică şi are un sistem sancţionator mai blând. Aceeaşi faptă nu poate constitui contravenţie şi infracţiune în acelaşi timp. Dreptul contravenţional împrumută anumite regul regulii şi princ principi ipiii de la drept dreptul ul penal: penal: princi principi piul ul legali legalităţ tăţii ii,, caract caracteru erull person personal al al răspunderii. IB. Ştiinţa dreptului penal a. Definiţie: Aceata reprezintă o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă totalitatea conceptelor, definiţiilor şi teoriilor privitoare la dreptul penal, prin care se justifică şi se explică necesitatea, sarcinile şi scopul dreptului penal ca ramură de drept distinctă. b. Obiectul ştiinţei dreptului penal: ♦ ştiinţa dreptului penal trebuie să explice care este originea, conţinutul şi structura normele juridice penale, ♦ să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, ♦ să stabilească măsurile ce sunt necesare a fi adoptate pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii, ♦ ştiinţa dreptului penal are rolul de a studia atât dreptul penal în vigoare, dar şi normele 4
abrogate, făcând un studiu comparativ şi evolutiv al dreptului penal.
c. Sarcinile ştiinţei dreptului penal: ♦ studiază normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi dinamismul lor; ♦ cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre principiile exprimate în norme juridice penale; ♦ analizează evoluţia fenomenului infracţional. d. Ştiinţele penale (“criminale”): ♦ criminologia – studiază geneza infracţionalităţii; infracţionalităţii; ♦ penologia (ştiinţa penitenciară) – studiază pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal; ♦ criminalistica – studiază metodele, mijloacele şi tehnicile în vederea descoperirii, cercetării infracţiunii infracţiunii şi descoperirii infractorilor; infractorilor; ♦ medicina legală – studiază cauzele producerii morţii violente, stabilesşte numărul zilelor de îngrijire îngrijire medicală în cazul infracţiunilor contra sănătăţii şi integrităţii persoanei; ♦ psihologia judiciară – studiază persoana umană implicată în drama săvârşirii unei infracţiuni. e. Ştiinţa dreptului penal român Se poate afirma, pe drept cuvânt, că întemeietorii ştiinţei dreptului penal român sunt: Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz, care sunt autorii primelor tratate de drept penal din România. O Vespasi sian an V. Pell Pellaa – me cont contri ribu buţi ţiee deos deoseb ebit ităă a avut avut-o -o şi Vespa memb mbru ru fond fondat ator or al “Asociaţiei internaţionale de drept penal” (Paris –1924). II. Idei fundamentale: 1. Dreptul penal se bucură de o “popularitate” în rândul şriinţelor juridice prin existenţa şi folosirea unor termeni precum: infracţiune, infractor, recidivă, crimă, pedeapsă, etc. 2. Dreptul penal este supranumit “câinele de pază” al ordinii sociale, revenindu-i cea mai grea misiune, aceea de a apăra întreaga societate împotriva tuturor faptelor periculoase. 3. Valorile sociale pe care legea penală le apără au un puternic caracter moral şi religios: să nu ucizi!, să nu furi! 4. Cu toţii suntem subiecţii de drept penal , prin faptul că legea penală ne este adresată tuturor spre strictă respectare, dar în acelaşi timp suntem protejaţi de normele dreptului penal impunându-le tututor obligativitatea obligativitatea ne a nu ne vătăma în nici un fel. III. Vocabular specific: - abatere – acţiunea de a se îndepărta de la o regulă de conduită. - abolire – acţiunea de a desfiinţa o instituţie, o stare sau un obicei. - abuz de drept – faptă prin care se încalcă legea. antropologie criminală criminală – ramură - antropologie ramură a antro antropol pologi ogiei ei care care studia studiază ză crimin criminali alitat tatea ea ca fenom fenomen en biologic; fondatorul fondatorul acestei ramuri ramuri a fost italianul italianul Cesare Lombroso, - caracter represiv – caracter sancţionator. sancţionator. - constituţionalitate – însuşirea unui act normativ de a fi conform Constituţiei. - doctrină penală – literatura de specialitate în domeniul dreptului penal. - drept penal – denumire ce derivă din cuvântul latin “ poena” cu înţelesul de pedeapsă. - faptă periculoasă – act prin care se vatămă ori se lezează o anume valoare socială. - jus puniendi – dreptul statului de a pedepsi pe cel care a violat o normă penală. politică penală – modalitatea de abordare şi rezolvare din partea puterilor statului, prin prisma - politică instrumentelor penale a anumitor probleme juridice. Cu ajutorul politicii penale putem stabili forma de guvernământ a unui stat a cărei legislaţie penală o analizăm. Politica penală este parte a politicii generale, a statului ce cuprinde mijloacele de prevenireşi combatere a afenomenului 5
-
infracţional. ramură de drept autonomă – componentă a sistemului de drept independentă, cu un obiect specific şi instituţii proprii; ştiinţa dreptului penal român – ramură a ştiinţelor ştiinţelor juridice ce cuprinde totalitatea cunoştinţelor cunoştinţelor despre fenomenele juridico-penale. juridico-penale. valoare socială – însuşirea unui bun de a satisface o anumită trebuinţă individuală sau socială; astfel, omul creează valori şi se creează prin aceste valori
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 1 din Codul Penal P enal coroborat cu art. 1 din Constituţie. - Art. 2 din Codul Penal coroborat cu art 23 alin. alin. 12 şi art. 73 lit. h) şi i) din Constituţie. Constituţie. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Noţiunea de drept drept penal: concept concept şi caracterizare; caracterizare; 2. Importanţa şi nesecitatea dreptului dreptului penal în cadrul ştiinţelor ştiinţelor juridice; 3. Caracterele dreptului penal; 4. Obiectul dreptului penal: definiţie şi opinii; 5. Scopul dreptului penal; 6. Subramurile dreptului penal. 7. Funcţiile dreptului penal; 8. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional; constituţional; 9. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal; 10. Legătura dreptului penal cu dreptul civil; 11. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei; 12. Ştiinţa dreptului penal: concept şi importanţă 13. Obiectul ştiinţei dreptului penal; 14. Scurtă prezentare a ştiinţelor penale; 15. Ştiinţa dreptului penal în România: apariţie, figuri de marcă; 16. Analiza art. 1 din C. pen. în raport cu art. 1 din Constituţia Constituţia României. 17. Analiza art. 2 din C. pen. coroborat cu art 23 alin. 12 şi art. 73 lit. h) şi i) din Constituţie. VI. Grile 1. Scopul legii penale îl reprezintă: a) prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cei obligaţi să respecte legea penală b) apărea suveranităţii, suveranităţii, independenţei, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii indivizibilităţii statului român, a persoanei cu drepturile drepturile şi libertăţile sale împotriva împotriva infracţiunilor infracţiunilor c) formarea, de către destinatarii legii penale, a unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. 2. Dreptul penal: a) este o ramură de drept autonomă b) este o ramură de drept drept privat c) este o ramură de drept public. 3. Dreptul penal: a) apără toate valorile sociale, morale şi religioase b) incriminează toate toate faptele periculoase c) are un caracter pur represiv. 4. Sunt instituţii specifice dreptului penal: 6
a) infracţiunea b) procesul penal c) răspunderea penală. 5. Caracterul subsidiar al dreptului penal reiese din: a) subordonarea sa faţă de alte ramuri de drept b) interdependenţa sa cu alte ramuri de drept c) faptul că protecţia valorii sociale apărate nu mai poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie când alte ramuri se dovedsc ineficiente. 6. Obiectul dreptului penal este format din: a) numai din relaţii de conflict ce apar ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni b) din relaţii de conflict şi de conformare c) numai din relaţii de conformare. 7. Sunt subramuri ale dreptului penal: a) dreptul penal al afacerilor b) dreptul penal al mediului înconjurător c) dreptul execuţional penal. 8. Misiunea principală a dreptului penal este: a) de a orienta conduita umană în spiritul respectării legilor şi al promovării valorilor sociale b) de a motiva comportamentul indivizilor de a se abţine de la încălcarea legii penale, prin existenţa unor instituţii ca desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sau prin denunţarea faptei de către autor în cazul anumitor infracţiuni c) de a reeduca comportamentul persoanelor ce au încălcat preceptele impuse. 9. Prin faptă periculoasă, în înţelesul legii penale, se înţelege: a) orice faptă care periclitează una din valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse b) actele prin care se vatămă o valoare ce beneficiază de protecţie juridico-penală c) actele prin care se lezează o valoare morală, religioasă sau de orice altă natură. 10. Valoarea socială, în înţelesul legii penale, reprezintă: a) caracteristica unui bun de a satisface nevoile esenţiale ale membrilor unei societăţi la un momentdat pe un teritoriu determinat b) atributul acordat unor stări, situaţii, împrejurări în măsura în care acestea sunt de natură să satisfacă cerinţele oamenilor c) au o existenţă abstractă, nematerială.
Răspunsuri grile*: 1-b ; 2-a,c ; 3-nici un răspuns corect; 4-a,c; 5-b,c; 6-b; 7-a,b,c; 8-nici un răspuns corect, 9-a,b ; 10-a,b,c. *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce este dreptul penal ? 2. Care sunt instituţiile fundamentate ale dreptului penal ? 3. Cum caracterizaţi dreptul penal ? 4. Ce categorii de relaţii sociale formează obiectul dreptului penal ? 5. Care sunt subramurile dreptului penal ? 7
6. Care sunt funcţiile dreptului penal ? 7. Care profesori sunt consideraţi întemeietorii dreptului penal român? 8. Ce se înţelege prin “caracter represiv” şi “ jus puniendi” ? 9. Ce reprezintă ştiinţa dreptului penal ?
VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Importanţa şi justificarea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice. 2. Conceptul de valoare socială în dreptul penal. 3. De ce nu trebuie să confundăm scopul dreptului penal cu funcţiile acestuia? B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Ştiinţa dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice. C. Temă de licenţă: 1. O nouă abordare privind constituţionalitatea normelor juridico-penale.
8
NOTE:
9
SEMINARUL NR. 2 „Evoluţia, principiile şi izvoarele dreptului penal” I. Plan de seminar: IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal român - Epoca prestatală (antichitatea) - Evul Mediu - Perioada modernă - Codul Penal de la 1865 - Codul Penal de la 1937 - Dreptul penal român în perioada 1910-1969 - Codul Penal de la 1969 IB. Principiile dreptului penal român - p. legalităţii - p. egalităţii în faţa legii penale - p. umanismului - p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală - p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale - p. personalităţii răspunderii penale - p. individualizării sancţiunilor de drept penal - p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social - p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori - p. subsidiarităţii. IC. Izvoarele dreptului penal român - Constituţia României - Codul penal - Legile penale speciale - Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale - Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului - Decretele prezidenţiale - Tratatele şi convenţiile internaţionale. IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal. a. Epoca prestatală (antichitatea): În această perioadă nu se poate vorbi despre o legislaţie juridico-penală, ci existau doar forme embrionare de represiune penală. Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul. Astfel: ♦ o primă formă de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării , care putea fi individuală sau colectivă; ♦ a doua formă o reprezintă principiul talionului , conform căruia riposta trebuia să fie proporţională cu agresivitatea : “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”; ♦ a treia formă o constituie regula compoziţiunii , adică o înţelegere ce intervenea între agresor şi victimă. Noţiunea de “vinovăţie” nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici reguli scrise. 10
b. Evul Mediu: Nici în această perioadă ne se poate vorbi despre un sistem închegat de norme, însă odată cu evoluţia societăţii s-a simţit tot mai mult nevoia apariţiei unor reguli de conduită ştiute şi respectate de toată lumea, astfel: ♦ apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă; ♦ apar codurile scrise, iar pedepsele erau crude, grele şi intimidante; ♦ Montesquieu în lucrarea sa De l´esprit des lois şi Cesare Beccaria în lucrarea sa Dei delitii e delle pene au avut, în această perioadă, un rol deosebit în formarea gândirii juridico penale, încercând printre altele să înlăture aplicarea pedepsei cu moartea, precum şi utilizarea torturii; ♦ sub influenţa dreptului canonic se recunoaşte caracterul retributiv al pedepsei; ♦ nu exista principiul legalităţii incriminării şi sancţionării , acest lucru fiind un atribut exclusiv al judecătorului, motiv de arbitrariu şi mari abuzuri din partea acestora; ♦ noţiunea de criminalitate şi infractor erau necunoscute; ♦ spre sfârşitul Evului Mediu, odată cu Marea Revoluţie Franceză din 1789, începe să se schimbe radical modalitatea de abordare a faptelor şi persoanelor ce aduc atingere valorilor sociale. c. Perioada modernă: ♦ în istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost “Legea ţării”, care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea, ea marchează modernizarea gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat; ♦ în perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost “Pravilniceasca Condică” , “Codul Calimach” , “Legiuirea Caragea” şi “Criminaliceasca Condică” . Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale: 1.Codul penal de la 1865 (“Codul Cuza”) : realizează unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului penal român ♦ după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859; izvoarele acestuia sunt: Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusac (1859); ♦ ♦ consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa legii penale, umanizarea pedepselor ; ♦ nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă; ♦ infracţiunile erau clasificate în trei categorii în funcţie de gravitatea lor: crime, delicte şi contravenţii ; ♦ noţiunea de recidivă, concurs de infracţiuni şi tentativă nu erau cunoscute, tentativa fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele se pedepsea ca şi autorul. 2. Codul penal de la 1937 (“Codul penal Carol al II-lea”) : ♦ acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918; ♦ se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă şi măsurile educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii; ♦ iniţial nu se prevedea pedeapsa cu moartea; ♦ se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării pedepsei ; ♦ acesta era structurat în trei părţi : ♣ dispoziţii generale; 11
♦
♦
♦
♣ dispoziţii privitoare la crime şi delicte ; ♣ dispoziţii privind contravenţiile ; asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte şi pentru contravenţii; fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămâne în vigoare până în 1969; a fost considerat cel mai sever Cod Penal al României.
d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969: prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal este scrisă de Ion Tanoviceanu în ♦ 1912, urmat de Vintilă Dongoroz în 1939; ♦ s-au remarcat de asemenea în această perioadă profesorii Traian Pop de la Cluj şi Nicolae Buzea de la Iaşi; ♦ personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1939; ♦ la un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod – 1938, se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin DecretulLege nr. 6/1990; s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la vârsta de 12 ♦ ani; ♦ în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia infracţiunii prin analogie, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut până în 1956; ♦ în anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România; ♦ în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste , rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societăţii împotriva criminalităţii; 3. Codul penal de la 1969: ♦ adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi; ♦ cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal , precum şi principiul individualizării pedepselor ; ♦ acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluţia din anul 1989; IB. Principiile fundamentale ale dreptului penal român a. Definiţie: Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întrega legislaţie penală. b. Caracterizare: ♦ acestea se împart în trei categorii: ♣ fundamentale ♣ generale ♣ instituţionale. ♦ ele îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile); ♦ principiile dreptului penal trebuie respectate în cele două etape în care jus puniendi se 12
♦
exercită: în momentul elaborării legii penale şi în mnomentul aplicării acesteia de către organele abilitate. alţi autori împart principiile astfel: ♣ p. specifice întregului sistem de drept (p. legalităţii, al democraţiei, al separaţiei puterilor în stat), ♣ p. de ramură, specifice numai anumitor ramuri de drept (p. umanismului), ♣ p. instituţionale sau specifice numai anumitor instituţii (p. răspunderii penale personale).
c. Cadrul principiilor: 1. p. legalităţii 2. p. egalităţii în faţa legii penale 3. p. umanismului 4. p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală 5. p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale 6. p. personalităţii răspunderii penale 7. p. individualizării sancţiunilor de drept penal 8. p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social 9. p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori 10. p. subsidiarităţii. !!! Menţionăm că, unele dintre acestea sunt fie principii fundamentale, fie principii generale, fie instituţionale, noi urmând să le analizăm pe toate. 1. Principiul legalităţii nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează întreg sistemul de drept, ♦ principiu conform căruia elaborarea şi aplicarea dreptului trebuie să aibă loc numai în temeiul legii. Statul de drept presupune ca toţi cetăţenii, toate organele statului şi orice altă persoană fizică sau juridică să se supună numai legii; ♦ principiul legalităţii presupune ca legiuitorul, în opera sa legislativă, să respecte toate procedurile legale, să ţină seama de voinţa socială, să permită pluralismul politic; ♦ conform acestui principiu interpretarea şi aplicarea normelor juridice trebuie să se facă ţinând seama de ierarhia ce există între acestea, în funcţie de sursa lor formală (în sensul că toate actele normatice trebuie să fie în conformitate cu Constituţia); ♦ prima abordare concretă a principiului legalităţii o regăsim în opera lui Cesare Becaria „Dei delitti e delle pene” din 1764 şi a fost formulat pentru prima oară expresis verbis în timpul Revoluţiei Burgheze din Franţa în anul 1789, fiind apoi reafirmat în 1948 în “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”; ♦ acesta constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor , astfel că legea penală se aplică numai pentru faptele prevăzute de aceasta; ♦ acest principiu a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956 când exista instituţia analogiei; ♦ acesta este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2 fiind completat şi de art. 11, dar şi în Constituţia României care prevede că “ Parlamentul României reglementează prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora ” acest principiu fiind prezent în toate Codurile penale româneşti; ♦ de asemenea, el îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel: “nullum crimen sine lege” (instituţia infracţiunii); “nulla poena sine lege” (instituţia sancţiunii); “nullum judicium sine lege” (orice judecată să se facă în conformitate cu legea) 13
respectându-se acest principiu nu va fi trasă la răspundere penală persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi totodată nu va fi trasă la răspundere penală o persoană, care a săvârşit o faptă ce nu era considerată la aceea vreme infracţiune; tot astfel, infractorului nu i se va aplica o sancţiune care nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă; ♦ principiul legalităţii se adresează atât legiuitorului cât şi judecătorului. - în activitatea legislativă, conform acestui principiu, legea trebuie să prevadă toate infracţiunile şi sancţiunile aplicabile; astfel, principiul legalităţii impune ca textul de lege să fie clar , pe înţelesul tuturor. - în activitatea jurisdicţională, conform acestui principiu, judecătorul trebuie să facă o interpretare strictă a legii, fără analogii şi să nu aplice legea retroactiv. ♦ principiul legalităţii presupune ca organele statului să sancţioneze numai acele fapte interzise a se săvârşi şi să aplice numai acele sancţiuni prevăzute exact în norma de incriminare; ♦ principiul legalităţii are patru aspecte: 1- nullum crimen sine lege scripta (legea penală are un caracter scris), 2- nullum crimen sine lege carta sau certa (fapta interzisă să fie clar explicată). În doctrinăsa arătat că există două principale tehnici de formulare a legilor penale: ♣ descriptivă – ce presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii, ♣ sintetică – respectiv utilizarea unor termeni generici care să includă toate modalităţile faptice a infracţiunii. Aceasta este cel mai des uzitată, deparece prima ar duce la o supradimensionare a normei penale. 3- nullum crimen sine lege praevia (interzicerea faptei să fi existat înaintea comiterii infracţiunii). Acest principiu este consacrat expres în art. 15 alin. 2 din Constituţie: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile”. 4- nullum crimen sine lege stricta (neaplicarea legii penale prin analogie). *Acest aspect al principiului legalităţii nu are un caracter absolut. Analogia se realizează prin aplicarea unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care se aseamănă cu o altă normă reglementată. Aplicarea legii în această manieră aduce o atingere gravă securităţii juridice a cetăţeanului printr-o aplicare arbitrară a legii. *Întreaga legislaţie penală română susţine că prin existenţa şi prin respectarea riguroasă a principiului legalităţii nu este posibilă aplicarea legii prin analogie. Totuşi, doctrina europeană, la care tindem să ne aliniem, este de părere că această interdicţie are un caracter relativ, după cum analogia este în favoarea sau în defavoarea inculpatului. *Analogia în defavoarea inculpatului (analogia in malam partem) este considerată de toti ca fiind inadmisibilă. Art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului. *Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) este considerată de unii autori ca fiind admisibilă. În sprijinul acestei opinii se arătă că principiul legalităţii are ca principală finalitate protejarea libertăţii individuale împotriva unei aprecieri abuzive a legii penale. Dacă este strict interzisă extinderea pe cale de analogie a dispoziţiilor care incriminează o faptă sau agravează răspunderea penală, nu acelaşi lucru se poate spune în cazul în care este vorba de cauze care atenuează sau sting răspunderea penală. De ex. art. 23 alin. 12 din Constituţie prevede că: „ nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii ”. După cum se poate observa textul se referă doar la stabilirea şi aplicarea unei pedepse , nu şi la situaţia în care ar fi vorba de o cauză de neaplicare a pedepsei. Un alt exemplu în care legiuitorul recurge la clauze de analogie în favoarea inculpatului ar fi cel de la art. 74 alin. 2 C. pen.: „ împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter exemplificativ”; cu alte cuvinte instanţa are posibilitatea să reţină ca circumstanţe atenuante judiciare ♦
14
şi alte împrejurări care seamănă cu cele enumerate. Se observă că analogia in bonam partem este utilizată în caz de lacune a legii penale. Dar, şi în aceste cazuri trebuie să se îndeplinească trei condiţii: 1. norma legală existentă să nu acopere ipoteza examinată în nici una din interpretările ce s-ar putea face (nici măcar printr-o interpretare extensivă) 2. lacuna în reglementare să nu fie intenţionată. 3. norma interpretată să nu fie una de excepţie (lege de amnistie sau de graţiere), căci acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare „ exceptio est strictissime interpretationis et aplicationis”.
2. Principiul egalităţii în faţa legii penale ♦ egalitatea în faţa legii sau egalitatea în drepturi este un principiu general al dreptului ce constă în reglementarea aceloraşi drepturi şi obligaţii pentru persoanele aflate în sitiaţii similare; ♦ este nu numai un principiu de bază în dreptul penal , dar şi un principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României – “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”; ♦ a fost înscris pentru prima dată în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului; ♦ el subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale , indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică, etc.; ♦ acesta nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din întreaga legislaţie penală. ♦ nerespectarea acestui principiu poate conduce la săvârşirea unor infracţiuni precum abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi , prevăzut în Codul Penal în art. 247; ♦ drepturile şi libertăţile sunt simple iluzii dacă nu există egalitate juridică între titularii acestora; ♦ egalitatea în faţa legii îmbracă două especte: ♣ egalitate privind modul de elaborare a legii, ♣ egalitate privind modul de aplicare a acesteia fără nici o discriminare, ♦ acest principiu nu trebuie confundat cu principiul echităţii şi justiţiei , deşi în anumite cazuri soluţionarea unei cauze se face prin aplicarea simultană mai multor principii. 3. Principiul umanismului ♦ este un principiu prevăzut expres în Constituţia României , cu referire specială la dreptul penal, astfel, art. 22 din Constituţie prevede că: ♣ “dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică sunt garantate”; ♣ “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”; ♣ “pedeapsa cu moartea este interzisă”. ♦ conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, cu rol de reeducare şi să nu apară ca o pură vindicta (o răzbunare din partea statului); ♦ în baza acestui principiu, întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului. ♦ Acest principiu are un dublu rol : ♣ protecţia pe care dreptul penal trebuie să o acorde persoanei fizice incriminând fapte îndreptate împotriva vieţii şi sănătăţii persoanei, dar şi ♣ caracterul uman al constrângerii penale, fără supunerea persoanei la umilinţe şi badjocură, acest principiu opunându-se adoptării unor sancţiuni penale inumane sau degradante; 15
♦
♦
♦
umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă a operei de creare şi aplicare a dreptului penal, acesta fiind consacrat în izvoarele interne şi externe ale dreptului penal; conform acestui principiu, regimul executării sancţiunilor trebuie să aibă ca scop reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor; nu în ultimul rând, principiul umanismului obligă legiuitorul şi practicienii să adapteze sancţiunile penale în conformitate cu situaţia specifică infractorilor. De ex. minorii nu pot fi condamnaţi la detenţiunea pe viaţă.
4. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală ♦ acesta reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 Cod penal; ♦ el presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială); ♦ pentru a putea preveni comiterea de fapte periculoase, trebuie mai întâi ca legile să fie clare şi bine cunoscute de destinatarii acesteia; prevenirea constă în incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea celor care nu ♦ respectă legile; prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei (art. 52 C. penal). ♦ 5. Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale ♦ este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art. 17 al. 2 C. pen; ♦ funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală - cea mai gravă formă de răspundere juridică; ♦ conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa–zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege. 6. Principiul personalităţii răspunderii penale ♦ acesta nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile privind răspunderea penală; ♦ este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane şi nu se poate executa o sancţiune în locul altei persoane; ♦ acest lucru decurge din prevederile art. 2 C. pen. “pedepsele ce se aplică infractorilor”, art. 72 C. pen. „persoana infractorului”; ♦ unii autori sunt de părere că acest principiu nu guvernează întreaga legislaţie penală, ci numai o instituţie şi anume instituţia răspunderii penale, fiind deci un principiu instituţional; ♦ totuşi acest principiu are un caracter relativ, cel puţin pentru următorul considerent: - terţii care nu au participat la comiterea faptei nu ar trebui să sufere de pe urma aplicării şi executării unei sancţiuni. Totuşi, în cazul în care un membru de familie este condamnat la amendă penală, acest lucru va fi resimţit de întreaga familie. 7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal ♦ este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal şi art. 53 alin. 2 din Constituţie, fiind de sorginte constituţională; ♦ presupune aplicarea sancţiunilor proporţional: ♣ cu gravitatea faptei săvârşite şi a urmărilor acesteia ♣ cu periculozitatea infractorului 16
♣ condiţiilor în care a fost sâvârşită infracţiunea. ♦ această individualizare este de trei feluri : 1) legală: este specifică fazei de elaborare a legii penale şi se face de către legiuitor. Este prima etapă de adapare a răspunderii penale raportată la fapta comisă. De ex. o faptă săvârşită din culpă se va sancţiona mai blând decât o faptă comisă cu intenţie. Această individualizare se realizează prin stabilirea naturii pedepsei aplicate, prin limitele minime şi maxime, precum şi prin indicarea unor circumstanţe de atenuare şi agravare a pedepsei; 2) judiciară: specifică fazei de judecată şi este realizată de către organele judiciare. Aceasta presupune mai multe etape: a) stabilirea naturii sancţiunii aplicabile, în cazul în care norma prevede pedepse alternative (ex. art. 176 C. pen.), b) stabilirea cuantumului pedepsei, dacă este vorba despre amendă sau închisoare, c) stabilirea aplicării vreunei pedepse complementare care să însoţească pedeapsa principală, d) stabilirea modalităţii de executare (loc de detenţie comun, închisoare militară sau dacă se dispune suspendarea). 3) administrativă: specifică fazei de executare a pedepsei şi se realizează după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Astfel, condamnaţii majori execută pedeapsa separat de cei minori, femeile separt de bărbaţi, infractorii primari separt de cei recidivişti.
8. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social ♦ este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 al. 1 C. pen; ♦ el constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi alte forme de ilicit; ♦ se ştie că infracţiunea este fapta ilicită care prezintă gradul de pericol social cel mai ridicat ; ♦ incriminarea se relizează de către legiuitor prin stabilirea expresă a infracţiunilor, fie în partea specială a Codului Penal, fie în legi speciale penale sau nepenale. 9. Principiul regimului special de sancţionare pentru infractorii minori ♦ este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în cadrul Titlului V al Codului penal, partea generală; ♦ acest principiu se referă în special la: ♣ limitele pedepselor (închisorii şi amenzii) care se reduc întotdeauna la jumătate (art. 109 al. 1 C. pen); ♣ condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi (art. 109 al. 4 C. pen); ♣ condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă (art. 38 lit. a) C. pen); ♣ termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate (art. 129 C. pen); ♣ minorilor nu li se aplică pedepsele complementare (art. 109 al. 3 C. pen); ♣ liberarea condiţionată a minorilor are loc în condiţii mult mai avantajoase decât pentru majori (art. 60 al. 2 C. pen); 10. Principiul subsidiarităţii (minimei intervenţii) ♦ acest principiu este în strânsă legătură cu caracterul subsidiar al dreptului penal şi constă în restrângerea pe cât posibil a recurgerii la instrumentele penate de protecţie a valorilor sociale; ♦ acest principiu impune legiuitorului alegerea valorilor sociale cărora le asociază protecţia penală şi a tuturor faptelor periculoase pentru respectivele valori. ♦ astfel, nu se justifică intervenţia dreptului penal pentru sancţionarea unor fapte considerate 17
♦
imorale (de ex. actele homosexuale între persoane majore într-un cadru privat). toate valorile sociale pe care legiuitorul penal le ocroteşte trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale, chiar dacă acele valori nu sunt prevăzute în Constituţie. În acelaşi timp, prevederea unei anumite valori în Constituţie nu obligă legiuitorul la instituirea unei protecţii penale a acesteia.
IC. Izvoarele dreptului penal român a. Definiţie: Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal. Ele pot fi: ♦ naturale (realitatea obiectivă), constitutive (sursa politică) şi formale (sursa juridică) ♦ interne şi externe ♦ directe şi indirecte Specificul lor constă în faptul că acestea pot îmbrăca numai forma legii – ca voinţă a organelor legislative. b. Cadrul izvoarelor: 1. Constituţia României 2. Codul penal 3. Legile penale speciale 4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale 5. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului 6. Decretele prezidenţiale 7. Tratatele şi convenţiile internaţionale. 1. Constituţia României ♦ aceasta este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al dreptului penal deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv dreptul penal: ♣ art. 1 prevede cele mai importante valori sociale ♣ art. 15 -“legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile ♣ art. 22 –“pedepsa cu moartea este interzisă” ♦ unii autori includ în această categorie şi deciziile Curţii Constituţioale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe şi sunt obligatorii şi opozabile erga omnes. Aceste decizii sunt izvoare de drept penal deoarece au capacitatea de a scoate din vigoare o normă. De ex. Decizia 463/1997 prin care s-a declarat neconstituţional alin. 4 al art. 81 C. Pen. 2. Codul Penal ♦ este principalul izvor de drept penal deoarece în cele două părţi ale sale (generală şi specială) cuprinde norme referitoare la scopul legii penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere penală, aplicarea pedepselor, incriminarea unui număr mare de infracţiuni, etc. 3. Legile penale speciale ♦ acestea nu cuprind incriminări noi, ci vin să completeze dispoziţiile Codului penal. De exemplu: Legea nr. 302/2004 – privind extrădarea Legea nr. 275/2006 – privind executarea pedepselor. 18
4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale ♦ acestea nu au caracter penal , însă cuprind unele dispoziţii penale, conţinând astfel incriminări separate faţă de Codul penal. ♦ de exemplu: Legea nr. 26/1996 – codul silvic Legea nr. 56/1992 – privind frontiera de stat a României. 5. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului ♦ ordonanţele Guvernului sunt: simple şi de urgenţă ♦ ordonanţele simple nu pot fi izvoare de drept penal, deoarece potrivit art. 115 din Constituţie „abilitarea se poate face doar cu privire la domenii care nu fac obiectul legilor organice” ♦ caracterul de izvor de drept al OUG nu mai poate fi contestat, deoarece sub controlul strict al Parlamentului Guvernul poate, în situaţii excepţionale, să reglementeze anumite relaţii sociale. 6. Decretele prezidenţiele ♦ este adevărat că preşedintele ţării nu poate, prin intermediul decretelor, că incrimineze sau să abroge vreo faptă ♦ totuşi, în exercitarea atribuţiilor sale acesta poate prin intermendiul decretelor individuale să graţieze anumiţi condamnaţi ♦ astfel, putem spune că decretele prezidenţiale individuale de graţiere pot constitui izvoare de drept penal, deoarece acestea au aptitudinea de a stinge un raport juridic penal. 7. Tratatele şi convenţiile internaţionale ♦ acestea devin izvoare de drept penal în urma ratificării ♦ nu toate tratele internaţionale sunt izvoare de drept penal, ci numai acelea care interesează această ramură de drept , cum ar fi: ♣ Tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de grave ♣ Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală. * În opinia profesorului Florin Streteanu şi cutuma poate fi considerată izvor de drept penal cu următoarele precizări: ♦ cutuma constă în respectarea uniformă, constantă şi generală a anumitor norme nescrise într-un anumit mediu social sau teritorial, cu convingerea obligativităţii ei juridice. ♦ nu se poate vorbi astăzi despre o cutumă incriminatoare, deoarece aşa cum am mai precizat, opera de incriminare aparţine exclusiv legiuitorului. ♦ tot astfel, nu i se poate recunoaşte cutumei un rol abrogator , legea penală necunoscând desuetudinea. Atâta vreme cât legiuitorul nu intervine, instanţele pot oricând judeca o faptă care se consideră desuetă. ♦ totuşi, cutuma poate reprezenta izvor de drept penal, cel puţin pentru următoarele considerente: ♣ în practica cotidiană nu se recunosc anumitor fapte violente, care implică un act de suferinţă fizică, caracterul de infracţiuni cum ar fi circumciziile sau perforarea lobului urechii fetiţelor pentru a purta podoabe. Aceste fapte cu toate că îndeplinesc condiţiile de la art. 180 C. pen, nu atrag răspunderea penală fiind procedee general 19
♦
acceptate. ♣ în acelaşi plan putem încadra şi actele de violenţă uşoară ale părinţilor asupra copiilor lor minori în scop de reeducare. ♣ o altă cutumă o reprezintă şi comportamentul gălăgios al suporterilor şi adunarea acestora în pieţele publice după o demonstraţie sportivă. Cu toate că fapta se încadrează perfect în dispoziţiile legii penale, aceste acte nu atrag răspunderea penală, organizarea lor fiind deja o cutumă bine consolidată. cutuma poate ajunge să joace un rol important şi în interpretarea legii penale când aceasta face referire la normele unei ramuri de drept în care cutuma este izvor de drept aşa cum se întâmplă în cazul dreptului civil sau comercial.
II. Idei fundamentale: 1. Normele juridico-penale au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul . 2. Legislaţia penală română a cunoscut până în prezent trei Coduri penale: C.Pen. de la 1865, C.Pen. de la 1937 şi C.Pen. de la 1969. 3. Principalii fondatori ai şcolii de drept penal din România sunt Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz.
4. Dreptul penal, ca ramură de drept, este guvernat de o serie de principii , care reflectă modul în care legea penală se elaborează, se aplică şi se modifică în raport cu cerinţele socio-politice. 5. Dreptul penal îşi găseşte sursa într-o serie de izvoare interne şi externe, principale şi secundare.
III. Vocabular specific: - cutuma (obiceiul) – respectarea uniformă şi constantă a unor reguli nescrise, într-un anumit spaţiu sau grup social, având convingerea că au un caracter obligatoriu. echitate (lat. aequitas) – dreptate, justiţie. În domeniul dreptului acţionează un principiu – principiul echităţii şi justiţiei. Acesta constă în realizarea dreptului prin luarea în considerare a tuturor intereselor sociale, astfel încât să se satisfacă cât mai multe dintre ele în vederea asigurăeii armoniei sociale. Echitatea este o categorie morală ce presupune o conduită ce concordă cu voinţa socială, acceptată de societate. Ideal este ca dreptul să reuşească armonizarea tuturor intereselor sociale „ jus est ars boni et aequi” – dreptul este arta bienelui şi a echităţii, - izvor de drept – sursa normelor juridice. - jurisprudenţă – practică judiciară (sau dreptul pretorian), ştiinţa dreptului (lat. jurisprudentia). - jurisprudenţă penală – totalitatea hotărârilor judecătoreşti în materie penală (practică judiciară). - principiu – element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie, - răzbunare – reacţia unei persoane, sub imperiul unui sentimet de ură, împotriva unei alte persoane. - sistem inchizitorial – sistem procesual utilizat de Inchiziţie în Evul Mediu. Inchiziţia a fost o instituţie a bisericii catolice menită să judece persoanele vinovate de erezie sau orice altă manifestarea contra religiei catolice. În acest sistem se foloseau metode inumane de investigaţie. - a tortura – a schingiui, a chinui pe cineva în diferite scopuri; este în acelaşi timp o infracţiune distinctă incriminată în Codul Penal în art. 267¹ - umanism – atitudine umanitară sau umană. - vindicta – răzbunare. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - art. 2 şi 11 C. pen., art. 1 coroborat cu art 52 C.pen. - art. 16 Constituţie coroborat cu art. 247 C. pen. - art 22 din Constituţie, - art. 17 alin. 2, art. 72 C.pen. - art. 109, 38 lit.a), art. 129, 60 alin.2 C.pen. 20
V. Aplicaţii teoretice şi practice: Subiecte teoretice 1. Precizaţi apariţia şi evoluţia dreptului penal pe diferite perioade istorice; 2. Analizaţi în comparaţie cele trei Coduri Penale româneşti; 3. Noţiunea de principiu în dreptul penal: enumerare şi specific; 4. Principiul legalităţii; 5. Principiul egalităţii în faţa legii penale; 6. Principiul umanismului; 7. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală; 8. Principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale; 9. Principiul personalităţii răspunderii penale; 10. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal; 11. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social; 12. Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori. 13. Noţiunea de izvor de drept penal; 14. Specificul izvoarelor de drept penal; 15. Izvoarele dreptului penal: enumerare şi analiză; VI. Grile 1. Prima formă de realizare a justiţiei penale a îmbrăcat forma: a) compoziţiunii, b) răzbunării, c) talionului. 2.”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte ” desemnează: a) regula răzbunării, b) regula talionului, c) nu a existat niciodată o astfel de regulă în gândirea penală. 3. Care a fost considerat cel mai sever Cod penal al României: a) C. pen. Cuza, b) C. pen. Carol al II-lea, c) C. pen. De la 1969, d) nici un cod penal nu a avut o astfel de calificare. 4. Prima lege cu dispoziţii penale în dreptul penal român a fost: a) „Legiuirea Caragea”, b) „Pravilniceasca Condică”, c) „Legea Ţării”. 5. Care a fost primul Cod penal care a consacrat principiul legalităţii incriminării şi al sancţiuniilor: a) C.pen. Cuza, b) C. pen. Carol al II- lea, c) C.pen. actual. 6. Când se introduc pentru prima dată măsurile de siguranţă, măsurile educative, pedepsele complementare şi accesorii: a) în C.pen. Cuza, b) în C. pen. Carol al II- lea, c) în C.pen. actual. 21
7. Care personalităţi sunt considerate ca fiind întemeietorii dreptului penal român: a) Vespasian Pella şi Vintilă Dongoroz, b) Vintilă Dongoroz şi George Antoniu, c) Ion Tanoviceanu şi Nicolae Buzea. d) Traian Pop şi Nicolae Buzea. 8. Aplicarea legii prin analogie: a) nu a existat niciodată în legislaţia penală română, b) a existat în perioada Codului penal Carol al II- lea, c) constituie o încălcare a principiului legalităţii incriminării, d) a existat în perioada Codului penal Cuza, e) este sinonim cu interpretarea legii prin analogie. 9. Noţiunea de principiu de drept desemnează: a) o regulă de conduită, b) totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor, c) o regulă cu caracter şi aplicabilitate generală în cadrul ramurii de drept penal. 10. Principiul umanismului semnifică faptul că: a) legea penală se adresează numai oamenilor, b) aplicarea legii şi a sancţiunilor de drept penal nu trebuie să înjosească persoana omului, c) pedeapsa cu moartea este strict interzisă, d) cel condamnat trebuie să sufere de pe urma executării sancţiunilor aplicate. 11. Justificarea sancţionării diferite a infractorilor minori are la bază: a) vârsta mică a acestora, b) lipsei totale de discernănânt, c) lipsei de maturite şi a experienţei de viaţă. 12. „ Nullum crimen sine lege”: a) semnifică principiul umanismului, b) semnifică principiul legalităţii incriminării, c) este prevăzut expres în Codul penal, d) nu este prevăzut expres în Codul penal. 13. „ Nullum crimen sine lege stricta”: a) semnifică aspectul scris al legii penale, b) constă în neaplicarea legii penale prin analogie, c) desemnează ca fapta interzisă să fie clar explicată. 14. Prevenţia este: a) generală şi specială, b) specifică numai dreptului penal, c) un principiu de bază în dreptul penal. 15. Individualizarea sancţiunilor de drept penal este: a) numai legală şi judiciară, b) legală şi judiciară, c) specifică dreptului penal, 22
d) judiciară şi administrativă. 16. Izvoarele dreptului penal pot fi: a) scrise, b) pot fi şi nescrise, c) interne şi externe, d) directe şi indirecte.
Răspunsuri grile*: 1-b ; 2- b; 3- b; 4-c; 5- a; 6-b; 7-nici un răspuns corect; 8-b,c; 9- b,c; 10-b,c, 11c, 12-b,c; 13-b; 14-a,c; 15-b,d; 16-a,c,d; VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Caracterizaţi dreptul penal în Evul Mediu. 2. Câte Coduri penale au existat în legislaţia penală română? 3. Care sunt principiile ce guvernează dreptul penal? 4. Ce se înţelege prin analogie? 5. În ce constă principiul subsidiarităţii dreptului penal? 6. Enumeraţi izvoarele dreptului penal. 7. Cum influecţează cutuma reglementările juridico-penale? 8. Ce se înţelege prin „ jurisprudenţă”? 9. Analiza art. 22 din Constituţia României. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Importanţa operei lui Cesare Beccaria în evoluţia şi dezvoltarea dreptului penal. 2. Personalitatea lui Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz. 3. Aspecte critice ale principiilor ce guvernează ramura dreptului penal român. 4. Tratatele şi convenţiile internaţionale ca izvoare de drept penal. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Ponderea cutumei privind legiferarea în domeniul dreptului penal. C. Temă de licenţă: 1. Instituţia analogiei în dreptul penal român.
23
NOTE:
24
SEMINARUL NR. 3 “Raporturile juridice de drept penal, legea penală, normele penale şi interpretarea legii penale” I. Plan de seminar: IA. Raporturile juridice de drept penal român - definiţie şi feluri - raportul juridic penal de conformare (definiţie, naştere, structură) - raportul juridic penal de conflict (definiţie, naştere, structură) IB. Legea penală - definiţie - categorii de legi penale IC. Normele penale - definiţie şi caracterizare - funcţiile normei penale - structura normei penale - categorii de norme penale ID. Interpretarea legii penale - definiţie şi necesitate - formele interpretării - metode de interpretare - rezultatul şi limitele interpretării IA. Raportul juridic de drept penal român a. Definiţie: Acesta reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membrii ai societăţii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege şi trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale. b. Feluri: ♣ de conformare sau cooperare ♣ de conflict sau de contradicţie Raportul juridic penal de conformare A. Definiţie: Reprezintă acea specie a raportului juridic de drept penal care ia naştere în momentul intrării în vigoare a legii penale impunând conformarea cu normele juridice impuse şi constă în dreptul statului de a pretinde respectarea tuturor valorilor sociale ocrotite de lege şi obligaţia 25
destinatarilor legii de a respecta conduita impusă.
B. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic de conformare: B1. Naşterea: acesta apare în momentul intrării în vigoare a legii penale. B2. Modificarea: aceasta intervine ori de câte ori în structura legii penale apare o schimbare (o abrogare parţială sau un nou text este introdus). B3. Stingerea: are loc în momentul în care legea penală iese din vigoare. C. Structură: 1. Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt: ♦ statul - ca titular al tuturor valorilor sociale şi singurul în măsură să impună o anumită conduită destinatarilor legii penale – ca subiect bine determinat. ♦ persoanele fizice şi/sau juridice – destinatarii legii penale - ca subiecţi nedeterminaţi. 2. Conţinutul raportului juridic penal de conformare este format din: ♦ dreptul statului de a pretinde o anumită conduită prin intermediul normelor de incriminare ♦ obligaţia destinatarilor legii penale de a respecta acea conduită. 3. Obiectul raportului juridic penal de conformare: ♦ este reprezentat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile lor, prin conformarea cu obligaţia impusă. Raportul juridic penal de conflict A. Definiţie: Reprezintă acea specie a raportului juridic de drept penal care ia naştere în momentul săvârşirii unei infracţiuni şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea stabilită în cuprinsul normei încălcate şi obligaţia infratorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a suporta prin executare sancţiunea stabilită de instanţă. B. Naşterea, modificarea şi stingerea raportlui juridic de conflict: B1. Naşterea: raportul juridic penal de conflict ia naştere ca urmare a săvârşirii de către destinatarul normei a faptei interzise ca infracţiune. Aşadar, singurul fapt juridic ce dă naştere raportului juridic penal de conflict este săvârşirea infracţiunii. B2. Modificarea: aceasta poate interveni când se constată existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării. B3. Stingerea: se realizează în următoarele situaţii: ♣ când s-a finalizat executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, ♣ când a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia, împăcarea părţilor), ♣ când a intervenit o cauză care înlătură executarea pedepsei (graţierea totală, prescripţia executătii pedepsei, decesul făptuitorului), ♣ când este incidentă o cauză de impunitate (desistarea, împiedicarea producerii rezultatului, denunţarea faptei de către mituitor) ♣ când a intervenit o lege dezincriminatoare. C. Structura: 1. Subiectele raportului juridic penal de conflict sunt: ♦ statul (ca reprezentant al societăţii); ♦ infractorul (persoana fizică/juridică determinată care a săvârşit infracţiunea). 2. Conţinutul raportului juridic penal de conflict este format din: ♦ dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi de a impune executarea sancţiunii: ♦ obligaţia celui ce a încălcat legea de a răspunde pentru fapta sa. 3. Obiectul raportului juridic penal de conflict : 26
♦
îl reprezintă sancţiunea ce se aplică de către organele specializate; astfel încât, obiectul este reprezentant de realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal.
!!! Se impune, a se observa poziţia dominantă, pe care o ocupă statul în structura celor două categorii de raporturi şi subordonarea între subiectele acestuia. IB. Legea penală a. Definiţie: prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine norme de drept penal (art. 73 al. 3 lit.h) Constituţie). SAU “prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete ” (art. 141 din Codul penal). b. Categorii de legi penale: 1- în funcţie de rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare socială: legi penale generale – au o aplicare generală cuprinzând principii fundamentale şi adoptate ca legi obişnuite (Codul penal); legi penale speciale – cunosc o aplicare mai restrânsă asupra unui anumit domeniu (Legea nr. 302/2004 – privind extrădarea); Importanţa acestei clasificări reiese în caz de concurs între cele două categorii de legi, aplicându-se legea specială conform adagiului “specialia generalibus derogant” . 2- după durata în timp: permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal); temporare (cu durată determinată – legile excepţionale); Importanţa acestei clasificări reiese din faptul că legea penală temporară se poate aplica şi după ieşirea sa din vigoare, dar numai faptelor comise cât ea se afla în vigoare (va ultraactiva) 3- după natura necesităţii care a impus adoptarea lor: ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal); extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori sociale în situaţii excepţionale – război, calamităţi). Acestea sunt, de regulă, temporare. Importanţa acestei clasificări reiese din faptul că legile excepţionale derogă de la cele ordinare. IC. Normele penale a. Definiţie: Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora; sau o normă de drept care reglementează un raport juridic penal. b. Caracterizare: ♦ normele penale ocrotesc valorile sociale împotriva celor mai periculoase fapte ilicite, ♦ norma penală nu trebuie identificată cu articolele sub forma cărora este redactată legea penală, deoarece pot fi articole sau alineate care cuprind mai multe norme penale, ♦ pentru adoptarea unei norme de drept penal trebuie să preexiste valori sociale care generează relaţii sociale. c. Funcţiile normei penale: ♦ reglementează relaţiile de apărare socială împotriva infracţiunilor, ♦ prevede toate faptele care sunt periculoase pentru valorile sociale, ♦ impune o anumită conduită raportată la sistemul de valori, disciplinând astfel reacţiile şi atitudinile oamenilor. 27
d. Structura normei penale: În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale, astfel: ♦ unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune; ♦ alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică formată numai din dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă, întrucât în foarte puţine cazuri norma penală are o ipoteză. e. Categorii de norme penale: 1. după sfera de incidenţă: generale – care prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale; speciale (sau norme de incriminare)– care prevăd condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi sancţiunea ce se aplică. !!! De reţinut că cele două categorii de norme se completează reciporc, una neexistând în lipsa celeilalte. De ex. art. 23 din C. pen. se coroborează cu o normă din partea specială, respectiv va exista participaţie la o infracţiune. 2. după felul normei de conduită: prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă (infracţiuni comisive) – art. 174, 208 – să nu ucizi, să nu furi; onerative – care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată (infracţiuni omisive) – art. 262, 263, 265 C. pen. 3. după gradul de determinare a sanctiunii: cu sancţiuni absolut nedeterminate: prin care nu se determină nici natura nici cuantumul sancţiunii aplicabile. În dreptul nostru penal nu există astfel de norme deoarece contravin principiului legalităţii sancţionării; cu sancţiuni absolut determinate: s-a stabilit în doctrină că datorită rigidităţii lor contravin principilui individualizării pedepsei, fiind evitate. În dreptul nostru penal există o singură normă cu pedepasă absolut determinată şi anume Decretul-Lege nr. 6/1990, care pentru anumite infracţiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea cu detenţiunea pe viaţă; cu sancţiuni relativ determinate: acestea determină natura pedepsei şi cele două limite ale acesteia (una minimă şi alta maximă). Este cazul pedepsei închisorii; cu pedepse alternative: care cuprind pedepse principale de natură diferite (detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea – art. 176 C. pen, închisoarea alternative cu amenda – art. 180 C. pen.); cu sancţiuni cumulative: în care se prevede o pedeapsă principală şi una complementară (închisoarea şi interzicerea unor drepturi – art. 174 C. pen.). 4. după structură: unitare (sau complete) – care cuprind în structura lor dispoziţia şi sancţiunea – art. 174 C. pen.; divizate (sau incomplete) – cărora le lipseşte un element din cele două. Acestea se împart în: ♣ norme de incriminare cadru (norme în alb)– care cuprind dispoziţia şi sancţiunea însă, prevederea faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative – art. 281 C. pen.; 28
♣ norme de trimitere şi de referire. Cele de trimitere se completează împrumutând elemente de la alte norme; astfel norma de trimitere rămâne independentă faţă de norma complinitoare (ex. art. 212 alin. 2 C. pen. face trimitre la art. 182). Cele de referire se completează ca şi primele, însă ele devin dependente de norma complinitoare (ex. art. 255 alin. 1 C. pen. face referire la art. 254 C. Pen.). !!! A nu se confunda norma în alb cu norma de referire. Astfel, ambele rămân legate de norma cu care se completează, dar: ♣ norma de referie se completează întotdeauna cu elemente preluate din una sau mai multe norme determinate de către legiuitor, în vreme ce norma în alb se va completa cu prevederi dintr-un număr nedeterminat de norme. ♣ norma de referire se completează doar cu prevederile unei norme care există în vigoare în momentul adoptării ei, pe când norma în alb poate fi completată şi de norme care vor fi adoptate ulterior intrări ei în vigoare.
5. după funcţia îndeplinită: incriminatoare – interzic săvârşirea anumitor fapte sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni; integratoare – facilitează aplicarea normelor incriminatoare; pot fi: ♣ norme interpretative (care explică înţelesul unor norme) ♣ norme tranzitorii (care rezolvă cazurile de succesiune a legilor) ID. Interpretarea legii penale a. Definiţie: Interpretarea legii penale reprezintă o operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unui legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă. b. Necesitatea: Aceasta este impusă de: ♦ neclaritatea unor texte de lege; ♦ existenţa unor termeni tehnici care au nevoie de explicaţi; ♦ particularizarea unor situaţii abstracte. c. Formele interpretării: ♦ după organul sau persoana care face interpretarea: oficială efectuată de organe oficiale: autentică (făcută de organul care a emis legea) - contextuală (făcută de legiuitor în momentul adoptării legii) - posterioară (făcută ulterior printr-un act separat) cauzală (făcută organul judiciar) neoficială sau doctrinară efectuată de către oamenii de ştiinţă în tratate şi monografii. d. Metodele de interpretare: ♦ interpretarea literală sau gramaticală - constă în aflarea adevărului cu ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale, singularul presupune pluralul şi invers, masculinul presupune şi femininul şi invers; interpretarea raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor logice şi raţionale; ♦ argumentele de interpretare logică sunt: ♣“a fortiori” (“a minori ad majus”, “a majori ad minus”, “qui potest plus, potest minus”) ; ♣“per a contrario” (“qui dicit de uno, negat de altero”); ♣“reductio ad absurdum”; 29
♣“a pari” (“ubi eadem ratio, ubi idem jus”) ♦ interpretarea istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate d.p.d.v. social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării ei; interpretarea sistematică – constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte ♦ norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept; ♦ interpretarea prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător. Atenţie !!! a nu se confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă. ♦ interpretarea teleologică – constă în aflarea înţelesului unei norme pornind de la finalitatea acesteia. Scopul urmărit de legiuitor este uneori precizat chiar în cuprinsul normei (ex. art. 208 C. pen.). Interpretarea teleologică poate conduce şi la o interpretare evolutivă a legii, prin actualizarea continuă a cuprinsului normei, astfel să cuprindă şi modalităţi concrete de comitre care nu puteau fi avute în vedere de legiuitor în momentul incriminării faptei (art. 195 C. pen. – violarea secretului corespondenţei, care include acum şi convorbirile pe internet). !!! Se poate astfel observa că principiul conform căruia legea este de strictă interpretare şi aplicare are un caracter relativ, prin această interpretare evolutivă. Totuşi, prin interpretarea extensivă a legii trebuie respectate limitele analogiei. e. Rezultatul interpretării: Acesta constă în concluzia la care se ajunge în urma interpretării, sau înţelesul legii penale la care a ajuns interpretul. Astfel, există: ♦ interpretarea extensivă – atunci când textul de lege spune mai puţin decât voinţa legiuitorului şi trebuie extins (lex dixit minus quam voluit); ♦ interpretarea restrictivă – atunci când textul de lege spune mai mult decât voinţa legiuitorului şi trebuie restrâns (lex dixit plus quam voluit); ♦ interpretarea declarativă – atunci când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit să spună prin lege există o concordanţă perfectă (lex dixit quam voluit). *Se poate observa că interpretarea extensivă şi restrictivă sunt efectul unor neconcordanţe între voinţa legiuitorului şi ceea ce a exprimat legea.
f. Limitele interpretării: Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente. II. Idei fundamentale: 1. Dreptul penal, ca orice ramură de drept autonomă, are raporturi juridice cu specific propriu, stabilite între stat şi destinatarii legii penale. 2. În cadrul raporturilor juridice de drept penal, indiferent că sunt de conformare sau de conflict, statului are o poziţie dominantă. 3. Legislaţia penală este formată din legi şi norme care nu trebuie confundate. 4. Există opinii diferite în doctrină cu privire la structura normei penale (dihotomică sau trihotomică). 5. Pentru o justă aplicare a legii penale aceasta trebuie interpretată, descoperindu-se cu exactitate voinţa legiuitorului. 6. Nu trebuie confundată interpretarea legii prin analogie cu aplicarea legii prin analogie. III. Vocabular specific: - ad absurdo – expresie latină care înseamnă „ prin absurd ” şi se referă la raţionamente ce cuprind premise acceptate ca fiind absurde – folosit în expresia „reductio ad absurdum” – „reducere la absurd”, - a contrario – expresie latină care înseamnă „prin opoziţie„ - adagiu – maximă, aforism; în drept adagiile latine sunt des utilizate în argumentare, unele fiind 30
-
-
-
adevăîrate principii de drept care au străbătut mileniile (lat. adagium), a fortiori – expresie latină care înseamnă “de la cel tare spre cel slab ”. Acesta este un raţionament de interpretare logică, utilizat în cazul în care se demonstrează fie că, dacă legea permite mai mult, permite implicit şi mai puţin , fie că, dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult , analogie – asemănarea sau similitudinea între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene. În dreptul penal european este admisă analogia în favoarea inculpatului – in bonam partem, dar este interzisă în defavoarea acestuia – in malam partem (lat. analogia, fr. analogie), concluzii – susţinerile şi opiniile părţilor şi ale procurorului în proces, referitoare la soluţionarea acestuia; ele pot fi în favoarea unei părţi, în acuzare, în circumstanţiere, condamnare – soluţie a instanţei prin care este sancţionată o parte din proces, conformare – modalitate a realizării raporturilor juridice prin respectarea de bună voie a dispoziţiilor normelor juridice; în cazul conformării dreptul are eficienţă activă, fapte juridice penale – faptele juridice care, potrivit legii, generează, modifică sau sting raporturile juridice penale. Faptele juridice penale pot fi: constitutive, extinctive şi modificatoare; imperativ – calificativ ce exprimă obligativitatea normelor juridice. Normele penale sunt în marea lor majoritate norme imperative. Normele imperative pot fi onerative şi prohibitive (lat. Imperativus), interpret – persoană care participă la proces, având atribuţia de a traduce relatările unei persone care va fi ascultată de organul judiciar, în cazul în care persoanele respective nu vorbesc limba română sau nu se pot exprima prin vorbire, interpretarea legii penale – operaţiunea de dezvăluire a voinţei legiuitorului, lege penală – act normativ care cuprinde norme de drept penal, raport juridic penal – relaţie socială reglementată de o normă juridică penală,
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 141 C. pen. coroborat cu art. 73 al. 3 Constituţie. - Art. 23 C. pen. coroborat cu art. 174 C. pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Raporturile juridice de drept penal român: definiţie şi feluri. 2. Raportul juridic penal de conformare: definiţie, naştere, modificare, stingere. 3. Raportul juridic penal de conformare: subiecte, conţinut şi obiect. 4. Raportul juridic penal de conflict: definiţie, naştere, modificare, stingere. 5. Raportul juridic penal de conflict: subiecte, conţinut şi obiect. 6. Legea penală: definiţie. 7. Categorii de legi penale. 8. Normele penale: definiţie şi funcţiile acestora. 9. Structura normei penale. 10. Categorii de norme penale. 11. Interpretarea legii penale: definiţie şi necesitate, 12. Formele interpretării legii penale. 13. Metode de interpretare a legii penale. 14. Rezultatul şi limitele interpretării legii penale. VI. Grile 1. Raportul juridic penal de conformare se stinge: a) când legea se abrogă, chiar şi parţial b) când se modifică o prevedere din legea penală 31
c) când se încalcă legea penală, acesta transformându-se în raport de conflict d) când legea penală iese din vigoare. 2. În dreptul penal sunt: a) numai raporturi juridice de conflict în baza caracterului represiv al dreptului penal b) raporturi de conformare şi raporturi de conflict c) numai raporturi juridice de conformare în baza caracterului normativ al dreptului penal. 3. Raportul juridic penal se stabileşte între: a) persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică b) persoanele fizice şi/sau juridice şi stat aflându-se pe poziţie de egalitate c) persoanele fizice şi/sau juridice şi stat într-o poziţie de subordonare. 4. Poziţia dominantă în cadrul raportului juridic penal o are: a) cel care este destinatarul legii penale b) cel care încalcă legea penală c) statul ca titular al tuturor valorilor sociale d) nici un subiect nu are o poziţie dominantă, ele aflându-se pe poziţie de egelitate juridică. 5. În cadrul raportului juridic penal de conformare: a) statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor b) destinatarii legii penale trebuie să se supună sancţiunilor penale c) statul are dreptul să pretindă o anumită conduită destinatarilor legii penale d) destinatarii legii penale trebuie să respecte voinţa legiuitorului exprimată în lege. 6. În cadrul raportului juridic penal de conflict: a) acesta ia naştere ca urmare a încălcării unei norme juridice chiar şi din culpă b) acesta ia naştere ca urmare a încălcării unei norme juridice numai cu intenţie c) poziţia dominantă o are cel care a încălcat legea d) poziţia dominantă o area statul care trage la răspundere pe infractor. 7. Legea penală: a) poate fi elaborată chiar şi de către Guvern b) îmbracă forma legii organice c) poate fi generală şi specială. 8. Legea specială: a) nu derogă de la cea generală b) derogă de la cea generală c) numai în anumite cazuri derogă de la cea generală. 9. Prin conflict de legi se înţelege: a) când o lege iese din vigoare fiind înlocuită cu una nouă b) când sunt în vigoare două sau mai multe legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale c) când este în vigoare o lege specială şi/sau una excepţională şi una generală. 10. După durata în timp legile penale se împart în: a) legi ordinare şi temporare b) legi permamente şi extraordinare c) legi permanente şi temporare. 11. După rolul pe care îl au legile penale se împart în: 32
a) legi generale şi ordinare b) legi speciale şi permanente c) legi generale şi speciale. 12. Normele penale: a) au o structură trihotomocă b) au o structură dihomomică c) în doctrina penală părerile sunt împărţite, dar majoritatea îmbrăţişează teza structurii dihotomice, datorită lipsei dispoziţiei d) în doctrina penală părerile sunt împărţite, dar majoritatea îmbrăţişează teza structurii dihotomice, datorită lipsei ipotezei. 13. Normele speciale: a) se regăsesc în legi speciale şi prevăd condiţiile în care o faptă constituie infracţiune b) se regăsesc în codul penal-partea specială c) se regăsesc în codul penal-partea generală. 14. Normele onerative: a) sunt specifice infracţiunilor omisive b) sunt specifice infracţiunilor comisive c) se regăsesc frecvent şi în partea pecială a Codului penal. 15. Normele prohibitive: a) impun abţinerea de la o anumită conduită, fiind specifice infracţiunilor omisive b) impun abţinerea de la o anumită conduită, fiind specifice infracţiunilor comisive c) impun reţinerea destinatarilor legii de la o anumită conduită fiind specifice infracţiunilor comisive. 16. Norma de la art. 174 C.pen. – infracţiunea de omor – are sub aspectul sancţiunilor: a) un caracter relativ determinat b) prevede sancţiuni cumulative c) un caracter relativ determinat prevăzând şi pedepse complementare. 17. În legea noastră penală: a) nu există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, deoarece încalcă principiul umanismului şi al individualizării sancţiunilor penale b) nu există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, deoarece încalcă principiul legalităţii sancţiunilor penale c) predomină norme cu caracter relativ determinat sub aspectul sancţiunilor d) există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, lăsând la latitudinea instanţei natura şi cuantumul sancţiuni aplicabile. 18. Normele de trimitere: a) rămân independente faţă de norma cu care se completează b) devin dependente faţă de norma cu care se completează c) sunt identice sub aspectul finalităţii cu normele de referire. 19. Normele de referire: a) nu există în dreptul penal român, fiind specifice altor ramuri de drept b) rămân independente faţă de norma cu care se completează 33
c) devin dependente faţă de norma cu care se completează. 20. Interpretarea legii penale: a) nu este obligatorie în toate cazurile b) este obligatorie în toate cazurie pentru o justă aplicare a sa c) se realizează numai de către organul judiciar. 21.Interpretarea legii penale: a) se poate face de legiuitor numai după elaborarea legii b) se poate face de organul judiciar c) este oficială şi neoficială. 22. Sunt cunoscute ca metode de interpretare: a) interpretarea literală sau istorică b) interpretarea sistematică sau logică c) interpretarea literală şi istorică d) interpretarea raţională sau logică. 23. Interpretarea poate avea drept rezultat: a) restrângerea textului de lege, conform adagiului lex dixit minus quam voluit b) extinderea textului de lege, conform adagiului lex dixit plus quam voluit c) o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi textul legii conform adagiului lex dixit quam voluit . 24. Interpretarea prin analogie: a) este strict interzisă deoarece încalcă principiul legalităţii b) dă naştere la noi incriminări c) constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător d) este identică cu interpretarea extensivă a legii e) nu este interzisă deoarece nu încalcă principiul legalităţii. 25. Reprezintă forme ale interpretării legii penale: a) interpretarea istorică b) interpretarea oficială c) interpretarea raţională d) interpretarea cauzală.
Răspunsuri grile*: 1-d ; 2-b ; 3-c; 4-c; 5-c,d; 6-a,d; 7-b,c; 8-b; 9-b,c; 10-c; 11-c; 12-d; 13-a,b; 14a,c; 15-b; 16-a,b,c; 17-b,c; 18-a; 19-c; 20-b; 21-b,c; 22-c,d; 23-c; 24-c,e; 25-b,d. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Definiţi noţiunea de raport juridic penal. 2. Care sunt subiecţii raportului juridic penal de conformare? 3. Ce cuprinde conţiunutul raportului juridic de conflict? 4. Categorii de legi penale. 5. Care sunt funcţiile normei juridice penale? 6. Categorii de norme penale. 7. Rezultatele interpretării legii penale. 8. Analizaţi cuvântul „conformare” din punct de vedere juridico-penal. 9. Analizaţi expresia „ad absurdum”. 34
VII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Raportul juridic de drept penal în raport cu alte categorii de raporturi juridice. 2. Motivarea principiului „ specialia generalibus derogant ” în dreptul penal român. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Corelaţia dintre interpretarea legii prin analogie şi aplicarea legii prin analogie. Este interpretarea legii prin analogie identică cu interpretarea extensivă a legii penale? În ce măsură contravin acestea principilui legalităţii? C. Temă de licenţă: 1. Justificarea interpretării legii penale române.
NOTE:
35
SEMINARUL NR. 4 „Aplicarea legii penale în spaţiu” I. Plan de seminar: IA. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul Romaniei - principiul teritorialităţii - noţiunea de teritoriu - excepţii de la principiul teritorialităţii IB. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului României - principiul personalităţii legii penale - principiul realităţii legii penale - principiul universalităţii legii penale. *Spaţiul este coordonata în funcţie de care se stabileşte întinderea teritoriului pe care îşi exercită suveranitatea statele lumii, sau mai nou federaţiile destate sau uniunile de state.
IA. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României a. Principiul teritorialităţii sau teritorialitatea legii penale române (art. 3 C.pen.): “ Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. ♦ aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată; ♦ el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării; ♦ legea penală română se aplică tuturor cetăţenilor şi pe tot teritoriul ţării, indiferent de cetăţenie. b. Noţiunea de “teritoriu” (art. 142, 143 C.pen.): “Prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. Astfel, teritoriul are următoarele componente: ♦ suprafaţa terestră cuprinsă între graniţele ţării; ♦ apele interioare: apele curgătoare sau stătătoare; ♦ apele maritime interioare; ♦ marea teritorială având lăţimea de 12 mile marine în larg de la liniile de bază. Nu fac parte 36
din teritoriul României zona contiguă şi zona economică exclusivă; ♦ subsolul suprafeţei terestre şi acvatice; ♦ spaţiul aerian naţional până la limita spaţiului cosmic (90-110 km). Regulile de drept intern referitoare la spaţiul aerian şi aeronave nu sunt aplicabile în cazul spaţiului extraatmosferic şi a navelor spaţiale, deoarece spaţiul extraatmosferic nu este supus jurisdicţiei nici unui stat. Astfel, orice infracţiune comisă la bordul navelor spaţiale cad sub incidenţa ţării căreia îi aparţine; ♦ navele şi aeronavele sub pavilion românesc (conform art. 143 C.pen.) – principiul ubicuităţii; ♦ insulele artificiale din zona economică exclusivă a României. * După cum se poate observa teritoriul are patru componente: ♦ solul ♦ subsolul ♦ apele ♦ spaţiul aerian – fiecare dintre acestea cu limitele sale.
c. Excepţii de la principiul teritorialităţii: Aceste excepţii poartă numele de imunităţi/inviolabilităţi şi pot fi clasificate în: ♦ imunităţile de drept intern şi drept internaţional ♦ imunitate absolută şi relativă ♦ imunitate funcţională şi extrafuncţională. Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt: imunitatea de jurisdicţie (imunitate de drept internaţional perpetuă - art. 8 C.pen.), de care ♦ beneficiază numai membrii corpului diplomatic (ambasadorii, consilierii ataşaţii de ambasadă, şefii statelor străine, şefii guvernelor străine sau alte persoane oficiale care sunt în trecere prin ţara noastră), precum şi membrii familiei lor. Imunitatea încetează odată cu încetarea funcţiei şi părăsirea teritoriului statului în care şi-a desfăşurat misiunea. În caz de comitere a unei infracţiuni, imunitatea poate fi ridicată de statul de origine şi acesta poate fi judecat conform procedurii comune, sau declarat „ persona non grata” şi expulzat în ţara de origine. Această regulă tradiţională nu-şi va găsi aplicare dacă persoanele menţionate mai sus comit fapte grave precum: genocid, tortură, crime împotriva umanităţii; ♦ infracţiuni săvârşite în sediile misiunilor diplomatice ; ♦ infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine , aflate în trecere sau care staţionează pe teritoriul României; ♦ infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate în marea teritorială sau spaţiul naţional aerian (nave/aeronave guvernamentale şi comerciale); totuşi, există situaţii când în aceste cazuri se aplică legea penală română: cu când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid domiciliul în România; când s-au săvârşit infracţiuni contra siguranţei statului sau împotriva unui cetăţean român; când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România; când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul de droguri; când se cer expres de către căpitanul navei. Aceste reguli nu se aplică dacă navele trec prin apele maritime interioare sau acostează într-un port românesc, în acest caz aplicându-se principiul teritorialităţii. ♦ imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală: imunitatea preşedintelui este perpetuă, ea producându-şi efectele şi după încetarea mandatului prezidenţial. Preşedintele nu 37
poate fi pus sub acuzare în timpul exercitării mandatului, decât cu o singură excepţie în cazul infracţiunii de înaltă trădare (art. 96 alin. 1 din Constituţie). De menţionat că în legislaţia penală română nu există o infracţiune cu această denumire, ci aceea de trădare (art. 155 C. pen.). Astfel, se apreciază că această sintagmă se referă de fapt la o categorie de infracţiuni prin care şeful statului îşi încalcă în mod flagrant obligaţia de fidelitate faţă de ţară şi prin care prejudiciază grav interesele statului român. Regimul imunităţii prezidenţiale este incident şi în cazul în care preşedintele Senatului sau al Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei prezidenţiale. Conform art. 72 din Constituţie, parlamentarii şi senatorii nu răspund juridic pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Aceste categorii de persoane beneficiază de o imunitate procedurală, potrivit căreia aceştia nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Excepţia o reprezintă infracţiunea flagrantă. imunitatea Avocatului poporului : conform legii 35/1997, Avocatul poporului şi adjuncţii ♦ săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru acte pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. Aceste categorii de persoane beneficiază de o imunitate procedurală reglementată în legea 35/1997, potrivit căreia aceştia nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală fără încuviinţarea Senatului. Excepţia o reprezintă infracţiunea flagrantă. imunitatea familială : aceasta constituie în realitate o cauză de nepedepsire. Ea are un ♦ caracter special şi limitat, fiind incidentă doar în cazul anumitor infracţiuni (ex. tăinuirea comisă de soţ sau de rudă apropiată – art. 221 alin. 2 C.pen, favorizarea săvârşită de soţ sau de rudă apropiată – art. 264 alin. 3 C.pen.). Totuşi, la infracţiunile de o mai mare gravitate (cele contra siguranţei statului), tăinuirea şi favorizarea comise de soţ sau de rude apropiate se pedepsesc (art. 173 alin. 5 C.pen.).
IB. Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului Aceasta se face în raport cu următoarele principii: a) Principiul personalităţii sau personalitatea legii penale (art. 4 C.pen.) “ Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român, sau dacă neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară ”. Condiţii de aplicare: ♦ infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate; ♦ infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România. Această calitate trebuie să existe în momentul comiterii faptei. Dacă făptuitorul are dublă cetăţenie, vor fi incidente ambele legislaţii. ♦ nu este necesară prezenţa infractorului în ţară. Unii autori propun o modificare a acestui text de lege în sensul introducerii obligativităţii dublei incriminării pentru o justă aplicare a acestui principiu. Astfel, dacă un cetăţean român comite în străinătate o faptă care nu este infracţiune conform legii acelui stat, este ilogic ca întrors în România să fie tras la răspundere penală. Dacă fapta nu aduce în nici un fel atingere ordinii de drept din acel stat, nu s-ar justifica aducerea ei sub incidenţa legii noastre. Fundamentul existenţei şi aplicării acestui principiu reiese din natura relaţiilor care există între cetăţenii români şi/sau apatrizii cu domiciliul în România şi statul român; dacă aceştia beneficiază de protecţie juridică din partea statului când se află peste hotare este normal ca ei să respecte întru totul legea penală română oriune s-ar afla. b) Principiul realităţii sau realitatea legii penale art. 5 C.pen.) “ Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui 38
cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării ”. Condiţii de aplicare: ♦ infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate; ♦ infracţiunea să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale, contra vieţii sau prin care s-a adus o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. În acest context pot apărea următoarele probleme: 1. Infracţiunile contra vieţii, prevăzute în acest articol nu se referă numai la infracţiunile contra vieţii din art. 174-179 din C.pen., ci la toate acele infracţiuni care au avut ca urmare moartea unei persoane (ex. violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei). 2. Ce se întâmplă când victima este un apatrid cu domiciliul în România ? Deşi Codul penal nu include şi această precizare, unii autori sunt de părere că şi aceştia ar trebui să beneficiaze de protecţie din partea legii penale române. Această opinie nu este însă împărtăşită de majoritatea autorilor, deoarece în conformitate cu prevederile constituţionale apatrizii cu domiciliul în România, când sunt în străinătate îşi pierd protecţia juridică a statului nostru. Totuşi, după părerea noastră, dacă legea penală îşi extinde efectele şi asupra apatrizilor care au domiciliul în România, care sunt temporar în străinatate, conform principiului personalităţii, nu vedem de ce si şi-ar extinde efectele şi în baza principiului realităţii. 3. Dacă până la finalizarea procesului, victima pierde calitatea de cetăţean român, nu se mai aplică legea penală în virtutea principiului realităţii; ♦ infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid (neresortisant) care nu domiciliază în România. Această calitate trebuie să existe în momentul comiterii faptei; ♦ punerea în mişcare a acţiunii penale în acest caz se face numai cu autorizarea procurorului general al României; ♦ tratatele sau convenţiile internaţioanle la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la alt mod de soluţionare a acestor cauze; ♦ se va aplica legea penală română chiar dacă fapta nu e prevăzută ca infracţiune şi de legea locului unde s-a săvârşit, nefiind deci obligatorie dubla incriminare.
c) Principiul universalităţii sau universalitatea legii penale române (art. 6 C.pen.) “ Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în articolul 5, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: ♣ fapta e prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare); ♣ făptuitorul se află în ţară (benevol ori dacă s-a obţinut extrădarea sa ).” Condiţii de aplicare: ♦ infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate; ♦ făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România; ♦ infracţiunea să nu fie dintre acelea la care se referă art. 5 C.pen.; ♦ să existe dubla incriminare. Nu este obligatoriu ca faptele să fie incriminate identic sau să fie sancţionate cu aceeaşi pedeapsă; ♦ infractorul să se afle benevol în România . Nu va fi aplicabil acest principiu dacă făptuitorul a ajuns în România în urma unei extrădări sau dacă aeronava cu care călătorea a aterizat forţat în ţară; ♦ să nu existe, conform legii statului unde s-a comis infracţiunea, o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, iar pedeapsa să nu fi fost executată sau considerată ca executată (graţiată sau prescrisă); 39
tratatele sau convenţiile internaţioanel la care România este parte să nu conţină prevederi referitoare la alt mod de soluţionare a acestor cauze; !!! Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia dintre ele ducând la imposibilitatea de aplicare a legii penale conform acestui principiu. !!! Conform art. 7 C. pen. principiul realităţii şi universalităţii îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională; acestea având deci prioritatate. ♦
II. Idei fundamentale: 1. Legea penală română se poate aplica în raport cu faptele comise în ţară , dar şi cu cele comise în străinătate. 2. Aplicarea legii penale române pentru fapte comise în România este guvernată de principiul teritorialităţii. 3. Principiul teritorialităţii, cu toate că este exclusiv şi necondiţionat, are totuşi anumite limitări (sau excepţii). 4. Aplicarea legii penale pentru fapte comise în străinătate este guvernată de trei principii: personalităţii, realităţii şi universalităţii. III. Vocabular specific: - apatrid – persoană fizică fără cetăţenie (fr. apatride), - autorizarea prealabilă a procurorului general al României – modalitate de autorizare a organului competent să pună în mişcare acţiunea penală, - calitate oficială – atributul pe care îl au anumite persoane în baza căreia acestea îndeplinesc activităţi publice ce determină efecte juridice, - corp delict – mijloc material de probă, - damnum emergens – expresie latină care are accepţiunea de daună efectivă produsă persoanei vătămate prin comiterea unei fapte ilicite, - democraţie – formă politică de organizare şi de conducere a unei societăţi în care poporul îşi exercită direct sau indirect puterea (lat. democratie), - dubla incriminare – condiţie referitoare la aplicare legii penale în cazul unor fapte comise în afara ţării, constând în aceea că fapta în cauză să fie incriminată de legislaţiile ambelor stateîn cauză, - efecte juridice – drepturi şi obligaţii, consecinţe juridice, - excepţie – abatere de la o regulă generală. Abatere permisă de lege de la aplicarea unei norme juridice (lat. exceptio), - făptuitor - persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, - forţa probantă – gradul de contribuţie al unui mijloc de probă de a servi la aflarea adevărului întro cauză publică, - impunitate – absolvire sau scutire de pedeapsă, în cazuri şi condiţii speciale prevăzute de lege (lat. impunitas), - imunitate – cauză de nepedepsire sau excludere de la o anumită jurisdicţie a unor categorii de făptuitori. În considerarea unor raţiuni de politică penală, România consacră anumite imunităţi personale. În acest context imunitatea apare ca un tratament derogator, aplicabil unor categorii de persoane aflate în situaţii persoanale (lat. imunitas), - inamovibilitate – regim juridic aplicabil unor categorii de persoane aflate în situaţii specaile, ce constă în imposibilitatea mutării sau promovării acestora fără acordul lor (judecătorii), (fr. inamovibitité), - incidenţa legii penale – aplicarea legii penale raporturilor juridice de conflict, - integritate teritorială – atribut al statelor lumii, constând în aceea că spaţiul pe care acestea îşi exercită suveranitatea, în limitele recunoscute conform regulilor internaţionale, nu i se poate aduce atingere de alte state, - jurisdicţie – competenţa de a judeca o cauză de către un judecător sau de către o instanţă (lat. juris şi dicto), 40
- justiţiabil - persoană care are calitatea de parte în proces, cu excepţia persoanelor care au calităţi oficiale (fr.justiciable ), - săvârşirea unei infracţiuni – comiterea cu vinovăţie a oricăreia dintre faptele incriminate, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de autor, instigator, complice, - spaţiul – element în raport cu care se aplică legea penală română, - ubicuitate – însuşirea de a fi prezent oriunde, pretutindeni. În legea penală română este înscrisă regula ubicuităţii, care constă în aplicarea legii române şi infracţiunilor care au fost comise numai în parte pe teritoriul ţării (ori pe o navă sau aeronave române) sau rezultatul s-a produs pe acest teritoriu.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 3 C.pen. coroborat cu art. 142 şi 143 din C.pen. - Art. 3 C.pen. coroborat cu art. 96 alin. 1 din Constituţie. - Art. 3 C.pen. coroborat cu art. 8 din C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Principiul teritorialităţii – definiţie şi mod de aplicare; 2. Noţiunea de “ teritoriu” în accepţiunea legii penale – întindere şi limite; 3. Excepţii de la principiul teritorialităţii – enumerare şi justificare; 4. Principiul personalităţii legii penale – concept şi condiţii de aplicare; 5. Principiul realităţii legii penale– concept şi condiţii de aplicare; 6. Principiul universalităţii legii penale– concept şi condiţii de aplicare; VI. Grile: 1. Sunt principii care guvernează aplicarea legii penale române în spaţiu: a) principiul legalităţii incriminării b) principiul realităţii c) principiul activităţii. 2. Sunt principii care guvernează aplicarea legii penale române infracţiunilor comise pe teritoriul României: a) principiul personalităţii b) principiul teritorialităţii c) principiul realităţii. 3. Principiul ubicuităţii: a) este prevăzut expres de Codul penal b) constituie temeiul acordării extrădării c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii. 4. Imunitatea de jurisdicţie: a) reprezintă o excepţie de la principiul personalităţii b) reprezintă o excepţie de la principiul teritorialităţii c) este prevăzută expres în Codul penal. 5. Sunt incluse în sfera noţiunii de „teritoriu”: a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României c) subsolul corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite în adâncime. 41
6. O infracţiune se consideră comisă pe teritoriul României: a) numai dacă a fost săvârşită pe acest teritoriu b) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executatre a infracţiunii, celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii producându-se pe teritoriul altui stat. 7. Prin „comiterea unei infracţiuni” se poate înţelege: a) comiterea oricărei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate în calitate de autor c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în calitate de complice sau instigator. 8. Pentru aplicarea principiului personalităţii sunt necesare şi următoarele condiţii: a) infractorul, în momentul comiterii infracţiunii să fie cetăţean român sau apatrid b) infracţiunea să se săvârşească în totalitate în străinatate c) să existe dubla incriminare. 9. Reprezintă condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii: a) infracţiunea să se săvârşească în totalitate în străinătate b) infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România. 10. Principiului realităţii se aplică atunci când: a) s-a comis o infracţiune contra siguranţei statului român b) s-a comis o infracţiune contra intereselor statului român c) s-a comis o infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. 11. Principiului universalităţii se aplică atunci când: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită b) s-a comis o infracţiune pentru care nu ar putea fi aplicabilă legea penală română potrivit principiului realităţii c) făptuitorul se află în România d) infractorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România. 12. Autorizarea prealabilă a Procurorului General este necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea penală română este aplicabilă potrivit principiului: a) personalităţii b) realităţii c) universalităţii. 13. Principiului realităţii se aplică atunci când: a) s-a comis o infracţiune contra vieţii unui cetăţean român b) s-a comis o infracţiune prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui apatrid care domiciliază în România c) s-a comis o infracţiune îndreptată împotriva libertăţii unui cetăţean român. 14. Principiului universalităţii nu se aplică atunci când: a) dacă, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea există vreo cauză care împiedică executarea pedepsei b) în cazul în care se dispune altfel printr-o convenţie internaţională c) dacă nu s-a obţinut extrădarea infractorului, în cazurile prevăzute de lege. 42
15. Principiului realităţii nu se aplică atunci când: a) se dispune altfel printr-o convenţie internaţională b) făptuitorul nu se află în ţară c) potrivit legii statului în care infractorul a comis infracţiunea există vreo cauză care împiedică continuarea procesului penal. 16. Principiului universalităţii nu se aplică atunci când: a) potrivit legii statului al cărui cetăţean este infractorul există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale b) făptuitorul nu se află în ţară c) nu există autorizarea prealabilă a Procurorului General pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. 17. Se mai dumeşte „principiul protecţiei reale” sau „al nationalitatii pasive”: a) principiul personalităţii b) principiul activităţii c) principiul universalităţii d) principiul realităţii. 18. Principiului realităţii se aplică atunci când: a) făptuitorul nu a fost condamnat în străinătate b) făptuitorul a fost urmărit şi judecat în străinătate şi a şi executat pedeapsa la care a fost condamnat c) s-a cerut şi s-a obţinut extrădarea infractorului. 19. Principiului universalităţii se aplică atunci când: a) făptuitorul nu a fost condamnat în străinătate b) făptuitorul a fost urmărit şi judecat în străinătate şi a şi executat pedeapsa la care a fost condamnat c) făptuitorul se află în România. 20. Prin „săvârşirea unei infracţiuni'” sau se înţelege: a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată b) participarea la comiterea unei tentative nepedepsibile în calitate de instigator c) participarea la comiterea unei tentative nepedepsibile în calitate de autor d) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca tentativă.
Răspunsuri grile*: 1-b ; 2-b ; 3-a; 4-b,c; 5-a,c; 6-b,c; 7-a,b,c; 8-b; 9-a,c; 10-a,c; 11-a,b,c; 12-b; 13a; 14-a,b,c; 15-a; 16-b; 17-d; 18-b; 19-c; 20-a,d; VII. Speţe: 1. X, membru al personalului diplomatic, al unei ambasade străine la Bucureşti, conducând neatent un autoturism pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, a comis un accident de circulaţie în urma căreia victima a decedat. Făptuitorului i se va aplică legea penală română? Argumentaţi răspunsul. 2. X, Y şi Z, marinari pe un cargou românesc, în timpul unei escale în portul Singapore, au sustras de la bordul navei, care transporta mărfuri din R.P.D. Coreeană, un număr de 8 bare de zinc pe care leau vândut unor localnici. Arătaţi dacă fapta celor 3 marinari cade sau nu sub incidenţa legii penale române şi pe ce temei legal. Argumentaţi răspunsul. 43
3. În timpul unei călătorii în Italia, cetăţeanul român X a fost jefuit şi ucis de un infractor Y, având cetăţenie marocană, care, fiind judecat de instanţele italiene, a fost condamnat la 15 ani închisoare. Arătaţi dacă Y poate fi judecat şi în România pentru infracţiunea săvârşită. 4. X cetăţean italian aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând neatent autoturismul proprietatea sa, a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german Y aflat şi el ca turist în ţara noastră. Să se arate dacă fapta de ucidere din culpă săvârşită de X cade sub incidenţa legii noastre penale.Motivaţi răspunsul. 5. X, cetăţean italian, aflându-se pe teritoriul Germaniei a lipsit de libertate un cetăţean român. Să se arate dacă se poate aplica legea penală română şi în ce temei legal. Argumentaţi răspunsul.
Răspunsuri speţe: 1. Nu, deoarece aceste categorii de persoane sunt exceptate, conform art. 8 C.pen., de la aplicarea principiului teritorialităţii legii penale (imunitatea de jurisdicţie). 2. Fapta celor trei cade sub incidenţa legii penale române în baza principiului teritorialităţii (ubicuitatea legii penale). Navele şi aeronavele sub pavilion românesc reprezintă teritoriul românesc oriunde se află în lume (art. 3 coroborat cu art. 143 C.pen.). 3. Da, deoarece fapta lui Y cade sub incidenţa principiului realităţii legii penale (art. 5 C.pen.) 4. Da, deoarece aplicarea principiului teritorialităţii (art. 3 C.pen.) se aplică infracţiunilor comise pe teritoriul României şi de cetăţenii români şi de cei străini. 5. Statul român are dreptul să solicite extrădarea făptuitorului pentru ca acesta să fie judecat în România, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii cu privire la universalitatea legii penale.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Explicaţi principiul care guvernează aplicarea legii penale pe teritoriul României. 2. Care sunt componentele noţiunii de teritoriu? 3. Enumeraţi cazurile în care legea penală română nu se aplică pentru fapte comise pe teritoriul României. 4. În ce constă principiul personalităţii? 5. În ce constă principiul realităţii? 6. În ce constă principiul universalităţii? 7. Explicaţi noţiunea de apatrid. 8. Ce reprezintă dubla incriminare? 9. Explicaţi noţiunea de ubicuitate. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Comentarii privind elementele noţiunii de teritoriu în dreptul penal român. 2. Justificarea aplicării legii penale române pentru fapte comise în străinătate. 3. Justificarea existenţei unor excepţii de la principiul teritorialităţii. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Cazuri de răspundere şi nerăspundere penală a preşedintelui ţării. C. Temă de licenţă: 1. Particularităţile aplicării legii penale române în spaţiu. 44
NOTE:
45
SEMINARUL NR. 5 „EXTRĂDAREA” I. Plan de seminar: IA. Definiţie, caracterizare şi tipurile extrădării IB. Natura juridică a extrădării IC. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării ID. Principiile extrădării IE. Izvoarele extrădării IF. Condiţiile extrădării IG. Procedura extrădării IH. Efectele extrădării IJ. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării. IA. Definiţie, caracterizare şi tipurile extrădării a. Definiţie: Extrădarea reprezintă o modalitate de asistenţă juridică internaţională în materie penală, prin care un stat predă, în anumite condiţii stabilite prin convenţii internaţionale sau în declaraţii de reciprocitate, infractorii care s-au refugiat pe teritoriul său şi care sunt urmăriţi sau condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul statului străin care îi solicită în vederea judecării sau executării pedepselor ori măsurilor dispuse de autorităţile lor judiciare. Astfel, extrădarea implică cooperarea a cel puţin două state: ♦ statul solicitat – pe teritoriul căruia se găseşte infractorul; ♦ statul solicitant – cel care cere extrădarea şi poate fi: statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea statul al cărui cetăţean este infractorul. b. Caracterizare: 46
♦ ♦ ♦ ♦
♦
♦
este un act de asistenţă juridică internaţională; este o măsură utilă pentru combaterea criminalităţii ; extrădarea este un act bilateral ; extrădarea are un puternic conţinut politic, deoarece se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor; extrădarea are un pronunţat caracter juridic, întrucât este reglementată prin norme de drept şi este dispusă de organele judiciare. datorită importanţei pe care o prezintă, ea este prevăzută expres în art. 9 C.pen., dar şi în Legea nr. 302/2004 – privind exrădarea.
c. Tipurile extrădării: ♦ extrădare pasivă – când se primeşte cererea de extrădare de către statul solicitat, ♦ extrădare activă – cănd se formulează o cerere de extrădare de către statul solicitant. IB. Natura juridică a extrădării Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu dublă natură juridică: a) pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în materie penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva criminalităţii. Extrădarea este o instituţie juridică, atât a dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional prin care persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sunt predate statelor îndreptăţite a le judeca şi condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au fost condamnate. b) pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrativ şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la admisibilitatea ei. Rezultă că statul care extrădează acţionează în plenitudinea suveranităţii sale , recunoscând el însuşi că uneori, singur nu poate să asigure realizarea justiţiei pe teritoriul său. Semnarea unor convenţii reprezintă tocmai o manifestare a suveranităţii statelor, o expresie de a voinţei sale suverane de cooperare cu alte state, de întrajutorare juridică. IC. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării ♦ instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abea la sfârşitul sec XIX. Astfel, nu se poate stabili cu precizie vechimea extrădării şi istoricul legislativ, consemnându-se mai întâi existenţa unui tratat între regele Cazimir al Poloniei şi voievodul Moldovei, Ilieş Alexandru , şi care privea mai ales crimele politice, iar un tratat de extrădare a fost încheiat apoi între acelaşi domn al Moldovei şi Sigismund August, regele Poloniei, la 1446. De asemenea, se vorbeşte despre un tratat între Moldova şi Lituania, între anii 1498-1499, prin care Ştefan cel Mare cerea princepelui lituanian extrădarea mai multor români fugari, ♦ în 1848 a fost încheiată între Moldova şi Austria Convenţia pentru extrădarea dezertorilor şi vagabonzilor . Aceasta a fost urmată de încheierea primei „ Convenţiuni de extradiţiune” dintre România unită şi Serbia, în 1863, ♦ primul Cod penal şi de procedură penală din 1864, prin articolele 4 şi 5 prevedea, mai mult în treacăt, existenţa „extradicţiunii” ca instituţie de drept penal. În România, extrădarea a fost reglementată, pentru prima dată în Constituţia Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, dar care, fiind supusă promulgării, nu a mai fost admisă de Alexandru Ioan Cuza, ♦ extrădarea a fost introdusă în mod expres ca instituţie de drept prin art.30 din Constituţia din 1866 şi apoi o regăsim ca atare în Constituţia din 1923. Ambele constituţii prevedeau interdicţia expresă a extrădării infractorilor politici, 47
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
tratatele încheiate de state prevedeau condiţiile în care se poate face extrădarea, cazurile şi situaţiile care o justifică, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de extrădare adresată de un stat celuilalt, au existat state care de la început au avut legi interne ce stabileau regimul legislativ al extrădării, în sensul că prin norme interne erau prevăzute pe de o parte condiţiile generale de extrădare, pe de altă parte organele competente să examineze o astfel de cerere, România a făcut parte din rândul ţărilor care au semnat tratate privind extrădarea fără a avea o lege internă care să reglementeze această materie. Pentru prima dată instituţia extrădării a făcut obiectul unui regim legislativ intern prin Codul penal şi Codul de procedură penală Carol al II-lea intrate în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi prin care se prevedeau condiţiile de fond (codul penal) şi şi condiţiile de formă (codul de procedură penală) ale extrădării. Codul de procedură penală Carol al II-lea s-a inspirat din legea belgiană şi cea franceză, consacrând sistemul mixt al extrădării , în sensul că primele cercetări se fac de către magistraţi, dar decizia lor nu are decât valoarea unui aviz, întrucât guvernul are dreptul de a se pronunţa în mod suveran dacă admite sau refuză cererea de extrădare, Codul penal român stabilea ordinea în care se putea acorda extrădarea: dacă infracţiunea fusese comisă pe teritoriul mai multor state, persoana urmărită se preda statului care a înaintat primul cererea de extrădare; când s-au săvârşit mai multe fapte penale, în mai multe state, se preda statului în care s-a comis infracţiunea cea mai gravă. Stabilirea acestor preferinţe se făcea printr-un act de guvernământ şi nu jurisdicţional, trăsătura esenţială a istoriei extrădării în această fază o reprezintă convieţuirea competenţelor guvernamentale sau administrative şi a celor judiciare, în sensul că, în general nici una din ele nu era exclusivă, dar nici nu erau concurente, ci se completau reciproc, faza legislativă mixtă face trecerea spre faza judiciară a istoriei extrădării sau faza internaţională, numită astfel după numărul mare al statelor participante la reglementarea relaţiilor dintre ele în acest domeniu, mai ales prin convenţii multilaterale, depăşind stadiul tratatelor bilaterale, regionale sau zonale dintre statele limitrofe, după al doilea război mondial, în România a rămas operaţional sistemul mixt al extrădării instituit de Codul penal din 1936 prin art. 16-19 şi respectiv de art. 630-638 din Codul de procedură penală Carol al II-lea, guvenul menţinându-şi dreptul de a se pronunţa, în mod suveran, asupra cererii de extrădare. Deşi decizia instanţei avea caracterul unui aviz, atunci când pronunţa respingerea cererii, hotărârea devenea definitivă şi avea putere obligatorie pentru guvern, astfel că în această situaţie sistemul devenea judiciar, sistemul mixt al extrădării a fost menţinut şi după intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1969 a actualului Cod penal şi de procedură penală, până la apariţia Constituţiei României din 8 decembrie 1991, la 18 martie 1971 a fost emisă prima lege specială română în materie, distinctă de Codul penal, în care au fost prevăzute în mod unitar atât condiţiile de fond cât şi cele de procedură ale extrădării. Legea specială 4/1971 se aplica atunci când nu exista o convenţie internaţională sau o declaraţie de reciprocitate sau pentru a completa lacunele în clauzele convenite (norme supletorii), legea nu mai cuprindea dispoziţia din art. 17 Codul penal Carol al II-lea potrivit căreia refugiaţii politici nu pot fi extrădaţi. În concepţia statului socialist, nu toţi refugiaţii politici se puteau bucura de această favoare, ci numai cei urmăriţi pentru ideile lor umanitare, democratice sau revoluţionare, în accepţiunea de atunci a acestor noţiuni, legea reglementa şi situaţia în care extrădarea era cerută de mai multe state. Consiliul de Miniştrii era autoritatea care decidea căruia dintre statele solicitante i se admitea cererea, ordinea de preferinţă fiind următoarea: • statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea 48
statul împotriva căruia a fost îndreptată infracţiunea • statul al cărui cetăţean era infractorul. dacă mai multe state se încadrau în aceeaşi ordine de preferinţă, se dădea prioritate statului care a cerut mai întâi extrădarea, sistemul mixt al extrădării a funcţionat în România până la adoptarea Constituţiei din 1991, când a fost înlocuit cu sistemul jurisdicţional. Se observă astfel, că de la începutul secolului XX s-a accentuat tendinţa de reglementare a extrădării prin lege, astfel încât în baza acesteia să fie încheiate diferite convenţii de extrădare între state, iar în lipsa convenţiilor să constituie dreptul comun în materie, Codul penal român Carol al II-lea din 1936 a stabilit în principal că, sub raportul condiţiilor de fond, extrădarea este guvernată de convenţiile internaţionale încheiate de România cu alte state, iar în lipsa convenţiilor se aplică regula reciprocităţii şi dispoziţiile dreptului intern. în Codul penal şi Codul de procedură penală în vigoare de la 1 ianuarie 1969, nu s-au mai prevăzut norme cu privire la reglementarea extrădării, întrucât s-a considerat că această instituţie de drept penal trebuie să facă obiectul unei legi speciale, în care să fie cuprinse dispoziţii care să prevadă în detaliu condiţiile şi procedura extrădării, reflectând politica penală a astatului socialist, Legea 4/1971 a menţinut sistemul mixt al extrădării până la intrarea în vigoare, în decembrie 1991, a noii Constituţii a României, care a consacrat pentru prima dată în legislaţia noastră competenţa exclusivă a organelor judiciare în materia extrădării şi expulzării, deşi odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României, Legea nr. 4/1971 a fost abrogată tacit şi nu a mai corespuns noilor realităţi şi valori democratice ocrotite de legea fundamentală, în absenţa unei alte legi speciale a extrădării, a generat anomalii şi o practică neuniformă în materie, prin aplicarea parţială a unor prevederi ale sale şi producerea unor efecte juridice, până la abrogarea sa expresă prin Legea nr. 296 din 7 iunie 2001, aceasta din urmă fiind abrogată la rândul său, în condiţiile fluidităţii legislative specifice perioadelor de tranziţie, prin Legea nr. 302/2004, în prezent extrădarea în România este reglementată prin Constituţie, prin tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale încheiate sau ratificate de statul român, precum şi prin Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, conform Constituţiei României , extrădarea prezintă următoarele particularităţi: ♣ se hotăreşte de justiţie. Este exclus astfel intervenţia unei alte puteri în materia extrădării, fiind abolit definitiv sistemul mixt. Asupra cererilor de extrădare se pronunţă numai organele judiciare, a căror hotărâre nu mai are caracter facultativ, ci unul definitiv şi executoriu. ♣ se renunţă la principiul neextrădării propriilor cetăţeni. 3. prin Constituţie este exclus arbitrajul în materia extrădării, precizându-se sursele sau cadrul juridic care reglementează instituţia respectivă, format din: convenţii internaţionale, declaraţii de reciprocitate şi dreptul intern, care, deşi nu este menţionat expres, rezultă din însăşi existenţa textului constituţional. ♣ se stabileşte preeminenţa dreptului internaţional în materia extrădării. Convenţiile internaţionale , ratificate potrivit legii, de către Parlament, reprezintă o sursă importantă de reglementare a instituţiei extrădării în România, în concordanţă deplină cu art. 11 din Constituţie, România a încheiat în ultimele decenii o serie de tratate de asistenţă juridică în materie penală privind cauze civile, familiale şi penale cu ţări din Europa şi din alte continente, unele dintre acestea, enumerate mai jos, cuprinzând şi prevederi cu incidenţă asupra extrădării, în legislaţia penală şi procesual penală intrată în vigoare la 1 ianuarie 1969, extrădarea a format obiectul unei singure dispoziţii de principiu, ulterior fiind adoptată Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, •
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
49
♦
♦
♦
♦
♦
prin Legea nr. 28/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală art. 522 1 privind rejudecarea în caz de extrădare, potrivit căreia, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, Legea nr. 296/2001 a reprezentat un real progres faţă de cea anterioară, dar cuprindea şi dispoziţii care nu erau în deplină concordanţă cu principiile legislaţiei noastre penale, cu principiile dreptului internaţional şi cu normele cuprinse în convenţiile încheiate de ţara noastră, impunându-se modificarea, completarea sau abrogarea sa, potrivit noii legi a extrădării – Legea nr.302/2004 - pot fi extrădate din România la cererea unui stat străin, persoanele care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate în statul respectiv. Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, în cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean stăin, învinuit sau condamnat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin (1) sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea dacă este cazul, a acţiunii penale se face din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română, în lege se prevede expres preeminenţa dreptului internaţional în materia extrădării, precizându-se că acest act normativ se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate. Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau cu o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar.
ID. Principiile extrădării 1. Principiul reciprocităţii reprezintă regula de bază potrivit căreia, indiferent de existenţa unei convenţii, unui tratat, unei legi speciale, ori a dispoziţiilor din Codul penal sau de procedură penală, admiterea extrădării este condiţionată de reciprocitate, de luarea de către statul solicitant a obligaţiei de a extrăda la rândul său într-un caz similar. 2. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni. Potrivit modificărilor aduse art. 19 din Constituţia României prin Legea de revizuire nr. 429/2003, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, renunţându-se astfel la principiul neextrădării propriilor cetăţeni, principiu care a guvernat instituţia extrădării propriilor cetăţeni de la apariţia ei până în prezent. Pentru ca extrădarea cetăţenilor români să reprezinte o excepţie, Legea nr. 302/2004 stabileşte condiţii stricte şi limitative în care cetăţenii români pot fi extrădaţi, pentru a asigura acestora o protecţie reală. 3. Principiul neextrădării propiilor justiţiabili. Condiţia priveşte extrădarea pasivă, nu şi pe cea activă. Aşadar, dacă persoana a cărei extrădare se cere a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul statului solicitat, unde urmează să fie judecată potrivit principiului teritorialităţii legii penale, principiu admis şi aplicat de către toate statele, persoana cerută nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar în caz de condamnare după ce va executa pedeapsa, altfel nu s-ar mai atinge scopul procesului penal. 4. Principiul neextrădării azilanţilor politici. Dreptul de azil reprezintă permisiunea pe care un stat 50
o acordă celui care s-a refugiat pe teritoriul său, de a rămâne pe acest teritoriu şi de a se bucura de protecţia statului respectiv, refuzându-se predarea lui statului care-l urmăreşte pentru activitatea sau opiniile sale politice, religioase, culturale, sociale, etc. 5. Principiul dublei incriminări. Acest principiu cere ca fapta care formează obiectul cererii de extrădare să fie prevăzut de legislaţia ambelor state, să fie încriminată deci atat de legea statului solicitant cât si de legea statului solicitat. 6. Principiul specialităţii constă în aceea că persoana extrădată nu poate fi judecată sau condamnată pentru o altă infracţiune decât cea precizată în cererea de extrădare, fără acordul prealabil al statului solicitat, căruia i s-a adresat respectiva solicitare. 7. Principiul „non bis in idem”. În dreptul intern, autoritatea negativă de lucru judecat a hotărârilor penale constituie un obstacol juridic care împiedică ca o persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă să mai poată fi urmărită şi judecată pentru aceiaşi faptă chiar sub o calificare diferită. 8. Principiul umanismului extrădării constituie o regulă de bază în ceea ce priveşte valorile ce urmează a fi apărate, pornindu-se în elaborarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional penal de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, de la condiţia sa umană şi necesitatea transformării şi resocializării individului infractor. Este inadmisbil ca dându-se curs cererii de extădare să se cauzeze suferinţe fizice sau să se înjosească persoana infractorului sau, ceea ce este şi mai rău, să se admită o asemenea cerere în situaţia clară a unui tratament inuman, degradant sau letal în statul solicitant.
IE. Izvoarele extrădării 1. Convenţiile internaţionale. Convenţia internaţională sau tratatul este un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în doua sau mai multe instrumente anexe, oricare ar fi denumirea lor particulară. 2. Declaraţiile de reciprocitate. Sistemul declaraţiilor de reciprocitate este calea folosită în general de statele vecine, atunci când între ele nu există convenţii sau tratate privind extrădarea, iar această formă de asistenţă juridică penală se impune datorită frecvenţei de trecere a frontierei comune de către infractori şi datorită faptelor care, prin continuitatea sau complexitatea lor, privesc ambele teritorii. 3. Dreptul intern. În viziunea tradiţională, legea este considerată ca unică sursă a dreptului. Legea fiind un act normativ scris, emanând de la stat şi reprezentând expresia voinţei legiuitorului, era considerată ca sursă unică, suverană. 4. Preeminenţa convenţiilor internaţionale Convenţiile de extrădare pot veni uneori în concurs cu dispoziţiile unor legi interne şi în acest caz se pune problema influenţei pe care o pot avea legile interne intervenite posterior încheierii acestora, atunci când conţin dispoziţii contrare respectivelor tratate. IF. Condiţii privind extrădarea: 1. Condiţii privitoare la persoană: Sunt supuse extrădării persoanele care sunt urmărite penal în vederea trimiterii lor în judecată sau în vederea executării unei sancţiuni. Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: ♦ persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în statul solicitat, ♦ persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea, ♦ persoana reclamantă să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin înţelegeri internaţionale, ♦ persoana a cărei extrădare se cere să nu aibă calitatea de participant (parte, martor, expert) la un proces în statul solicitat, 51
extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor. Sunt exceptaţi de la extrădare: ♦ cetăţenii români (nu în toate cazurile); ♦ cei care au dobândit dreptul de azil în România; ♦ cei care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în România; ♦
2. Condiţii privitoare la fapte: ♦ existenţa dublei incriminări; ♦ fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat ♦ nu se acordă extrădarea pentru infracţiuni politice; ♦ nu se acordă extrădarea pe considerente de rasă, religie, naţionalitate; ♦ infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă ♦ infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat. Amnistia este un act de clemenţă acordat prin lege organică, în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi alte consecinţe ale condamnării pentru infracţiuni săvârţite până la data apariţiei legii de amnistii. 3. Condiţii privitoare la pedeapsă: ♦ se acordă în cazul în care pedeapsa pentru infracţiunea respectivă este o privare de libertate de cel puţin 1 an, iar în vederea executării unei pedepse numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni ; ♦ nu se acordă în cazul în care urmează să se aplice pedeasa capitală; ♦ pedeapsa la care a fost condamnată pesoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să-i producă violente suferinţe fizice sau psihice în statul solicitant; ♦ pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate; ♦ executarea pedepsei să nu fie prescrisă; ♦ pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost graţiată sau executarea să suspendată în întregime în statul solicitant.
4. Condiţii privitoare la procedură: ♦ statul român poate refuza extrădarea unei persoane care se află în acelaşi timp şi sub urmărirea autorităţilor judiciare române; ♦ se poate refuza extrădarea în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală pentru infracţiunea respectivă se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi aceasta lipseşte; ♦ persoana extrădată are dreptul la apărare, precum şi la o corectă judecată; ♦ extrădarea va fi refuzată când persoana extrădabilă a fost judecată şi achitată pentru infracţiunea pentru care se cere extrădarea; IG. Procedura extrădării: 1. Procedura extrădării pasive: ♦ cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei din România; ♦ cererea şi documentele de prezentat vor fi redactate în limba statului solicitant şi vor fi însoţite de traduceri în limba română sau în limba franceză ori engleză; 52
♦
♦
♦
♦
♦
♦
examinarea tuturor actelor din punctul de vedere al regularităţii internaţionale şi admiterea sau respingerea ei; cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de către Ministerul Justiţiei, în cel mult 5 zile, procurorului procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială locuieşte ori a fost semnalată prezenţa persoanei reclamante sau în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a Municipiului Municipiului Bucureşti; procurorul procurorul general competent procedează în 24 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea şi arestarea persoanei reclamante; în caz de urgenţă, statul solicitant poate cere arestarea provizorie a persoanei urmărite; aceasta va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei urmărite, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare şi actele anexe; persoana reclamată are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea şi că îşi dă consimţământul consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor autorităţilor competente ale statului solicitant ( extrădare voluntară); normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.
2. Procedura extrădării active: ♦ dispoziţiile anterioare se aplică în mod corespunzător în cazul în care România formulează o cerere de extrădare către alt stat; ♦ competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei; ♦ solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la propunerea motivată a procurorului procurorului competent în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii, la propunerea motivată a preşedintelui instanţei competente; ♦ ordonanţa procurorului şi actele necesare sunt înaintate procurorului general competent sau Ministerului Justiţiei; IH. Efectele extrădării: I. Obligaţiile statului român solicitat: 1. Predarea extrădatului ♦ partea românâ va face cunoscută de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată asupra extrădării; orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată; ♦ în caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării, precum şi asupra duratei duratei arestului arestului în vederea extrădării, extrădării, executat de persoana reclamată; ♦ locul predării va fi un punct de frontieră a statului român. 2. Reextrădarea ♦ dacă persoana extrădată se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori de la executarea pedepsei şi se întoarce pe teritoriul statului român, ea va putea fi din nou extrădată. 3. Predarea amânată sau condiţionată ♦ statul român va putea, după ce va fi acceptat extrădarea, să amâne predarea extrădatului; extrădatului; ♦ în caz de amânare, extrădarea devine efectivă după terminarea procesului penal, iar când s-a pronunţat o hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. 4. Remiterea de obiecte ♦ la cererea statului solicitant statul român va reţine şi va remite, în măsura permisă de legea română, obiectele care: a) pot fi folosite folosite ca element elementee dovedi doveditoar toare; e; b) provenind din infracţiune, infracţiune, au fost găsite în momentul sau ulterior arestării 53
extrădatului;
5. Tranzitul: ♦ tranzitul prin teritoriul statului statului român solicitat se va încuviinţa la cerere . II. Obligaţiile statului român solicitant: 1. Primirea extrădatului ♦ persoana extrădată, adusă în România, va fi predată administraţiei administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente, competente, în raport cu genul genul mandatului de încarcerare încarcerare . 2. Regula specialităţii ♦ persoana extrădată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat motivat extrădarea, cu 2 excepţii : a) statul statul româ românn care care a predatpredat-oo consim consimte; te; b) persoana extrădată nu a părăsit în de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată ori s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. IJ. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării (concursul de cereri): Dacă extrădarea aceleiaşi persoane este cerută în acelaşi timp de mai multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, se va ţine seama de: ♦ gravitatea şi locul comiterii infracţiunii; ♦ data depunerii cererilor de extrădare; ♦ cetăţenia persoanei extrădabile; ♦ existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român; ♦ posibilitatea posibilitatea unei extrădări ulterioare ulterioare către alt stat solicitatnt. solicitatnt. II. Idei fundamentale: 1. Extrădarea reprezintă un instrument important de luptă împotriva criminalităţii criminalităţii internaţionale; 2. Extrădarea implică întotdeauna colaborarea a cel puţin două state – act bilateral; 3. Extrădarea este de două feluri: activă şi pasivă; 4. Instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abea la sfârşitul sec XIX. 5. În legislaţia penală română au fost trei legi speciale care au reglementat extrădarea: L. 4/1971, L.296/2001, L.302/2004; 6. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni a dobândit un caracter relativ; III. Vocabular specific: - autoritate autoritate centrală centrală - acea autoritate astfel desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii internaţionale; internaţionale; - autoritate judiciară - instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale internaţionale aplicabile; - cerere de asistenţă judiciară internaţională în materie penală - act prin care se solicită cooperarea într-o cauză penală în una din formele menţionate în lege; - condamnare - orice pedeapsă sau măsură de siguranţă, aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni; - extrădare activă – procedura de extrădare extrădare în care România este stat solicitant; solicitant; - extrădare pasivă – procedura de extrădare extrădare în care România este stat solicitat; solicitat; - extrădat sau persoană extrădată - persoana a cărei extrădare a fost aprobată; - hotărâre - o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare; - măsură de siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală; 54
- persoană extrădabilă - persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare; - persoana solicitată – persoana care face obiectul obiectul unui mandat european european de extrădare; - persoană urmărită - persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire internaţională; internaţională; - resortisant al unui stat de condamnare sau de executare - în cazul României este cetăţeanul român. condamnare - statul în care a fost condamnată persoana care poate fi transferată sau care - stat de condamnare deja a fost transferată; - stat de executare - statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost deja transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate; - stat solicitant - statul care care formulează o cerere de extrădare; extrădare; - stat solicitat - statul căruia îi este adresată cererea c ererea de extrădare;
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 9 din C.pen. şi art. 19 din Constituţie. Constituţie. - Art. 19 alin. 1 din Constituţie şi art. 24 din L.302/2004 V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Conceptul de extrădare. 2. Natura juridică a extrădării. 3. Extrădarea şi evoluţia sa. 4. Principiile care guvernează instituţia extrădării. 5. Izvoarele extrădării. 6. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la persoană. 7. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la faptă. 8. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la pedeapsă. 9. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la procedură. 10. Procedura extrădării pasive. 11. Procedura extrădării active. 12. Efectele extrădării. 13. Enumeraţi şi argumentaţi ordinea de preferinţă în acordarea extrădării. VI. Grile: 1. Extrădarea se acordă: a) în temeiul legii chiar dacă există convenţie internaţională aplicabilă b) exclusiv pe bază bază de reciprocitate şi, în lipsa lipsa acesteia, în temeiul legii c) numai pe bază de reciprocitate sau în baza unei convenţii internaţionale. 2. La cererea unui stat străin România poate extrăda următoarele persoane aflate pe teritoriul său: a) cetăţeni români b) apatrizi cu domiciliul domiciliul în România România c) cetăţeni străini sau apatrizi care nu au domiciliul în România. 3. Extrădarea este: a) act unilateral b) act bilateral c) un act de asistenţă juridică internaţională. 4. Extrădarea implică întotdeauna: întotdeauna: a) cel puţin 3 state b) cel puţin un stat 55
c) cel puţin 2 state. 5. Sunt adevărate următoarele afirmaţii: a) extrădarea este activă şi pasivă b) statul solicitant solicitant este statul pe pe teritoriul căruia se află află infractorul. infractorul. c) actuala lege care reglementează extrădarea este legea 296/2001. 6.Extrădarea activă există: a) când se primeşte o cerere de extrădare b) când se face o cerere de extrădare extrădare c) când se acceptă o cerere de extrădare. 7. Legile care au reglementat extrădarea în ţara noastră au fost: a) Legea 4/1971 b) Legea 296/2001 296/2001 c) Legea 302/2004 d) Legea 275/2006 8. Principiile care guvernează instituţia extrădării sunt: a) reciprocităţii b) neextrădării propriilor propriilor cetăţeni cetăţeni c) neamestecului în treburile interne d) specialităţii e) unicei incriminări. incriminări. 9. Izvoarele extrădării sunt: a) Constituţia şi Codul Penal b) toate tratate internaţionale internaţionale c) Declaraţiile de reciprocitate. 10. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii: a) cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în toate cazurile b) pentru a opera opera extrădarea trebuie să existe existe dubla incriminare incriminare c) pedeapsa pentru infracţiunea care formează obiectul extrădării trebuie să fie privativă de libertate pe o perioadă mai mare de 2 ani. ani. 11. Cererea de extrădare în România o face: a) Procurorul general b) Ministerul Ministerul Justiţiei c) Instanţa care judecă infracţiunea care formează obiectul extrădării. 12. Cererea de extrădare se formulează: a) numai în limba română b) în engleză sau franceză franceză c) numai în limba statului solicitant. 13. Cetăţeanul român poate fi extrădat dacă: a) are şi cetăţenia statului solicitant solicitant b) a comis o infracţiune infracţiune contra statului statului solicitant solicitant c) domiciliază pe teritoriul statului statului solicitant la data formulării cererii de extrădare. 56
14. Extrădarea în România: a) se hotărăşte de justiţie b) se hotărăşte de Ministerul Ministerul Administraţiei Administraţiei şi Internelor Internelor c) implică existenţa unui stat solicitat şi unul solicitat. 15. Examenul de regularitate internaţională: a) implică verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale internaţionale şi a declaraţiilor de reciprocitate b) nu este întotdeauna întotdeauna obligatorie obligatorie c) se efectuează de Ministetrul Justiţiei.
Răspunsuri grile*: 1-nici un răspuns corect; 2-a,b,c; 3-b,c; 4-c; 5-a,b; 6-b; 7-a,b,c; 8-a,b,d; 9-a,c; 10-b; 11-b; 12-b; 13-a,c; 14-a,c; 15-a,c. VII. Speţe: 1. X, Y şi Z, cetăţeni străini, au fost surprinşi în timp ce transportau pe teritoriul ţării noastre o cantitate de heroină pe care intenţionau să o desfacă în unele ţării occidentale. Întrucât fapta de trafic de stupefiante este incriminată în legea penală română, să se arate: a) dacă dacă făpt făptui uito tori riii pot fi traş traşii la răsp răspun unde dere re penal penală, ă, potr potriv ivit it legi legiii noast noastre re pent pentru ru fapt faptaa săvârşită, b) dacă făptuitor făptuitorii ii por fi extrădaţi extrădaţi la cererea cererea statului statului ai cărui cărui cetăţeni cetăţeni sunt sau a statelor statelor pe al căror teritoriu au transportat substanţele stupefiante. 2. Autorităţile judiciare din Franţa au solicitat extrădarea cetăţeanului francez X pe motiv că a cesta a săvârşit pe teritoriul statului francez mai multe infracţiuni, între care acte de viol în grup, agresiuni sexuale şi acte de corupţie asupra unor minori mai mici de 15 ani. Tribunalul Bucureşti a respins cererea, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile înscrise în lege pentru admiterea extrădării, deoarece cetăţeanul francez, fiind condamnat definitiv la 5 ai închisoare pentru comiterea pe teritoriul României a infracţiunilor de relaţii sexuale cu un minor şi de perversiuni sexuale, extrădarea poate fi dispusă, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 4/1971 şi art. 19 pct. 1 din Convenţia Europeană referitoare la extrădare, numai după executarea acelei pedepse. Împotriva cestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare la C.S.J. (în prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pe motivul că hotărârea Trib. Bucureşti este contrară legii. Să se arate dacă recursul în anulare a nulare este fondat.Motivaţi răspunsul.
Răspunsuri speţe: 1. a) Făptuitorii pot fi traşi la răspundere penală conform principiului teritorialităţii – art. 3 C. pen.; b) statul român poate refuza extrădarea unei persoane, dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor autorităţilor judiciare române pentru fapta în legătura cu care se cere extrădarea. 2. Recursul în anulare este fondat. Trib. Bucureşti prin respingerea cererii de extrădare a pronunţat o hotă hotărâ râre re nele nelega gală lă.. Art. Art. 19 din din Conv Conven enţi ţiaa euro europe pean anăă priv privin indd extr extrăd ădar area ea se refe referă ră numa numaii la posibilitatea posibilitatea amânării extrădării, dacă persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată în faţa organelor judiciare române. Astfel, extrădarea trebuia amânată şi nu refuzată.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce este extrădarea? 2. Câte state pot fi implicare în procedura extrădării? 3. De câtre tipuri este extrădarea? 4. Care au fost legile care ca re au reglelemtat extrădarea în legislaţia penală românâ? 5. Care sunt principiile principiile care guvernează instituţia instituţia extrădării? 57
6. Enumeraţi izvoarele extrădării. 7. De către ce instituţie se face cererea de extrădare în România? 8. Explicaţi expresia „ persoană extrădabilă”. 9. Analizaţi pe scurt art. 24 din legea 302/2004. 302/2004.
VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Importanţa şi justificarea existenţei extrădării în legislaţia internă şi internaţională. internaţională. 2. Argumente pro şi contra privind extrădarea propriilor propriilor cetăţeni. 3. Identificarea elementelor de extraneitate în procedura extrădării. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Procedura mandatului european de extrădare. C. Temă de licenţă: 1. Instituţia extrădării în procesul de integrare europeană.
NOTE:
58
SEMINARUL NR. 6 “Aplicarea legii penale în timp” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind aplicarea legii penale în timp IB. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp 1. principiul activităţii; concursul de legi penale, 2. principiul neretroactivităţii, 3. extraactivitatea legii penale a. retroactivitatea legii penale b. ultraactivitatea legii penale IC. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii 1. noţiunea de situaţie tranzitorie, 2. criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile, 3. aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, 4. aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile IA. Aspecte generale privind aplicarea legii penale în timp Problema aplicării legii penale în timp este reglementată expres în Codul penal în art. 10-16. Astfel, privind această problemă, trebuie să cunoaştem: 1. momentul intrării în vigoare a legii penale 59
2. 3. 4. 5.
durata legii, sau viaţa legii (determinată sau nedeterminată) momentul ieşirii din vigoare a legii penale aşa- zisele situaţii tranzitorii succesiunea legilor penale.
IB. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp 1. Principiul activităţii (art. 10 C.pen.) - “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”. Conform acestui principiu o lege se aplică doar pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării. Acest principiu este susţinut de următoarele argumente: ♦ poate fi invocat principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal; ♦ se poate afirma că gravitatea faptei este aceea evaluată de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei; făptuitorul a cunoscut legea penală şi deci el trebuie să răspundă conform legii penale ♦ încălcate. Pentru a se aplica principiul activităţii, trebuie să determinăm legea penală activă. Aceasta se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii. Momentul intrării în vigoare poate fi: ♦ trecerea unui interval de 3 zile de la data publicării legii în M. Of. (art. 78 Constituţie); ♦ o altă dată ulterioară menţionată în textul legii (art. 78 Constituţie); Momentul ieşirii din vigoare poate fi reprezentat de: ♦ intrarea în vigoare a unei legi penale noi care reglementează aceleaşi relaţii sociale; ♦ abrogarea expresă sau tacită (poate fi totală sau parţială); ♦ ajungerea la termen a legii penale temporare sau autoabrogarea; ♦ încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii excepţionale; Concursul de legi penale : “Este situaţia în care la un moment dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o lege excepţională”. În aceast caz, se aplică legea specială (când există legea generală şi specială) conform adagiului latin “specialia generalibus derogant” şi legea excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi excepţională). 2. Principiul neretroactivităţii (art. 11C.pen.) – “Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni” În strâns raport cu principiul activităţii, legea penală nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor. Acest principiu statutează legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei, conform adagiului latin „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”. 3. Extraactivitatea legii penale (retroactivitatea şi ultraactivitatea formează extraactivitatea legii penale, ca opus al principiiului activităţii legii penale) . a. principiul retroactivităţii (art. 12 C.pen.) - “Legea penală se aplică şi faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare, dar numai în acele cazuri prevăzute expres de lege”. Cazuri de retroactivitate: legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare; legea interpretativă care face corp comun cu legea interpretată; 60
legea dezincriminatoare care scoate în afara ilicitului penal anumite fapte; legile care prevăd măsuri de siguranţă şi/sau măsuri educative (art. 12 alin. 1); caracterul retroactiv al acestora se justifică datorită rolului preventiv pe care acestea îl au; se menţionează că, acestea nu au întotdeauna un caracter retroactiv; legea penală mai favorabilă (art. 13 C.pen.). “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”. Se înţelege că dacă legea nouă este mai favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.
b. principiul ultraactivităţii (art. 16 C.pen.) - „ Este regula de drept conform căreia, legea penală continuă să se aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare”. Cazuri de ultraactivitate: legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape imposibil ca până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins, judecat şi condamnat; legile penale mai favorabile infractorului. IC. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii 1. Noţiunea de situaţie tranzitorie: “Situaţiile tranzitorii se crează prin succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementează acelaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite”. În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema care lege penală se aplică: ♣ legea penală veche (teoria ultraactivităţii) ♣ legea penală nouă (teoria retroactivităţii) ♣ legea penală mai favorabilă (mittior lex – art. 13 C.pen.) Astfel, majoritatea doctrinarilor români şi străini au stabilit că cel mai corect este să se aplice cea dea treia variantă, în funcţie de criteriile următoare. 2. Criteriile de determinare a legii mai favorabile: condiţiile de incriminare a faptei – este mai favorabilă legea care impune ca fapta să fie săvârşită într-un anumit loc sau timp, deoarece îi restrânge sfera de incidenţă; condiţiile de tragere la răspundere penală – este mai favorabilă legea care prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în opoziţie cu cea care se pune în mişcare din oficiu; natura şi durata sancţiunii – este mai blândă legea care prevede pedeapsa închisorii în loc de pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea care prevede amenda în loc de închisoare; termenul de precripţie a răspunderii penale – este mai blândă legea care are un termen de prescripţie mai redus, căci statul decade mai repede din dreptul său de a-l trage la răspundere penală pe infractor; cauzele de agravare şi de atenuare a pedpsei ; existenţa pedepselor complementare şi accesorii ; dispoziţii privitoare la tentativă – este mai blândă legea care nu sancţionează tentativa în opoziţie cu cea care incriminează şi tentativa. 3. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C.pen.) Condiţiile de aplicare: să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la pedeapsa amenzii; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei să intervină o lege nouă; legea penală nouă să fie mai favorabilă; 61
pedepsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă. Efecte: reducerea pedepsei închisorii sau amenzii; înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda.
4. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (Art. 15 C.pen). Condiţiile de aplicare: existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar numai la pedepsa închisorii); dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei ; aplicarea este facultativă atunci când sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă. Efecte: nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei , întrucât aceasta este doar facultativă; instanţa sesizată poate dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa; reducerea facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza teritorială în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi execută pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie care operează “de jure”, conform art. 14 C.pen. II. Idei fundamentale: 1. Aplicarea legii penale în timp este guverantă de: principiul activităţii, neretroactivităţii, retroactivităţii şi ultraactivităţii. 2. Durata legii penale poartă numele de „ viaţa legii penale”. 3. „Mittior lex” semnifică legea penală mai favorabilă infractorului. 4. Principiul neretroactivităţii este opusul principiului activităţii legii penale. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului, în situaţii tranzitorii, poate avea un caracter obligatoriu sau facultativ, în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate şi maxima specială prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea respectivă. III. Vocabular specific: - ab initio – expresie latină care înseamnă de la început. „ Ab initio invalidum non confirmatur continuo temporis actu” – ceea ce este nevalabil de la început nu se validează prin scurgerea timpului sau prin cele întâmplate ulterior. „ Ab initio valida postea per contingentia non infirmatur ” – ceea ce este valabil de la început nu se invalidează prin trecerea timpului sau întâmplări ce intervin ulterior, - ab ovo - expresie latină care înseamnă de la începutul lumii, de la începuturi, de la ou, - absolut – ceea ce este independent de orice condiţii, relaţii şi restricţii (lat. absolutus), - absolutism – doctrină politică specifică monarhiei totalitare în care monarhul deţine toată puterea (fr. absolutisme), - abrogarea legii penale – modalitatea de ieşire din vigoare a acesteia. - adoptarea legii – operaţiunea prin care legislativul sau executivul în cazuri speciale întocmesc proiecte de acte normative, - adevăr - corespondenţa sau concordanţa între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, justeţe, exactitate (lat. verum), - apartheid – politică de separaţie rasială practicată de unele guverne; în anul 1991 politica de apartheid a fost abolită (engl. apartheid), - conflict de legi penale – situaţie creată în urma unei succesiuni de legi sau din cauza coexistenţei mai multor legi aplicabile în acelaşi timp, 62
- derogare – abaterea de la o regulă juridică, printr-o normă care consacră o excepţie (lat. derogare), - duel judiciar – mijloc de probă existent în procesul acuzatorial din Evul Mediu. Acesta era utilizat între nobili, - lege mai favorabilă – lege mai blândă, mai convenabilă pentru cel căruia se adresează. - edicta – a emite sau a adopta un act normativ (lat edictum), - eugenie – teorie care susţine inegalitatea raselor umane sub aspect biologic şi intelectual, - de lege ferenda – expresie latină care desemnează propunerile privind modificarea reglementării unei materii, - de lege lata – expresie în latină prin care se desemnează legea în vigoare, - infanticid – uciderea pripriului copil, pruncucidere (lat. infanticidium), - infracţiuni prevăzute în legi speciale – infracţiuni reglementate în alte legi decât Codul penal, legi speciale penale sau nepenale, care cuprind norme de incriminare, - jurat – personae fără pregătire juridică care alcătuies curtea cu juri (lat. juratus),
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 15 al. 2 din Constituţie şi art. 11 C. pen. - Art. 78 din Constituţie şi art. 10 C. pen. - Art. 15 al. 2 din Constituţie şi art. 13 C. pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Analiza principiului activităţii legii penale. 2. Ce reprezintă concursul de legi penale. 3. Principiul neretroactivităţii legii penale. 4. Ce semnifică extraactivitatea legii penale. 5. Cazuri de retroactivitate a legii penale. 6. Cazuri de ultraactivitate a legii penale. 7. Noţiunea de situaţie tranzitorie. 8. Criterii de stabilire a legii penale mai favorabile. 9. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii. 10. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii. VI. Grile: 1. Prin noţiunea „lege penală” se poate înţelege: a) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi b) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise ulterior intrării în vigoare a Constituţiei României c) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinse în decrete emise anterior datei de 8 decembrie 1991. 2. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp: a) principiul retroactivităţii b) principiul ultraactivităţii legii penale temporare c) principiul activităţii d) principiul neretroactivităţii. 3. Dacă din momentul comiterii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică: a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii c) legea cea mai favorabilă. 63
4. O lege penală poate fi abrogată: a) numai în mod expres b) total sau parţial c) în mod tacit. 5. Principiului neretroactivităţii legii penale prevede: a) legea penală nu se aplică faptelor comise sub legea veche, dacă nu mai sunt prevazute de legea nouă b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni. 6. Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative: a) nu se aplică infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a acesteia b) nu se aplică infracţiunilor care au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a acesteia c) se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitv judecate până la data intrării în vigoare a acesteia. 7. Când de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale: a) dacă legea anterioară este mai favorabilă pedepsepe complimentare prevăzute de aceasta lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă mai grea b) dacă legea anterioară este mai favorabilă, măsurile de siguranţă prevăzute de această lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă mai grea c) dacă legea anterioară este mai grea, măsurile educative şi de siguranţă prevăzute de această lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă mai favorabilă d) dacă legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de legea anterioară mai favorabilă. 8. Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică, în ceea ce priveşte aceste măsuri, şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi: a) chiar dacă legea anterioară este mai favorabilă dar nu prevede măsuri de siguranţă sau educative, măsuri care sunt reglementate de legea penală nouă mai grea b) chiar dacă legea nouă este mai favorabilă dar nu prevede măsuri de siguranţă sau educative, măsuri care sunt reglementate de legea penală anterioară mai grea c) numai dacă nu se încalcă principiul legii penale mai favorabile. 9. Legea penală temporară se aplică infracţiunii comise în timpul cât era în vigoare: a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp b) numai daca fapta a fost descoperită în acest interval de timp indiferent dacă judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmarită sau judecată în acest interval de timp. 10. Se mai numeşte „principiul protecţiei reale” sau „al naţionalităţii pasive”: a) principiul activităţii b) principiul universalităţii c) principiul personalităţii d) principiul realităţii. 11. O lege penală română poate intra în vigoare: 64
a) numai la data publicării acesteia în Monitorul Oficial b) la o dată anterioară publicării acesteia în M.O. dacă se prevede astfel în conţinutul legii c) la o dată ulterioară publicării acesteia în M.O. dacă se prevede astfel în conţinutul legii d) de regulă, la data publicării acesteia în M.O. e) de regulă, la 3 zile de la data publicării în M.O. 12. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune: a) încetează executarea pedepselor b) încetează executarea pedepselor însă măsurile de siguranţă şi măsurile educative pronunţate în baza legii vechi se execută c) încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. 13. Dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale: a) legea mai favorabilă se determină prin combinarea dispoziţiei mai favorabile din legile succesive b) în cazul în care nu există alte criterii de determinare a legii penale mai favorabile, aceasta se stabileşte în funcţie de pedepsele complimentare c) se aplică infractorului legea cea mai favorabilă. 14. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară: a) sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim b) sancţiunea aplicată dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească c) sancţiunea aplicată dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească. 15. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai usoară: a) sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim b) sancţiunea aplicată dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească c) sancţiunea aplicată dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească. 16. Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru o infracţiune pedepsită de lege cu închisoarea de la 3 la 9 ani. După rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege nouă care sancţionează aceeaşi infracţiune de la 1 la 6 ani. Au valoare de adevăr afirmaţiile: a) instanţa trebuie să reducă obligatoriu pedeapsa aplicată până la un cuantum ce nu poate fi mai mic de 3 ani închisoare b) instanţa nu poate reduce în nici un caz pedeapsa aplicată c) instanţa poate reduce pedeapsa aplicată până la un cuantum ce nu poate fi mai mic de 4 ani închisoare.
Răspunsuri grile*: 1-a,c ; 2-a,b,c,d ; 3-c; 4-b,c; 5-c; 6-b,c; 7-b,c; 8-a,b; 9-c; 10-d; 11-c,e; 12-a,c; 13-c; 14-a; 15-a,b,c; 16-c; 65
VII. Speţe: 1. X a fost condamnată pentru tentativă la infracţiunea de pruncucidere prevăzută în art. 465 raportat la art. 97 C. pen. anterior. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intrat în vigoare noul Cod penal care nu mai pedepseşte tentativa la infracţiunea de pruncucidere. Care au fost consecinţele intrării în vigoare a noului Cod Penal asupra condamnării inculpatei? 2. Prin sentinţa penală nr. 238/12.05.1998 a Judecătoriei Olteniţa rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul minor X pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208, alin. 1 şi de furt calificat prevăzut în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g) şi i), cu aplicarea art. 99 şi art. 109 din C.pen. pentru ambele infracţiuni. S-a reţinut că, în noaptea de 3 martie 1996, inculpatul şi-a însuşit, prin efracţie, bunuri în valoare de 400.000 lei de la partea vătămată Y, iar la 19 sept. 1997 şi-a însuşit bicicleta aparţinând părţii vătămate Z. Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulate, cu motivarea că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii. Având în vedere starea de fapt descrisă mai sus, să se arate dacă recursul în anulare este fondat.Motivaţi răspunsul. 3. În executarea aceleiaşi rezoluţii, X a săvârşit, prin efracţie, în perioada 15 oct. – 18 nov. 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care i s-a aplicat, de prima instanţă, în baza art. 208 raportat la art. 209 lit. i) cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare. Instanţa de apel a admis apelul inculpatului şi a redus pedeapsa la 2 ani închisoare. De precizat că prin legea 140/14.11.1996 s-a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat de la un an la 3 ani închisoare. Să se arate dacă decizia instanţei de apel este legală. 4. Prin sentinţa penală nr. 234/30.04.1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul X a fost condamnat la 100.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 13 din Codul Penal. Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări la tabloul electric exterior şi la contor, astfel că energia consumată să nu poată fi înregistrată în perioada 1 nov. – 30 martie 1997. La data de 14.11.1996 a intrat în vigoare legea nr. 140/1996 prin care se majorează limitele pedepsei cu închisoarea la infracţiunile contra patrimoniului. Dacă infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul Penal se pedepsea anterior modificării prin legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, după modificare se prevede pedeapsa cu închisoare de la unu la 12 ani. Împotriva sentinţei de mai sus s-a declarat recurs în anulare pe motivul că s-a făcut o greşită aplicare a legi. Să se arate dacă recursul este fondat. 5. În sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea, la sfârşitul lunii septembrie 1991 a infracţiunii de calomnie, pentru care legea prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă de la 2.000 lei la 7.000 lei. În cursul procesului penal, la 01.10.1992 a intrat în vigoare legea nr. 104/1992 care a prevăzut ca limite ale amenzii de la 25.000 lei la 100.000 lei alternativ cu închisoarea în limitele de până atunci. Judecând cauza, instanţa l-a condamnat pe inculpat la 40.000 lei amendă. Să se arate dacă pedeapsa a fost legal stabilită. 66
6. Condamnatul X aflat în executarea unei pedepse privative de libertate aplicată înainte de intrarea în vigoare a noului C. Pen., a introdus în luna ianuarie 1969 o contestaţie la executare, cerând reducerea pedepsei. Instanţa a respins contestaţia introdusă de X cu motivarea că aceasta a devenit fără obiect, întrucât contestatorul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei. Să se arate dacă soluţia este legală. 7. Prin sentinţa penală nr. 1.150/26.05.1992, Judecătoriei Braşov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.p.pen., a achitat pe inculpatul X pentru infracţiunea prevăzută în art. 1 din Decretul-Lege nr. 24/1990. Instanţa a reţinut că, deşi în mai 1990 inculpatul a ocupat o locuinţă fără a avea repartiţie şi contract de închiriere, fapta sa nu constituie infracţiune, întrucât Decretul–Lege menţionat a avut o aplicabilitate temporară, şi anume în perioada de după evenimentele din dec. 1989. Să se arate dacă soluţia este corectă. Argumentaţi răspunsul.
Răspunsuri speţe: 1. Deoarece noul Cod penal nu a mai incriminat tentativia la infracţiunea de pruncucidere, aceasta operează ca o dezincriminare a faptei, fiind incidente dispoziţiile art. 12 din C.pen. în vigoare. În acest caz, executarea pedepselor încetează de drept şi vor fi eliminate şi toate decăderile ce decurg dintr-o condamnare. 2. Recursul în anulare este fondat. Judecătoria Olteniţa reţinând că inculpatul a comis fapta de furt în data de 3 martie 1996, trebuia să observe că prin Legea 140/14.11.1996 au fost modificate prevederile art 209 din C. pen., stabilindu-se pedepse mai mari pentru furtul calificat comis în timpul nopţii sau prin efracţie. Astfel, trebuiau aplicate prevederile art. 13 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul în care de la comiterea faptei şi până la judecarea ei interveneau mai multe legi de reglementarte a aceloraşi relaţii sociale. În acest caz legea veche mai blândă va ultraactiva. 3. Decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece inculpatul a comis ultima acţiune de furt ce intră în compunerea infracţiunii continuate după modificarea art. 209 C. pen., prin Legea 140/14.11.1996, care a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt de la un an la 3 ani închisoare. În cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă dintre acţiunile componente ale acestei infracţiuni a fost comisă după intrarea în vigoare a legii penale noi, cea care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica pentru întreaga infracţiune pedeapsa prevăzută de legea nouă. 4. Recursul în anulare este fondat. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul succesiunii legii penale în timp presupune existenţa unei activităţi infracţionle săvârşite până în momentul intrării în vigoare a legii. Furtul de energie electrică este o infracţiune continuă începută sub imperiul legii vechi şi epuizată sub imperiul legii noi, activitatea infracţională având o existenţă cuprinsă în perioada 01.11.1995-30.03.1997, se va aplica legea nouă. 5. Pedeapsa nu este legal stabilită deoarece nu s-a ţinut seama de principiul aplicării legii penale mai favorabile consacrat în art. 13 din C.pen. Astfel, se impune aplicarea unei pedepse cu amendă între 2 mii şi 7 mii de lei, conform legii existente în vigoare la data comiterii infracţiunii de calomnie. 6. Soluţia este discutabilă, dispoziţiile art. 14 C. pen. fiind aplicabile şi în cazul liberatului condiţionat, aplicarea fiind necesară pentru calcularea pedepsei pe care condamnatul o mai avea de executat, în raport cu reglementarea din legea nouă şi pentru ipoteza revocării liberării condiţionate, când ar trebui avută în vedere pedeapsa aplicată în urma aplicării art. 14 sau 15 C.pen. 7. Soluţia este corectă şi deşi Decretul-Lege nr. 24/1990, care incriminează ocuparea unei locuinţe 67
fără a avea contract de închiriere, a fost emis în condiţiile unei strări excepţionale, ca urmare a evenimentelor din dec. 1989, la care se face referire în expunerea de motive, aceasta nu atribuie legii un caracter temporar. Pentru aceasta ar trebui să existe o manifestare expresă a voinţei legiuitorului, ceea ce în această situaţie nu este cazul. De aceea, hotărârile de achitare cu motivarea că fapta nu există urmează să fie casate cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. În raport cu care principii se face aplicarea legii penale în timp? 2. Ce se înţelege prin durata legii penale? 3. Ce este concursul de legi penale? Explicaţi expresia „ specialia generalibus derogant ”. 4. Ce se înţelege prin extraactivitatea legii penale? 5. Enumeraţi cazurile de retroactivitate a legii penale. 6. Enumeraţi cazurile de ultraactivitate a legii penale. 7. Enumeraţi criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile infractorului. 8. Explicaţi expresia „de lege-ferenda” şi „de lege-lata”. 9. Ce desemnează abrogarea legii penale. Analiză. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii. 2. Cauzele apariţiei concursului de legi penale. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Justificarea extraactivităţii legii penale. C. Temă de licenţă: 1. Retroactivitatea legii penale vs principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal.
NOTE:
68
SEMINARUL NR. 7 „Infracţiunea” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind infracţiunea - infracţiunea ca noţiune juridică - premisele existenţei infracţiunii - infracţiunea ca fenomen - infracţiunea ca instituţie juridică - definiţia infracţiunii IB. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a) pericolul social – definiţie, elemente, feluri. - fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni b) vinovăţia – definiţie, factori, forme - intenţia – definiţie, feluri - culpa – definiţie, feluri - praeterintenţia – definiţie, caracterizare - criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie. c) prevedrea faptei în legea penală. 69
IA. Aspecte generale privind infracţiunea Dreptul penal are trei instituţii juridice: ♦ infracţiunea ♦ răspunderea penală ♦ sancţiunea. Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu poate exista răspunderea penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica o sancţiune. Pe drept cuvânt se poate susţine că infracţiunea este “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. Codurile penale anterioare nu prevedeau o definiţie a infracţiunii. a) Infracţiunea ca noţiune juridică: ♦ este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune; ♦ această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze valorile sociale protejate de lege; ♦ reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic; ♦ constă într-o violare a legii penale; ♦ reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la celelalte forme de ilicit; ♦ constă în nerespectarea voinţei legiuitorului. b) Premisele existenţei infracţiunii: ♦ existenţa unei norme incriminatoare care să interzică o anumită faptă; ♦ o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare; ♦ trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate. c) Infracţiunea ca fenomen: ♦ material (infracţiunea fiind o manifestare exterioară a subiectului activ); ♦ uman (infracţiunea fiind o faptă în general a omului); ♦ social (infracţiunea fiind periculoasă pentru valorile sociale); ♦ moral – politic (infracţiunea exprimă atitudinea morală a făptuitorului faţă de valorile sociale); ♦ juridic (infracţiunea reprezentând încălcarea unei norme juridice penale). d) Infracţiunea ca instituţie juridică: ♦ în această situaţie ea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale tuturor infracţiunilor; ♦ este prevăzută în titlul II din partea generală - art. 17 – 51 C. pen. e) Definiţia infracţiunii: “Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” (art. 17 C. pen.). Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii: 1. pericolul social 2. vinovăţia 3. prevederea în legea penală. IB. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii A) Pericolul social: Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de a leza valorile sociale ocrotite de legea penală şi pentru sancţionarea cărora este necesară aplicarea unei pedepse” (art. 18 C. pen.). 70
Elementele (condiţiile) pericolului social: 1. existenţa unei fapte: ♣ acţiune (infracţiuni comisive) ♣ o inacţiune (infracţiuni omisive) ♣ o faptă exterioară a omului – fiind excluse faptele animalelor şi fenomenele naturii, care prezintă pericol natural nu social; 2. gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penale Felurile pericolului social: 1. abstract - este avut în vedere de legiuitor în momentul incriminării faptei şi se stabileşte având în vedere: ♦ însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită; ♦ gravitatea vătămării ce i s-ar putea aduce valorii sociale; ♦ frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi; ♦ împrejurările în care se pot săvârşi asemenea fapte. 2. concret – acesta se identifică cu urmarea imediată a infracţiunii, este apreciat de către instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei săvârşite şi se stabileşte în funcţie de: ♦ vătămarea efectivă adusă valorii sociale; ♦ condiţiile în care s-a săvârşit fapta; ♦ urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce; ♦ persoana făptuitorului; ♦ modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; ♦ scopul urmărit de făptuitor. !!! Din punct de vedere al importanţei, pericolul concret este mai important, deoarece lipsa lui poate conduce la inexistenţa infracţiunii (art 18¹). Deosebirea dintre cele două forme constă în aceea că primul este avut în vedere înainte de săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea după săvârşirea acesteia. Nu trebuie să se confunde noţiunea de pericol social cu cea de pericol natural . Ca asemănare, ambele periclitează valorile sociale ocrotite de legea penală. Ca deosebiri, primul provine de la oameni, fiind dependent de voinţa acestora şi produce efecte juridico-penale, iar cel de-al doilea provine de la fenomenele naturii, fiind independent de voinţa oamenilor (cutremur, inundaţii), neproducând efecte juridico-penale. Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 18¹ C. pen., art. 10, 11 C.p.p.) a. Preliminarii: lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii conduce la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite; acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret ; b. Necesitatea instituţiei: evaluarea gradului de pericol social să ducă la concluzia că acesta nu există; lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăţie cât şi prevederea în legea penală, trebuie să se facă numai în concret, deci după comiterea faptei; c. Concept: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni” . d. Condiţii: să se comită o faptă prevăzută de legea penală 71
fapta să fie lipsită de importanţă atingerea valorii sociale să fie foarte mică (insignifiantă) fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală. e. Criteriile de apreciere a gradului de percol social (art. 18¹ al. 2 C. pen.): modul şi mijloacele de săvârşire a faptei scopul urmărit împrejurările în care fapta a fost comisă urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce persoana şi conduita făptuitorului. f. Natură juridică şi sancţiunea: într-o opinie s-a susţinut că această instituţie dă posibilitatea unei dezincriminări judiciare a faptelor – opinie care a fost respinsă, întrucât dezincriminarea se face numai de către legiuitor; în altă opinie se menţionează că această instituţie reprezintă o veritabilă formă de înlocuire a răspunderii penale; o altă opinie susţine ideea conform căreia aceasta este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei , datorită lipsei pericolului social concret; !!!Totuşi, această instituţie are o natură juridică mixtă, întrucât ea îmbină ultimile două opinii. Astfel, sub aspectul sancţiunii, conform art. 18¹ alin. 3, procurorul sau instanţa aplică o sancţiune cu caracter administrativ, fiind înlăturată răspunderea penală, neputându-se aplica o sancţiune penală. g. Efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii: când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal; persoana în cauză nu este trasă la răspundere penală şi deci nu i se aplică o sancţiune penală; în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în art. 91 C. pen.: mustrarea; mustrarea cu avertisment; amenda de la 10 la 1.000 de lei; Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ.
B) Vinovăţia (art. 19 C. pen.): “Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmăririlor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”. Factorii vinovăţiei: voinţa (factorul volitiv ) – reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii; conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia; acesta dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită. Formele vinovăţiei intenţia culpa praeterintenţia. I. Intenţia: “Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în Codul penal, care constă în 72
prevederea rezultatului faptei, urmărirea sau acceptarea acestui rezultat”. *Este considerată cea mai gravă formă de vinovăţie, deoarece făptuitorul îşi canalizează întreaga energie în vederea comiterii faptei şi pentru a produce rezultatul urmărit. Forme principale: intenţia directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi urmărirea producerii acestuia prin săvârşirea acelei fapte; caracteristicile ei sunt prevederea şi urmărirea rezultatului (de ex., fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei); intenţia indirectă – constă în prevederea rezultatului faptei şi acceptarea posibilităţii producerii lui ; caracteristicile ei sunt, prevederea şi acceptarea rezultatului (de ex., fapta inculpatului de a aplica victimei aflată în stare de ebrietate o puternică lovitură în urma căreia acesta a căzut într-un bazin cu ape reziduale, căderea fiind auzită de inculpat, precum şi părăsirea victimei în aceste condiţii fără să o salveze – evidenţiază acceptarea producerii morţii). c. Alte forme: intenţia simplă şi calificată intenţia iniţială şi supravenită intenţia spontană şi premeditată intenţia unică şi complexă.
II. Culpa: “Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului catre prevede rezultatul faptei sale, nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă”. b. Forme principale: culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de ex, cazul accidentelor de circulaţie); obs. – diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în primul caz el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar în al doilea el prevede, dar nu acceptă rezultatul; culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de ex., fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere); obs. – diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere al rezultatului: în primul caz rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz acesta era imposibil de prevăzut. c. Alte forme: imprudenţă sau nesocotinţă nebăgare de seamă (neatenţie) neglijenţă nepricepere nedibăcie. III.Praeterintenţia (intenţia depăşită):“Este o formă mixtă de vinovăţie ce îmbină intenţia şi culpa”. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci este o creaţie a doctrinei. a. Caracterizare: făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (cu intenţie); se produce un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau acceptat (din culpă); De ex., art. 183 C. pen. – lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (praeterintenţia este forma de 73
vinovăţie pentru infracţiunea în formă tip) - violul care a avut ca urmare moartea victimei, lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei (praeterintenţia este forma de vinovăţie pentru infracţiunea în formă agravată)
Criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie: instrumentul cu care se comite fapta numărul şi intensitatea loviturilor aplicate zona vitală sau nevitală vizată disproporţia dintre agresat şi agresor relaţiile anterioare dintre agresat şi agressor locul comiterii faptei spontaneitatea sau premeditarea faptei. Stabilirea formei de vinovăţie cu care făptuitorul a acţionat este foarte importantă cel puţin pentru următoarele considerente: ajută şi în acelaşi timp contribuie la încadrarea juridică a faptei reliefează periculozitatea infractorului dacă fapta nu este comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege ne putem afla în una din următoarele situaţii: ♣ fie se va schimba încadrarea juridică, ♣ fie fapta nu va atrage răspunderea penală. În ex. următor trebuie observat cum forma de vinovăţie schimbă încadrarea juridică a faptei: ♣ suprimarea vieţii unei persoane cu intenţie (directă sau indirectă) califică fapta drept omor, omor calificat sau omor deosebit de grav – art. 174, 175, 176 C. pen. ♣ dacă fapta este comisă din culpă (simplă sau cu prevedere) fapta va fi încadrată la ucidere din culpă – art. 178 C. pen. ♣ iar dacă fapta este comisă cu praeterintenţie fapta va fi încaderată la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen. C) Prevederea faptei în legea penală: “Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal”. a. Caracterizare: aceasta contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune şi celelalte forme de ilicit este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii , este primul element al infracţiunii verificat de către practicienii dreptului. !!!Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia. II. Idei fundamentale: 1. Dreptul penal are trei instituţii de bază: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea, fără infracţiune neputând exista celelalte două. 2. Infracţiunea este cea mai periculoasă, cea mai gravă faptă antisocială. 3. Existenţa unei infracţiuni presupune întrunirea cumulativă a trei trăsături: pericol social, vinovăţie şi prevederea faptei în lege. 4. Poate exista o faptă care să prezinte cele trei trăsături fundamentale ale infracţiuni, dar în concret aceasta să nu atragă răspunderea penală.
III. Vocabular specific: - bune moravuri – ansamblul regulilor de conduită cu caracter moral, - calificarea faptei – înscrierea unei fapte antisociale în rândul infracţiunilor, operaţiune ce 74
-
-
aparţine legiuitorului calificarea infracţiunii – stabilirea caracterului infracţional al unei fapte ilicite. Operaţiunea de calificare a infracţiunii cuprinde încadrarea juridică a faptei şi identificarea în conţinutul acesteia a condiţiilor necesare pentru a fi infracţiune, crimă – gen de infracţiune, infracţiune de omor. criminalitate – suma infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu într-o perioadă de timp. delict penal – infracţiune de mai mică gravitate decât crimele; lato sensu poate avea accepţiunea de infracţiune sau chiar de faptă ilicită, dreptate – concept potrivit căruia se acceptă sau se resping în temeiul unor criterii etico-juridice faptele, obiceiurile şi legile în vigoare într-o epocă pe teritoriul unui stat; dreptatea este în acelaşi timp un principiu moral şi juridic, dubiu – îndoială determinată de dovezide administrate într-o cauză nu permit o concluzie certă referitoare la aspectele acesteia; in dubio pro reo – interpretarea se va face în favoarea acuzatului, in dubio mitis – aplicabilitatea celui mai avantajos înţeles al legii pentru cel acuzat, incriminare – prevederea în legea penală a unei fapte ca infracţiune şi sancţiunea aplicabilă în cazul săvârşirii ei; este una din trăsăturile fundamentale ale infracţiunii; dacă fapta nu este incriminată ea este permisă conform adagiului non omne quod licet, honestum est, licet tamen ; acţiunea de a învinovăţi sau acuza o persoană de comiterea unei infracţiuni (fr. incriminer), infracţiune – o faptă prin care se vatămă o valoare socială (lat. infractio, -onis), încadrarea juridică a faptei – operaţiune juridică efectuată de organele judiciare prin care se stabileşte corespondenţa deplină între fapta comisă şi norma de incriminare,
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - art. 2 şi art. 17 C.pen. – raportul dintre legalitatea incriminării şi prevederea faptei în lege. - art. 18 C.pen. şi art. 18¹ C.pen. - art. 19.2 lit.b) C.pen. şi art. 47 C.pen. - art. 1 C.pen. şi art. 18 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Caracterizare generală a infracţiunii ca faptă şi instituţie juridică. 2. Pericolul social al infracţiunii – definiţie, elemente, feluri. 3. Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni – analiză. 4. Criteriile de stabilire în concret a pericolului social. 5. Vinovăţia – definiţie, factori, forme. 6. Intenţia – analiză. 7. Culpa – analiză. 8. Praeterintenţia – analiză. 9. Criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie. 10. Prevedrea faptei în legea penală. VI. Grile: 1. Reprezintă infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii obligatorii: a) este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută de lege, prezintă pericol social sau natural b) este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută de legea penală c) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută într-o ordonanţă simplă emisă de Guvern d) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută într-o ordonanţă de urgenţă emisă de Guvern, este comisă de o persoană care are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale sau săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni. 75
2. Fapta care prezintă pericol social al unei infracţiuni este acea faptă: a) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C.pen. b) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale recunoscute de Constituţie şi legi c) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C.pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. 3. Temeiul răspunderii penale îl reprezintă: a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală b) săvârşirea unei infracţiuni c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. 4. Culpa simplă există atunci când: a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l prevadă c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. 5. Intenţia directă există atunci când: a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui, însă acest rezultat din cauze independente de voinţa infractorului nu se produce c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. 6. Intenţia depăşită se realizează: a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la momentul săvârşirii faptei c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă este imputabil în forma culpei. 7. În cazul incidenţei art. 18¹ C.pen se poate aplica o sancţiune cu caracter administrativ: a) numai de procuror b) numai de instanţă c) de procuror sau de instanţă. 8. Fapta constând într-o inacţiune: a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie directă b) este infracţiune, atunci când este comisă din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie c) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege este prevăzută în mod expres. 9. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni se ţine seama de: a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor b) de scopul urmărit c) de împrejurările în care fapta a fost comisă d) de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce e) de persoana şi conduita făptuitorului. 76
10. Intenţia directă există când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce b) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte c) nu prevedere rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. 11. Intenţia există când infractorul: a) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui b) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte. 12. Intenţia indirectă există când infractorul: a) nu prevede rezultaul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă b) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind că acesta nu se va produce c) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. 13. Culpa există când infractorul: a) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui b) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte c) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce. 14. Culpa cu prevedere există când infractorul: a) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui b) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte. 15. Culpa simplă există când infractorul: a) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui c) nu prevede rezultaul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă. 16. Intenţia ca formă a vinovăţiei există când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte b) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce c) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă. 17. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte: a) intenţia indirectă b) intenţia directă c) culpa cu prevedere. 18. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui: a) intenţia directă b) culpa cu prevedere c) intenţia indirectă. 19. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă socotind fără temei că acesta nu se va produce: a) intenţia indirectă b) intenţia directă 77
c) culpa cu prevedere. 20. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă: a) culpa cu prevedere b) culpa simplă simplă c) intenţia indirectă. 21. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie infracţiune: infracţiune: a) numai dacă se prevede expres în lege b) întotdeauna întotdeauna c) niciodată. 22. Faptele comise ca infracţiuni de acţiune se săvârşesc: a) întotdeauna doar din culpă b) întotdeauna întotdeauna doar cu intenţie intenţie c) cu intenţie, iar din culpă când în lege se prevede în mod expres aceasta. 23. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune: a) când este comisă fără vinovăţie b) când este comisă cu intenţie c) când este săvârşită în caz fortuit. 24. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită: a) cu intenţie b) numai din culpă culpă simplă c) numai din culpă cu prevedere. 25. În doctrina penală ce modalitate a intenţiei se mai numeşte eventuală? a) intenţia depăşită b) intenţia directă directă c) intenţia indirectă. 26. În doctrina penală culpa cu prevedere se mai numeşte: a) uşurinţă b) neglijenţă neglijenţă c) culpă simplă. 27. În care din formele şi modalităţile vinovăţiei infractorul nu prevede rezultatul faptei sale: a) intenţia indirectă b) culpa simplă simplă c) culpa cu prevedere.
Răspunsuri grile*: 1-d; 2-c; 3-b; 4-c; 5-b,c; 6-c; 7-c; 8-b; 9-a,b,c,d,e; 10-b; 11-a,c; 12-c; 13-c ; 14 b; 15-c; 16-a; 16-a; 17-b; 18-c; 19-c; 19-c; 20-b; 21-b; 21-b; 22-c, 23-b; 23-b; 24-a; 25-c; 26-a, 26-a, 27-b. VII. Speţe: 1. S-a constatat că X, după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita Y, a încercat, fără să folosească constrângerea, să aibă un astfel de raport, însă, faţă de riposta violentă a victimei, dânduşi seama de opunerea acesteia, a abandonat hotărârea luată. Să se arate dacă X a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de legea penală. 78
2. În fapt s-a reţinut că X, care fusese prins în flagrant delict de complicitate la furt, a încercat să fugă pornind în viteză cu autoturismul proprietate personală, de care a reuşit totuşi să se agaţe, căţărându-se pe portbagajul maşinii, unul dintre urmăritori. Inculpatul a continuat să conducă astfel autoturismul autoturismul până când a fost prins de organele de poliţie. Pentru fapta sa, el a fost trimis în judecată pentru infracţiunea infracţiunea de vătămare corporală gravă, deoarece a pus în pericol integritatea corporală a persoanei aflată pe portbagajul portbagajul maşinii. maşinii. Întrucât până în momentul prinderii sale, inculpatul nu a cauzat persoanei nici o vătămare, să se arate ce trebuia să decidă instanţa judecătorească. 3. S-a stabilit că, în cadrul conflictului avut cu victima Y, inculpatul X, i-a aplicat acesteia o puternică lovitură lovitură cu pumnul în în faţă, încât aceasta a căzut şi s-a lovit lovit cu capul de asfalt. După două zile de spitalizare, victima a fost externată, întrucât nu prezenta leziuni osoase; cum starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit, a fost transportată din nou la spital unde a încetat din viaţă după 12 zile de la agresiune. Prin sentinta penala nr. 66/1980 a Trib. Judetean Hunedoara, inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183 C.Pen., la 6 ani de închisoare. Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri inculpatul a susţinut, între altele, că între acţiunea sa şi decesul victimei nu există legătură de cauzalitate, întrucât acesteia nu i s-a stabilit un diagnostic corect la prima internare în spital, ceea ce a făcut să nu i se aplice un tratament adecvat şi să survină complicaţiile. Să se arate ce urma să decidă instanţa de recurs. 4. În fapt s-a reţinut că inculpatul şi-a lovit soţia cu palmele şi picioarele, apoi cu o curea de ventilator auto, iar după ce aceasta a căzut, a prins-o de par şi a izbit-o de 15-20 de ori cu capul de podea, cu o duritate deosebită. Din raportul medico-legal rezultă că moartea victimei s-a datorat compresiei cerebrale prin traumatism şi hematom subdural, consecinţa unui traumatism cerebral. Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat (art. 174, 175 lit. c) C. Pen.), prima instanţă a schimbat calificarea în infracţiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte, cu motivarea că, obiectiv, moartea victimei nu a fost determinată de violenţele inculpatului, ci de apariţia unui hematom subdural care nu a fost diagnosticat şi tratat corespunzător în unitatea spitalicească, iar subiectiv făptuitorul nu a prevăzut şi nu a acceptat consecinţele faptei sale, adică moartea victimei. Să se arate dacă soluţia instanţei judecătoreşti este corectă sau nu. 5. Prin plangerea prealabilă adresată instanţei, partea vătămată a cerut tragerea la raspundere penală a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii infracţiunii prevăzute în art. 180 alin. 2 C. Pen., comisă prin aceea acee a că la data de 27.09.1999, 27.09.1999, inculpatul i-a aplicat cu pumnul mai multe lovituri în zona feţei, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 8-9 zile. Judecatoria, în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹ C.p.pen., a dispus achitarea inculpatului, căruia i-a aplicat sancţiunea mustrării cu avertisment, considerând că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Să se arate dacă soluţia Judecătoriei este corectă şi să se motiveze răspunsul. 6. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatrului X pentru săvârşirea ingtacţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 din C.pen. S-a reţinut că, la data de 18.05.1998, când îndeplinea funcţia de profesor, inculpatul a primit de la o elevă 500.000 lei cu scopul de a o promova la materia pe care o preda. Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 305/7.06.1999, a dispus achitatea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportata la art. 10 lit. b) din C.p.pen., reţinând că suma de bani primită de 79
la elevă reprezenta echivalentul unui schimb valutar făcut de aceasta la cererea inculpatului. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 570/26.11.1999, a admis apelul declarat de procuror şi a achitat pe inculpat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.p.pen. şi la art. 18¹ din C.Pen. În considerentele deciziei se arată că deşi inculpatul a săvârşit fapta aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu, având în vedere datele ce caracterizează persoana acestuia, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei unei infracţiunii. infracţiunii. Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti s-a declarat recxurs, cu motivarea că aplicarea art.18¹ din C.pen. C.pen. nu se se justifică. justifică. Să se arate dacă în cauză pot fi incidente dispoziţiile dispoziţiile art.18¹ din C. Pen. 7. Prin sentinţa pen nr. 138/22.05.2000, 138/22.05.2000, a Judecătoriei Curtea de Argeş, inculpatul X a fost achitat, în temeiul art. 114 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)¹ C.p.pen. şi la art. 18¹ C.pen., pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. e) şi g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen. Inculpatul a fost trimis în judecată reţinându-se că, în seara zilei de 24.101999, a sustras dintr-un autoturism un radiocasetofon în valoare de 120.000 lei. Instanţa a apreciat că fapta comisă de inculpat, prin conţinutul ei concret şi prin atingerea minimă adusă patrimoniului persoanei vătămate, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Tribunalul Argeş, prin decizia pen. nr. 538/4.06 538/4.06.200 .20000 a respins respins apelul apelul declarat declarat de procuror procuror,, sentinţa sentinţa rămând rămând definiti definitivă. vă. Împotriv Împotrivaa hotărârii definitive definitive s-a declarat recurs în anulare. Sa se arate dacă recursul în anulare a nulare este fondat. 8. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192, 192, alin. 2 C. pen. S-a reţinut reţinut ca la data de 30 oct. 1997, 1997, inculpaţi inculpaţii, i, în stare de ebrietate, ebrietate, au intrat în curtea părţii vătămate cu scopul de a-i cere să le restituie o maşină de tocat coceni, proprietatea lor. lor. Partea vătămată a afirmat că a împrumutat maşina altei persoane şi a cerut inculparului să părăsească curtea, dar acesta a refuzat. Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse. Curtea de Apel, judecând recursul, l-a admis, aplicând prevederile art. 18¹ C. pen. Să se arate dacă decizia Curţii de Apel este legală. 9. Prin sentinţa pen. nr. 105/8.05.1997 a Trib. Bucureşti, secţia I pen., inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C.pen. cu aplicarea art. 73 lit. b). S-a reţinut că, la 14.01.1996 14.01.1996 în timpul unei altercaţii inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu o piatră asupra capului victimei, provocându-i fracturi de boltă care i-au cauzat o hemoragie cerebrală. Internată în spital, victima nu a mai putut fi salvată, decedând după 5 zile. Împotriva Împotriva sentinţei procurorul a declarat apel, respins prin decizia nr. 167/15.08.1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. Declarând recurs, procurorul a susţinut că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de omor. Să se arate dacă recursul declarat de procuror este fondat. 10. S-a reţiunut în fapt că inculpatul, împreună cu un consătean, au consumat băuturi alcoolice la bufetul din comună. După plecarea împreună din local s-au oprit în faţa porţii casei celui de-al doilea, unde au stat de vorbă, în urma unor neânţelegeri, inculpatul l-a lovit pe acesta din urmă de mai milte ori, iar victima s-a lovit de poarta care s-a deschis şi a căzut pe spate rămânând fără cunoştinţă. Transportată Transportată la spital, victima a decedat după 15 zile de la agresiune, la autopsie constatânduse că moartea s-a datorat unui traumatism cranio-cerebral, cu fractură de calota şi hemoragie meningo cerebrală, cauzat de multiple lovituri aplicate cu un corp dur asupra capului, unele cu mare 80
intensitate. Să se arate dacă făptuitorul este vinovat de producerea morţii victimei şi care este forma şi eventual modalitatea vinovăţiei. 11. S-a reţinut că X, mecanic la atelierul de reparaţii auto din cadrul I.T.A. – Panciu, fără a avea calificarea necesară şi fără a fi autorizat, a condus, la data de 30.03.1974, un electro-stivuitor, punându-l în mişcare cu ajutorul unei chei improvizate. La un momentdat, s-a urcat pe electrostivuitor, cu picioarele pe paletă, victima Y, cu consimţământul inculpatului. În timp ce conducea utilajul în aceste condiţii, inculpatul a efectuat manevre de ridicare şi coborâre a paletelor acestuia. Din această cauză şi datorită unei frânări bruşte, victima şi-a pierdut echilibrul, căzând de la înălţimea de 2,5 m pe pardoseala de beton. Datorită leziunilor suferite suferite victima a decedat. Să se arate dacă făptuitorul este vinovat sau nu de producerea morţii victimei.
Răspunsuri speţe: 1. X nu a comis o faptă prevăzută de legea penală. Simpla hotărâre de a avea raport sexual fără a folosi constrângerea nu intră sub incidenţa legii penale. 2. Fapta comisă nu constituie infracţiune, deoarece, deşi a pus în primejdie integritatea corporală a persoanei aflate pe portbagajul portbagajul maşinii, maşinii, ea nu a cauzat acestei poersoane nici nici o vătămare efectivă. 3. Recursul nu este fondat, deoarece moartea victimei a fost determinată de inculpat, prin lovirea acestuia cu capul de asfalt. Prin neaplicarea unui tratament corespunzător, legătura de cauzalitate între fapta lui şi urmarea imediată nu dispare. 4. Soluţia instanţei este greşită. Moartea victimei a fost cauzată de lovirea repetată a victimei cu capul de podea cu o duritate deosebită. Împrejuararea că hematomul nu a fost descoperit şi tratat nu are nici o legătură cu modul în care autorul a acţionat şi nu schimbă sub nici un fel forma de vinovăţie, care este în acest cau intenţia directă. 5. Soluţia instanţei este greşită. Potrivit art. 18¹, nu constituie infracţiune fapta care a adus o atingere minimă uneia dintre valorile apărate de lege şi care prin conţinutul ei concret este lipsită de importanţă. În speţă, fapta de lovire a produs o vătămare care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 8,9 zile, prezentând un veritabil pericol social, evaluat de legiuitor în art. 180 C. pen. 6. Instanţa a reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, dar a apreciat greşit că fapta acestuia de a accepta suma de 500.000 lei de la elevă pentru a o promova este lipsită în mod vădit de importanţă. De aceea, instanţa instanţa trebuia să dispună condamnarea condamnarea făptuitorului. făptuitorului. 7. Recursul în anulate este fondat. În art. 18¹ alin. 2 se prevede că la stabilirea în mod corect a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de comitere a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. făptuitorului. Din modul de exprimare al legiuitorului în formularea acestui text rezultă că organele judiciare au obligaţia, în procesul de evaluare, în fiecare caz în parte să ţină seama de toate aceste criterii. Din verificarea lucrărilor cauzei se constată că, întradevăr, inculpatul prin fapta sa a creeat o pagubă redusă, de 120.000 lei, dar nu se poate face abstracţie de împrejurările în care a fost comisă, de conduita şi persoana inculpatului. În afară de faptul că inculpatul a comis sustragerea pe timp de noapte şi într-un loc public, ceea ce vădeşte o oarecare periculozitate socială, din actele dosarului rezultă că anterior inculpatul a fost condamnat, 1997 la un an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi apoi la un an închidoare pentru o altă infracţiune de aceeaşi natură. În consecinţă, recursul în anulare a fost admis s-au casat hotărârile atacate iar inculpatul a fost condamnata la 3 ani închisoare. 81
8. Decizia Curţii deApel este leglă. În raport cu condiţiile concrete date, cu scopul urmărit de inculpaţi, relaţiile anterioare de bună vecinătate între inculpaţi şi partea vătămată, fapta acestora nu prezintă gradul de de pericol social al unei unei infracţiuni. 9. Recursul procurorului este fondat. Prima instanţă a încadrat fapta în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte considerând că inculpatul a acţionat cu praeterintenţie. Or, nu s-a observat că inculpatul cu experienţa sa de viaţă, a prevăzut că rezultatul actelor sale repetate de lovire cu intensitate a capului victimei, folosinsu-se de o piatră, va putea duce la decesul acesteia, precum şi că, chiar dacă nu a urmărit să survină un atare rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui, încât intenţia sa de a ucide este realizată în forma prevăzută în art. 19. 1 lit.b) C. pen. În raport cu această concluzie, la care se impunea să se ajungă de către prima instanţă şi cea de apel, fapta trebuia încadrată încadrată în infracţi infracţiunea unea de omor prevăzută prevăzută în art. 174 C. pen., iar nu în infracţiunea infracţiunea prevăzută prevăzută în 183 C. pen. 10. Făptuitorul se face vinovat de producerea morţii victimei. Ţinând seama de intensitatea şi numărul lovitirilor aplicare cu un corp dur asupra capului victimei, rezultă că făptuitorul a acţionat cu intenţie directă în producerea rezultatului – moartea victimei – calificarea corectă a faptei fiind aceea de omor şi nu de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. 11. Făptuitorul este vinovat pentru uciderea din culpă a victimei, deoarece, nu a prevăzut, însă, trebuia şi putea să prevadă că ar putea să producă accidente cu urmări periculoase pentru viaţa victimei, căreia îi permisese să se urce pe autostivuitor.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Care este e ste locul infracţiunii în cadrul faptelor ilicite? 2. Definiţi infracţiunea. 3. De câte feluri este pericolul social? 4. Enumeraţi criteriile de apreciere în concret a pericolului pericolului social. 5. Ce sancţiuni se aplică în cazul ca zul incidenţei art. 18¹ C. pen? 6. Asemănări şi deosebiri între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere. 7. Asemănări şi deosebiri între culpa simplă şi cazul fortuit. 8. Analizaţi praeterintenţia. 9. Precizaţi criteriile de stabilire în concret a formei de vinovăţie. Importanţă. Importanţă. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Formarea praeterintenţiei ca formă de vinovăţie. 2. Modalităţi de stabilire în concret a formei de vinovăţie. Importanţă. Importanţă. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Posibilitatea comiterii infracţiunilor infracţiunilor atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice. 2. Importanţa deosebirii pericolului social de cel natural. C. Temă de licenţă: 1. Analiza infracţiunii în raport cu celelalte forme de ilicit social.
82
NOTE:
83
SEMINARUL NR. 8 “Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind conţinutul infracţiunii - definiţie şi importanţă - clasificarea conţinuturilor - structura conţinuturilor infracţiunii IB. Condiţiile preexistente ale infracţiunii - clasificarea condiţiilor a.obiectul juridic – definiţie, categorii, importanţă b.subiecţii infracţiunii – definiţie, feluri 84
- subiectul activ – definiţie, condiţii generale şi speciale, categorii - subiectul pasiv – definiţie, condiţii generale şi speciale, categorii c.locul d.timpul
IA. Aspecte generale privind conţinutul infracţiunii: a. Definiţie: Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare. trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele, de aceea, în doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, a elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale. b. Importanţă: pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează, fiind o noţiune stabilită de lege, conţinutul infracţiunii are un rol important în realizarea principiului legalităţii din dreptul penal, conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune; un conţinut concret – cel al unei fapte determinate; c. Clasificarea conţinuturilor: conţinut juridic – cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la actul de conduită interzis; conţinut constituitiv – e dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii; conţinuturi simple – cuprind condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă; conţinuturi complexe – cuprind condiţii pentru două sau mai multe variante ale aceeaşi infracţiuni; conţinuturi de bază (tipice) – cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia lor tipică; conţinuturi agravante – corespund variantelor agravate ale aceleiaşi infracţiunii; conţinuturi atenuante – corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi infracţiuni; conţinuturi atipice; conţinut generic – care cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective comune tuturor infracţiunilor. d. Structura conţinutului infracţiunii: prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferetele elemente care îl alcătuiesc, structura conţinutului ne dă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative. IB. Condiţiile preexistente ale infracţiunii Clasificarea condiţiilor: după factorii la care se referă, avem condiţii privitoare la: actul de conduită 85
obiectul infracţiunii subiecţii infracţiunii locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. după rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt: esenţiale (lipsa lor poate duce la inexistenţa infracţiunii) accidentale (lipsa lor nu poate duce la inexistenţa infracţiunii); după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii faptei : preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi) concomitente (se referă la loc, la timp) subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat).
A. Obiectul juridic: Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale creeate în jurul şi datorită acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin infracţiune. A se observa că obiectul juridic al infracţiunii are format din două componente: valoarea socială ocrotiră şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori. Categorii: obiect juridic general – format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal care sunt lezate printr-o infracţiune; Existenţa acestui tip de obiect este însă contestat de marea majoritate a doctinarilor, deoarece nu poate exista o infracţiune care să lezeze în acelaşi timp toate valorile şi realţiile sociale protejate de lege. obiect juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a C.pen. pe titluri şi capitole (i. contra statului, i. contra persoanei); obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiuni; acesta serveşte la determinarea unei infracţiuni din cadrul unui grup şi poate fi: ♦ simplu – când infracţiunea lezează o singură valoare socială şi ♦ complex – când infracţiunea lezează mai multe valori şi relaţii sociale în acelaşi timp, fiind specific infracţiunilor complexe (tâlhăria - art. 211 C.pen.); Acesta este format dintr-un obiect: ♣ principal şi ♣ secundar; obiectul material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială, biologică împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol sau formale (trădarea); lipsa obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20 alin. 2 C.pen.); Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii: obiectul juridic este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni; inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii ; la unele infracţiunii, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii : ♣ să constea într-un bun mobil (bani); ♣ să fie de o anumită natură (document); ♣ să se afle într-un anumit loc (de ex., în posesia făptuitorului – art. 213 C.pen., abuzul de încredere). obiectul juridic contribuie la stabilirea încadrării juridice a faptei comise. 86
B. Subiecţii infracţiunii: Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele fizice sau juridice implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. subiecţii infracţiunii nu trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă incluzând şi subiecţii infracţiunii, toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii, feluri: ♣ subiect activ ♣ subiect pasiv I. Subiectul activ: Subiectul activ este persoana fizică sau juridică ce a săvârşit fapta sau a participat la săvârşirea infracţiunii. Acesta poate fi: autor, coautor instigator complice Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor , noţiune care este mai restrânsă decât cea de făptuitor. a. Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană fizică: vârsta – art. 99 C. pen: “Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal .(prezumţie absolută de nevinovăţie) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. (prezumţie relativă de nevinovăţie) Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”. responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele şi rezultatele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei petrsoana care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C.pen.); libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau opsihice fapta numai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen.. b. Condiţii speciale ale subiectului activ, persoană fizică: unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte fapta şi anume: - cetăţean român (la trădare); - militar (la infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei); lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării juridice a acesteia în această situaţie, subiectul activ se mai numeşte calificat sau circumstanţiat . c. Categorii de subiecţi activi: după vârstă - minori (până în 18 ani) - majori (după 18 ani) - vârstnici (peste 60 de ani) 87
Importanţa clasificării: 1. minorii beneficiază de un regim sancţionator mixt, format din măsuri educative şi pedepse 2. minorii execută pedeapsa separat de majori 3. minorilor şi vârstnicilor nu li se aplică detenţiunea pe viaţă. după număr - unici – infracţiuni care pot avea un singur autor - plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori (infracţiuni bilaterale - incestul) Importanţa clasificării: 1. în cazul infracţiunilor ce impum existenţa a cel puţin doi autori, acestea nu pot exista când sunt comise de o singură persoană. după calitate - simpli (necircumstanţiaţi) - calificaţi (circumstanţiaţi) Importanţa clasificării: 1. în cazul infracţiunilor care cer o anumită calitate subiectului activ, lipsa acesteia poate conduce la inexistenţa infracţiunii, fie la schimbarea încadrării juridice. după cetăţenie - infractori cetăţeni români - infractori cetăţeni străini - infractori cu dublă cetăţenie - apatrizi Importanţa clasificării: 1. sunt anumite infracţiuni comise numai de cetăţeni români (trădarea, trădarea prin transmitere de secrete, trădarea prin ajutarea inamicului) 2. sunt anumite infracţiuni comise numai de cetăţeni străini (spionaj). după sex - bărbaţi - femei Importanţa clasificării: 1. sunt anumite infracţiuni comise numai de bărbaţi (seducţia) 2. sunt anumite infracţiuni comise numai de femei (pruncuciderea) 3. aceştia vor executa pedepsele separat. după antecedente penale - recidivişti - infractori primari Importanţa clasificării: 1. recidiva reprezintă stare de agravare a pedepsei 2. ei vor executa pedepsele separat. după natură - subiect activ persoană fizică - subiect activ persoană juridică Importanţa clasificării: 1. sunt anumite infracţiuni comise numai de persoane fizice (furtul, omorul, tâlhăria, violul) şi altele pot fi comise şi de persoane juridice (deturnarea de fonduri).
!!!Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană juridică: Prin legea nr. 278/2006 s-a introdus răspunderea penală a persoanei juridice, pentru prima dată în legislaţia penală română. Conform art. 19¹ C.pen.: 88
“ Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. ” Astfel, pentru ca o persoană juridică să răspundă penal, ar trebui îndeplinite următoarele condiţii în mod cumulativ: persoana juridică să comită o infracţiune; infracţiunea să se comită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice; persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspunderea penală; fapta să se comită cu forma de vinovăţie cerută de lege. !!! A se observa, însă, că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a păersoanei fizice, care a participat în orice mod la săvârşirea infracţiunii.
II. Subiectul pasiv: Este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii. b. Condiţii generale: trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal; este şi persoana păgubită prin infracţiune; persoana păgubită poate să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de ex., în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al infracţiunii); c. Condiţii speciale: ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate subiectului pasiv şi anume nou-născut (la pruncucidere art. 177 C.pen.). d. Categorii de subiecţi pasivi: general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale) special – (persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate) principal secundar simplu (necalificat) calificat. C) Locul săvârşirii infracţiunii: Reprezintă spaţiul, perimetrul în care se realizează activitatea infracţională. Locul săvârşirii infracţiunii poate influenţa existenţa infracţiunii şi prezintă importanţă pentru următoarelor aspecte: contribuie la stabilirea competenţei teritoriale; poate influenţa gradul de pericol social al faptei (ex. art. 175 lit. i) C.pen.); unele infracţiuni sunt condiţionate de sâvârşirea lor într-un anumit loc, lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii (art. 206 C.pen.); locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e) C.pen.); răspunde la întrebarea “ unde s-a comis infracţiunea ?” şi prezintă importanţă potrivit art. 18¹ alin. 2 C.pen.; D) Timpul sâvârşirii infracţiunii: Reprezintă momentul sau perioada de timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele aspecte: ajută la determinarea legii penale aplicabile; 89
ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a făptuitorului în momentul comiterii infracţiunii; marchează începutul curgerii prescripţiei penale; prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă; contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei; unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, război), iar altele au agravantele condiţionate de o anumită perioadă, răspunde la întrebarea „ când s-a comis infracţiunea?” şi prezintă importanţă potrivit art. 18¹ alin. 2 C.pen.
II. Idei fundamentale: 1. Condiţiile preexistente ale infracţiunii, care se mai numesc şi factorii infracţiunii sunt: obiectul juridic, subiecţii, locul şi timpul. 2. În timp ce toate infracţiunile au întotdeauna un obiect juridic generic şi specific, nu toate au şi un obiect material. 3. Obiectul juridic generic şi specific au o existenţă abstractă, iar obiectul material are o existenţă biologică, palpabilă. 4. Persoanele juridice răspund penal cu excepţia statului, a instituţiilor publice şi autorităţilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. III. Vocabular specific: - autopsie – necropsie, disecare a unui cadavru şi examinarea anatomică a organelor lui interne în vederea stabilirii cauzei morţii (gr. autos şi opsis), - barou – formă de organizarea a avocaţilor la nivel judeţean sau al mun. Bucureşti (fr. barreau), - bun – element patrimonial ce constă într-un lucru sau drept cu valoare economică sau pecuniară (lat. bonus), - camătă – dobândă excesivă pe care o percepe cămătarul pentru acordarea unui împrumut (sl. kamata), - cod – act normativ care cuprinde într-o sistematizare unitară normele dintr-o ramură sau subramură a dreptului - codul penal, civil, comercial, (fr. code), - codificare – reunirea într-un singur act normativ a tuturor normelor juridice care disciplinează o ramură sau subramură a dreptului (fr. codifier), - complex de inferioritate – complex de natură psihologică constând într-o stare psihică care semnifică un sentiment de insuficienţă personală. Acesta poate constitui uneori o cauză de săvârşire a infracţiunii, - consorţiu procesual – situaţie procesuală care există în ipoteza în care într-o cauză judiciară există mai multe părţi care au aceeaşi calitate procesuală, - contumacie – lipsa de la judecarea cauzei a inculpatului, când acesta nu se prezintă fără motiv, deşi a fost legal citat (lat. contumax), - substituiţii procesuali – participanţii procesuali care au dreptul de a figura în cadrul procesului penal pentru valorificarea unor drepturi ce aparţin altei persoane. De ex. plângerea se poate face şi de către soţ pentru celălat soţ, sau de către copilul major pentru părinţi, - separarea puterilor în stat – delimitarea funcţiilor puterilor statale – legislativă, executivă şi judecătorească, - subiecţi de drept penal – persoanele cărora li se adresează legea penală sau cele implicate în săvârşirea unei infracţiuni - subiecţi ai infracţiunii – numai persoanele implicate în comiterea unei infracţiuni, fie ca autori, fie ca victime, IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 152 C.pen. – analiza noţiuni de loc public 90
-
Art. 154 C.pen. – analiza noţiuni de calcul al timpului Art. 99 C.pen. coroborat cu 50 C.pen.
V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Definiţia şi importanţa conţinutului infracţiunii. 2. Clasificarea conţinuturilor infracţiunii. 3. Structura conţinuturilor infracţiunii. 4. Condiţiile preexistente ale infracţiunii – concept şi caracterizare. 5. Obiectul juridic – definiţie şi componente 6. Clasificarea şi importanţa obiectului juridic. 7. Subiecţii infracţiunii – definiţie, feluri. 8. Subiectul activ – definiţie, condiţii generale şi speciale. 9. Clasificarea subiectului activ al infracţiunii. 10. Subiectul pasiv – definiţie, condiţii generale şi speciale. 11. Clasificarea subiectului pasiv. 12.Locul comiterii infracţiunii – analiză. 13.Timpul comiterii infracţiunii – analiză. VI. Grile: 1. Reprezintă factori (sau condiţii preexistente) ai infracţiunii: a) obiectul şi subiecţii infracţiunii b) elementul material c) cerinţele esenţiele şi scopul d) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. 2. Sunt adevărate următoarele afirmaţii: a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acţiune-inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex-re b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infractiuni de pericol. 3. Subiectul pasiv al unei infracţiunii poate fi: a) o persoană fără discernamânt b) o persoană juridică c) numai o persoană fizică. 4. Sunt adevărate următoarele afirmaţii: a) toţi subiecţii de drept penal sunt subiecţi ai infracţiunii b) toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal c) toţi subiecţii infracţiunii pot deveni subiecţi de drept penal. 5. În legislaţia penală română destinatar al obligaţiei de conformare în cadrul raportului juridic de drept este: a) persoana juridică b) persoana fizică sau persoana juridică c) numai persoana fizică. 6. Nu au obiect material: a) infracţiunile contra libertăţii persoanei 91
b) infracţiunile contra persoanei c) infracţiunile privitoare la viaţa sexuală. 7. În C. pen. actual subiectul activ al infracţiunii poate fi: a) orice persoană b) orice persoană fizică sau juridică c) persoana fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani şi se demonstrează că are discernământ. 8. Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie: a) să fie titulara valorii sociale ocrotite de lege b) să acţioneze singură c) să fie responsabilă. 9. Subiectul activ circumstanţiat al infracţiunii trebuie: a) să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare b) să aibă voinţa de a comite o faptă calificată c) să fi avut posibilitatea de a evita rezultatul. 10. Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii: a) persoanle care comit faptele penale sub imperiul constrângerii fizice sau psihice b) persoanlele în funcţie de conducere c) persoanele încadrate în muncă. 11. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii: a) bărbaţii în vârstă de peste 60 de ani b) iresponsabilii c) femeile în vârstă de peste 55 de ani. 12. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii: a) minorii care au dobândit capacitate de exerciţiu prin căsătorie b) persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani c) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani. 13. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie: a) să fie în imediata aproprire a subiectului activ b) să fie titular al valorii sociale ocrotite penal c) să aibă peste 14 ani. 14. Pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii: a) numai persoanle juridice b) atât persoanele fizice cât şi juridice c) numai persoanele fizice. 15. Subiectul pasiv circumstanţiat al infracţiunii trebuie: a) să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare b) să aibă o calificare profesională c) să comită o infracţiunie calificată. 16. Obiectul juridic al infracţiunii îl poate constitui: a) o valoare socială ocrotită juridico-penal b) a faptă materială 92
c) un bun material. 17. Obiectul material al infracţiunii îl constituie: a) entitatea materială în care este exprimată valoarea socială b) norma juridică încălcată c) numai un bun material. 18. Când locul comiterii faptei constituie o cerinţă esenţială prevăzută în conţinutul infracţiunii, nerealizarea acestuia: a) nu influenţează existenţa infracţiunii b) face ca fapta să realizeze condiţiile unei tentative c) face ca fapta să nu mai fie infracţiune. 19. Dacă locul de comitere a faptei reprezintă o condiţie agravantă, nerealizarea acestuia: a) face ca fapta să nu mai fie infracţiune b) nu influenţează existenţa infracţiunii în varianta tip c) nu influenţează existenţa infracţiunii în varianta calificată. 20. Dacă timpul în care se comite fapta constituie o cerinţă esenţială, nerealizarea acesteia: a) face ca fapta să nu se realizeze în varianta calificată b) nu influecţează existenţa infracţiunii c) face ca fapta să nu fie infracţiune. 21. Condiţiile preexistente ale infracţiunii poartă această denumire deoarece: a) trebuie să existe anterior comiterii infracţiunii b) trebuie să existe ulterior comiterii infracţiunii c) trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. 22. Condiţiile preexistente ale infracţiunii pot fi: a) esenţile şi accidentale b) esenţiale şi concomitente c) preexistente, concomitente şi subsecvente. 23. Condiţiile concomitente ale infracţiunii sunt: a) obiectul juridic şi locul b) subiecţii şi obiectul. c) locul şi timpul. 24. Lipsa obiectului juridic al infracţiunii duce la: a) inexistenţa infracţiunii b) neaplicarea unei sancţiuni c) schimbarea încadrării juridice a faptei. 25. Obiectul juridic poate fi: a) calificat şi material b) necalificat şi complex c) material şi complex d) principal şi secundar. 26. Au o existenţă abstractă: a) obiectul generic şi specific 93
b) obiectul material şi complex c) obiectul specific şi material. 27. Au o existenţă materială: a) obiectul complex în toate cazurie b) obiectul material c) viaţa persoanei. 28. Subiect activ poate fi: a) persoana fizică şi/sau juridică b) autorul, instigatorul şi complicele c) numai persoana fizică. 29. Structurarea subiectului activ al infracţiunii pe diferite categorii are importanţă deoarece: a) aceştia pot beneficia de un regim sancţionator diferit b) execută pedeapsa separat c) unele infracţiuni pot fi comise numai de bărbaţi, altele numai de femei.
Răspunsuri grile*: 1-a,d; 2-a,b,c,d; 3-a,b; 4-b; 5-a,b; 6-nici un răspuns corect; 7-c; 8-c; 9-a; 10-a; 11-b; 12-c; 13-b; 14-b; 15-a; 16-a; 17-a,c; 18-c; 19-b; 20-c;21-a; 22-a,b,c; 23-c; 24-a,b; 25-c,d; 26-a; 27-b; 28-a,b; 29-a,b,c; VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce reprezintă conţinutul infracţiunii? 2. Felurile conţinutului infracţiunii. 3. Clasificarea obiectului infracţiunii. 4. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii. 5. Enumeraţi condiţiile generale ale subiectului activ-persoană fizică. 6. Importanţa clasificării subiectului activ. 7. Importanţa locului şi timpului comiterii infracţiunii. 8. Explicaţi noţiunea de „ codificare”. 9. Analiza art. 145. din C. pen. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Influenţa calităţii subiectului activ cu prilejul încadrării juridice a faptei. 2. Importanţa determinării obiectului juridic specific al infracţiuni. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Noi clasificări ale subiectului activ al infracţiunii. 2. Justificarea introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în legislaţia penală română. C. Teme de licenţă: 1. Obiectul juridic al infracţiunii. 2. Direcţii noi privind subiecţii infracţiunii. NOTE:
94
SEMINARUL NR. 9 ”Conţinutul constitutiv al infracţiunii” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii IB. Latura obiectivă a infracţiunii 95
-elementul material – definiţie şi caracterizare - urmarea imediată – definiţie şi caracterizare - legătura de cauzalitate - definiţie şi caracterizare IC. Latura subiectivă - elementul subiectiv – definiţie şi caracterizare - mobilul – definiţie şi caracterizare - scopul - definiţie şi caracterizare
IA. Aspecte generale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii ♦ acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta, ♦ conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic. Laturile conţinutului constitutiv: ♦ obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară; ♦ subiectivă (psihică) – ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei. IB. Latura obiectivă a infracţiunii Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Structura laturii obiective: ♦ elementul material ♦ urmarea imediată ♦ legătura de cauzalitate A. Elementul material: ♦ desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare; este sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni, ♦ elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”, ♦ acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza: ♣ prin acte materiale (lovire, luare) ♣ prin cuvinte (la infracţiunea de ameninţare) ♣ prin scris (la denunţare calomnioasă) ♦ inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C.pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C.pen.), etc. Elementul material poate fi: ♦ simplu – când constă într-o acţiune (infracţiuni comisive, ex. furtul, art. 208 C.pen. - luarea) sau inacţiune (infracţiuni omisive, ex. omorul, art. 174 C.pen. – uciderea); ♦ alternativ – când constă în mai multe atitudini ale făptuitorului (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C.pen.). Această alternanţă poate se poate realiza: ♣ numai din acţiuni (art. 217 – distrugere, degradare) 96
♣ din acţiuni şi inacţiuni (art. 192 – pătrunderea fără drept şi/sau refuzul de a părăsi) Comiterea infracţiunii în toate alternativele sale, conduce la existenţa tot a unei singure infracţiuni, dar în modalităţi diferite. ♦ cumulativ – când constă în comiterea a cel puţin două acte ale făptuitorului, lipsa uneia ducând la inexistenţa elemenului material specific infracţiunii respective (de ex. la tâlhărie – furt şi ameninţate sau furt şi violenţă.). În cest caz elemenul material este alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni.
Cerinţe esenţiale ale elementului material: Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune şi se pot referi la: ♦ locul săvârşirii faptei (pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice) ♦ timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere – art. 177 C.pen.) ♦ modul şi mijloacele de săvârşirire (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C.pen.). B. Urmarea imediată: ♦ prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia, ♦ urmarea imediată constă în vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală, ♦ urmarea imediată a infracţiunii este sinonimă cu pericolul social concret, ♦ urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta: ♣ fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia, când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om); ♣ fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite, când obiectul infracţiunii are natură morală (ameninţarea). ♦ de la urmarea imediată porneşte activitatea de încadrare juridică a faptei comise. Caracterizare: ♦ urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit); ♦ urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii; ♦ în conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infractiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune (excepţie face infracţiunea de furt, art. 209 C.pen.); ♦ dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită; ♦ când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numesc infracţiuni “de pericol ”, “de atitudine ”, “infracţiuni formale”; ♦ în cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior; ♦ la infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă. 97
Privitor la urmarea imediată pot exista următoarele situaţii: ♦ să nu fie prevăzută în norma de incriminare – ex. la furt; ♦ să fie prevăzută în acelaşi cuvânt cu elemental material – ex. la omor – uciderea; ♦ să fie prevăzută expres în definiţia infracţiunii: ♣ fie într-o singură modalitate – ex. art. 246 C. pen. ♣ fie în modalităţi alternative – ex. art. 248 C. pen. ♦ în cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior; C. Legătura de cauzalitate: Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauz ) si urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate. Caracterizare: ♦ este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni; ♦ fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea; ♦ stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formale când ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate: Aceste teorii pot fi grupate în două curente: 1. un curent care susţine teza monistă (care consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralitaţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple, fără semnificaţie penală); Acestui curent îi aparţin următoarele teorii: ♦ teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată cauză a rezultatului pe aceea care a declanşat procesul genetic şi a creeat pentru celelate condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată; ♦ teoria cauzei proxime - consideră drept cauză contribuţia ce se situează în timp imediat anterior rezultatului; ♦ teoria cauzei preponderente - consideră drept cauză energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului; ♦ teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este proprie sau aptă prin natura ei să produca acel rezultat; astfel se trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această cauzalitate tipică. Se reproşează acestrei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. 2. un curent care susţine teza pluralistă (care consideră că producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze). Acestui curent îi aparţin următoarele teorii: ♦ teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860 de penalistul german Von Buri; potivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care lau precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul “ sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea rezultatului; ♦ teoria condiţiei necesare – care propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, tinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti 98
ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie.
Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate: identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei “sine qua non”; stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate . Vor fi reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-a stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic; delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei “sine qua non”. IC. Latura subiectivă Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia. Structură: elementul subiectiv (vinovăţia) mobilul (motivul) scopul A. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C.pen.): Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni. !!!Trebuie să se facă deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni. Asemănări: ambele concepte se referă la poziţia psihică, subiectivă a făptuitorului faţă de faptă şi urmările acesteia, ambele sunt formate din cei doi factori: volitiv şi intelectiv, ambele pot îmbrăca cele trei forme: intenţia, culpa, praeterintenţia, ambele sunt reglementate în acelaşi text de lege – art. 19 C.pen. Deosebiri: în primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. De ex. în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. De ex. furtul trebuie comis numai cu intenţie, comiterea lui din culpă neatrâgând răspunderea penală. Aşadar în acest caz va exista vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii, dar nu va exista vinovăţie ca element subiectiv cerut de norma de incriminare. vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii se referă la existenţa celor trei forme de vinovăţie, pe când vinovăţia ca element subiectiv se referă doar la una din aceste forme cu care o faptă în concret trebuie să se comită. De ex. omorul de la art. 174 se poate comite numai cu intenţie. Dacă se comite din culpă se va schimba încadrarea juridică şi va fi ucidere din culpă art. 178 C. pen. de regulă cele două concepte coexistă în cazul comiterii infracţiunilor, dar în practică pot apărea următoarele două situaţii: 99
♣ să existe vinovăţie ca element subiectiv – fapta se săvârşeşte cu forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare - , dar să nu existe ca trăsătură a infracţiunii (de ex. în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângere fizică sau moralâ). ♣ să existe vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii, dar să lipsească vinovăţia ca element subiectiv cerut de norma de incriminare (de ex. furtul din cuplă). Elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie presupune atât intenţia direcă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă). Se poate observa că relaţia dintre cele două concepte este relaţia de tipul parte/întreg: întregul îl reprezintă vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii, iar partea o reprezintă vinovăţia ca element component al laturii subiective. Conform art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen. : “ fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii” (ex.art. 178 C.pen). “Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie”.
B. Mobilul (motivul): Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte. Caracterizare: existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului, lipsa acestuia reprezentând un indiciu de anormalitate; mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului; acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale; poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C.pen.) - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate, religie; poate reprezenta o circumstanţă agravantă specială (art. 175 lit. b) C. pen.) – omorul săvârşit din interes material; el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d) C.pen.) – săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice; cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit infracţiunea?”. C. Scopul: Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta. Caracterizare: este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut ca element al infracţiunii; el se situează în afara infracţiunii ; când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv; sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie; scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (art. 175 lit. g) C.pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la urmărirea penală; în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei; cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor ; !!! Asemănări şi deosebiri între urmarea imediată şi scop: 100
Asemănări: ambele fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevederea lor nu este prezentă întotdeauna în norma de incriminare, nici una nu este definită expres în C.pen., ambele se referă la finalitatea unei infracţiuni, Deosebiri: urmarea imediată face parte din latura obiectivă, deci din faza externă a infracţiunii, iar scopul face parte din latura subiectivă a infracţiunii, deci din faza internă a acesteia, din punct de vedere cronologic mai întâi apare scopul, proiectat în plan mental şi după aceea apare urmarea imediată, raportul dintre scop şi urmarea imediată se poate prezenta astfel: ♣ urmarea imediată (rezultatul) să concorde perfect cu scopul propus ♣ urmarea imediată (rezultatul) să fie mai gravă decât scopul propus ♣ urmarea imediată (rezultatul) să fie mai puţin gravă decât scopul propus, caz în care putem fi în prezenţa unei tentative. II. Idei fundamentale: 1. Elementul material al infracţiunii mai este denumit şi „nucleul infracţiunii”, deoarece fără comiterea acestuia nu putem vorbi despre săvârşirea unei fapte ilicite. 2. Elementul material este o componentă indispensabilă existenţei infracţiunii; nici o infracţiune nu poate fi incriminată fără arătarea expresă, în norma de incriminare, a actului de conduită interzis. 3. Nu trebuie să confundăm vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii cu vinovăţia ca element al laturii subiective. 4. Motivul şi scopul nu sunt întotdeauna elemente indispensabile unei infracţiuni, dar acestea trebuie descoperite şi analizate pentru a face o corectă încadrare juridică a faptei comise. III. Vocabular specific: - adnotare – acţiunea de a face însemnări pe marginea unui text în vederea explicării sau întregirii lui (lat. adnotatio), - Avocatul Poporului – instituţia publică învestită să vegheze la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în relaţiile cu autorităţile publice. Şeful instituţiei are acelaşi nume şi este numit pe o perioadă de 5 ani, - Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) – instanţă europeană cu sediul la Strasbourg, care are competenţa să judece încălcările drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului 1950, - de cujus – locuţiune latină prin care este desemnată persoana decedată care a lăsat succesiunea, - de facto – locuţiune latină prin care este desemnată recunoaşterea parţială a unui stat de către altul, - de iure – locuţiune latină prin care este desemnată recunoaşterea sub toate aspectele a unui stat de către altul, - eutanasie – uciderea unei persoane care suferă de o boală gravă, la cererea acesteia; ideea eutanasiei a apărut încă din antichitate şi este susţinută şi în prezent; unele state au legalizat euthanasia – Olanda (gr. eu, thanatos), - homosexualitate – activitate sexuală la care participă persoane de acelaşi sex; acest fenomen se mai numeşte şi inversiune sexuală; relaţiile între bărbaţi poartă denumirea de pederastie şi între femei lesbianism (gr. homos şi lat. sexus); - justiţie – totalitatea organelor cu activitate jurisdicţională dintr-un stat sau rezultatul activităţii organelor jurisdicţionale (lat. justitia), 101
-
ordine de drept – valoare socială care constă în respectarea normelor juridice de către toţi destinatarii, stare a relaţiilor sociale existentă ca urmare a conformării faţă de lege a destinatarilor acesteia, schimbarea încadrării juridice – operaţiune juridică prin care organul judiciar include fapta ce formează obiectul cauzei în altă normă de incriminare, decât cea considerată iniţial aplicabilă faptei,
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 19 C.pen. – analiza vinovăţiei sub cele două aspecte ale ei. - Art. 174, 178 şi 183 C.pen. sub aspectul formei de vinovăţie. - Art. 208, 211, 192 C.pen. sub aspectul elemenului material. - Art. 208, 174 şi 248 sub aspectul urmării imediate. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Ce se înţelege prin conţinutul constitutiv al infracţiunii. 2. Elmentul material – analiză. 3. Urmarea imediată – analiză. 4. Legătura de cauzalitate - definiţie şi caracterizare. 5. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. 6. Elementul subiectiv – definiţie şi caracterizare. 7. Asemănări şi deosebiri între vinăvăţie ca trăsătură fundamentală a infracţiunii şi vinovăţia ca element subiectiv. 8. Mobilul – analiză. 9. Scopul – analiză. VI. Grile: 1. Sunt adevărate afirmaţiile: a) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat b) toate infracţiunile au un obiect juridic specific c) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol d) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acţiune -inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex-re. 2. Sunt componente ale laturii obiective: a) elementul material b) elementul subiectiv c) urmarea imediată. 3. Prin verbum regens se înţelege: a) latura obiectivă b) urmarea imediată c) elementul material. 4. Acţiunea sub care se poate realiza elementul material poate consta: a) în acte materiale b) în cuvinte c) într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. 5. Dacă elementul material al unei infracţiuni constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni: a) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un concurs de 102
infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor infracţiunilor b) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unicitatea infracţiunii c) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el săvârşeşte o infracţiune unică. 6. Conform teoriei condiţiei sine qua non: a) este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului b) sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care le-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. c) este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei să producă acel rezultat. 7. Sunt adevărate următoarele afirmaţii: a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului unei infracţiuni b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a exista însă ca trăsătură esenţială a infracţiunii c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii. 8. În dreptul penal mobilul actului de conduită prohibit de lege: a) reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei b) trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare c) desemneză sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii infracţionale. 9. Fapta constând într-o inacţiune: a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie b) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie c) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege este prevăzută în mod expres. 11. Fapta constând într-o acţiune: a) constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie b) constituie infractiune când este săvârşită din culpă c) constituie infractiune când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta. 12. Lipsa unui mobil al făptuitorului în săvârşirea faptei penale: a) înlătură caracterul penal al faptei b) constituie un indiciu de anormalitate psihică al făptuitorului c) constituie cauză de impunitate. 13. Latura obiectivă a infracţiunii este formată din: a) obiectul juridic al infracţiunii b) elementul material c) subiectul activ. 15. Elementul material se poate realiza: a) numai prin fapte b) atât prin fapte cât şi prin scris 103
c) numai prin scris. 16. Elementul material se poate realiza: a) numai prin inacţiune b) atât prin acţiune cât şi prin inacţiune c) numai prin acţiune. 17. Inacţiunea poate constitui element material al laturii obiective a infracţiunii: a) în toate cazurile b) numai în cazul în care există o obligaţie legală de a acţiona c) când apreciază instanţa de judecată. 18. Verbum regens se poate realiza: a) numai într-o singură formă b) numai în variante alternative c) fie într-o singură formă fie în variante alternative d) fie în variante cumulative. 19. Elementul material al laturii obiective se poate prezenta în variante alternative: a) numai prin acţiuni b) numai prin inacţiuni c) prin acţiuni şi inacţiuni. 20. Elementul material: a) este expres desemnat de norma incriminatoare b) se deduce din împrejurările arătate în normă c) poate lipsi. 21. Legătura de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată: a) în cazul infracţiunilor de pericol rezultă “ex re” b) nu trebuie stabilită la infracţiunile aşa-zise materiale c) trebuie stabilită la orice infracţiune. 22. Urmarea imediată în cadrul laturii obiective reprezintă: a) doar o stare de pericol b) fie o stare de pericol fie o vătămare materială c) numai o vătămare materială. 23. Forma de vinovăţie ca element subiectiv este prevăzută în norma incriminatoare: a) întotdeauna b) doar în unele cazuri c) numai în cazul culpei cu prevedere. 24. Forma de vinovăţie ca element subiectiv când nu este prevăzută se deduce: a) şi după locul de comitere a faptei interzise b) prin raportare la elementul material al laturii obiective c) prin raportare la timpul de comitere a faptei.
Răspunsuri grile*: 1-a,b,c,d; 2-a,c; 3-c; 4-a,b; 5-b,c; 6-b; 7-b,c; 8-c; 9-b; 11-a,c; 12-b; 13-b; 15-b; 16-b; 17-b; 18-c,d; 19-c; 20-a; 21-a; 22-b; 23-b; 24-a,b; 104
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Enumeraţi elementele laturii obiective a infracţiunii. 2. Enumeraţi elementele laturii subiective a infracţiunii. 3. Felurile elementului material. 4. Ce reprezintă urmarea imediată? 5. Tezele şi teoriile privind legătura de cauzalitate. 6. Asemănări şi deosebiri între vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii şi vinovăţie ca element al laturii subiective. 7. Analizaţi importanţa mobilului infracţiunii. 8. Analiza scopului infracţiunii. 9. Explicaţi noţiunea de homosexualitate. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Modalităţi de comitere a elementului material şi formele acestuia. 2. Importanţa descoperiri şi cercetării corecte a urmării imediate a infracţiunii. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Raportul dintre vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element al laturii subiective. C. Teme de licenţă: 1. Formarea laturii subiective în cazul infracţiunilor intenţionate şi praeterintenţionate. 2. Vinovăţia în dreptul penal.
105
NOTE:
106
SEMINARUL NR. 10 “Formele infracţiunii” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale prinind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni - faza internă - faza externă IB. Actele preparatorii - definiţie şi caracterizare - condiţii de existenţă - felurile actelor pregătitoare - incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare IC. Tentativa - definiţie şi caracterizare - condiţii de existenţă - felurile tentativei - incriminarea tentativei - sancţionarea tentativei - infracţiuni la care tentativa nu este posibilă ID. Desistarea - definiţie şi caracterizare - condiţii de existenţă - efecte IE. Împiedicarea producerii rezultatului - definiţie şi caracterizare - condiţii de existenţă - efecte - comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze de impunitate IF. Infacţiunea consumată - definiţie şi caracterizare - importanţa momentului consumării IG. Infracţiunea fapt epuizat - definiţie şi caracterizare - infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat - importanţa momentului epuizării IA. Aspecte generale prinind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta poate parcurge două perioade: • Internă – care este formată din: apariţia ideii de a săvârşii infracţiunea momentul deliberării luarea hotărârii de a comite fapta. Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit adagiului “nuda cogitatio” – “gândul criminal nu se pedepseşte”. Această fază internă poate cunoaşte şi un moment extern atunci când făptuitorul aduce la cunoştiunţa altor persoane hotărârea sa, fie pentru a atrage noi complici, fie pentru a se lăuda. • Externă - care este formată din: faza actelor preparatorii (pregătesc săvărşirea infracţiunii) faza acţiunii de executatre (se trece la săvârşirea efectivă a faptei) 107
faza urmărilor (producerea rezultatului) Acestea, spre deosebire de primele, capătă relevanţă penală. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare sunt următoare: forma actelor preparatorii forma tentativei forma faptului consumat forma faptului epuizat.
IB. Actele preparatorii: Sunt actele morale sau materiale prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni. a. Caracterizare: ♦ sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate ♦ pot consta în (modalităţi): activităţi de procurare de informaţii adaptarea mijloacelor sau instrumentelor de comitere a faptei crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperiri faptei. ♦ acestea nu cunosc o reglementare expresă în C.pen. ♦ de regulă nu se pedepsesc ♦ doctrina utilizează două concepte: acte pregătitoare şi acte preparatorii. b. Condiţii de existenţă (îndeplinite cumulativ): ♦ să rezulte neîndoielnic că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni; ♦ actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (ex: procurarea unui pistol); ♦ activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al infracţiunii; să nu facă parte din actele de executare; ♦ să fie intenţionate; ♦ să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea. c. Felurile actelor pregătitoare: ♦ acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) – procurarea unui cuţit; ♦ acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii). Ele crează condiţiile psihice favorabile comiterii infracţiunii. d. Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare În doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea actelor preparatorii şi anume: 1. teza incriminării, care susţine pedepsirea acestora, astfel: ♦ incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii; ♦ incriminarea limitată numai a acelora care prezintă un pericol social; 2. teza neincriminării , care are drept argument faptul că ele doar pregătesc comiterea infracţiunii, neavând deci un pericol social. Sancţionarea actelor preparatorii în dreptul penal român optează pentru teza neincrimnării. De la această regulă, mai sunt însă şi excepţii: ♦ când actele preparatorii sunt asimilate tentatvei şi pedepsite ca atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C.pen.) – privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra siguranţei statului; ♦ când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 285 C.pen.) – deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori; ♦ când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, 108
♦
procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativă la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară; în cazul anumitor infracţiuni, ele vor avea caracter de circumstanţă agravantă (175 C.pen. - omorul calificat cu premeditare).
IC. Tentativa (art. 20 Cod penal): Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi, a fost efectuată în întregime nu a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. a. Caracterizare: ♦ definiţia şi felurile tentativei sunt prevăzute expres în art. 20 C.pen., ♦ este reglementată expres în C.pen. (art. 20 – 21); ♦ aparţine fazei executării infracţiunii; ♦ este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin săvârşirea elementului material şi neproducerea rezultatului periculos cerut de lege; ♦ este posibilă numai la infracţiunile intenţionate; ♦ este o stare generală de atenuare a răspunderii penale. b. Condiţiile de existenţă: ♦ să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C.pen.); ♦ hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare. Astfel, se observă că ea implică trecerea de la actele de pregătire la actele de executatre ale faptei. Tentativa declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului; ♦ neproducerea rezultatului – element prin care se diferenţiază de infracţiunea consumată (art. 20 C.pen.). Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază unele teorii: ♦ teoriile subiective – care propun drept criteriu de distincţie raportarea la împrejurările în care au fost efectuate; astfel, tentativa are un caracter univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a săvârşi o infracţiune, iar actul preparator are un caracter echivoc, care nu lasă să se vadă că ele ar avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni; ♦ teoriile obiective – care propun drept criteriu de distincţie dinamismul actului; astfel, sunt acte de executare, actele care au primit o orientare precisă în realizarea infracţiunii, iar actele preparatorii sunt acelea ce nu au primit o astfel de orientare; ♦ teoriile formale – care propun drept criteriu de deosebire identitatea formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material; astfel, tentativa fiind un act de săvârşie a infracţiunii, iar actul preparator unul de pregătire a săvârşirii infracţiunii. Menţionăm că, cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea diferenţei dintre actele preparatorii şi tentativă; aceasta fiind o problemă foarte importană întrucât de regulă, actele preparatorii nu se pedepsesc. Ex.: procurarea unei cantităţi de otravă în vederea uciderii unei persoane reprezintă un act preparator; servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane în vederea uciderii reprezintă tentativă . c. Felurile tentativei: ♦ tentativa imperfecă (întreruptă) ♦ tentativa perfectă (terminată) ♦ tentativa relativ improprie ♦ tentativa absolut improprie (absurdă) 1. Tentativa imperfectă (întreruptă) – art. 20 alin. 1 C.pen. ♦ aceasta se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii 109
infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce. Ex. : făptuitorului i se dă peste mână când acesta a îndreptat pistolul împotriva unei persoane pentru a o ucide; ♦ ea se situează în timp, după începutul executării; ♦ cauza de întrerupere este independentă de voinţa făptuitorului. 2. Tentativa perfectă (terminată ) - art. 20 alin. 1 C.pen. ♦ aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce. Ex.: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă, sau victima nu este nimerită de autor; ♦ tentativa perfectă proprie este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (omor). 3. Tentativa relativ improprie - art. 20 alin. 2 C.pen. ♦ aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află; ♦ ea este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale; ♦ cauza care împiedică producerea rezultatului se situează în timp, anterior începutului executării acţiunii; defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii sunt preexistente. ♦ un mijloc este “insuficient“ – când nu are aptitudinea în cazul concret să realizeze rezultatul (de ex., cantitatea de otravă este insuficientă pentru a ucide o persoană); ♦ un mijloc este “defectuos” - când în cazul concret nu funcţionează (de ex. o armă de foc defectă); ♦ tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului (de ex., încercarea de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă); 4. Tentativa absolut improprie (absurdă) - art. 20 alin. 3 C.pen. ♦ se caracterizează prin modul greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii (de ex., uciderea unei persoane utilizând vrăji sau farmece); ♦ niciodată acest tip de tentativă nu va atrage răspunderea penală, punând în discuţie existenţa discernământului făptuitorului. !!! În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi fapta putativă, în care fapta săvârşită are un caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. Ex. – fapta de a trage cu arma într-un cadavru – nu reprezintă infracţiunea de omor, ci o faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului, căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit (inexistenţa vieţii).
Asemănări şi deosebiri între tentativa absurdă şi fapta putativă: Asemănări: ♦ nu atrag răspunderea penală a făptuitorului, ♦ ambele pot evidenţia o stare de anormalitate psihică a făptuitorului. Deosebiri: ♦ tentativa absurdă este reglementată expres în C.pen. (art. 20 alin. 3), iar infracţiunea putativă nu beneficiză de o asemenea reglementare, ♦ în cazul tentativei absurde valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă făptuitorul există, pe când în cazul infracţiunii putative aceasta nu există. 110
!!! Trebuie menţionat că formele tentativei prevăzute mai sus le regăsim în funcţie de natura infracţiunii; nu toate infracţiunile sunt susceptibile de toate formele tentativei; de ex. la furt nu poate exista tentativă perfectă.
d. Incriminarea tentativei: • Justificarea incriminării: ♦ prin incriminare se înţelege stabilirea expresă într-un text de lege că tentativa la o anume infracţiune se pedepseşte; ♦ reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă fiind incriminată în legislaţia noastră penală; ♦ tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime; ♦ latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executarea a hotărârii infracţionale. • Întinderea incriminării tentativei: ♦ în doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: incriminarea nelimitată şi limitată; ♦ legiuitorul român a adoptat cea de a doua concepţie sancţionând tentativa numai la infracţiunile grave; • Moduri de incriminare a tentativei: ♦ în lege există două modalităţi de incriminare a tentativei: ♣ fie în cuprinsul infracţiunii respective (art. 174 alin.2 C.pen.), ♣ fie într-un articol separat la sfârşitul capitolului din care infracţiunea face parte (art. 173, 222 C.pen.) ♦ legiuitorul român a adoptat cea de a doua modalitate pentru a evita repetabilitatea sintagmei „tentativa se pedepseşte”; e. Sancţionarea tentativei (art. 21 C.pen.): ♦ tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta; ♦ legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria diversificării pedepsei în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată; ♦ tentativa se sancţionează la fel, indiferent de felul acesteia, C.pen. nefăcând un regim juridic sancţionator diferit pe tipuri de tentativă, ♦ C.pen. se referă doar la sancţionarea tentativei în cazul pedepselor principale nu şi cele complementare sau accesorii, ♦ conformm legii penale sancţionarea tentativei cunoaşte următoarele situaţii: ♣ tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei; ♣ dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani; ♣ la infracţiunile cu pedepse alternative, instanţa stabileşte mai întâi în mod virtual natura pedepsei ce s-ar fi aplicat dacă infracţiunea s-ar fi consumat, iar apoi aplică regulile de mai sus. ♦ în cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare. 111
f. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă: ♦ la infracţiunile din culpă – simplă sau cu prevedere (uciderea din culpă) ♦ la infracţiunile praeterintenţionate fie în formă tip sau în agravantă (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) ♦ la infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune (nedenunţarea) ♦ la infracţiunile cu execuţie promptă (ameninţarea) ♦ la infracţiunile de obicei (cerşetoria) ♦ la infracţiunile cu executatea anticipată (luarea de mită sub forma pretinderii) ♦ la infracţiunile cu rezultat potenţial (infracţiunile privind circulaţia pe căile ferate – 273 C.pen.) ID. Desistarea: Constă în renunţarea de bună voie a făptuitorului de a mai continua executarea începută, de a o duce până la capăt . Ex. – o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află dosarul dar după ce îl găseşte, abandonează de bună voie hotărârea luată. Ca natură juridică este o cauză generală de impunitate. a. Condiţii de existenţă: ♦ desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit; ♦ să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la săvârşirea infracţiunii. Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând totuşi că acesta nu s-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea); ♦ renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bună voie. Desistarea nu poate fi socotită de bună voie nici în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea începută pentru că şi-a dat seama că în condiţiile date ea nu poate să izbutească; ♦ renunţarea la executare trebuie să fie definitivă. b. Efecte (art. 22 alin. 1 C.pen.): ♦ nepedepsirea făptuitorului, fiind o cauză generală de impunitate; ♦ conform art. 22 alin. 2 C.pen. “dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”. IE. Împiedicarea producerii rezultatului: Constă în zădărnicirea de către făptuitor, a producerii urmăririlor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt. Ex. – autorul, după ce a aruncat în apă o persoană care nu ştie să înoate cu intenţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa. Ca natură juridică este o cauză generală de impunitate. a. Condiţii de existenţă: ♦ activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege. Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă deci, numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele formale; ♦ subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici producerea rezultatului şi 112
♦
♦
ca efect al acestei acţiuni rezultatul să nu fi survenit. Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci numai printr-un comportament activ, dinamic; manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea unei cauze externe (milă, remuşcare, teama de pedeapsă); aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
b. Efecte (art. 22 alin. 1 C.pen.): ♦ nepedepsirea făptuitorului, fiind o cauză generală de impunitate; ♦ conform art. 22 alin. 2 C.pen. “dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”. Comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze generale de impunitate: ♣ Asemănări: ♦ toate se caracterizează prin neproducerea rezultatului periculos prevăzut de lege; ♦ toate sunt reglementate expres în C.pen., partea generală; ♦ toate sunt intenţionate, nefiind posibile la infracţiunile din culpă; ♣ Deosebiri: ♦ în cazul tentativei, neproducerea rezultatului este independentă de voinţa făptuitorului, pe când în cazul desistării şi împiedicării producerii rezultatului, neproducerea rezultatului este dependentă de voinţa acestuia; ♦ tentativa reprezintă doar o stare de atenuare a pedepsei, pe când cele două reprezintă veritabile cauze de impunitate, neatrăgând răspunderea penală; IF. Infracţiunea consumată: Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit, sau prevăzut de norma de incriminare. a. Caracterizare: ♦ aceasta reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa; ♦ ea atrage întotdeauna răspunderea penală; ♦ majoritatea infracţiunilor cunosc această formă; ♦ de asemenea, ea înglobează şi tentativa acelei infracţiuni; ♦ rezultatul acesteia se produce odată cu executarea în întregime a elemenului material; ♦ în funcţie de rezultatul ei, aceasta poate produce o vătămare sau o stare de pericol; ♦ stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului, de aceea după acest moment eventuala reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului; ♦ răspunde la întrebarea “când s-a comis infracţiunea?” b. Importanţa momentului consumării: ♦ stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a rezultatului; ♦ cunoaşterea acestui moment prezintă importanţă pentru următoarele aspecte: • determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu; • incidenţa actelor de clemenţă (amnistie, graţiere); • calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale; 113
IG. Infracţiunea fapt epuizat: Reprezintă o formă derivată a infracţiunii şi se caracterizează prin producerea, după momentul consumării, a unor urmări noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale. a. Caracterizare: ♦ este susceptibilă de prelungire în timp; ♦ este o formă atipică a infracţiunii mai gravă decât infracţiunea consumată; ♦ antrenează o răspundere penală mai gravă; ♦ nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment. b. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat: ♦ infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Ex. deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori; ♦ infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Ex. furturile mărunte din autoturisme; ♦ infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi urmări prin amplificarea lor după ce s-a consumat infracţiunea; Ex. infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte; ♦ infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte obişnuinţa făptuitorului; Ex. cerşetoria. !!!Aceste patru categorii de infracţiuni se pot grupa astfel, în funcţie de componenta care se prelungeşte în timp: I. infracţiunea continuată şi de obicei, la care se prelungeşte elementul material prin repetabilitate, II. infracţiunea continuă şi progresivă, la care se prelungeşte urmarea imediată. La cea continuă urmarea imediată se prelungeşte dependent de voinţa făptuitorului, la cea progresivă independent de voinţa acestuia. c. Importanţa momentului epuizării: ♦ antrenează, la infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescripţie, toate se fac în raport cu acest moment şi nu cu momentul consumării; ♦ soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se va face tot în raport de momentul epuizării. II. Idei fundamentale: 1. Comiterea unei infracţiuni intenţionate poate parcurge două faze: una internă şi alta externă. 2. Actele pregătitoare nu se pedepsesc, decât în anumite cazuri izolate. 3. Tentativa reprezintă o formă atipică a infracţiunii, deoarece se comite actul de conduită interzis, dar rezultatul periculos nu se produce. 4. Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică a infracţiunii şi aceasta este forma în care ele sunt definite în textul de lege. 5. Momentul epuizării prezintă particularitatea unor infracţiuni de a se prelungi în timp, fie prin prelungirea elementului material (infracţiunea continuată, de obicei), fie prin prelungirea urmării imediate (infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă). III. Vocabular specific: 114
-
coroborare – întărire, sprijinire (lat. corroborare), denegare de dreptate – refuzul fără temei al unei instanţe de a soluţiona o cauză cu care este învestită, informaţii clasificate – informaţii care fac obiectul reglementări prin legea informaţiilor clasificate, in limine judicii – în limitele judecăţii, in limine litis – în limitele litigiului sau pricinii, impediment legal – cauză care determină imposibilitatea încheierii căsătoriei, organ judiciar – subiect procesual care participă în cadrul procesului judiciar în numele statului. Sunt organe judiciare: instanţele judecătoreşti, procurorii, organele de cercetare penală, instanţele arbitrale şi alte organe prevăzute în legi specilale, prezumţie de nevinovăţie – principiu fundamental al procesului penal, conform căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă (principiu stabilit expres în Codul de procedură penală şi Constituţie), restitutio in integrum – expresie latină care înseamnă „reparaţie integrală”. În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat printr-o infracţiune, persoana prejudiciată are dreptul să fie repusă în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii, sancţiune de drept penal – măsuri de constrângere sau reeducare aplicabile infractorilor în vederea restabilirii ordinii juridice violate.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 174 şi art. 178 C.pen. sub aspectul posibilităţii existenţei celor două faze de executare (internă şi externă), - Art. 173 alin.2, art. 189 alin.8, art. 285 şi art. 175 lit.a) C.pen. sub aspectul modului de asimilare a actelor pregătitoare altor forme ale infracţiunii, şi pedepsite ca atare, - Art. 174 alin.2, art. 176 şi art. 357 alin. 2 C.pen. sub aspectul modului de sancţionare a tentativei, - Art. 21 alin.2 şi art. 174 alin. 2 sub aspectul aplicării procedurii de sancţionare a tentativei. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale prinind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni 2. Actele preparatorii – definiţie, caracterizare şi condiţii de existenţă. 3. Actele preparatorii – feluri. 4. Actele preparatorii - incriminare şi sancţionare. 5. Tentativa - definiţie şi caracterizare. 6. Tentativa - condiţii de existenţă. 7. Tentativa - felurile tentativei. 8. Tentativa – incriminare. 9. Tentativa - sancţionare. 10. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. 11. Desistarea - definiţie şi caracterizare. 12. Desistarea - condiţii de existenţă şi efecte. 13. Împiedicarea producerii rezultatului - definiţie şi caracterizare. 14.Împiedicarea producerii rezultatului - condiţii de existenţă şi efecte. 15. Comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze de impunitate. 16. Infracţiunea consumată - definiţie şi caracterizare. 17. Importanţa momentului consumării. 18. Infracţiunea fapt epuizat - definiţie şi caracterizare. 19. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat. 20. Importanţa momentului epuizării. 115
VI. Grile: 1. Există tentativă: a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută executarea faptei c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află. 2. În legislaţia penală română: a) tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta b) tentativa se sancţinează cu aceeaşi pedeapsă care este prevăzută de lege şi pentru infracţiunea consumată c) tentativa se pedepseşte nelimitat, în cazul tuturor infracţiunilor la care aceasta este posibilă. 3. În cazul în care se comite o tentativă pedepsibilă la o infracţiune care prevede pedepse alternative: a) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai grea prevăzută pentru infracţiunea consumată b) instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepsele prevăzute pentru infracţiunea consumată şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă c) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea consumată. 4. Limita minimă a pedepsei în cazul săvârşirii unei tentative pedepsibile: a) nu poate fi mai mică de 30 zile în cazul pedepsei închisorii b) nu poate fi mai mică de 100 lei dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii c) se determină prin înjumătăţirea minimului special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată fără ca minimul special astfel rezultat să fie mai mic decât minimul general. 5. Pentru a fi cauză de impunitate, desistarea: a) trebuie să intervină după consumarea faptei, dar înainte de producerea rezultatului b) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului c) trebuie să intervină înainte de începerea executării elementului material. 6. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune: a) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului constituie cauză de impunitate pentru tentativa la infracţiunea în vederea căreia făptuitorul începuse executarea ori împiedicase producerea rezultatului b) făptuitorul va fi pedepsit pentru un concurs de 2 infracţiuni, respectiv infracţiunea comisă şi tentativa pe care a urmărit să o săvârşească înainte de desistare sau împiedicare a producerii rezultatului c) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului nu mai produce nici un efect, făptuitorul fiind sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată pe care a urmărit iniţial să o săvârşească. 7.Tentativa este proprie (perfectă): a) atunci când mijloacele folosite de făptuitor pentru comiterea infracţiunii sunt apte să producă rezultatul periculos b) când producerea rezultatului periculos nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii 116
mijloacelor folosite de făptuitor c) când constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe, iar rezultatul nu se produce. 8. Legea penală română incriminează: a) tentativa proprie, întreruptă b) tentativa relativ improprie, perfectă c) tentativa terminată, absolut improprie. 9. Tentativa este perfectă când: a) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce b) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt dar rezultatul nu s-a produs c) obiectul nu se găsea la locul unde făptuitorul credea că se află. 10. În cazul tentativei întrerupte, întreruperea executării şi neproducerea rezultatului: a) trebuie să fie independentă de voinţa făptuitorului b) se poate datora împrejurării că făptuitorul şi-a dat seama de insuficienţa, defectuozitatea mijloacelor folosite pentru executarea în întregime a faptei c) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului. 11. În legea penală română actele preparatorii: a) sunt asimilate complicităţii şi pedepsite ca atare b) sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate c) sunt posibile numai la infracţiunile din culpă. 12. Tentativ relativ improprie există: a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei mijloacelor folosite b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită defectuozităţii mijloacelor folosite c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare obiectul lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află d) când imposibilitatea de consumare a infracţiunii s-a datorat modului în care a fost concepută executarea. 13. Tentativa la o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă se sancţionează: a) cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani b) cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani c) cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani. 14. Tentativa nu poate fi posibilă: a) la infracţiunile săvârşite din culpă sau praeterintenţionate b) la infracţiune omisive c) la infracţiunea cu executare promptă d) la infracţiunea de obicei. 15. Lipsa obiectului de unde infractorul credea că se află în timpul când s-a comis elementul material, determină ca fapta să: a) constituie tentativă proprie b) constituie tentativă improprie c) nu constituie tentativă. 117
16. În legea penală română, actele preparatorii: a) pot fi asimilate tentativei şi pedepsite ca atare b) sunt pedepsite ca atare c) pot fi incriminate ca infracţiuni autonome. 17. Tentativa se poate comite: a) cu intenţie directă b) cu intenţie indirectă c) numai cu intenţie directă d) din culpă. 18. Pentru a înlătura răspunderea penală, împiedicarea producerii rezultatului: a) trebiue să aibă loc înainte de descoperirea faptei b) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului c) poate fi săvârşită şi ca urmare a unei constrângeri fizice.
Răspunsuri grile*: 1-a,c ; 2-a; 3-b ; 4-b,c; 5-b; 6-a; 7-a; 8-a,b; 9-b; 10-a; 11-b; 12-a,b,c; 13-a; 14a,b,c,d; 15- b; 16- a,c; 17- a,b; 18-a,b; VII. Speţe: 1. În sarcina lui X s-a reţinut că, după ce a luat cunoştinţă de la mica publicitate despre faptul că numitul Y avea de vânzare un radio casetofon şi după ce s-a informat asupra familiei acestuia, în scopul de a sustrage acel casetofon a mers la şcoala unde învaţa copilul minor al numitului Z unde, dându-se drept rudă a acestuia a cerut să i se dea voie copilului să meargă cu el acasă. Învăţătoarea dându-şi seama că inculpatul nu-l cunoaşte pe copil, a refuzat să-l învoiască. Să se arate cum poate fi calificată din punct de vedere juridico-penal fapta lui X. 2. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. a) şi g) din C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de furt calificat consumat. Instanţa a reţinut că în seara de 24.05.1997 cei trei inculpaţi au sustras ţiţei şi au fost surprinşi la locul faptei după ce au umplut două bidoane de motorină, conţinând 70 de litri de motorină, urmând să mai umple alte trei asemenea bidoane. Împotriva hotărârii instanţei s-a declarat recurs în anulare pe motivul că s-a greşit prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea consumată de furt în tentativă. Să se arate dacă recursul în anulare este fondat. 3. S-a reţinut în sarcina inculpatului X faptul că, în scopul însuşirii fără drept a roţii unui autovehicul, a montat un cric şi a ridicat maşina, fiind surprins în acel moment şi împiedicat să continue demontarea roţii. Fiind trimis în judecată pentru tentativă de furt, inculpatul a susţinut că în lipsa unor scule potrivite pentru demontarea roţii şi în raport cu momentul când a fost surprins, activitatea desfăşurată de el constituie un simplu act de pregătire. Arătaţi dacă activitatea lui X constituie un act de pregătire la infracţiunea de furt sau o tentativă.Motivaţi răspunsul. 4. În speţă, inculpaţii au pătruns într-o noapte în locuinţa părţii vătămate, au imobilizat-o, i-au adresat ameninţări şi au lovit-o, cerându-i să le spună unde sunt banii şi mahmudelele; la răspunsul victimei că nu are asemenea valori, inculpaţii au căutat prin casă, dar, negăsind decât o sumă redusă de bani au părăsit locuinţa neluând nimic Instanţa de judecată a condamnat pe inculpaţi pentru tentativă relativ improprie la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 alin. 2 raportat la art. 211 alin. 1 C.pen. 118
Inculpaţii au atacat hotărârea instanţei susţinând ca fapta lor constituie o tentataivă absolut improprie şi potrivit art. 20 alin. 3 C.pen. nu cade sub incidenţa legii penale. Fapta săvârşită în condiţiile de mai sus constituie sau nu o tentativă pedepsibilă? 5. S-a reţinut că inculpatul X împreună cu alte două persoane, toţi sub influenţa alcoolului mergeau din oraşul Herculane spre comuna Podeni. În urma unei certe inculpatul X a aplicat o lovitură pe la spate lui Y, unul dintre însoţitori. Acesta a căzut şi s-a rostogolit rămânând în nesimţire. Martorul Z a vrut să-l ridice, dar inculpatul l-a împiedicat spunând că dacă se ridică iar se ceartă cu el. Nedându-i-se nici un ajutor, victima a rămas în nesimţire, expus frigului din luna decembrie şi atacului animalelor sălbatice până dimineaţa când a fost găsită de alte persoane. Internată în spital viaţa i-a fost salvată datorită îngrijirilor care i s-au dat. Să se arate ce încadrare juridică va putea căpăta fapta inculpatului X. 6. Prima instanţă a reţinut în fapt următoarele: în ziua de 19.01.1978, inculpaţii X şi Y, aflându-se în trenul Piteşti-Bucureşti, împreună cu alţi tineri într-un compartiment, după punerea în mişcare a trenului au văzut pe Z, pe care l-au identificat ca făcând parte dintr-un grup cu care anterior avuseseră unele conflicte. Ca urmare au plecat în urmărirea lui pe culoar, prinzându-l între uşile de urcare şi coborâre de la capătul vagonului unde i-au aplicat mai multe lovituri, iar apoi au deschis uşa şi l-au aruncat din vagon. În cădere victima şi-a fracturat gamba piciorului stâng. Să se arate dacă fapta constituie vătămare corporală sau tentativă la infracţiunea de omor.Motivaţi răspunsul.. 7. S-a reţinut în fapt că inculpatul X a introdus mâna în buzunarul Y, de unde a sustras mai multe hârtii fără valoare, fiind convins că sunt bani. Să se arate dacă fapta săvârşită în aceste condiţii cade sub incidenţa dispoziţiilor de incriminare a furtului calificat 8. S-a reţinut în fapt că, în cursul lunii februarie 1983, inculpata X a încercat să provoace întreruperea cursului sarcinii numitei Y la cererea acesteia, dar s-a constatat că numita nu era de fapt însărcinată. Prin sentinţa pen. nr. 49/1983 a Tribunalului Judeţean Buzău, inculpata X a fost condamnată la 2 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de avort (art. 20 raportat la art. 185 alin. 1 şi 5 din C. pen. atunci în vigoare). Să se arate dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.Motivaţi răspunsul. 9. Inculpatul X a fost condamnat pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat. Instanţa a reţinut că X intenţionând să ucidă victima, faţă de care executase acte de corupţie sexuală, a aruncat-o întrun râu, însă aceasta, deşi în vârstă de numai 6 ani, a reuşit să se salveze. Inculpatul a repetat aceeaşi acţiune de 5-6 ori, dar tot nu a obţinut rezultatul urmărit; în cele din urmă, datorită ţipetelor minorei, el a dus victima într-o gară, unde a abandonat-o. În instanţă inculpatul a cerut să-i fie aplicabile dispoziţiile art. 22 C. pen. privitoare la desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. Să se arate dacă pot fi incidente dispoziţiile art. 22 C. pen. şi pe cale de consecinţă inculpatul să fie apărat de pedeapsă. 10. S-a reţinut în fapt că X a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamurilor şi deteriorarea uşilor, a scos dintr-un dulap mai multe lucruri cu intenţia de a şi le însuşi, dar apoi, din proprie iniţiativă, părăseşte încăperea fără să-şi însuşească ceva. Fapta lui X săvârşită în împrejurările de mai sus constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat pedepsibilă? Motivaţi răspunsul. 119
11. În sarcina lui X s-a reţinut că, având de decontat o sumă de bani primită ca avans pentru deplasare, a prezentat o chitanţă falsificată privind cheltuielile de cazare pentru o mare parte din suma primită ca avans. Falsul fiind descoperit, infracţiunea de înşelăciune nu a fost consumată. În faţa instanţei, inculpatul s-a aparat susţinând că, după depunerea documentelor de decontare false, el a anunţat telefonic organele financiare ale unităţii despre fapta comisă, astfel, că urmează să fie apărat de pedeapsă în temeiul dispoziţiilor art. 22 C.pen. Din documentele aflate la dosar rezultă că anunţul telefonic al făptuitorului a sosit după ce falsul fusese descoperit de organele financiare ale unităţii. Să se arate ce urma să decidă instanţa.
Răspunsuri speţe: 1. Faptele lui X sunt acte pregătitoare comise în vederea săvârşirii infracţiunii de furt. În legea penală română actele pregătitoare la furt nu sunt incriminate, astfel încât X nu va răspunde penal pentru fapta sa. 2. Recursul în anulare este fondat, deoarece fapta, aşa cum este prezentată se consumase şi nu mai era în forma tentativei, deoarece ei sustrăsese-ră deja o parte din combustibil. Putem spune căne aflăm în prezenţa unei infracţiuni flagrate. 3. Activitatea lui X, aşa cum este descrisă, întruneşte elementele constituţive ale unei tentative şi nu ale unui act de pregătire, deoarece făptuitoeul a trecut la punerea în executate a elementlui material. Putem observa că ne aflăm în prezenţa unei tentative întrerupte. Chiar dacă sculele de care acesta s-a folosit erau improprii nemontării roţii, astfel că rezultatul nu se putea produce, fiind o tentativă relativ improprie, legea penală română nu a instituit un regim sancţionator diferit pentru diferitele forme de tentativă. 4. Fapta prezentată este o tentativă relativ improprie, conform art. 20 alin. 2 din C.pen., datorită lipsei obiectului de la locul la care făptuitorul credea că se află. Nu este o tentativă absolut improprie deoarece modul în care a fost comisă fapta a fost apt să producă urmările cerute de lege. 5. Fapta lui X reprezintă o tentativă perfectă la infracţiunea de omor, conform art. 20 alin. 1 raportat la art. 174. 6. Fapta inculpaţilor constituie o tentativă perfectă la infracţiunea de omor. Din modul în care au acţionat şi datorită locului unde fapta s-a comis se poate observa că făptuitorii au prevăzut şi urmărit producerea rezultatului sau l-au acceptat rezultat ce consta în moartea victimei. Faptul că rezultatul nu s-a produs nu este relevant având în vedere modul de comitere al faptei. 7. Activitatea lui X, aşa cum este descrisă, întruneşte elementele constituţive ale unei tentative relativ improprii, conform art. 20 alin. 2 din C. pen., datorită lipsei obiectului de la locul la care făptuitorul credea că se află, buzunarul fiind un loc unde mulţi oameni îşi ţin banii sau actele de identitate. 8. Soluţia nu este corectă, deoarece inexistenţa sarcinii conduce la inexistenţa unei tentative la infracţiunea de avort. Fapta poate reprezenta o infracţiune putativă, datorită inexistenţei valorii sociale împotriva căreia făptuitoarea s-a îndreptat. 9. Inculpatul nu poate beneficia de prevederile art 22 din C. pen., deoarece rezultatul periculos nu s-a mai produs nu datorită voinţei libere a acestuia de a nu mai continua executatea faptei, ci întreruperea activităţii infracţionale s-a datorat ţipetelor victimei şi fricii acestuia ca în aceste condiţii 120
să nu fie prins. Deci, în speţă este vorba despre o tentativă întreruptă la omor. 10. În speţă este vorba despre un act de desistare din partea făptuitorului pentru infracţiunea de furt, lucru pentru care nu va fi sancţionat. El va răspunde totuşi pentru infracţiunea consumată de distrugere datorită deteriorării geamurilor. 11. Făptuitorul nu va fi apărat de pedeapsă ca urmare a împiedicării producerii rezultatului, deoarece încercarea de împiedicare a producerii rezultatului a avut loc după descoperirea lui şi nu înainte, aşa cum cere art. 22 din C. pen.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Enumeraţi momentele fezei interne şi externe ale infracţiunii intenţionate. 2. Care este forma de vinovăţie în cazul actelor pregătitoare? 3. Sancţionarea actelor pregătitoare. 4. Asemănări şi deosebiri între actele pregătitoare şi tentativă. 5. Modalităţi de incriminare a tentativei. 6. Analiza sancţionării tentativei. 7. Asemănări şi deosebiri între tentativă şi desistare şi împiedicarea producerii rezultatului. 8. Ce reprezintă infracţiunea consumată? 9. Infracţiuni susceptibile de momentul epuizării. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Cazuri de incriminare şi sancţionare a actelor pregătitoare – justificare. 2. Specificul infracţiunilor susceptibile de momentul epuizării. 3. Forma de vinovăţie în cazul tentativei. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între tentativa absurdă şi infracţiunea putativă. 2. Comparaţie între tentativa întreruptă şi desistare şi împiedicarea producerii rezultatului. C. Temă de licenţă: 1. Comparaţie între actele preparatorii şi tentativă.
121
NOTE:
122
SEMINARUL NR. 11 „Pluralitatea de infractori” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori - noţiune şi caracterizare - formele pluralităţii de infractori IB. Participaţia penală - noţiune şi condiţii - felurile participaţiei IC. Autoratul şi coautoratul - noţiune şi condiţii de existenţă - infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat ID. Instigarea - noţiune şi condiţii - felurile instigării IE. Complicitatea - noţiune şi condiţii - felurile complicităţii IF. Participaţia improprie - noţiune - modalităţi IG. Sancţionarea participaţiei - sancţiunea în cazul participaţiei proprii - circumstanţele personale şi circumstanţele reale - sancţionarea instigării neurmată de executare - împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei - pedeapsa în cazul participaţiei improprii IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori Aceasta desemnează situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune. Ea presupune contribuţii efective ce ţin de latura obiectivă a infracţiunii şi de voinţa comună a făptuitorilor. Caracterizare: ♦ constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni; ♦ cooperarea presupune existenţa vinovăţiei la săvârşirea unei infracţiuni; ♦ dacă nici o persoană nu a acţionat cu vinovăţie nu se poate reţine o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta nefiind săvârşită cu vinovăţie nu este infracţiune; ♦ sub raport criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizează prin pericolul social sporit pe care îl prezintă, în genere, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea 123
infracţiunii. Formele pluralităţii de infractori: ♦ pluralitatea naturală – este forma pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia, doarece există anumite fapte prevăzute de legea penală care nu pot fi săvârşite de o singură persoană, ci presupun cooperarea mai multora. Ex. – infracţiunile bilaterale (incestul). Pluralitatea naturală de infractori nu e reglementată prin norme cu caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şi sancţionate ca atare în condiţii specifice fiecărei infracţiuni. ♦ pluralitatea constituită – aceasta presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni. Ea nu este reglementată în partea generală a C. pen., ci în partea specială, gruparea mai multor persoane devine infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii constituite. Aceasta există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu faptele antisociale din cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit. Ex. – complotul, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. ♦ pluralitatea ocazională (participaţia penală) - este forma pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât era necesar. Aceasta înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită naturii ei, la săvârşirea ei au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potrivit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane, la săvârşirea ei au participat trei sau mai multe persoane. Spre deosebire de pluralitatea naturală şi pluralitatea constituită în cazul pluralităţii ocazionale fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii.
IB. Participaţia penală Participaţia penală desemnează situaţia în care la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte. Condiţii: ♦ să se fi comis o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă; ♦ să existe contribuţia mai multor persoane. Aceasta poate fi directă (autor), poate consta într-o înlesnire a săvârşirii infracţiunii (complice) sau într-o determinare la săvârşirea infracţiunii (instigator); ♦ toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi infracţiunea; ♦ fapta săvârşită să fie incriminată ca infracţiune. Felurile participaţiei penale: ♦ după criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise: ♣ participaţia proprie (perfectă) – toţi participanţii, în acest caz, acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţie sau culpă); ♣ participaţia improprie (imperfectă) – participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie, iar alţii din culpă); ♦ după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii: ♣ activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate specifică autorului şi coautorilor; ♣ activitatea de determinare la comiterea faptei – activitate proprie instigatorului; ♣ activitatea de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei – activitate de complicitate; ♦ după importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea rezultatului: ♣ participaţia principală – când prin contribuţia participantului se realizează conţinutul infracţiunii. Aceasta este specifică autorilor şi coautorilor; 124
♣ participaţia secundară – când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor. Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici (art. 23 C.pen.). IC. Autoratul şi coautoratul Autoratul este forma principală de participaţie penală în care o persoană fizică sau juridică săvârşeşte prin acte de executatre direct şi nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală (art. 24 C.pen.). Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară fără de care nu pot exista celelalte forme de participaţie : instigarea şi complicitatea. Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane Coautoratul nu presupune şi existenţa a altor participanţi – instigatori, complici, dar nici nu îi exclude. a. Condiţiile coautoratului: ♦ presupune contribuţia a cel puţin două persoane la săvârşirea faptei; ♦ activităţile coautorilor nu trebuie să fie identice ci să se completeze într-o activitate unică; ♦ sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea faptei de către toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie intenţie, fie culpă. !!!C.pen. nu defineşte nici noţiunea de coautor nici pe cea de coautorat. b. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat: Infracţiunile care nu permit coautoratul, permit însă celelalte forme de participaţie: instigarea şi complicitatea. ♦ infracţiunile omisive (nedenunţarea – art. 170 C.pen.); ♦ infracţiunile care presupun un subiect calificat (gestionar, funcţionar), decât dacă toţi făptuitorii au calitatea cerută de lege; ♦ infracţiunile ce se comit în persoana proprie (dezertarea, prostituţia); !!!În doctrina juridico-penală se vorbeşte şi despre imposibilitatea existenţei coautoratului la infracţiunile comise din culpă, deoarece în cazul acestei forme de vinovăţie nu există o voinţă comună, element ce caracterizează participaţia penală. ID. Instigarea Este forma principală a participaţiei penale ce constă în fapta de determinare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală” (art. 25 C.pen.). Instigatorul se mai numeşte “ autor moral” deoarece acestuia îi aparţine hotărârea de a săvârşi infracţiunea, hotărâre pe care o transmite altei persoane numită instigat care va săvârşi infracţiunea. a. Condiţii de existenţă: ♦ efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane. Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu va exista o instigare perfectă, ci o instigare fără efect sau neizbutită. Mijloacele prin care se poate obţine determinarea instigatorului pot fi diferite: rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, constrângeri. Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta de către autor. Când activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are loc faţă de o persoană care luase deja hotărârea să săvârşească acea infracţiune se realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracţionale. 125
activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; ♦ instigatorul să acţioneze cu intenţie; ♦ instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o tentativă pedepsibilă. Această condiţie este îndeplinită şi atunci când instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului. !!! Se observă că instigarea presupune întotdeauna existenţa a două persoane: instigator şi instigat. ♦
b. Felurile instigării: ♦ după forma de vinovăţie cu care instigatorul săvârşeşte fapta: ♣ instigare proprie (perfectă) – în care instigatul şi instigatorul săvârşesc fapta cu intenţie; ♣ instigare improprie (imperfectă) – în care instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie (art. 31 C.pen.); ♦ după mijloacele folosite de instigator: ♣ instigare simplă – prin rugăminţi, îndemnuri; ♣ instigare calificată – prin oferirea de daruri, exercitarea de presiuni; ♦ după numărul persoanelor ce desfăşoară activitate de instigare: ♣ instigarea cu un singur instigator; ♣ instigarea cu mai mulţi instigatori (coinstigarea, care poate fi concomitentă şi/sau succesivă) – care presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea unei sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Dacă mai mulţi instigatori, fără a se cunoaşte, desfăşoară separat activităţi de determinare asupra aceleiaşi persoane se realizează un concurs de instigări, ♦ după numărul persoanelor faţă de care se desfăşoară: ♣ instigarea individuală – când activitatea de instigare se desfăşoară asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate; ♣ instigarea colectivă – când se realizează asupra unui număr nedeterminat de persoane. Datorită caracterului ei grav, legea a stabilit ca această formă de instigare să fie incriminată ca infracţiune distinctă în art. 324 C.pen.; ♦ după modul de acţiune al instigatorului: ♣ instigarea imediată – în care instigatorul se adresează nemijlocit; ♣ instigarea mediată – când determinarea are loc prin intermediul altei persoane; ♦ după modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul: ♣ instigare evidentă (deschisă); ♣ instigare insiduoasă (ascunsă); ♦ după rezultatul obţinut: ♣ instigarea reuşită sau izbutită – când instigatorul a reuşit să-l determine pe instigat să comită infracţiunea (art. 27 C.pen.); ♣ instigare neurmată de executare – când cel instigat după ce a luat hotărârea de a comite infracţiunea s-a răzgândit (s-a desistat) sau a împiedicat producerea rezultatului (art. 29 C.pen.) ♣ instigarea neizbutită – când instigatorul nu reuşeşte să-l convingă pe instigat să comită fapta. Aceasta nu este o formă de participaţie, deoarece nu a intervenit voinţa comună şi nu se pedepseşte, decât dacă mijlocul prin care s-a încercat determinarea instigatului reprezintă prin el însuşi o infracţiune (ameninţare, şantaj).
126
!!!Această ultimă clasificare este foarte importantă deoarece ea prezintă importanţă asupra modului de sancţionare. Asfel, în timp ce instigarea reuşită şi cea neurmată de executare se sanţionează, cea neizbutită nu se pedepseşte.
IE. Complicitatea Este forma secundară a participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în timpuil săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită”. (art. 26 C.pen.) a. Condiţii de existenţă: ♦ comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală sau a unei tentative pedepsibile; ♦ săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să înlesnească pe autor la săvârşirea infracţiunii; activitatea complicelui poate consta în: ajutor, înlesnire, cât şi în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune sau favorizare; ♦ săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire trebuie să se facă numai cu intenţie directă, indirectă sau cu intenţie depăşită. !!!Ca şi instigarea, complicitatea nu poate exista decât pe lângă autorat sau coautorat. b. Felurile complicităţii: ♦ după natura ajutorului dat: ♣ complicitatea materială – constă în realizarea de acte de sprijin material ca: procurarea de instrumente, înlăturarea de obstacole; ♣ complicitatea morală – constă în sprijinul moral acordat făptuitorului: promisiunea de tăinuire a bunurilor, procurarea de date. ♦ după momentul în care acordă ajutorul: ♣ complicitatea anterioară (procurarea de informaţii); ♣ complicitatea concomitentă (oferirirea unei arme); ♦ după modul în care se acordă ajutorul: ♣ complicitate nemijlocită – directă; ♣ complicitatea mediată – indirectă; ♦ după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui: ♣ complicitatea prin acţiune – adună informaţii; ♣ complicitate prin inacţiune – neînchiderea unei ferestre prin care autorul să pătrundă într-o încăpere; ♦ după forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta: ♣ complicitatea proprie – când autorul săvârşeşte fapta cu intenţie; ♣ complicitatea improprie – când autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie. IF. Participaţia improprie Este aceea formă a participaţiei penale la care persoanele care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie”. (art. 31 C.pen.) În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la comiterea infracţiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăţie: unii acţionează cu intenţie, alţii din culpă, iar alţii fără vinovăţie. Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii. a. Modalităţi: 127
1. Modalitatea intenţie şi culpă (art. 31 alin. 1 C.pen.) – participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Participaţia improprie în această formă îmbracă două forme: instigare improprie complicitate improprie Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acţionat din intenţie şi alţii din culpă, nu are nevoie de reglementare, căci fiecare autor răspunde pentru fapta sa, potrivit vinovăţiei sale. Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepseşte, instigatorul şi complicele se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea intenţionată la care şi-au adus contribuţia. 2. Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie (art. 31 alin. 2 C.pen.) – participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite aceea faptă fără vinovăţie. În această modalitate instigatorul şi complicele îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei cu intenţie, dar autorul comite fapta fără vinovăţie, găsindu-se în acel moment în: eroare de fapt, sub imperiul unei constrângeri fizice sau morale, în stare de beţie accidentală completă, făptuitorul era minor, făptuitorul era iresponsabil. 3. Modalitatea culpă şi intenţie – în care contribuţia participantului este din culpă la fapta săvârşită de autor cu intenţie. 4. Modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie – în care contribuţia participantului este fără vinovăţie la fapta săvărşită de autor cu intenţie. !!! De precizat că legislaţia noastră penală reglementează numai primele două situaţii ca forme de participaţie, celelalte două fiind lipsite de semnificaţie juridică. IG. Sancţionarea participaţiei (art. 27 C. pen.) Stabilirea sistemului de sancţionare a participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni a format obiect de controversă în literatura juridică, formându-se pe această cale două opinii: ♦ o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv, adică coeziunea subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte, a susţinut necesitatea parificării pedepselor participanţilor, adică toţi participanţii indiferent de felul contribuţiei să fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege; ♦ o altă opinie considerând preponderent criteriul obiectiv material al participanţilor, a susţinut necesitatea diversificării sancţiunilor pentru participanţi, diversificare care urmează să se facă de la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Codul nostru penal a consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul diferenţierii sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii. 1. Sancţiunea în cazul participaţiei proprii (art. 27 C.pen.): În acest caz a fost consacrat sistemul parificării pedepselor, adică toţi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de autor. Prin lege s-a prevăzut obligativitatea ca la stabilirea pedepsei să se aibă în vedere contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii şi criteriile generale de individualizare. ♦ Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului – parificarea pedepselor pentru participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi autorii, fiind deopotrivă obligatorii criteriile generale de individualizare; ♦ Aplicarea pedepsei în cazul instigării – instigatorul se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, dar trebuie să se ţină seama de criteriile generale de individualizare şi de contribuţia acestuia la săvârşirea faptei; ♦ Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii – pedeapsa pentru complice urmează a se stabili între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă, dar 128
trebuie să se ţină seama ce criteriile generale de individualizare şi de contribuţia acestuia la săvârşirea infracţiunii.
2. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale (art. 28 C.pen.): Ele sunt împrejurări în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor. Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Clasificarea circumstanţelor: ♦ circumstanţe reale – se referă la împrejurările sau strările în care se comite fapta (loc public, stare de calamitate) ele sunt legate de împrejurările anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de timp în care fapta s-a săvârşit, de rezultatul produs – ele se răsfrâng asupra tuturor participanţilor. Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are drept efect neproducerea agravării răspunderii penale. ♦ circumstanţe personale – privesc făptuitorul şi pot fi în legătură cu atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a contribuit, situaţie în care circumstanţele personale sunt subiective sau pot privi particularităţile personalităţii participantului (militar, starea civilă), situaţie în care circumstanţele personale sunt de individualizare. !!!Această clasificare prezintă importanţă în stabilirea pedepsei pentru participanţi la săvârşirea unei infracţiuni, căci circumstanţele de individualizare pot intra în conţinutul legal al infracţiunii şi îşi pierd calitatea de circumstanţe personale, devin element constitutiv al infracţiunii şi sub acest aspect se răsfrâng faţă de toţi participanţii, în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. 3. Sancţionarea instigării neurmată de executare (art. 29 C. pen.): Sub această denumire sunt prevăzute în art. 29 C. pen. două situaţii distincte: ♦ instigare neurmată de un început de executare – instigatul, deşi determinat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, nu trece la executare; instigatorul va fi pedepsit pentru activitatea lui, dar nu ca participant, ci ca autor al unei infracţiuni distincte cu o pedeapsă distinctă, iar eventualii complici ai acestuia vor fi traşi la răspundere penală; ♦ instigare neurmată de o executare pedepsibilă – instigatul nu va fi pedepsit pentru că beneficiază de impunitatea prevăzută de art. 22 C.pen. (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului), dar instigatorul va fi pedepsit ca participant, cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general; dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă atunci se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani; sancţionarea actelor de instigare neurmate de executare are loc numai dacă infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată cu o pedeapsă mai mare de 2 ani (această limită se referă la maxima specială); dacă prin actele executate de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului se realizează conţinutul unei alte infracţiuni, se va atrage răspunderea penală, chiar dacă sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat este închisoarea de 2 ani sau mai mică. 4. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei (art. 30 C. pen.): Prin dispoziţiile art. 30 C.pen. s-a instituit o cauză de nepedepsire a participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei împiedică 129
consumarea acesteia. Prin această dispoziţie se încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate dacă împiedică consumarea infracţiunii.
a. Condiţii: ♦ să se fi început executarea faptei de către autor ♦ după începerea executării, participantul să fi intervenit eficient, împiedicând consumarea infracţiunii ♦ intervenţia participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii trebuie să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei. 5. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii (art. 31 C.pen.): ♦ întrucât instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei, ei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul deoarece a comis fapta din culpă, el va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată autorul nu va fi pedepsit. ♦ în modalitatea intnţie şi lipsă de vinovăţie a participaţiei improprii instigatorul şi complicele care au contribuit cu intenţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată. Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu va fi tras la răspundere penală, lipsind temeiul acesteia, săvârşirea unei infracţiuni. ♦ şi în cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile privitoare la: ♣ circumstanţele personale şi reale ♣ instigarea neurmată de executare ♣ împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei. II. Idei fundamentale: 1. Pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme: pluralitatea naturală, constituită şi ocazională sau participaţia penală. 2. Formele participaţiei penale sunt: autoratul/coautoratul, instigarea şi complicitatea. 3. Formele de participaţie au caracter absorbant. Astfel, autoratul absoarbe instigarea şi complicitatea, iar instigarea absoarge complicitatea. 4. Nu trebuie să confundăn coinstigarea cu concursul de instigări. 5. Legea nu stabileşte un sistem sancţionator diferit pe diferitele forme de instigare (nici în cazul complicităţii), însă în concret instanţa va trebui să ţină seama de aceasta. III. Vocabular specific: - accesibiltatea legii penale – calitatea unui act normativ de aputea fi uşor de înţeles de către destinatari, - alibi – probă conform căreia la data săvârşirii unei fapte, acesta se afla în altă parte decât locul comiterii acelei fapte (fr. alibi), - fecii ded iure feci – expresie latină care exprimă ideea că ceea ce legea ordonă nu poate constitui infracţiune (ordinul legii şi comanda superiorului), - flagrant delict – denumire mai veche dată infracţiunii flagrante, adică fapta descoperită în momentul comiterii ei sau imediat acestui moment, - înfăptuirea justiţiei – activitatea organelor judiciare, efectuată în cadrul procesului, în vederea transpunerii în practică a dreptului, - identitate – caracteristica unei persoane, a unui obiect sau unui fenomen de a fi unice, diferite de toate celelalte pe toată durata existenţei lor (lat. identitas), - juris et de jure – espresie latină după lege şi după instanţă, 130
- juris tantum – expresie latină „în măsura în care instanţa consideră”, referindu-se la o prezumţie.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 23, 24, 25, 26 din C.pen. sub aspectul modul de definire a participanţilor de către legea penală, - Art. 27 şi 72 din C.pen. sub aspectul modul de sancţionare a participanţilor, - Art. 25 şi 324 din C.pen. sub aspectul incriminării unei forme de instigare ca infracţiune distinctă – instigarea publică şi apologia infracţiunilor, - Art. 25 şi 261 din C.pen. sub aspectul incriminării instigării ca infracţiune distinctă – încercarea de a determina mărturia mincinoasă, - Art. 26, 221, 264 din C.pen. sub aspectul diferenţierii dintre complicitate, tăinuire şi favorizarea infractorului, - Art. 26 şi 270 din C.pen. sub aspectul asimilării complicităţii actelor de autorat în cazul infracţiunii de înlesnire a evadării, - Art. 25, 26 şi 329 din C.pen. sub aspectul incriminării actelor de instigare şi complicitate la prostituţie sub forma unei infracţiuni autonome – proxenetismul. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori. 2. Participaţia penală - noţiune şi condiţii. 3. Felurile participaţiei penale. 4. Autoratul şi coautoratul - noţiune şi condiţii de existenţă. 5. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat. 6. Instigarea - noţiune şi condiţii. 7. Felurile instigării. 8. Complicitatea - noţiune şi condiţii. 9. Felurile complicităţii . 10. Participaţia improprie – noţiune şi modalităţi. 11. Sancţionarea participaţiei. 12. Sancţiunea în cazul participaţiei proprii. 13. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale. 14. Sancţionarea instigării neurmată de executare. 15. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei. 16. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii. VI. Grile: 1. Reprezintă forme ale pluralităţii de infractori: a) pluralitatea naturală b) pluralitatea constituită, care mai este denumită şi pluralitate necesară c) participaţia penală. 2. Reprezintă condiţii ale participaţiei penale: a) comiterea unei tentative pedepsibile b) la săvârşirea faptei şi-au adus contribuţia mai multe persoane decât era necesar, potrivit naturii faptei c) participanţii îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei fără a şti unii de altii. 3. Atunci când toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, se realizează: 131
a) participaţie proprie b) participaţia principală c) participaţie improprie. 4. Activitatea de înlesnire a săvârşirii unei infracţiuni, constituie activitatea specifică: a) autorului b) complicelui c) instigatorului. 5. Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă: a) autorul nu se pedepseşte b) instigatorul se pedepseşte conform art. 29 al. 1 C.pen., c) complicele se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea intenţionată la care şi-a adus contribuţia. 6. Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei: a) împiedică consumarea faptei b) autorul se desistă c) împiedică producerea rezultatului. 7. Autoratul presupune: a) săvârşirea faptei de către un autor numai cu intenţie b) săvârşirea faptei de către un autor ce poate fi ajutat de către un alt autor, instigator sau complice c) săvârşirea faptei de către un autor împreună cu un instigator, complice sau persoana ce acţioneaza fără vinovăţie. 8. Coautoratul nu este posibil la: a) infracţiunile omisive b) violul, mărturia mincinoasă c) infracţiunile cu subiect calificat, dacă făptuitorii nu au calitatea cerută de lege în momentul comiterii faptei 9. Instigarea prezintă următoarele condiţii: a) activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta de către autor b) instigatorul să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă c) instigatul să fi săvârşit fapta sau tentativa pedepsibilă, dar să nu se fi desistat sau să fi împiedicat producerea rezultatului. 10. Instigarea neurmată de executare: a) există când instigatul a început săvârşirea faptei, dar s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului b) există şi atunci când instigatorul a reuşit să determine pe instigat să ia hotărârea infracţională dar, ulterior, acesta s-a răzgândit şi nu a trecut la executarea faptei, ori a realizat o tentativă nepedepsibilă c) se sancţionează cu o pedeapsă ce are ca limite minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general d) nu se pedepseşte dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 3 ani sau mai mică. 11. Complicitaţea prezintă următoarele condiţii: a) complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă 132
b) să existe o promisiune, înainte sau în timpul comiterii faptei, de tăinuire a bunului provenit din fapta penală sau de favorizare a autorului c) să existe o activitate de înlesnire, ajutor la săvârşirea unei fapte penale. 12. Pedeapsa aplicată favorizatorului: a) nu poate fi mai mică decât cea aplicată autorului b) nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor c) nu poate fi mai mare, în nici un caz, de 7 ani. 13. Instigarea la o faptă pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, neurmată de executare, se sancţionează cu o pedeapsă: a) de la 4 la 10 ani b) de la 2 la 7 ani c) de la 2 la 10 ani. 14. În cazul participaţiei improprii: a) participaţia la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de autor fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracţiune b) participaţia la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de autor din culpă, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie c) în modalitatea intenţiei şi culpă, dacă fapta nu se pedepseşte când este săvârşită din culpă, nici participanţii nu se pedepsesc. 15. Actele de instignare neurmate de executare nu se vor sancţiona: a) dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 4 ani sau mai mică b) dacă pedeapsa aplicată de instanţă pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică c) dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică. 16. Următoarele infracţiuni nu pot fi comise în coautorat: a) infracţiunile omisive b) infracţiunea de mărturie mincinoasă c) infracţiunea de dezertare, prostituţie. 17. Instigarea improprie sau imperfectă se realizează când: a) instigatorul acţionează cu intenţie, iar instigatul din culpă b) instigatorul acţionează din culpă, iar instigatul cu intenţie c) instigatorul acţionează cu intenţie, iar instigatul fără vinovăţie. 18. În cazul în care autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat ori sprijinit, aceast lucru: a) va profita tuturor participanţilor b) nu va profita tuturor participanţilor c) poate profita tuturor participanţilor. 19. Autorul la o infracţiune poate fi: a) simplu, necalificat, b) calificat, circumstanţiat, c) ori simplu, ori calificat 20. Autorul poate comite infracţiunea: 133
a) numai cu intenţie b) din culpă c) cu praeterintenţie. 21. Dacă într-un caz o persoană comite şi acte de autorat şi acte de instigare va răspunde pentru: a) ca autor şi instigator b) numai ca autor c) numai ca instigator, deoarece acesta se mai numeşte şi autorul moral al infracţiunii.
Răspunsuri grile*: 1-a,c; 2- a,b; 3-a; 4-b; 5-a,c; 6-a; 7-c; 8-a,c; 9-a,b; 10-a,b,c; 11-a,b,c; 12-b; 13-c; 14-a,b; 15-c; 16-a,c; 17-a,c; 18-a; 19-a,b,c; 20-b,c; 21-b. VII. Speţe: 1. S-a reţinut în fapt că inculpaţii X şi Y au atacat împreună victima Z. În timpul atacului X a lovit-o pe victimă cu cuţitul, pe când Y a imobilizat-o şi a încercat să o dezarmeze atunci când aceasta se pregătea să se apere. În urma acestor acţiuni simultane şi conjugate, a rezultat moartea victimei. Cum trebuie să fie calificate contribuţiile celor doi făptuitori în săvârşirea infracţiunii de omor?Motivaţi răspunsul. 2. În fapt, s-a stabilit că numiţii X, Y şi Z au pătruns în incinta portului Constanţa de unde intenţionau să fure zahăr. La faţa locului, au luat legătura şi cu numitul W, manevrant de vagoane, care i-a convins să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a şi rupt sigiliul în acest scop. În continuare, inculpatul W a asigurat paza celorlalţi inculpaţi, stând ascuns într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a poliţiei. Prin sentinţa pen. nr. 966/1990 a Judecătoriei Constanţa, inculpatul W a fost condamnat alături de ceilalţi inculpaţi, în calitate de coautor al infracţiunii de furt calificat. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul, susţinând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat. Recursul era sau nu întemeiat? 3. Inculpaţii X şi Y, mecanici, primind dispoziţia de serviciu de a coborî două panouri fixate pe platforma unui turn de răcire din întreprindere, fără să ia măsurile de securitate şi protecţia muncii prescrise de regulament, au aruncat de la înălţime unul din panouri care, în cădere, a lovit un muncitor cauzându-i moartea. Cum se califică fapta inculpaţilor în raport cu contribuţia la săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă? 4. S-a stabilit că unul dintre inculpaţi, după ce se înţelesese în prealabil cu celălalt inculpat, a împins victima pentru a-i distrage atenţia şi a dat astfel posibilitatea celui din urmă inculpat să-i sustragă din geantă o sumă de bani. Cum trebuie calificate contribuţiile coinculpaţilor? 5. S-a reţinut că inculpaţii X şi Y înţelegându-se să sustragă portmoneul cu bani al părţii civile Z pe care acesta îl purta în buzunarul de la spate al pantalonilor, sub pretextul că o ajută, pe stradă, să-şi aşeze mai bine sacul pe care îl purta în spinare, în timp ce Y o ajuta să-l ridice mai sus, X i-a sustras portmoneul. Să se arate cum trebuie să fie calificate contribuţiile inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii de furt. 6. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că a cerut lui Y, electrician la o întreprindere, să-i „procure” o cantitate de sârmă de cupru în schimbul unei sume de bani. Y a sustras din întreprindere bunul cerut, iar X l-a cumpărat aşa cum se înţeleseseră. 134
Cum trebuie calificată fapta lui X în raport cu fapta de furt comisă de Y?
7. În sarcina lui X s-a reţinut că a determinat pe Y să intervină pe lângă Z spre a-l determina la rândul său să săvârşească o faptă prevăzuta de legea penală. S-a stabilit totodată că Y nu a dat curs hotărârii de a-l contacta şi determina pe Z să săvârşească fapta. X şiY sunt instigatoriîn acest caz? 8. În sarcina inculpaţilor X, Y şi Z s-a reţinut că au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea de tâlhărie stabilind că X şi Y vor intra în locuinţa victimelor A şi B pe care le vor imobiliza legându-le, după care vor lua banii, în timp ce Z va sta afară, în faţa locuinţei, supraveghind să nu fie surprinşi. Pe baza înţelegerii stabilite, inculpaţii X şi Y au pătruns în locuinţă, unde contrar înţelegerii iniţiale au ucis cu intenţie pe victima B care încercase să ţipe, săvârşind astfel nu infracţiunea de tâlhărie, plănuită conform art. 211 C.pen., ci infracţiunea de omor deosebit de grav – art. 176. lit. c) C. pen. Să se arate dacă Z poate răspunde pentru complicitate la infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de inculpaţii X şiY. 9. În sarcina inculpatului X s-a reţinut faptul că, fiind delegat să ridice de la o unitate economică un număr de anvelope auto, după ce a încărcat în camion numărul corespunzător de cauciucuri, a cerut unui încărcător, Y să mai pună o anvelopă în autovehiculul care urma să le transporte, iar Y de bunăcredinţă s-a conformat; la controlul efectuat la poarta unităţii, s-a descoperit anvelopa încărcată în plus. Cum trebuie apreciată contribuţia lui Y la săvârşirea furtului şi care este încadrarea juridică a faptei lui X? 10. S-a reţinut în sarcina inculpaţilor X şi Y că după o înţelegere prealabilă între aceştia şi minorul Z în vârstă de 13 ani, care a fost determinat de inculpatul X a hotărât să săvârşească noaptea, prin efracţie şi escaladare, furturi de bani din localul bufetului din comuna Rătăcău. Ca urmare a acestei înţelegeri şi după indicaţiile inculpatului X, inculpatul Y a stat de pândă, iar X a scos un geam de la una din ferestrele bufetului şi a ajutat pe minorul Z să pătrundă în localul bufetului printre gratiile ferestrei, de unde dintr-un sertar, a luat o sumă de bani. Faptele de acest gen s-au repetat de câteva ori în următoarele luni până când minorul a fost prins în bufet de organele de poliţie care sesizate de aceste furturi au organizat o pândă. Ce fel de participaţie penală s-a realizat în speţă? 11. În seara zilei de 1 martie 2000, X a găsit în staţia C.F.R. Constanţa un portmoneu cu acte aparţinând părţii civile Y în care se afla între altele şi o adeverinţă de predare a bagajelor la magazia staţiei C.F.R. Inculpatul a rugat o altă persoană pe nume Z să ridice bagajele de la magazie, spunându-i că sunt ale sale, însă acesta a fost surprins de organele poliţiei în momentul prezentării adeverinţei. Cum trebuie calificate faptele celor doi în raport cu infracţiunea de înşelăciune? 12. Lui X i s-a reţinut faptul că, după ce a ridicat din pădure, o cantitate de lemne cu un bon de cumpărare de la Ocolul Silvic, a dat acest bon lui Y convingându-l că este nefolosit şi că, pe baza acestuia poate ridica lemne din pădure. Încrezându-se în aceste afirmaţii, Y a ridicat din pădure cantitatea de lemne indicată în bonul folosit de X., săvârşind astfel fapta incriminată la acea dată în art. 42 din Codul Silvic. Să se arate ce fel de participaţie penală există în cazul dat.
Răspunsuri speţe: 1. Faptele celor doi inculpaţi sunt acte de coautorat. 135
2. Instanţa trebuia să reţină în sarcina lui W calitatea de complice anterior şi apoi concomitemt la cominetea faptei de furt, instanţa făcând o confuzie între complicitatea concomitentă şi coautorat. 3. Aceştia sunt coautori la ucidere din culpă, cu toate că doctrina penală aduce multe critici existenţei coatoratului la infracţiunile din culpă. 4. Făptuitorii trebuie să răspundă în calitate de coautori, deoarece contribuţiile lor se completează reciproc, rezultatul neputându-se produce fără ambele contribuţii. 5. Şi în această situaţie, făptuitorii trebuie să răspundă în calitate de coautori, deoarece contribuţile lor se completează reciproc, rezultatul neputându-se produce fără ambele contribuţii. 6. Fapta lui X reprezintă instigare la infracţiunea de furt, conform art. 25 raportat la 208 C. pen. 7. Nu se poate reţine instigare în sarcina celor doi, deoarece îndemnul nu a ajuns la cel vizat, instigarea neputând exista fără autorat. 8. Z va răspunde pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, deoarece el nu a prevăzut uciderea victimei de către cei doi autori. Z ar fi răspuns pentru complicitate la omor numai în măsura în care prevederea un asemenea rezultat. Cum din spreţă nu reiese că el ar fi putut să prevadă un astfel de rezultat, el va răspunde pentru complicitate la tâlhărie. 9. În acest caz ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii, în care instigatorul X, comite fapta cu intenţie, iar autorul Y, fără vinovăţie. Fapta lui X este încadrată în art. 31 alin. 2 raportat la art. 208 C. pen. 10. Ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii la infracţiunea de furt prevăzută în art. 31 alin. 2 raportat la art. 209 C. pen. Minorul, în calitate de autor, comite fapta fără vinovăţie căci are sub 14 ani şi cei doi răspund pentru instigare şi complicitate cu intenţie la furt. 11. Fapta lui X reprezintă participaţie improprie la înşelăciune, constând în determinrea cu intenţie la comiterea, fără vinăvăţie, a furtului din eroare de Z. 12. Şi în acest caz există o participaţie penală improprie. X îl determină cu intenţie pe Y la comitrea faptei prevăzută în art. 42 din Codul silvic, care acţionează fără vinovăţie, fiind în eroare de fapt.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. De câte feluri este pluralitatea de infractori? 2. Enumeraţi infracţiunile la care coautoratul nu este posibil. 3. Care este forma de vinovăţie în cazul autoratului, instăgării şi complicităţii? 4. Asemănări şi deosebiri între coinstigare şi concursul de instigări. 5. Asemănări şi deosebiri între actele pregătitoare materiale şi complicitatea anterioară materială. 6. Asemănări şi deosebiri între complicitatea anterioară şi instigare. 7. Asemănări şi deosebiri între coautorat şi complicitatea concomitentă. 8. Cum se sancţionează participanţii? 9. Analiza expresiilor „ juris et de jure” şi „ juris tantum”. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Justificarea inexistenţei coautoratului la anumite infracţiuni. 136
2. Obligativitatea existenţei intenţiei în cazul instigării şi complicităţii. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între coautorat şi complicitatea concomitentă. 2. Justificarea incriminării instigării colective ca infracţiune de sine stătătoare. 3. Infracţiuni la care instigarea şi complicitatea nu sunt posibile datorită faptului că au fost asimilate actelor de autorat. Justificare. C. Teme de licenţă: 1. Analiza autoratului şi coautoratului în dreptul penal. 2. Analiza instigării în dreptul penal. 3. Analiza complicităţii în dreptul penal.
NOTE:
137
SEMINARUL NR. 12 “Unitatea de infracţiune” I. Plan de seminar: IA. Noţiuni generale prinind unitatea de infracţiune - definiţie şi caracterizare - feluri IB.Unitatea naturală de infracţiune 1. Infracţiunea simplă 2. infracţiunea continuă 3. infracţiunea deviată IC. Unitatea legală de infracţiune 1. Infracţiunea continuată 2. infracţiunea complexă 3. infracţiunea progresivă 4. infracţiunea de obicei IA. Noţiuni generale prinind unitatea de infracţiune Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni. Caracterizare ♦ calificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând singură infracţiune sau dimpotrivă două sau mai multe infracţiuni produce consecinţe juridice importante. ♦ în primul caz, făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune, iar în al doilea caz acesta va răspunde pentru două sau mai multe infracţiuni. ♦ când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune va exista unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se realizează mai multe infracţiuni va exista o pluralitate de infracţiuni. ♦ distincţia dintre cele două instituţii prezintă importanţă sub aspectul răspunderii juridice. 138
Felurile unităţii de infracţiunie: ♦ unitatea naturală – determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea deviată. ♦ unitatea legală – aceasta nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste acţiuni. Are următoarele forme: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea progresivă, infracţiunea de obicei IB. Unitatea naturală de infracţiune 1. Infracţiunea simplă Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează prin săvârşirea unei singure acţiuni sau inacţiuni, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie (omorul – art. 174 C. pen.). Caracterizare: ♦ este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în practica judiciară; ♦ este o formă tipică a infracţiunii; ♦ momentul consumării coincide cu momentul epuizării, neprelungindu-se în timp; ♦ ea poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (de ex., săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit); ♦ poate fi comisă cu intenţie directă, indirectă (art. 174 C.pen.- omorul), sau din culpă simplă ori cu prevedere (art. 178 C.pen. - uciderea din culpă); ♦ Cpen. nu defineşte conceptul de infracţiune simplă, acest lucru îl face doctrina de specialitate. 2. Infracţiunea continuă Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare. (furtul de energie electrică, evadarea.) Aceste infracţiuni cunosc două momente: ♦ momentul consumării – corespunzător momentului săvârşirii elementului material şi producerea urmării imediate; ♦ momentul epuizării – corespunzător momentului încetării activităţii infracţionale. Caracterizare: ♦ este o formă atipică a infracţiunii; ♦ elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că aceasta se realizează printr-o atitudine dublă a făptuitorului: una comisivă (prin care se săvârşeşte infracţiunea); alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze); ♦ nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă; ♦ Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţiunea continuă, ci se face o singură referire în art. 122 alin. 2; ♦ se comite cu intenţie; ♦ aceasta poate cunoaşte două forme: infracţiuni continue permanente (evadarea); infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă); !!! Împărţirea aceasta prezintă importanţă sub aspectul că orice întrerupere în cazul infracţiunilor 139
permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei noi infracţiuni continue. Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă pentru: ♦ legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul epuizării faptei; ♦ tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii penale; ♦ în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere); ♦ dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană în diferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei făptuitorului; ♦ activitatea continuă începută înaintea împlinirii vârstei de 14 nu va fi luată în seamă la stabilirea sancţiunii.
3. Infracţiunea deviată Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect. Modalităţi: ♦ “aberratio ictus” – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect sau persoană din greşeala făptuitorului; Ex. – făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintrun grup, dar, manevrând greşit corpul contodent este lovită o altă persoană. ♦ “error in persona” – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului; Ex. – infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe care o ucide. !!! Unii autori susţin că în cazul infracţiunii deviate ar trebui să se reţină un concurs de infracţiuni, între fapta comisă şi cea pe care făptuitorul a vrut să o săvârşească; această opinie a rămas izolată. Această infracţiune se comite cu intenţie. IC. Unitatea legală de infracţiune 1. Infracţiunea continuată: Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (ex.: furturile de casetofoane din maşini). a. Caracterizare: ♦ reprezintă o creaţie a legiuitorului; ♦ este prevăzută expres de C. pen. – art. 41 alin. 2; ♦ e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte: ♣ unitate de subiect ♣ unitate de hotărâre infracţională ♣ unitate de conţinut ♦ fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare; ♦ ea reprezintă întotdeauna o cauză generală facultativă de agravare a răspunderii penale (42 C.pen.). b. Condiţii de existenţă: ♦ unitate de subiect activ – adică, aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, unele în calitate de autor şi/sau altele în calitate de complice sau instigator; ♦ pluralitate de acte de executare – săvârşite la intervale diferite de timp, nici prea apropiate şi nici prea îndepărtate. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul 140
săvârşeşte o infracţiune intenţionată şi/sau ulterior o tentativă la aceeaşi infracţiune; ♦ unitate de rezoluţie infracţională – rezoluţia unică implică atât prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea acestora. Dintre elementele ce pot concura alături de alte împrejurări la stabilirea unităţii de rezoluţie se pot reţine: unitatea obiectului infracţiunii unitatea locului unitatea persoanei vătămate unitatea de timp ♦ actele de executare de acelaşi fel, trebuie să prezinte fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt). Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune consumată şi tentativă). c. Efectele juridice: ♦ de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C.pen.); ♦ tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere); ♦ aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării; ♦ dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.); ♦ tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului . Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi bineânţeles dacă au fost săvârşite cu discernământ . d. Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 42 C.pen. şi art. 34 C.pen.): ♦ reprezintă o formă generală de agravare facultativă a pedepsei; ♦ infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o singură etapă; ♦ pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este neândestulător se poate aplica un spor de până la 5 ani (închisoarea) sau un spor de până la jumătate din maximul special (amenda); ♦ dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni pedeapsa se va recalcula, neputându-se asfel micşora. e. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat: ♦ infracţiunile din culpă ♦ la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul) ♦ la infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei – prostituţia).
2. Infracţiunea complexă: Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravată o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. (tâlhăria art. 211 C.pen.). a. Caracterizare: ♦ aceasta este prevăzută în mod expres de C.pen. în art. 41; ♦ reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material; 141
ea se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale; ♦ rezultatul acesteia constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite; ♦ de regulă, acestea sunt infracţiuni intenţionate. b. Formele infracţiunii complexe: ♦ Infracţiunea complexă forma tip. Aceasta se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Aceasta este deci, formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte şi crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate. Ex. tâlhăria formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă; ambele infracţiuni ce formează infracţiunea complexă sunt comise cu intenţie. ♦ Infracţiunea complexă ca variantă agravantă. Aceasta cuprinde în conţinutul său ca element agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni. Ex. violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3 C.pen., unde agravanta este comisă din culpă, iar infracţiunea în ansamblul ei va fi comisă cu praeterintenţie). Nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe. Ex. furtul săvârşit în loc public este calificat fără a fi şi o infracţiune complexă. c. Structură: ♦ în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei); ♦ obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic secundar sau adiacent; ♦ forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă unde forma de vinovăţie este praeterintenţia. d. Efectele juridice: ♦ infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia; ♦ infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite; ♦ nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei drept tentativă; Ex: în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă; ♦ infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale; ♦ ea este o infracţiune momentană (infracţiunea complexă în formă tip). e. Complexitatea naturală: Pe lângă complexitatea legală, creată de legiuitor, este menţionată şi complexitatea naturală, ce rezultă, din absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune. Ex. – infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei infracţiuni, după cum se cuprind şi elementele infracţiunilor mai puţin grave (lovirea, vătămarea corporală). !!! Nu este posibilă complexitatea judiciată, creată de instanţa de judecată. ♦
3. Infracţiunea progresivă: Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizându-se prin aceea că, după 142
atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului, aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. (loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte art. 183 C.pen., tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei – art. 211 alin. 3 C.pen.); Caracterizare: ♦ este o formă atipică a infracţiunii; ♦ rezultatul se amplifică progresiv în timp fără intervenţia făptuitorului, nefiind deci o infracţiune momentană; ♦ apare pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării; ♦ fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o anumită încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, va primi o nouă calificare, în funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării; ♦ infracţiunea progresivă poate fi întâlnită ca infracţiune autonomă (ex. loviri cauzatoare de moarte – art. 183 C.pen.), dar şi ca agravantă a unei alte infracţiuni (ex. violul care a avut ca urmare moartea victimei art. 197 alin. 3, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei – art. 211 alin. 3); ♦ forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea progresivă este praeterintenţia;
Efecte juridice: ♦ încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentul epuizării, cu excepţia minorului sub 14 ani unde se calculează raportat la momentul consumării; ♦ în funcţie de acest moment se vor calcula: termenul de prescripţie pentru răspunderea penală legea penală incidentă incidenţa unor legi de clemenţă. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuă permanentă şi infracţiunea progresivă: Asemănări: ♦ ambele sunt forme ale unităţii de infracţiune, ♦ ambele cunosc două momente: cel al consumării şi cel al epuizării, deci se prelungesc în timp, ♦ în desfăşurarea lor nu cunosc întreruperi, ♦ în ambele cazuri se prelungeşte urmarea imediată a infracţiunii, ♦ în cazul ambelor tipuri de infracţiune se aplică o singură pedeapsă într-o singură etapă. Deosebiri: ♦ în cazul infracţiunii continui permanente urmarea imediată se prelungeşte în timp dependent de voinţa făptuitorului, iar în cazul infracţiunii progresive aceasta se prelungeşte prin amplificare independent de voinţa autorului, ♦ ca formă de vinovăţie, infracţiunea continuă permanentă se comite cu intenţie, iar cea progresivă cu praeterintenţie. 4. Infracţiunea de obicei: Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. (ex. prostituţia, cerşetoria). Caracterizare: ♦ această infracţiune nu poate avea tentativă; ♦ este o infracţiune unică formată dintr-o pluralitate de fapte; 143
♦ ♦ ♦
luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni distincte; cunoaşte două momente: al consumării şi al epuizării; în ceea ce priveşte momentul consumării, în practica şi doctrina de specialitate s-a conturat ideea consumării infracţiunii în momentul comiterii celui de-al treilea act ce formează elementul material, deoarece din acest moment se poate afirma că s-a consumat o infracţiune de obicei, ce arată obişnuinţa, îndelenticirea autorului.
Efecte juridice: infracţiunea de obicei nu poate fi comisă în coautorat; ♦ în funcţie de momentul epuizării se vor calcula: legea penală aplicabilă incidenţa unei legi de clemenţă după acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru răspunderea penală. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei: Asemănări: ♦ ambele sunt forme ale unităţii legale de infracţiune, ♦ în cazul ambelor tipuri de infracţiune pesdeapsa se aplică într-o singură etapă, ♦ ambele presupun unitate de subiect activ, ♦ ambele presupun repetabilitatea faptelor ce constituie elementul material al infracţiunii, ♦ ambele presupun comiterea faptelor la intervale de timp diferite nici prea lungi nici pera scurte, ♦ ambele presupun o unitate de rezoluţie infracţională a autorului, ♦ ambele cunosc două momente: cel al consumării şi cel al epuizării, deci se prelungesc în timp, ♦ ambele presupun ca faptele ce alcătuiesc elementul material al infracţiunii să fie de aceeaşi natură. Deosebiri: ♦ în cazul infracţiunii continuate fiecare act de executare, luat separat, poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte şi poate atrage răspunderea penală a autorului, pe când în cazul infracţiunii de obicei un singur act luat separat nu poate atrage răspunderea penală, ♦ din aceste considerente, infracţiunea continuată este considerată stare generală de agravare (art. 42 C.pen.), iar infracţiunea de obicei nu. ♦
II. Idei fundamentale: 1. Unitatea de infracţiune cunoaşte două forme: unitatea naturală şi legală. 2. Cea mai întâlnită formă a unităţii de infracţiune este cea simplă. 3. În cazul infracţiunii continuate şi celei complexe există o unitate de infracţiune prin voinţa legiuitorului, chiar dacă aparent este o pluralitate de infracţiuni. 4. Infracţiunea continuată se consumată în momentul comiterii celui de-al doilea act ce formează elementul material, iar infracţiunea de obicei se consumă în momentul săvârşirii celui de-al treilea act ce formează elementul material. III. Vocabular specific: - actor incubit onus probandi – expresie conform căreia reclamantul are sarcina probei. „ Onus probandi qui dicit, non qui negat ”- sarcina probei revine celui care afirmă nu celui care neagă, - ad litteram – cuvânt cu cuvânt, textual, - corupţie – stare de abatere de la regulile morale. În drept corupţia înglobează anumite fapte ce 144
-
constituie infracţiuni, forţa publică – putere prin care persoanele care nu se supun regulilor din societate sunt constrânse de forţele statale abilitate să restabilească situaţia de fapt, ilegal – care contravine legii, nerecunoscut juridic (fr.ilégal ), ilegalitate – situaţie ilegală, ilicită, contrară legii, ilicit – ilegal, care contravine legii, interzis de lege, jurământ – legământ solemn care se depune în faţa unui organ judiciar de către martori, experţi sau alte persoene – a se vedea art. 85 Cod. proc.pen, magistrat – persoană care are calitatea de judecător sau procuror,
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 41 din C.pen. sub aspectul definirii infracţiunii complexe şi continuate. - Art. 42, 43, 34 şi 40¹ alin. 1 din C.pen. sub aspectul sancţionării infracţiunii continuate. - Art. 41 alin. 3 şi art. 211 din C. pen. sub aspectul formării infracţiunii complexe. - Art. 208 din C.pen. (furtul) poate îmbrăca atât forma infracţiunii simple, continui, deviate şi continuate având în vedere modul de comitere în concret a faptei. - Art. 183 din C.pen. (loviri sau văvătămi cauuzatoare de moarte) poate îmbrăca numai forma infracţiuni progresive. - Art. 326 şi 328 C.pen. sub aspectul modului de comitere al elemenului material – numai în forma infracţiunii de obicei. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Noţiuni generale prinind unitatea de infracţiune – definiţie şi feluri. 2. Infracţiunea simplă – analiză. 3. Infracţiunea continuă – analiză. 4. Infracţiunea deviată – analiză. 5. Infracţiunea continuată – concept, caracterizare, condiţii de existenţă şi efecte. 6. Infracţiunea continuată – infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat şi modul de sancţionare. 7. Infracţiunea complexă – definiţie, caracterizare şi forme. 8. Infracţiunea complexă – structură, efecte şi tipuri de complexitate. 9. Infracţiunea progresivă – analiză. 10. Infracţiunea de obicei – analiză. VI. Grile: 1. Care dintre următoarele instituţii reprezintă cauză de agravare facultativă a răspunderii penale: a) infracţiunea complexă b) infracţiunea progresivă c) infracţiunea continuată. 2. Repetarea faptei de un numar de ori din care să rezulte obişnuinţa autorului, constituie elementul materil al: a) infracţiunii de obicei b) infracţiunii continuate c) infracţiunii continue. 3. Prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare, constituie trăsătura caracteristică a infractiunii: a) progresive b) continuate 145
c)continue. 4. Reprezintă condiţii de existenţă a infracţiunii continuate: a) pluralitate de acte de executare b) identitate de acte de executare c) unitate de rezoluţie infractională d) unitate de subiect pasiv. 5. Infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, ca pe un element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni: a) constituie o infracţiune complexă b) poate fi comisă cu praeterintenţie c) poate fi săvârşită cu intenţie. 6. Infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni: a) poate fi comisă numai cu intenţie b) poate fi comisă din culpă c) poate fi săvârşită cu praeterintenţie d) constituie o infracţiune complexă. 7. Dacă infractorul, condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă, este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni: a) instanţa anulează hotărârea anterioară şi pronunţă o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă care poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior b) instanţa anulează hotărârea anterioară şi pronunţă o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă corespunzatoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior. c) instanţa pronunţă o nouă hotărâre şi aplică regulile de la concursul de infracţiuni 8. Următoarele infracţiuni fac parte din unitatea legală de infracţiune: a) infracţiunea continuă b) infracţiunea continuată c) infracţiunea de obicei. 9. Următoarele infracţiuni fac parte din unitatea naturală de infracţiune: a) infracţiunea deviată b) infracţiunea complexă c) infracţiunea progresivă d) infracţiunea simplă. 10. Reprezintă unitate naturală de infracţiune: a) infracţiunea continuă, continuată, simplă b) infracţiunea simplă, de obicei, progresivă c) infracţiunea continuă, progresivă, de obicei, complexă d) infracţiunea deviată, continuă, simplă. 11. Reprezintă unitate legală de infracţiune: a) infracţiunea continuată, progresivă, de obicei, complexă. b) infracţiunea continuă, continuată, simplă c) infracţiunea simplă, de obicei, progresivă d) infracţiunea deviată, continuă, simplă 146
12. Infracţiunea continuată: a) este cauză reală facultativă de agravare a pedepsei. b) este cauză reală obligatorie de agravare a pedepsei c) este cauză personală obligatorie de agravare a pedepsei. 13. La infracţiunea continuată aplicarea pedepsei: a) se face în două etape ca la concursul de infracţiuni b) se face într-o singură etapă c) se face într-un numar de etape corespunzator numărului actelor materiale ale infracţiunii. 14. Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevazută de lege pentru infracţiunea comisă, la care se poate adăuga un spor potrivit: a) recidivei postexecutorii b) recidivei postcondamnatorii c) concursului de infracţiuni. 15. Infractiunea continuată se comite: a) din culpă simplă sau cu prevedere b) cu praeterintenţie c) numai cu intenţie. 16. În cazul în care infracţiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat şi după aceast moment, infractorul: a) nu răspunde penal b) răspunde penal ca major c) răspunde penal ca minor. 17. Următoarele infractiuni nu se pot comite în mod continuat: a) infracţiunile comise din culpă b) infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare c) infracţiunile de obicei. 18. În cazul infractiunilor contra persoanei, pluralitatea subiecţilor pasivi determină realizarea: a) unui concurs de infracţiuni în toate cazurile b) unei infracţiuni unice, agravante în toate cazurile c) unei unităţi legale de infracţiune, sub forma infracţiunii complexe, dar numai în cazul infracţiunilor contra vieţii persoanelor.
Răspunsuri grile*: 1-c; 2- a; 3-c; 4-a,c; 5-a,b; 6-a,d; 7-b; 8-b,c; 9-a,d; 10-d; 11-a; 12-a; 13-b; 14-c; 15-c; 16-b; 17-a,b,c; 18-c; VII. Speţe: 1. X, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa lui Y, a aprins lumina şi a căutat bunurile pe care dorea să le sustragă, dar, din cauza volumului mare al acestora, le-a ridicat în două rânduri, fără pauze transportându-le în locuinţa bunicii sale. Ce formă a unităţii de infracţiune este săvârşită fapta de furt calificat? 2. Instanţa a stabilit că X a luat hotărârea de a-şi ucide soţia acuzată de infidelitate şi care îl ameninţa cu divorţul. Astfel, într-o seară la ora 22.00 a aşteptat-o pentru a-şi pune în aplicare planul, la poarta fabricii unde aceasta lucra în schimbul doi. În jurul orei 22.30, inculpatul a observat pe trotuarul opus o femeie care semăna atât la fizic 147
cât şi la îmbrăcăminte. Crezând că este soţia a alergat spre aceasta care s-a speriat şi a început să fugă. Inculpatul a ajuns-o din urmă şi i-a aplicat o puternică lovitură de cuţit în abdomen determinând decesul acesteia. Instanţa l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de omor calificat prevăzut în art. 175 lit. a) cu premeditare şi lit. c) asupra soţului sau rude apropiate. Inculpatul a atacat cu recurs hotărârea instanţei motivând că s-a reţinut greşit împrejurarea de agravare a omorului prevăzută în art. 175 lit. c) C.pen. Recursul inculpatului este fondat? 3. Prin sent. pen. nr. 46/12.08.1994 Trib. Sibiu a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută în art. 181 din C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 28.08.1993, inculpatul se afla la stâna sa de oi unde, în condiţiile provocării, a lovit cu un lemn partea vătămată, cauzându-i fractura cubitusului stâng, leziune ce a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 45-50 de zile. Curtea de Apel Alba Iulia, prin dec. pen. nr. 203/20.11.1994 a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpat. Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs cu motivarea că s-a dat o greşită încadrare juridică infracţiunii săvârşite având în vedere că urmările iniţiale ale faptei s-au amplificat fiind necesar un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale ceea ce ar realiza conţinutul infracţiunii de vătămare corporală gravă. Recursul este fondat? Ce formă a unităţii de infracţiune există în speţă? 4. Trib. Judeţean Sălaj, prin sent. pen. 7/1.03.1991, a condamnat pe X pentru săvârşirea infracţiunii de vătămări cauzatoare de moarte conform art. 183 C. pen. În ziua de 24.09.1990, X şi Y aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, s-au luat la trântă pe câmp, în prezenţa unor martori. Inculpatul a reuşit să trântească victima la sol, după care a imobilizat-o cu faţa spre pământ, el aflându-se deasupra ei şi cu forţă a tras cu mâinile spre spate capul victimei, provocându-i hiperextensia coloanei cervicale. Victima transportată la spital, a decedat după mai multe zile. Din raportul medico legal rezultă că moartea victimei s-a datorat edemului bulbar consecutiv contuziei şi dilacerării modulare, cu fractura coloanei cervicale. Fapta săvârşită de inculpatul X este o formă a unităţii naturale sau legale de infracţiune şi care este forma de vinovăţie? 5. Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul X la mai multe pedepse pentru săvârşirea a două furturi calificate şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat, cu aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din C. pen. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 6.08.1992, inculpatul a sustras, prin efracţie bunuri în valoare de 31.000 lei din două autoturisme şi a încercat să sustragă bunuri din alte trei, toate parcate în acelaşi loc. Împotriva hotărârii, rămasă definitivă, s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei este greşită. Recursul în anulare este fondat? 6. Instanţa a reţinut că unele dintre acţiunile componente ale infracţiunii continuate de furt au fost săvârşite pe când inculpatul era minor, având însă responsabilitate, iar celelalte după împlinirea vârstei de 18 ani şi a luat faţă de acesta măsura educativă a mustrării. Arătaţi dacă soluţia instanţei este legală. 7. Prin sentinţa pen. nr. 273/8.06.1999, Trib. Constanţa a condamnat pe X pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen. şi pe inculpaţii A,B,C pentru săvârşirea infracţiunii de furt 148
calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 C.Pen. Instanţa a reţinut că, la data de 3.11.1998, după o înţelegere prealabilă, inculpaţii A,B,C au sustras 360 de l de motorină din rezervoarele unei ferme, în timp ce paznicul era ameninţat cu o bară metalică de inculpatul X fiind astfel împiedicat să intervină. Curtea de Apel Constanţa, prin dec. pen. 302/8.12.1999, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de furt calificat în aceea de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen. pentru inculpaţii A,B,C. Care dintre cele două hotărâri este corectă? 8. Inculpata X, în vârstă de 15 ani, neavând preocupări şcolare şi nefiind supravegheată de părinţi, a început să frecventeze barurile şi restaurantele în compania lui Y (majoră), întreţinând într-o perioadă de câteva luni, relaţii sexuale cu diferiţi marinari străini care se aflau în portul Constanţa, de la care îşi procurau mijloacele de existenţă. Fiind descoperite de organele de poliţie acestea au fost condamnate pentru infracţiunea de prostituţie prevăzută de art. 328 C.p. Care sunt particularităţile infracţiunii de prostituţie?
Răspunsuri speţe: 1. În speţă este vorba despre o infracţiune de furt în formă simplă. Exte exclusă forma continuată, deoarece actele de furt au fost comise în mod neîntrerupt şi nu la intervale diferite de timp. 2. Recursul inculpatului este fondat. Faţă de modul în care s-a comis infracţiunea, instanţa nu mai trebuia să reţină şi agravanta de la art. 175 lit. c), fiind vorba despre o infracţiune deviată. 3. Dacă printr-un alt raport de expertiză s-a demonstrat că urmările erau mai grave şi s-au prelungit pe o durată mai mare de timp, fără ca inculpatul să mai inatervină, atunci este vorba despre o infracţiune progresivă, caz în care recursul procurorului este fondat. 4. X a acţionat cu praeterintenţie, deoarece el a trântit victima la pamânt cu intenţie, dar nu a urmărit sau acceptat moartea acestuia, fiind prietenii, făcând acest lucru din joacă. Totuşi, el trebuia şi putea să prevadă că prietenul său poate suferii unele leziuni. Instanţa a reţinut corect fapta ca fiind infracţiunea de vătămări cauzatoare de moarte, ea fiind o infracţiune, de regulă, progresivă. 5. Instanţa a reţinut greşit un concurs de infracţiuni. În speţă este vorba despre o infracţiune continuată de furt. Astfel, vor fi aplicabile prevederile art. 209 C. pen. raportat la art. 41 alin. 2, aplicându-se o singură pedeapsă. 6. Instanţa trebuia să reţină şi actele comise de inculpat pe timpul cât era minor, deoarece acesta răspundea penal. În acest caz se impune o recalculare a pedepsei pentru infracţiunea continuată conform art. 43 C. pen. 7. Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă, astfel că A,B şi C trebuiau să răspundă în calitate de coautori, deoarece faptele coautorilor nu trebuie să fie identice ci să se completeze reciproc în vederea producerii rezultataului urmărit. 8. Infracţiunea de prostituţie este un exemplu tipic de infracţiune de obicei. În cadrul acestor categorii de infracţiuni, elementul material se realizează prin comiterea repetată, la diferite intervale de timp a aceloraşi fapte, în baza aceeaşi rezoluţii infracţiuonale, de către aceeaşi persoană. Infracţiunea de obocei se consumă în momentul stabilirii îndeletnicirii şi/sau obişnuinţei făptuitorului, lucru din care să reiasă că prin comiterea acestor fapte autorul şi-a făcut un mod de viaţă. Datorită pluralităţii de acte ce formează elementul material, infracţiunea de obicei este o formă a unităţii legale de infracţiune. Ea are particularitatea de a se prelungi în timp până la momentul 149
epuizării, moment în raport cu care se vor stabili toate consecinţele juridice (aplicarea sancţiunii, incidenţa unor acte de clemenţă, începerea curgerii termemnului de prescripţie).
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce cuprinde unitatea legală de infracţiune? 2. Precizaţi felurile infracţiunii continue. 3. Enumeraţi felurile infracţiunii deviate. 4. Care sunt condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate? 5. Precizaţi formele infracţiunii complexe. 6. Justificarea existenţei infracţiunii progresive. 7. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei. 8. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă. 9. Ce categorii de infracţiuni cuprinde unitatea naturală de infracţiune? VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Structura infracţiunii complexe. 2. Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate. 3. Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii progresive. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei. Importanţă. 2. Importanţa momentului epuizării în cazul infracţiunilor care sunt susceptibile de prelungire în timp. C. Temă de licenţă: 1. Importanţa existenţei unităţii legale de infracţiune în legea penală. Justificare.
NOTE:
150
SEMINARUL NR. 13 „Pluralitatea de infracţiuni.Concursul de infracţiuni” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind puralitatea de infracţiuni IB. Concursul de infracţiuni - definiţie şi condiţii de existenţă - formele concursului de infracţiuni (real şi ideal) IC. Sancţionarea concursului de infracţiuni - sisteme de sancţionare - aplicarea pedepselor principale - aplicarea pedepselor complimentare - aplicarea măsurilor de singuranţă - contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente - pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică IA. Aspecte generale privind puralitatea de infracţiuni Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru una dintre ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Pluralitatea de infracţiuni este prevăzută expres în C.pen. în art. 32 – 40. Formele acesteia sunt: ♦ concursul de infracţiuni 151
recidiva ♦ pluralitatea intermediară Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, reprezentând o stare intermediară. ♦
IB. Concursul de infracţiuni Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru una din ele. a. Condiţii de existenţă: ♦ să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni ; acestea pot fi de natură şi gravitate diferită, pot fi prevăzute în Codul penal, în legi speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii penale şi pot avea forma infracţiunii consumate sau a unei tentative pedepsibile. Nu interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile; nu are importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe, progresive sau de obicei; ♦ infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană; unitatea de subiect activ este esenţa concursului de infracţiuni; condiţia este îndeplinită şi atunci când făptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când făptuitorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii şi altele după împlinirea vârstei de 18 ani; ♦ infracţiunile să fie săvârşite mai înainte de condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre ele; nu pot constitui concurs de infracţiuni decât infracţiunile pentru care făptuitorul nu a fost condamnat definitiv; ♦ infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii , adică să poată atrage răspunderea penală; dacă se constată existenţa unor cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare) sau dacă intervine o cauză ce înlătură răspunderea penală (minoritatea) şi rămâne o singură infracţiune, nu există concurs de infracţiuni. b. Formele concursului de infracţiuni: ♦ Concursul real (concurs material) – art. 33 lit. a C.pen. ♦ Concursul ideal (concurs formal) – art. 33 lit. b C.pen. 1. Concursul real: Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte . Ex. – o persoană sâvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt şi în altă zi o infracţiune de tâlhărie. Caracterizare: ♦ infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen); ♦ în funcţie de legăturile care există între infracţiunile concurente se disting două modalităţi ale concursului; ♣ Concurs real simplu ( când între infracţiuni nu există o altă legătură decât cea personală); ♣ Concurs real calificat sau cu conexitate (când între infracţiuni pot exista mai multe conexiuni, printre care: • Conexitate topografică (săvârşite în acelaşi loc); • Conexitate cronologică (săvârşirea infracţiunilor simultan sau succesiv); • Conexitatea consecvenţională (când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni; prima infracţiune se poate comite cu 152
•
•
•
intenţie sau din culpă, iar cea de-a doua numai cu intenţie); Conexitate etiologică (când se săvârşeşte o infracţiune pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni; în acest caz ambele infracţiuni se comit cu intenţie); Conexitate teleologică (când o infracţiune constituie mijlocul de săvârşire a altei infracţiuni – infracţiune scop şi infracţiune mijloc); Conexitate accidentală (când o infracţiune este întâmplător legată de o altă infracţiune).
Asemănări şi deosebiri între concursul real omogen şi infracţiunea continuată: Asemănări: ♦ ambele presupun unitate de subiect activ, ♦ ambele presupun comiterea de acte materiale la intervale diferite de timp, deci o repetabilitate de fapte ilicite, ♦ faptele comise să fie de aceeaşi natură, ♦ ambele sunt stări de agravare a răspunderii penale. Deosebiri: ♦ infracţiunea continuată este o formă a unităţii de infracţiune, iar concursul real omogen este o formă a pluralităţii de infracţiune, ♦ în cazul infracţiunii continuate faptele ce alcătuiesc elementul material sunt comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale , iar în cazul concursului de infracţiuni câte fapte sunt există tot atâtea rezoluţii infracţionale. Importanţa deosebirii: aceasta există în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii. (a se vedea sancţionarea infracţiunii continuate, art. 42 C.pen. şi art. 34 în cazul concursului). 2. Concursul ideal: Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Ex. – printr-un foc de armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită. Caracterizare: ♦ acesta se săvârşeşte printr-o singură faptă a autorului; ♦ rezultatul acestuia este săvârşirea a cel puţin două infracţiuni; ♦ infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen); ♦ infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite toate cu intenţie (directă sau indirectă), dar şi unele cu intenţie şi altele din culpă. IC. Sancţionarea concursului de infracţiuni: a. Sisteme de sancţionare: ♦ Sistemul cumulului aritmetic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, adunarea acestora şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că este rigid şi că pedeapsa astfel stabilită poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească îndreptarea lui (SUA, Spania); ♦ Sistemul absorbţiei – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grele dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută pedeapsa cea mai gravă, iar celelalte rămânând astfel nepedepsite; ♦ Sistemul cumulului juridic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune 153
concurentă şi executarea celei mai grele dintre acestea, pedeapsă, care poate fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor prevăzut de lege. Acesta este sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal, cu o singură execpţie.
b. Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C.pen.): Aplicarea sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape: ♦ stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune ♦ aplicarea pedepsei care poate fi sporită până la maximul ei special prevăzut de norma de incriminare: a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c). !!!Prin aplicarea dispoziţiilor de mai sus nu se poate depăşi (dar poate fi egal) totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, deorece nu s-ar mai respecta sistemul cumulului juridic. c. Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 alin. 1,2,3 C.pen.): ♦ dacă s-a stabilit o pedeapsă complementară pentru una din infracţiunile concurente aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală a închisorii; ♦ dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diderit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii; ♦ dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea (se vor contopi). d. Aplicarea măsurilor de singuranţă (art. 35 alin. 4 şi 5 C.pen.): ♦ Având în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura o stare de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni (art. 111 C.pen.) s-a prevăzut cumularea măsurilor de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, ♦ Dacă măsurile de siguranţă au aceeaşi natură şi acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă, ♦ În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate conform art. 118 alin. 1 lit. a)-e), acestea se cumulează. e. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C.pen.): Contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente se realizează în următoarele situaţii: ♦ infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat ulterior pentru infracţiunile concurente; ♦ când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că cel condamnat suferise şi o 154
♦
♦
altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă; contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care condamnatul a executat în total ori în parte condamnarea, cu precizarea că se va scade din durata pedepsei aplicate pentru tot cumulul partea executată; Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
f. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. (art. 40¹ C. pen.) ♦ În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special prevăzut de art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim, ♦ Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă , precum şi atunci când după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. În asemenea cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile concurente, ♦ Dispoziţiile art 35 se aplică în mod corespunzător, astfel: Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 alin. 1-3 C.pen.): ♣ dacă s-a stabilit o pedeapsă complementară pentru una din infracţiunile concurente aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală a închisorii; ♣ dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diderit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii; ♣ dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea (se vor contopi). Aplicarea măsurilor de singuranţă (art. 35 alin. 4 şi 5 C.pen.): ♣ s-a prevăzut cumularea măsurilor de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, ♣ dacă măsurile de siguranţă au aceeaşi natură şi acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă, ♣ în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate conform art. 118 alin. 1 lit. a)-e), acestea se cumulează. II. Idei fundamentale: 1. Noţiunii de unitate de infracţiune i se opune noţiunea de pluralitate de infracţiune. Ambele concepte cunosc mai multe forme. 2. Infracţiunile care alcătuiesc concursul de infracţiuni se numesc infracţiuni concurente. 3. Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială atât în cazul unităţii de infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiune. 4. Codul penal actual nu prevede un sistem sancţionator diferit pe titurile de concurs (real, ideal, simplu, cu conexitate, omogen, eterogen sau pe diferite tipuri de conexiate – cronologică, topografică, etiologică, teleologică, consecvenţională, accidentală). 5. Sancţionarea concursului de infracţiuni în legea penală română se face conform sistemul cumulului juridic, cu o singură excepţie în cazul existenţei unei condamnări la pedeapsa detenţiunii pe vaiţă. 6. Aplicarea sporului prevăzut de lege în cazul sancţionării concursului de infracţiuni are două 155
caracteristici: ♦ ♦
este facultativ (instanţa „poate” adăuga un spor) şi variabil („de până la”).
III. Vocabular specific: - abatere judiciară – încălcarea unor norme stabilite pentru desfăşurarea procesului, de către cei care particită la activitatea procesuală (lipsa nejustificată a apărătorului), - abdicare – renunţatea la tron sau la şefia unui stat (lat. abdicare), - abreviere – prescurtarea cuvintelor (lat. abbreviare), - abţinere – acţiunea de a se înfrâna sa de a se stăpâni, - accesoriu – calitatea secundară a unui lucru, complementar (lat accesorius), - achiesare – acţiunea de afi de acord sau de a recunoaşte un act (fr. acquiescer), - bună credinţă – convingerea intimă a unei persoane fizice că ceea ce face este în conformitate cu legea, - bona fides praesumitur – buna credinţă se prezumă, - cale de atac – mijloc juridic prin care hotărârile organelor jurisdicţionale sunt supuse controlului judecătoresc, - casare – desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cadrul unei căi de atac (lat. casa), - cazuri urgente – împrejurări în care organele judiciare sunt obligate să efectueze anumite activităţi care nu pot fi amânate, - competenţă penală – este o formă a competenţei ce constă în atribuţiile pe care le au organele judiciare în cadrul procesului penal, - conexarea – operaţiunea procesuală prin care sunt reunite cauzele penale privind infracţiuni aflate în conexitate, - conexitatea – legătura între două sau mai multe infracţiuni, - denunţ – încunonştinţarea făcută de o persoană fizică/juridică despre comiterea unei infracţiuni, - loc de deţinere – penitenciar sau loc unde se află deţinuţii privaţi de libertate, - mărturisirea – recunoaşterea faptei de către cel ce este acuzat, - non reformatio in pejus – este o regulă de drept conform căreia în propria cale de atac nu se poate înrăutăţii situaţia petentului. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 32 din C. pen. sub aspectul enumerării restrictive a formelor pluralităţii de infracţiuni. - Art. 33 din C. pen. sub aspectul definiri concursului de infracţiuni. - Art. 34, 35, 36 şi 40¹ din C.pen. sub aspectul sancţionării concursului de infracţiuni. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind puralitatea de infracţiuni. 2. Concursul de infracţiuni - definiţie şi condiţii de existenţă. 3. Concursul real de infracţiuni – analiză. 4. Concursul ideal de infracţiuni –a analiză. 5. Sancţionarea concursului de infracţiuni - sisteme de sancţionare. 6. Sancţionarea concursului de infracţiuni - aplicarea pedepselor principale. 7. Sancţionarea concursului de infracţiuni - aplicarea pedepselor complimentare. 8. Sancţionarea concursului de infracţiuni - aplicarea măsurilor de singuranţă. 9. Sancţionarea concursului de infracţiuni - contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente. 10. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. VI. Grile: 156
1. Pluralitatatea de infractiuni cunoaşte următoarele forme: a) concursul de infracţiuni b) recidiva c) pluralitatea intermediară. 2. Există concurs de infracţiuni: a) când, cu excepţia unei infracţiuni, pentru celelalte a intervenit amnistia b) când, în afară de o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză de impunitate c) atunci când unele infracţiuni au fost comise în timpul minorităţii şi alta pe timpul cât era major. 3. Pedepsa pentru concursul de infracţiuni se face: a) într-o prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, ţinându-se seama şi de celelalte infracţiuni b) în cazul în care s-au stabilit 2 pedepse cu amenda, prin aplicarea celei mai grele, care poate fi sporită, până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, până la jumatate din pedeapsa iniţială aplicată c) aplicându-se, în a doua etapă, pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de cel mult 5 ani în cazul închisorii. 4. În cazul concursului de infracţiuni: a) măsurile de siguranţă de natură diferită se cumulează b) dispoziţiile art. 34, 35 din C.pen. se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. c) pedepsele complementare se aplică numai dacă au fost stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea. 5. Conexitatea consecvenţională este întâlnită: a) când o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni b) când se săvârşesc două infracţiuni simultan sau succesiv c) când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni de furt. 6. Nu există pluralitate de infracţiuni atunci când: a) este vorba despre o infractiune complexă b) în cazul infracţiunii continuate c) o infracţiune este săvârşită pentru ascunderea altei infracţiuni. 7. Constituie un concurs de 3 infracţiuni comise de aceeaşi persoană: a) când o infracţiune este consumată, iar celelalte două au rămas în fază de tentativă nepedepsibilă b) când o infracţiune este comisă ca atare, pentru alta a intervenit amnistia, iar a treia este asimilată tentativei pedepsibile c) când o infracţiune este comisă ca atare, iar celelalte două sunt în fază de tentativă pedepsibilă. 8. Fapta conducătorului auto care, nerespectând regulile de circulatie, distruge din culpă un alt vehicul şi provoacă în acelaşi timp rănirea gravă a unei persoane, constituie: a) concurs real de infracţiuni b) infracţiune unică c) concurs ideal de infracţiuni. 9. Există concurs de infracţiuni când: a) printr-o singură acţiune sau inacţiune se provoacă uciderea din culpă a două persoane 157
b) printr-o singură acţiune/inacţiune se provoacă vătămarea corporală a două persoane c) printr-o singură acţiune/inacţiune se provoacă uciderea din culpă a unei persoane şi vătămarea corporală a celeilalte persoane. 10. În cazul sancţionării concursului de infracţiuni, C. pen. român a adoptat sistemul: a) absorbţiei într-un singur caz b) cumulului aritmetic în cazul concursului real omogen b) cumulului juridic, fără excepţii. 11. Dacă, în urma aplicării actelor de clemenţă, în cazul unui concurs de infracţiuni, au mai ramas de executat cel puţin două pedepse, înlăturarea sporului ce fusese iniţial stabilit pe lângă pedeapsa de bază: a) este facultativă b) este obligatorie c) nu este obligatorie. 12. Pedeapsa graţiată condiţionat în cazul unui concurs de infracţiuni: a) se contopeşte cu pedepsele executabile b) nu se contopeşte cu pedepsele executabile c) poate fi contopită cu pedepsele executabile. 13. În cazul unui concurs de 3 infracţiuni pentru care instanţa a stabilit 3 pedepse de 5 ani, 4 ani şi un an închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată, împreună cu sporul, nu poate depăşi: a) 5 ani b) 10 ani c) 7 ani. 14. În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, ca urmare a apelului făcut de inculpat, în cazul comiteri de către acesta a unui concurs de infracţiuni: a) instanţa de rejudecare poate aplica o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea stabilită iniţial de prima instantă b) instanţa de rejudecare nu poate aplica o pedeapsă rezultantă sau un spor mai mare decât cele stabilite de prima instanţă c) instanţa de rejudecare poate aplica un spor mai mare decât cel stabilit de prima instantă.
Răspunsuri grile*: 1-a,b,c; 2-c; 3-c; 4-a,b; 5-c; 6-a,b; 7-c; 8-c; 9-b,c; 10-a; 11-a,c; 12-b; 13-b; 14-b; VII. Speţe: 1. X a fost condamnat la 6 luni închisoare în baza art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g) şi i), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C.pen., şi la 3 luni închisoare în baza art. 192, cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea. În fapt, s-a reţinut că într-o seară inculpatul a intrat pe poarta neasigurată în curtea locuinţei persoanei vătămate, după care a sustras, prin efracţie din autoturismul acestuia, aflat în curte, mai multe piese. Prin recursul declarat, inculpatul susţine că în mod greşit s-a reţinut în sarcina sa infracţiunea de violare de domiciliu, deoarece aceasta s-a absorbit în infracţiunea de furt calificat, săvârşită prin efracţie, prevăzută în art. 209 lit. i) C.pen. Ce trebuie să decidă instanţa de recurs? 2. Prin sent. pen. nr. 90/20.05.1998 a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă definitivă prin neapelare, X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. şi de nerespectare a măsurilor de protecţie a muncii prevăzută de art. 34 din L. 90/1996, cu 158
aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. 1 lit. b) C.pen. Instanţa a reţinut că la 27.061997, X, angajat la SC Comico S.A. Moldova Nouă, a fost însărcinat să coordoneze o echipă de muncitori la montarea unui buncăr pâlnie metalică de 1,5 t, în golul de fixare cu ajutorul unei macarale. Deşi era interzisă rămânerea, fie şi temporară, a unui asemenea dispozitiv în echilibru instabil, inculpatul a încălcat normele de protecţie a muncii, cu consecinţa uciderii din culpă a victimei, ca urmare a răsturnării buncărului. Împotriva sent. pen. rămasă definitivă s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că infracţiunile au fost săvârşite în concurs ideal şi nu real de infracţiuni. Să se arate dacă recursul în anulare este fondat. 3. Instanţa a reţinut că X a aplicat cu cuţitul o lovitură puternică în abdomen unei persoane, Y după care imediat, a lovit pe o lată persoană, Z în partea din spate a coastei stângi. Prima dintre victime a decedat în drum spre spital, viaţa celeilalte fiind salvată în urma îngrijirilor medicale ce i s-au acordat. Trib. Mun. Buc. a condamnat pe inculpatul X la 20 de ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. b) C. pen. - omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane. Arătaţi dacă soluţia instanţei de a reţine o singură infracţiune complexă prevăzută în art. 176 lit .b) C. pen. este corectă. 4. În sarcina lui X s-a reţinut că a falsificat datele înscrise în carnetul său de muncă şi că a prezentat documentul astfel falsificat cu ocazia încadrării în muncă la o altă unitate economică. În baza carnetului de muncă falsificat, inculpatul a obţinut o încadrare şi o retribuţie superioară celor la care avea dreptul şi a încasat apoi în mod repetat retribuţia superioară la care nu avea dreptul. Având în vedere că faptele de fals material în înscrisuri oficiale şi de uz de fals, au fost comise de inculpatul X în vederea săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, art. 215 alin. 2 C. pen. să se arate dacă faptele inculpatului constituie o infracţiune unică complexă sau un concurs de infracţiuni. 5. S-a reţinut că X, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a urmărit pe stradă patru elevi până la sala de aşteptare a staţiei C.F.R. unde, sub ameninţarea cu bătaia, le-a cerut să-i dea banii pe care îi aveau asupra lor. De teamă, elevii au strâns o sumă de banii pe care i-au dat-o inculpatului, iar unul dintre ei, în urma ameninţărilor inculpatului, i-a dat şi bluza cu care era îmbrăcat. Judecătoria Călăraşi a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 C. Pen. Soluţia instanţei de judecată pronunţată în cauză este corectă? 6. În speţă, un grup de inculpaţi au atacat şi violentat un alt grup de persoane pe care le-au jefuit de bunurile pe care le posedau. Prima instanţă a condamnat pe fiecare dintre coinculpaţi pentru comiterea atâtor infracţiuni de tâlhărie câte părţi vătămate au fost, făcând aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni. Instanţa de recurs a admis recursul inculpaţilor şi a reţinut în sarcina acestora o singură infracţiune de tâlhărie, cu motivarea că, infracţiunea de tâlhărie este îndreptată împotriva patrimoniului şi nu contra persoanei. Numai dacă violenţele ar fi fost săvârşite nu în scopul comiterii furtului ar putea fi reţinute atâtea infracţiuni câte persoane au fost vătămate. Arătaţi care dintre soluţii este corectă.
Răspunsuri speţe: 1. Instanţa urma să reţină un concurs real eterogen de infracţiuni. În aceste cazuri furtul nu absoarbe violarea de domiciliu, inculpatul urmând să răspundă conform art. 33 şi 34 C.pen. 159
2. În speţă este vorba despre un concurs ideal eterogen de infracţiuni, deoarece printr-un singur act al făptuitorului s-au comis două infracţiuni. 3. Instanţa trebuia să reţină un concurs real omogen de infracţiuni dintre o infracţiune consumată de omor şi o tentativă la aceeaşi infracţiune, neputându-se reţine în acest caz situaţia prevăzută în art. 176 lit.b). 4. Inculpatul a comis un concurs real eterogen format din trei infracţiuni: fals material în înscrisuri oficiale – art. 288 C. pen., uz de fals – art. 291 C.pen. şi infracţiunea de înşelăciune – art. 215 C. pen. Întrucât primele două au fost comise în scopul săvârşirii înşelăciunii există un concurs real cu conexitate teleologică. 5. Instanţa trebuia să reţină un concurs ideal omogen de infraţiuni, deoarece acţiunile inculpatului sau îndreptat împotriva a patru subiecţi pasivi, ceea ce face ca acesta să răspundă pentru fiecare în parte şi nu numai pentru o singură infracţiune. Pluralitatea de subiecţi pasivi dă naştere unei singure infracţiuni agravate în cazul infracţiunilor de omor – a se vedea art. 178 alin. ultim sau art. 176 lit.b). 6. Prima instanţă a dat soluţia corectă, deoarece tâlhăria se îndreaptă nu numai împotriva patrimoniului ci şi împotriva persoanei, fiind o infracţiune complexă. Astfel, în cazul infracţiunilor contra persoanei, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, pluralitatea de subiecţi pasivi dă naştere la tot atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi există. Astfel, în speţă există un concurs real omogen de infracţiuni cu conexitate cronologică şi topografică.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Care sunt formele pluralităţii de infracţiuni? 2. Enumeraţi condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni. 3. Care sunt elementele caracteristice ale concursului real de infracţiuni? 4. Ce reprezintă conexitatea teleologică de infracţiuni? 5. Care este forma de vinovăţie în cazul concursului de infracţiuni? 6. Ce se înţelege prin concurs ideal de infracţiuni? 7. Precizaţi sistemul de sancţionare al concursului de infracţiuni în legislaţia penală română? 8. Analiza sporului în cazul sancţionării concursului de infracţiuni. 9. Analizaţi expresia „ buna-credinţă”. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Particularităţile concursului ideal de infracţiuni. 2. Concursul cu conexitate. Justificarea existenţei în legea penală română. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Aspect critic asupra sancţionării concursului de infracţiuni. 2. Comparaţie între concursul real omogen de infracţiuni, infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei. Importanţa distincţiei. C. Temă de licenţă: 1. Concursul de infracţiuni în raport cu alte forme ale pluralităţii de infracţiuni.
160
NOTE:
161
SEMINARUL NR. 14 “Recidiva şi pluralitatea intermediară” I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale prinind recidiva - definiţie şi caracterizare - structură şi modalităţi IB. Recidiva mare postcondamnatorie - definiţie şi condiţii de existenţă IC. Recidiva mare postexecutorie - definiţie şi condiţii de existenţă ID. Recidiva mică - definiţie, feluri şi condiţii de existenţă IE.Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii - aplicarea pedepsei principale - aplicarea pedepselor complementare - aplicarea măsurilor de siguranţă - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii 162
- aplicarea pedepsei principale - aplicarea pedepselor complementare - aplicarea măsurilor de siguranţă - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici - descoperirea ulterioară a stării de recidivă - recidiva în cazul persoanei juridice – condiţii de existenţă, sancţionare, descoperirea ulterioară a stării de recidivă IF. Pluralitatea intermediară - definiţie şi condiţii de existenţă - sancţionarea pluralităţii intermediare
IA. Aspecte generale privind recidiva Recidiva reprezintă o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. a. Caracterizare: ♦ elementul esenţial al acestei instituţii îl constituie existenţa unei hotărâri definitive de condamnare; ♦ recidiva reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului, fiind considerată, alături de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, o stare de agravare; ♦ diferenţa dintre aceasta şi concursul de infracţiuni există sub aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare; ♦ în doctrina penală nu se vorbeşte despre condiţiile de existenţă ale recidivei, ci despre termenii recidivei, ♦ definiţia şi modul de sancţionare sunt prevăzute expres în Codul penal. b. Structură: ♦ primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă la pedeapsa închidorii sau detenţiunii pe viaţă; ♦ al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate. c. Modalităţile recidivei: A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni : ♦ Recidiva post-condamnatorie – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea totală a pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune; ♦ Recidiva post-executorie – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară. B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva: ♦ Recidiva generală – când este formată din infracţiuni de natură diferită; ♦ Recidiva specială – când este formată din infracţiuni de aceeaşi natură. C. După gravitatea condamnării : ♦ Recidiva absolută – când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări; ♦ Recidiva relativă – când existenţa ei este condiţionată de o anumită gravitate a condamnării pronunţată pentru infracţiunea anterioară; ♦ Recidiva mare – este condiţionată de existenţa unei condamnări pentru prima infracţiune de o anumită gravitate (minim 6 luni); ♦ Recidiva mică – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană 163
care anterior a mai fost condamnată la pedepse privative de libertate de o gravitate redusă. D. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni: ♦ Recidiva permanentă – când va exista starea de recidivă prin comiterea unei infracţiuni indiferent de timpul scurs de la condamnare sau executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară (aceasta nu a fost reţinută de către Codul penal); ♦ Recidiva temporară – când existenţa ei este condiţionată de comiterea noii infracţiuni numai într-un anumit termen de la condamnare sau de la executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară. E. După locul unde a fost aplicată pedeapsa definitivă pentru primul termen al recidivă : ♦ Recidiva naţională – când primul termen constă într-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă română; ♦ Recidiva internaţională – când condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei este pronunţată de o instanţă străină (numai în cazul recidivei mari). F. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei: ♦ Recidiva cu efect unic – presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul la prima recidivă cât şi pentru cel care a perseverat în recidivă (multirecidivist); ♦ Recidiva cu efecte progresive – presupune agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare nouă recidivă; ♦ Recidivă cu efect sancţionator uniform – presupune acelaşi regim de sancţionare pentru toate modalităţile recidivei; ♦ Recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat – care presupune un regim de sancţionare diferit pentru modalităţile recidivei.
IB. Recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 lit. a) C.pen.): Există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executăeii pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an. a. Condiţii: Cu privire la primul termen: ♦ acesta îl formează o existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii ori detenţiunii pe viaţă; ♦ condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni ori detenţiunea pe viaţă; ♦ condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată, sau praeterintenţionată; ♦ condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă. Conform art. 38 C.pen. acestea sunt: ♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, ♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă simplă sau cu prevedere, ♣ condamnări pentru infracţiunile amnistiate, ♣ condamnări pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală (dezincriminate), ♣ condamnările pentru care a intervenit reabilitatea. 164
Cu privire la al doilea termen: ♦ săvârşirea unei noi infracţiuni în formă consumată, sau în forma tentativei pedepsibile, indiferent de calitatea făptuitorului: autor, instigator sau complice; ♦ noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie; ♦ pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie închisoarea mai mare de 1 an (limită ce se referă la maximul special prevăzut de lege); ♦ noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei; astfel: ♣ înainte de începerea executării pedepsei ♣ în timpul executării pedepsei ♣ în stare de evadare ♣ în termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei. IC. Recidiva mare postexecutorie (art. 37 lit. b) C.pen.): Există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. a. Condiţii: Cu privire la primul termen: ♦ existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pedeapsă care a fost executată, neavând importanţă modul de executare a acesteia, sau; ♦ existenţa unei condamnări la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni ce a fost executată sau a cărei executare s-a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării acesteia; ♦ pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, executată ori considerată ca executată trebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie; ♦ condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă (art. 38 C.pen.): ♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, ♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă simplă sau cu prevedere, ♣ condamnări pentru infracţiunile amnistiate, ♣ condamnări pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală (dezincriminate), ♣ condamnările pentru care a intervenit reabilitatea (de drept sau judecătorească). Cu privire la al doilea termen: ♦ săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1an sau detenţiunea pe viaţă; ♦ noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după executarea pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei ce constituie primul termen.
ID. Recidiva mică (art. 37 lit. c) C.pen.): Există atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau praeterintenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. a. Modalităţi: 165
recidiva mică post-condamnatorie ♦ recidiva mică post-executorie I. Recidiva mică post-condamnatorie Condiţii: Cu privire la primul termen: ♦ exitenţa a trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive şi susceptibile de a fi executate separat; această condiţie este îndeplinită chiar dacă dintre cele trei condamnări definitive numai unele au acest cuantum, iar altele sunt mai mici; ♦ condamnările definitive să fie pronunţate pentru infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate; ♦ pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute de art. 38 C.pen. Cu privire la al doilea termen: ♦ săvărşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie; ♦ pentru acestea legea să prevedă pedeapsa închisorii mai mare de 1 an (limită ce se referă la maximul special prevăzut de lege); !!!Momentul în care se săvârşeşte noua infracţiune, în raport cu primul termen al recidivei poate fi înainte de începerea executării pedepselor contopite (iar rezultanta este de cel mult 6 luni, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare). ♦
II. Recidiva mică post-executorie Condiţii: Cu privire la primul termen: ♦ existenţa a trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, pedepse care au fost executate ori pentru care a intervenit graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei; ♦ cele trei pedepse executate sau a căror executare s-a stins prin graţiere ori prescripţie, trebuie să fie pronunţate pentru infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate; ♦ pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute la art. 38 C.pen. Cu privire la al doilea termen: ♦ noua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţionate; ♦ pentru această infracţiune legea să prevadă pedeapsa închisorii mai mare 1 an (limită ce se referă la maximul special prevăzut de lege); ♦ aceasta să fie săvârşită după executarea celei de a treia pedepse. IE. Sancţionarea recidivei: Codul penal român acordă recidivei caracterul de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prevăzut în Codul penal. I. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii Aplicarea pedepsei principale: Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen. s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie făcută o distincţie după momentul săvârşirii din nou a infracţiunii: ♦ când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe executarea pedepsei se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou care se contopeşte (se absoarbe) cu pedeapsa ce formează primul termen al recidivei; sporul 166
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦
♦ ♦
♦
♦
♦
♦ ♦
care se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C.pen.) – spor facultativ şi variabil; când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C.pen.); dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, prin pedepsa anterioară se înţelege pedeapsa care execută, cumulată (adunată) cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C.pen.). Aplicarea pedepselor complementare: se vor aplica toate când sunt de natură diferită ori de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit ; se va aplica cea mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. Aplicarea măsurilor de siguranţă: aplicarea acestora este determinată de scopul şi funcţiile ce le au de îndeplinit, astfel că se vor adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit.
II. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii Aplicarea pedepsei principale: pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de această stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, putând fi chiar maximul special; dacă acest maxim este neîndestulător se poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special, în cazul infracţiunilor care prevăd pedepse alternative între închisoarea mai mare de un an şi amendă-art. 196 C.pen. (art. 39 alin. 4 C.pen.); când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se stabilesc după cum am arătat; sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda; dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată. Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă: acestea se vor aplica şi executa toate; dacă sunt distincte se va aplica regula prevăzută şi în cazul recidivei mari postcondamnatorii. III. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost executate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C.pen. dacă, în stare de recidivă mică post-condamnatorie s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită, apoi se aplică dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni. IV. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă într-o astfel de situaţie se impune recalcurarea pedepsei pentru starea de recidivă; recalcurarea pedepsei este condiţionată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte 167
♦
de executarea în întregime a pedepsei; reţinerea stării de recidivă a celui condamnat la detenţiunea pe viaţă nu prezintă foare mare relevanţă căci această pedeapsă prin natura ei nu mai poate fi agravată.
V. Recidiva în cazul persoanei juridice (art. 40² C.pen.): 1. Condiţii de existenţă: ♦ când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată – recidivă postcondamnatorie; ♦ când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată– recidivă postexecutorie; 2. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice: ♦ în cazul recidivei postcondamnatorii, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 40¹ alin. 1 şi 3. Sporul prevăzut în art. 40¹ alin. 1 se poate mări până la jumătate. ♦ dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. ♦ în cazul recidivei, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 1 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate aplica un spor până la două treimi din acel maxim. 3. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă în cazul persoanei juridice: ♦ dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică se afla în stare de recidivă, instanţa va contopi pedepsele, conform art. 40¹ alin. 1 şi 3, în cazul recidivei postcondamnatorii şi iar în cazul recidivei postexecutorii va aplica regulile prevăzute în art. 40² alin. 4. IF. Pluralitatea intermediară (art 40 C.pen.): Este acea situaţie în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidiva post-condamnatorie. a. Condiţii: ♦ existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică ori a amenzii; ♦ condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvărşită din culpă; ♦ pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune săvărşită să fie amenda sau închisoarea mai mică de 1 an; ♦ noua infracţiune să fie comisă din culpă simplă sau cu prevedere. b. Sancţionarea pluralităţii intermediare (art. 40 C.pen.): ♦ se va stabili pedeapsa pentru noua infracţiune, care va fi contopită cu pedeapsa definitivă pronunţată mai înainte, chiar dacă o parte din aceasta a fost executată sau considerată ca executată; ♦ partea din pedeapsă deja executată se va deduce din pedeapsa rezultantă; dacă noua infracţiune din pluralitatea intermediară este comisă în stare de evadare, pedeapsa pentru evadare se adaugă (se cumulează) la pedeapsa din executarea căreia condamnatul a evadat, apoi această pedeapsă rezultantă din cumularea aritmetică, se va contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare. 168
În cazul persosoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 40² alin. 1 lit. a), pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
II. Idei fundamentale: 1. Recidiva reprezintă o staregenerală de agravare, deoarece, făptuitorul după ce a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşete din nou o altă infracţiune. 2. Raportat la momentul în care se comite cel de-al doilea termen al recidicei, aceasta poate fi postcondamnatorie şi postexecutorie. 3. Sunt anumite categorii de condamnări care nu atrag starea de recidivă – art. 38 C.pen. 4. Sistemul sancţionator aplicabil în cazul recidivei este cel al cumulului juridic, cu spor faultativ şi variabil. 5. Pluralitatea intermediară este o instituţie juridică mixtă , creată să acopere situaţiile practice în care nu există concurs sau recidivă. III. Vocabular specific: - abolitio criminis – expresie de origine latină utilizată pentru a desemna situaţia în care legiuitorul dezincriminează o faptă (a dezincrimina), - acreditare – împuternicirea sau abilitarea unei persoane să exercite o misiune diplomatică, recunoaşterea oficială a activităţii unei instituţii de învăţământ sau unei alte instituţii de interes public (fr. acrediter), - act abdicativ – act de renunţare la un drept, anterior dobândirii legale a acestuia, act de renunţare la funcţia de şef al statului, - agresor – persoană fizică sau stat care exercită un atac împotriva unei alte persoane sau stat, - axiologie – disciplină de natură filozofică care studiază valorile morale, - barbiturism – tulburare care se manifestă la persoanle intoxicate cu substanţe barbiturice (fr. barbiturisme), - capacitate penală – aptitudinea persoanei de a participa la raporturile juridice penale; nu au această capacitate minorii sub 14 ani, - cauze de nepedepsire – situaţii speciale care exclud aplicarea pedepsei; situaţii care înlătură sau exclud răspunderea penală, - cazier judiciar – formă de înregistrare a persoanelor condamnate şi a celor împotriva cărora au fost luate măsuri cu caracter penal, - detenţie – lipsire de libertate a unei persoane care se află în arest preventiv sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, - discernământ – facultatea psihică a omului de a-şi da seama de caracterul şi urmările conduitei sale şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu aceasta, - eventual - incert, probabil, posibil, care depinde de împrejurări (fr. éventuel), - fapta putativă – fapta comisă de o persoană care, din punct de vedere intelectiv, are reprezentarea că a comis o infracţiune, deşi în realitate fapta respectivă nu constituie infracţiune; altfel spus, fapta este infracţiune numai în mintea făptuitorului, - fazele infracţiunii – etapele perioadelor desfăşurării activităţii infracţionale; desfăşurarea activităţii infracţionle cunosşte două momente: una internă şi alta externă, - fazele procesului penal – diviziuni ale procesului penal, concretizare în activităţi desfăşurate de organele competente; procesul penal cunoaşte trei faze: urmărirea penală, judecata şi executarea sancţionilor, - infantil – referitor la copii, care aparţine copiilor (lat. infantilis), - in rem – termen latin care semnifică faptul că întinderea efectelor unor împrejurări, instituţii, acte sau măsuri procesuale se stabilesc în funcţie de faptă, iar nu în raport cu persoanele, - proces penal – activitatea reglementată de legea procesuală, desfăşurată de subiecţii îndrituiţi, în scopul constatării infracţiunilor şi justei soluţionări a cauzelor penale, - raport sexual – relaţie sexuală firescă, care duce la procreere, 169
-
rude apropiate – expresie uzilizată de legea penală care desemnează descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora şi persoanele devenite prin înfiere astfel de rude, somnambulism – stare patologică de somn în timpul căreia persoana aflată în această stare efectuează mai multe activităţi pe care le face un om în stare de veghe (se deplasează, mănâncă, se îmbracă, etc.); somnambulismul este o stare care poate exclude vinovăţia, deoarece în această stare o persoană este iresponsabilă (lat. somnus şi ambulare).
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 37 C.pen. sub aspectul definirii recidivei în cazul persoanei fizice, - Art. 40² C.pen. sub aspectul definirii recidivei în cazul persoanei juridice, - Art. 38 C.pen. sub aspectul condamnărilor care nu atrag starea de recidivă, - Art. 39 şi 40¹ C.pen. sub aspectul sancţionării recidivei în cazul persoanei fizice şi juridice, - Art. 40 C.pen sub aspectul analizei pluralităţii intermediare de infracţiuni. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale prinind recidiva – definiţie, caracterizare, structură şi modalităţi. 2. Recidiva mare postcondamnatorie - definiţie şi condiţii de existenţă. 3. Recidiva mare postexecutorie - definiţie şi condiţii de existenţă. 4. Recidiva mică - definiţie, feluri şi condiţii de existenţă. 5. Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale, aplicarea pedepselor complementare, aplicarea măsurilor de siguranţă. 6. Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari postexecutorii, aplicarea pedepsei principale, aplicarea pedepselor complementare, aplicarea măsurilor de siguranţă. 7. Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici. 8. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. 9. Recidiva în cazul persoanei juridice – condiţii de existenţă, sancţionare, descoperirea ulterioară a stării de recidivă. 10. Pluralitatea intermediară - definiţie şi condiţii de existenţă. 11. Sancţionarea pluralităţii intermediare. VI. Grile: 1. Primul termen al recidivei mari postcondamnatorii este: a) o pedeapsă de 6 luni închisoare b) o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare c) o pedeapsă mai mică de 6 luni închisoare. 2. Cel de-al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii este o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii: a) mai mică de 1 an b) mai mare de un an c) de un an. 3. Există stare de recidivă: a) când, după executarea unei pedepse de 7 luni închisoare, cel condamnat săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 184 C.pen. (vătămare corporală din culpă) b) când, după graţierea unei pedepse, mai mare de 6 luni închisoare, cel condamnat săvârşeşte o infracţiune cu intenţie, pentru care este pedepsit cu maximul pedepsei prevăzute pentru acea infracţiune, adică 1 an. c) când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat, comite în stare de evadare, o infracţiune cu intenţie indirectă al cărei maxim 170
special este de 2 ani închisoare. 4. Primul termen al recidivei mici postcondamnatorii îl poate forma: a) două condamnări de 4 luni şi una de 6 luni (toate definitive) b) trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive şi susceptibile de a fi executate separat. c) trei infracţiuni comise pentru care legea prevede maximul pedepsei pentru fiecare de 6 luni închisoare. 5. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de acele condamnării: a) pentru care a intervenit reabilitatea de drept sau judecătorească b) cu privire la infracţiunile comise din culpă simplă c) cu privire la infracţiunile comise în timpul minorităţii, chiar dacă au fost judecate pe timpul cât făptuitorul a devenit major d) cu privire la infracţiunile comise cu praeterintenţie. 6. În cazul săvârşirii unei infracţiuni în stare de recidivă postexecutorie: a) la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune se ţine seama de starea de recidivă b) se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul pedepsei închisorii, se poate adauga un spor de până la 7 ani închisoare c) se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special al pedepsei, când aceasta este amenda. d) se poate aplica un spor de cel mult 2/3 din maximul special al pedepsei, când aceasta este amenda. 7. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările: a) pronunţate pentru infracţiuni praeterintenţionate b) pentru care a intervenit amnistia sau graţierea c) pronunţate pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. 8. Dacă infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii a fost comisă în timpul executării pedepsei: a) se stabileşte o pedeapsă pentru noua infracţiune, făcându-se abstracţie de starea de recidivă, după care aceasta se contopeşte cu pedeapsa aplicată iniţial, putându-se aplica la maximul special un spor de până la 7 ani de închisoare b) dacă infracţiunea este săvârşită în stare de evadare, se contopesc pedepsele pentru evadare cu pedeapsa pentru noua infracţiune şi cu restul de pedeapsă din infracţiunea anterioară c) contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de pedeapsă rămasă neexecutată din condamnarea anterioară. 9. În cazul recidivei mari postexecutorii se poate adăuga un spor: a) de până la 7 ani, când pedeapsa este închisoarea b) de până la 2/3 din maximul special al pedepsei amenzii c) de până la 5 ani, când pedeapsa este închisoarea d) de până la 10 ani, când pedeapsa este închisoarea. 10. Pluralitatea intermediară este acea stare în care nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la: a) concursului de infracţiuni b) recidiva postexecutorie c) recidivea postcondamnatorie d) concursului real eterogen. 171
11. În C. pen. român este incriminată recidiva: a) specială b) temporară c) permanentă d) generală. 12. Primul termen al recidivei mari postcondamnatorii îl poate constitui: a) o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunţată pentru o infracţiune comisă din culpă cu prevedere b) o condamnare la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru o infracţiune intenţionată c) o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunţată de o instanţă judecătorească straină, pentru o infracţiune intenţionată, dacă această hotărâre a fost recunoscută, potrivit dispozitiilor C.p.p.
Răspunsuri grile*: 1-b; 2-b; 3-c; 4-a,b; 5-a,b,c; 6-a,d; 7-c; 8-c; 9-b,d; 10-c; 11-b,d; 12-c; VII. Speţe: 1. În sarcina lui X s-a reţinut că, fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru o infracţiune intenţionată, după începerea executării pedepsei, beneficiind de o întrerupere a executării acesteia, a săvârşit din nou o infracţiune de furt potrivit art. 208 C. pen. Arătaţi dacă inculpatul se află în stare de recidivă.Motivaţi răspunsul. 2. Prin sent. pen. nr. 10/10.01.1996 a Trib. Vâlcea, X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) C. pen. S-a reţinut, că, în data de 10.06.1995, X l-a lovit puternic cu pumnul în faţă pe Y, care s-a dezechilibrat, a căzut şi s-a lovit, suferind un traumatism cranio-cerebral în urma căruia a decedat. Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile procurorului şi inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa şi a înlăturat aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din C. pen., cu motivarea că în cauză nu există starea de recidivă în raport cu prevederile art. 38 lin. 1 lit. a) din acelaşi cod. Recursul în anulare este temeinic motivat şi poate fi admis? 3. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că, în timp ce executa la locul de muncă o pedeapsă de 6 luni închisoare, aplicată pentru o infracţiune de furt, a săvârşit din nou o infracţiune de conducere fără permis a unui autovehicul (art. 36 alin. 1 Decretul nr. 328/1966), pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă. Să se arate cum trebuie stabilită şi aplicată pedeapsa în această situaţie. 4. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că, aflându-se în executarea pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată de Judecătoria Craiova, pentru o infracţiune de furt, a evadat din punctul de lucru al penitenciarului, s-a deplasat în sat, a pătruns prin spargerea geamului în magazinul de textile şi încălţăminte, de unde a sustras mai multe obiecte de încălţăminte şi o sumă de bani. Evadarea este incriminată în art. 269 C. pen. şi pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani. Să se arate dacă în această situaţie există stare de recidivă. 5. X a fost condamnat la un an închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art. 184 C. pen. şi la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de conducere fără permis a unui autovehicul, urmând ca, potrivit art. 33 lit a) şi 34 lit a) C. pen. să se execute un an de închisoare. În acelaşi timp, s-a dispus revocarea executării pedepsei la locul de muncă cu privire la pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului pentru o altă infracţiune din culpă. Prin aplicarea art. 40 coroborat cu art. 33 şi 34 C. pen., s-a contopit pedeapsa de un an închisoare cu restul de 4 luni 172
şi 10 zile rămas neexecut din pedeapda de 8 luni închisoare. Ce formă a pluralităţii de infracţiune există în speţă? Instanţa a aplicat corect pedeapsa. Motivaţi răspunsul.
Răspunsuri speţe: 1. X se află în stare de recidivă postcondamnatorie, conform art. 37 alin. 1 lit.a) C.pen. 2. Recursul în anulare nu trebuia admis. În speţa de faţă suntem în prezenţa unei recidive, chiar dacă cel de-al doilea termen al acesteia îl constituie o infracţiune praeterintenţionată. Art. 38 din C.pen. se referă numai la infracţiunile din culpă nu şi la cele comise cu praeterintenţie. 3. În speţă nu există stare de recidivă, ci o pluralitate intermediară, deoarece nu este îndeplinit primul termen (o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare). Astfel, instanţa va revoca executarea pedepsei la locul de muncă şi va contopi pedeapsa anterioară de 6 luni cu pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune; instanţa mai poate aplica şi un spor conform art. 34 C.pen. Ceea ce s-a executat din pedeapsa anterioară nu se va mai lua în calcul, conform principiului non bis in idem. 4. În această speţă există o stare de recidivă postcondamnatorie, potrivit art. 37 lit. a) C.pen. astfel, sunt îndepliniţi ambii termeni ai recidivei. Instanţa va aplica prevederile art. 39 alin. 3 C.pen. 5. În speţă există o pluralitate intermediară de infracţiuni, deoarece sunt prezente infracţiuni comise din culpă. Aplicând pedeapsa pentru noua situaţie, instanţa nu a mai ţinut seama şi de pedeapsa de 6 luni pentru infracţiunea de conducere fără permis a unui autovehicul. Astfel, instanţa trebuia să contopească pedeapsa executată la locul de muncă (8 luni închisoare) cu cele două sancţiuni de un an şi de 6 luni închisoare.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Precizaţi locul recidivei în cadul pluralităţii de infracţiuni. 2. Care sunt termenii recidivei? 3. Enumeraţi condamnările care nu atrag starea de recidivă. 4. Analizaţi expresiile „ a se contopi” şi „a se cumula” din cadul sancţionării recidivei. 5. Aplicarea pedepslor complementare în cazul recidivei. 6. Asemănări şi deosebiri între recidivă şi concursul de infracţiuni. 7.Asemănări şi deosebiri între concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară. Importanţa distincţiei. 8. Analiza formei de vinovăţie în cazul recidivei. 9. Analizaţi expresia „ abolitio criminis”.
VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice. 2. Aspecte critice privind sancţionarea recidivei. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Implicaţii juridice privind descoperirea ulterioară a stării de recidivă. 2. Justificarea existenţei unor categorii de condamnări care nu atrag starea de recidivă. C. Teme de licenţă: 1. Analiza recidivei ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni. 2. Analiza pluralităţii intermediare de infracţiuni în legislaţia română în raport cu legislaţiile ţărilor europene. 173
NOTE:
174
SEMINARUL NR. 15 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei I I. Plan de seminar: IA. Noţiuni generale IB. Legitima apărare IC. Starea de necesitate ID. Constrângerea fizică şi morală IE. Cazul fortuit IA. Noţiuni generale: 175
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situaţii, stări, împrejurări, existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta excluzând caracterul penal al faptei. Acestea nu trebuie să se confunde cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile), caz în care fapta este infracţiune şi doar consecinţa ei – răspunderea penală – este înlăturată. De asemenea, aceste cauze nu trebuie să se confunde nici cu cu cauzele de nepedepsire, care înlătură doar aplicarea pedepsei, fapta fiind însă infracţiune (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, denunţarea mitei de către mituitor, etc.).
Cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei - după criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii sunt: * cauze care privesc pericolul social * cauze care privesc vinovăţia * cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei - după criteriul sferei de aplicare: * cauze generale – care sunt prevăzute în partea generală a C.pen.: art. 44-51 C. pen., art. 12 C.pen. – abrogarea incriminării, art. 18¹ C.pen.; * cauze speciale – care sunt prevăzute în partea specială a C.pen.: art. 6 alin. 1 C.pen. – lipsa dublei incriminări, art. 207 C.pen. – proba verităţii; - după caracterul cauzelor: * cauze reale – se referă la faptă şi se răsfrâng asupra tuturor participanţilor (lipsa prevederii în legea penală); * cauze personale – se referă la persoana făptuitorului şi produc efecte numai în raport cu acesta (art. 44-51 C.pen.). Asfel, pentru a fi în prezenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, trebuie să se comită o faptă căreia să îi lipsească una din cele trei trăsături fundamentale ale sale (vinovăţia, pericolul social sau preverea în lege). IB. Legitima apărare (art. 44 C.pen.): a. Definiţie: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăperere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul“. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv, - cel ce ripostează săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu e săvârşită cu vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă, - aceasta apare ca o ripostă, determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate. c. Condiţii: 176
I. Condiţii privind atacul: acesta reprezintă o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă, ce se materializează, de regulă, într-o acţiune îndreptată împotriva unor valori sociale. Atacul trebuie să fie: - material – realizat prin mijloace fizice menite să pericliteze valorile sociale; nu se va îndeplini această condiţie dacă atacul este verbal sau în scris care nu dau dreptul unei riposte legitime, - direct – să creeze un pericol nemijlocit pentru valoare socială ocrotită; atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol (o uşă, un zid), - injust – să fie lipsit de orice temei legal, - imediat (iminent) – pe cale să se producă; atacul iminent este atacul din momentul declanşării şi până în momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea este legitimă; după consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, - atacul să fie îndreptat împotiva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotiva unui interes public; aceste drepturi pot privi viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea,
averea; interesul public poate consta într-o stare, situaţie, relaţie, activitate ce interesează o organizaţie publică, - atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul public ; caracterul grav al pericolului se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia şi de urmările ireparabile (pierderea vieţii, distrugerea unor bunuri).
II. Condiţii privind apărarea: aceasta constă în fapta de a încerca înlăturarea pericolului: - apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală sau sub forma unei tentative pedepsibile, - apărarea să fie precedată de atac; simpla presupunere că agresorul va dezlănţui un atac nu
dă dreptul la o legitimă apărare,
- apărarea să se îndrepte numai împotriva agresorului (împotiva vieţii, sănătăţii), iar nu împotriva bunurilor sale, - apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului ; caracterul necesar al apărării trebuie
analizat nu numai în raport cu gravitatea atacului, ci şi cu posibilităţile celui atacat de a le înfrunta, - apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului ; aici se are în vedere respectarea unei echivalenţe între apărare şi atac; dacă apărarea este vădit disproporţionată faţă de gravitatea atacului, fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.
d. Depăşirea limitelor legitimei apărări: Aceasta cunoaşte două forme: - excesul justificat ; acesta se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei (art. 44 alin. 4 C.pen.); ca natură juridică este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei; - excesul scuzabil ; când depăşirea legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere; în acest caz vom avea o circumstanţă atenuantă legală generală prevăzută de art. 73 lit. a) C.pen.; acesta nu este asimilat legitimei apărări. e. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială: I. Condiţii privind atacul: - acesta trebuie să constea într-o acţiune de pătrundere într-o locuinţă, încăperere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare, comisă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, - acţiunea de pătrundere trebuie să se facă de către o persoană fizică responsabilă neconstrânsă, - acţiunea de pătrundere trebuie să fi început ori să fie în curs de executare sau efectuată în întregime, 177
- acţiunea de pătrundere să se facă „fără drept” , în lipsa oricărui temei legal, - scopul atacului poate consta în orice interes sau bunuri juridice protejate penal. II. Condiţii privind apărarea: - aceasta constă în acţiunea prin care se respinge pătrunderea în locurile prevăzute de lege şi să constea într-o faptă prevăzută de legea penală, - ca subiect al apărării putem menţiona: proprietarul, posesorul, o rudă sau o persoană împuternicită a acestora sau orice altă persoana care are în pază sau grijă locurile indicate în textul de lege, - în vederea respingerii pătrunderii, subiectul poate acţiona cu instrumente pregătite din timp sau cu unele improvizate, - scopul apărării îl constituie apărarea unei valori sociale, - apărarea trebuie să fie necesară pentru respingerea atacului.
f. Efecte: - fapta săvârşită în legitimă apărare nu constituie infracţiune - nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală şi nici o altă formă de răspundere juridică, - produce efecte in rem, - în cazul excesului justificat, răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna. IC. Starea de necesitate (art. 45 C.pen.): a. Definiţie: “Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală, savârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este în stare de necesitate persoana care în momemtul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv, - făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, anumite valori sociale, expres arătate de lege (de ex., spargerea unui zid pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată), - pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite este generat de diferite întâmplări: inundaţii, cutremure, incendii şi nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări. c. Condiţii: I. Condiţii privind pericolul: geneza acestuia este un eveniment întâmplător (un incediu), dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti (un incediu declanşat de un individ). Astfel, acesta trebuie să fie: - iminent – pe cale să se producă; acesta poate permite luarea unor măsuri de salvare mai înainte ca el să devină actual, - să ameninţe valori sociale ca: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei ori un bun important al acesteia ori un interes obştesc, Obs.- Pericolul poate ameninţa un bun important al său sau al altuia. Prin “bun important” se înţelege acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare din faţa pericolului. Pericolul iminent poate ameninţa şi interesul public a cărui salvare constituie şi o îndatorire civică pentru orice persoană. - inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea 178
penală.
II. Condiţii privind acţiunea de salvare: - să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, - acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului ; aceasta este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia; în aprecierea posibilităţii de înlăturare a pericolului în alt mod trebuie să se ţină seama de condiţiile de fapt şi de persoana celui care desfăşoară acţiunea de salvare, - prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat ; în caz contrar, fapta constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia circumstanţa atenuată a depăşirii limitelor stării de necesitate, - fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul (pompieri, militari, medici). d. Efecte: - fapta săvârşită în stare de necesitate nu are un caracter infracţional, căci nu este săvârşită cu vinovăţie, - fapta de salvare a fost comisă sub imperiul constrângerii, iar făptuitorul nu a acţionat cu voinţa liberă, ci sub ameninţarea pericolului şi de aceea nu este vinovat, - fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi deci nu atrage răspunderea penală, dar în anumite situaţii poate atrage răspunderea civilă, - repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate, - produce efecte in personam. ID. Constrângerea fizică şi morală (art. 46 C.pen.): A. Constrângerea fizică (art. 46 alin. 1 C.pen.) a. Definiţie: “Aceasta este presiunea pe care o forţă căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate fizică să acţioneze astfel”. Ex. – militarul sechestrat care nu se poate prezenta la unitatea militară la data şi ora stabilită. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv, - sub imperiul constrângerii fizice sau forţei majore, persoana este împiedicată să acţioneze, - cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul constrângerii fizice sunt fapte de inacţiune, - făptuitorul este împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile legale, - pot fi săvârşite şi fapte de acţiune când făptuitorul este un simplu instrument la comanda unei energii străine (de ex., o persoană este împiedicată şi cade peste un copil vătămându-l). c. Condiţii: - să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane; acţiunea de constrângere poate proveni din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare), din partea unui animal (un câine dresat care imobilizează făptuitorul), ori din partea unui eveniment (inundaţie, cutremur) care răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului, - constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista; dacă există posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la aceasta, - sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. 179
d. Efecte: - fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, nu are caracter penal pentru că îi lipseşte vinovăţia, - vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune, - fapta nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală; răspunderea civilă este şi ea înlăturată, dar poate fi atrasă celui care a exercitat constrângerea, - produce efecte in personam. B. Constrângerea morală (art. 46 alin. 2 C.pen.) a. Definiţie: “Aceasta constă în presiunea exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală”. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv, - sub imperiul ameninţării cu un pericol grav cel ameninţat nu mai are libertatea de voinţă şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. c. Condiţii: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin ameninţare, - să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav; aceasta creează persoanei ameninţate un sentiment de teamă sub imperiul căreia săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală, care are de ales între: * să sufere răul grav cu care este ameninţată sau * să săvârşească fapta ce i se pretinde - ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris; pericolul grav cu care se ameninţă poate privi: viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane. d. Efecte: - fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie, - nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de voinţă a făptuitorului, - nefiind infracţiune nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului; răspunderea civilă este şi ea înlăturată, dar poate fi atrasă celui care a exercitat constrângerea, - produce efecte in personam. IE. Cazul fortuit (art. 47 C.pen.): a. Definiţie: “Acesta desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută”. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv, - specific pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat, - imposibilitatea de prevedere este generală şi obiectivă şi ţine de limitele generale omeneşti ale 180
posibilităţii de prevedere, - împrejurările fortuite se pot datora: * fenomenelor naturii (cutremure, furtuni) * tehnicizării activităţilor umane (defectarea unui mecanism) * conduitei imprudente a unei persoane (apariţia bruscă în faţa unui autovehicul în viteză, a unei persoane) * stării maladive a unei persoane (atac de cord) - împrejurarea imprevizibilă poate fi: * anterioară acţiunii făptuitorului * concomitentă acţiunii făptuitorului * subsecventă acţiunii făptuitorului. - nu trebuie confundat cu culpa simplă: în ambele cazuri făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, dar în cazul culpei simple trebuia şi putea să îl prevadă.
c. Condiţii: - rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului, - făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a produs rezultatul, - fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenţiei imprevizibile a unei energii străine să fie prevăzută de legea penală. d. Efecte: - fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit nu este infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, - operează in rem faţă de toţi participanţii, - înlătură răspunderea penală şi pe cea civilă. Se poate atrage răspunderea civilă persoanei care se face vinovată de defecţiunea ce a dus la comiterea faptei (răspunderea terţului). II. Idei fundamentale: 1. Existenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei este determinată de lipsa unei trăsături fundamentale ale acesteia: pericolul social concret, vinovăţia sau prevedere în lege a faptei. 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt prevăzute expres de legiuitor , nefăcând din stabilirea lor un atribut al organului de cercetare penală, procuror sau judecător. 3. Legitima apărare are ca principală caracteristică proporţionalitatea dintre intensitatea atacului şi cea a apărării. 4. Starea de necesitate se caracterizează prin existenţa unui pericol iminent care pune în pericol anumite valori sociale. 5. Constrângerea în dreptul penal îmbracă două forme: fizică şi morală; ambele conducând la lipsa infracţiunii. 6. Cazul fortuit se caracterizează prin imposibilitatea subiectivă şi obiectivă a făptuitorului de a prevederea rezultatul periculos al faptei sale. III. Vocabular specific: - asistenţă juridică – aceasta manifestă dreptul de apărare al învinuitului sau inculpatului în tot cursul procesului penal, - bonae fidei iudicia – „judecăţi de bună credinţă”, - casus maior – caz major, forţă majoră, - conditio sine qua non – condiţie fără de care, - constrângere – imposibilitate de a acţiona conform propriei voinţe, - cui prodest? – cui serveşte? 181
-
damnum fatale – pagubă sau daună fatală, dolus – înşelăciunea, desemnează mijloace viclene prin care o parte determină pe cealaltă să facă un act juridic, execeptio rei iudicate – excepţia lucrului judecat, fortuit – imprevizibil, forţat, imunitate (lat. imunitas) - nepedepsire, legitim – legal, justificat, necesitate – nevoie, quod erat demonstrandum – ceea ce era de demonstrat.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 44 alin. 3 C.pen. coroborat cu art. 73 lit a) C.pen., - Art. 45 alin. 2 C.pen coroborat cu art. 18 C.pen, - Art. 46 alin. 1 C.pen coroborat cu 189 C.pen., - Art. 46 alin. 2 C.pen coroborat cu 193 C.pen., - Art. 47 C.pen coroborat cu 19 pct. 2 lit b) C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Legitima apărare: definiţie şi caracterizare. 2. Condiţiile legitimei apărări: condiţii privind atacul. 3. Condiţiile legitimei apărări: condiţii privind apărarea. 4. Depăşirea limitelor legitimei apărări. 5. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială: condiţii privind atacul. 6. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială: condiţii privind apărarea. 7. Efectele legitimei apărări. 8. Starea de necesitate: definiţie şi caracterizare. 9. Starea de necesitate: condiţii privind pericolul. 10. Starea de necesitate: condiţii privind acţiunea de salvare. 11. Efectele stării de necesitate. 12. Constrângerea fizică: definiţie şi caracterizare. 12. Condiţiile constrângerii fizice. 13. Efectele constrângerii fizice. 14. Constrângerea morală: definiţie şi caracterizare. 15. Condiţiile constrângerii morale. 16. Efectele constrângerii morale. 17. Cazul fortuit: definiţie şi caracterizare. 18. Condiţiile cazului fortuit. 19. Efectele cazului fortuit. VI. Grile: 1. Se află în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta penală: a) pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa sau integritatea corporală a unei persoane b) pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva altei persoane c) depăşind limitele unei apărari proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, deoarece se afla într-o stare de tulburare sau temere. 2. Există legitimă apărare dacă: a) atacul este îndreptat asupra unui bun al celui care ripostează b) atacul este verbal sau scris c) atacul este dezlănţuit de un iresponsabil şi cel care ripostează cunoaşte acest lucru 182
d) atacul pune în pericol grav persoana celui atacat ori interesul obştesc. 3. Atacul din legitima aparare se poate îndrepta: a) numai împotriva victimei care comite o faptă penală b) împotriva altei persoane c) împotriva unui interes obştesc. 4. Constituie cauze de impunitate: a) cauzele care înlătură caracterul penal al faptei b) împiedicarea de către participant a consumării faptei c) retragerea mărturiei mincinoase intervenită oricând d) împiedicarea de către faptuitor a producerii rezultatului, împiedicare ce a avut loc mai înainte sau ulterior descoperirii faptei. 5. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile: a) pericolul iminent este urmarea nemijlocită a unei activităţi omenşti responsabile îndreptate împotriva unei persoane b) pericolul este iminent c) pericolul iminent ameninţă orice bun al persoanei. 6. Fapta săvârşită în legitimă apărare: a) nu atrage răspunderea penală b) nu atrage răspunderea civilă c) atrage răspunderea civilă, în anumite cazuri, când sunt îndeplinite condiţiile excesului justificat. 7. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile: a) pericolul este inevitabil b) fapta nu este săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul c) acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei penale constituie singurul mijloc de înlăturare a pericolului. 8. Fapta comisă în stare de necesitate: a) înlătură răspunderea penală b) înlătură răspunderea civilă, în toate cazurile c) înlătură răspunderea civilă, în toate cazurile când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate. 9. Există constrângere fizică dacă sunt îndeplinite şi condiţiile: a) făptuitorul nu a putut rezista constrângerii fizice b) acţiunea de constrângere provine numai de la o persoană c) constrângerea fizică nu a putut fi înlăturată în alt mod. 10. Constituie condiţii ale constrângerii morale: a) când există o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav b) dacă pericolul vizează persoana făptuitorului sau a altuia c) când pericolul grav cu care se ameninţă nu poate fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei pretinse. 11. Constituie condiţii ale cazului fortuit: a) dacă făptuitorul a fost în imposibilitatea de a prevede intervenţia împrejurării care a produs 183
rezultatul b) dacă fapta comisă este prevăzută de legea penală c) când rezultatul socialmente periculos al faptei este consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului. 12. Se prezumă că este în legitimă apărare: a) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin viclenie întro încăpere b) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin efracţie întro dependinţă a unei locuinţe sau încăperi c) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă întro locuinţă.
Răspunsuri grile*: 1- b,c; 2 - d; 3 – b,c; 4 – b; 5 – b; 6 – a,c; 7 – a,b,c; 8 – c; 9 – a; 10 - a,b,c; 11 – a,b,c; 12 – a,b,c; *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul. VII. Speţe: 1. Instanţa a reţinut în fapt că, după ce a făcut scandal la o petrecere şi era condus spre ieşirea din imobil, inculpatul X a scos un cuţit din buzunar şi a aplicat cu el o lovitură în abdomen lui Y doborându-l. Întrucât inculpatul a continuat să ameninţe cu cuţitul pe cei din jur, într-un moment în care intenţiona să aplice o lovitură de cuţit unei persoane, vărul acesteia, inculpatul Y a reuşit să-l dezarmeze, lovindu-l cu o bâtă peste mâna în care ţinea cuţitul, provocându-i astfel o fractură a antebraţului. Inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportată la art. 174 C.pen., iar inculpatul Y a fost achitat de învinuirea de săvârşire a infracţiunii de vătămare corporală, constatându-se că el s-a aflat în legitimă apărare. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs procurorul, cu motivarea că achitarea inculpatului Y este greşită, fapta săvârşită de el nefiind o legitimă apărare ci o depăşire a limitelor legitimei apărări (art. 73 lit.a) C. pen.) Recursul procurorului era întemeiat sau nu? 2. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 C.pen. S-a reţinut că, în ziua de 01.01.2000, convenind cu victima să fie angajat cioban la acesta, inculpatul i-a dat actele de identitate. Neînţelegându-se asupra salariului, inculpatul a cerut să i se restituie actele de identitate. La refuzul victimei de a-i restitui actele, inculpatul a atacat-o. Pentru a se apăra, victima a scos un briceag, moment în care inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri în cap cu o piatră. Victima a încetat din viaţă, decesul datorându-se traumatismului cranio cerebral cu fractură de boltă şi bază a craniului, dilacerare şi contuzie cerebrală. Apelul declarat de inculpat a fost respins. Inculpatul a declarat recurs pe motivul că a acţionat în legitimă apărare şi în consecinţă a solicitat să fie achitat. Fapta a fost ori nu săvârşită în legitimă apărare? 3. X surprinzându-şi soţia împreună cu Y într-o pădurice din apropierea locuinţei, a aplicat acestuia mai multe lovituri cu baltagul pe care-l avea asupra sa, provocându-i moartea. S-a mai reţinut că în momentul surprinderii, victima, care se afla culcată pe iarbă împreună cu soţia inculpatului, s-a ridicat şi a pus mâna pe un arc pe care îl pregătise la îndemână, dar nu a mai avut posibilitatea să-l folosească, întrucât inculpatul s-a repezit şi a început să lovească cu baltagul. În apărarea sa, X a invocat prevederile art. 44 alin. 3 C. pen. Ce urma să decidă instanţa de judecată? 184
4. X, fiind condamnat la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 şi art. 76 C. pen., săvârşită prin aceea că a sustras de la o societate comercială la care era angajat în calitate de conducător auto 5 saci cu furaje concentrate, inculpatul invocă, în recurs starea de necesitate susţinând că a comis fapta din cauza lipsurilor materiale şi a stării de sănătate precară a sa şi membrilor familiei sale. Ce urma să decidă instanţa de recurs? 5. X a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită şi a cărui locuinţă şi bunurile personale erau supuse pericolului de inundaţie. Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere fără permis, inculpatul s-a apărat afirmând că a acţionat în stare de necesitate. Apărarea inculpatului poate fi luată în seamă de instanţa de judecată? 6. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie de alcool ce depăşeşte limita legală. În instanţă inculpatul a susţinut că în momentul săvârşirii faptei s-a aflat în stare de necesitate întrucât a efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav de cancer. Fapta inculpatului a fost sau nu săvârşită în stare de necesitate? 7. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 C.pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 38 alin. 1 din Decretul nr. 328/1996. S-a reţinut că, circulând cu viteză, a accidentat grav pe o persoană care se angajase în traversarea drumului aproape de zona marcată şi a părăsit locul accidentului. În timpul urmăriri penale şi în faza de judecată, inculpatul a susţinut că a părăsit locul accidentului pe care îl provocase pentru a se salva pe sine şi persoanele aflate în autoturism, de la pericolul creat de un grup de ţigani care, adunaţi în faţa locului, începuseră să arunce cu pietre asupra maşinii sale. Pot fi incidente în cauză dispoziţiile art. 45 C.pen.? 8. Inculpatul X, care se afla la conducerea Direcţiei cercetări penale din fostul Departament al Securităţii Statului, a ordonat unor ofiţeri din subordinea sa să înceapă ancheta penală şi să fie introduse în arest, patru persoane care au răspândit manifeste în perioada 23.11.–20.12.1989. Inculpatul, a primit, la rândul său, ordinul de a nu pune în liberate pe cei reţinuţi, de la fostul adjunct ala ministrului de interne. Prima instanţă l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de arestare nelegală soluţie confirmată în apel, pe considerentul că acesta, datorită condiţiilor impuse de regimul totalitar, a acţionat sub imperiul unei puternice temeri pentru sine şi pentru familia sa, orice insubordonare presupunând reacţii grave pentru ei din partea organelor superioare. Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs. Hotărârea primei instanţe şi a celei de apel sunt legale şi temeinice? 9. S-a reţinut în sarcina inculpatului că a comis acte de complicitate la infracţiunea de delapidare. În faţa instanţei, el a susţinut că a săvârşit fapta sub imperiul constrângerii morale şi anume datorită temerii pe care i-a inspirat-o ameninţarea gestionarului, autor al delapidării, că îl va îndepărta din serviciu dacă nu-i va da concurs, deoarece el este recidivist. Apărarea inculpatului este întemeiată sau nu? 10. X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 189 alin. 2 C.pen. S-a reţinut că în seara zilei de 7.08.1995, circulând cu autoturismul pe şoseaua ce străbate satul Şerbăuţi, inculpatul a trecut peste victimă care, din cauza stării de ebrietate, adormise pe 185
carosabil, provocându-i moartea. Condamnarea fost reţinută în apelul inculpatului. În recursul declarat, X a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 47 C.pen. referitoare la cazul fortuit. Recursul inculpatului este întemeiat?
Răspunsuri speţe: 1. Recursul procurorului nu era întemeiat. 2. În speţă nu există legitimă apărare. 3. Instanţa va trebui să respingă reţinerea legitimei apărări. 4. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate. 5. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate. 6. Fapta nu a fost comisă în stare de necesitate. 7. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate. 8. Hotărârea primei instanţe şi a celei de apel sunt greşite. 9. Apărarea inculpatului nu este întemeiată. 10. Recursul inculpatului nu este întemeiat. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. 2. Precizaţi condiţiile atacului în cazul legitimei apărări, forma generală. 3. Enumeraţi caracteristicile apărării în cazul legitimei apărări, forma specială. 4. Precizarea formelor în care se poate depăşi legitima apărare; consecinţe. 5. Persoanele care au obligaţia de a înfrunta pericolul specific stării de necesitate. 6. Caracteristicile constrângeii. 7. Raportul dintre cazul fortuit şi culpa simplă. 8. Comparaţie între legitima apărare şi circumstanţa provocării. 9. Condiţiile de existenţă ale cazului fortuit. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Specificul legitimei apărări în cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. 2. Analiza pericolului specific stării de necesitate. 3. Subiecţii şi alte elemente care pot realiza constrângerea fizică şi/sau morală. 4. Împrejurări, strări şi circumstanţe ce pot determina existenţa unui caz fortuit. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Asemănări şi deosebiri între legitima apărare şi starea de necesitate. 2. Comparaţie între cele două posibilităţi ale depăşirii limitei legitimei apărări: excesul justificat şi execesul scuzabil. 3. Comparaţie între cazul fortuit şi culpa simplă. 4. Raportul dintre constrângerea fizică şi lipsirea de liberatate în mod ilegal. 5. Raportul dintre constrângerea morală şi ameninţare. C. Teme de licenţă: 1. Legitima apărare în dreptul penal român. 2. Starea de necesitate, cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei. 3. Constrângerea fizică şi morală şi efectele sale privind incidenţa instituţiilor fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea. 4. Cazul fortuit şi implicaţiile sale asupra existenţei infracţiunii.
186
NOTE:
187
SEMINARUL NR. 16 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei II I. Plan de seminar: IA. Iresponsabilitatea IB. Beţia IC. Minoritatea ID. Eroarea de fapt IA. Iresponsabilitatea (art. 48 C.pen.): a. Definiţie: “Este starea de incapacitate psihico-fizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele”. 188
b. Caracterizare: - ea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor ei, cât şi sub raport volitiv când nu-şi poate determina şi dirija în mod normal existenţa, - incapacitatea psihică se poate datora: * unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenia, infantilism, cretinism, debilitate mintală) * unor maladii neuropsihice (somn natural, somn hipnotic) * unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii (stări de inconştienţă datorate alcoolului, substanţelor stupefiante). - ea poate fi: * permanentă sau trecătoare * congenitală sau survenită - constatarea existenţei iresponsabilităţii se face de căre medicii specialişti , pe baza concluziilor cărora organele judiciare stabilesc dacă persoana răspunde sau nu penal pentru fapta săvârşită. c. Condiţii: - făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală ş/sau volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile lui (nu are discernământ sau este în stare de inconştienţă), - starea de incapacitate psihică să fie totală, - starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei ; nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o astfel de stare ori care a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Dacă în momentul săvârşirii faptei făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică intelectivă şi volitivă, dar şi-a pierdut-o după săvărşirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei, - incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altor cauze, - fapta săvărşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă să fie prevăzută de legea penală. d. Efecte: - fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de iresponsabilitate nu este infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, factorul intelectiv sau volitiv, ori ambele, - este o cauză personală şi deci produce efecte in personam şi nu se răsfrânge asupra participanţilor, - înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă înlătură şi răspunderea penală, - nu înlătură răspunderea civilă , - iresponsabilului i se poate aplica o măsură cu caracter medical. IB. Beţia (art. 49 C.pen.): a. Definiţie: “Este o stare psiho-fizică a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice consumate ori introduse în corpul său”. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv, - influenţează răspunderea penală - legea face deosebire între beţie şi iresponsabilitate provenită din starea de beţie, - dacă beţia duce la iresponsabilitate se înlătură caracterul penal al faptei , - dintre toate formele de beţie, singura care înlătură caracterul penal este beţia completă fortuită. 189
c. Felurile beţiei: - după atitudinea persoanei: * accidentală (involuntară/fortuită) – provocată independent de voinţa persoanei * voluntară – provocată cu ştirea celui în cauză; aceasta poate fi după consecinţele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii penale: * simplă – care poate fi o circumstanţă atenuantă căci făptuitorul în momentul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să săvârşească o infracţiune, * preordinată (premeditată) – care este întotdeauna o circumstanţă agravantă deoarece persoana şi-a provocat această stare cu intenţia să săvârşească o infracţiune (art. 75 lit e) C. pen.) - după gradul de intoxicaţie: * completă – care se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice * incompletă – care se caracterizează prin aceea că intoxicaţia este într-o fază incipientă, determinând numai o slăbire a autocontrolului persoanei. - după provenienţa sa: * provocată de alcool (intoxicaţie etilică) * provocată de stupefiante sau alte substanţe (beţia rece). d. Condiţii: - făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă prin alcool ori alte substanţe, - starea de beţie să fie accidentală, involuntară, fortuită, - starea de beţie să fi fost completă, - fapta săvârşită în această stare să fie prevăzută de legea penală. e. Efecte: - fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie, - înlătură caracterul penal al faptei, - înlătură răspunderea penală, - produce efecte in personam, - dacă beţia a fost provocată de o altă persoană, aceasta va răspunde pentru participaţie improprie, - înlătură şi răspunderea civilă, numai dacă nu se constată o culpă a făptuitorului, - când beţia accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beţie poate constitui o circumstanţă atenuată.
IC. Minoritatea (art. 50 C.pen.): a. Definiţie: “Este starea de incapacitate psihică în care se găseşte făptuitorul minor, datorită insuficienţei sale dezvoltări psihofizice, care în momentul săvărşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta pentru a răspunde penal”. b. Caracterizare: - minorul nu are capacitatea psihofizică responsabilă, - conform art. 99 C.pen.: “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, - se deosebeşte de iresponsabilitate, deoarece existenţa acesteia se datorează alienaţiei mintale sau 190
altor asemenea cauze, iar lipsa vinovăţiei la minoritate se datorează acelei stări normale în care se găseşte persoana într-o perioadă a vieţii sale, - minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are responsabilitate penală, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani este prezumat relativ, - dovada discernământului incubă acuzării.
c. Condiţii: - să să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, - făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal; această condiţie presupune ca la data săvârşirii faptei minorul să nu aibă împlinită vârsta de 14 ani; condiţia este îndeplinită şi atunci când minorul avea vârsta între 14 şi 16 ani şi nu se constatase săvârşirea faptei cu discernământ, - înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp (infracţiuni continue, continuate, de obicei). După împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă se dovedeşte discernământul în săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor care au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani, - în cazul infracţiunilor progresive este înlăturat caracterul penal dacă în momentul comiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste. d. Efecte: - înlătură caracterul penal datorită lipsei vinovăţiei, - minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor la săvârşirea faptei, - când minorul care nu răspunde penal a săvârşit fapta fiind determinat ori sprijinit cu intenţie de alţi participanţi se realizează condiţiile participaţiei improprii, - înlătură răspunderea penală , - răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijire ori pază pe minor şi dacă se reţine culpa acestora, - faţă de minor se pot lua măsuri de ocrotire. ID. Eroarea de fapt (art. 51 C.pen.): a. Definiţie: “Este reprezentarea greşită, de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii”. b. Caracterizare: - este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv, - astfel, reprezentarea greşită a realităţii din momentul săvârşirii faptei are influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului, putând chiar să o înlăture, - în această situaţie făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa lui s-au format pe date greşite ale realităţii, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, - eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala; acela care are o îndoială, trebuie mai întâi să o clarifice şi numai după aceea să acţioneze, în caz contrar va răspunde pentru fapta comisă cu intenţie indirectă. c. Feluri: - după obiectul asupra căruia poartă: * eroarea de fapt – când poartă asupra unor date ale realităţii (stări, situaţii, împrejurări) * eroarea de drept – când poartă asupra unor norme juridice Deosebirea dintre ele prezintă importanţă sub raportul consecinţelor juridice pe care le generează fiecare: eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, pe când eroarea de drept nu. 191
- după factorii care determină eroarea: * eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă – reprezintă o stare psihică determinată de lipsa de cultură * amăgirea sau inducerea în eroare – reprezintă o stare psihică determinată de acţiunea de înşelare exercitată de o persoană asupra alteia - după consecinţele ce le poate avea: * eroare esenţială – când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia * eroare neesenţială – când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare şi reprezintă o circumstanţă atenuantă - după obiectul asupra căruia poartă şi după consecinţele ce le pot avea: * eroare principală – când priveşte date de fapt referitoare la elemente constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa infracţiunii * eroare secundară – când priveşte o stare, situaţie ce reprezintă o circumstanţă Deosebirea prezintă importanţă sub raportul consecinţelor: eroarea principală poate conduce la inexistenţa infracţiunii, iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanţei agravante respective - după posibilitatea de evitare: * eroare de neînlăturat sau invincibilă – care nu poate fi înlăturată indiferent de diligenţa depusă de făptuitor * eroare vincibilă sau înlăturabilă – care poate fi înlăturată dacă făptuitorul este diligent Deosebirea prezintă importanţă sub aspectul consecinţelor: eroarea invincibilă înlătură caracterul penal al faptei, iar cea vincibilă nu îl înlătură afară de cazul când faptele sunt incriminate numai dacă se săvârşesc cu intenţie. * În art. 51 din C.pen. legiuitorul a reglementat: - eroarea de fapt principală, - eroarea de fapt secundară, - eroarea de drept
A. Eroarea de fapt Aceasta poate privi: - o stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care fapta nu are caracter penal - o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată această circumstanţă, fapta rămânând infracţiunea în varianta tip. a. Caracterizare: - nu este înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra identităţii persoanei – în cazul infracţiunilor contra persoanei (error in persona) sau asupra obiectului material al infracţiunii, - nu se confundă cu îndoiala, - când starea este o circumstanţă agravantă, eroarea va duce numai la înlăturarea acesteia, a răspunderii penale pentru forma agravantă. b. Condiţii: - să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, - făptuitorul să nu fi cunoscut , în momentul săvârşirii, existenţa unei stări sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, - starea care constituie obiectul erorii trebuie să fie un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a ei, - eroarea să existe pe toată perioada comiterii faptei. 192
c. Efecte: I. asupra unui element constitutiv al infracţiunii: - înlătură caracterul penal al faptei şi răspunderea penală, datorită lipsei vinovăţiei, - nu poate exista vinovăţie când făptuitorul nu a avut reprezentarea caracterului periculos al faptei, - în cazul faptelor incriminate şi săvârşite din culpă, eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal, decât dacă se constată că ea nu provine din culpă, - produce efecte in personam. II. asupra circumstanţelor agravante: - când eroarea poartă asupra unui element agravant al infracţiunii, ea are ca efect înlăturarea acelui element circumstanţial, - nu se înlătură caracterul penal al faptei , ci numai caracterul agravant al ei. B. Eroarea de drept Constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice şi are efecte diferite după cum ea poartă asupra unei norme penale sau norme extrapenale. Eroarea cu privire la o normă penală (“eroarea de drept penal ”) nu înlătură caracterul penal al faptei. Este consecinţa firească a faptului că legea penală trebuie cunoscută de toţi destinatarii care trebuie să-şi conformeze conduita exigenţelor ei. În acest sens amintim principiul potrivit căruia “ nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră – nemo censetur legem ignorare”. Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt, adică înlăturarea caracterului penal al faptei. Ea este posibilă numai în situaţiile în care legea penală prevede ca element constitutiv al unei infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte “pe nedrept”, sau “contra dispoziţiilor legale”. II. Idei fundamentale: 1. Iresponsabilitatea nu trebuie confundată cu starea de minoritate a făptuitorului. 2. Beţia, în dreptul penal, poate îmbrăca trei forme: cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, circumstanţă agravantă şi/sau atenuantă. 3. Numai eroarea de fapt principală înlătură caracterul penal al întregii fapte. 4. Eroarea de drept penal nu înlătură răspunderea penală. III. Vocabular specific: - abulie (gr. a – „ fără” şi boule –„ voinţă”)– o tulburare a voinţei, ce constă în scăderea sau pirderea voinţei şi posibilităţii de mobilizare ale individului; abulia este o boală psihică, caracterizată prin pierderea controlului persoanei, putând comite fapte antisociale de un mare sadism, - alibi (lat. în altă parte) – dovadă sau mijloc de apărare prin care o persoană îşi dovedeşte nevinovăţia, - emoţie (lat. emovere) – una din formele afectivităţii alături de sentimente, pasiuni, - error in persona – greşeală în persoană, - error iuris – eroare de drept, - faptă putativă – este acea activitate a unei persoane care are caracter infracţiona numai în mintea acesteia, în realitate ea nefiind infracţiune, - furiosi nulla voluntas est – nebunul nu are nici o vină, - incapacitate – nepriceprea sau neputinţa de a desfăşura o activitate, - inconştienţă – lipsa conştiinţei, a cunoşterii de sine şi a lumii înconjurătoare, fiind o manifestare patologică din cauza alienaţiei mintale sau a altor cauze, - nemo censetur legem ignorare – nimeni nu are voie să nu cunoască legea, 193
-
somnambulism (lat. somnus – somn şi ambulare – a merge) – stare de somn cu caracter patologic, constând în desfăşurarea de activităţi de care nu-şi mai aminteşte la trezire; faptele prevăzute de legea penală comise în această stare nu sunt infracţiuni.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 48 C.pen. coroborat cu art. 50 C.pen., - Art. 49 alin. 2 C.pen coroborat cu art. 74 alin. 2 C.pen, - Art. 49 alin. 2 C.pen coroborat cu 75 lit e) C.pen., - Art. 50 C.pen coroborat cu 99 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Iresponsabilitatea: definiţie şi caracterizare. 2. Condiţiile iresponsabilităţii. 3. Efectele iresponsabilităţii. 4. Beţia: definiţie şi caracterizare. 5. Felurile beţiei. 6. Condiţiile beţiei. 7. Efectele beţiei. 8. Asemănări şi deosebiri între beţie şi iresponsabilitate. 9. Minoritatea: definiţie şi caracterizare. 10. Condiţiile minorităţii. 11. Efectele minorităţii. 12. Eroarea de fapt: definiţie şi caracterizare. 13. Felurile erorii. 14. Eroarea de fapt: caracterizare şi condiţii. 15. Efectele erorii de fapt. 16. Eroarea de drept. VI. Grile: 1. Beţia este cauză care înlătură caracterul penal al faptei, dacă: a) este involuntară şi completă b) este involuntară, incompletă c) este voluntară, simplă, completă. 2. Condiţiile iresponsabiliăţii penale sunt: a) starea de incapacitate psihică să existe în momentul comiterii faptei b) incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altor cauze c) făptuitorul să aibă incapacitatea psihică, intelectuală şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile lui. 3. Înlătură caracterul penal al faptei: a) eroarea de drept cu privire la o normă de drept penal b) eroarea de drept cu privire la o normă extrapenală c) eroarea de fapt. 4. Înlătură caracterul penal al faptei: a) lipsa de pericol social a unei infracţiuni b) proba veritatii ( art. 207 C.pen.) c) constrângerea făptuitorului la infracţiunea de dare de mită. 194
5. Se prezumă relativ ca nu are discernământ în raport cu faptele sale: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani b) minorul între 14 şi 18 ani c) minorul între 14 şi 16 ani. 6. Minorul poate răspunde penal: a) numai la vârsta de 16 ani b) pentru fapte comise înainte de 14 ani, dar numai dacă a acţionat cu discernământ c) de la vârsta de 14 ani. 7. Beţia voluntară preordinată completă: a) constituie numai circumstanţă agravantă b) poate fi circumstanţă agravantă c) poate fi circumstanţă atenuată. 8. Beţia voluntară completă: c) constituie numai circumstanţă agravantă b) poate fi circumstanţă agravantă c) poate fi circumstanţă atenuată. 9. Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal: a) dacă se dovedeşte că în raport cu fapta comisă a avut discernământ b) dacă se dovedeşte că are discernământ, în general c) dacă se dovedeşte că are discernământ, în general, dar în raport cu fapta comisă nu a avut discernământ. 10. Eroarea care priveşte o împrejurare ce reprezintă o circumstanţă de comitere a faptei penale: a) înlătură caracterul penal al faptei b) înlătură răspunderea penală c) înlătură aplicarea circumstanţei atenuante, când acea împrejurare constituie o circumstanţă atenuantă d) înlătură aplicarea circumstanţei agravante, când acea împrejurare constituie o circumstanţă agravantă. 11. Eroarea de fapt asupra obiectului material, în cazul infracţiunilor contra persoanei: a) înlătură caracterul penal al faptei b) atrage răspunderea penală c) nu atrage răspunderea penală. 12. Pentru a fi înlăturat caracterul penal al faptei comise din culpă: a) eroarea de fapt poate să fie imputabilă făptuitorului b) eroarea de fapt nu trebuie să fie imputabilă făptuitorului.
Răspunsuri grile*: 1- a; 2 – a,b,c ; 3 – b,c; 4 – a,b,c; 5 – c; 6 – c; 7 – a; 8 – b,c; 9 – a; 10 - d; 11 - b; 12 - b; *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul. VII. Speţe: 1. În speţă rezultă că X a săvârşit infracţiunea de furt calificat, introducându-se, prin efracţie într-un magazin de unde a sustras 7 ceasuri. Prin expertiza psihică efectuată de o comisie de specialişti, s-a constatat că făptuitorul suferă de schizofrenie, boala abolindu-i discernământul. 195
Fapta lui X este sau sau nu infracţiune?
2. X în vârstă de 17 ani, singur ori împreună cu inculpatul minor Y, condamnat şi acesta în speţă, a sustras din locuinţele unor persoane şi din incinta unor unităţi comerciale, bani şi alte bunuri. Din datele raportului medico-legal rezltă că minorul X prezintă o dezvoltare psihică de tipul debilităţii mintale, discernământul fiind sub limita corespunzătoare vârstei sale, prezentând oligofrenie de gradul I. Din celelalte probe administrate rezultă că din cauza debilitaţii sale mintale, minorul nu şi-a dat seama de acţiunile sale. Faptele acestuia constituie sau nu infracţiuni? 3. În speţă inculpatul, deşi ştia că, fiind bolnav, îi era interzisă consumarea băuturilor alcoolice, a consumat totuşi astfel de băuturi, iar starea în care a ajuns în mod voluntar a contribuit direct la creşterea potenţialului său agresiv, săvârşind o tentativă de omor. Arătaţi dacă inculpatul poate beneficia de circumstanţa atenuantă a beţiei voluntare complete (art. 49 alin. 2C.pen.) 4. Instanţa a reţinut că inculpatul a comis o infracţiune în stare de beţie voluntară completă produsă prin alcool (art. 49 alin. 2 C.pen.), fără însă a arăta ce relevanţă atribuie acestei stări, dacă acesta constituie o circumstanţă agravantă ori o circumstanţă atenuantă. Să se arate dacă hotărârea este temeinică şi legală. 5. În sarcina minorului s-a reţinut faptul că, anterior împlinirii vârstei de 14 ani, a aplicat victimei, minoră şi ea, o lovitură care, datorită complicaţiilor survenite, a condus la moartea acesteia, fapt produs după ce minorul împlinise vârsta de 14 ani. Să se arate dacă fapta minorului antrenează sau nu răspunderea lui penală. 6. X, după ce a forţat uşa unui autoturism, proprietatea unui unuităţi, l-a chemat pe inculpatul Y, inducându-l în eroare afirmând că acel autoturism este al unităţii la care el lucrează şi că doreşte să-l angajeze ca şofer, l-a determinat să pornescă autovehicolul şi să-l conducă spre a verifica aptitudinile sale de şofer. Parchetul, i-a trimis pe aceştia în judectă pentru infracţiunea de furt calificat. Arătaţi ce trebuia să decidă instanţa. 7. X. împreună cu soţul ei, locuiau la mătuşa acesteia în vârstă de 80 de ani, urmând a o îngriji, având unele promisiuni că după moartea ei, aceasta le va lăsa casa. Animată de a intra cât mai repede în posesia casei, X a luat hotărârea de a o ucide, procurând o cantitate de paration, din care a picurat pe o napolitană pe care mătuşa o avea în casă. Ulterior, mătuşa a fost vizitată de o vecină, căreia la plecare i-a dat napolitana, iar aceasta i-a dat-o unui copil, care după ce a mâncat-o a murit. Ce va trebui să reţină instanţa?
Răspunsuri speţe: 1. Fapta lui X nu este infracţiune. 2. Faptele acestuia nu constituie infracţiuni. 3. Acesta nu poate beneficia de circumstanţa atenuantă a beţiei voluntare complete. 4. Hotărâreanu este temeinică şi legală. 5. Fapta minorului nu antrenează răspunderea lui penală. 6. Instanţa trebuia să reţină eroarea de fapt principală în sarcina lui X şi să-l condamne numai pe X. 7. În primul rând faptele comise de mătuşă şi vecină nu sunt infracţiuni, reţinându-se eroarea de fapt principală. În schimb, pentru X se va reţine infracţiunea de omor calificat cu premeditare, chiar dacă s-a consumat asupra altei persoane. 196
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Enumeraţi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. 2. Precizaţi noţiunea de caracter penal al faptei. 3. Eroarea de fapt în raport cu cea de drept. 4. Felurile erorii. 5. Condiţiile irespondabilităţii. 6. Cauze ce pot determina iresponsabilitatea. 7. Analiza stării minorului între 14 şi 16 ani. 8. Limitele răspunderii penale. 9. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei cu privire la răspunderea civilă. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Particularităţile comune cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. 2. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. 3. Cauzele iresponsabilităţii. 4. Felurile erorii. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între iresponsabilitate şi minoritate. 2. Beţia: cauză care întătură caracterul penal al faptei, circumstanţă agravantă legală şi circumstanţă atenuantă judiciară. C. Teme de licenţă: 1. Iresponsabilitatea, cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei. 2. Beţia şi consecinţele sale în dreptul penal. 3. Minoritatea, stare normală în procesul dezvoltării persoanei fizice. 4. Analiza juridico-penală a eroarii de fapt.
NOTE:
197
SEMINARUL NR. 17 Răspunderea penală
I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind răspunderea penală - definiţie - caracterizare - cadrul juridic - particularităţi IB. Principiile răspunderii penale - legalităţii - infracţiunea unic temei al răspunderii penale - umanismului - personalităţii
198
- unicităţii - inevitabilităţii - individualizării - prescriptibilităţii - fără vinovăţie nu există răspundere penală. IC.Durata şi etapele răspunderii penale ID. Înlocuirea răspunderii penale - definiţie - caracterizare - condiţii - sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile - executarea sancţiunilor administrative - alte aspecte privind răspunderea penală - efectele înlocuirii răspunderii penale
IA. Aspecte generale privind răspunderea penală a. Definiţie: Aceasta reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de drept şi a resocializării infractorului. b. Caracterizare: - este una dintre instituţiiile juridice fundamentale ale dreptului penal care, alături de instituţia infracţiunii şi sancţiunii, formează pilonii oricărui sistem de drept penal, instituţii între care există o strânsă interdependenţă, - este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă, administrativă, etc., şi reprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale, - apare ca fiind însăşi raportul juridic de conflict, de constrângere, - unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei infracţiuni (art. 17 alin. 2 C.pen.), - nu este un element al infracţiunii, ci efectul ei, - obiectul răspunderii penale îl constituie aplicarea unei sancţiuni , - reflectă reacţia socială împotriva infracţiunilor, - este cea mai gravă formă de răspundere juridică, deoarece este consecinţa comiterii celei mai grave fapte antisociale – infracţiunea, - ea este diferenţiată în funcţie de vârsta făptuitorului, fiind mai blândă în cazul minorilor infractori. c. Cadrul juridic: - spre deosebire de instituţia infracţiunii, căreia C.pen. îi consacră tot Titlul II din partea generală (art. 17-51), în cazul răspunderii penale, Codul nu mai face o asemenea grupare, ci stabileşte reguli privind răspunderea penală disparat în tot cuprinsul Codului penal (art. 17 alin. 2, art. 90-98, art. 119, etc.). - acest cadru din C.pen., se completează cu norme de drept procesul penal, drept execuţional, drept constituţional. d. Particularităţile răspunderii penale: Acestea se referă la: I. fapta comisă, care trebuie să fie numai o infracţiune şi nu o altă formă de ilicit (abatere, contravenţie) II. subiecte: - subiectul activ este statul, care realizează constrângerea juridică - subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică ce a comis infracţiunea 199
III. conţinut format din: - dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi - obligaţia infratorului de a răspunde pentru fapta sa IV. obiect , ce constă în aplicarea unei sancţiuni infractorului.
IB. Principiile răspunderii penale 1. Legalităţii: - nu este consacrat expres în C.pen., însă rezultă din art. 2 C.pen., - presupune ca apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal să aibă loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta, - legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor de drept penal, - legitimează represiunea penală, dar o ţine în acelaşi timp sub control, prin instituirea unui cadru normativ complet şi precis în care aceasta se va realiza, - izvorăşte din principiul mai larg al legalităţii ce străbate întreg dreptul penal. 2. Infracţiunea – unic temei al răspunderii penale: - este consacrat expres în art. 17 alin. 2 C.pen. şi presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni. 3. Umanismului: - nu este prevăzut expres în C.pen., dar rezultă din modul în care legea penală este formulată, - îşi găseşte expresie în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prin prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora li se pot aplica. 4. Personalităţii: - este consfinţit expres în art. 10 lit. c) C.p.p. care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată în cazul în care fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, - reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei, - presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, - răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia şi nici nu poate fi colectivă, adică pentru fapta altei persoane să răspundă un colectiv, 5. Unicităţii (“ NON BIS IN IDEM ”): - este prevăzut expres în art. 10 lit. j) din C.p.p., care prevede că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat, - persoana care a săvârşit o infracţiune nu poate fi trasă la răspundere penală decât o dată pentru aceeaşi infracţiune, - pentru o singură infracţiune există o singură răspundere penală, - răspunderea penală poate coexista cu cea civilă sau disciplinară, - răspunderea penală poate atrage aplicarea unei pedepse principale însoţită de o pedeapsă complementară sau accesorie. 6. Inevitabilităţii: - beneficiază de o prevedere implicită în art. 1 din C.p.p., care menţionează că scopul procesului penal îl reprezintă constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a comis o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană 200
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, - oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, - răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni, - acest principiu este realizat de principiul oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului (art. 2 C.p.p.), - inevitabilitatea răspunderii penale apare în planul prevenţiei speciale a dreptului penal, - acesta presupune descoperirea tuturor infracţiunilor şi identificarea făptuitorului, - în unele situaţii prevăzute de lege răspunderea penală poate fi înlocuită sau înlăturată.
7. Individualizării: - acest principiu este prevăzut în art. 72 – 89 C.pen., - răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana făptuitorului şi de împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea, - individualizarea reprezintă o adaptare a răspunderii penale în funcţie de anumite criterii, - această individualizare cunoaşte mai multe etape: * legală – făcută de legiuitor cu ocazia incriminării unei fapte * judiciară – realizată de către instanţele de judecată în cursul procesului penal * administrativă – ce se realizează în cursul executării pedepselor. 8. Prescriptibilităţii: - este prevăzut expres în art. 121 alin. 1 C.pen., - acesta creează sentimentul de securitate a valorilor sociale prin care se realizează o prevenţie specială şi generală a fenomenului infracţional, - totodată, se restabileşte ordinea de drept încălcată şi se întăreşte în acelaşi timp încrederea în autoritatea legii, - conform acestuia, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, - cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii stingându-se treptat, - dacă răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen de la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se stinge dreptrul statului de a mai trage la răspundere penală pe făptuitor, - prescripţia răspunderii penală nu va interveni în cazul infracţiunilor deosebit de grave (infracţiunile contra păcii şi omenirii) - este strâns legat de principiul celerităţii. 9. Fără vinovăţie nu există răspundere penală: - acest principiu este strâns legat de principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale – neexistând infracţiune nu există nici răspundere penală, - una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii este vinovăţia, lipsa ei ducând la lipsa infracţiunii şi implicit la imposibilitatea tragerii răspunderii penale, - cauze care duc la inexistenţa vinovăţiei sunt prevăzute în partea generală a C.pen. (art. 44-51). IC. Durata şi etapele răspunderii penale a. Durata: - momentul care marchează începutul răspunderii penale reprezintă momentul în care norma de incriminare intră în vigoare, - momentul în care aceasta încetează coincide cu momentul în care norma de incriminare iese din vigoare (acestea sunt cele două momente abstracte). - potrivit art. 17 C.pen. momentul în care se naşte răspunderea penală este cel al săvârşirii infracţiunii, - sfârşitul răspunderii penale îl reprezintă momentul în care s-a terminat executarea pedepsei pentru 201
infracţiunea săvârşită. Însă răspunderea penală mai poate înceta şi în următoarele situaţii: * moartea persoanei care a săvârşit infracţiunea * dezincriminarea faptei * lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia * împăcarea părţilor * amnistia * prescripţia. - determinarea celor două momente (începutul şi sfârşitul răspunderii penale) este foarte important deoarece în interiorul acestora persoana care a săvârşit infracţiunea are o serie de drepturi şi obligaţii ce trebuie respectate, existând în acelaşi timp şi o serie de drepturi şi obligaţii pentru organele statului care înfăptuiesc justiţia penală.
b. Etapele: - o primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală este cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale; în această etapă organele judiciare trebuie să identifice fapta şi făptuitorul, - o a doua etapă este cuprinsă între începerea urmăririi penale şi terminarea acesteia; în această etapă se poate realiza reţinerea sau arestarea făptuitorului şi sechestrul penal; - a treia etapă este cuprinsă între momentul terminării urmăririi penale şi al sesizării instanţei de judecată până în momentul în care hotărârea rămâne definitivă; în această etapă se realizează judecarea cauzei, - a patra etapă este cuprinsă între momentul în care hotărârea rămâne definitivă sau momentul începerii executării pedepsei şi durează până ce această sancţiune a fost executată, - ultima etapă este cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea care face să dispară antecedenţa penală şi toate celelalte consecinţe ale condamnării. În această ultimă etapă răspunderea penală nu mai îmbracă forme concrete ci ea există sub forma unor interdicţii, decăderi şi incapacităţi pe care le are persoana ce a suferit o condamnare penală. ID. Înlocuirea răspunderii penale a. Definiţie: Înlocuirea răspunderii penale reprezintă instituţia juridică în baza căreia instanţa de judecată comută, în condiţiile prevăzute de lege, răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică ce atrage o sancţiune cu caracter administrativ. b. Caracterizare: - săvârşirea oricărei infracţiuni are drept consecinţă răspunderea penală şi aplicarea unei sancţiuni specifice, - caracterul inevitabil al răspunderii penale nu trebuie înţeles ca fiind absolut deoarece este posibil, prin voinţa legiuitorului, în anumite situaţii, stări, împrejurări, aceasta să fie înlăturată sau înlocuită, - prin înlocuirea răspunderii penale se realizează o diversificare a constrângerii juridice ca mijloc de realizarea ordinii de drept penal. Astfel, ordinea de drept, se poate realiza nu numai prin aplicarea de sancţiuni penale ci şi extrapenale. - înlocuirea răspunderii penale este posibilă numai pentru infracţiunile care prezintă un grad de pericol social redus şi când instanţa apreciază că această înlocuire a răspunderii face posibilă îndreptarea făptuitorului, - atât răspunderea penală cât şi răspunderea înlocuitoare au ca temei săvârşirea unei infracţiuni, - cu toate că răspunderea penală este înlocuită cu o răspundere administrativă, fapta săvârşită rămâne în continuare infracţiune, - înlocuirea răspunderii penale nu trebuie să se confunde cu înlăturarea acesteia, - este prevăzută în mod expres de către C.pen. în titlul IV al părţii generale, respectiv art. 90, 91 şi 98, - instanţa este singura în măsură să dispună înlocuirea răspunderii penale, 202
- înlocuirea răspunderii are un caracter facultativ nu obligatoriu, - ca natură juridică este un mijloc de individualizare a sancţiunii penale, - justificarea existenţei instituţiei înlocuirii răspunderii penale constă în diversificarea sistemului sancţionator şi în stimularea infractorilor de a nu mai comite infracţiuni.
c. Condiţii (art. 90 C.pen.): I. Condiţii cu privire la infracţiune: - să se fi săvârşit una din infracţiunile prevăzute în art. 208 (furt), 213 (abuz de încredere), 215 alin.1 (înşelăciune), 215¹ alin.1 (delapidare), 217 alin.1 (distrugere), 219 alin.1 (distrugere din culpă), dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249 (neglijenţă în serviciu), dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei; - fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave, - paguba pricinuită prin infracţiune să fi fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii, II. Condiţii cu privire la pedeapsă: - închisoarea de cel mult 1 an (cerinţa se referă la maxima specială) sau amenda, - astfel, se va ţine seama de pedepsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, în limitele sale stabilite cu ocazia individualizării legale. III. Condiţii cu privire la făptuitor: - făptuitorul trebuie să nu fi fost anterior condamnat ori să nu i se fi aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ, - i se poate înlocui răspunderea penală cu una administrativă persoanei care a fost condamnată, dar acea condamnare se situează în unul din cazurile prevăzute de art. 38 C.pen., - conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii este necesară şi se probează prin lipsa antecedentelor penale şi a sancţiunilor cu caracter administrativ, - din atitudinea făptuitorului să rezulte faptul că regretă fapta comisă, - sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă. IV. Condiţii privind organul competent: - numai instanţa de judecată are atributul înlocuirii răspunderrii penale cu cea administrativă şi nu alte organe (procurorul sau poliţistul) (art. 90 C.pen. şi art. 345 alin. 5 C.p.p.), - această operaţiune de înlocuire are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. * Condiţiile de mai sus trebuie îndeplinite cumulativ pentru a conduce la posibilitatea înlocuirii răspunderii penale.
d. Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile (art. 91 din C.pen.): * mustrarea * mustrarea cu avertisment * amenda de la 10 lei la 1.000 lei * Mustrarea şi mustrarea cu avertisment constau în atragerea atenţiei făptuitorului asupra consecinţelor faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a nu persevera în conduita infracţională. Aceste sancţiuni sunt aplicabile numai în cazul unor infracţiuni de mică importanţă. * Amenda se poate aplica în măsura în care se apreciază că mustrarea sau mustrarea cu avertisment nu ar fi eficientă. În acest caz, amenda nu are caracter de pedeapsă penală, ci are un caracter exclusiv administrativ. e. Executarea sancţiunilor administrative: 203
- aceasta se face în conformitate cu art. 440 coroborat cu art. 487, 442, 443 C.p.p. - amenda se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o, - executarea se face prin trimiterea unui extras de pe aceea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organului care execută amenda.
f. Alte aspecte privind răspunderea penală: - conform art. 98 C.pen. înlocuirea răspunderii penale poate interveni şi în cazul pluralităţii de infractori sau de infracţiuni, - înlocuirea răspunderii penale în cazul pluralităţii de infractori este posibilă numai pentru acei participanţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 90, - înlocuirea răspunderii penale în cazul concursului de infracţiuni este posibilă numai dacă acele infracţiuni în parte îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 90 (art. 98 alin. 2). g. Efectele înlocuirii răspunderii penale: - fapta comisă este şi rămâne în continuare infracţiune, - se aplică de către instanţă una dintre sancţiunile ca caracter administrativ de la art. 91 C.pen., - persoana în cauză nu va avea cazier, deoarece sancţiunea aplicată este una administrativă şi nu penală. II. Idei fundamentale: 1. Răspunderea penală reprezintă liantul între infracţiune şi sancţiune. 2. Ca oricare instituţie importantă a dreptului răspunderea penală este guvernată de o serie de principii. 3. Răspunderea penală este cea mai gravă formă de răspundere socială, în general şi juridică, în special. 4. Particularităţile răspunderii penale se referă la: fapta comisă, subiecţi, conţinut şi obiect. 5. În anumite condiţii, stabilite expres de către legiuitor, răspunderea penală poate fi înlocuită cu răspunderea administrativă; a nu se confunda conceptul de înlocuire cu cel de înlăturare a răspunderii penale. Ca asemănări: în ambele situaţii făptuitorul nu mai răspunde penal pentru fapta sa şi în lege sunt stabilile situaţiile în care acestea pot interveni. Ca deosebiri: înlocuirea se face doar de instanţa de judecată când sunt îndeplinite condiţiile de la art. 90 C.pen., pe când înlăturarea poate interveni independent de voinţa instanţei de judecată (de ex. împăcarea părţilor, lipsa plângerii prealabile). 6. Conceptul de răspundere nu trebuie confundat cu cel de responsabilitate. 7. Art. 91 C.pen. se poate aplica în două cazuri: când sunt incidente prevederile art. 18¹ C.pen. şi art. 90 C.pen. În prima situaţie aplicarea art. 91 o poate face şi procurorul, deoarece fapta nu este infracţiune întrucât îi lipseşte pericolul social concret, iar în al doilea caz aplicarea o poate face numai instanţa, deoarece fapta comisă este infracţiune, dar se înlocuieşte răspunderea penală cu cea administrativă. III. Vocabular specific: - ab initio – de la început, - capacitate penală – aptitudinea unei persoane de a răspunde penal pentru infracţiunea comisă, - casare – desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a admiterii unei căi de atac, - cauţiune – suma de bani depusă de inculpat prin care se garantează respectarea de către acesta a obligaţiilor ce îi revin pe timpul liberării provizorii, - complet de judecată – colectiv de judecători constituit pentru soluţionarea cauzelor care i sau repartizat, - fiat iustitia, pereat mundus! – să se facă dreptate chiar de-ar fi să piară lumea!, - incidenţa legii penale – aplicarea legii penale în cazul unor fapte concrete, 204
-
răspundere – obligaţia externă de a îndeplini un act, de a face ceva; ea este de ordin normativ, responsabilitate - obligaţia internă de a îndeplini un act, de a face ceva; este de ordin valoric, volens nolens – vrând, nevrând.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 91 lit. a) C.pen. coroborat cu art. 101 lit a) C.pen., - Art. 91 lit. c) C.pen coroborat cu art. 53 lit. c) C.pen, - Art. 90 alin. 2 C.pen coroborat cu 38 C.pen., - Art. 98 alin. 1 C.pen coroborat cu 23 C.pen., - Art. 98 alin. 2 C.pen coroborat cu 33 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind răspunderea penală: definiţie, caracterizare, cadrul juridic. 2. Particularităţile răspunderii penale. 3. Principiile răspunderii penale - legalităţii. 4. Principiile răspunderii penale - infracţiunea – unic temei al răspunderii penale. 5. Principiile răspunderii penale – umanismului. 6. Principiile răspunderii penale – personalităţii. 7. Principiile răspunderii penale – unicităţii. 8. Principiile răspunderii penale – inevitabilităţii. 9. Principiile răspunderii penale – individualizării. 10. Principiile răspunderii penale – pescriptibilităţii. 11. Principiile răspunderii penale - fără vinovăţie nu există răspundere penală. 12. Durata răspunderii penale. 13. Etapele răspunderii penale. 14. Înlocuirea răspunderii penale: definiţie şi caracterizare. 15. Înlocuirea răspunderii penale: condiţii. 16. Sancţiunile administrative aplicabile în cazul înlocuirii răspunderii penale. 17. Executarea sancţiunilor administrative. VI. Grile: 1. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă: a) de procuror b) numai de instantă c) de instanţă. 2. Înlocuirea răspunderii penale: a) nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat pentru o infracţiune comisă din culpă b) nu se poate dispune, în caz de participaţie penală, numai cu privire la unii dintre participanţi c) nu se poate dispune dacă făptuitorului i s-au aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. 3. În caz de concurs de infracţiuni, înlocuirea răspunderii penale: a) poate fi dispusă, numai dacă pentru fiecare infracţiune aflată î n concurs ar fi îndeplinite condiţiile înlocuirii răspunderii b) poate fi dispusă pentru acele infracţiuni, din concurs, care î ndeplinesc condiţiile înlocuirii răspunderii, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni s-ar aplica o pedeapsă c) nu poate fi dispusă în nici un caz, chiar dacă pentru fiecare i nfracţiune aflată în concurs ar fi îndeplinite condiţiile înlocuirii răspunderii. 205
4. Fapta pentru care se dispune înlocuirea răspunderii penale: a) nu constituie infracţiune b) nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni c) constituie infracţiune. 5. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă dacă sunt î ndeplinite şi următoarele condiţii: a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este amenda sau închisoarea de cel mult doi ani b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost comisă, nu a produs urmări grave c) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat şi fără a i se aplica o pedeapsă.
6. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă dacă sunt î ndeplinite şi următoarele condiţii: a) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost comisă , nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni c) din atitudinea făptuitorului, după comiterea infracţiunii rezultă că acesta regreta fapta d) s-a comis infracţiunea prevăzută de art. 209 C.pen., iar valoarea pagubei nu a depăşit 10 lei.
7. Răspunderea penală: a) este o instituţie fundamentală a dreptului penal b) este cea mai gravă formă de răspundere socială c) conduce la aplicarea celor mai severe sancţiuni juridice. 8. Unicitatea răspunderii penale: a) presupune tragerea numai o singură dată la răspundere a persoanei b) nu este afectată de judecarea persoanei în mai multe căi de atac c) este prevăzută expres în C.pen. 9. Răspunderea penală: a) este prescriptibilă b) este imprescriptibilă c) este imprescriptibilă în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului şi persoanei. 10. Răspunderea penală mai poate înceta şi în următoarele situaţii: a) moartea persoanei care a săvârşit infracţiunea, dezincriminarea faptei b) lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia c) împăcarea părţilor d) amnistia, prescripţia. 11. Înlocuirea răspunderii penale: a) este obligatorie când instanţa constată îndeplinirea cerinţelor legale b) este facultativă când instanţa constată îndeplinirea cerinţelor legale c) se face şi de către procuror în cursul urmăririi penale. 12. „ Non bis in idem“ semnifică: a) inevitabilitatea răspunderii penale b) celeritatea răspunderii penale c) unicitatea răspunderii penale d) prescriptibilitatea răspunderii penale.
Răspunsuri grile*: 1- b; 2 – c; 3 – a; 4 – c; 5 – b,c; 6 – a,c; 7 – a,b,c; 8 – a,b; 9 – a; 10 – a,b,c,d; 11 206
b; 12 - c; *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.
VII. Speţe: 1. X a comis infracţiunea de furt, prevăzută în art. 208 C.pen., prin care s-a produs o pagubă de 15 lei. Până la pronunţarea horârării, X a reparat integral paguba. Din piesele dosarului rezultă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 90 lit b), c), d), e) C.pen. Se poate dispune înlocuirea răspunderii penale în speţă? 2. În cursul urmăririi penale, procurorul constată că fapta comisă de X nu prezintă pericol social concret şi că este lipsită în mod vădit de importanţă. Se mai reţine că X nu are antecedente penale şi că nu este o persoană violentă. Ce dispoziţii din C.pen. sunt aplicabile în speţă? 3. X a comis infracţiunea de abuz de încredere, prin care a produs o pagubă de 9 lei. S-a reţinut că acesta îndeplinea toate condiţiile de la art. 90 C.pen., dar mai fusese anterior condamnat, iar pentru acea condamnare fusese reabilitat. Să se arate dacă în speţă se poate dispune de către instanţă înlocuirea răspunderii penale.
Răspunsuri speţe: 1. Nu se poate înlocui răspunderea penală, deoarece nu se îndeplineşte condiţia privind cuantumul pagubei. 2. În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 90 C.pen., privind înlocuirea răspunderii penale, ci dispoziţiile art. 18¹, deoarece faptei îi lipseşte trăsărura pericolului social concret. În acest caz, procurorul poate aplica o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută în art. 91 C. pen. 3. Da, se poate dispune înlocuirea, deoarece condamnările reabilitate nu mai constituie antecedent penal, iar reabilitarea are ca efect înlăturarea interdicţiilor, incapacităţilor şi decăderilor ce decurg din condamnare. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce desemnează răspunderea penală? 2. Specificul sau particularităţile răspunderii penale. 3. Raportul dintre răspundere şi responsabilitate. 4. Principiul personalităţii răspunderii penale. 5. Imprescriptibilitatea răspunderii penale. 6. Care este durata răspunderii penale? 7. Precizaţi etapele răspunderii penale. 8. Cine are prerogativa înlocuirii răspunderii penale? 9. Care sunt criteriile de care se ţine seama la înlocuirea răspunderii? VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Locul şi rolul răspunderii penale în cadrul dreptului penal. 2. Apariţia şi durata răspunderii penale. 3. Analiza principiilor care guverneauă instituţia răspunderii penale. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Natura juridică şi justificarea posibilităţii înlocuirii răspunderii penale în dreptul penal român. 2. Analiza sancţiunilor cu caracter administrativ aplicabile în cazul înlocuirii răspunderii penale. C. Temă de licenţă: 1. Înlocuirea răspunderii penale în dreptul penal român. 207
NOTE:
208
SEMINARUL NR. 18 Cauzele care înlătură răspunderea penală I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale: - noţiune - cadrul de reglementare - efecte IB. Amnistia IC. Prescripţia ID. Lipsa plângerii prealabile şi/sau retragerea acesteia IE. Împăcarea părţilor 209
IA. Aspecte generale: - săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de gravitatea ei, atrage automat răspunderea penală a făptuitorului, - există totuşi situaţii, stări, împrejurări, care conduc la concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este necesară ori nu mai poate avea loc, datorită: * scurgerii unui anumit interval de timp de la comiterea infracţiunii (prescripţia), * producerii anumitor schimbări social-politice ce l-au determinat pe legiuitor să nu mai considere utilă tragerea la răspundere penală (amnistia), * existenţa anumitor relaţii între infractor şi victimă - aceste stări, situaţii, împrejurări recunoscute de legiuitor şi reglementate prin instituţii distincte sunt cauze care înlătură răspunderea penală. a. Noţiune: Cauzele care înlătură răspunderea penală constau în anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict şi dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului. * Aceste cauze nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. b. Cadrul juridic de reglementare: - cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul VII al părţii generale din C.pen. - acestea se împart în două categorii: * generale – se regăsesc în partea generală a C.pen., fiind incidente pentru orice infracţiune: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor. În aceste situaţii fapta săvârşită rămâne în continuare infracţiune înlăturându-se doar consecinţa ei – răspunderea penală. * speciale – se regăsesc în partea specială a C.pen. şi se mai numesc cauze de nepedepsire sau de impunitate. Acestea au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii. Ele se pot regăsi şi în partea generală a C.pen. (art. 22 şi 30). Sunt cauze speciale de nepedepsire: denunţarea faptei de către mituitor (art. 255 alin. 3 C. pen., retragerea mărturiei mincinoase art. 260 alin. 2 C. pen.). c. Efecte: - cauzele care înlătură răspunderea penală, fie generale, fie speciale, au ca principal efect neaplicarea unei sancţiuni penale, - fapta comisă rămâne în continuare infracţiune, - înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea penală nu înlătură însă întotdeauna şi consecinţele civile ale acesteia. IB. Amnistia (art. 119 C.pen.): a. Definiţie: Amnistia reprezintă actul de clemenţă al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni comise până la data apariţiei legii de amnistie. b. Caracterizare: - este o cauză generală care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, - înlătură consecinţa săvârşirii unei infracţiuni – aplicarea şi executarea pedepsei, - ea nu înlătură caracterul penal al faptei, care a fost şi rămâne infracţiune; orice faptă de acelaşi fel comisă după adoptarea legii de amnistie atrage răspunderea penală, - aceasta are, în principiu, un caracter general şi obiectiv în sensul că se referă la infracţiunile săvârşite şi nu la făptuitor, - efectele ei se produc “in rem” şi vor profita tuturor participanţilor la comiterea faptei amnistiate, 210
- când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite condiţii privind pe infractor, amnistia capătă caracter mixt, operând nu numai “in rem” ci şi “in personam”, - beneficiul amnistiei poate fi refuzat de făptuitor , care are dreptul să-şi dovedească nevinovăţia şi deci să înlăture bănuiala ce planează asupra sa, ca efect al lipsei temeiului răspunderii penale, nu ca efect al amnistiei, art. 13 C.p.p., - prin amnistie, potrivit art. 119 C.pen., se înlătură răspunderea penală pentru infracţiunile comise până la data adoptării legii de amnistie. Ea reprezintă “un fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor săvârşite” .
c. Natura juridică: - este mixtă sau dublă: de drept penal şi de drept constituţional, - în C. pen. se prevăd efecetele şi limitele acesteaia, iar în Constituţie, art. 73 alin. 3 lit. i) se prevede că prin lege organică se acordă amnistia şi graţierea colectivă. d. Feluri: - după aria de incidenţă: * generală – când priveşte orice infracţiune indiferent de gravitate, natura sau sediul de incriminare al faptei (C.pen. şi/sau legi speciale) * specială – când priveşte anumite infracţiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor ori calitatea infractorilor (minor, bătrân,) - după condiţiile în care amnistia devine incidentă: * necondiţionată (pură şi simplă) – când incidenţa ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii speciale * condiţionată – când incidenţa acesteia este subordonată îndeplinirii anumitor condiţii (cu privire la prejudiciu, la infractor, la locul sau timpul săvârşirii infracţiunii) - după stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea amnistiată * antecondamnatorie (proprie) – este amnistia înainte de condamnare * postcondamnatorie (improprie) – este amnistia după condamnare e. Obiectul amnistiei: - amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până la data apariţiei ei şi care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată, - infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de amnistiei nu cad sub incidenţa acesteia, - delimitarea sferei de incidenţă a actului de amnistie este condiţionată uneori de vârsta infractorului, de antecedentele penale (să nu fie recidivist), de prejudiciul cauzat prin infracţiune şi de forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile, - în cazul infracţiunilor continui, continuate şi de obicei, acestea trebuiau să fie epuizate în ziua apariţiei actului de clemenţă, - în cazul infracţiunilor progresive , amnistia este incidentă chiar dacă acestea s-a epuizat după adoptarea legii de amnistie (cfm. Deciziei de Îndrumare 1/1987 a Plenului Tribunalului Suprem), - când în textul legii de amnistie sunt indicate infracţiunile prin pedeapsa prevăzută de lege, se are în vedere maximul special prevăzut pentru infracţiunea fapt consumat din momentul acordării actului de amnistie şi nu din momentul comiterii faptei. f. Efecte: Ele sunt deosebite după cum aceasta este anterioară sau posterioară condamnării. I.Amnistia înainte de condamnare: - înlătură răspunderea penală pentru infracţiuinea săvârşită, - dacă nu s-a pornit procesul penal, acesta nu se va mai porni, - dacă s-a pornit procesul acesta va înceta, art. 10 lit. g) C.p.p., - amnistia are un caracter obligatoriu, efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar. 211
II.Amnistia după condamnare: - înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei, - nu se mai execută nici pedepsele complementare, - amenda încasată anterior actului de clemenţă nu se mai restituie, - totodată se vor înlătura şi celelalte consecinţe ale condamnării, făcând să înceteze interdicţiile, incapacităţile şi decăderile ce ar decurge din condamnare, - o condamnare amnistiată nu poate forma primul termen al recidivei (art. 38 lit. b) C.pen.), - cu toate acestea amnistia nu are aceleaşi efecte depline ca şi reabilitarea, - amnistia nu reprezintă o “restitutio in integrum”, - în cazul concursului de infracţiuni, amnistierea uneia dintre ele duce la inexistenţa concursului, când sunt numai două infracţiuni concurente şi implicit la recalcularea pedepsei. g. Limite (art. 119 alin. 2 C.pen.): - nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, adică nu înlătură răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate, - nu are efect nici asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative. IC. Prescripţia (art. 121 -130 C.pen.): a. Definiţie: Este o cauză ce constă în înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită pe temeiul trecerii, în anumite condiţii, a unui interval de timp, cu consecinţa stingerii raportului juridic de conflict născut prin săvârşirea infracţiunii şi scoaterea acestuia de sub incidenţa legii penale. b. Caracterizare: - este o cauză care înlătură incidenţa legii penale, - presupune descoperirea la timp a infractorilor şi tragerea lor la răspunderea penală, - face să se stingă dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia infractorului de a răspunde penal, - constă în stingerea raportului juridic penal de conflict ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege, - răspunderea penală se prescrie pentru orice infracţiune cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii (art. 356-360 C.pen.) şi a infracţiunilor ce intră în competenţa de judecată a Curţii Penale Internaţionale de la Haga, - această instituţie este deosebit de importană, din punct de vedere al justificării, întrucât trecerea timpului stinge rezonanţa socială pe care a provocat-o infracţiunea, - are un caracter real, deoarece se referă la faptă, - este strâns legată de principiul celerităţii procesului penal. c. Termenele de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 C.pen.): I. pentru persoana fizică: - 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, - 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani, - 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, - 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani, - 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda. !!! Termenele de mai sus re reduc la jumătate în două cazuri: 212
1. în cazul infracţiunilor săvârşite de minorii care răspund penal (art. 129 C.pen.), deoarece minoritatea este o stare generală de atenuare 2. în cazul comiterii unei tentative pedepsibile. Deşi, C.pen. nu prevede în mod expres, termenele de mai sus se reduc la jumătate şi în cazul comiterii unei tentative pedepsibile (art. 21 C.pen. – pedeapsa pentru tentativă se reduce la jumătate; acelaşi procedeu se aplică şi în cazul stabilirii termenului de prescripţie – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus). II. pentru persoana juridică: - 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, - 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda. * La calcularea termenelor de mai sus se are în vedere maxima specială prevăzută de norma de incriminare.
d. Calcul termenelor de prescripţie: - termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, - în cazul infracţiunilor continui, continuate şi de obicei prescripţia începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni ce formează elementul material (momentul epuizării), - în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul comiterii elementului material, (cfm. Deciziei de Îndrumare 1/1987 a Plenului Tribunalului Suprem), - pentru infracţiunile săvârşite în concurs real termenul de prescripţie curge separat, distinct, pentru fiecare infracţiune, - pentru infracţiunile săvârşite în concurs ideal , la care termenul curge pentru toate infracţiunile de la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale, afară de cazul când se produce şi o infracţiune progresivă, - acesta curge pentru toţi participanţii de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au adus contribuţia. e. Întreruperea termenului de prescripţie: - potrivit art. 123 C. pen. cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, - efectul întreruperii cursului prescripţiei constă în ştergerea timpului scurs anterior actului întreruptiv şi începerea unui nou termen de prescripţie, - noul termen se calculează din momentul încetării actului de întrerupere, - întreruperea cursului prescripţiei va opera faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă actul de întrerupere s-a făcut doar faţă de unul ori unii din aceştia, - prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar fi interveni, dacă termenul prevăzut de lege în raport cu situaţia dată este depăşit cu încă jumătate. Această prescripţie prevăzută de art. 124 C. pen. este cunoscută în doctrină sub denumirea de “ prescripţie specială”. f. Suspendarea prescripţiei: - potrivit art. 128 C.pen. cursul termenelor prescripţiei prevăzut în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. - cauzele de suspendare a termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt următoarele: * existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de prescripţie sunt suspendate (dispoziţiile prevăzute în art. 5 alin. 2 C.pen. care prevăd condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale numai cu autorizarea procurorului general * existenţa unei situaţii de fapt care împiedică organele judiciare să acţioneze (cutremur, catastrofă, inundaţii, etc.). - ca efect al suspendării, cursul prescripţiei se opreşte, 213
- la încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei este reluat, iar partea care a curs anterior va intra în termenul de prescripţie a răspunderii penale, - intervenţia mai multor suspendări în cursul aceluiaşi termen de prescripţie conduce la amânarea împlinirii acestuia cu timpul cât a fost suspendat, - îşi produce efectele faţă de toţi participanţii.
g. Efecte: - prescripţia înlătură răspunderea penală şi celelalte consecinţe ce ar fi decurs din aceasta, - prescripţia poate fi invocată în tot cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, - după incidenţa prescripţiei, făptuitorul poate cere continuarea procesului pentru a obţine o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, - nu produce efecte asupra infracţiunilor contra păcii şi omenirii (Titlul XI C.pen.). ID. Lipsa plângerii prealabile şi/sau retragerea acesteia (art. 131 C.pen.): a. Aspecte generale: - săvârşirea unei infracţiuni, naşterea unui raport juridic penal de conflict, implică tragerea la răspunderea penală a infractorului, - titular al dreptului de a pedepsi este statul. Acest drept se realizează prin intermediul acţiunii penale care are ca obiect aducerea înaintea organelor judiciare a raportului juridic penal de conflict, - tragerea la răspundere penală a infractorului se realizează în majoritatea cazurilor din oficiu (art. 2 C.p.p.), - diversitatea infracţiunilor, gradul lor de pericol social diferit, rezonanţa socială a faptelor au impus însă o limitare a oficialităţii procesului penal, existând aşadar unele excepţii de la acest principiu, - există aşadar situaţii în care acţiunea penală este pusă în mişcare la iniţiativa persoanei vătămate (infracţiunea de insulă, calomnie, loviri sau alte violenţe), - plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea, - plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru o infracţiune anume prevăzută de lege, în timp ce plângerea reprezintă doar o încunoştiinţare despre săvârşirea unei infracţiuni a cărei victimă a fost însăşi cel ce face plângerea ori una din persoanele care poate face plângerea, potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. 5 şi 6 C.p.p., - plângerea, ca mod de sesizare a organelor penale, poate privi atât o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, cât şi orice infracţiune pentru care tragerea la răspundere penală se face din oficiu, - plângerea prealabilă beneficiază de o reglementare specială în art. 279-287 C.p.p., - fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atragre răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele, - fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la comiterea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei. b. Natura juridică: - aceasta reprezintă o categorie juridică complexă cu un caracter mixt de drept penal şi de drept procesual, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspundere penală a infractorului, - plângerea prealabilă sub aspect penal reprezintă o condiţie de pedepsibilitate, iar sub aspectul procedurii penale aceasta reprezintă o condiţie de procedibilitate. c. Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă: - plângerea prealabilă trebuie: * făcută de către persoana vătămată sau de către reprezentantul legal al acesteia (părinte, tutore, curator); dacă prin infracţiune s-a adus atingere mai multor persoane, pentru a interveni răspunderea penală a infractorului este suficientă plângerea prealabilă a uneia dintre persoanele vătămate, * să îndeplinească condiţiile de formă deoarece aceasta este un act de sesizare (datele de 214
identificare a persoanei vătămate, descrierea faptei, arătarea făptuitorului, a mijloacelor de probă şi eventualii martori – art. 283 C.p.p.), * adresată cfm. art. 279 C.p.p. organului de cercetare penală sau procurorului, * introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul; în cazul infracţiunilor continui, continuate şi de obicei termenul curge din momentul epuizării faptei.
d. Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă: - plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată, deşi cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu face o astfel de plângere, ori nu o face în termenul prevăzut de lege, - plângerea prealabilă se consideră inexistentă când este făcută de către o altă persoană decât cea vătămată, fără a avea din partea acesteia un mandat special, - în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la înlăturarea răspunderii penale, deoarece acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. e. Efectele lipsei plângerii prealabile: - înlătură răspunderea penală şi toate consecinţele acesteia. Retragerea plângerii prealabile (art. 131 al. 2 C.pen.): a. Noţiune: Aceasta reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală şi reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă la plângerea făcută mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. *Retragerea plângerii este un act unilateral, spre deosebire de împăcarea părţilor care este bilateral. b. Condiţii: - retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a voinţei persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută, - retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată , adică să privească atât latura penală, cât şi pe cea civilă a procesului, - caracterul necondiţionat al acesteia este strâns legat de caracterul total al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea penală, dacă retragerea plângerii prealabile este făcută sub condiţia unor reparaţii civile, - trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, - în caz de pluralitate de făptuitori, retragerea se va face cu privire la toţi, nu numai cu privire la unii dintre ei. IE. Împăcarea părţilor (art. 132 C.pen.): a. Noţiune: Împăcarea părţilor reprezintă înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi făptuitor de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând astfel consecinţele sale penale şi civile şi de a împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale ori, dacă procesul a început, de a-l face să înceteze. b. Caracterizare: - este un act juridic bilateral (spre deosebire de retragerea plângerii care este un act unilateral), pentru realizarea lui trebuind să concure voinţa ambilor subiecţi ai raportului juridice de drept penal, - în plan penal este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar în plan procesual penal reprezintă un impediment în desfăşurarea procesului penal, încetarea urmăririi penale şi a procesului penal, deci are o dublă natură juridică. 215
c. Condiţii: - împăcarea părţilor să se realizeze în cazurile în care legea admite împăcarea ; ea este admisă la toate infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (de ex., la infracţiunea prevăzută de art. 180 C.pen.); există cazuri în care deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, legea permite împăcarea părţilor (de ex., la infracţiunea prevăzută de art. 199 C.pen.), - împăcarea trebuie să intervină între făptuitor şi persoana vătămată, reprezentanţii legali ai persoanei vătămate lipsită de capacitatea de exerciţiu sau persoana vătămată cu capacitate restrânsă de exerciţiu asistată de reprezentanţii legali ai acesteia, pe de altă parte; acest acord de voinţă trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus din anumite împrejurări; - împăcarea trebuie să fie personală , adică să se refere expres la persoanele cu care s-a căzut de acord; spre deosebire de lipsa plângerii prealabile şi de retragerea plângerii, care au efecte “in rem”, împăcarea părţilor produce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-a realizat împăcarea (“in personam”), - împăcarea trebuie să fie totală (priveşte atât latura penală cât şi latura civilă), necondiţionată (stingerea conflictului nu este subordonată vreunei condiţii – predarea unui bun) şi definitivă (irevocabilă – nu se permite reluarea procesului penal, părţile declarând că împăcarea este irevocabilă); când aceasta este parţială, condiţionată sau provizorie (revocabilă) organul judiciar în faţa căruia se desfăşoară procesul penal nu va putea lua act de împăcarea părţilor şi nu va înceta procesul penal, - împăcarea trebuie să fie expresă , căci ea nu se poate deduce din împrejurări de fapt, - împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. * Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. d. Efecte: - împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, care nu va mai putea fi reiterată nici pe calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile, - sub aspect procesual, în faza urmăririi penale împăcarea părţilor atrage încetarea urmăririi penale, iar în faza judecăţii atrage încetarea procesului penal , atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel sau recurs (art. 11 C.p.p.), - împăcarea părţilor fiind irevocabilă, acţiunea penală şi cea civilă se sting din oficiu (“ope legis”) din momentul realizării împăcării. II. Idei fundamentale: 1. Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile şi/sau retragerea acesteia şi împăcarea părţilor. 2. Amnistia are o dublă natură juridică şi poare fi acordată numai de către Parlament. 3. Termenele de prescripţie sunt diferite, în raport cu gravitatea fapei comise. 4. Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea. 5. Retragerea plângerii prealabile poate interveni numai până la rămânerea definitivă a hotărârii. 6. Împăcarea părţilor se deosebeşte de retragerea plângerii, deoarece prima este bilaterală, iar cea dea două unilaterală. III. Vocabular specific: - act de sesizare – procedură de sesizare a organului judiciar sau trimiterea în judecată a inculpatului, - acţiunea în justiţie – mijlocul legal în temeiul căruia se poate duce înaintea justiţiei conflictul de drept, - amnistie (gr. amnesia) – uitare, 216
-
-
computarea reţinerii şi arestării preventive – scăderea din durata pedepsei închisorii ponunţate perioada reţinerii şi arestării, incriminare – prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţiunea ce se aplică în cazul săvârşirii ei, in dubio pro reo – îndoiala favorizează inculpatul, încadrarea juridică – operaţiune efectuată de organele de cercetare penală sau de instanţa de judecată prin care se stabileşte concordanţa deplină între fapta concretă comisă şi norma penală specială care prevede acea faptă, precum şi în raport cu dispoziţiile generale aplicabile faptei comise, jurisdicţie (lat. jus, juris – drept şi dictio - rostire) – competenţa de a judeca a instanţelor judecătoreşti, plângere, plângere prealabilă, denunţ – modalităţi de încunonştiinţare a organelor judiciare privind comiterea unei infracţiuni.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 119 alin. 2 C.pen. coroborat cu art. 120 alin. 3 şi 4 C.pen., - Art. 121 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 125 alin. 1 C.pen, - Art. 129 C.pen coroborat cu art. 99 C.pen., - Art. 131 alin. 2 C.pen coroborat cu art. 132 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind cauzele care înlătură răspunderea penală: noţiune, cadru, efecte. 2. Amnistia: definiţie, caracterizare şi natură juridică. 3. Amnistia: feluri. 4. Obiectul amnistiei. 5. Efectele amnistiei înainte de condamnare. 6. Efectele amnistiei după condamnare. 7. Limitele amnistiei. 8. Prescripţia: definiţie şi caracterizare. 9. Termenele de prescripţie a răspunderii penale: pentru persoana fizică şi pentru persoana juridică. 10. Calculul termenelor de prescripţie. 11. Întreruperea termenului de prescripţie. 12. Suspendarea prescripţiei. 13. Efectele prescripţiei. 14. Lipsa plângerii prealabile: definiţie şi natură juridică. 15. Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă. 16. Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă. 17. Efectele lipsei plângerii prealabile. 18. Retragerea plângerii prealabile: noţiune şi condiţii. 19. Împăcarea părţilor: noţiune şi caracterizare. 20. Condiţiile împăcării părţilor. 21. Efectele împăcării părţilor. VI. Grile: 1. Pentru a putea produce efecte, retragerea plângerii prealabile: a) trebuie să se facă faţă de toţi participanţii b) este suficientă, dacă este facută numai faţă de un participant c) poate fi făcută şi numai de către una dintre persoanele vătămate prin aceeaşi faptă. 2. Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege: 217
a) înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă b) nu stinge acţiunea civilă c) înlătură doar executarea pedepsei. 3. În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu înlăturarea răspunderii penale se poate face: a) prin retragerea plângerii prealabile b) atât prin retragerea plângerii prealabile cât şi prin împăcarea părţilor c) prin împăcarea părţilor. 4. Amnistia se acordă de: a) Parlament b) Guvern c) Ministrul justiţiei d) Preşedintele ţării. 5. Amnistia: a) poate înlătura caracterul penal al faptei b) înlătură răspunderea penală c) nu înlătură executarea pedepsei complementare. 6. Amnistia nu are efecte asupra: a) executării pedepsei principale b) drepturilor persoanei vătămate prin infracţiune c) executării pedepselor complementare. 7. Efectele amnistiei şi graţierii sunt: a) amândouă înlătură răspunderea penală b) amândouă înlătură consecinţele condamnării c) amândouă înlătură executarea pedepsei. 8. Atât amnistia cât şi graţierea: a) înlătură în toate cazurile executarea pedepsei complementare b) nu au efecte asupra măsurilor de siguranţă c) pot conduce la înlocuirea răspunderii penale. 9. Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă în cazul infracţiunilor continuate: a) de la data comiterii primei acţiuni sau inacţiuni b) de la data consumării infracţiunii c) de la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. 10. Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor: a) de omor deosebit de grav b) contra siguranţei statului c) contra păcii şi omenirii. 11. Amnistia înlătură: a) efectul măsurilor de siguranţă b) executarea pedepsei c) caracterul penal al faptei 218
d) răspunderea penală. 12. Amenda încasată anterior intervenirii amnistiei: a) nu se restituie b) se restituie c) se restituie numai dacă prin actul de clemenţă se prevede astfel. 13. Termenul de prescripţie a răspunderii penale, când legea prevede pentru infracţiunea comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă este de: a) 20 ani b) 25 ani c) 30 ani d) 15 ani. 14. Înlătură răspunderea penală: a) lipsa plângerii prealabile b) împăcarea părţilor, dar numai în acele cazuri în care legea permite acest lucru c) retragerea plângerii prealabile. 15. Termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă: a) de la data sesizării sau autosesizării organelor judiciare b) de la data comiterii faptei c) de la data comiterii ultimei acţiuni/inacţiuni în cazul infracţiunii continuate. 16. Cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe: a) în cazul unei percheziţii corporale b) prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului c) şi faţă de participanţii la acea infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte doar pe unul dintre ei. 17. Condiţiile împăcării părţilor sunt: a) să intervină doar în cazurile prevăzute de lege b) să intervină numai până la pronunţarea sentinţei în primă instanţă c) să fie personală, totală şi necondiţionată.
Răspunsuri grile*: 1- b; 2- a; 3 - c; 4 - a; 5 - b; 6 - b; 7 - c; 8 - b; 9 - c; 10 - c; 11 – d; 12 - a; 13 - d; 14 – a,b,c; 15 – b,c; 16 – a,b,c; 17 – a,c; VII. Speţe: 1. Inculpatul X a fost condamnat pentru comiterea mai multor infracţiuni, cu reţinerea stării de recidivă post-condamnatorie potrivit art. 39 alin. 1 şi art. 34 C.pen., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare. După aplicarea pedepsei, a intervenit Decretul 115/1977 care, prin dispoziţia din art. 1, prevedea că sunt amnistiate infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de maximum 3 ani. Având în vedere că pentru una din infracţiunile comise de inculpat, legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea mai mică de 3 ani, să se arate dacă el beneficiază de amnistie pentru această infracţiune. 2. Prin sentinta penală nr. 179/1993, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpatul X la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de tăinuire, făcându-se şi aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. 219
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul care a arătat că în mod greşit i s-a reţinut în sarcină, starea de recidivă, deoarece infracţiunea anterioară, pentru care a fost condamnat, a fost dezincriminată. Recursul inculpatului a fost admis, cu motivarea că, deşi acesta a fost condamnat atât pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei cât şi pentru infracţiunea de asociere în vederea comiterii de infracţiuni, întrucât prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost abrogată dispoziţia din art. 245 C.pen., privitoare la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, înseamnă că a fost amnistiată şi infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Instanţa de recurs a aplicat corect dispoziţiile privitoare la amnistie? 3. Instanţa a fost învestită cu judecarea plângerii prealabile a reclamantei X împotriva inculpatelor Y şi Z, pentru faptul că, în ziua de 20.10.1968, i-au violat domiciliul, au ameninţat-o şi au lovit-o, cauzându-i leziuni corporale care au necesitat 9 zile de îngrijiri medicale. În şedinţa publică din 4.11.1969, reclamanta s-a împăcat cu inculpatele, iar instanţa luând act de împăcarea părţilor a hotărât încetarea procesului penal. Deşi faptele comise de c ele două inculpate au fost amnistiate prin Decretul 591/21.08.1969, instanţa de judecată a soluţionat cauza făcând abstracţie de prevederile acestui decret, luând act de împăcarea părţilor şi dispunând încetarea procesului penal. Întrucât la data judecării faptele erau amnistiate prin decretul menţionat, să se arate dacă soluţia instanţei era corectă. 4. Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa penală nr. 543/31.03.1997, a condamnat pe inculpatul minor S.P. pentru comiterea infracţiunii de furt calificat. S-a reţinut că, la data de 29.01.1992, inculpatul, împreună cu un alt inculpat, a sustras, din locuinţa părţii vătămate suma de 5000 lei. Împotriva acestei hotărâri, rămasă definitivă prin neapelare, s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că inculpatul nu putea fi condamnat deoarece răspunderea penală era prescrisă. De menţionat că la data săvârşirii furtului calificat, acesta era pedepsit cu închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani. Ţinand seama de dispoziţiile art. 121 şi 122 coroborate cu art. 129 din C.pen., să se arate dacă recursul în anulare declarat în cauză era întemeiat. 5. Prin sentinţa penală 638/12.11.1998 a Judecătoriei Făurei, rămasă definitivă prin neapelare, au fost condamnate inculpatele minore X şi Z pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a) şi c), cu aplicarea art. 13 din C.pen. Instanţa a reţinut că, într-o noapte din luna noiembrie 1994, împreună cu alţii, inculpatele au sustras de la o societate comercială diferite bunuri. Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs în anulare pe motivul că la data pronunţării ei era împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale şi se impunea soluţia încetării procesului penal. Recursul în anulare este fondat şi trebuie admis? 6. Prin sentinţa penală 754/22.11.1999, Tribunalul Dolj a condamnat pe inculpatul X, pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi de calomnie prevăzute în art. 205 şi 206, prin schimbarea încadrării juridice a faptelor din două infracţiuni de ultraj, prevăzute în art. 239 alin. 1 şi 3 C.pen. Apelul inculpatului a fost respins prin decizia penală 292/13.06.2000 a Curţii de Apel Craiova. Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că instanţele au greşit că nu au chemat persoana vătămată şi întrebată dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunile respective aşa cum prevede art. 286 C.p.p. Recursul inculpatului este întemeiat? 7. Prin sentinţa 322/1.09.1992, Judecătoria Oraviţa a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 180 alin. 2 C.pen. şi a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpata Y, ca urmare a retragerii plângerii prealabile faţă de această inculpată. Instanţa a reţinut că la 220
23.11.1992, inculpaţii au lovit partea vătămată Z. Tribunalul Caraş-Severin, prin decizia penală 9/13.01.1994, a respins apelul inculpatului condamnat. În cauză s-a declarat recurs în anulare pe motivul că instanţele au pronunţat hotărâri greşite prin nesocotirea dispoziţiilor art. 131 alin. 4 C. pen. Recursul în anulare este fondat?
Răspunsuri speţe: 1. Inculpatul beneficiază de amnistie pentru această infracţiune. 2. Instanţa nu a aplicat corect dispoziţiile privitoare la amnistie. Prin Decretul-Lege 9/1999 a fost abrogată dispoziţia din art. 245 C.pen. nu şi cea din art. 323 C.pen. 3. Soluţia instanţei era discutabilă, deoarece a acordat prioritate împăcării în raport cu amnistia, care avea prioritate. 4. Recursul declarat în cauză era întemeiat. Termenele pentru minori se reduc la jumătate. 5. Recursul în anulare este fondat şi trebuie admis, cfm. art.121 alin. 1 şi art. 122 alin. 1 lit.d) C.pen. coroborate cu art. 129 C.pen. 6. Recursul inculpatului este întemeiat, cfm. art. 286 C.p.p. 7. Recursul în anulare este fondat, deoarece retragerea plângerii prealabile produce efecte in rem, înlăturând răspunderea penală a tuturor participanţilor. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Enumeraţi cauzele generale care înlătură răspunderea penală. 2. Daţi exemple de cauze speciale care înlătură răspunderea penală. 3. De câte feluri este amnistia? 4. Care sunt limitele amnistiei? 5. Termenele de prescripţie în cazul persoanei fizice. 6. Termenele de prescripţie în cazul persoanei juridice. 7. Infracţiuni imprescriptibile. 8. Unde trebuie depusă plângerea prealabilă? 9. Raportul dintre retragerea plângerii şi împăcarea părţilor. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Justificarea existenţei cauzelor care înlătură răspunderea penală în legislaţia penală română. 2. Aspecte comune cauzelor care înlătură răspunderea penală. 3. Justificarea limitelor amnistiei. 4. Comparaţie între retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între amnistie şi dezincriminare. 2. Justificarea imprescriptibilităţii anumitor infracţiuni. C. Teme de licenţă: 1. Instituţia amnistiei în legea penală română. 2. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind prescripţia răspunderii penale. 3. Politica penală a statului român în materia lipsei plângerii prealabile, retragerea acesteia şi împăcarea părţilor.
221
NOTE:
222
SEMINARUL NR. 19 Sancţiunile de drept penal. Pedepsele principale 223
I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale: - noţiune - caracterizare generală - caracterele sancţiunilor de drept penal - categorii de sancţiuni - principiile sancţiunilor IB. Pedepsele: - noţiune - caracteristici - scop - funcţii - clasificare IC. Pedepsele principale pentru persoana fizică: - detenţiunea pe viaţă - închisoarea * liberarea condiţionată * executarea pedepsei într-o închisoarea militară - amenda ID. Pedepsele principale pentru persoana juridică: - amenda IA. Aspecte generale: a. Noţiune: Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere şi reeducare, specifice dreptului penal, care se aplică în cazul săvârşirii unor fapte (acţiuni sau inacţiuni) prevăzute de legea penală, în scopul restabilirii ordinii de drept încălcate şi apărării relaţiilor sociale protejate prin normele penale. b. Caracterizare generală: - sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie de bază a dreptului penal, care alături de instituţia infracţiunii şi cea a răspunderii penale, formează pilonii oricărui sistem de drept penal, - reglementarea sancţiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga reglementare penală, contribuind la realizarea ordinii de drept, atât prin conformare cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei care au nesocotit dispoziţiile normelor penale, - în cadrul raporturilor penale de conformare, sancţiunile penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei prevăzute de legea penală şi intensitatea avertismentului adresate tuturor membrilor societăţii asupra consecinţelor încălcării legii penale, iar în cadrul raportului penal de conflict, pedeapsa apare ca o consecinţă firească a aplicării legii penale, proporţională cu gravitatea faptei şi periculozitatea concretă a făptuitorului, - sancţiunea penală este consecinţa stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, iar la rândul ei, răspunderea penală este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni, - sancţiunile reprezintă mijloacele esenţiale de apărare a valorilor sociale fundamentale ale societăţii împotriva infracţiunilor, - sunt cele mai grave tipuri de sancţiuni aplicabile infractorilor. c. Caracterele sancţiunilor de drept penal: - sunt prevăzute expres în normele penale (legalitatea sancţionării), - se dispun şi se aplică numai de către organele competente, - au caracter retributiv, represiv, implică o restrângere a drepturilor , o privaţiune, o suferinţă (caracter aflictiv), - sunt mijloace de reeducare, îndreptare şi educare a celor cărora li se aplică, - au la origine săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acţionând întotdeauna post delictum, 224
- sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului, - au ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
d. Categorii de sancţiuni: Ca rezultat al evoluţiei sistemului sancţionator penal, în prezent se cunosc patru categorii de sancţiuni de drept penal: I. Pedepsele---- pentru pers. fizică ----ped. principale --- detenţiunea pe viaţă (art. 53, 53¹ C.pen.) --- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani --- amenda de la 100 la 50.000 lei ---- ped. complementare --- interzicerea unor drepturi (64 C.pen.) --- degradarea militară (67 C.pen.) ---- ped. accesorii (71 C.pen.) ----- pentru pers. juridică------ ped. principale ---- amenda de la 2.500 la 2.000.000 lei ------ ped. complementare II. Măsurile educative ------- neprivative de libertate ---- mustrarea, libertatea supravegheată (art. 101 C.pen.) ------- privative de libertate ------ internarea într-un centru de reeducare III. Măsurile de siguranţă ----- neprivative de libertate ----- obligarea la tratament medical (art. 112 C.pen.) ------ privative de libertate -------- internarea medicală ------ restrictive de libertate ------ expulzarea IV. Sancţiuni extrapenale --- mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 la 1.000 lei (art. 91 C.pen.). !!! Atenţie a nu se confunda: 1. amenda ca pedeapsă principală cu amenda ca sancţiune extrapenală, 2. mustrarea ca măsură educativă cu mustrarea ca sancţiune extrapenală, 3. internarea într-un centru medical-educativ ca măsură educativă cu internarea medicală ca măsură de siguranţă. e. Principiile sancţiunilor de drept penal: 1. Principiul legalităţii: - acesta reprezintă un principiului fundamental al dreptului penal, - el presupune că numai prin lege se pot stabili sancţiunile de drept penal, - legalitatea sancţiunilor de drept penal este cerută de natura acestora, deoarece sunt cele mai grave sancţiuni juridice şi deci numai legiuitorul este îndrituit să le stabilească, - este prevăzut expres de art. 2 din C.pen., care prevede că: “ legea prevede ….pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte ”, - după gradul de determinare prin lege a sancţiunilor există: * sancţiuni absolut determinate – detenţiunea pe viaţă *sancţiuni relativ determinate – cele determinate prin natura lor (închisoarea sau amenda) şi prin limite generale şi speciale minime şi maxime * sancţiuni nedeterminate – care sunt cele desemnate doar prin denumire, fără durată (măsura educativă a internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ). 2. Principiul umanismului: - nu este un principiu specific dreptului penal, ci guvernează întreg sistemul de drept, - este prevăzut în mod expres în Constituţie, art. 22 şi în art. 52 alin. 2 C.pen., - presupune că nu se vor admite sancţiuni care provoacă suferinţe fizice, care înjosesc şi umilesc persoana umană, 3. Principiul revocabilităţii: - acesta constă în aceea că, atunci când se constată că sancţiunile au fost aplicate din eroare ori când 225
se constată că numai sunt necesare, pot fi revocate, înlăturate sau înlocuite (de ex., prin amnistie sau graţiere).
4. Principiul individualizării: - presupune că sancţiunea ce se aplică trebuie să fie strict adaptată calitativ şi cantitativ, la gravitatea faptei şi la persoana făptuitorului, - individualizarea sancţiunilor se face pe calea individualizării legale, judiciare şi prin regimul de executare. 5. Principiul personalităţii: - acest principiu prevede că sancţiunile privesc exclusiv persoanele care săvârşesc infracţiuni, fără a se răsfrânge asupra altor persoane, - legea prevede că în cazul unor sancţiuni, acestea trebuie să fie astfel stabilite şi aplicate încât să nu se răsfrângă asupra persoanelor aflate în întreţinerea condamnatului (de ex., art. 63 alin. 5 C.pen.), - ca o consecinţă a acestui principiu, în caz de deces al făptuitorului, acestea nu se transmit altor persoane (moştenitori) chiar dacă sunt pecuniare (amenda), ci încetează. IB. Pedepsele: a. Noţiune: Sunt acele sancţiuni de drept penal care constau în măsuri de constrângere şi reeducare prevăzute de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată infractorului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. b. Caracteristici: - pedeapsa este o măsură de constrângere – care implică o anumită suferinţă impusă infractorului, ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de acesta; este un rău cu care se răspunde răului produs prin infracţiune; suferinţa decurge din privaţiunile la care este supus condamnatul; constrângerea este de esenţa pedepsei; prin această trăsătură, pedeapsa se diferenţiază de celelalte sancţiuni de drept penal şi de orice sancţiuni juridice, caracter aflictiv, - pedeapsa este un mijloc de reeducare – constrângerea presupusă de o pedeapsă, apare ca un instrument de continuare în condiţii speciale a procesului educativ; cel care a săvârşit o infracţiune nu este şi nici nu poate fi considerat ca nerecuperabil, ci trebuie implicat mai serios în procesul educativ, - pedeapsa este un mijloc de constrângere statală – pedeapsa nu poate fi aplicată decât de către stat în numele societăţii; statul, prin organele sale, ca subiect al raporturilor juridice penale de conflict are dreptul şi îndatorirea de a exercita acţiunea penală, în numele societăţii, în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului, a aplicării pedepsei şi constrângerea condamnatului la executarea acesteia; numai instanţele judecătoreşti, ca organe speciale, pot aplica pedepse într-un cadru procesual penal reglementat de lege; deci pedeapsa are o sursă legală şi o aplicaţiune judiciară, - pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege – prin aceasta se dă expresie deplină principiului legalităţii în dreptul penal (art. 2 C.pen.); această trăsătură este consacrată de legea penală, fiindcă în C.pen. se arată atât sistemul pedepselor, cât şi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, - pedeapsa se aplică numai infractorului – adică numai unei persoane care a săvârşit o infracţiune, o faptă care întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute de art. 17 C.pen.; deci pedeapsa are un caracter personal , - pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni – adică împiedică făptuitorul să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, - pedeapsa are un caracter public – această publicitate se realizează atât prin modul în care se aplică şi se pronunţă pedeapsa, cât şi prin executarea ei, - pedeapsa are un caracter infamant – deoarece ea include o dezaprobare, la care se adaugă şi o oarecare repulsie a societăţii faţă de cel pedepsit, caracter care, într-un mod indirect, ajută la reeducarea celui condamnat, 226
- pedeapsa are un caracter determinat , ca natură şi limite.
c. Scop: - acesta este consacrat expres în dispoziţiile art. 52 alin. 1 C.pen. care prevede că: “Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea şi reeducarea infractorului ( “ prevenţie specială”, se are în vedere pericolul concret), cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale care sub ameninţarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală îşi conformează conduita exigenţelor acesteia ( “ prevenţie generală”, se are în vedere pericolul abstract). - prevenţia specială şi generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârşirea de infracţiuni.
d. Funcţii: - pentru realizarea scopului său, pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii prin care influenţează asupra condamnatului, determinând schimbarea conduitei viitoare a acestuia şi avertizând, prin aceasta, şi alte persoane asupra consecinţelor ce le-ar avea de suportat dacă ar săvârşi vreo infracţiune; aceste funcţii sunt următoarele: - de constrângere – este consacrată expres în definiţia legală a pedepsei (art. 52 C. pen.); ea implică o privaţiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora; condamnatul este forţat să suporte privaţiunile, restricţiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispoziţiile legii penale; constrângerea nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici înjosirea persoanei condamnatului, iar încălcarea acestei prevederi legale atrage fie răspunderea penală pentru infracţiuni ca tortura, purtarea abuzivă, fie răspunderea disciplinară a personalului organelor judiciare sau a celor de executare a pedepselor, - de reeducare – care constă în influenţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale şi formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii; această funcţie completează în mod natural funcţia de constrângere, iar împreună servesc la realizarea prevenţiei speciale, - de exemplaritate – constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce altor persoane care, văzând constrângerea la care condamnatul este supus, vor manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiunii; realizarea acestei funcţii este condiţionată de fermitatea şi promptitudinea tragerii la răspundere penală a celor care au comis infracţiuni, - de eliminare – constă în scoaterea temporară sau definitivă din societate a infractorului, prin aceasta împiedicându-l de a mai săvârşi infracţiuni; unica pedeapsă prin care se realizează eliminarea definitivă din societate a infractorului este detenţiunea pe viaţă, - inhibitorie – pentru a-i determina pe cei care ar fi tentaţi să comintă infracţiuni, să se abţină de la acest lucru. e. Clasificarea pedepselor: - după importanţă: * principale (închisoarea) * complementare (interzicerea unor drepturi) * accesorii (cele care însoţesc automat o pedeapsă principală) - în raport de obiectul asupra căruia se exercită constrângerea sunt: * privative de viaţă – pedeapsa capitală (inexistenţă în legea penală română) * corporale – care privesc corpul persoanei, provocarea unor suferinţe fizice (bătaia); în prezent în legea noastră penală nu există nici o pedeapsă corporală * privative de libertate sau restrictive de libertate – care constau în suprimarea sau restrângerea dreptului la libertatea de mişcare (închisoarea) * pecuniare - care se exercită asupra patrimoniului condamnatului (amenda) 227
* privative de drepturi sau restrictive de drepturi – care constau în suprimarea definitivă sau temporară a unor drepturi ale condamnatului sau în restrângerea acestora (pedeapsa complementară a interzicerii unora din drepturile prevăzute de art. 64 C.pen.) * morale – care constau în dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei săvârşite de acesta (mustrarea, blamul public); - după gradul de determinare: * determinate care pot fi: * absolut determinate (detenţiunea pe viaţă) * relativ determinate (închisoarea între anumite limite speciale) * nedeterminate, unde se prevede doar natura nu şi cuantumul pedepsei (amenda art. 205 C.pen.)
IC. Pesepsele principale pentru persoana fizică (art. 53 C.pen.): a. Definiţie: Acestea sunt acele pedepse ce au un rol important în sancţionarea infractorului, care sunt prevăzute în lege pentru orice infracţiune, se pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complementare şi de alte sancţiuni de drept penal. A. Detenţiunea pe viaţă: a. Noţiune: Detenţiunea pe viaţă reprezintă în general o sancţiune de drept penal, o pedeapsă principală în special, aplicabilă numai persoanei fizice şi constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii. b. Caracterizare: - este o pedeapsă principală şi reprezintă cea mai severă sancţiune din legislaţia penală actuală, - ea este privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar, şi cu caracter perpetuu, - a fost introdusă prin Decretul-Lege nr. 6/7.01.1990 , înlocuind pedeapsa cu moartea, - este prevăzută în C.pen. în art. 53 pct. 1 lit. a), art. 54, art. 55 şi art. 55¹, - în partea specială a C.pen. şi în legile penale speciale sunt prevăzute infracţiunile deosebit de grave pentru care se poate aplica, - în C. pen. ea este prevăzută pentru: * infracţiunile grave contra siguranţei statului (art. 155-163 şi art. 167) * infracţiunea de omor deosebit de grav (art. 176) * unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a României * unele infracţiuni contra păcii şi omenirii. - pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale pentru fapte deosebit de grave (ex. împiedicarea exploatării aeronavei – art. 107² C. aerian), - este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani (ex. omorul deosebit de grav – art. 176 C.pen.), - este prevăzută şi unică, în două cazuri: * genocidul săvârşit în timp de război (art. 357 alin. 2 C.pen.) * tratamente neomenoase săvârşite în timp de război (art. 358 alin. 4 C.pen.), - detenţiunea pe viaţă poate fi retrasă în caz de eroare judiciară, - este o pedeapsă absolut determinată şi nu poate fi adaptabilă. c. Aplicarea detenţiunii pe viaţă: Condiţii de aplicare: * trebuie să fie prevăzută singură sau alternativ în norma de incriminare, conform principiului legalităţii sancţiunilor, art. 2 C.pen., * aplicarea acesteia să nu fie interzisă de lege (art. 55 C.pen.), astfel: * detenţiunea nu se aplică aceluia care, la data pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinit de 60 ani; în acest caz, în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe 228
timp de 25 de ani şi pedeapsa interziceri unor drepturi pe durata ei maximă, * în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte (caracter obligatoriu), cfm. art. 448 C.p.p., cu închisoarea pe timp de 25 de ani; partea executată se va lua în calcul la pedeapsa de 25 de ani; înlocuirea se poate dispune din oficiu, la cererea procurorului sau la cererea condamnatului de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, * nu se aplică infractorului minor , acestuia aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani, cfm. art. 109 alin. 2 C.pen.
d. Executarea detenţiunii (art. 54 C.pen.): - detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare, - regimul de executare efectivă este precizat în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi art. 420 C.p.p., această problematică făcând deja obiectul unei materii distincte şi anume „ dreptul execuţional penal ”. e. Liberarea condiţionată (art. 551 C.pen.): - cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat după executarea a 20 de ani de detenţiune, dacă acesta este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, - condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei poate fi liberat condiţionat după executarea a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile mai sus menţionate, - pedeapsa se va considera executată dacă în termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune, - dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune se poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea acesteia, cfm. art. 61 C.pen. B. Închisoarea: a. Noţiune: Este o pedeapsă principală, privativă de libertate şi care constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus. b. Caracterizare: - conţinutul ei constă în izolarea condamnatului de societate, de familie prin scoaterea acestuia din mediul său de viaţă - este adaptabilă, revocabilă, îmbină constrângerea cu reeducarea şi de aceea este prevăzută ca sancţiune pentru majoritatea infracţiunilor, - este prevăzută de cele mai multe ori singură şi într-o anumită măsură ca pedeapsă alternativă cu amenda ori cu detenţiunea pe viaţă, ori alternativ ori cumulativ cu pedepsele complementare, art. 174 C.pen., - limitele generale ale pedepsei sunt cuprinse între 15 zile şi 30 de ani . c. Regimul de executare (art. 533 C. pen., 420-422 C.p.p.): - datorită importanţei instituţiei executării pedepselor, în ultimul timp s-a conturat o nouă disciplină penală şi anume „dreptul execuţional penal ”; de aceea nu vom intra în prea multe amănunte cu această ocazie, deoarece există posibilitatea studierii aprofundate a executării pedepselor în cadrul acestei discipline a cărei apariţie şi conturare o salutăm, - executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv, - condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor (Legea 275/2006), 229
- pedepsele privative de libertate se execută în următoarele regimuri: * de maximă siguranţă * închis * semideschis * deschis - în timpul executării pedepsei condamnaţii au posibilitatea de a presta, cu acordul lor, o muncă utilă, dacă sunt apţi pentrru muncă; munca prestată de ei este remunerată, cu excepţia muncii cu caracter gospodăresc, necesare locului de deţinere şi a celei prestate în caz de calamitate, - după împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, condamnaţii pot presta o muncă numai la cererea acestora, dacă sunt apţi pentru muncă, - de asemenea, ei trebuie să respecte ordinea interioară a locurilor de deţinere, - toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi la prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
d. Regimul de deţinere (art. 57 C.pen.): - executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume destinate numite penitenciare, - r egimul de executate este cel a deţinerii în comun, - condamnatele femei execută pedeapsa închisorii separat de condamnaţii bărbaţi, - condamnaţii mai sunt separaţi la locurile de deţinere după natura infracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de recidivă, precum şi în funcţie de comportarea şi receptivitatea acestora la acţiunile de reeducare, - minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. C. Liberarea condiţionată (art. 59 – 61 C.pen., art. 450 C.p.p.): a. Noţiune: Aceasta constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii, sub condiţia ca el să nu mai săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. b. Caracterizare: - este un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, - este un mod de stimulare a condamnaţilor în timpul executării pedepsei închisorii la stăruinţă în muncă şi disciplină, - este facultativă şi un obligatorie, acordându-se numai de către instanţa de judecată, - are un caracter general , putând fi acordată oricărui condamnat, indiferent de natura şi gravitatea infracţiunii comise, - este revovabilă, în caz de nerespectare a condiţiilor impuse, - este reglementată expres în art. 59-61 C.pen.şi 450 Cp.p. c. Condiţii generale de acordare: I. Prima condiţie se referă la executarea unei părţi din pedeapsă. Partea din pedeapsă diferă în funcţie de cuantumul pedepsei ce se execută, forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea şi vârsta condamnatului (art. 59 C.pen.). II. A doua condiţie priveşte stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului . III. A treia condiţie priveşte dovezile temeinice de îndreptare şi buna comportare a condamnatului. IV. A patra condiţie se referă la antecedentele penale ale condamnatului, recidiviştii beneficiind mai greu de această măsură. d. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise cu intenţie (art. 59 C.pen.): Se poate acorda dacă: 230
- cel condamnat a executat 2/3 din durata pedepsei ce nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin 3/4 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, - condamnatul este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, - la calculul fracţiilor de pedeapsă executată se ţine seama şi de munca prestată; dar şi în acest caz liberarea se va acorda dacă s-a executat cel puţin 1/2 din durata pedepsei când nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin 2/3 când pedeapsa este mai mare de 10 ani, - când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul pedepselor.
e. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise din culpă (art. 59 1 C. pen.): Se poate acorda dacă: - cel condamnat pentru săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni din culpă a executat cel puţin 1/2 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, - condamnatul este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, - la calculul fracţiilor de pedeapsă executată se ţine seama şi de munca prestată; dar şi în acest caz liberarea se va acorda dacă s-a executat cel puţin 1/3 din durata pedepsei când nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin 1/2 când pedeapsa este mai mare de 10 ani, - dacă pedeapsa ce se execută rezultă dintr-un concurs de infracţiuni săvârşite din culpă sau intenţie se vor aplica dispoziţiile art. 59 C.pen. f. Liberarea condiţionată în cazuri speciale (art. 60 C. pen.): - aceasta poate interveni în cazul în care condamnatul dovedeşte că are probleme de sănătate şi nu a fost niciodată folosit la muncă, sau că nu mai poate fi folosit, - ea poate opera când cei condamnaţi în timpul minorităţii ajung la vârsta de 18 ani precum şi cei trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, când au executat 1/3 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau 1/2 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă cel condamnat este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, - liberarea poate interveni şi în cazul condamnărilor pentru infracţiunile săvârşite din culpă după ce s-a executat 1/4 din durata pedepsei în cazul închidorii care nu depoăşeşte 10 ani sau 1/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă cel condamnat este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, - când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul pedepselor, - în toate cazurile, la calculul fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei considerată ca executată pe baza muncii prestate. g. Procedura liberării condiţionate (art. 450 C.p.p.): - liberarea se dispune la cererea condamnatului sau la propunerea organelor competente, - ea se dispune de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, - în cazul în care închisoarea se execută într-o închisoare militară, liberarea se va dispune de către tribunalul militar în a cărui circumscripţie se află închisoarea militară, - dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, respinge cererea şi va fixa termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, - termenul este de maxim 1 an şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, - hotărârea instanţei este supusă recursului în termen de 3 zile, acesta fiind suspensiv de executare. h. Efectele liberării condiţionate (art. 61 C.pen.): - constă în punerea în libertate a condamnatului fără restricţii de drepturi, - în timpul liberării condiţionate condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei, - dacă până în momentul împlinirii duratei pedepsei condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune, 231
liberarea devine definitivă şi pedeapsa se consideră executată, - dacă însă acesta săvârşeşte o nouă infracţiune, liberarea se poate menţine sau se poate revoca, - revocarea nu va mai putea fi dispusă în cazul amnistierii infracţiunii pentru care condamnatul se află în liberare condiţionată, - revocarea este obligatorie când se săvârşesc infracţiuni foarte grave: contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune comisă cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave. În acest caz, pedeapsa stabilită pentru noua infracţiiune se contopeşte cu restul de pedeapsă la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, - săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate dă naştere unei stări de recidivă postcondamnatorie, aplicându-se însă dispoziţiile prevăzute în art. 61 C.pen.
D. Executarea pedepsei într-o închisoare militară (art. 62 C. pen.): a. Noţiune: Aceasta este o modalitate specială de executare a pedepsei închisorii de cel mult 2 ani, aplicată militarilor în termen ori celor care care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. b. Caracterizare: - reprezintă o derogare de la modalitatea obişnuită de executare a închisorii, derogare ce are la bază calitatea condamnatului, - aceasta se dispune în mod obligatoriu de către instanţa de judecată pentru infracţiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod (de ex. absnţa nejustificată – art. 331 C.pen.), - în timpul executării pedepsei în închisoarea militară, condamnatul nu-şi pierde calitatea de militar în termen; - durata executării pedepsei nu se consideră stagiu militar. c. Condiţii: - condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în termen în momentul săvârşirii faptei, la data judecării ori să o dobândească după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; dacă înainte de începerea executării pedepsei, condamnatul a fost trecut în rezervă pedeapsa se va executa într-un loc de deţinere. - cuantumul pedepsei închisorii aplicate să nu depăşească 2 ani, fie pentru o singură infracţiune, fie pentru un concurs, - instanţa de judecată să hotărească ca executarea pedepsei să se facă într-o închisoare militară. d. Efecte: - dacă militarul condamnat a executat 1/2 din pedeapsă şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, restul pedepsei se reduce cu 1/3 , iar dacă s-a evidenţiat în mod desosebit, reducerea poate depăşi 1/3 putând cuprinde chiar tot restul pedepsei; în acest caz reducerea se face la sesizarea comandantului acelei închisori, cfm. art. 452 C.p.p.; instanţa competentă să dispună reducerea pedepsei este tribunalul militar în a cărui circumscripţie se află închisoarea militară,, - dacă militarul devine inapt serviciului militar în timpul executării pedepsei el va putea fi liberat condiţionat (fiind o liberare condiţionată specială), - în urma executării pedepsei într-o închisoare militară intervine reabilitarea de drept (şi aceasta tot specială), - dacă militarul condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa va revoca executarea pedepsei într-o închisoare militară şi va contopi pedeapsa pentru noua infracţiune cu restul de pedeapsă neexecutată; pedeapsa rezultantă se va executa într-un loc de deţinere. C. Amenda: a. Noţiune: Aceasta este pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de bani pe care infractorul 232
este obligat să o plătească în contul statului.
b. Caracterizare: - este cunoscută în legislaţie atât ca sancţiune penală, cât şi ca sancţiune administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, procedurală, - acre un caracter pecuniar, - se aplică atât persoanei fizice, cât şi persoanei juridice, - are un caracter coercitiv, - se trece în cazierul judiciar şi constituie un antecedent penal al persoanei condamnate, deoarece este pedeapsă principală, - datorită caracteristicilor sale de a fi adaptabilă şi remisibilă, amenda este frecvent prevăzută pentru sancţionarea faptelor care prezintă un pericol social mai redus, - funcţia de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micşorarea patrimoniului condamnatului şi implicit o îngreunare a vieţii acestuia, - pentru a asigura caracterul personal al amenzii şi a limitei de răsfrângere asupra familiei condamnatului, art. 63 alin. 5 a prevăzut că amenda se stabileşte ţinându-se seama de dispoziţiile art. 72, fără a-l pune însă pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care acesta are obligaţii legale. c. Cadrul şi limitele amenzii: - este prevăzută în partea generală a C.pen. în art. 63, 63¹ şi art. 425 C.p.p., - ea este prevăzută ca pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de infracţiuni în Cpen., dar şi în legile penale sau nepenale cu dispoziţii penale, - limitele generale ale amenzii sunt stabilite prin dispoziţiile art. 53 pct. 1 lit. c) C.pen. între 100 şi 50.000 lei, - de regulă legiuitorul nu prevede limitele speciale ale amenzii, ci doar că infracţiunea se pedepseşte cu amenda; în astfel de situaţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 63 alin. 2,3 şi 4 care stabilesc limitele speciale ale amenzii, astfel: * când legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amenda, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei (ex. art. 205 C.pen.) * când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an , minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special este de 15.000 lei (art. 180 C.pen.) * când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei (art. 196 C.pen.). - în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate (100 şi 50.000 lei). d. Înlocuirea pedepsei amenzii (art. 63¹ C. pen.): - dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată, - aceasta presupune că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă numai în cazul infracţiunilor la care închisoarea este alternativă cu amenda. e. Aplicarea şi executarea pedepsei amenzii (art. 425 C.p.p.): - amenda se aplică atunci când este prevăzută în norma de incriminare pentru infracţiunea comisă, - condamnatul trebuie să depună la instanţa de executare recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, - instanţa de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate eşalona plata amenzii în rate pe 233
cel mult 2 ani, - în caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul de mai sus, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii conform dispoziţiilor privind executarea silită a creanţelor fiscale.
ID. Pedepsele principale pentru persoana juridică: A. Amenda: a. Noţiune: Amenda reprezintă pedeapsa principală în cazul persoanei juridice, ce constă în plata unei sume de bani pe care aceasta este obligată să o plătească statului pentru infracţiunea comisă. b. Caracterizare: - este prevăzută expres în art. 53¹, 71¹ C.pen. şi 479.9 C.p.p.. - limitele generale sunt de la 2.500 la 2.000.000 lei. c. Aplicarea şi executarea pedepsei (art.71¹ C.pen.): - când legea prevede pentru infracţiunea comisă de persoana fizică închisoarea de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000, iar maximul special de 600.000 lei, - când legea prevede pentru infracţiunea comisă de persoana fizică închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000, iar maximul special de 900.000 lei, - executarea amenzii se face cfm. art. 479.9 C.p.p. II. Idei fundamentale: 1. Sistemul sancţionator de drept penal român este format din patru categorii de sancţiuni: pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă şi sancţiuni extrapenale. 2. Nu trebuie să confundăm scopul pedepsei cu funcţiile sale. Acesta constră în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. 3. Regimurile de executare ale pedepselor privative de libertate sunt: de maximă siguranţă, închis, semideschis şi deschis. 4. Liberarea condiţionată este facultativă şi se aplică numai de către instanţa de judecată atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. 5. Singura pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice este amenda. III. Vocabular specific: - aflictiv - ceva ce imprimă o suferinţă, - autorităţi publice – puterile publice existente în stat, - calificarea infracţiunii – stabilirea caracterului penal al unei fapte, încadrarea în textul de lege care o prevede, - curriculum vitae – cursul vieţii, - de lege lata et de lege ferenda – despre o lege dată şi despre o lege viitoare, - dura lex sed lex – legea e aspră dar e lege, - detenţie – perioada când o persoană execută o măsură privativă de libertate, - deţinere – calitatea unui bun de a fi în posesia cuiva, - premeditare – activitate de natură preponderent psihică care precede comiterea unei infracţiuni şi care constră în luarea de către infractor a hotărârii de a comite fapta şi în pregătirea executării acesteia cu privire la alegerea locului, timpului, a mijloacelor necesare, etc. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 53 C.pen. coroborat cu art. 53¹ C.pen., 234
- Art. 55¹ C.pen. coroborat cu art. 59, 59¹, 60 C.pen, - Art. 59, 59¹, 60 C.pen coroborat cu art. 450 C.p.p., - Art. 55² C.pen coroborat cu art. 448 C.p.p., - Art. 63 C.pen coroborat cu art. 425 C.p.p., - Art. 71¹ C.pen. coroborat cu art. 53 pct. 1 lit. c) C.pen,
V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal: noţiune, caracterizare generală şi caracterele sancţiunilor de drept penal. 2. Categorii de sancţiuni. 3. Principiile sancţiunilor de drept penal. 4. Pesepsele: noţiune şi caracteristici. 5. Scopul şi funcţiile pedepsei. 6. Clasificarea pedepselor. 7. Detenţiunea pe viaţă: noţiune şi caracterizare. 8. Aplicarea şi executarea detenţiunii pe viaţă. 9. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. 10. Închisoarea: noţiune şi caracterizare. 11. Regimul de executare şi deţinere al închisorii. 12. Liberarea condiţionată în cazul închisorii: noţiune, caracterizare şi condiţii generale de acordare. 13. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise cu intenţie. 14. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise din culpă. 15. Liberarea condiţionată în cazuri speciale. 16. Procedura liberării condiţionate. 17. Efectele liberării condiţionate. 18. Executarea pedepsei într-o închisoare militară: noţiune, caracterizare, condiţii şi efecte. 19. Amenda: noţiune, caracterizare, cadrul şi limitele amenzii. 20. Înlocuirea pedepsei amenzii. 21. Aplicarea şi executarea pedepsei amenzii. 22. Pedepsele principale pentru persoana juridică: amenda – noţiune, caracterizare, aplicarea şi executarea pedepsei. VI. Grile: 1. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă: a) absolut determinată b) nedeterminată c) relativ determinată. 2. Detenţiunea pe viaţă este pedeapsă unică în cazul: a) infracţiunii de capitulare b) genocidului comis pe timp de război c) infracţiunilor contra păcii şi omenirii d) tratamente neomenoase comise pe timp de război. 3. Detenţiunea pe viaţă nu se aplică: a) aceluia care era grav bolnav la momentul pronunţării hotărârii de condamnare b) aceluia care la data comiterii faptei împlinise 55 de ani c) aceluia care la data pronunţării hotărârii de condamnare împlinise 60 de ani d) minorului. 4. Condamnata la pedeapsa detenţiunii pe viaţă trecută de vârsta de 55 de ani poate fi liberată 235
condiţionat după executarea efectivă a: a) 15 ani închisoare b) 25 ani închisoare c) 20 ani închisoare. 5. Sunt sancţiuni penale: a) pedepsele b) măsurile de siguranţă c) măsurile educative d) măsurile preventive. 6. Executarea pedepselor privative de libertate în dreptul penal român se bazează pe un sistem: a) celular b) progresiv c) de muncă obligatorie. 7. În cazul liberatului condiţionat, termenul de reabilitare curge de la data: a) acordării liberării condiţionate b) împlinirii duratei pedepsei c) împlinirii duratei pedepsei în calculul căruia nu intră şi zilele considerate ca executate pe baza muncii prestate. 8. Executarea pedepsei într-o închisoare militară se poate dispune pentru militarii în termen, dacă pedeapsa închisorii: a) nu depăşeste 5 ani b) nu depăşeste 2 ani c) nu depăşeste 4 ani. 9. Eliberarea din închisoare a condamnatului mai înaite de termen este: a) libertate supravegheată b) liberare sub control judiciar c) liberare condiţionată. 10. Condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă trecut de 60 de ani poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a: a) 15 ani de detenţiune b) 25 ani de detenţiune c) 20 ani de detenţiune d) unui număr de ani prevăzut expres în C.pen. 11. Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentale sale penale după executarea efectivă a: a) 20 ani b) 25 ani c) 15 ani. 12. Condamnata la pedeapsa detenţiunii pe viaţă trecută de vârsta de 55 de ani poate fi liberată condiţionat după executarea efectivă a: a) 15 ani b) 20 ani 236
c) 25 ani. 13. Închisoarea are ca limite generale: a) 1 lună – 25 ani b) 15 zile – 25 ani c) 15 zile – 30 ani. 14. Sunt pedepse principale: a) detenţiunea de viaţă b) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani c) degradarea militară d) amenda de la 10 lei la 50.000 lei. 15. Munca în timpul executării pedepsei privative de libertate: a) este obligatorie pentru toţi condamnaţii b) nu este obligatorie c) este obligatorie pentru condamnaţii apţi de muncă. 16. Militarul condamnat la executarea pedepsei într-o închisoare militară poate fi liberat condiţionat: a) după executarea a 1/3 din pedeapsă b) dupa executarea a 1/3 din pedeapsă dacă devine inapt servicului c) dacă devine inapt serviciului. 17. Pedeapsa principală pentru persoana juridică este: a) amenda b) dizolvarea c) suspendarea activităţii. 18. Pedeapsa complementară pentru persoana juridică este: a) închiderea unor puncte de lucru pe o anumită perioadă b) amenda c) suspendarea activităţii. 19. Pedeapsa principală comună pentru persoana juridică şi persoana fizică este: a) închisoarea b) amenda c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice.
Răspunsuri grile*: 1-a; 2- b,d; 3 – c,d; 4 - a; 5 – a,b,c; 6 - b; 7 - b; 8 - b; 9 - c; 10 – a,d; 11 – a; 12 a; 13 - c; 14 – a; 15 – b; 16 – c; 17 – a; 18 – a,c; 19 - b; VII. Speţe: 1. În sarcina inculpatului X s-a reţinut că în ziua de 9.07.1978, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a deplasat în comuna Tarna, la mama sa în vârsta de 79 de ani, care se afla în pat grav bolnavă, pe care a ucis-o lovind-o cu un scaun în cap. Acesta a fost condamnat la 20 de ani închisoare şi interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64 lit. a)-e) C.pen. pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. c) C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen. La această pedeapsă s-a adăugat, potrivit art. 39 alin. ultim C.pen., un spor de 7 ani, dispunându-se executarea pedepsei de 27 de ani de închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-e) C.pen. 237
Pedeapsa a fost legal stabilită, ţinând cont că la acea dată maxima generală era de 25 de ani?
2. X a fost condamnat la 20 de ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, 10 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infractiunea de omor deosebit de grav, s-a făcut aplicarea art. 34 lit. c) C.pen. şi s-a adaugat un spor de 2 ani închisoare. De asemenea, s-a înlăturat beneficial graţierii pentru restul neexecutat de 3 ani dintr-o pedeapsă anterioară, dispunându-se să se execute o pedeapsă de 25 de ani. Hotărârea instanţei este legală în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă? 3. Printr-o cerere adresată instanţei X, aflat în penitenciar în executarea pedepsei de 30 de ani de închisoare, a solicitat ca în această pedeapsă să se contopească pedeapsa de 4 luni închisoare pentru tentativa la infracţiunea de evadare. Dat fiind faptul că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare nu se contopeşte, ci se cumulează cu pedeapsa ce se execută, să se arate ce pedeapsă urmează să execute condamnatul. 4. Instanţa de judecată sesizată cu cererea de liberare condiţionată a condamnatului a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind stăruinţa în muncă, disciplină şi dovezile temeinice de îndreptare, dar că nu este îndeplinită condiţia referitoare la executarea efectivă a unei fracţiuni din pedeapsă. Ce trebuia să decidă instanţa? 5. Propunerea de liberare condiţionată înaintată de comisia de propuneri de pe lângă penitenciar a fost respinsă, cu motivarea că deşi a avut un bun comportament, condamnatul nu s-a evidenţiat în cursul executării pedepsei şi, astfel nu a dat dovezi temeinice de îndreptare. Instanţa a stabilit un termen de 3 luni şi jumătate pentru reînnoirea propunerii. Sentinţa a fost menţinută şi în apel. Condamnatul a declarat recurs cu motivarea că respingerea cererii de liberare condiţionată nu este temeinică şi legală. Arătaţi dacă recursul declarat de condamnat este sau un fondat. 6. Instanţa deşi a constatat că cel condamnat a executat fracţiunea de pedeapsă prevăzută de lege, iar în timpul detenţiei a fost disciplinat, stăruitor în muncă şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, fiind deci îndeplinite condiţiile art. 59 C.pen., a respins propunerea de liberare condiţionată numai pe motivul că cel condamnat a fost sancţionat pentru comiterea unei infracţiuni grave - infracţiunea de omor. Motivul respingerii cererii de liberare condiţionată este întemeiat? 7. Instanta investită cu judecarea cererii de liberare condiţionată, deşi a constatat că cel condamnat a executat fracţiunea de pedeapsă prevăzută de art. 59 C.pen. iar aprecierea comisiei de propuneri este în sensul că acesta a avut o comportare corespunzătoare, a respins totuşi propunerea de liberare condiţionată, considerând că timpul executat în detenţie nu este suficient pentru îndreptarea condamnatului. Hotărârea instanţei a fost sau nu dată cu încălcarea art. 59 C.pen.? 8. S-a constatat că X, după ce a obţinut liberarea condiţionată şi mai înainte de împlinirea duratei pedepsei, a comis din nou o infracţiune. S-a mai constatat că până la judecarea noii infracţiuni, a intervenit un act de amnistie prin care infracţiunea anterioară pentru care se pronunţase condamnarea la pedeapsa din a cărei executare infractorul fusese liberat condiţionat, a fost amnistiată. Se putea revoca liberarea condiţionată în speţă? 9. În timpul executării pedepsei într-o închisoare militară, militarul condamnat a devenit inapt serviciului militar şi a fost liberat condiţionat cfm. art. 62 alin. 3 C.pen. În aceste condiţii condamnatul poate fi reabilitat de drept? 238
10. Instanţa de judecată, stabilind că persoana condamnată se sustrage cu rea-credinţă de la executarea pedepsei amenzii, a dispus înlocuirea acesteia în baza art. 63¹ C.pen. cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infracţiunea comisă. Făcând o nouă individualizare a pedepsei instanţa a dispus ca pedeapsa închisorii rezultată prin înlocuire să fie executată la locul de muncă. Soluţia instanţei este corectă?
Răspunsuri speţe: 1. Pedeapsa nu a fost legal stabilită, deoarece s-a depăşit maxima generală de la aceea dată. 2. Da, hotărârea instanţei este legală, deoarece nu se depăşeşte maxima generală. 3. Acesta va executa doar pedeapsa de 30 de ani, deoarece prin cumularea cu pedeapsa pentru evadare s-ar fi depăşit maxima generală admisă. 4. Conform art. 59, 59¹ şi 450 C.p.p., instanţa trebuia să respingă cererea de liberare şi eventual să o admită la împlinirea termenului legal. 5. Recursul declarat de condamnat este fondat, urmând să fie admis, cfm. art. 59 C.pen. 6. Motivul respingerii cererii de liberare condiţionată nu este întemeiat, în lege neprecizându-se nimic despre acest lucru, libeararea condiţionată având un caracter general. 7. Hotărârea instanţei nu a fost dată cu încălcarea art. 59 C.pen., deoarece acordarea liberării este facultaivă şi nu obligatorie din partea instanţei. 8. Nu se putea revoca liberarea condiţionată în speţă, deoarece actul de amnistie a înlăturat răspunderea penală şi executarea pedepsei. 9. În aceste condiţii condamnatul poate fi reabilitat de drept, dar numai la împlinirea duratei pedepsei, cfm. art. 62 alin. 5 C.pen. 10. Soluţia instanţei nu este corectă, pedeapsa urmând să se execute într-un loc de detenţie, cfm. art. 63¹ C.pen. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu): 1. Care sunt categoriile de sancţiuni de drept penal? 2. Precizaţi scopul pedepsei. 3. Ce se înţelege prin sistem progresiv de executare a pedepselor privative de libertate? 4. Cazuri de neaplicare a detenţiunii pe viaţă. 5. Ce sunt limitele generale şi speciale ale închisorii? 6. Condiţii generale de acordare a liberării condiţionate. 7. Condiţii privind executarea pedepsei într-o închisoare militară. 8. Limitele generale şi speciale ale amenzii în cazul persoanei fizice. 9. Limitele generale şi speciale ale amenzii în cazul persoanei juridice. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Prezentarea generală a sistemului sancţionator de drept penal român. 2. Istoricul sancţiunilor în România. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între amenda aplicată persoanei fizice şi cea aplicată persoanei juridice. 2. Justificarea inexistenţei pedepsei capitale în legislaţia penală română. 3. Comparaţie între mustrarea ca măsură educativă şi mustrarea ca sancţiune administrativă. 4. Comparaţie între amendă ca pedeapsă principală şi amenda ca sancţiune administrativă. C. Teme de licenţă: 1. O analiză teoretică şi practică asupra pedepselor principale din dreptul penal român. 2. Instituţia liberării condiţionate. NOTE: 239
SEMINARUL NR. 20 Pedepsele complementare şi accesorii în cazul persoanei fizice şi juridice 240
I. Plan de seminar: IA. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice: - interzicerea unor drepturi - degradarea militară IB. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice: IC. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice: IA. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice: a. Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal, restrictive sau privative de drepturi aplicabile pe lângă pedepsele principale privative de libertate şi au rolul de a completa represiunea instituită prin pedeapsa principală. b. Caracterizare: - sunt prevăzute de lege şi aplicate de instanţa judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală, - ca sancţiuni penale, ele îndeplinesc alături de pedepsele principale funcţii de constrângere, reeducare şi exemplaritate, - contribuie la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. c. Feluri: - potrivit art. 53 pct. 2, pedepsele complementare sunt: * interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani * degradarea militară. A. Interzicerea unor drepturi (art. 64-66 C.pen.): a. Noţiune: Aceasta este o pedeapsă complementară ce constă în interzicerea pe o perioadă de timp a exerciţiului anumitor drepturi ale condamnatului. b. Conţinutul sancţiunii: - potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) şi a art. 64 C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 10 ani a unuia sau a mai multor drepturi din cele prevăzute de lege, - se pot interzice ca pedeapsă complementară: * dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, * dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat . Pedeapsa priveşte interzicerea dreptului de a ocupa funcţii în aparatul de stat care implică pentru îndeplinirea lor exerciţiul autorităţii de stat (de ex. - funcţia de primar). Interzicerea acestui drept este condiţionată de interzicerea şi a dreptului prevăzut la art. 64 lit. a), * dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii . Interzicerea acestui drept este determinată de periculozitatea condamnatului care s-a folosit de funcţia, de profesia sa pentru a săvârşi infracţiunea. Prin săvârşirea infracţiunii folosindu-se de funcţia, de profesia sa, condamnatul este socotit nedemn să o mai exercite în continuare, * drepturile părinteşti . Sunt interzise drepturile părinteşti acelora care au calitatea de părinţi, pentru infracţiunile comise în legătură cu exercitarea acestor drepturi (de ex. – rele tratamente aplicate minorului – art. 306 C.pen.). Prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni părinţii sunt nedemni să mai exercite drepturile părinteşti, iar prin interzicerea acestor drepturi, ca pedeapsă complementară este ocrotit minorul, * dreptul de a fi tutore sau curator . Şi interzicerea acestor drepturi este determinată de nedemnitatea infractorului care prin infracţiunile săvârşite a demonstrat că nu prezintă garanţii morale să exercite drepturile prevăzute în C.fam. pentru tutore sau curator. 241
c. Condiţii de aplicare (art. 65 C. pen.): - aplicarea este obligatorie când legea prevede expres această pedeapsă (ex. art. 174 C.pen.) şi instanţa constată că, faţa de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, - aplicarea este facultativă când pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţa de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, - nu se aplică infractorului minor, chiar dacă între timp acesta a devenit major şi nici infractorilor cetăţeni străini, deoarece aceştia nu se bucură de drepturile prevăzute în art. 64 lit. a) şi b), - instanţa are obligaţia să prevadă expres în hotărârea de condamnare care drepturi sunt interzise şi pe ce perioadă de timp. d. Executarea pedepsei (art. 66 C. pen., art. 426 C.p.p.): - executarea pedepsei începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei, - instanţa de executare va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi. B. Degradarea militară (art. 67 C.pen.): a. Noţiune: Aceasta este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă cu caracter perpetuu. b. Caracterizare: - este o pedeapsă privativă de drepturi care se pote aplica numai acelor condamnaţi, care au calitatea de militari activi sau rezervişti, - se deosebeşte de pedeapsa interzicerea unor drepturi unde exercitarea drepturilor este numai temporar interzisă (între 1 şi 10 ani), prin aceea că gradul militar şi dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna. c. Condiţii de aplicare: - se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă, - se aplică facultativ când pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani şi a fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. d. Executarea degradării militare (art. 427 C.p.p.): - aceasta se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, - instanţa de executare va trimite o copie de pe hotărâre comandantului unităţii militare din care a ăcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în taza căruia domiciliază condamnatul. IB. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice (art. 71 C.pen.): a. Noţiune: Acestea sunt pedepse alăturate, secundare, accesorii ale pedepselor principale, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă şi constau în interzicerea, de regulă, a tuturor drepturilor ce fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, pe durata executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. b. Caracterizare: - pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de libertate şi presupune că în timpul executării acesteia condamnatului îi sunt interzise toate drepturile prevăzute de art. 64 C.pen., 242
- acestea constau în interzicerea tuturor drepturilor de la art. 64 C.pen.
c. Aplicarea pedepsei accesorii: - nu este necesar a fi pronunţată expres prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii, deoarece ea decurge de drept din pedeapsa închisorii, - totuşi, în art. 357 alin. 3 C.p.p. se prevede că atunci când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii ce se execută într-un loc de deţinere sau la locul de muncă, în hotărâre trebuie să se facă menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 64 C.pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute în art. 71 C.pen., - când pedeapsa principală este închisoarea care se execută la locul de muncă, pedeapsa accesorie are următoarele particularităţi : * interzicerea exercitării drepturilor operează de drept numai în ceea ce priveşte drepturile prevăzute în art. 64 lit. a, b şi c C.pen.; interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d şi e este lăsată la aprecierea instanţei aşa încât, pentru a opera trebuie să se dispună expres de către instanţă şi cu motivare corespunzătoare, - în art. 86 8 C.pen. sunt cuprinse o serie de interdicţii şi restrângeri de drepturi care operează separat de cele înscrise în art. 64 şi 71 C.pen., - pedepsele accesorii se aplică şi minoriului de la data de când a devenit major, în cazul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte de a deveni major, - pedepsele de la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C.pen., nu se aplică şi cetăţenilor străini, deoarece ei nu se bucură în ţara noastră de astfel de drepturi. d. Executarea pedepsei accesorii: - aceasta decurge de drept din pedeapsa principală a închisorii şi are o durată diferită de cea a pedepsei principale deoarece: * începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar nu de la data când începe executarea pedepsei închisorii * nu însoţeşte pedeapsa închisorii executată în detenţie preventivă deoarece înainte de data condamnării definitive nu există nici pedeapsa principală, * durează şi după încetarea privării de libertate când condamnatul a fost liberat condiţionat ori s-a dispus încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la expirarea duratei pedepsei principale, * durează şi pe perioada în care condamnatul i s-a amânat ori întrerupt executarea pedepsei închisorii sau se află în stare de evadare, cu execepţia drepturilor părinteşti şi a celor de tutore sau curator, * când din diferite motive, pedeapsa principală nu se execută, pedeapsa accesorie se execută integral, inclusiv pe toată durata termenului de prescripţie a executării pedepsei principale, - pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii, - executarea pedepsei accesorii operând de drept, nu au mai fost necesare norme speciale pentru punerea în executare a acestei pedepse, cum au fost necesare pentru toate celelalte, în C.p.p. IC. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice: - sunt prevăzute expres în art. 53¹, 71¹-71 7 C.pen.şi art. 479.10-479.15 C.p.p., - conform art. 53¹ alin. 3 C.pen., persoanei juridice i se poate aplica una din următoarele pedepse complementare: * dizolvarea, * suspendarea activităţii pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea uneia dintre activităţile în legătură cu care s-a comis infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani, * închiderea unor puncte de lucru pe o durată de la 3 luni la 3 ani, * interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani, 243
* afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. Aplicarea şi executarea pedepselor complemetare (art. 53², 71²-717, 479.10-479.15 C.p.p.): - aplicarea lor se face numai de către instanţa de judecată, atunci când consideră că aplicarea acestora este necesară, - aplicarea lor este obligatorie când în lege se prevede expres şi aplicarea pedepsei complementare pe lândă pedeapsa principală, - instanţa poate aplica una sau mai multe pedepse complementare, - executarea lor începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cfm. C.p.p.
II. Idei fundamentale: 1. Pedepsele accesorii au acelaşi conţinut ca şi cele complementare de la art. 64 C.pen. 2. A nu se confunda pedeapsa complemetară de la art. 64 lit. c) cu măsura de siguranţă de la art. 115 C.pen. 3. Pedepsele complemetare se execută după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca executată. 4. Aplicarea pedepselor complemetare persoanei juridice se face cu anumite restricţii prevăzute în C.pen. III. Vocabular specific: - abatere – acţiunea de a se îndepărta de la o regulă de conduită, - adnotare – acţiunea de a face însemnări pe marginea unui text în vederea explicării sau întregirii lui (lat. adnotatio), - accesibiltatea legii penale – calitatea unui act normativ de aputea fi uşor de înţeles de către destinatari, - alibi – probă conform căreia la data săvârşirii unei fapte, acesta se afla în altă parte decât locul comiterii acelei fapte (fr. alibi), - cazier judiciar – formă de înregistrare a persoanelor condamnate şi a celor împotriva cărora au fost luate măsuri cu caracter penal, - discernământ – facultatea psihică a omului de a-şi da seama de caracterul şi urmările conduitei sale şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu aceasta, - echitate (lat. aequitas) – dreptate, justiţie. În domeniul dreptului acţionează un principiu – principiul echităţii şi justiţiei. Acesta constă în realizarea dreptului prin luarea în considerare a tuturor intereselor sociale, astfel încât să se satisfacă cât mai multe dintre ele în vederea asigurăeii armoniei sociale. Echitatea este o categorie morală ce presupune o conduită ce concordă cu voinţa socială, acceptată de societate. Ideal este ca dreptul să reuşească armonizarea tuturor intereselor sociale „ jus est ars boni et aequi” – dreptul este arta bienelui şi a echităţii, - edicta – a emite sau a adopta un act normativ (lat edictum), - sancţiune de drept penal – măsuri de constrângere sau reeducare aplicabile infractorilor în vederea restabilirii ordinii juridice violate, - schimbarea încadrării juridice – operaţiune juridică prin care organul judiciar include fapta ce formează obiectul cauzei în altă normă de incriminare, decât cea considerată iniţial aplicabilă faptei, - subiecţi de drept penal – persoanele cărora li se adresează legea penală sau cele implicate în săvârşirea unei infracţiuni. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 53 pct. 2 C.pen. coroborat cu art. 53¹ pct. 3 C.pen., - Art. 53² C.pen. coroborat cu art. 65 C.pen, - Art. 64 C.pen coroborat cu art. 426 C.p.p., - Art. 67 C.pen coroborat cu art. 427 C.p.p., 244
V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice: noţiune, caracterizare şi feluri. 2. Interzicerea unor drepturi: noţiune şi conţinut. 3. Interzicerea unor drepturi: condiţii de aplicare şi executarea pedepsei 4. Degradarea militară: noţiune şi caracterizare. 5. Degradarea militară: condiţii de aplicare şi executarea măsurii. 6. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice: noţiune şi caracterizare. 7. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice: aplicare şi executare. 8. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice: aplicare şi executare. VI. Grile: 1. Limitele pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi sunt: a) 1-7 ani b) 1-5 ani c) 1-10 ani. 2. Pedepsele accesorii pot fi aplicate: a) dacă pedeapsa principală este închisoarea de cel puţin doi ani b) dacă pedeapsa principală este închisoarea c) dacă pedeapsa principală aplicată este detenţiunea pe viaţă d) dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 2 ani. 3. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se poate executa: a) în timpul executării pedepsei principale b) după amnistierea faptei c) după executarea pedepsei principale sau considerarea ei ca executată. 4. Pedeapsa complementară a degradării militare constă în: a) pierdera gradului şi a dreptului de a purta uniformă b) numai pierdera dreptului de a purta uniformă c) numai pierderea gradului. 5. Degradarea militară se poate aplica: a) pentru infracţiunile comise cu intenţie dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani b) pe o perioadă de la 1 la 10 ani c) militarilor rezervişti. 6. Pedeapsa accesorie se aplică de drept: a) când s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei b) când instanţa a aplicat pedeapsa amenzii c) când instanţa a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă d) când instanţa a aplicat pedeapsa închisorii. 7. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea de luare de mită se aplică dacă pedeapsa principală este închisoarea de: a) 6 luni b) 5 ani c) 2 ani. 8. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este facultativă: a) când legea prevede acestă pedeapsă indiferent de durata pedepsei principale aplicată de instanţă 245
b) când legea prevede acestă pedeapsă cu condiţia ca pedeapsa principală aplicată de instanţă să fie închisoarea de cel puţin 2 ani c) numai pentru infracţiunile pentru care se prevede o sancţiune de cel puţin 2 ani închisoare. 9. Pedeapsa complementară pentru persoana juridică poate consta în: a) închiderea unor puncte de lucru pe o anumită perioadă b) amendă c) dizolvarea persoanei juridice. 10. În cazul concursului de infracţiuni pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi: a) se aplică pe lângă pedeapsa rezultantă b) se aplică doar pe lângă fiecare dintre pedepsele principale c) se aplică pe lângă fiecare dintre pedepsele principale şi apoi pe lângă pedeapsa rezultantă. 12. Pedeapsa accesorie se aplică: a) pe lângă pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani b) pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin 15 zile c) pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani.
Răspunsuri grile*: 1- c; 2- b,c; 3 – c; 4 - a; 5 – a,c; 6 – c,d; 7 – b,c; 8 - b; 9 – a,c; 10 – c; 11 – a; 12 - b; VII. Speţe: 1. Prin sent. pen. 654/16.10.2000 a Trib. Bucuresti, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnat. S-au contopit pedepsele aplicate prin mai multe hotărâri definitive de condamnare pentru infracţiuni concurente şi s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, a detenţiunii pe viaţă şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Prin dec. 54/01.02.2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de procuror şi de condamnat şi a înlăturat aplicarea pedepsei complementare. Împotriva deciziei, procurorul a declarat recurs, cu motivarea că instanţa de apel a înlăturat greşit aplicarea pedepsei complementare. Care dintre cele două hotărâri – sent. Trib. Bucureşti sau dec. Curţii de Apel Bucureşti – este considerată legală şi ce masură urma să ia instanţa de recurs. 2. Prin sent. Pen. 193/08.12.1997 a Trib. Dâmboviţa, inculpatul X a fost condamnat la un an închisoare şi interzicerea timp de 2 ani a unor drepturi, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 312 alin. 1 cu aplicarea art. 74 C.pen. S-a reţinut că inculpatul a deţinut, fără drept, cantitatea de 4,18 Kg mercur. Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că, în raport cu prevederile art. 65 alin. 3 C.pen. condamnarea inculpatului la pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi este greşită. Arătaţi dacă recursul în anulare este întemeiat. 3. Prin sent. pen. 2196/05.11.1997 Judec. Tulcea a condamnat pe inculpatul X pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea nr. 87/1994 la 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionata a executării pedepsei. S-a reţinut că inculpatul, comerciant, nu a declarat veniturile impozabile realizate. Trib. Tulcea a admis apelul declarat de procuror şi, desfiinţând în parte sentinţa, a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementarş a interzicerii pe timp de un an a drepturilor prevăute în art. 64 lit. a), b) şi c) C.pen. pe motivul că în art. 12 din Legea nr. 87/1994 se prevede pe lângă pedeapsa principală şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Curtea de Apel Constanţa, prin dec. pen. 408/09.12.1998, a admis recursul procurorului şi 246
casând decizia pronunţată în apel, a menţinut sentinţa. Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că hotărârile (sent. Judec. Tulcea şi dec. Curţii de Apel Constanţa) sunt contrare legii deoarece nu a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Recursul în anulare este întemeiat? 4. Trib. Caraş-Severin a condamnat pe inculpat în baza art. 174 C.pen. la 15 ani închisoare şi la pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen. Împotriva sentinţei, procurorul a declarat apel, motivând că instanţa nu a stabilit exercitarea cărora dintre drepturile prevăzute în art. 64 C.pen. se interzice ca pedeapsă complementară. Apelul declarat de procuror este întemeiat având în vedere motivul invocat? 5. X a fost condamnat pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor, cu reţinerea de circumstanţe atenuante, la 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi e) C.pen. Împotriva hotărârii de condamnare, inculpatul a declarat apel solicind să fie înlăturată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) C.pen. cu motivarea că nu are copii şi nici nu a fost numit tutore sau curator. Motivarea apelului este întemeiată şi ce urma să decidă instanţa în apel? 6. Prin sent. pen. 97/17.12.1998 a Trib. Călăraşi, au fost condamnaţi, între altii, inculpatii minori X şi Y la câte 5 ani închisoare cu aplicarea art. 71 C.pen., pentru comiterea infractiunii de viol prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. a) C.pen. Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile inculpaţilor şi a redus pedepsele. Prin recursul declarat de procuror s-a susţinut că prin aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., faţă de inculpaţii minori au fost încălcate dispoziţiile art. 109 alin. ultim din acelaşi cod. Motivarea recursului declarat de procuror este întemeiată? 7. X a fost condamnată la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă, dispunându-se totodată interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen. pe timpul executării pedepsei, potrivit art. 71 C.pen. Întrucât din datele aflate reise că inculpata este mama unui copil minor, care ia fost încredinţat prin hotărâre judecătorească spre creştere, să se arate dacă hotărârea instanţei este legală şi temeinică în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii.
Răspunsuri speţe: 1. Hotărârea Trib. Bucureşti este corectă, deoarece cfm. art. 65 C.pen. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată pe lângă pedeapsa de cel puţin 2 ani, fără să se precizeze şi limita maximă a pedepsei. 2. Recursul în anulare este întemeiat, deoarece pedeapsa aplicată este mai mică de 2 ani. 3. Recursul în anulare este întemeiat, deoarece art. 65 alin. 2 şi 5 C.pen. prevede aplicarea pedepsei complementare în mod obligatoriu când legea o prevede expres, iar pedeapsa aplicată este închisoarea de cel puţin 2 ani. Dispunerea susupendării condiţionate a executării pedepsei nu înlătură aplicarea şi executarea acestor pedepse. 4. Da, apelul declarat de procuror este întemeiat, deoarece instanţa trebuie să prevadă expres ce drepturi sunt interzise a se exercita. 5. Motivarea apelului este întemeiată şi urmează să fie admis. 6. Motivarea recursului declarat de procuror nu este întemeiată, deoarece aplicarea prevederilor art. 71 şi 64 faţă de minori nu este contrară legii. Art. 109 C.pen. nu face referire la pedepsele accesorii aplicabile minorilor 7. Hotărârea instanţei este criticabilă, deoarece acesteia i s-a încredinţat spre creştere un copil, iar din datele speţei nu rezultă că aceasta ar fi nedemnă de exercitarea drepturilor părinteşti. 247
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Care sunt pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanei fizice? 2. Care sunt pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanei juridice? 3. Care sunt pedepsele accesorii aplicabile în cazul persoanei fizice? 4. Pe ce durată se dispune pedeapsa complemetară a interzicerii unor drepturi? 5. Pe ce durată se dispune pedeapsa complemetară a degradării militare? 6. În ce cazuri aplicarea degradării militare este obligatorie? 7. Care sunt drepturile ce pot fi interzise ca urmare a aplicării pedepsei complementare? 8. Când şi cum se execută pedepsele accesorii? 9. În ce situaţii nu se aplică pedeapsa complemetară a dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice? VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare persoanei fizice. 2. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare persoanei juridice. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Aplicarea şi executarea pedepselor accesorii persoanei fizice. C. Teme de licenţă: 1. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind pedepsele complementare şi accesorii aplicabile persoanei fizice. 2. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice.
NOTE: 248
I. Plan de seminar:
SEMINARUL NR. 21 Individualizarea pedepselor 249
IA. Aspecte generale - noţiune - caracterizare - forme şi modalităţi de individualizare IB. Individualizarea judiciară a pedepselor - noţiune - caracterizare - stări şi circumstanţe în cadrul individualizării IC. Circumstanţele atenuante - noţiune - caracterizare - circumstanţele atenuante legale - circumstanţe atenuante judiciare - efectele circumstanţelor atenuante ID. Circumstanţele agravante - noţiune - caracterizare - circumstanţele agravante legale - circumstanţe agravante judiciare - efectele circumstanţelor agravante IE. Stările de atenuare a pedepsei IF. Stările de agravare a pedepsei IG. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepselor IA. Aspecte generale: a. Noţiune: Individualizarea reprezintă operaţiunea prin care pedeapsa, expresie a reacţiei antiinfracţionale, este adaptată gravităţii abstracte şi concrete a infracţiunii şi a persoanei şi conduitei făptuitorului, în aşa fel încât pedeapsa să-şi poată îndeplini, cu maximă eficienţă, funcţiile şi scopurile înscrise în lege. b. Caracterizare: - instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat capitolul V din C.pen., partea generală, intitulat “ Individualizarea pedepselor ” (art. 72-89), - individualizarea pedepsei este obligatorie în toate cazurile, deoarece legiuitorul ne arată în textul legii limitele generale ale pedepselor, iar instanţa are obligaţia să adapteze aceste limite la cazurile concrete cu care a fost sesizată. c. Forme şi modalităţi de individualizare: - individualizarea pedepselor, operaţiune complexă, se realizează în diferite faze, de diferite organe, după criterii specifice, - în doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se realizează în faza de elaborare a legii şi stabilire a pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei şi cea în faza de executare a acesteia, - corespunzător acestor faze sunt cunoscute următoarele trei forme de individualizare : * individualizarea legală - se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi se materializează în: - stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi a limitelor generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor penale, - stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, - stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, prin prevederea efectelor ce le au stările şi circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei. 250
* individualizarea judiciară (judecătorească) – se realizează de către instanţa de judecată şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, şi * individualizarea administrativă – se realizează de către organele administrative în faza de executare a pedepsei.
IB. Individualizarea judiciară a pedepselor: a. Noţiune: Aceasta reprezintă individualizarea realizată de către instanţa de judecată şi constă în stabilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei, de periculozitatea infractorului şi de împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea. b. Caracterizare: - adaptarea pedepsei concrete realizată de instanţa de judecată are loc cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de agravare sau de atenuare şi al căror efect este prevăzut de lege, - în stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa de judecată se conduce după criteriile generale şi obligatorii prevăzute în art. 72 alin. 1 C.pen: * dispoziţiile părţii generale a C.pen . incidente în cauza dedusă judecăţii referitoare la: aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale, forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţiunea, contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii, condiţiile răspunderii penale, * limitele de pedeapsă fixate în partea specială ce reprezintă cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă, * gradul de pericol social al faptei săvârşite reieşit din modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, * persoana infractorului ; instanţa are în vedere dezvoltarea psiho-fizică a infractorului, pregătirea profesională, condiţiile de viaţă, atitudinea în societate, în familie sau la locul de muncă, * împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală; sub această denumire sunt cuprinse stările şi circumstanţele de atenuare sau de agravare ale pedepsei. - când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de dispoziţiile de mai sus atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizarea acesteia (art. 72 alin. 2 C.pen.). c. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării: - în cadrul individualizării judicare un rol important îl au stările, situaţiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului. - acestea sunt denumite cauze care agravează sau atenuează răspunderea penală şi sunt clasificate astfel: 1. în funcţie de efectul pe care îl produc asupra pedepsei: - cauze de agravare - cauze de atenuare - în situaţia cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincţie între stări şi circumstanţe, - această clasificare prezintă importanţă sub raportul efectelor ce le produc în cazul unui concurs de stări (stările de agravare sau de atennuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei acţionând succesiv) şi a unui concurs de circumstanţe (care produce o singură atenuare sau agravare oricâte circumstanţe ar fi). 2. după întinderea efectelor: - cauze generale – au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt prevăzute în partea 251
generală a C.pen. - cauze speciale – sunt determinate astfel pentru că au influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a C.pen. 3. după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează a fi stabilită de instanţă: - circumstanţe legale – sunt expres prevăzute de lege şi obligatorii pentru instanţa de judecată, dacă se constată existenţa lor - circumstante judiciare – nu sunt determinate prin lege, fiind lăsate la aprecierea instanţei de judecată. 4. după criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul: - circumstanţe reale – sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al acesteia - circumstanţe personale – sunt legate de persoana infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii 5. după cum împrejurările erau cunoscute sau necunoscute infractorului: - circumstanţe cunoscute - circumstanţe necunoscute 6. după situarea lor în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii: - anterioare - concomitente - subsecvente.
I.C. Circumstanţele atenuante: a. Noţiune: Acestea sunt stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările ori alte date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului. b. Caracterizare: - sunt exterioare conţinutului infracţiunii, - au un caracter întâmplător, în sensul că nu însoţesc orice faptă infracţională şi nu privesc pe orice infractor, - circumstanţele atenuante sunt legale (prevăzute expres şi limitativ în lege) şi judiciare (neprevăzute expres în lege, dar de care instanţa poate ţine cont). c. Circumstanţele atenuante legale (art. 73 C.pen.): I. Depăşirea limitelor legitimei apărării (art. 73 alin. 1 lit. a) C.pen.): - există această circumstanţă atenuantă legală în cazul “ excesului scuzabil ” produs în stare de legitimă apărare, adică în cazul unei apărări excesive, disproporţionatea în raport cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, fără ca acest exces să fie datorat tulburării sau temerii cauzate de atac. - dacă disproporţia dintre apărare şi atac este determinată de tulburarea sau temerea produse de atac, nu va fi doar o circumstanţă atenuantă, ci o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei (legitima apărare depăşită prevăzută în art. 44 alin. 3 C. pen., căruia i se mai spune şi “ excesul justificat ”), - aceasta este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor. II. Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 alin. 1 lit. a) C.pen.): - există această circumstanţă atenuantă legală în cazul prevăzut de art. 45 alin. 3 C.pen. care prevede că nu se află în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, 252
- legiuitorul a avut în vedere situaţia excepţională în care s-a săvârşit fapta care a produs urmări mult mai grave decât cele evitate, - depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.
III. Provocarea (art. 73 alin. 1 lit. b) C.pen.): - circumstanţa atenuantă a provocării există atunci când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă . - condiţiile de existenţă ale provocării privesc: * existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea persoanei vătămate, * aceste acte de provocare pot fi realizate prin violenţă fizică ori violenţă psihică, printr-o atingere gravă adusă demnităţii persoanei ori prin alte acţiuni ilicite grave, * actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoţie infractorului, * sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii infractorul să fi săvârşit infracţiunea, * infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului. !!! A nu se confunda legitima apărare cu provocarea comisă prin violenţă fizică. Astfel, în cazul legitimei apărări victima se apără împotriva unui atac care nu s-a consumat, iar în cazul provocării prin violenţă fizică atacul se consumase când victima a intervenit. d. Circumstanţe atenuante judiciare(art. 74 C.pen.): C. pen. face o enumerate exemplificativă a circumstanţelor atenuante judiciare: I. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei; această circumstanţă priveşte atitudinea şi comportarea corectă a infractorului în familie, societate, la locul de muncă înainte de săvârşirea infracţiunii. Conduita bună a infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale. II. Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită; Conduita infractorului după comiterea faptei prin care îşi manifestă căinţa activă pentru fapta comisă, căinţă materializată prin repararea pagubei, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate mai scăzută a acestuia reclamă un tratament penal atenuant. III. Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor; Atitudinea pozitivă a infractorului după săvârşirea infracţiunii poate consta în autodenunţarea, comportarea sinceră în timpul procesului, dezvăluirea locului în care se află ceilalţi participanţi ori unde se găsesc mijloacele de probă. În practica judiciară s-a considerat că alte circumstanţe atenuante mai pot fi: starea de beţie accidentală incompletă, situaţia familială deosebit de grea a infractotului, mediul în care a crescut şi a fost educat, etc.
e. Efectele circumstanţelor atenuante (art. 76 C.pen.): - acestea sunt prevăzute de C.pen. şi sunt aceleaşi, indiferent dacă sunt legale sau judiciare, - circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta într-o reducere ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă. I. Efectele asupra pedepselor principale (art. 76 alin. 1 C.pen.): - când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani - când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an, 253
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni, - când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, - când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei, - când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general, când minimul special este sub 500 lei. * Efectele circumstanţelor atenuante nu sunt aceleaşi, în cazul infracţiunilor mai grave, ci mai restrânse. Astfel, potrivit art. 76 alin. 2 C.pen., în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, al infracţiunilor contra păcii şi omenirii, al infracţiunilor de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane, sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special. * Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, când există circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani (art. 77 C. pen.).
II. Efectele asupra pedepselor complementare (art. 76 alin. 3 C.pen.): - circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în sensul că aceasta poate fi înlăturată, - înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie. III. Efectele circumstanţelor atenuante în cazul persoanei juridice (art. 76 alin. 4 C.pen.): - în cazul în care există circumstanţe atenuante, amenda pentru persoana juridică se reduce după cum urmează: * când minimul special al amenzii este de 10.000 sau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime, * când minimul special al amenzii este de 5.000 sau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o treime, ID. Circumstanţele agravante (art. 75 C.pen.): a. Noţiune: Acestea sunt stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului. b. Caracterizare: - sunt exterioare conţinutului infracţiunii, - au caracter accidental, - circumstanţele agravante pot fi legale şi judiciare. c. Circumstanţe agravante legale (art. 75 alin. 1 C.pen.): I. Săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună ; participarea mai multor persoane la săvârşirea faptei imprimă acesteia un caracter grav căci sporeşte îndrăzneala făptuitorilor; prin cooperarea acestora se asigură consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale. Circumstanţa este realizată 254
indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii şi indiferent dacă toţi răspund penal, contribuţia lor trebuie să fie însă concomitentă (coautorat, autoratul cu complicitatea concomitentă). Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună (de ex. - furtul calificat comis de două sau mai multe persoane). Aceasta este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o ori au prevăzut-o, fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori prevedeii de către fiecare participant. Legea prevede de trei sau mai multe persoane împreună şi nu de două, deoarece sunt anumite infracţiuni ce pot fi comise numai de două persoane împreună, aşa-zisele infracţiuni bilaterale (incestul).
II. Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public; Prin “acte de cruzime” se înţeleg acele acte care provoacă victimei suferinţe fizice sau psihice ori chinuri prelungite şi care vădesc dorinţa infractorului de a provoca astfel de suferinţe şi chinuri. Când cruzimile reprezintă un element constitutiv al infracţiunii nu se mai reţine şi această agravantă generală (art. 176 lit.a) C.pen.). Prin “metode sau mijloace care prezintă pericol public” se înţeleg acele procedee care pot provoca urmări grave asupra unui număr nedefinit de persoane, asupra unor bunuri sau valori sociale importante. Când asemenea mijloace constituie element al infracţiunii, nu se mai reţine şi agravanta generală. Această circumstanţă agravantă este reală şi deci se răsfrânge asupra tuturor participanţilor în măsura în care a fost cunoscută. III. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; Reţinerea acestei circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperază cu un minor. Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această agravantă. Circumstanţa se realizează atât în cazul pluralităţii ocazionale cât şi a celei naturale. Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii participă şi un minor. IV. Săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, aparteneţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA; V. Săvârşirea infracţiunii din motive josnice; Prin “motive josnice” se înţeleg acele impulsuri interne, contrare normelor moralei, periculoase: răutatea, răzbunarea, invidia, ura. De regulă, stabilirea lor este lăsată la aprecierea instanţei, deoarece legea nu face o enumerare a acestor elemente. Este o circumstanţă personală şi nu se răsfrânge asupra altor participanţi la săvârşirea acelei infracţiuni. Acestea nu se vor reţine separat dacă intră în conţinutul infracţiunii (omor calificat, din interes material). VI. Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei; Făptuitorul îşi provoacă singur sau acceptă să i se provoace starea de beţie pentru a avea mai mult curaj la săvârşirea infracţiunii sau pentru a invoca starea de beţie ca un alibi ori ca o circumstanţă atenuantă. Este o circumstanţă personală care se poate transforma într-una reală. A nu se confunda cu beţia la care face referire art. 49 C.pen. sau cu beţia voluntară incompletă, care este circumstanţă atenuantă judiciară. VII. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o 255
calamitate; Periculozitatea infractorulor este mai mare atunci când ei săvârşesc infracţiunea profitând de starea de tulburare produsă de o calamitate (cutremur, inundaţii, surpare de teren, incendiu de proporţii), când oamenii se află în suferinţă, sunt preocupaţi de salvarea vieţii lor şi mai puţin de paza bunurilor. Are un caracter real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor. d. Circumstanţe agravante judiciare (art. 75 alin. 2 C.pen.): - acestea sunt constate de instanţa judecătorească care are facultatea să aprecieze că unele împrejurări anterioare, concomitente ori subsecvente săvârşirii infracţiunii imprimă faptei un caracter grav, - sunt considerate astfel de circumstanţe: împrejurarea că infractorul s-a folosit de un iresponsabil la comiterea infracţiunii, - instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc modul de săvârşire a infracţiunii, mijloacele folosite. e. Efectele circumstanţelor agravante (art. 78 C.pen.): - C.pen. a consacrat principiul agravarii facultative a pedepsei în cazul constatării circumstanţelor agravante legale şi judiciare, I. În cazul persoanei fizice: - se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. II. În cazul persoanei juridice: - se poate aplica amenda care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim. IE. Stările de atenuare a pedepsei: a. Noţiune: Acestea sunt anumite entităţi, fapte, situaţii cu semnificaţie în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate al infractorului, prevăzute în partea generală a C.pen. şi ale căror efecte atenuante sunt prevăzute de lege. Sunt considerate stări de atenuare: * tentativa şi * minoritatea infractorului.
Tentativa: - prin dispoziile art. 21 C.pen. pentru sancţionarea tentativei, C.pen. român a adoptat sistemul diversificării pedepsei în raport cu infracţiunea fapt consumat. - astfel, tentativa se pedepseşte cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei, - în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani. Minoritatea infractorului: - faţă de infractorii minori se iau cu prioritate măsuri educative privative sau neprivative de libertate, - potrivit art. 100 C.pen. faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, - pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, - când instanţa a optat pentru aplicarea unei pedepse, aceasta va avea limitele cuprinse între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special prevăzute de lege pentru infracţiunea 256
fapt consumat săvârşită de un major, - în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei, nu va depăşi 5 ani (art. 109 alin. 1 C. pen.), dar nu va putea fi nici mai mic decât minimul general, - când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.
IF. Stările de agravare a pedepsei: a. Noţiune: Acestea sunt anumite entităţi, situaţii, fapte cu semnificaţie în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, al căror efect agravant este prevăzut de lege. Sunt considerate stări de agravare a pedepselor: * concursul de infracţiuni * recidiva * infracţiunea continuată. Cum prezentarea lor s-a făcut cu ocazia analizei acestora în cadrul unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, facem trimitere la acele capitole.
IG. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepselor (art. 80 C.pen.): - în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşte tinându-se seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă, - în caz de concurs între circumstanţele agravante şi atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie, ca o execpţie de la prevederile art. 76 C.pen., - în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic şi 30 de ani dacă maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani, - în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţele agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa amenzii pentru persoana juridică poate fi sporită până la maximul general. II. Idei fundamentale: 1. Operaţiunea de individualizarea a pedepselor este obligatorie în toate cazurile. 2. Individualizarea poate fi făcută de către legiuitor, instanţă şi organele administrative în faza de executare a pedepsei. 3. Nu trebuie să confundăm stările cu circumstanţele. 4. Circumstanţele atenuanate au efect obligatoriu, cele agravante facultativ. III. Vocabular specific: - ab initio – expresie latină care înseamnă de la început. „ Ab initio invalidum non confirmatur continuo temporis actu” – ceea ce este nevalabil de la început nu se validează prin scurgerea timpului sau prin cele întâmplate ulterior. „ Ab initio valida postea per contingentia non infirmatur ” – ceea ce este valabil de la început nu se invalidează prin trecerea timpului sau întâmplări ce intervin ulterior, - conformare – modalitate a realizării raporturilor juridice prin respectarea de bună voie a dispoziţiilor normelor juridice; în cazul conformării dreptul are eficienţă activă, - derogare – abaterea de la o regulă juridică, printr-o normă care consacră o excepţie (lat. derogare), - detenţie – lipsire de libertate a unei persoane care se află în arest preventiv sau în executarea unei pedepse cu închisoarea, - interpret – persoană care participă la proces, având atribuţia de a traduce relatările unei persone 257
care va fi ascultată de organul judiciar, în cazul în care persoanele respective nu vorbesc limba română sau nu se pot exprima prin vorbire, - ordine de drept – valoare socială care constă în respectarea normelor juridice de către toţi destinatarii, stare a relaţiilor sociale existentă ca urmare a conformării faţă de lege a destinatarilor acesteia, - prezumţie de nevinovăţie – principiu fundamental al procesului penal, conform căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă (principiu stabilit expres în Codul de procedură penală şi Constituţie), - valoare socială – însuşirea unui bun de a satisface o anumită trebuinţă individuală sau socială; astfel, omul creează valori şi se creează prin aceste valori.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 72 C.pen. coroborat cu art. 18¹ alin. 2 3 C.pen., - Art. 73 lit a) C.pen. coroborat cu art. 44, 45 C.pen, - Art. 73 C.pen coroborat cu art. 50, 20 C.pen., - Art. 75 C.pen coroborat cu art. 33, 37, 42 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind individualizarea pedepselor: noţiune şi caracterizare. 2. Forme şi modalităţi de individualizare. 3. Individualizarea judiciară a pedepselor: noţiune, caracterizare, stări şi circumstanţe în cadrul individualizării. 4. Circumstanţele atenuante: noţiune şi caracterizare. 5. Depăşirea limitelor legitimei apărării. 6. Depăşirea limitelor stării de necesitate. 7. Provocarea. 8. Circumstanţe atenuante judiciare. 9. Efectele circumstanţelor atenuante. 10. Efectele asupra pedepselor principale. 11. Efectele asupra pedepselor complementare. 12. Efectele circumstanţelor atenuante în cazul persoanei juridice. 13. Circumstanţele agravante: noţiune şi caracterizare. 14. Circumstanţe agravante legale. 15. Circumstanţe agravante judiciare. 16. Efectele circumstanţelor agravante. 17. Stările de atenuare a pedepsei: tentativa şi minoritatea infractorului. 18. Stările de agravare a pedepsei. 19. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepselor. VI. Grile: 1. Constituie circumstanţe atenuante legale: a) depăşirea limitelor legitimei apărări b) conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracţiunii c) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită. 2. În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului dacă se constă că există circumstanţe atenuante pedeapsa închisorii poate fi redusă: a) cel mult până la o treime din minimul special b) cu cel mult o treime din maximul special c) până la o treime din minimul special. 258
3. Când există circumstanţe atenuante pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă: a) nu poate fi înlăturată b) poate fi înlăturată c) este înlăturată. 4. Constituie circumstanţe agravante legale: a) comiterea faptei de către trei sau mai multe persoane împreună b) împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momentul comiterii infracţiunii de ultraj c) comiterea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. 5. Constituie circumstanţe agravante legale: a) comiterea infracţiunii din motive josnice b) săvârşirea faptei în stare de beţie fortuită completă c) comiterea infracţiunii în timpul unei calamităţi, fără ca făptuitorul să profite de acea calamitate. 6. Circumstanţele reale: a) nu se răsfrâng asupra participanţilor, dacă nu le-au prevăzut, deşi aveau obligaţia să le prevadă b) se răsfrâng asupra participanţilor c) se răsfrâng asupra participanţilor, dacă le-au cunoscut. 7. Pentru inculpatul condamnat pentru tentativa la infracţiunea de omor cu reţinerea circumstanţei atenuate a provocării: a) aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor poate fi înlăturată b) aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege pentru infracţiunea de omor este înlăturată c) aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie. 8. Sunt circumstanţe atenuante: a) tentativa b) excesul justificat c) depăşirea limitelor stării de necesitate d) excesul scuzabil. 9. Pot constitui circumstanţe atenuante: a) excesul justificat b) depăşirea limitelor stării de necesitate c) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită d) desistarea. 10. Pot constitui circumstanţe atenuante judecătoreşti: a) depăşirea limitelor legitimei apărări b) starea de beţie accidentală incompletă c) depăşirea limitelor stării de necesitate d) provocarea. 11. În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală: a) se reduce la minimul special b) se reduce sub minimul special 259
c) se poate reduce sub minimul special. 12. Sunt circumstanţe atenuante legale: a) excesul justificat b) provocarea c) conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracţiunii d) excesul scuzabil. 13. Constituie circumstanţă agravantă cu caracter personal: a) comiterea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor b) comiterea infracţiunii din motive josnice c) recidiva d) comiterea infracţiunii prin acte de cruzime. 14. Constituie circumstanţă agravantă legală, cu caracter general: a) comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună b) comiterea infracţiunii în timpul nopţii c) comiterea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.
Răspunsuri grile*: 1- a; 2- a; 3 – b; 4 – a, c; 5 – a; 6 – c; 7 – a; 8 – c, d; 9 – c; 10 – b; 11 – b; 12 – b, d; 13 - b; 14 - c; VII. Speţe: 1. X trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni a cerut ca la individualizarea pedepsei să se ţină seama de greutăţile sale familiale: copii minori aflaţi în îngrijire şi părinţii neputincioşi de care trebuie să aibă grijă. Precizaţi dacă greutăţile familiale ale inculpatului influenţează pericolul social al faptei şi periculozitatea făptuitorului. 2. X trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni, a solicitat să se ţină seama la dozarea pedepsei de sinceritatea manifestată în cursul urmăriri. Arătaţi ce trebuia să decidă instanţa având în vedere că sinceritatea de care a dat dovadă inculpatul în cursul urmăririi nu este rezultatul propriei sale atitudini faţă de fapta comisă, ci a fost determinată de prinderea lui în flagrant, situaţie în care el nu putea să nege comiterea infracţiunii. 3. X a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. a) C.pen. S-a reţinut că în noaptea de 4/5.09.1996 în timp ce inculpatul se afla la domiciliul concubinei sale, a venit fostul concubin al acesteia şi a început să bată cu putere în uşa apartamentului, apoi a forţat uşa apartamentului, a pătruns în interior şi, fără a fi înarmat s-a îndreptat spre inculpat. Tulburat de conduita victimei, în momentul când acesta s-a apropiat, inculpatul i-a aplicat o lovitură puternică în cap cu o bucată de lemn. Transportată la spital victima a decedat în urma unui traumatism cranio-cerebral cu hematon subdural şi fractură de calotă. În apel inculpatul a susţinut că atitudinea victimei de a pătrunde pe timp de noapte prin forţarea uşii în apartamentul în care se afla şi de a se îndrepta agresiv spre el, i-a provocat o puternică tulburare şi temere, depăşind în aceste condiţii limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, aşa cum prevede art. 44 alin. 3 C.pen. În speţă apelul inculpatului este întemeiat? 4. Instanta a reţinut că victima X aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a provocat o altercaţie într260
un magazin alimentar cu inculpatul Y pe care l-a ameninţat. La ieşirea din magazin inculpatul a fost întâmpinat de victimă şi lovit cu pumnii şi picioarele până când a fost doborât la pământ. Sculânduse, după ce fusese lovit, inculpatul a scos un cuţit dintr-o sacoşă şi a aplicat victimei două lovituri, din care una a fost mortală, deoarece a secţionat vena femurală. Inculpatul Y a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C.pen, cu reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. a) şi b) din acelaşi cod. Instanţa a reţinut corect circumstanţele atenuante? 5. Tribunalul a condamnat pe inculpatul X pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzuta în art. 20 raportat la art. 175 lit. c) C.pen. Instanţa a reţinut că la 9.07.1990 aflându-se în stare de ebrietate, a lovit în abdomen cu un cuţit pe soţia sa, provocându-i o plagă înjunghiată abdominală cu peritonită generalizată, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale şi care au pus viaţa victimei în primejdie. În cauză, din probe rezultă că în ziua comiterii faptei, inculpatul a venit acasă în stare de ebrietate. Soţia reproşându-i că a venit beat, între cei doi soţi s-au purtat discuţii pe un ton ridicat. La un moment dat inculpatul a cerut să mănânce, iar soţia, după ce a încălzit mâncarea, a aşezat tava pe masă, iar mişcarea fiind prea bruscă, grăsimea încinsă l-a stropit pe inculpat pe piept. Aflat în stare de ebrietate şi nervos în urma discuţiilor, inculpatul a crezut fără temei că soţia l-a stropit intenţionat şi a ripostat aplicând lovitura de cuţit. Împotriva hotărârii Tribunalului inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că instanţa a greşit prin nereţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante a provocării din partea pesoanei vătămate. Circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinută şi în ipoteza în care inculpatul se află în eroare asupra caracterului acţiunii persoanei vătămate? 6. Tribunalul a condamnat pe inculpatul X pentru comiterea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C.pen. S-a reţinut că inculpatul la 10.10.1994 a ucis pe Y cu care soţia sa trăia în concubinaj, instanţa reţinand că refuzul victimei de a înceta relaţiile cu soţia inculpatului constituie provocare. Apelurile declarate de procuror şi de inculpat au fost respinse. Împotriva hotărârilor procurorul a declarat recurs, cu motivarea că instanţele au reţinut nejustificat existenţa provocării. Recursul procurorului este sau nu întemeiat? 7. Judecand pe inculpat pentru comiterea unei infracţiuni, instanţa a constatat existenţa unora din împrejurările enumerate cu caracter exemplificativ în art. 74 C.pen. Arătaţi dacă simpla lor constatare este suficientă pentru a le da efectul atenuant prevăzut de lege. 8. Instanţa a decis că săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane – circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 lit. a) C.pen. – poate fi reţinută nu numai atunci când se stabileşte existenţa unei înţelegeri extreme între participanţi, ci şi în cazul unui acord tacit, reflectat în materialitatea faptelor. Soluţia instanţei este corectă? 9. Instanţa a reţinut că inculpatul a ucis prin cruzimi victima, concubina sa. Inculpatul a fost condamnat la 20 de ani închisoare, cu un spor de 5 ani pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. b) şi art. 78 alin. 2 C.pen. Soluţia instanţei este corectă? 10. X a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor asupra soţiei sale, art. 175 lit. c) cu aplicarea art. 75 lit. d) C.pen. – motivul josnic constituindu-l gelozia. Judecând cauza, instanţa a decis că pentru a se reţine împrejurarea comiterii infracţiunii din 261
motive josnice, în sensul art. 75 lit. d) C.pen., trebuie să se constate că făptuitorul a avut mobiluri ori a urmărit scopuri care, în mod obişnuit nu caracterizează latura subiectivă a infracţiunii comise. Gelozia în caz de omor săvârşit asupra soţiei nu constituie un motiv josnic. Soluţia instanţei este corectă? 11. În sarcina inculpatului X s-a reţinut că în urma unor discuţii a aplicat victimei Y numeroase lovituri cu un cuţit, din care una în regiunea gâtului care i-a provocat moartea. Tribunalul l-a condamnat la 10 ani închisoare plus un spor de 4 ani şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C.pen. pe termen de 5 ani pentru infracţiunea de omor prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b), 76, 37 lit. b) şi 39 alin. 4 C. pen. Pedeapsa a fost corect stabilită?
Răspunsuri speţe: 1. Da. 2. Instanţa nu trebuia să ia în seama acest lucru – sinceritatea. 3. În speţă apelul inculpatului nu este întemeiat. 4. Instanţa nu a reţinut corect circumstanţele atenuante, deoarece nu se poate reţine şi provocarea şi depăşirea legitimei apărări. 5. Da. 6. Da, recursul procurorului este întemeiat. 7. Simpla lor constatare nu este suficientă, ele mai trebuie şi apreciate. 8. Da. 9. Nu, deoarece circumstanţele nu se pot reţine de două ori. 10. Da, gelozia poate constitui un motiv josnic în înţelesul legii penale. 11. Nu, deoarece nu s-a făcut corect aplicarea art. 80 alin. 1 C.pen. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce se înţelege prin noţiune de „ individualizare”? 2. De câte feluri este individualizarea pedepselor? 3. Cum se pot clasifica circumstanţele? 4. Care sunt circumstanţele atenuante legale? 5. Care sunt circumstanţele agravante legale? 6. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre stări şi circumstanţe? 7. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre excesul justificat şi excesul scuzabil? 8. Care sunt stările de atenuare şi de agravare ale pedepsei? 9. Comparaţie între circumstanţele legale şi judiciare. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Justificarea existenţei individualizării în legislaţia penală. 2. Justificarea caracterului obligatoriu al circumstanţelor atenuanate şi facultativ în cazul circumstanţelor agravante. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între stări şi circumstanţe. 2. Comparaţie între excesul justificat şi excesul scuzabil. 3. Comparatie între legitima apărare şi provocarea comisă prin violenţă. C. Teme de licenţă: 1. Circumstanţele atenuante în legislaţia penală română. 2. Circumstanţele agravante în legislaţia penală română. NOTE:
262
SEMINARUL NR. 22 Individualizarea judiciară a executării pedepselor I. Plan de seminar: 263
IA. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei IB. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere IC. Executatea pedepsei la locul de muncă ID. Calculul pedepselor IA. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 81-86 C.pen.): a. Noţiune: Aceasta reprezintă o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei principale, care constă în suspendarea, pe o anumită durată, denumită termen de încercare, a executării pedepsei aplicate, cu obligaţia pentru condamnat de a nu săvârşi noi infracţiuni în limitele termenului de încercare. b. Caracterizare: - ca natură juridică este o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei principale (închisoarea şi amenda), - este o măsură de politică penală, - este facultativă, nefiind un drept al condamnatului, - se acordă numai de instanţa de judecată în caz de îndeplinire a condiţiilor legale, la cererea condamnatului sau din oficiu, - din modul cum e formult textul de lege reiese că măsura poate fi aplicată numai persoanei fizice. c. Condiţii de acordare (art. 81 C. pen.): I. Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată: - aceasta să constea în închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda indiferent de cuantum, iar în cazul concursului de infracţiuni să fie închisoarea de cel mult 2 ani, II. Condiţii cu privire la infractor: - infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C.pen. III. Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia. - suspendarea se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu şi trebuie motivată.
d. Termenul de încercare (art. 82 C. pen.): - acesta reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a îndreptat, că scopul pedepsei s-a atins şi fără executarea acesteia, - termenul este compus din durata pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un termen fix de 2 ani, iar dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 1 an, - în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni, - termenul se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă (art. 82 alin. 3 C. pen.), - cel mai lung termen este de 5 ani. e. Efecte: I. Efecte imediate (care sunt provizorii): - pedeapsa aplicată nu se execută ca urmare a suspendării executării sale, iar dacă fusese arestat preventiv condamnatul este pus deîndată în libertate, - suspendarea nu are ca efect şi suspendarea executării măsurilor de siguranţă care au fost luate şi nici a obligaţiilor civile ale condamnatului, 264
- pe perioada suspendării se suspendă şi pedepsele accesorii şi cele complementare, - pe timpul termenului de încercare condamnatul este ţinut să aibă o bună comportare, - în cazul condamnatului minor se poate dispune şi încredinţarea minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103 C.pen. II. Efecte ulterioare (care sunt definitive): - acestea se produc la împlinirea termenului de încercare şi constau în încetarea obligaţiei de executare a pedepsei şi în reabilitarea de drept a condamnatului, - efectele se produc dacă în termenul de încercare nu a intervenit o cauză de revocare a suspendării condiţionate pentru săvârşirea unei noi infracţiuni sau pentru neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.
f. Revocarea suspendării (art. 83, 84 C.pen.): - dacă în termenul de încercare condamnatul nu respectă obligaţiile ce-i revin: de a nu mai săvârşi infracţiuni şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se revocă, - revocarea poate fi obligatorie sau facultativă, - revocarea este obligatorie când în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, - revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată dispune executarea atât a pedepsei ce fusese suspendată condiţionat cât şi a pedepsei pronunţate pentru noua infracţiune care nu se contopesc, ci se cumulează, - revocarea este obligatorie şi atunci când condamnatul, în termenul de încercare, nu-şi îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C.pen.). Revocarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor civile nu va putea fi dispusă în cazul în care condamnatul dovedeşte că nu a avut putinţa să-şi îndeplinească acele obligaţii, - revocarea este facultativă dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită în termenul de încercare este comisă din culpă, caz în care instanţa are posibilitatea să aplice şi pentru această condamnare suspendarea condiţionată a executării pedepsei, - deşi, prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, se poate crea, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 37 şi art. 38 C.pen. o stare de recidvă postcondamnatorie, în lege s-a prevăzut că la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune instanţa nu va aplica sporul prevăzut pentru recidivă, - cfm. art. 477 C.p.p., revocarea sau anularea suspendării se dispune din oficiu sau la sesizarea procurorului ; instanţa competentă să dispună revocarea sau anularea este instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea, - în caz de nerespectare cu rea-credinţă a obligaţiilor civile, sesizarea o poate face şi partea interesată sau procurorul ; în acest caz, instanţa competentă este instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea. g. Anularea suspendării (art. 85 C.pen.): - aceasta se datorează unor cauze preexistente acordării suspendării condiţionate şi care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată ar fi împiedicat acordarea suspendării, - anularea suspendării se dispune dacă se descoperă în termenul de încercare, că mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, condamnatul mai săvârşise o infracţiune pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare, - astfel, anularea suspendării se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: * condamnatul să fi săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea defintivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, 265
* pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii, * infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de încercare. - anulând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată face aplicarea după caz a dispoziţiilor privind sancţionarea concursului de infracţiuni ori a stării de recidivă sau a pluralităţii intermediare, - când sunt îndeplinite condiţiile concursului de infracţiuni şi pedeapsa rezultantă este de cel mult 2 ani, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, caz în care termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei, - în caz de revocare nu se aplică regulile de la recidivă, pe când în cazul anulării acestea se aplică.
h. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale: Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 C.pen., în anumite cazuri prevăzute în partea generală ori specială a C.pen. Ele au un caracter obligatoriu, aşa cum rezultă din textul de lege: 1. În partea specială a C.pen. s-a prevăzut pentru infracţiunea de abandon de familie (art. 305 C.pen.) posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 C.pen., dacă inculpatul în cursul judecăţii îşi îndeplineşte obligaţiile legale de întreţinere. Revocarea suspendării se va dispune numai dacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie. 2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se mai dispune potrivit art. 86 9 alin. 4 C.pen., chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 C.pen. şi în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel de incapacitate nu şi-a provocat-o condamnatul. Pentru revocarea suspendării în aces t caz, se vor aplica dispoziţiile art. 83 C.pen.
IB. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 86¹-866 C.pen.): a. Noţiune: Aceasta reprezintă o măsură, un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii, care constă în lăsarea condamnatului în libertate, pe un anumit termen de încercare, cu condiţia de a se supune unor măsuri de supraveghere şi unor obligaţii stabilite de instanţa de judecată, fără a săvârşi din nou o infracţiune în respectivul termen de încercare. b. Caracterizare: - ca natură juridică este o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii, - se deosebeşte de suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin condiţiile în care se poate dispune şi prin obligaţiile condamnatului pe durata termenului de încercare, - este reglementată expres în art. 86 1- 866 C.pen., - la fel ca şi suspendarea condiţionată este facultativă şi se acordă numai de instanţă, la cerere sau din oficiu, - din modul cum e formult textul de lege reiese că măsura poate fi aplicată numai persoanei fizice, deoarece persoanei juridice nu i se poate aplica pedeapsa închisorii. c. Condiţii de acordare (art. 861 C. pen.): I. Condiţii cu privire la pedeapsă: - pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 4 ani, iar în cazul concursului de infracţiuni de maxim 3 ani, - condiţia este îndeplinită şi atunci când pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni este închisoarea ce nu depăşeşte 3 ani la care s-a adăugat amenda stabilită pentru o infracţiune 266
concurentă. II. Condiţii cu privire la condamnat: - suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate aplica numai dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C. pen. III. Aprecierea, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. Măsura trebuie mătivată de instanţă.
d. Termenul de încercare (art. 862 C. pen.): - acesta se compune din cuantumul pedepsei aplicate de instanţă la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani, - termenul se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea sub supraveghere a rămas definitivă (art. 86 2 alin. 2 raportat la art. 82 alin. 3 C.pen.), - cel mai lung termen este de 9 ani. e. Măsurile de supraveghere (art. 863 alin. 1 C. pen.): - pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie (sunt obligatorii) să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: * să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, * să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, * să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă * să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. - măsurile de supraveghere prevăzute mai sus se comunică judecătorului sau serviciului menţionat. f. Obligaţiile condamnatului (art. 863 alin. 3 C. pen.): - pe durata termenului de încercare instanţa poate (sunt facultative) să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următorele obligaţii: * să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare * să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă * să nu frecventeze anumite locuri stabilite * să nu intre în legătură cu anumite persoane * să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule * să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării. - supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de judecător delegat sau de serviciul menţionat mai sus. - în caz de nerespectare a acestor obligaţii, se va dispune revocarea măsurii. g. Efecte: I. Efecte provizorii (imediate): - suspendarea executării pedepsei închisorii, pe termenul de încercare; - suspendarea nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. II. Efecte definitive (ulterioare): - acestea se produc la împlinirea termenului de încercare dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării 267
executării pedepsei, când este reabilitat de drept.
h. Revocarea suspendării (art. 864 C. pen.): - revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune obligatoriu când: * în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie , pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, * cel condamnat nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă, în termenul de încercare, măsurile de supraveghere ori obligaţiile stabilite de instanţă , * condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile . - revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare, - instanţa care pronunţă condamnarea inculpatului pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie în termenul de încercare va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi va dispune executarea în întregime a acesteia cât şi a pedepsei aplicate pentru noua infracţiune care nu se contopesc, ci se cumulează, - starea de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 37 şi 38 C. pen., trebuie reţinută chiar dacă tratamentul penal nu va fi cel de la recidivă, ci acela prevăzut în art. 864 raportat la art. 83 alin. 1 C.pen.. - revocarea este facultativă când infracţiunea săvârşită în termenul de încercare este comisă din culpă, - cfm. art. 477 C.p.p., revocarea sau anularea suspendării se dispune din oficiu sau la sesizarea procurorului ; instanţa competentă să dispună revocarea sau anularea este instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea, - în caz de nerespectare a obligaţiilor civile, sesizarea o poate face şi partea interesată sau procurorul ; în acest caz instanţa competentă este instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea. i. Anularea suspendării (art. 865 C. pen.): - cazurile de anulare sunt aceleaşi ca şi pentru anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 865 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 şi 2 C. pen.): * condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea * infracţiunea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de încercare * pentru infracţiunea săvârşită să se aplice pedeapsa închisorii . - anulând suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instanţa va aplica dispoziţiile privind sancţionarea concursului de infracţiuni, ori a stării de recidivă sau a pluralităţii intermediare după caz, - anularea suspendării nu are loc dacă descoperirea infracţiunii are loc după împlinirea termenului de încercare şi nici dacă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită a fost amenda. j. Suspendarea sub supraveghere a pedepsei în cazuri speciale: Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei se poate dispune de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86¹ C.pen., în anumite cazuri prevăzute în partea generală ori specială a C.pen.: 1. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei se mai dispune potrivit art. 86 9 alin. 4 C.pen., chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81¹ C.pen. şi în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel de incapacitate nu şi-a provocat-o condamnatul.
IC. Executatea pedepsei la locul de muncă (art. 867 –8611 ): 268
a. Noţiune: Aceasta reprezintă o instituţie proprie dreptului penal român, în temeiul căreia, instanţa de judecată, care a stabilit şi aplicat pedepsa închisorii ce nu depăşeşte o anumită durată, are dreptul, atunci când apreciază că îndreptarea infractorului poate fi realizată fără privaţiune de libertate, să dispună ca executarea pedepsei să se facă prin muncă, în unitatea în care deja lucrează sau într-o altă unitate, pe baza acordului scris, prealabil al acesteia, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi. b. Caracterizare: - este prevăzută expres de C.pen. în art. 867 – 8611, - reprezintă o instituţie specifică dreptului penal român, - ca natură juridică aceasta reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii, urmând să fie înscrisă în cazierul judiciar şi va constitui antecedent penal, - ea îmbină armonios interesele apărării sociale împotriva infracţiunilor cu cele ale infractorului, neseparându-l pe acesta de mediul familial şi social, - este facultativă şi se dispune numai de instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu, - a fost introdusă pentru prima dată în legislaţia penală română prin Legea nr. 6/1973, - din modul cum e formult textul de lege reiese că măsura poate fi aplicată numai persoanei fizice. c. Condiţii de acordare: I. Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată: - pedeapsa închisorii aplicate de instanţă să fie de cel mult 5 ani, iar în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsă rezultantă să nu depăşească 3 ani închisoare. II Condiţii cu privire la persoana condamnatului: - să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an, excepţie făcând condamnările prevăzute în art. 38 C. pen., - pot beneficia de această măsură şi condamnaţii minori care au împlinit vârsta de 16 ani, - condamnatul să aibă capacitatea de a munci. III. O altă condiţie o reprezintă acordul scris al unităţii în care urmează condamnatul să presteze munca. Locul de muncă poate fi: * unitatea în care condamnatul era angajat la data pronunţării hotărârii sau * o altă unitate care şi-a dat acordul în scris. IV. Aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins şi fără privare de libertate.
e. Modul de executare al pedepsei: - condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă pe baza mandatului de executare a pedepsei, contractul de muncă fiind suspendat , - dacă acesta execută pedeapsa în altă unitate decât cea la care era angajat, contractul de muncă încheiat încetează, - condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle ce îi revin, dar cu anumite restângeri: * din totalul veniturilor se va reţine o cotă de 15%-40% ca venit la bugetul de stat; în cazul minorului aceste cote se reduc la jumătate * drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate la venitul net * durata executării pedepsei la locul de muncă nu se consideră vechime în mună * nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului * condamnatul nu poate fi promovat * condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere * condamnatului i se interzice dreptul de a fi ales * în această perioadă instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte una sau mai multe 269
obligaţii prevăzute în art. 86 3 C. pen.: * să urmeze un curs de învăţământ sau de calificare, * să nu schimbe serviciul sau reşedinţa, * să nu frecventeze anumite locuri stabilite, * să nu intre în legătură cu anumite persoane, * să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule, * să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
f. Revocarea măsurii: - aceasta intervine ca o sancţiune pentru nerespectarea obligaţiilor de către condamnat, - revocarea poate fi: * obligatorie când: - condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată şi/sau praeterintenţionată - condamnatul nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, * facultativă când: - condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii - acesta nu respectă obligaţiile ce îi revin - cel condamnat săvârşeşte o infracţiune din culpă simpla sau cu prevedere - în caz de revocare, pedeapsa urmează a fi executată într-un loc de deţinere. - cfm. art. 477¹ C.p.p., revocarea şi/sau anularea se dispune de către: * instanţa de executare, * instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află unitatea unde se execută pedeapsa, * instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea. - sesizarea instanţei o poate face: * procurorul, * unitatea unde aceste lucrează, * organul de poliţie, * din oficiu, * condamnatul în cazul în care acesta şi-a pierdut capacitatea de a munci. g. Anularea măsurii: - aceasta este o sancţiune ce intervine pentru o cauză anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, - anularea se poate dispune dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea defintivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată ori considerată ca executată, - anularea se pronunţă de către instanţa de judecată ce a dispus măsura, - în acest caz pedeapsa rezultantă se va stabili conform regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă după caz, - pedeapsa se va executa într-un loc de deţinere. h. Încetarea măsurii: - pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ: * condamntul să fi executat cel puţin 2/3 din pedeapsă, * condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare şi să fi avut o conduită bună, * conducerea unităţii în care condamnatul prestează munca să ceară instanţei de judecată încetarea executării pedepsei; cererea o poate introduce şi condamnatul. - dacă instanţa dispune revocarea încetării, atunci pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune se va 270
contopi cu restul de pedeapsă neexecutată, aplicându-se un spor de până la 5 ani, iar pedeapsa
rezultantă se va executa într-un loc de deţinere, - pedeapsa se va considera executată dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la îndeplinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.
ID. Calculul pedepselor: Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituţia calculului pedepselor şi a determinării duratei acestora. I. Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire: Prin dispoziţiile art. 55 2 C.pen. s-a prevăzut că în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii (principoul non bis in idem). II. Durata executării pedepsei închisorii (art. 87 C.pen.): - durata executării închisorii se socoteşte din ziua în care condamnatul începe să execute pedeapsa şi până în ziua în care încetează să o execute, - sunt incluse în durata executării pedepsei atât ziua în care începe să fie executată pedeapsa închisorii, cât şi ziua în care executarea încetează. - conform art. 154 C.pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă, - în durata executării pedepsei intră atât timpul cât condamnatul a executat efectiv pedeapsa cât şi timpul în care acesta s-a aflat în spital, cu excepţia cazului în care condamnatul şi-a provocat în mod voit boala şi această împrejurare se constată în timpul executării pedepsei (art. 77 alin. 3 C.pen.), - când executarea pedepsei închisorii pedepsei se face la locul de muncă în durata executării pedepsei nu intră timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă, indiferent de motivul absentării (art. 87 alin. 4 C.pen.). III. Computarea reţinerii şi a arestării preventive (art. 88 C.pen.): - timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate, - scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă, - scăderea reţinerii şi a arestării preventive se face şi în caz de condamnare la amendă, prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii. IV. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării (art. 89 C.pen.): - în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 4 şi 5 sau 6, partea din pedeapsă precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române. II. Idei fundamentale: 1. Pedeapsa se poate executa şi într-un alt mod decât cel tipic, tradiţional, care presupune privarea de libertate a celui condamnat sau plata efectivă a amenzii. 2. Suspendarea condiţionată, sub supraveghere şi executarea pedepsei la locul de muncă sunt acordate numai de către instanţă şi au caracter facultativ. 3. Termenul de încercare se compune din două elemente: durata pedepsei aplicată de instanţă plus un termen de 2 ani sau între 2 şi 5 ani fixat de instanţă. În acest interval de timp persoana are statut de condamnat. 4. Perioada de timp în care o persoana execută pedeapsa la locul de muncă nu se consideră vechime 271
în muncă.
III. Vocabular specific: - abolire – acţiunea de a desfiinţa o instituţie, o stare sau un obicei - apartheid – politică de separaţie rasială practicată de unele guverne; în anul 1991 politica de apartheid a fost abolită (engl. apartheid), - coroborare – întărire, sprijinire (lat. corroborare), - denegare de dreptate – refuzul fără temei al unei instanţe de a soluţiona o cauză cu care este învestită, - flagrant delict – denumire mai veche dată infracţiunii flagrante, adică fapta descoperită în momentul comiterii ei sau imediat acestui moment, - imperativ – calificativ ce exprimă obligativitatea normelor juridice. Normele penale sunt în marea lor majoritate norme imperative. Normele imperative pot fi onerative şi prohibitive (lat. Imperativus), - justiţie – totalitatea organelor cu activitate jurisdicţională dintr-un stat sau rezultatul activităţii organelor jurisdicţionale (lat. justitia), - restitutio in integrum – expresie latină care înseamnă „reparaţie integrală”. În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat printr-o infracţiune, persoana prejudiciată are dreptul să fie repusă în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii, - separarea puterilor în stat – delimitarea funcţiilor puterilor statale – legislativă, executivă şi judecătorească. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 81 C.pen. coroborat cu art. 86¹ C.pen., - Art. 82 C.pen. coroborat cu art. 86² C.pen, - Art. 86.7 C.pen coroborat cu art. 447¹ C.p.p., - Art. 86.11 C.pen coroborat cu art. 450¹ C.p.p. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Comparaţie între conceptul de „ revocare” şi „anulare” a suspendării condiţionate a executării pedepsei (asemănări şi deosebiri). 2. Comparaţie între conceptul de „ a se cumula” şi „a se contopi ”. 3. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: noţiune şi caracterizare. 4. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: condiţii de acordare. 5. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: termenul de încercare. 6. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: efecte. 7. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: revocarea măsurii. 8. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: anularea măsurii. 9. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale. 10. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: noţiune şi caracterizare. 11. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: condiţii de acordare. 12. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: termenul de încercare. 13. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: măsurile de supraveghere. 14. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: obligaţiile condamnatului. 15. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: efecte. 16. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: revocarea măsurii. 17. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: anularea măsurii. 18. Suspendarea sub supraveghere a pedepsei în cazuri speciale. 19. Executatea pedepsei la locul de muncă: noţiune şi caracterizare. 20. Executatea pedepsei la locul de muncă: condiţii de aplicare. 272
21. Executatea pedepsei la locul de muncă: modul de executare. 22. Executatea pedepsei la locul de muncă: revocarea măsurii. 23. Executatea pedepsei la locul de muncă: anularea măsurii. 24. Executatea pedepsei la locul de muncă: încetarea măsurii. 25. Calculul pedepselor.
VI. Grile: 1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune, printre altele dacă cel condamnat: a) nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani b) are capacitatea de muncă c) nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. 2. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei este: a) cel mult 5 luni în cazul pedepsei închisorii aplicate minorului b) de un an în cazul pedepsei amenzii c) de maxim 6 ani în cazul pedepsei închisorii d) durata pedepsei aplicate plus doi ani. 3. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei se socoteşte: a) de la data pronunţării hotărârii b) de la data când hotătârea a rămas definitivă c) de la data când a solicitat condamnatul d) de la o dată prevăzută în hotărâre. 4. Instanţa poate dispune suspendarea conditionată a executării pedepsei: a) dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau 2 ani în cazul concursului de infracţiuni b) dacă paguba prin infracţiune este reparată integral până la pronunţarea hotărârii c) dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. 5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este facultativă: a) dacă în termenul de încercare se comite o infracţiune intenţionată b) dacă în termenul de încercare se comite o infracţiune din culpă c) dacă infracţiunea comisă în termenul de încercare este descoperită ulterior împlinirii acestuia. 6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine când se descoperă că cel condamnat mai săvârşise anterior suspendării: a) numai o infracţiune intenţionată b) atât o infracţiune intenţionată cât şi din culpă c) numai o infracţiune din culpă. 7. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul neexecutării obligaţiilor civile stabilite de instanţă: a) este obligatorie când condamnatul a avut posibilitatea de a executa aceste obligaţii, dar nu a dorit acest lucru b) este facultativă c) este obligatorie chiar dacă cel condamnat nu a avut putinţa de a îndeplini aceste obligaţii. 8. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune, cu îndeplinirea şi a celorlalte condiţii: 273
a) dacă pedeapsa aplicată este amenda b) dacă şi numai dacă infractorul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni c) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani. 9. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune în cazul concursului de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult: a) 3 ani b) 2 ani c) 4 ani. 10. Termenul de încercare al suspendării executării pedepsei sub supraveghere: a) în cazul pedepsei închisorii, durata acesteia plus un interval de timp cuprins între 2 şi 5 ani, ce va fi stabilit de instanţă b) în cazul amenzii este de 2 ani c) în cazul pedepsei închisorii, durata acesteia plus un termen de 2 ani. 11. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: a) este o măsură de individualizare legală a pedepsei b) este o măsură de individualizare judecătorească a executării pedepsei c) atrage şi suspendarea măsurilor de siguranţă. 12. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune dacă pedeapsa aplicată: a) este închisoarea de ce mult 3 ani sau amenda indiferent de cuantum b) este închisoarea militară c) este doar amenda.
Răspunsuri grile*: 1-c; 2-b, d; 3 – b; 4 – a, c; 5–b; 6 – b; 7– a; 8 – c, d; 9 – a; 10 – a; 11 – b; 12 – a; VII. Speţe: 1. X a fost condamnat la închisoare de 1 an şi 6 luni pentru infracţiunea prevăzută în art. 279 alin. 2 C.pen. Astfel, s-a reţinut că inculpatul nu a predat arma şi muniţia în termenul fixat de lege la organul competent după ce i-a fost respinsă cererea privind prelungirea valabiliotăţii permisului. În aceste condiţii instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei Soluţia instanţei este corectă? 2. X a fost condamnat la pedeapsa închisorii şi constatându-se că se îndeplinesc condiţiile de la art. 81 C.pen., instanţa a dispus suspendarea consiţionată a executării pedepsei, dar a oms să motiveze hotărârea. Precizaţi dacă omisiunea de a motiva hotărârea este caz de anulare sau revocare a suspendării. 3. X a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru furt, dispunându-se executarea pedepsei sub supraveghere pe timp de 3 ani. S-a reţinut că la 16.08.1997 X a furat 410 kg de grâu, cantitate care a fost restituită. În recurs s-a susţinut că termenul de încercare a fost stabilit cu încălcare art. 86² C.pen. Recursul este fondat? 4. X a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală prevăzută în art. 181 C.pen. Pentru fapta comisă instanţa l-a condamnat la 6 luni închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă Hotărârea instanţei este corectă, având în vedere că la data condamnării acesta împlinise 274
vârsta de pensionare?
5. X a fost condamnat pentru complicitate la trafic de influenţă. Instanţa a decis ca acesta să-şi execute pedeapsa la locul său de muncă, unde de altfel a comis şi infracţiunea. Precizaţi dacă hotărârea este legală. 6. X condamnat la închisoare cu executare la locul de muncă nu s-a prezentat pentru executarea pedepsei. În acest caz s-a dovedit că cel condamnat nu se prezentase deoarece nu primise o copie de pe mandatul de executare. executare. În acest caz instanţa ce va hotărî?
Răspunsuri speţe: 1. Da, deoarece se îndeplinesc condiţiile condiţiile de la art. 81 C.pen. 2. Nu, instanţa trebuie doar să revină cu motivarea hotărârii. 3. Da, tremenul de încercare se compune din durata pedepsei plus un termen cuprins între 2 şi 5 ani. 4. Hotărârea instanţei este corectă, deoarece C.pen. nu precizează vreo interdicţie în acest sens. 5. Nu, deoarece mai putea foarte uşor comite şi alte infracţiuni fiind lăsat tot acolo unde a comis-o şi pe aceasta. 6. În nici un caz instanţa nu va dispune revocarea măsurii. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Explicaţi conceptul de individulizare judiciară a executării pedepselor. 2. Care sunt condiţiile condiţiile de acordare a suspendării condiţionate? 3. Ce organ poate acorda suspendarea? Aceasta are un caracter obligatoriu sau facultativ? 4. Care este termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate şi a celei sub supraveghere? Dar în cazul executării pedepsei la locul de muncă? 5. Care sunt modalităţile de supraveghere în timpul suspendării? Dar obligaţiile condamnatului? condamnatului? 6. Cum se execută pedeapsa la locul de muncă? Drepturi şi restricţii. 7. Cazuri de revocare obligatorie a suspendării condiţionate şi a celei sub supraveghere. 8. Când intervine anularea suspendării condiţionate? condiţionate? Anularea poate avea un caracter obligatoriu sau facultativ? 9. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Comparaţie între cauzele de anulare şi suspendare ale suspendării condiţionate şi ale celei sub supraveghere. 2. Modalitatea de calcul a termenului de încercare în cazul celor două suspendării. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Analiza modului de calculare a pedepsei în legea penală română. 2. Compar Comparaţi aţiee între între condi condiţii ţiile le acordă acordări riii suspe suspend ndări ăriii condiţ condiţion ionate ate şi cele cele ale suspe suspendă ndării rii sub supraveghere. C. Teme de licenţă: 1. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind suspendarea suspendarea condiţionată a executării pedepsei. 2. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind suspendarea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 3. Utilitatea şi justificarea existenţei posibilităţii posibilităţii executării pedepsei la locul de muncă. NOTE:
275
SEMINARUL NR. 23 Răspunderea penală a minorului I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale 276
IB. Măsurile educative - mustrarea - libe libert rtat atea ea supr suprav aveg eghe heat atăă - inte intern rnar area ea într într-u -unn cent centru ru de de reed reeduc ucar aree - intern internare areaa întrîntr-un un insti institu tutt medi medical cal-ed -educa ucativ tiv IC. Pedepsele - închisoarea - amenda ID. Alte aspecte privind minorii - suspendar suspendarea ea condi condiţion ţionată ată a executări executăriii pedep pedepsei sei aplicate aplicate minorulu minoruluii - suspendar suspendarea ea execută executării rii pedepsei pedepsei sub supraveg supraveghere here sau sub control control - term termen enel elee de pre presc scri ripţ pţie ie pen pentr truu mino minori ri IA. Aspecte generale: - răspunderea penală a minorului are o reglementare expresă în art. 99-110¹ C.pen. şi art. 480-493 C.p.p., - minoritatea este o stare de atenuare a pedepsei, - preven prevenir irea ea şi combat combaterea erea infra infracţi cţion onali alităţ tăţii ii minor minorilo ilorr a consti constitui tuitt şi consti constitui tuiee o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne, - necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi extrem de periculoase, - găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional în rândul minorilor minorilor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal, - legiuitorul penal român prin art. 99 C.pen. a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovediri că la săvârşirea faptei minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare, - limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani, trebuie să corespundă corespundă particularit particularităţilo ăţilorr psiho- sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor, -particularităţile infractorilor minori reclamă măsuri de apărare socială adecvate care să vizeze refacerea educaţiei deficitare a minorului care sunt măsurile educative. - sistemul sancţionator pentru minori este mixt , format din: * măsuri educative şi * pedepse, - în funcţie de incidenţa răspunderii penale, minorii se împart în 2 categorii: * care nu răspund penal (până în 14 ani – prezumţie absolută) şi * care răspund penal (14-16 – prezumţie relativă, 16-18) - limitele răspunderii penale se stabilesc în funcţie de data comiterii infracţiunii şi nu de data judecării lui, - la alegerea sancţiunii minorului se va ţine cont de: * gradul de pericol social concret al faptei comise, * starea fizică şi dezvoltarera intelectuală şi morală a minorului, minorului, * comportamentul lui, * condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, * orice alte elemente de natură a caracteriza persoana minorului. IB. Măsurile educative: a. Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale. 277
b. Caracterizare: - sunt consecinţe ale răspunderii penale, - se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune, - scopul lor este de a educa şi reeduca pe minorul care a comis o infracţiune, - au caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste nici o consecinţă penală, ele neconstituind antecedente penale faţă de persoana împotriva căreia s-au luat, - luarea unei măsuri educative sau aplicarea unei pedepse este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, - se împart în două categorii: * neprivative de libertate (mustrarea, libertatea supravegheată) şi * privative privative de libertate (internarea (internarea într-un într-un centru de reeducare şi internarea internarea într-un institut medical-educativ). c. Cadrul măsurilor educative: - acestea sunt prevăzute de art. 101 C. pen.: * mustrarea * libertatea supravegheată * internarea într-un centru de reeducare * internarea într-un institut medical-educativ. I. Mustrarea (art. 102 C. pen.): a. Noţiune: este o măsură educativă ce se dispune numai în cazul minorilor ce au comis infracţiuni de o gravitate mai mică şi are ca scop dojenirea minorului, sfătuindu-l să nu mai comită pe viitor infracţiuni. b. Caracterizare: - constă în dojenirea minorului care a săvârşit o infracţiune de către instanţa de judecată şi, - în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, sfătuindu-i să aibă o conduită bună în viitor, atrăgându-i-se atenţia că dacă va mai săvârşi o nouă infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă, - este o măsură neprivativă de liberatate. c. Executarea măsurii (art. 487 C.p.p.): - măsura se execută de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, - dacă nu se poate executa la această dată, instanţa va dispune un nou termen unde obligatoriu va fi de faţă şi minorul, citându-se şi părinţii, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia este minorul. II. Libertatea supravegheată (art. 103 C. pen.): a. Noţiune: este o măsură educativă ce constă în punerea minorului, minorului, care a săvârşit o infracţiune, sub supraveghere deosebită deosebită pe timp de un an, prin supunerea acestuia unor reguli stricte de disciplină. b. Caracterizare: - are o durată strict determinată de lege (un an), - este o măsură neprivativă de libertate, - supravegherea este încredinţată părinţilor, celui ce l-a adoptat ori tutorelui, iar dacă aceştia nu vor asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate la cererea acesteia ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor, minorilor, - pe timpu timpull suprav supravegh egheri eriii perso persoana ana căreia căreia i s-a încre încredi dinţa nţatt minoru minorull are oblig obligaţi aţiaa să veghez veghezee îndeaproape asupra comportării minorului pentru îndreptarea lui, - de asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia în caz că minorul se sustrage de la supraveghere, 278
are o conduită rea ori a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să înştiinţeze instanţa instanţa de judecată, - instanţa atrage atenţia minorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor comportării necorespunzătoare, - instanţa poate impune acestuia respectarea uneia sau mai multor din următoarele obligaţii: * să nu frecventeze anumite locuri stabilite * să nu intre în legătură cu anumite persoane * să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă, - pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul învaţă ori unitatea unde acesta este angajat sau instituţia la care care pres preste teaz azăă acti activi vita tate teaa stab stabil ilit ităă de inst instan anţă ţă,, încu încuno noşt ştii iinţ nţat atee în aces acestt scop scop de inst instan anţa ţa judecătorească, - dacă în timpul libertăţii supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere ori are purtări rele sau săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi dispune internarea minorului într-un centru de reeducare (revocarea are un caracter obligatoriu), - revocarea măsurii se dispune de către instanţa care a dispus-o, - dacă fapta nouă este infracţiune, instanţa dispune măsura internării într-un centru de reeducare ori aplică o pedeapsă, - spre deosebire de cele două internări, această măsură nu se poate prelungi, - se poate aplica minorului în vârstă de până la 17 ani.
c. Executarea măsurii (art. 488 C.p.p.): - măsura începe să se execute chiar din şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, hotărârea, - dacă nu se poate executa de la această dată, instanţa va dispune un nou termen unde obligatoriu va fi de faţă şi minorul, citându-se şi părinţii, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia este minorul, - termenul de 1 an curge din momentul punerii în executare a hotărârii. III. Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C.pen.): a. Noţiune: este o măsură educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru în scopul reeducării acestuia, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională profesională potrivit potrivit cu aptitudinile aptitudinile sale. b. Caracterizare: - este o măsură privativă de libertate, - măsura se ia de către instanţa de judecată în cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului, minorului, - această măsură se poate lua pe o durată nedeterminată şi poate dura până la împlinirea vârstei major majoratu atulu lui,i, iar dacă dacă intern internare areaa este este necesa necesară ră pentru pentru reali realizar zarea ea scopul scopului ui aceste acesteia, ia, insta instanţa nţa judecătorească poate prelungi durata internării şi după împlinirea împlinirea vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani, - dacă minorul dă dovezi temeinice de îndreptare, instanţa, după trecerea a cel puţin un an de la data internării, poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major, - dacă dacă pe timp timpul ul libe liberă rări rii, i, până până la împl împlin inir irea ea vârs vârste teii de 18 ani ani mino minoru rull are are o purt purtar aree necorespunzătoare necorespunzătoare se va putea dispune revocarea liberării, - dacă înainte de a deveni major, săvâşeşte din nou o infracţiune şi se apreciază că nu este necesară apliarea unei pedepse se revocă liberarea şi se menţine internarea; în caz contrar, se va aplica o pedepsă. c. Executarea măsurii (art. 490 C.p.p.): 279
- instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre punerea în executare de îndată a măsurii, - executarea se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul, - organul de poliţie va lua măsuri pentru internarea minorului, - organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul sediul unei persoane juridice juridice fără învoirea învoirea reprezentantului reprezentantului legal al acesteia, - dacă minorul nu este găsit, organul de poliţie va face un proces-verbal şi va lua măsuri pentru darea în urmărire precum şi pentru darea în consemn la frontieră, - amânarea sau întreruperea executării internării se poate dispune în cazurile prevăzute în art. 453 şi 455 C.p.p., - revovarea sau menţinerea măsurii în caz de comitere a unei infracţiuni se va dispune de instanţa care este competentă să judece acea infracţiune, - în România centre de reeducare sunt la: Găieşti, Târgu Ocna, Tichileşti, Buziaş.
VI. Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 C. pen.): a. Noţiune: este o măsură educativă ce constă în internarea minorului infractor care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical şi totodată de un regim special de reeducare. b. Caracterizare: - este o măsură privativă de libertate, - are un caracter mixt: de reeducare şi medical, - măsura se ia pe un timp nedeterminat şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar dacă starea psiho-fizică psiho-fizică care a determinat măsura a încetat mai înainte, înainte, ea se va revoca, - ridicând măsura internării medical-educative, instanţa poate, dacă apreciază că este necesară, să ia măsura internării într-un centru de reeducare până la majorat. c. Executarea măsurii: - se face ca în cazul internării într-un centru de reeducare, - măsura se va revoca dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia, putând-o înlocui cu internarea într-un centru de reeducare. IC. Pedepsele (art. 109 C. pen.): - pedepsele care se pot aplica minorului sunt închisoarea şi/sau amenda reduse la jumătate, ca pedepse principale, principale, - pedepsele complementare şi detenţiunea pe viaţă nu se aplică minorului, minorului, - când legea prevede pentru infracţiunea comisă detenţiunea pe viaţă, se va aplica minorului închisoarea între 5 şi 20 de ani, - condam condamnăr nările ile pronu pronunţa nţate te pentru pentru fapte fapte comise comise în timpu timpull minori minorităţ tăţii ii nu atrag atrag incapa incapacit cităţi ăţi sau decăderi şi nu pot constitui primul termen al recidivei. I. Închisoarea: - este cea mai gravă sancţiune ce se poate aplica a plica minorului, - pentru infractorul minor, limitele pedepselor prevăzute în norma de incriminare se reduc la jumătate, - în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani, - reducerea limitelor pedepsei pentru minori se va face în raport atât cu pedeapsa prevăzută pentru infra infracţi cţiune uneaa tip, tip, cât şi cu pedeap pedeapsa sa prevă prevăzut zutăă pentr pentruu varian variantel telee agrava agravant ntee ori atenua atenuant ntee ale infracţiunii infracţiunii comise, - dacă minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei se vor stabili în raport de limitele pedepsei reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 109 alin. 1 C. pen., 280
- după ce a fost stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operaţiunea de individualizare va continua în raport cu cauzele de atenuare sau de agravare ale pedepsei, care îşi vor produce efectele în raport cu limitele pedepsei determinate pentru infracţiunea săvârşită de minor, - condamnarea la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune săvârşită pe timpul minorităţii nu poate constitui primul termen al recidivei, în cazul în care condamnatul ar săvârşi din nou o infracţiune; o astfel de condamnare reprezintă un antecedent penal de care instanţa va ţine seama la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou (art. 38 C.pen.), - dacă minorul săvârşeşte mai multe infracţiuni concurente, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 34 C. pen. privind contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, dacă s-au stabilit numai pedepse; dacă pentru unele din infracţiunile concurente s-au stabilit pedepse, iar pentru altele s-au luat măsuri educative, minorului i se va aplica o pedeapsă rezultantă a contopirii pedepselor, iar măsurile educative vor fi revocate, - executarea pedepsei închisorii de către minor se desfăşoară cu respectarea regulilor speciale adecvate stării psiho-fizice a acestuia; condamnaţii minori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori, - condamnaţilor miniori li se asigură posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor, - din executarea pedepsei, condamnaţii pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni mai reduse de pedeapsă.
II. Amenda: - aceasta se poate aplica infractorului minor, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, reduse însă la jumătate, - aplicarea acestei pedepse nu este condiţionată de realizarea unor venituri proprii de către minor, - individualizarea pedepsei amenzii se face după aceleaşi reguli ca în cazul pedepsei închisorii, - în vederea executării sancţiunii, minorul va trebui să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a acesteia, - în caz de imposibilitate a achitării, instanţa poate dispune plata eşalonată în cel mult 2 ani în rate lunare, - în caz de neîndeplinire cu rea-credinţă a obligaţiei, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente în vederea executării amenzii conform dispoziţiilor privind executarea siloită a creanţelor fiscale. ID. Alte aspecte privind minorii: I. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului (art. 110 C.pen.): - se poate dispune în aceleaşi condiţii ca şi pentru condamnatul major, cu unele particularităţi prevăzute în art. 110 C.pen., - astfel, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii aplicate de instanţă la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, termen fixat de instanţă, - dacă pedeapsa aplicată este amenda termenul de încercare este de 6 luni. II. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control (art. 110¹ C.pen.): - odată cu suspendarea condiţionată se poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii cfm. art. 103 C.pen., - sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor impuse poate atrage revocarea suspendării condiţionate. III. Termenele de prescripţie pentru minori (art. 129 C.pen.): - termenele de prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, - se observă că legea se referă la data comiterii infracţiunii şi nu la data judecării ei, - privitor la reducerea termenelor, legea nu face distincţie între minorul între 14 şi 16 ani minorul 281
între 16 şi 18 ani.
II. Idei fundamentale: 1. Minorii au un regim sancţionator mixt, format din măsuri educative şi pedepse. 2. Pedepsele complementare şi detenţiunea pe viaţă nu se aplică minorilor. 3. Închisoarea şi amenda aplicabile minorilor se reduc la jumătate. 4. Condamnările pronunţate pentru infracţiuni comise pe timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi. 5. Măsurile educative aplicabile minorilor se împart în două categorii: privative şi neprivative de libertate. 6. Ca excepţie de la publicitatea fazei de judecată, cauzele cu infractorii minori se judecă în şedinţă secretă. III. Vocabular specific: - abandon (fr. abandon) – părăsirea familiei sau a membrilor familiei, renunţarea la un drept, - adolescent (lat. adolescens,-ntis) – tânăr aflat în perioada cuprinsă între pubertate şi maturitate, - adult (lat. adultus, fr. adulte) – persoană aflată în perioada maturităţii, - afecţiune (lat. afectio,-onis, fr. affection) – stare de simpatie, prietenie, dragoste sau iubire faţă de o persoană, - afini (lat. affinis) - rude prin alianţă, - concludenţa probei – calitate a unei probe de a servi la aflarea adevătului, relevanţă, edificare, - debit (lat. debitum) – datorie, obligaţie, - embargo (fr. embargo) – act de autoritate prin care un stat sau o organizaţie internaţională ia măsuri de interdicţie îmotriva importului mărfurilor provenind dintr-o anumită ţară ca o sancţiune pentru nerespectarea unor reguli de drept internaţional public sau ca mijloc de presiune politică, - huliganism – faptă antisocială contra ordinii şi liniştii publice, - învinuit – persoană pe numele căreia s-a pus în mişcare urmărirea penală, - minor – persoană fizică ce nu a împlinit 18 ani. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 99 C.pen. coroborat cu art. 50 C.pen., - Art. 101 C.pen. coroborat cu art. 112 C.pen., - Art. 100 C.pen coroborat cu art. 482 C.p.p., - Art. 102 C.pen coroborat cu art. 91 lit. a) C.pen., - Art. 103 C.pen coroborat cu art. 59 C.pen., - Art. 105 C.pen coroborat cu art. 114 C.p.p., - Art. 110 C.pen coroborat cu art. 81 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind răspunderea penală a minorului. 2. Măsurile educative: noţiune şi caracterizare şi cadrul de reglementare. 3. Mustrarea: noţiune, caracterizare şi executarea măsurii. 4. Libertatea supravegheată: noţiune, caracterizare şi executarea măsurii. 5. Internarea într-un centru de reeducare: noţiune, caracterizare şi executarea măsurii. 6. Internarea într-un institut medical-educativ: noţiune, caracterizare şi executarea măsurii. 7. Închisoarea aplicată minorului. 8. Amenda aplicată minorului. 282
9. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.
VI. Grile: 1. Faţă de minorul care răspunde penal se poate: a) aplica numai o pedeapsă b) aplica pedeapsa numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului c) aplica o măsură educativă pe lângă o pedeapsă. 2. Minorilor infractori li se pot aplica următoarele sancţiunii: a) libertatea supravegheată b) interzicerea unor drepturi c) pedeapsa închisorii până la 25 de ani. 3. Este măsură educativă: a) liberarea condiţionată b) libertatea supravegheată c) internarea medicală. 4. S-a reţinut în fapt că la data comiterii infracţiunii inculpatul era în vârstă de17 ani şi 8 luni. Ce sancţiune de drept penal poate să pronunţe instanţa de judecată: a) mustrarea b) libertatea supraveghetă c) detenţiunea pe viaţă. 5. Internarea într-un centru de reeducare se ia pe o durută: a) de 2 ani b) de cel puţin 1 an c) nedeterminată. 6. Minorul care, anterior împlinirii vârstei de 14 ani, a aplicat victimei o lovitură care, din cauza complicaţiilor a condus la moartea acesteia, fapt survenit după împlinirea vârstei de 14 ani de către făptuitor: a) îndeplineşte condiţiile legale ce ţin de vârsta pentru a răspunde penal b) nu îndeplineşte condiţiile legale ce ţin de vârsta pentru a răspunde penal c) îndeplineşte condiţiile legale ce ţin de vârsta pentru a răspunde penal doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ. 7. Sunt măsuri educative: a) internarea medicală într-un centru de reeducare b) internarea într-un institut medical-educativ c) mustrarea cu avertisment d) libertatea supravegheată. 8. Libertatea supravegheată se dispune pe o perioadă de: a) 6 luni b) 1an c) între 6 luni şi 2 ani. 9. Internarea într-un centru de reeducare luată faţă de minor, prin internarea acestuia într-un centru 283
de reeducare din subordinea: a) Ministerului Justiţiei b) Ministerului Tineretului c) Ministerului Public. 10. Minimul pedepsei în cazul închisorii aplicate minorului nu poate depăşi: a) 7 ani b) 5 ani c) 3 ani. 11. Condamnările pronunţate pentru infracţiuni comise pe timpul minorităţii nu atrag: a) decăderi b) incapacităţi c) antecedente penale. 12. Pedepsele complementare: a) nu se aplică minorului b) se aplică minorului chiar dacă legea nu prevede c) se aplică atunci când legeea prevede expres aceasta. 13. Faţă de un minor instanţa poate dispune: a) aplicarea unei pedepse de la 6 la 20 de ani b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control c) suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Răspunsuri grile*: 1- b; 2 - a; 3 - b; 4 - a; 5 - c; 6 - b; 7 – b, d; 8 – b; 9 – a ; 10 - b; 11 – a,b; 12 – a; 13 – b,c; VII. Speţe: 1. Prin rezoluţia procurorului s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la două minore cercetate pentru comiterea a două infracţiuni de furt; organele de urmărire penală au stabilit că minorele au pătruns în locuinţele unor persoane, de unde au sustras mai multe bunuri de valoare, iar prin expertizele medico-legale efectuate în cauză s-a stabilit că ele sufereau de debilitate mintală şi că au comis faptele fără discernământ. Parchetul a solicitat luarea măsurii de siguranţă a internării medicale prevăzută în art. 114 C.pen., faţă de cele două minore care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu răspund penal. Judecătoria a admis cererea formulată de procuror, dar nu a luat măsura de siguranţă solicitată, ci, în baza art. 105 C.pen., a luat măsura internării minorelor într-un institut medicaleducativ. Soluţia este corectă sau nu? 2. S-a reţinut că în data de 17.11.1973, în jurul orelor 23, inculpatul X, care îşi sărbătorea ziua de naştere şi împlinirea majoratului, consumând cu acest prilej băuturi alcoolice, a luat autoturismul fratelui său, şi, deşi nu avea permis de conducere, a plecat spre localitatea Făget, însoţit de un prieten. Circulând cu viteza mai mare decât cea legală, fiind sub influenţa alcoolului consumat şi din cauza nepriceperii, a lovit autobasculanta lăsată de Y, parţial pe partea carosabilă a şoselei, fără respectarea regulilor de semnalizare, provocând avarii autoturismului şi moartea persoanei care îl însoţea. Din probele dosarului, inclusiv din recunoaşterea inculpatului, rezultă că accidentul a avut loc la ora 1 noaptea, deci în ziua de 18.11.1973. Făptuitorul urma să răspundă ca minor sau ca major pentru faptele comise? 284
3. Sesizată cu judecarea unei infracţiuni continuate, instanţa a constatat că unele din acţiunile componente ale acesteia au fost săvârşite în timpul ce inculpatul era minor, iar altele după ce devenise major. Inculpatul urma să răspundă ca minor ori ca major? 4. La data săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, inculpatul era minor, iar la data producerii rezultatului – moartea victimei – devenise major. Răspunderea penală a inculpatului se stabileşte având în vedere data săvârşirii faptei, sau data producerii rezultatului? 5. Minorul, în vârstă de 14 ani şi o zi, pentru a se răzbuna, a aruncat de la o distanţă o vergea metalică ascuţită în direcţia victimei, perforându-i cutia craniană şi provocându-i moartea. Din raportul de constatare medico-legal, rezultă că minorul are discernământul corespunzător vârstei sale, că funcţiile lui mintale sunt dezvoltate fără devieri, în raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă, că posibilităţile sale interpretative nu sunt alterate şi că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul va răspunde penal? 6. Pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt, s-a luat faţă de minorul X măsura educativă a libertăţii supravegheate, prevăzută în art. 103 alin. 1 C.pen. Înăuntru termenului de 1 an prevăzut de lege, minorul a săvărşit din nou o infracţiune de furt. Care era consecinţa comiterii noii infracţiuni şi cum putea fi sancţionat minorul pentru infracţiunile săvârşite? 7. Prin sentinţa pen. 1574/26.06.1998, Judec. Ploieşti a luat faţă de inculpatul X, în baza art. 104 C.pen., măsura educativă a internării într-un centru de reeducare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. 1, lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 99 din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26.01.1998, împreună cu un alt inculpat, a sustras, prin efracţie, bunuri în valoare de 2.600.000 de lei de la părţile vătămate. Din examinarea actelor de la dosar, se constată că la data săvărşirii infracţiunii inculpatul, nascut la 3.06.1980, era minor, dar la data judecării cauzei, la care instanţa a dispus măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, el devenise major. Prin dec. pen. 824/20.11.1998, Trib. Prahova a luat act că inculpatul şi-a retras apelul. Împotriva sentinţei de mai sus, rămasă definitivă s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că internarea inculpatului într-un centru de reeducare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale. Recursul în anulare poate fi admis? 8. Prin sentinţa nr. 2061/28.11.1994 a Judec. Slobozia, s-a dispus, în baza art. 104 C.pen., internarea într-un centru de reeducare, pe o durată de 2 ani, a inculpatului minor X pentru comiterea infracţiunii de furt calificat. Din piesele dosarului rezultă că, atât la data comiterii infracţiunii, cât şi la judecarea cauzei, inculpatul era minor, urmând să devină major la 5.01.1997. Trib. Ialomiţa, prin dec. pen. 78/8.03.1995, a respins apelul declarat de inculpat. Împotriva acestor hotărâri s-a declarat recurs în anulare cu motivarea că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 104 şi art.106 alin.1 C.pen. Recursul în anulare este întemeiat? 9. Prin sent. pen. 159/16.01.1998 a Judec. Brăila, a fost luată măsura educativă a internării într-un centru de reeducare faţă de inculpatul minor X pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, cu aplicarea art. 99 C.pen. S-a reţinut că în ziua de 15.03. 1997, inculpatul a sustras împreună cu un alt inculpat minor, din incinta unei staţii de irigaţii, mai multe bucăţi de cablu din cupru şi aluminiu, în valoare de 708.000 lei. La data când sentinţa s-a pronunţat, inculpatul, născut la 21.01.1980, mai 285
avea numai 5 zile până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar la data rămânerii ei definitive el depăşise această vârstă. Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că măsura educativă a internării inculpatului într-un centru de reeducare a fost luată cu încălcarea prevederilor art. 106 C.pen. Recursul în anulare este fondat? 10. Centrul de reeducare Tichileşti a solicitat instanţei prelungirea măsurii educative a internării întrun centru de reeducare a minorului X, dispusă prin sent. pen.181/21.08.1997 a Trib. Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, cu motivarea că prelungirea este necesară pentru absolvirea unui curs de calificare. Trib. Iaşi a admis cererea şi, în baza art. 106 alin. 2 C.pen., a dispus prelungirea internării până la calificarea minorului, în limita celor doi ani, prevăzută de acel text de lege. Instanţa a apreciat că prelungirea măsurii educative se impune pentru dobândirea învăţăturii necesare pregătirii profesionale a minorului. Curtea de Apel Iaşi, prin dec. pen. 142/27.04.2000, a respins apelul minorului. Împotriva acestei decizii, minorul a declarat recurs, susţinând că prelungirea internării nu se justifică. Astfel,prelungirea măsurii internării în centrul de reeducare se justifică sau nu? 11. Împotriva inculpatului minor instanţa a luat măsura educativă a internării acestuia într-un centru de reeducare în condiţiile şi pe durata prevăzută de art.104 şi art.106 C.pen. Întrucât faţă de inculpatul minor se luase în timpul urmăririi penale măsura arestării preventive, să se arate dacă durata arestării preventive se poate deduce din durata măsurii educative. 12. Prin sent. pen. 119/18.05.1998, Trib. Arad a condamnat pe inculpatul minor X pentru comiterea infracţiunilor de omor deosebit de grav, prevăzute în art. 174 raportat la art. 176 lit. a), de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 şi de violare de domiciliu, prevăzută de art.192 alin. 2, pentru toate cu aplicarea art. 109 C.pen. Totodată, a fost aplicată inculpatului minor pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 5 ani a dreptului prevăzut în art. 64 lit. a) C.pen. Apelul declarat de inculpat a fost respins prin dec. pen. 321/2.09.1998 a Curţii de Apel Timişoara. Declarând recurs, procurorul a susţinut că aplicarea faţă de inculpatul minor a pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut în art. 64 lit. a) C.pen., au fost încălcate prevederile art. 109 alin. 3 din acelaşi cod. Recursul declarat de procuror este fondat sau nu?
Răspunsuri speţe: 1. Soluţia nu este corectă, deoarece acestea nu răspundeau penal. Trebuia să se dispună o măsură de ocrotire. 2. Făptuitorul urma să răspunda ca major. 3. Inculpatul urma să răspundă ca major, conform art. 122 alin. ultim. 4. Răspunderea penală a inculpatului se stabileşte având în vedere data săvârşirii faptei, deoarece este vorba despre o infracţiune progresivă. 5. Da, minorul va răspunde penal. 6. Instanţa va revoca libertatea supravegheată şi va dispune măsura internării minorului sau i se va aplica o pedeapsă, cfm. art. 103 alin. 5 C.pen. 7. Da, recursul în anulare poate fi admis. 8. Da, recursul în anulare este întemeiat, deoarece instanţele trebuiau să dispună internarea minorului într-un centru de reeducare pe timp nedeterminat. 9. Da, recursul în anulare este fondat; minorului trebuia să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, cfm. art. 106 şi 109 C.pen. 286
10. Prelungirea măsurii internării se justifică, cfm. art. 106 alin. 2 C.pen. 11. Durata arestării preventive nu se poate deduce din durata măsurii educative, deoarece dispoziţiile art. 88 C.pen. se referă doar la computarea reţinerii şi arestării preventive numai în cazul în care se va aplica făptuitorului pedeapsa închisorii sau a amenzii. 12. Recursul declarat de procuror este fondat, deoarece s-au încălcat prevederile art. 109 alin. 3 C.pen.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Care sunt limitele răspunderii penale în legea penală română? 2. Ce înseamnă prezumţie absolută şi relativă de nevinovăţie? 3. Cum caracterizaţi sistemul sancţionator al minorilor? 4. Ce reprezintă mustrarea? 5. Comparaţie între mustrarea ca măsură educativă şi mustrarea ca sanţiune cu caracter administrativ. 6. Care sunt obligaţiile minorului în timpul libertăţii supravegheate? 7. Cum execută minorii pedeapsa închisorii? 8. Ce categorii de sancţiuni nu se aplică minorilor? Justificare. 9. De ce este minoritatea stare de atenuare? Ce alte stări de atenuate mai cunoaşteţi? VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Specificul sancţiunilor aplicabile minorilor infractori. 2. Justificarea neaplicării unor categorii de sancţiuni minorilor infractori. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Evoluţii privind răspunderea penală a minorilor în România. C. Teme de licenţă: 1. Măsurile educative aplicabile minorilor infractori. 2. Specificul pedepselor aplicabile minorilor infractori.
NOTE:
287
SEMINARUL NR. 24 Măsurile de siguranţă I
I. Plan de seminar: IA. Aspecte generale privind măsurile de siguranţă: - noţiune 288
- caracterizare - condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă - cadrul măsurilor de siguranţă - feluri - scopul IB. Obligarea la tratament medical IC. Internarea medicală ID. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie
IA. Aspecte generale privind măsurile de siguranţă: a. Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de către instanţa de judecată (uneori cu caracter provizoriu şi de către procuror) împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală. * Acestea sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancţiuni necesare prevenirii fenomenului infracţional. * Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse căci astfel de stări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive – măsuri de siguranţă. b. Caracterizare: - sunt sancţiuni de drept penal, - se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, - luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii repetării de fapte periculoase în viitor, - nu sunt consecinţe ale răspunderii penale, - nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, - ele sunt menite să combată starea de pericol creată prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi să prevină săvârşirea de noi infracţiuni, - se iau pe durată nedeterminată, de regulă atâta timp cât durează starea de pericol ce a impus luarea lor şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă, - sunt preventive, coercitive, imprescriptibile şi revocabile. c. Condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă: - făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (în formă consumată sau tentativă pedepsibilă); condiţia subzistă şi atunci când fapta comisă a beneficiat de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau de o cauză care înlătură răspunderea penală, - prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală, - combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse, ci prin luarea de măsuri de siguranţă. d. Cadrul măsurilor de siguranţă : - sunt prevăzute în C.pen. în Titlul VI art. 111-118¹ şi art. 429-439¹ C.p.p., - sunt prevăzute în acest titlu dispoziţii ce privesc scopul măsurilor de siguranţă, conţinutul fiecărei măsuri şi condiţiile în care se pot lua fiecare măsură, - potrivit art. 112 C. pen. măsurile de siguranţă sunt: * obligarea la tratament medical * internarea medicală * interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie 289
* interzicerea de a se afla în anumite localităţi * expulzarea străinilor * confiscarea specială * interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
e. Feluri: I. După natura lor ele se împart în : - măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internarea medicală), - măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcţii sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată), - măsuri privative de bunuri (confiscarea specială). II. După efectul lor asupra libertăţii persoanei : - neprivative de liberate (obligarea la tratament medical), - privative de liberate (internarea medicală), - limitative de libertate (expulzarea, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată), f. Scopul: - este precizat în mod expres în art. 111 C.pen. şi constă în înlăturarea unei strări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, - „a înlătura” desemnează a a transforma starea de pericol în stare de siguranţă, - „a preîntâmpina” desemnează punerea unui obstacol în calea realităţii din care provine starea de pericol şi a o împiedica să contribuie la comiterea unor astfel de fapte. IB. Obligarea la tratament medical (art. 113 C.pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă cu caracter medical şi constă în obligarea făptuitorului, care din cauza intoxicării cronice, prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament până la însănătoşire. b. Caracterizare: - este o sancţiune de drept penal, - are un caracter neprivativ de libertate, - se dispune pe o perioadă nedeterminată, - de regulă este facultativă cu o singură excepţie în cazul infracţiunii de contaminare venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit (art. 309 alin. 3 C.pen.); în acest caz sustragerea de la tratament medical va constitui infracţiune şi se va pedepsi cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă. c. Condiţii de dispunere: - aceasta se ia numai împotriva făptuitorului , indiferent dacă fapta este sau nu infracţiune, - făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe; legea nu face nici o precizare cu privire la natura şi gravitatea bolii, - instanţa să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament medical, starea anormală a acestuia va înceta şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală, - măsura se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă. d. Conţinutul măsurii: - aceasta constă în obligaţia impusă făptuitorului, pe cale judiciară, de a urma tratamentul medical stabilit de medicii specialişti, prin prezentarea în mod regulat la locul şi datele stabilite pentru efectuarea tratamentului, - dacă făptuitorul nu se prezintă în mod regulat la tratament, instanţa judecătorească poate înlocui 290
această măsură cu internarea medicală, - când măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii, tratamentul medical se efectuează şi în timpul executării pedepsei, - aceasta se poate lua cu caracter provizoriu în timpul urmăririi penale de către procuror, dar şi a judecăţii de către instanţă, - cu ocazia judecăţii, instanţa poate confirma măsura luată cu caracter provizoriu şi astfel măsura devine definitivă ori o poate infirma dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale.
e. Durata măsurii: - se ia pe o durată nedeterminată; ea durează cât există cauza care a determinat luarea ei, până la însănătoşirea făptuitorului, - când a intervenit însănătoşirea măsura se revocă; revocarea se face la cerea persoanei, din oficiu sau de procuror, - când tratamentul medical a fost efectuat în timpul detenţiei şi nu a intervenit însănătoşirea până la terminarea executării pedepsei, tratamentul medical va continua şi în libertate. f. Executarea măsurii: - măsura se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal , direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura, - Direcţia sanitară va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament, - la luarea măsurii, persoana are dreptul să ceară să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărei concluzii sunt înaintate instanţei de judecată şi direcţiei sanitare unde va urma tratamentul, - instanţa de executare va transmite persoanei că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează a i se face tratamentul, - în acelaşi timp, persoanei i se pene în vedere că dacă va încerca să se sustragă tratamentul i se va aplica măsura internării medicale, - măsura va fi transmisă şi administraţiei locului de deţinere , dacă persoana se află în stare de deţinere, - unitatea sanitară la care se face tratamentul este obligată să comunice instanţei: - dacă persoana s-a prezentat sau nu la tratament, - dacă persoana s-a sustras de la tratament, - dacă e necesară schimbarea tratamentului, - dacă este necesară internarea medicală. - dacă persoana faţă de care s-a luat măsura nu are un apărător ales i se va asigura unul din oficiu. IC. Internarea medicală (art. 114 C.pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în internarea făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de specialitate până la însănătoşire. b. Caracterizare: - este o sancţiune de drept penal, - are un caracter privativ de libertate, - se dispune pe o perioadă nedeterminată, - de regulă este facultativă. c. Condiţii: - se poate lua numai împotriva făptuitorului ; dacă persoana, deşi bolnavă mintal sau toxicomană nu 291
a comis o faptă prevăzută de legea penală se va lua faţă de aceasta o măsură de ocrotire pe cale administrativă, - făptuitorul să fie bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, lucru stabilitai printr-o expertiză medicală, instanţa ţa de judeca judecată tă aprecia apreciază ză că starea de pericol a - inte intern rnar area ea me medi dica cală lă se va lua lua dacă instan făptuitorului făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman poate fi înlăturată prin această măsură de siguranţă, - competenţa de a confirma măsura aparţine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.
d. Conţinutul măsurii: - aceasta constă în internarea forţată a făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman şi care se află întro stare care prezintă pericol social într-o instituţie de specialitate unde este supus unui tratament medical obligatoriu până la însănătoşire, însănătoşire, - măsura implică şi restrângerea libertăţii făptuitorului. Ea poate fi luată cu caracter provizoriu şi în timpul urmăririi penale de către procuror ori în timpul judecăţii de instanţa de judecată. e. Durata măsurii: - se ia pe o durată nedeterminată, până la însănătoşirea însănătoşirea făptuitorului, când se revocă, - dacă în timpul internării medicale se observă o ameliorare, se poate înlocui cu măsura obligării la tratament medical, - judecătoria poate dispune încetarea măsurii în urma încunonştiinţării unităţii sanitare, ascultând concluziile procurorului, procurorului, ale apărătorului şi dacă găseşte necesar şi ale persoanei internate. f. Executarea măsurii: - măsura se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal , direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura, - la luarea măsurii, persoana are dreptul să ceară să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărei concluzii sunt înaintate instanţei de judecată şi direcţiei sanitare unde va urma tratamentul, - judecătorul delegat va verifica periodic, dar nu mai târziu de 6 luni dacă internarea medicală mai e necesară, dispunând efectuarea unui raport medico-legal, - Direcţia sanitară va fi obligată să efectuaze internarea, comunicând aceasta instanţei de executare, - dacă persoana refuză internarea, se va face apel la organele de poliţie, - dacă persoana nu este găsită, aceasta ac easta va fi dată în urmărire, - dacă persoana faţă de care s-a luat măsura nu are un apărător ales i se va asigura unul din oficiu. ID. Interzicerea Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita exercita o profesie, profesie, o meserie meserie ori o altă ocupaţie ocupaţie (art. 115 C. pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă ce se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea ocuparea unei anumite funcţii funcţii ori exercitarea unei profesii. profesii. * Cauza reprezintă starea de pericol ce izvoreşte din condiţiile necorespunzătoare în care făptuitorul făptuitorul exercită respectiva funcţie sau profesie. Starea de pericol se poate datora: - nepregătirii profesionale profesionale - incapacităţii psiho-fizice psiho-fizice - lipsirii de cunoştinţe necesare - nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfăşurare a activităţii. * Aceasta nu trebuie trebuie să se confunde confunde cu pedeapsa complement complementară ară prevăzută prevăzută în art. 64 lit. c) C.pen., deoarece ea îşi are cauza în nedemnitatea infractorului de a mai exercita funcţia sau profesia de care s-a folosit pentru a săvârşi infracţiunea. 292
* Cele două sancţiuni, având cauze diferite, se pot aplica împreună. * Măsura se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă.
b. Caracterizare: - este o sancţiune de drept penal, - are un caracter restrictiv de drepturi, - se dispune pe o perioadă nedeterminată, - de regulă este facultativă. c. Condiţii: - se poate lua numai împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fost săvâ săvârşi rşită tă în exerci exercita tarea rea funcţ funcţie ieii sau sau profe profesi siei ei - fapta fapta prevă prevăzut zutăă de legea legea penală penală să fi fost făptuitorului,
- săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii ori altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea ocuparea unei funcţii, exercitarea exercitarea unei profesii, meserii, meserii, - existenţa acestor cauze să creeze o stare de pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte în viitor, - instanţa să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin luarea luarea acestei măsuri.
d. Conţinutul măsurii: - aceasta constă în interdicţia impusă făptuitorului de a mai ocupa funcţia ori de a exercita profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, - nerespectarea interdicţiei atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârilor hotărârilor judecătoreşti. e. Durata măsurii: - măsura se ia pe durată nedeterminată, atâta timp cât durează starea de inaptitudine inaptitudine a făptuitorului, făptuitorului, - încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii face posibilă revocarea acesteia, - revocarea se face la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an dacă se constată că temeiurile care au impus luarea măsurii au încetat, - dacă cererea de revocare este respinsă o nouă cerere nu poate fi făcută decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare, - dacă măsura este urmată de o pedepsă privativă de libertate, revocarea măsurii se poate face la un an de la eliberare. f. Executarea măsurii: - măsura se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor, - acest organ are obligaţia să asigure executarea măsurii şi să sesizeze organului de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii. II. Idei fundamentale: 1. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni complemetare de drept penal. 2. Scopul lor este de a înlăturarea o străre de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, 3. Obligarea la tratament medical este de regulă facultativă cu o singură excepţie în cazul infracţiunii infracţiunii de contaminare venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit. 4. Internarea medicală se dispune asupra făptuitorului făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman. 5. Nu trebuie să se confunde pedeapsa complementară a interzicerii unei funcţii, profesii sau meserii cu măsura de siguranţă care are acelaşi conţinut. 293
III. Vocabular specific: - bolnav mintal – persoană ce prezintă alterări psihofizice grave din cauza cărora nu-şi poate da seama în mod normal de acţiunile sale sau nu poate fi stăpân pe sine, - funcţie – o activitate cu caracter administrativ administrativ pe care o deşfăşoară deşfăşoară o persoană în în mod regulat într-o instituţie, - incapacitate – neputinţa neputinţa de a face ceva, nepriceperea de a aefectua o activitate, - nepregătire – lipsa, chiar parţială, de cunoştinţe teoretice şi absenţa deprinderilor deprinderilor practice necesare pentru ca o persoană să poată exercita fără pericol pentru alţii o anumită activitate, - profesie – o îndeletnicire utilă d.p.d.v. social, care necesită o pregătire teoretică şi practică specială a cărei exercitatre este reglementată prin lege (medici, farmacişti, ingineri), - meserie – activitate utilă d.p.d.v. social care se realizează în mod special prin muncă manulaă şi necesită o pregătire preponderent practică (tâmplar, zidar, croitor), - ocupaţie – orice altă îndeletnicire, îndeletnicire, social licită, cu caracter de durată care presupune a anumită abilitate practică (conducător auto), - stare de pericol - realităţi umane sau sociale ce au capacitatea de a leza ordinea de drept; aceasta reprezintă temeiul aplicării unei măsuri de siguranţă; nu trebuie confundată cu pericolul social al infracţiunii, infracţiunii, - toxicoman – persoană persoană care are o dorinţă imperioasă imperioasă de a consuma droguri, alături alături de dorinţa de a creşte doza însoţită de starea de dependenţă fizică şi psihică. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 111 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 52 alin. 1 C.pen., - Art. 113 C.pen. coroborat cu art. 309 alin. 3 C.pen, - Art. 115 C.pen coroborat cu art. 64 lit.c) C.pen., - Art. 111-118¹ C.pen coroborate cu art. 429-439¹ C.p.p. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Aspecte generale privind măsurile de siguranţă: noţiune, caracterizare, condiţii generale în care se pot lua măsurile măsurile de siguranţă, cadrul cadrul măsurilor de siguranţă, siguranţă, feluri şi scop. 2. Obligarea la tratament medical: noţiune şi caracterizare. 3. Obligarea la tratament medical: condiţii şi conţinutul măsurii. 4. Obligarea la tratament medical: durata şi executarea măsurii. 5. Internarea medicală: noţiune şi caracterizare. 6. Internarea medicală: condiţii şi conţinutul conţinutul măsurii. 7. Internarea medicală: durata şi executarea măsurii. 8. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie: noţiune şi caracterizare. 9. Interzic Interzicerea erea de a ocupa ocupa o funcţ funcţie ie sau de a exerci exercita ta o profes profesie, ie, o meseri meseriee ori o altă altă ocupaţ ocupaţie: ie: condiţii şi conţinutul măsurii. 10. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie: durata şi executarea măsurii. VI. Grile: !!! Grilele vor fi precizate la următorul seminar. VII. Speţe: !!! Speţele vor fi precizate la următorul seminar. seminar. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Ce sunt măsurile de siguranţă? 294
2. Ce se înţelege prin stare de pericol şi pericol social? Care este provenienţa lor? 3. Comparaţie între scopul măsurilor de siguranţă şi scopul pedepsei. 4. Comparaţie între obligarea la tratament medical şi internarea medicală. 5. Când se pot dispune măsurile de ocrotire administrative? 6. Precizaţi condiţiile în care se poate dispune măsura interzicerii de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie. 7. Explicaţi noţiunile de „ incapacitate” şi „nepregătire”. 8. Explicaţi noţiunile de „ funcţie” şi „ profesie”, „meserie” şi „ocupaţie”. 9. Comparaţie între pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 lit. c) C.pen. şi măsura de siguranţă prevăzută la 112 lit lit c) C.pen.
VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Justificarea existenţei măsurilor de siguranţă în dreptul penal român. 2. Elemente comune tuturor măsurilor de siguranţă. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Asemănări şi deosebiri între pedeapsa complementară prevăzută la art. 64 li c) şi măsura de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. c). C. Temă de licenţă: 1. Măsurile de siguranţă siguranţă cu caracter medical - analiză teoretică şi practică. practică. NOTE:
295
SEMINARUL NR. 25 Măsurile de siguranţă II I. Plan de seminar: IA. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi IB. Expulzarea IC. Confiscarea specială ID. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată IA. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C. pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în interzicerea condamnatului de a se afla o anumită perioadă de timp în localitatea sau localităţile stabilite prin hotărârea de condamnare. * Nu trebuie confundată cu măsura preventivă a interdicţiei de a părăsi localitatea (art. 145 C.p.p.). b. Caracterizare: - este o sancţiune de drept penal, - are un caracter restrictiv de libertate, - se dispune pe o perioadă determinată, - de regulă este facultativă. c. Condiţii: - se poate lua numai împotriva infractorului , - infractorul să fie pedepsit la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi anterior să mai fi fost condamnat ; dacă pentru condamnarea suferită anterior de inculpat a intervenit amnistia, condiţia nu mai este îndeplinită, îndeplinită, - condamnarea anterioară nu mai este necesară dacă infractorul este condamnat pentru o infracţiune de: furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, prostituţie, viol, perversiune perversiune sexuală, - prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi prezintă un pericol grav pentru societate, - constatarea instanţei de judecată că prezenţa infractorului în localitate unde a săvârşit infracţiunea
296
prezintă un pericol grav poate poate fi desprinsă din: numărul numărul de infracţiuni comise, gravitatea gravitatea infracţiunii, modul în care a acţionat infractorul profitând de aglomeraţia din oraşul respectiv, etc.
d. Conţinutul măsurii: - aceasta constă în interzicerea condamnatului de a se afla în localităţile anume prevăzute prin hotărârea judecătorească, - nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor hotărârilor judecătoreşti. e. Durata măsurii: - măsura se poate lua pe o durată de până la 5 ani, iar instanţa poate prelungi măsura, dar aceasta nu poate depăşi durata durata măsurii luată iniţial, iniţial, - este singura măsură care se ia pe o durată determinată de către instanţa de judecată şi implică restrângerea libertăţii condamnatului, condamnatului, f. Executarea măsurii: - măsura se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să supravegheze respectarea ei, - ea se execută după executarea pedepsei ori stingerea executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţie, - executarea măsurii poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de boală ori pentru alt motiv prevăzut de art. 436 alin. 3 C.p.p. - poate fi revocată la cerere ce rere ori din oficiu, dar nu mai devreme de un an de la data când a fost luată, - când cererea de revocare a fost respinsă o nouă cerere poate fi făcută după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. IB. Expulzarea (art. 117 C.pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă ce constă în scoaterea în afara teritoriului ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă pericol social. * Nu treb trebui uiee conf confun unda dată tă cu extr extrăd ădar area; ea; acea aceast staa este este o form formăă de coop cooper erar aree judi judici ciar arăă internaţională internaţională în materie penală şi are un caracter bilateral , iar expulzarea este o măsură de siguranţă şi are un caracter unilateral . b. Caracterizare: - este o sancţiune de drept penal, - are un caracter restrictiv de libertate, - se dispune pe o perioadă nedeterminată, - de regulă este facultativă, - expulzarea ca măsură de siguranţă nu trebuie confundată cu expulzarea ca măsură administrativă (art. 19 alin. 3 Constituţie); prima se ia faţă de cetăţenii străini sau apatrizii care nu domiciliază în Români România, a, care care au comis comis infrac infracţiu ţiuni ni şi se dispu dispune ne num numai ai de insta instanţa nţa penală penală prin prin hotărâ hotărâre re de condam condamnar nare, e, iar cea de-a de-a dou douaa se ia la propu propuner nerea ea organe organelor lor admini administr strati ative ve faţă faţă de străin străinii ii consideraţi indezirabili indezirabili pe teritoriul ţării, deşi nu au comis c omis fapte ilicite. c. Condiţii: - se poate lua împotriva infractorului cetăţean străin ori persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în România ; această condiţie trebuie să existe la data când are loc judecata, - cetăţe cetăţeanu anull străin străin ori persoa persoana na fără fără cetăţe cetăţeni niee şi fără fără dom domici iciliu liu în Români Româniaa să fi săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor penale române ; această condiţie este îndeplinită atât atunci când infracţiunea este săvârşită pe teritoriul ţării noastre cât şi atunci când este săvârşită în afară, dar 297
se judecă de instanţele române conform principiilor realităţii ori universalităţii legii penale, - instanţa de judecată să aprecieze că rămânerea infractorului pe teritoriul ţării prezintă pericol social, - expulzarea nu va putea fi luată dacă există motive serioase de a se crede că persoana faţă de care este incidentă această măsură riscă să fie supusă la tortură în statul în care urmează a fi expulzată.
d. Conţinutul măsurii: - măsura constă în îndepărtarea silită a infractorului de pe teritoriul României, - expulzarea străinului se face de regulă către ţara al cărui cetăţean este, ori dacă nu are cetăţenie în ţara unde îşi are domiciliul, - expluzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsă. e. Durata măsurii: - se ia pe durată nedeterminat ă, - în lege nu se prevede posibilitatea revocării ei, dar aceasta nu înseamnă că ea este pentru totdeauna, - nerespectarea acestei măsuri va constitui infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei. f. Executarea măsurii: - când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat această măsură, se va face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii că la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării, - dacă această măsură nu însoţeşte pedepasa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă, - pentru punerea în executare a expulzării, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, - dacă persoana faţă de care s-a dispus expulzarea nu este găsită, organul de poliţie constată acest lucru printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la frontieră, - un exemplar al procesului verbal se va trimite instanţei de executare. IC. Confiscarea specială (art. 118 C.pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală a căror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. b. Caracterizare: - este o sancţiune de drept penal, - are un caracter patrimonial, - este irevocabilă şi obligatorie, c. Condiţii: - se poate lua numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, - aceasta se ia cu privire la anumite bunuri care au legătură cu săvârşirea faptei, - instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prin luarea acestei măsuri este anihilat pericolul social pe care îl prezintă deţinerea acelor lucruri. d. Conţinutul măsurii: - aceasta este o sancţiune de drept penal ce constă în scoaterea forţată din patrimoniul celor care le deţin şi trecerea în patrimoniului statului a lucrurilor anume determinate prin lege, - măsura are un caracter “in rem” producând efecte numai faţă de persoana la care s-au găsit. 298
e. Categori de bunuri supuse confiscării speciale: - bunure produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (bancnote false), - bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni (cuţitul sau arma cu care s-a săvârşit un omor), dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, - bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului. - bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe făptuitor (banii), - bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia (lucrurile furate, delapidate); prin lucruri dobândite prin săvârşirea faptei se înţeleg lucrurile care au fost însuşite, care au ajuns în mod direct sau indirect în stăpânirea ilegală a unor persoane; acestea au o existenţă anterioară comiterii faptei, - bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (arme, stupefiante). Confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţinii va putea fi luată numai în măsura în care acestea nu sunt restituite persoanei vătămate ori servesc la despăgubirea acesteia. Dacă persoana vătămată nu este cunoscută ori nu cere să fie despăgubită bunurilesunt supuse confiscării. Când bunurile dobândite prin infracţiune au fost înstrăinate, sumele ori lucrurile obţinute iau locul celor dobândite prin infracţiune şi confiscarea specială a acestora se poate dispune de asemenea, numai când nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate. Dacă infractorul a realizat din vânzarea bunului furat o sumă de bani mai mare decât aceea pe care a fost obligat să o plătească părţii civile, diferenţa trebuie să fie confiscată. Când bunul dobândit prin infracţiune a fost înstrăinat unui dobânditor cu bună-credinţă, bunul nu poate fi confiscat, dar infractorul este obligat la plata sumei obţinută prin înstrăinarea bunului supus confiscării speciale. Se mai confiscă şi bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, cu anumite excepţii prevăzute în lege (art. 118 alin. 5). Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia operează confiscarea. f. Executarea măsurii: - măsura confiscării se ia prin ordonanţă sau hotărâre, - bunurile confiscare se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica, - când s-a dispus distrugerea lor, aceasta se face în prezenţa procurorului sau judecătorului, întocmindu-se un proces-verbal care se va depune la dosarul cauzei, - confiscarea dispusă de procuror în faza de urmărire are caracter executoriu dacă procesul penal nu ajunge în faţa instanţelor de judecată; în caz contrar, confiscarea are un caracer provizoriu urmând să fie confirmată de instanţă. ID. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată (art. 118¹ C.pen.): a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în interzicerea de a reveni în locuinţa familiei a persoanei, care a săvârşit o infracţiune, în cazul în care aceasta constituie un pericol grav pentru ceilalţi membrii ai familiei. b. Caracterizare: 299
- este o sancţiune de drept penal, - are un caracter restrictiv de libertate, - se dispune pe perioadă determinată, - este facultativă. c. Condiţii: - persoana să fi fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an, - condamnarea să fi fost pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, - săvârşirea faptelor să privească membrii familiei , conform art. 149¹, - instanţa de judecată să constate că prezenţa persoanei în locuinţa familiei reprezintă un pericol grav pentru ceilalţi membrii, - să existe o cerere din partea membrilor familiei în acest sens. d. Durata măsurii: - măsura poate fi luată pe o durată de până la 2 ani, - astfel, perioada de 2 ani este maximă, instanţa putând să stabilească o durată şi mai mică, - în lege nu se prevede nimic despre posibilitatea revocării măsurii; dar se consideră că aceasta poate fi revocată dacă se consideră că starea de pericol ce a determinat luarea ei a încetat. e. Executarea măsurii: - o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei, - organul de poliţie are obligaţia să asigure executarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii, - dacă nu se respectă această măsură, considerăm că se poate reţine infracţiunea de vilolare de domiciliu, - deşi legea nu prevede, această măsură se va executa după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii II. Idei fundamentale: 1. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi are un caracter facultativ şi se dispune numai de către instanţa de judecată; a nu se confunda cu măsura preventivă a interdicţiei de a părăsi localitatea. 2. Măsura expulzării se referă numai la cetăţenii străini sau apatrizi care nu au domiciliul în România; a nu se confunda cu extrădarea. 3. Bunurile supuse confiscării speciale sunt prevăzute expres în lege. 4. Măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată se ia numai la solicitarea părţii vătămate. III. Vocabular specific: - apărător – persoană care are calificarea profesională şi cunoştinţe de specialitate şi are dreptul să acorde asistenţă juridică sau să reprezinte părţile într-un proces, - cale de atac – mijloc juridic procesual pus la dispoziţia părţii interesate prin care se creează posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi înlăturarea eventualelor greşeli judiciare, - corp delict – lucruri care au fost produse prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ori care au servit, ori au fost destinate să servească la comiterea unei infracţiuni; mai sunt denumite şi mijloace materiale de probă, - delegare – împuternicire dată unor organe ierarhic inferioare atunci când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să efectueze un act de procedură, 300
-
-
măsuri preventive – măsuri procesuale ce se iau în cauzele privitoare la infracţiuni sancţionate cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea infractorului de la urmărirea penală sau judecată ori de la executarea pedepsei, membru de familie - soţul sau ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, pedeapsă prevăzută de lege – sancţiunea stabilită în norma de incriminare în forma sa consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorare a pedepsei, punerea sub interdicţie – mijloc de ocrotire judiciară a persoanelor lipsite de discernământ aflate în imposibilitatea de a se îngriji de interesele lor sau de a-şi exercita drepturile civile, rude apropiate - ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 116 C.pen. coroborat cu art. 145 C.p.p., - Art. 117 C.pen. coroborat cu art. 9 C.pen., - Art. 117 C.pen coroborat cu art. 438 C.p.p., - Art. 118 C.pen coroborat cu art. 439 C.p.p., - Art. 118¹ C.pen coroborat cu art. 439¹ C.p.p. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: noţiune şi caracterizare. 2. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: condiţii şi conţinutul măsurii. 3. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: durata şi executarea măsurii. 4. Expulzarea: noţiune şi caracterizare. 5. Expulzarea: condiţii şi conţinutul măsurii. 6. Expulzarea: durata şi executarea măsurii. 7. Confiscarea specială: noţiune şi caracterizare. 8. Confiscarea specială: condiţii, conţinutul măsurii şi mod de executare. 9. Categori de bunuri supuse confiscării speciale. 10. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată: noţiune şi caracterizare. 11. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată: condiţii, durata şi executarea măsurii. VI. Grile: 1. Constituie măsuri de siguranţă: a) confiscarea specială. b) interzicerea de a se afla în anumite localităţi c) interzicerea de a părăsi localitatea. 2. Constituie măsuri de siguranţă: a) interzicerea de a se afla în anumite localităţi b) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă deter minată c) obligarea de a nu părăsi localitatea. 3. Când persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune: a) arestarea preventivă b) internarea medicală
301
c) internarea într-un centru de reeducare. 4. Instanţa poate lua măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada determinată: a) când s-a aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii de cel puţin doi ani b) când s-a aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală asupra unui membru al familiei c) când s-a aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru săvârşirea exclusiv a infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzute de art. 180 C.pen. 5. Măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei se poate lua: a) pe o durată de pănă la 2 ani b) din oficiu sau la cererea părţii vătămate, cu îndeplinirea celor lalte condiţii legale c) pe o durată de maxim un an.
6. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical: a) poate fi luată în mod provizoriu de către procuror în cursul urmăririi penale b) se poate executa şi în timpul executării pedepsei c) poate fi luată numai de instanţă.. 7. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii: a) poate fi luată pe o perioadă de maxim 3 ani b) se poate dispune şi de catre procuror c) poate fi revocată, dar numai după un an de la data când temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri au încetat. 8. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se poate dispune: a) faţă de o persoană condamnată la 8 luni închisoare pentru infracţiunea de corupţie sexuală (art. 202 C.pen.), şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii legale b) faţă de o persoană condamnată la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru infracţiunea de instigare publică şi apologia infracţiunilor (art. 324 C.pen.), dacă persoana respectivă a mai fost condamnată anterior o singură dată, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie şi dacă se constată că prezenţa acesteia într-o anumită localitate constituie pericol grav pentru societate c) faţă de o persoană condamnată la pedeapsa închisorii de 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii de furt (art. 208 C.pen.). 9. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată: a) numai dacă instanţa aplică pedeapsa închisorii b) chiar dacă instanţa aplică pedeapsa amenzii, cu îndeplinirea celorlalte condiţii legale c) numai dacă făptuitorul a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.
10. Măsura de siguranţă a expulzării poate fi luată: a) faţă de o persoană având dublă cetăţenie: turco-română b) faţă de o persoană fără cetăţenie care are totuşi domiciliul în România c) faţă de un cetăţean străin, chiar dacă se cunoaşte faptul că prin luarea acestei măsuri va fi supus la tortură în statul în care urmează a fi expulzat. 11. Sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală b) bunurile dobândite prin comiterea infracţiunii, chiar dacă aparţin persoanei vătămate c) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. 302
12. Sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile care au fost date pentru a răsplăti pe infractor b) bunurile care au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii, chiar dacă nu sunt ale infractorului c) dacă bunurile care au servit la comiterea infractiunii sunt ale infractorului. 13. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este: a) o pedeapsă accesorie b) o măsură de siguranţă c) o pedeapsă complementară. 14. Pot fi expulzati: a) cetăţenii străini sau apatrizii care nu domiciliază în ţară şi care au comis infracţiuni pe teritoriul României b) persoanele de la punctul a) care au săvârşit infracţiuni atât în ţară cât şi în afara ţării şi cărora li se aplică legea penală română c) numai cetăţenii străini nu şi naţionalii. 15. Nu sunt măsuri de siguranţă: a) confiscarea specială b) libertatea supravegheată c) obligarea la tratament medical. 16. Nu sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile produse prin comiterea faptei prevăzute de legea penală b) bunurile care au fost date pentru a răsplăti pe făptuitor c) bunurile care au fost folosite în orice mod la comiterea unei infracţiuni prin presă. 17. Măsura de siguranţă a internării medicale: a) se ia în mod obligatoriu faţă de o persoană bolnavă mintal ori toxicomană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care prezintă pericol pentru societate b) se ia mod obligatoriu în cazul persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, dar nu s-a prezentat în mod regulat la tratament c) se poate lua în cazul persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, dar care nu s-a prezentat în mod regulat la tratament. 18. Sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală care servesc la despăgubirea victimei b) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală c) bunurile care au fost folosite în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni dacă aparţinând altei persoane, aceasta nu cunoştea scopul folosirii lor. 19. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată se poate lua: a) singură b) pe lângă pedeapsa amenzii c) pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin un an. 20. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată se poate lua: a) singură b) numai dacă inculpatului i s-a aplicat pedeapsa închisorii de 6 luni 303
c) la solicitarea părţii vătămate.
Răspunsuri grile*: 1- a,b; 2 – a,b; 3 – b; 4 – b; 5 – a; 6 – a,b; 7 – c; 8 – c; 9 – a; 10 – nici un răspuns corect; 11 – a,c; 12 – a,c; 13 – b; 14 – a,c; 15 - b; 16 - c; 17 - c; 18 - b; 19 – c; 20 - c; *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul. VII. Speţe: 1. X, bolnavă de epilepsie, pe fondul unei crize pasagere, şi-a ucis, prin obturarea căilor respiratorii, copilul nou-născut. S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, constâtandu-se incidenţa dispoziţiilor art. 175 lit. e) şi d) C.pen. şi incidenţa art. 48 C. pen. Prin aceeaşi rezoluţie, s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, cfm. de art. 113 C.pen. Prin sent. pen. 31/1982 a Trib. Judeţean Bihor, a fost respinsă sesizarea formulată de procuratură privind luarea măsurii de siguranţă, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 113 C.pen., şi că această măsură nu s-ar putea lua decât dacă făptuitorul ar fi fost condamnat; or, în speţă, făptuitoarea fusese scoasă de sub urmărire penală. Hotărârea instanţei era temeinică şi legală? 2. Trib. Constanţa a condamnat pe X la 15 ani închisoare pentru infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C.pen., iar în baza art. 113 alin. 1 şi 3 C.pen. a fost obligat la tratament medical în timpul executării pedepsei. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical a fost corect stabilită? 3. Instanţa a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie şi totodată a luat faţă de acesta măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, fără a indica locul unde această măsură urma să fie executată. Instanţa era obligată să precieze locul unde măsura urma să fie executată? 4. Prin rezoluţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de X pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu. Totodată, s-a dispus internarea provizorie a făptuitorului într-un institut medical de specialitate, întrucât, conform raportului de expertiză medico-legal, acesta suferea de oligofrenie gradul I, având discernământul abolit. Judecătoria Brăila, prin sentinţa pen. 132/12.02.1992 a dispus respingerea cererii, motivând că în adeverinţa medicala eliberată de secţia de psihiatrie a Spitalului Brăila, rezultă că făptuitorul nu prezintă pericol pentru societate. Trib. Judeţean Brăila, a respins recursul procurorului. Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs extraordinar, fiind considerată nelegală şi netemeinică. Recursul extraordinar este fondat? 5. Trib. Bihor a condamnat pe X la 15 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C.pen., pentru infracţiunea de omor calificat. În recurs, inculpatul a susţinut că în mod greşit a fost condamnat, în loc să se dispună internarea într-un institut medical de specialitate, în baza art. 114 C.pen., deoarece suferea de debilitate mintală şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Dintr-o adresă, existentă la dosar, a Serviciului medico-legal al Judeţului Bihor, rezultă că inculpatul suferea de psihopatie, alcoolism cronic şi debilitate mintală, boli care nu-i alterează discernământul, dar că sub influenţa alcoolului, capacitatea sa de inhibiţie este mai scăzută. Ce trebuia să decidă instanţa de recurs? 6. Instanţa sesizată cu cererea de revocare a măsurii de siguranţă a internării medicale, a respins-o ca prematură, pentru motivul că nu a trecut un an de la luarea acestei măsuri. Soluţia instanţei era legală şi temeinică? 304
7. Instanţa a achitat pe X pentru infracţiunea de furt şi tentativş la infracţiunea de distrugere, dar a dispus internarea ei într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire. Expertiza medicolegală efectuată a constatat că inculpata suferea de schizofrenie cronică cu degradare psihică, din care cauză nu are discernământul faptelor sale, fără a se pronunţa dacă, prin aceasta făptuitoarea prezintă pericol pentru societate. Inculpata a declarat recurs solicitând să fie înlăturată măsura de siguranţă a internării medicale şi să fie lăsată la domiciliul său în îngrijirea surorii sale, deoarece nu este bolnavă periculoasă pentru societate. Ce trebuia să decidă instanţa de recurs, având în vedere condiţiile cerute în art. 114 C. pen.? 8. Prin sent. 431/4.07.2000, Trib. Bucureşti a admis cererea lui X şi a dispus revocarea măsurii de siguranţă a internării medicale la care acesta a fost obligat prin sent. 188/1997 a Trib. Bucureşti. Apelul declarat de procuror a fost respins prin decizia 532/10.10.2000 a Curţii de Apel Bucureşti. Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că revocarea măsurii s-a dispus fără efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se fi stabilit că măsura nu mai este necesară, întrucat bolnavul sa însănătoşit. Recursul declarat de procuror este întemeiat? 9. Inculpatul – gardian public – folosind, în mod uşuratic, arma din dotare, a ucis din culpă o persoană, fiind condamnat, de către prima instanţă, în baza art. 178 alin. 2 C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare; totodată, instanţa i-a interzis cfm. art. 112 lit. c) C. pen., dreptul care implică folosirea de armament sau muniţie. Parchetul a declarat recurs deoarece prima instanţă, aplicând inculpatului măsura de siguranţă sus-menţionată, s-a referit, în mod exclusiv, la dispoziţiile art. 112 C. pen., care, la lit. d), prevede această măsura, omiţând să se refere şi la art. 115 C. pen., care arată condiţiile în care celui condamnat i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcţie ori o anumită profesie. Recursul declarat de Parchet este întemeiat? 10. Judec. Sect. 1 Bucureşti, prin sent. pen. 101/23.02.1990 a dispus, cfm. art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.p.p., înceterea procesului penal pornit împotriva inculpatului X pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1 C.pen., fapta fiind amnistiată. În baza art. 116 din acelaşi Cod, instanţa a interzis inculpatului de a se afla în Municipiul Bucureşti pe o perioadă de 5 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs extraordinar, cu motivarea că aplicarea măsurii de siguranţă este contrară legii. Recursul extraordinar declarat este întemeiat? 11. S-a retinut că X a comis 28 de infracţiuni de furt şi înşelăciune, acţionând în centrele mari, cu populaţie multă, unde este greu de identificat şi unde este, de asemenea, greu să se ia măsuri de prevenire. În speţă era justificată luarea măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi şi anume, interzicerea de a se afla un timp în Municipiul Bucureşti şi alte câteva oraşe mari? 12. Inculpatul X a fost trimis în judecată şi condamnat pentru comiterea unei infracţiuni de furt în una din staţiunile de odihnă de pe litoral. În speţă poate fi luată măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi? 13. Inculpatul X a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare şi totodată s-a luat împotriva lui măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi. Pentru luarea acestei măsuri, instanţa a avut în vedere faptul că inculpatul suferise şi în trecut o condamnare la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru o infracţiune amnistiată prin Decretul 11/1988. 305
Având în vedere că inculpatul nu comisese în trecut vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 116 alin. 4 C.pen., iar aceea pe care o comisese şi pentru care fusese condamnat a fost amnistiată, să se arate dacă măsura de siguranţă a fost legal luată.
14. Inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori prevăzută de art. 282 C.pen. şi s-a dispus confiscarea specială a monedelor falsificate în baza art. 118 lit. e) C.pen. Confiscarea specială a monedelor falsificate, potrivit art. 118 lit. e) C. pen. este corectă? 15. Trib. Bucureşti, prin sent. 529/17.12.1998, a condamnat pe X pentru infracţiunile de furt calificat şi tâlhărie. În baza art. 118 lit. b) C.pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuţit şi a unui pistol. Instanta a reţinut că, la data de 20.05.1997, inculpatul a sustras marfă din depozitul unei societăţi comerciale, iar la 23.05.1997 a luat părţii vătămate, sub ameninţarea cu pistolul, având asupra sa şi un cutit, 5000 de dolari. Cuţitul şi pistolul inculpatului nu au mai fost găsite. Prima instanţă a procedat corect prin luarea măsurii confiscării speciale a lucrurilor care au dus la comiterea infracţiunii de tâlhărie (cuţit şi pistol) deşi acestea nu au mai fost găsite? 16. X a fost condamnată pentru comiterea infracţiunii de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. 1 C.pen. Cfm. art. 118 lit. b) C.pen., s-a dispus confiscarea apartamentului proprietatea inculpatei. Instanţa a reţinut că inculpata, proprietara a unui apartament cu trei camere, a atras în locuinţa ei mai multe femei cărora le-a înlesnit prin punerea la dispoziţie a unei camere, acte de prostituţie, în schimbul unor foloase materiale. Recursul inculpatei a fost admis şi a fost înlăturată măsura confiscării speciale. În cauză a fost declarat recurs extraordinar prin care s-a susţinut primei instanţe de confiscare specială a apartamentului. Care dintre hotărâri era legală şi temeinică? 17. Instanta a stabilit ca inculpata X a comis 3 infracţiuni de avort în alte condiţii decât cele legale, pentru care a primit diferite sume de bani. Pentru comiterea acestor infracţiuni inculpata a fost condamnată la 3 ani închisoare. Împotriva hotărârii instantei, procurorul a declarat recurs pe motivul că instanţa a omis să dispună confiscarea specială a sumelor cu care a fost răsplătită pentru săvârşirea infracţiunilor. Recursul este întemeiat?
Răspunsuri speţe: 1. Nu. 2. Da. 3. Instanţa nu avea această obligaţie, ci administraţia locului de deţinere. 4. Da. 5. Recursul trebuie respins, deoarece inculpatul nu este iresponsabil. 6. Soluţia instanţei era nelegală, deoarece legea nu prevede un anumit termen. 7. Instanţa trebuia să admită recursul şi să caseze prima hotărâre. 8. Da. 9. Da. 10. Recursul este întemeiat, deoarece fapta fusese amnistiată. 11. Da. 12. Comiterea unei singure infracţiuni nu justifică pe deplin aplicarea unei astfel de măsuri. 13. Măsura nu a fost luată legal. 14. Măsura trebuia dispusă în baza art. 118 lit. a) C.pen. 15. Măsura nu poate fi executată. 16. Era corectăasoluţia instanţei de recurs. 17. Da, cfm. art. 118 lit. d) C.pen. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 306
1. Care sunt măsurile de siguranţă? 2. Comparaţie între scopul măsurilor de siguranţă şi scopul pedepselor. 3. Dispoziţii privind durata măsurilor de siguranţă. 4. Specificul măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi în raport cu celelalte măsuri. 5. Precizaţi consecinţele nerespectării măsurilor de siguranţă. 6. Comparaţie între expulzare şi extrădare. 7. Ce categorii de bunuri nu sunt supuse confiscării speciale? 8. Elemente procesuale particulare privind măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. 9. Aspecte comune măsurilor de siguranţă.
VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Categorii de bunuri supuse confiscării. 2. Particularităţile măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Comparaţie între interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi interdicţia de a părăsi localitatea. 2. Comparaţie între măsurile educative şi măsurile de siguranţă. 3. Asemănări şi deosebiri între expulzare şi extrădare. C. Teme de licenţă: 1. Expulzarea – analiză teoretică şi practică. 2. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi. NOTE:
307
SEMINARUL NR. 26 Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei 308
I. Plan de seminar: IA. Graţierea - definiţie - caracterizare - natura juridică - justificarea existenţei graţierii - feluri - obiectul graţierii - procedura graţierii: individuală şi colectivă - efecte - limite IB. Prescripţia executării pedepsei - definiţie - caracterizare - natură juridică - justificarea existenţei prescripţiei - obiectul prescripţiei - termenele de prescripţie - calculul termenelor de prescripţe - întreruperea cursului prescripţiei - suspendarea cursului prescripţiei - efecte - limite. Aspecte generale: Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt: * amnistia intervenită după condamnare (pe care am prezentat-o cu ocazia analizei amnistiei), * graţierea, * prescripţia executării pedepsei. IA. Graţierea (art. 120 C.pen.) a. Definiţie: Graţierea reprezintă un act de clemenţă, acordată individual sau colectiv, potrivit legii, de către preşedintele României sau Parlament şi constă în iertarea unui condamnat de executarea totală sau parţială a pedepsei ori în comutarea acesteia într-una mai uşoară. b. Caracterizare: - C. pen. nu defineşte graţierea , ci prezintă numai efectele acesteia, - poate fi acordată individual sau colectiv, - se acordă şi produce efecte “ in personam”, dar poate fi acordată şi “ in rem” condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau pedepse de o anumită gravitate, - prin actul de graţiere condamnatul este iertat de executarea pedepsei, deci măsura depinde în totalitate de voinţa organelor staului şi nu de trecerea unui interval de timp, - graţierea are un caracter obligatoriu, beneficiul său neputând fi refuzat de cel la care se referă. c. Natura juridică: - graţierea este un act de clemenţă din partea statului, ce constă în neexecutarea pedepsei aplicate sau înlocuirea acesteia cu una mai uşoară, - graţierea are dublă natură juridică: de drept penal şi de drept constituţional. În C.pen. se prevăd efectele şi limitele acesteia (art. 120), iar în Constituţie se prevede graţierea făcută de preşedintele ţării (art. 94 lit d). 309
d. Justificarea existenţei graţierii: - graţierea nu trebuie privită ca un act de imixtiune a puterii legislative şi/sau executive în atributele puterii judecătoreşti, - cu toate că graţierea are ca finalitate iertarea de executarea unui pedepse definitiv aplicate de o instanţă, se pot ivi cazuri în care această executare să devină inoportună sau chiar ineficace, - fără a se stabili expres în lege ce cazuri sau situaţii pot duce la graţierea unui condamnat, practica judiciară a stabilit ca situaţii ce pot determina graţierea: vârsta înaintată sau boala celui condamnat, cuantumul exagerat al pedepsei, natura prea severă a sancţiunii, supraaglomerarea penitenciarelor, executarea unei fracţii mari din pedeapsă, etc. e. Feluri: I. după modul de acordare în raport cu persoanele cărora li se acordă se disting: - graţierea individuală – acordată la cererea celui condamnat sau din oficiu; ea poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, - graţierea colectivă – acordată unui număr nedeterminat de persoane pentru o categorie de condamnări determinate prin natura pedepsei ori cuantumul lor sau pronunţate pentru anumite infracţiuni. II. după criteriul condiţiilor în care este acordată: - graţierea necondiţionată (pură şi simplă) – se acordă fără a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligaţii - graţierea condiţionată – acordarea ei este condiţionată de buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor pe o anumită perioadă de timp sub sancţiunea executării pedepsei neexecutate ca urmare a graţierii care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. III. după criteriul întinderii efectelor ce le are în raport cu pedeapsa: - graţierea totală – priveşte întrega pedeapsă aplicată; ea se mai numeşte şi remitere de pedeapsă căci priveşte iertarea de executare a întregii pedepse aplicate, - graţierea parţială – prin actul de clemenţă este înlăturată executarea doar a unei părţi din pedeapsă; ea se mai numeşte şi reducere de pedeapsă, - comutarea – constă în înlocuirea pedepsei aplicate de instanţa de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară; graţierea sub forma comutării se acordă individual. f. Obiectul graţierii: - acesta îl reprezintă pedeapsa aplicată pentru o anumită infracţiune şi nu pedeapsa rezultantă în urma unui concurs de infracţiuni, - graţierea se referă numai la pedepse neexecutate. Dacă pedeapsa a fost executată ori s-a stins prin prescripţie, graţierea rămâne fără obiect, - ca o pedeapsă să poată forma obiectul graţierii, aceasta trebuie aplicată pentru infracţiuni comise până la data intrării în vigoare a actului de graţiere; pedepsele pronunţate pentru infracţiunile comise în ziua apariţiei actului de graţiere nu pot forma obiectul actului de clemenţă. g. Procedura graţierii: - aceasta nu este prevăzută nici în C.pen. nici în C.p.p., ci în Legea nr. 546/14.10.2002, publicată în M. Of. nr. 755/16.10.2002, - ea este diferită după cum graţierea este individuală sau colectivă. I. Graţierea individuală: - este acordată de Preşedintele României, conform art. 94 lit d) din Constituţie, - actul de acordare este DECRETUL, care se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, - decretul trebuie să cuprindă: toate datele de identificare ale persoanei beneficiare, pedeapsa aplicată de instanţă care face obiectul graţierii, modalitatea graţierii, 310
-
-
aceasta se acordă la cererea condamnatului sau din oficiu, cererea o poate face condamnatul personal sau apărătorul, soţul, ori rudele acestuia, actul de graţiere poate privi o singură persoană sau mai multe determinate, pentru acordarea sau respingerea graţierii, Preşedintele poate solicita avize consultative de la Ministerul Justiţiei, sau de la organele administraţiei publice locale, conducătorului locului de deţinere al condamnatului sau organelor de poliţie, în caz de respingere a cererii de graţiere, actul se va comunica persoanei solicitante în 30 de la data adoptării deciziei de către Preşedinte.
II. Graţierea colectivă: se acordă de către Parlament, actul de acordare este LEGEA ORGANICĂ, conform art. 73 alin. 3 lit i) din Constituţie, ea poate fi acordată din oficiu sau la cererea Guvernului, Direcţia Generală a Penitenciarelor poate face propuneri motivate Ministerul Justiţiei în vederea iniţierii unei legi de graţiere, graţierea se aplică în termen de 48 de ore da la data publicării în M.Of. al României, conform art. 459 C.p.p., aplicarea graţierii se face de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel comdamnat se află în executarea pedepsei de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.
h. Efecte (art. 120 alin. 1 şi 2 C.pen.): Acestea sunt prevăzute expres în art. 120 C.pen. şi trebuie specificate în raport cu felurile graţierii. Astfel: i. Efectele graţierii asupra pedepselor principale şi accesorii: Efectele graţierii totale necondiţionate: - graţierea înlătură executarea pedepsei principale, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată (condamnarea graţiată este antecedent penal, produce interdicţii, incapacităţi, decăderi şi poate forma primul termen al recidivei), - de la data acordării graţierii pedeapsa se consideră executată, - ea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune şi nu pedeapsa rezultantă unui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori pentru recidiva post – condamnatorie, - dacă pentru unele din pedepsele contopite este incidentă graţierea, aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce fusese aplicat în considerarea pluralităţii de infracţiuni existente în cauză, - pentru infracţiunile continue, continuate, de obicei şi progresive, incidenţa actului de graţiere reclamă epuizarea acestora mai înainte de data adoptării actului de graţiere. Efectele graţierii parţiale necondiţionate: - condamnatul va fi exonerat doar de fracţia din pedeapsa graţiată. Dacă acea fracţie fusese executată la data actului de graţiere, acesta va fi eliberat, dacă nu executase cuantumul pedepsei graţiate, acesta va fi eliberat după executarea acelei fracţii. Efectele graţierii condiţionate totale: - produce efecte identice cu graţierea necondiţionată, dar cu caracter provizoriu, - fostul condamnat este supus unui termen de încercare stabilit în actul de graţiere, - acest termen începe să curgă diferit după cum actul de graţiere a intervenit înainte sau după condamnare: * în cazul graţierii înainte de condamnare, termenul de încercare curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare * în cazul graţierii după condamnare, termenul de încercare curge de la data adoptării actului de graţiere. Efectele graţierii condiţionate parţiale: 311
- produce efecte diferite după cum s-a executat sau nu o parte din pedeapsă la data actului de graţiere, - dacă cel condamnat a executat deja o parte din pedeapsă egală sau mai mare cu fracţia de pedeapsa graţiată, atunci condamnatul va fi eliberat, - dacă cel condamnat nu a executat nici o parte din pedeapsă, atunci acesta va fi eliberat după ce execută partea din pedeaspă negraţiată, Conform adagiului latin „ accesorium sequintur principale”, graţierea îşi va produce efectele şi asupra pedepselor accesorii existente pe lângă cele principale (art. 71 alin. 2 C.pen.)
II. Efectele graţierii asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţionat: - graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat sau sub supraveghere, - în acest caz, partea din termenul de încercare se reduce cu durata pedepsei în cazul graţierii totale şi cu fracţiunea din pedeapsa graţiată în cazul graţierii parţiale, - dacă până la împlinirea termenului de încercare, aşa cum a fost redus, nu are loc revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei, se produc efectele definitive ale suspendării, adică reabilitarea de drept a condamnatului, - dacă în termenul de încercare redus ca urmare a graţierii totale intervine anularea sau revocarea suspendării, beneficiul graţierii nu este înlăturat ci doar efectul suspendării condiţionate a executării pedepsei, - când graţierea este parţială, partea din pedeapsă rămasă negraţiată se va executa în cazul anulării ori revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, - graţierea condiţionată produce efecte asupra suspendării condiţionate a executării pedepsei numai în măsura în care ea devine definitivă mai înainte de împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate şi fără intervenţia vreunei cauze de anulare ori revocare a suspendării; în aceste cazuri, graţierea fiind definitivă produce aceleaşi efecte ca şi graţierea pură şi simplă, - când în termenul de încercare al suspendării condiţionate redus ca urmare a graţierii condiţionate, intervine o cauză de revocare ori de anulare a suspendării, fracţiunea de pedeapsă ce a rămas negraţiată se va executa, iar dacă graţierea a fost totală, revocarea suspendării se va dispune chiar dacă condamnatul nu mai are de executat nimic; revocarea suspendării trebuie dispusă pentru a împiedica intervenirea reabilitării de drept; - dacă termenul de încercare se împlineşte mai înainte de termenul de definitivare al graţierii condiţionate, efectele suspendării se produc, iar graţierea condiţionată rămâne fără obiect, - săvârşeşirea unei noi infracţiuni după termenul de încercare al suspendării, dar în termenul de definitivare al graţierii condiţionate, nu mai determină vreo revocare. III. Efectele graţierilor succesive: - graţierile parţiale succesive intervenite în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată, au ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător fiecărei graţieri, - o astfel de soluţie poate fi prevăzută chiar prin actul de acordare a graţierii parţiale. î. Limite (art. 120 alin. 3 şi 4 C.pen.): I. Efectele graţierii asupra pedepselor complementare: - graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere, - dacă prin actul de graţiere nu se fac referiri cu privire la pedepsele complementare, acestea urmează să fie executate deoarece graţierea nu le-a înlăturat, - a se observa că această limită este relativă. II. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative: - graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, 312
- măsurile de siguranţă înlătură o stare de pericol, urmăresc prevenitrea săvârşirii de noi infracţiuni, nu sunt consecinţe ale săvârşirii de infracţiuni, nu sunt pedepse şi de aceea nu pot intra sub incidenţa actelor de clemenţă, - măsurile educative au un caracter preponderent preventiv-educativ, de aceea sunt exceptate de la beneficiul graţierii. - a se observa că această limită este absolută.
IB. Prescripţia executării pedepsei (art. 125 – 130 C.pen.) a. Definiţie: Aceasta este o situaţie de fapt, o cauză de înlăturare a forţei executive a unei condamnări, datorită trecerii unui interval de timp, prevăzut de lege, de la data când condamnarea a devenit executorie. b. Caracterizare: - ea nu înlătură existenţa condamnării pronunţate ca antecedent penal, ci numai executarea pedepsei, - reprezintă un obstacol care împiedică punerea în executare a pedepsei definitiv aplicate, - este o instituţie juridică de drept penal de aplicare generală, care operează de plin drept chiar din momentul împlinirii termenului de prescripţie, motiv pentru care trebuie aplicată din oficiu, chiar dacă cel supus executării pedepsei nu ar invoca-o, iar efectele ei se socotesc ca produse de la data împlinirii termenului de prescripţie şi nu de la data când este reţinută de organul judiciar, - funcţia ei este aceea de a creea un obstacol în faţa forţei executive a unei hotărâri definitive de condamnare atunci când, datorită trecerii unui interval de timp executarea pedepsei nu mai este utilă, c. Natură juridică: - natura juridică a acesteia este aceea a unei cauze extinctive de înlăturare a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre definitivă de condamnare, - astfel, statul decade din dreptul său de a mai cere condamnatului să execute pedeapsa, iar condamnatul nu mai are obligaţia de executare a pedepsei, - spre deosebire de graţiere, care înlătură executarea pedepsei ca voinţă a unui organ al statului, prescripţia înlătură executarea pedepsei ca urmare a simplei treceri a timpului; aşadar, prima este dependentă de organele statului cea de-a doua este independentă de voinţa acestora. d. Justificarea existenţei prescripţiei: - raţiunea existenţei prescripţiei executării pedepsei în legea penală, porneşte de la unul din principiile răspunderii penale şi anume acela al celerităţii, - astfel, tragerea la răspundere penală şi aplicarea sancţiunii trebuie să se facă cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii, pentru a-i spori şi evidenţia eficienţa şi utilitatea, - executarea sancţiunii după o perioadă foarte mare de la aplicarea sa nu face nimic decât să reamintească oamenilor despre fapta comisă, lucru ce induce în conştiinţa cetăţenilor un sentiment de nesiguranţă şi neîncredere în autorităţi, - în acelaşi timp, se prezumă că cel condamnat a trăit suficient timp cu teama că va fi prind şi supus sancţiunii, fără să comită alte fapte penale, lucru de echivalează cu o executare atipică a sancţiunii. e. Obiectul prescripţiei: - acesta îl constituie dreptul statului de a cere executarea unei hotărâri penale definitive de condamnare şi obligaţia celui condamnat de a executa sancţiunea. - acestea sunt înlăturate ca efect al incidenţei prescripţiei. f. Termenele de prescripţie (art. 126 C.pen.): - 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani, (termen fix) - 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte 313
pedepse cu închisoarea, (termen variabil) - 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda pentru persoana fizică, (termen fix) - 5 ani, în cazul amenzii aplicate persoanei juridice, (termen fix) - 3 ani, în cazul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, (termen fix) - deşi nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres (art. 126 alin. 2 C.pen.) că se prescriu în termen de 1 an şi sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 18¹ şi art. 91 C.pen. (termen fix).
g. Calculul termenului de prescripţiei a executării pedepsei: - durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 126 alin. 3 C.pen.), - în cazul sancţiunilor prevăzute în art. 18¹ şi art. 91 C.pen., termenul începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii sau da la data când poate fi pusă în executare ordonanţa prin care sa aplicat sancţiunea, - termenul de prescripţie a executării pedepsei în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării sub supraveghere sau după caz a executării pedepsei la locul de muncă începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă (art. 126 alin. 4 C.pen.), - termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată pentru o singură infracţiune ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară ori recidivaă postcondamnatorie, - potrivit art. 129 C.pen. termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, - potrivit art. 130 C.pen., executarea pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se prescrie în 20 de ani; acest termen curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă - în cazul persoanei juridice, termenul de 3 ani în care se prescriu pedepsele complementare, începe să curgă de la data la care amenda a fost executată sau considerată ca executată. h. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei (art. 127 C.pen): - întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei are ca efect ştergerea termenului curs anterior şi după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie, - cauzele de întrerupere ale prescripţiei, potrivit art. 127 C.pen., sunt: * începerea executării pedepsei * săvârşirea din nou a unei infracţiuni * sustragerea de la executarea pedepsei după începerea executării pedepsei. î. Suspendarea cursului prescripţiei (art. 128 alin. 2 şi 3 C.pen): - suspendarea cursului prescripţiei are ca efect oprirea curgerii termenului de prescripţie, după care aceasta îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare, socotindu-se şi timpul scurs înainte de apariţia cauzei de suspendare, - suspendarea cursului prescripţiei are ca efect neluarea în considerare, la calcularea termenului de prescripţie, a intervalului de timp cât a durat suspendarea, - C.p.p. prevede suspendarea executării hotărârii sau a pedepsei în următoarele cazuri: * în cazul exercitării căilor extraordinare de atac (art. 390, 404) * în cazul amânării executării pedepsei (art. 453) * în cazul suspendării (întreruperii) pedepsei (art. 455) - C.pen. prevede o singură cauză de suspendare şi anume existenţa unei dispoziţii legale sau a unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. i. Efectele prescripţiei executării pedepsei (art. 125 alin. 1 C. pen.): - prescripţia înlătură executarea pedepsei principale şi odată cu aceasta şi a pedepsei accesorii, 314
- pedeapsa prescrisă este antecedent penal şi deci poate constitui primul termen al recidivei,
j. Limite: - gravitatea deosebită a infracţiunilor contra păcii şi omenirii a determinat imprescriptibilitatea executării pedepselor principale pronunţate pentru aceste infracţiuni, - prescripţia nu înlătură executarea pedepselor complementare, - nu produce efecte nici asupra măsurilor de siguranţă. II. Idei fundamentale: 1. Sunt situaţii în care pedeapsa nu s-a executat, dar este considerată ca executată, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. 2. Graţierea are o dublă natură juridică: de drept penal şi de drept constituţional. 3. Procedura graţierii nu este prevăzută nici în C.pen. nici în C.p.p., ci într-o lege specială. 4. Termenele de prescripţie ale executării pedepsei sunt diferite, după cum e vorba despre persoane fizice sau juridice. 5. Atât graţierea cât şi prescripţia executării pedepsei au anumite limite stabilite expres de lege. III. Vocabular specific: - abatere – încălcarea dispoziţiilor cu caracter administrativ dau disciplinar şi care atrage sancţiuni disciplinare sau contravenţionale, - acuzat – persoană învinuită de comiterea unor fapte penale de o anumită gravitate; noţiune sinonimă cu cea de învinuit sau inculpat, - bănuit – persoana presupusă că ar fi comis o infracţiune, dar cu privire la care nu există probe suficiente pentru a fi pusă sub urmărire penală, - cercetare – activitate desfăşurată de organele de urmărire penală sau de judecată pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, împrejurările şi condiţiile în care fapta penală a fost comisă, - dreptate – concept conform căruia se aprobă sau dezaprobă, pe baza unor criterii etice şi juridice, obiceiurile, faptele, comportamentul oamenilor şi legile existente într-o epocă dată, - justiţie – termenul reprezintă activitatea instanţelor judecătoreşti, ca una din formele activităţii statului, - pacta sunt servanda – tratatele/învoielile trebuie respectate, - resocializarea infractorului – proces de reeducare şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, care are ca scop transformarea conportamentului acestora în raport cu normele şi valorile acceptate în societate, în vederea reintegrării lor sociale, - tertium non datur – a treia (posibilitate, şansă) nu se acordă. IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 119 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 120 alin. 1 şi 2 C.pen., - Art. 119 alin. 2 C.pen. coroborat cu art. 120 alin. 3 şi 4 C.pen., - Art. 122 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 126 alin. 1 C. pen., - Art. 122 alin. 1¹ C.pen. coroborat cu art. 126 alin. 1¹ şi 1² C.pen., - Art. 121 C. pen. coroborat cu art. 125 C. pen., - Art. 122 alin. 2 C.pen. coroborat cu art. 126 alin. 3 şi 4 C.pen., - Art. 123 C.pen. coroborat cu art. 127 C.pen. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Graţierea: definiţie, caracterizare, natură juridică şi justificarea existenţei acesteia. 2. Graţierea: feluri şi obiect. 3. Procedura graţierii: individuală şi colectivă. 315
4. Graţierea: efecte şi limite. 5. Comparaţie între graţiere şi amnistie ca acte de clemenţă ale statului. 6. Prescripţia executării pedepsei: definiţie, caracterizare, natură juridică, justificarea existenţei acesteia. 7. Obiectul şi termenele prescripţiei executării pedepsei. 8. Calculul termenelor de prescripţe, întreruperea şi suspendarea termenelor. 9. Efectele şi limitele prescripţiei executării pedepsei. 10. Comparaţie între graţiere şi prescripţia execurării pedepsei, ca acte ce înlătură executarea pedepsei. 11. Comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei. 12. Comparaţie între conceptul de întrerupere şi suspendare în dreptul penal.
VI. Grile: 1. Prescripţia executării pedepsei: a) înlătură executarea pedepsei interzicerii unor drepturi b) nu înlătură executarea pedepsei interzicerii unori drepturi c) înlătură executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi 2. Executarea pedepselor principale nu se prescrie când au fost pronunţate pentru infracţiunile: a) de omor calificat b) contra păcii şi omenirii c) contra capacităţii de apărare a României. 3. Graţierea este o cauză care înlătură: a) răspunderea penală b) executarea pedepsei c) consecinţele condamnării. 4. Graţierea: a) nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispue altfel prin actul de garţiere b) înlătură executarea măsurilor educative c) înlătură răspunderea penală. 5. Graţierea are ca efect: a) înlăturarea executării măsurilor de siguranţă b) înlăturarea executării pedepsei principale c) înlăturarea executării măsurilor educative. 6. Graţierea ca act de clemenţă se acordă de: a) Guvern b) Preşedintele României c) ministrul justiţiei. 7. Efectele amnistiei şi graţierii sunt: a) amândouă înlătură răspunderea penală b) amândouă înlătură consecinţele condamnării c) amândouă înlătură executarea pedepsei. 8. Atât amnistia cât şi graţierea: a) înlătură în toate cazurile executarea pedepsei complementare 316
b) nu au efecte asupra măsurilor de siguranţă c) pot conduce la înlocuirea răspunderii penale. 9. Termenul de prescripţie a executării pedepsei se suspendă: a) în cazurile şi condiţiile prevăzute în C.p.p. b) când se săvârşeşte o nouă infracţiune c) când începe executarea pedepsei. 10. Graţierea nu produce efecte: a) asupra măsurilor de siguranţă b) asupra măsurilor educative c) asupra termenului de încercare prevăzut în cazul în care s-a acordat suspendarea condiţionată a executării pedepsei. 11. Graţierea poate avea ca efect: a) comutarea pedepsei într-una mai uşoară b) înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei c) asupra pedepsei complementare, dar numai când se dispune astfel prin actul de graţiere. 12. Preşedintele României poate acorda: a) graţierea colectivă b) graţierea individuală c) graţierea colectivă şi individuală. 13. În cazul detenţiunii pe viaţă, termneul de prescripţie al executării pedepsei este de: a) 15 ani b) 25 ani c) 20 ani. 14. Graţierea se poate acorda: a) în timpul urmăririi penale b) în timpul judecăţii c) numai după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. 15. Executarea unei pedepse de 22 de ani închisoare se prescrie în: a) 30 de ani b) 20 de ani c) 25 de ani. 16. Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice se prescrie în: a) 3 ani b) 5 ani c) ca la persoana fizică. 17. Executarea măsurilor de siguranţă: a) se prescrie b) nu se prescrie c) acestea se prescriu numai în anumite cazuri prevăzute de lege. 18. În cazul sancţiunilor cu caracter administrativ, prescripţia executării intervine: a) în termen de 6 luni 317
b) în termen de 2 ani c) în termen de 1 an. 19. Prescripţia înlătură: a) executarea măsurilor de siguranţă, b) executarea măsurilor educative c) executarea pedepselor principale şi a celor accesorii. 20. În cazul unei condamnări la pedeapsa închisorii de 10 ani, aceasta se prescrie în: a) 20 de ani b) în 15 ani c) în 5 ani plus jumate din durata pedepsei ce trebuie executată.
Răspunsuri grile*: 1- b; 2 - b; 3 - b; 4 - a; 5 - b; 6 - b; 7 - c; 8 - b; 9 - a; 10 – a,b; 11 – a,b,c; 12 - b; 13 - c; 14 - c; 15 - b; 16 - b; 17 - b; 18 - c; 19 - c; 20 - b; *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul. VII. Speţe: 1. Instanţa, prin sentinţa penală nr. 371/30.05.1990, a condamnat pe inculpatul X pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, constatând că pedeapsa era graţiată în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 3/1990. S-a reţinut că, în noaptea de 30.12.1989, inculpatul a pătruns prin escaladare şi efracţie, în locuinţa părţii civile Y, de unde a sustras diferite produse alimentare. Potrivit art.11 din DecretulLege nr. 3/1990, dispoziţiile acestuia se aplică numai faptelor comise până la data de 22.12.1989, inclusiv. Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 430/22.08. 1990, a menţinut condamnarea şi graţierea pedepsei inculpatului. În cauză s-a declarat recurs extraordinar cu motivarea că a fost greşit graţiată pedeapsa aplicată inculpatului având în vedere data săvârşirii infracţiunii de furt calificat. Să se arate dacă recursul extraordinar este întemeiat. 2. Inculpatul a fost trimis in judecată pentru comiterea infracţiunii de furt de curent electric reţinându-se ca acesta a pus capăt activităţii de sustragere după ce a intervenit un act de graţiere. Să se arate dacă în cauză inculpatul putea beneficia de graţierea acordată prin actul de clemenţă respectiv. 3. În spetă, inculpatul a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor. Ulterior, a fost adoptat Decretul nr. 189/1981 de graţiere a unor pedepse. Potrivit art. 2 din Decretul sus-amintit, se graţiază în parte, cu 1/6 pedepsele cu închisoarea între 5 şi 8 ani inclusiv, iar conform art. 3 din acelaşi decret nu beneficiază de prevederile art. 1 şi 2 cei care au săvârşit infracţiuni printre care şi infracţiunea de omor. Să se arate dacă pedeapsa pentru tentativa de omor, aplicată în speţă era sau nu exceptată de la graţiere. 4. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de abandon de familie, la pedeapsa închisorii. Ulterior, a fost adoptat un decret de graţiere prin care a fost graţiată condiţionat şi pedeapsa aplicată inculpatului. În termenul de încercare al acestei graţieri, inculpatul a comis din nou o infracţiune de abandon de familie. Până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la noua infracţiune de abandon de familie a intervenit împăcarea părţilor. Să se arate dacă în speţă era posibilă revocarea graţierii pedepsei anterioare aplicate 318
inculpatului.
Răspunsuri speţe: 1. Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat. Potrivit art. 11 din Decretul-Lege 3/1990, prevederile acesteia se aplică numai faptelor comise până la data de 22.12.1989, inclusiv, iar condamnatul a comis furtul în noaptea de 30.12.1989, acesta nu putea beneficia de gratiere. Astfel, recursul a fost admis şi s-a înlăturat aplicarea art. 3 din Decretul-Lege 3/1990. 2. Infracţiunea de furt de curent electric este o infraţiune continuă, astfel că pentru a forma obiectul unui act de graţiere, ea trebuia să se epuizeze înaintea apariţiei actului de clemenţă. În speţă, fapta nu era epuizată la aceea dată şi deci nu putea forma obiectul unui astfel de act. 3. Da, pedeapsa pemtru tentativă la infracţiunea de omor era exceptată de la graţiere. Excepţiile se referă la infracţinunea consumată cât şi la tentativa acesteia. 4. Revocarea graţierii nu era posibilă, deoarece rămăsese fără obiect. Din moment ce părţile s-au împăcat, se înlătură răspunderea penală şi deci nu se mai aplică nici o sancţiune.
VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu) 1. Cum definiţi şi caracterizaţi instituţia graţierii? 2. Precizaţi natura juridică şi justificarea graţierii. 3. Enumeraţi felurile graţierii. 4. Procedura graţierii individuale. 5. Procedura graţierii colective. 6. Limitele graţierii. 7. Conceptul de prescripţie a executării pedepsei şi natura juridică. 8. Termenele de prescripţie a executării pedepsei. 9. Condamnările exceptate de la prescripţie. VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Justificarea existenţei actelor de clemenţă în dreptul penal român. 2. Analiza efectelor şi limitelor graţierii. 3. Analiza tremenelor de prescripţie a executării pedepsei în cazul persoanelor juridice. B. Temă de cerc ştiinţific: 1. Imixtiunea puterilor legislative şi executive în atributele puterii judecătoreşti în cazul instituţiei graţierii. C. Teme de licenţă: 1. Graţierea în lumina legislaţiei penale române şi europene. 2. Prescripţia executării pedepsei între necesitate şi controverse.
NOTE: 319
SEMINARUL NR. 27 Cauzele care înlătură consecinţele condamnării. Reabilitarea 320
I. Plan de seminar: IA. Astecte generale privind reabilitarea - definiţie - caracterizare - justificarea existenţei reabilitării - natura juridică - feluri IB. Reabilitarea de drept - definiţie - caracterizare - condiţii - reabilitarea de drept în cazuri speciale - reabilitarea de drept a persoanei juridice IC. Reabilitarea judecătorească - definiţie - caracterizare - condiţii - reînnoirea cererii de reabilitare ID. Efectele şi limitele reabilitării IE. Anularea reabilitării IA. Astecte generale privind reabilitarea a. Definiţe: Aceasta este o cauză care înlătură pentru viitor consecinţele penale şi extrapenale ce decurg dintr-o hotărâre definitivă de condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou, fără nici o restricţie, de toate drepturile subiective, politice şi social-economice recunoscute cetăţenilor. b. Caracterizare: - poate fi obţinută în principiu pentru orice condamnare, indiferent de gravitatea acesteia şi de natura infracţiunii care a atras condamnarea, de sediul acesteia (în C. pen., în legi penale speciale, în legi nepenale cu dispoziţii penale, etc.), - poate fi obţinută şi pentru condamnări pronunţate în străinătate, - reprezintă un mijloc de reintegrare al fostului condamnat în societate, - priveşte tot trecutul condamnatului, iar în cazul unor condamnări succesive, produce efecte cu privire la toate, având un caracter indivizibil, - reabilitarea priveşte persoana şi nu condamanarea; - datorită importanţei sale, aceasta se bucură de un cadru juridic prevăzut în C.pen. (art. 133-139, art. 86, 866, 62 alin. 5) şi în C.p.p. (art. 494-503), - reabilitarea nu este definită expres în C.pen. şi nici în C.p.p., - reabilitarea nu constituie un act de indulgenţă al autorităţii de stat, ci un drept al său, - indiferent de felul său, reabilitarea produce aceleaşi efecte, - când se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile reabilitării, aceasta devine obligatorie şi nu facultativă. c. Justificarea existenţei reabilitării: - existenţa instituţiei reabilitării se justifică prin aceea că după ce condamnatul şi-a executat pedeapsa, care are ca principal rol îndreptarea şi corijarea acestuia şi după trecerea unui anume interval de timp stabilit de lege în care fostul condamnat nu mai comite nici o altă infracţiune, societatea mai dă o şansă acestuia, prin înlăturarea tuturor incapacităţilor, interdicţiilor şi decăderilor ce decurg din condamnare, în sensul că pe viitor se consideră că acesta nu a comis nici o infracţiune 321
şi că poate să-şi exercite din nou toate drepturile pe care le avea înainte de condamnare, - dacă nu ar fi existat instituţia reabilitării, am fi asistat la o recunoaştere tacită a imposibilităţii îndreptării infractorilor prin aplicarea sancţiunilor, aceştia rămânând pe tot restul vieţii cu decăderile şi incapacităţile ce decurg dintr-o condamnare, nemaiputându-se bucura niciodată de toate drepturile pe care le aveau înainte de condamnare, - datorită faptului că reabilitarea oferă perspectiva înlăturării consecinţelor condamnării, aceasta îi stimulează pe foştii condamnaţi, în vederea desfăşurării unor activităţi cinstite şi având o conduită ireproşabilă, contribuind astfel la înfăptuirea politicii penale a statului, care are ca principal scop prevenirea infracţiunilor.
d. Natura juridică a reabilitării: - reabilitarea este o instituţie de drept penal material şi de drept procesual penal. În C.pen. se prevăd condiţiile de dobândire, iar în C.p.p. procedura specială de obţinere a sa, dar numai în cazul reabilitării judecătoreşti, - reabilitarea este o cauză care face să înceteze pentru viitor toate decăderile, incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o condamnare, acestea fiind radiate din cazierul judiciar personal al fostului condamnat. e. Felurile reabilitării: I. După modul şi condiţiile în care poate fi obţinută aceasta poate fi: - de drept (sau legală) – caracterizându-se prin intervenţia ei din oficiu “ope legis” cu ocazia îndeplinirii anumitor condiţii, - judecătorească – caracterizându-se prin acordarea sa, la cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată care constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. II. După categoria de persoană la care se referă, reabilitarea poate fi: - pentru persoana fizică şi - pentru persoana juridică. IB. Reabilitarea de drept a. Definiţie: Aceasta este acea formă de reabilitare care operează automat, în cazul condamnărilor mai uşoare, prin efectul legii (ope legis), fiind dobândită prin simpla îndeplinire a condiţiilor cerute de lege în acest scop, fără să fie necesară o constatare formală pe calea unei proceduri speciale. b. Caracterizare: - reabilitarea de drept are o sferă mai restrânsă decât cea judecătorească, deoarece se referă la condamnări mai uşoare, - are un efect constatator de drepturi şi nu constitutiv ca cea judecătorească, - are un cadru de reglementare prevăzut în art. 133, 134, 136, 139, 62 alin. 5, 86 şi 86 6 C. pen., - este de două feluri: * reabilitare de drept în cazuri ordinare (când pedeapsa a fost executată în mod normal, tradiţional) şi * reabilitare de drept în cazuri speciale (când pedeapsa a fost executată într-un mod atipic, netradiţional), - reabilitarea de drept nu beneficiază de o procedură prevăzută expres în C.pen., sau în C.p.p. c. Condiţii: I. Condiţii cu privire la condamnare: - aceasta intervine pentru condamnări de mică gravitate şi anume pentru condamnări la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantum) sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an. Această condiţie se referă la pedeapsa aplicată de instanţă şi nu la cea prevăzută în norma de incriminare, - reabilitarea de drept nu va opera în cazul în care în termenul de 3 ani de la executarea pedepsei, 322
condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune, - în cazul în care o persoană a suferit mai multe condamnări, unele susceptibile de reabilitare de drept şi altele de reabilitare judecătorească, pentru înlăturarea tuturor consecinţelor condamnării trebuie să intervină reabilitarea judecătorească. II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare: - intervenţia reabilitării de drept este condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei ori de la considerarea acesteia ca executată, - termenul se calculează indiferent de natura pedepsei, închisoare sau amendă şi se calculează de la executarea pedepsei ori de la stingerea executării pedepsei prin modalităţile prevăzute de lege (graţiere sau prescripţie). III. Condiţii cu privire la conduita fostului condamnat: - condamnatul trebuie ca în termenul de 3 ani să nu mai săvârşească nici o altă infracţiune. Singura excepţie o reprezintă infracţiunile amnistiate.
d. Reabilitarea de drept în cazuri speciale: Cazurile speciale se referă la: - reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiţionate a executării pedepsei care este prevăzută în art. 86 C. pen. şi intervine la împlinirea termenului de încercare, dacă în cadrul acestuia nu a intervenit o cauză de revocare ori de anulare a suspendării, - reabilitarea de drept ca efect al suspendării executării pedepsei sub supraveghere care este prevăzută în art. 866 C. pen. şi intervine la împlinirea termenului de încercare, dacă în cadrul acestuia nu a intervenit o cauză de revocare ori de anulare a suspendării, - reabilitarea de drept intervine şi pentru condamnatul militar în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară de maxim 2 ani, prevăzută în art, 62 alin. 5, la terminarea executării pedepsei sau după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, iar în cazul în care pedeapsa a fost redusă cu o treime ori cu jumătate ca urmare a conduitei acestuia la terminarea executării pedepsei astfel reduse. Reabilitarea de drept va interveni şi la împlinirea duratei pedepsei când condamnatul militar a devenit inapt şi a fost liberat condiţionat. e. Reabilitarea de drept a persoanei juridice: I. Condiţii cu privire la condamnare: - să existe o condamnare la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantum) sau la una din pedeapsele complementare. II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare: - şi în cazul persoanei juridice, intervenţia reabilitării de drept este condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei ori de la stingerea executării acesteia; - termenul se calculează indiferent de natura pedepsei, amendă pedeapsă complementară şi se calculează de la executarea pedepsei ori de la stingerea executării pedepsei prin modalităţile prevăzute de lege (graţiere sau prescripţie). III. Condiţii cu privire la persoana condamnatului: - condamnatul trebuie ca în termenul de 3 ani să nu mai săvârşească infracţiuni. Singura excepţie o reprezintă infracţiunile amnistiate. IC. Reabilitarea judecătorească a. Definiţie: Aceasta este acea formă de reabilitare care se acordă la cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată în urma verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege. b. Caracterizare: - are un efect constitutiv de drepturi, fiind obţinută numai pe cale judecătorească, - ea intervine în toate cazurile în care nu poate opera reabilitarea de drept, având deci o aplicaţie mult mai largă, neexistând condamnări exceptate de la beneficiul reabilitării, 323
- beneficiază de o procedură specială, prevăzută expres în C.p.p. (art. 494-503),
c. Condiţii: I. Condiţii cu privire la condamnare: - poate face obiectul reabilitării judecătoreşti orice condamnare, indiferent de infracţiune şi de pedeapsa aplicată, inclusiv pentru pedeapsa închisorii care a înlocuit pedeapsa detenţiunii pe viaţă, - condamnarea să nu atragă reabilitarea de drept, - cererea de reabilitare, când a intervenit amnistia după condamnare, este admisă, deoarece reabilitarea produce efecte mai puternice decât amnistia. II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare: - condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanţa de judecată după trecerea unui termen de: * 4 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii până la 5 ani, pentru care nu intervine reabilitarea de drept, * 5 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, * 7 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, * 7 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii cu care a fost înlocuită, prin comutare, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, indiferent de durata închisorii. - potrivit art. 135 alin. 2 C.pen. procurorul general poate reduce, în cazuri excepţionale, termenele arătate, fără a se arăta în lege cu cât se poate reduce termenul sau la ce cazuri excepţionale se referă legiuitorul. Astfel de cazuri excepţionale pot consta într-o conduită excepţională a fostului condamnat, prin efectuarea unor acte deosebit de meritorii. C.pen. nu explică ce înseamnă expresia „cazuri excepţionale”, însă conceptul ne arată că reducerea termenului de reabilitare se acaordă cu mare exigenţă. Doctrina de specialitate a reţinut drept „cauze excepţionale” următoarele: comportamentul deosebit la locul de muncă al fostului condamnat, salvarea de vieţi omeneşti sau alte valori sociale importante în timpul unei calamităţi sau faptul că acesta este un specialist indispensabil într-un anumit domeniu, - termenul de reabilitare judecătorească se stabileşte în funcţie de pedeapsa principală aplicată condamnatului pentru o singură infracţiune ori pentru un concurs de infracţiuni şi nu în funcţie de pedeapsa executată care poate fi redusă ca urmare a unei graţieri parţiale, - în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare curge de la data executării ultimei pedepse, iar durata lui va fi stabilită în raport cu condamnarea cea mai grea executată, - termenele de reabilitare judecătorească sunt termene substanţiale şi se calculează potrivit art. 154 C. pen. care prevede că luna şi anul se socotesc îndeplinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă, - termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris, - în caz de graţiere totală ori a restului de pedeapsă termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere, - termenul începe să curgă, în cazul închisorii de la punerea în libertate definitivă de la locul de deţinere. Dacă pentru ultima parte din pedeapsă condamnatul fusese liberat condiţionat, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii duratei pedepsei şi nu de la data liberării condiţionate. - în cazul executării pedepsei la locul de muncă termenul se calculează de la data următoare ultimei zile de muncă, - dacă prin comutarea arestării preventive, nu mai rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, - în cazul în care executarea pedepsei aplicate a avut loc prin deţinere preventivă care a luat sfârşit mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, termenul se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, 324
- dacă ultima dintre condamnări a fost suspendată condiţionat, termenul de reabilitare pentru condamnările anterioare se socoteşte de la data la care s-a împlinit termenul de încercare, - în cazul amenzii, termenul de reabilitare curge din momentul în care s-a achitat suma, ori data achitării ultimei rate, sau executarea ei s-a stins în alt mod.
III. Condiţii cu privire la conduita fostului condamnat: - în cursul termenului de reabilitare condamnatul să nu fi suferit o nouă condamnare. Dacă noua condamnare se referă la o infracţiune dezincriminată sau amnistiată, condiţia este îndeplinită, - condamnatul care cere reabilitarea trebuie să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste şi licite, - solicitantul să fi avut o conduită bună, - achitarea în întregime a cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul în care partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la despăgubirile civile din hotărârea de condamnare. Dacă neplata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile nu se datorează relei-credinţe a condamnatului se poate dispune reabilitarea. Constatând că toate condiţiile arătate sunt îndeplinite, instanţa este obligată să admită cererea de reabilitare. d. Reînnoirea cererii de reabilitare: O cerere de reabilitare poate fi respinsă datorită nerespectării unor condiţii de formă sau de fond: 1) în caz de respingere a cererii de reabilitare pe motive de formă, ea poate fi reînnoită potrivt dispoziţiilor C.p.p. Astfel, potrivit art. 497 C.p.p., cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri: * când a fost introdusă înainte de termenul legal, * când lipseşte adresa fostului condamnat, iar petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare, * când lipseşte vreuna din următoarele menţiuni: condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare, localităţile unde fostul condamnat a locuit şi locuriloe de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, temeiurile cererii, indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii, iar petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în acest scop. În cazul respingerii cererii pe motivul că a fost introdusă înainte de termenul legal, o nouă cerere va putea fi introdusă imediat ce termenul legal a fost împlinit. În cazul respingerii cererii pentru celelalte motive de formă arătate, o nouă cerere va putea fi făcută oricând, dar cu respectarea condiţiilor de formă. 2) în cazul respingerii cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond arătate în art. 137 C.pen., o nouă cerere va putea fi făcută, potrivit art. 138 alin. 1 şi 2 C.pen., numai: * după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, * după trecerea unui termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (până la 10 ani inclusiv), * după trecerea unui termen de un an în cazul celorlaltor condamnări (până la 5 ani închisoare inclusiv). Termenele de mai sus se socotesc de la data respingerii cererii, adică de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a respins cererea. Introducerea unei cereri înainte de împlinirea termenelor arătate constituie un motiv formal de respingere a cererii, care va permite formularea unei noi cereri după împlinirea termenului respectiv. 325
ID. Efectele şi limitele reabilitării: Potrivit art. 133 C.pen. efectele reabilitării (de drept şi judecătoreşti) sunt următoarele: - face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile ce rezultă din condamnare, - fostul condamnat redobândeşte prin reabilitare situaţia anterioară condamnării, - dacă după reabilitare fostul condamnat comite o nouă infracţiune, el nu se va gasi în stare de recidivă (art. 38 alin. 3 C.pen.), - ca limite, ea nu are ca finalitate obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării, ori de rechemare în cadrele permanente ale armatei sau de redare a gradului militar pierdut, deci ea nu funcţionează ca o restitutio in integrum , - nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în art. 112 lit. d) C.pen, - reabilitarea nu are efecte asupra drepturilor civile ale persoanei vătămate, care pot consta în prestaţii periodice. Amnistia intervenită după condamnare sau după executarea pedepsei: - în ipoteza în care intervine după condamnare amnistia va înlătura atât executarea pedepsei cât şi toate celelalte consecinţe care decurg din condamnare, - uneori în cuprinsul actelor de amnistie se fac menţiuni exprese în sensul înlăturării tuturor decăderilor şi incapacităţilor care rezultă din condamnare, - consecinţele ce derivă din condamnare sunt întotdeauna înlăturate prin amnistie atunci când ele privesc sfera dreptului penal. IE. Anularea reabilitării judecătoreşti: - anularea reabilitării judecătoreşti este reglementată în art. 139 C.pen. şi art. 503 C.p.p., - reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare, - anularea reabilitării judecătoreşti se hotărăşte la cererea procurorului de către instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării (fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul). II. Idei fundamentale: 1. Reabilitrea înlătură conseciţele negative ale unei condamnări. 2. Reabilitarea cunoaşte două mari forme principale: de drept şi judecătorească. 3. Intervenţia ei necesită îndeplinirea cumulativă a unor condiţii referitoare la: natura condamnării, persoana condamnatului şi la conduita acestuia după executarea pedepsei. 4. Reabilitarea judecătorească beneficază de o procedură specială prevăzută expres în C.p.p., spre deosebire de reabilitarea de drept care nu beneficiază de o asemenea reglementare. III. Vocabular specific: - acta non verba – fapte nu vorbe (faptele sunt mai convingătoare decât vorbele), - ad litteram – cuvânt cu cuvânt, - audienta est et altera pars – trebuie auzită şi cealaltă parte, - buna-credinţă – convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii, - cazier judiciar – sistem de organizare şi clasificare a fişelor de evidenţă în care sunt consemnate datele privind antecedentele penale ale unei persoane, - decăderi, incapacităţi, interdicţii – consecinţe negative ale unei condamnări, imposibilitarea exercitării unor drepturi, a ocupării unei funcţii sau profesii, - frustrare (lat. frustrari) – a lipsi pe cineva de un drept al său, a amăgi; stare emoţională resimţită de individ ca urmare a intervenţiei unui obstacol în calea satisfacerii unei trebuinţe, dorinţe, intenţii şi care modifică comportamentul acestuia, 326
-
in integrum restitutio – restituire, restabilire a drepturilor în întregime, prezumţii (fr. presomtion) – presupunere, supoziţie, probabilitate, părere întemeiată pe aparenţe, reabilitare (fr. réhabiliter) – a-şi recăpăta buna reputaţie, prestigiul, onoarea.
IV. Articole (texte de lege) de analizat: - Art. 133 C.pen. coroborat cu art. 134 C.pen., - Art. 136 C.pen coroborat cu art. 154 C.pen, - Art. 138 C.pen coroborat cu 497 C.p.p., - Art. 139 C.pen coroborat cu 503 C.p.p. V. Aplicaţii teoretice şi practice: - Subiecte teoretice 1. Astecte generale privind reabilitarea: definiţie, caracterizare, justificare, natură juridică şi feluri. 2. Reabilitarea de drept: definiţie şi caracterizare. 3. Reabilitarea de drept: condiţii. 4. Reabilitarea de drept în cazuri speciale. 5. Reabilitarea de drept a persoanei juridice. 6. Reabilitarea judecătorească: definiţie şi caracterizare. 7. Reabilitarea judecătorească: condiţii. 8. Reînnoirea cererii de reabilitare. 9. Efectele şi limitele reabilitării. 10. Anularea reabilitării. VI. Grile: 1. Termenele de reabilitare se socotesc: a) în caz de graţiere totală antecondamnatorie, de la data actului de graţiere b) în caz de graţiere a restului de pedeapsă, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare c) pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, de la data achitării ei. 2. În cazul liberatului condiţionat, termenul de reabiltare curge de la data: a) liberării condiţionate b) împlinirii duratei pedepsei c) împlinirii duratei pedepsei în calculul căruia nu intră şi zilele considerate ca executate pe baza muncii prestate. 3. Anularea reabilitării priveşte: a) ambele forme ale reabiltării b) numai reabilitarea judecătorească c) numai reabilitarea de drept. 4. Reabilitarea nu are efect asupra: a) măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi b) obligaţiei de reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost destituit după comiterea infracţiunii c) vreunei măsuri de siguranţă. 5. Reabilitarea nu poate fi obţinută în cazul condamnărilor pentru infracţiunile: a) contra păcii şi omenirii b) contra siguranţei statului c) contra capacităţii de apărare a ţării. 327
6. Reabilitarea de drept poate interveni: a) după executarea pedepsei într-o închisoare militară b) după trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei închisorii ce nu depăşeşte 1 an c) după executarea pedepsei amenzii. 7. În cazuri excepţionale se poate dispune reducerea termenului de reabilitare judecătorească de către: a) procuror b) instanţa de judecată c) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 8. Termenele de reabilitare judecătorească sunt: a) 4 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la 5 ani b) 5 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani c) 7 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani d) 8 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii cu care a fost înlocuită, prin comutare, pedeapsa detenţiei pe viaţă, indiferent de durata închisorii. 9. Termenul de reabilitare judecătorească poate curge: a) de la data actului de graţiere b) de la data când pedeapsa principală s-a prescris c) de la data pronunţării liberării condiţionate d) de la data când s-a terminat de executat pedeapsa principală. 10 Anularea reabilitării judecătoreşti se face: a) când, după acordarea, ei s-a descoperit că cel reabilitat nu şi-a executat cu rea-credinţă obligaţiile civile b) când, după acordarea ei, s-a desoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare c) când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat nu a avut o conduită bună. 11. În cazul respingerii cererii de reabilitare, datorită neîndeplinirii condiţiilor de fond, o nouă cerere de reabilitare se va putea face: a) după trecerea unui termen de 4 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani b) după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (până la 10 ani inclusiv) c) după trecerea unui termen de un an în cazul celorlaltor condamnări (până la 5 ani închisoare inclusiv). 12. Reabilitarea înlătură: a) răspunderea penală b) executarea pedepsei c) decăderile ce decurg din condamnare d) caracterul penal al faptei. 13. Reabilitarea de drept: 328
a) intervine pentru orice tip de condamnare b) nu are efecte asupra pedepselor complementare c) spre deosebire de cea judecătorească nu înlătură şi incapacităţile ce decurg din condamnare. 14. Reabilitarea judecătorească: a) se acordă numai pentru condamnări mai mari de 2 ani b) produce aceleşi efecte ca şi reabilitarea de drept c) se poate acorda în principiu pentru orice fel de condamnare. 15. Pronunţarea unei condamnări definitive în cursul termenului de reabilitare duce la: a) întreruperea cursului termenului de reabilitare b) suspendarea cursului termenului de reabilitare c) nu are nici un efect asupra acestui termen.
Răspunsuri grile*: 1- a,c; 2 - b; 3 - b; 4 – b; 5 – nici un răspuns corect; 6 – a,b; 7 – c; 8 – a,b,c; 9 – a,b,d; 10 - b; 11 - c; 12 - c; 13 - nici un răspuns corect; 14 – b,c; 15 - a; *Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul. VII. Speţe: 1. Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa penală nr. 193/8.12.1997, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpatul X la un an închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 312 alin. 1, cu aplicarea art. 74 din C. pen. S-a reţinut că inculpatul a obţinut ilegal cantitatea de 4,18 kg mercur. Pedeapsa a fost executată la data de 25.02.1998. La ce dată condamnatul va fi reabilitat de drept şi în ce condiţii? 2. Condamnatul a solicitat instanţei reabilitarea judecătorească, dar cu ocazia judecăţii s-a constatat că erau întrunite condiţiile privitoare la reabilitarea de drept. Arătaţi dacă pentru soluţionarea cererii urma să se ţină cont de condiţiile prevăzute în art. 134 sau cele din art. 135 C.pen.? 3. În speţă, înăuntrul termenului de 3 ani pentru reabilitarea de drept pentru o condamnare anterioară, fostul condamnat a comis din nou o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă. Întrucât infracţiunea comisă din nou a fost amnistiată, să se arate da că pentru condamnarea anterioară va opera reabilitarea de drept potrivit art. 134 C.pen. 4. Condamnatul, militar în termen care executa pedeapsa închisorii într-o închisoare militară, a beneficiat de graţierea condiţionată a restului de pedeapsă. Precizaţi dacă dispoziţiile art. 62 alin. 5 C.pen. erau aplicabile în speţă. 5. Instanţa sesizată cu cererea fostului condamnat pentru acordarea reabilitării a constatat că, în perioada termenului de reabilitare, acesta a comis o infracţiune care ulterior a fost amnistiată. Precizaţi dacă, în speţă, erau îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 137 lit. c) C.pen., privitoare la buna conduită a petiţionarului. 6. Cererea de reabilitare introdusă de fostul condamnat a fost respinsă pe motivul că acesta nu a avut o comportare care să determine evidenţierea sa în munca prestată. Precizaţi dacă condiţia bunei conduite pentru acordarea reabilitării presupune o comportare care să determine evidenţierea petiţionarului. 7. Fiind sesizată cu soluţionarea unei cereri de reabilitare, de către cel condamnat pentru o infractiune de omor, instanţa a constatat că petiţionarul nu a făcut dovada plăţii despăgubirilor 329
datorate părţii civile, declarând că aceasta nu i-a cerut să plătească despăgubirile acordate prin sentinţa de condamnare. Precizaţi dacă în speţă erau îndeplinite condiţiile reabilitării, condiţia prevăzută în art. 137 lit. d) C. pen. 8. Instanţa a reţinut că petentul a fost condamnat pentru o infracţiune ce a fost amnistiată în timpul executării pedepsei. Imediat ce a fost pus în libertate acesta a cerut reabilitarea judecătorească. Ce trebuia să decidă instanţa? 9. S-a reţinut că inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru o infracţiune de furt, pedepasă pe care a terminat-o de executat la data de 1.06.1994. Ulterior, a mai comis o infracţiune de ultraj pentru care a fost condamnat la 1 an de închisoare, pedeapsă pe care a executat-o între 1.01.1995 şi 1.01.1996. La 1.01.2000 acesta a făcut o cerere de reabilitare. Instanţa a mai reţinut că acesta mai comise 2 infracţiuni de furt în 1998 pentru care fusese amnistiat. Să se arate ce trebuia să decidă instanţa.
Răspunsuri speţe: 1. 25.02.2001. 2. În acest caz se va ţine cont de prevederile art. 134 C.pen. Instanţa doar va constata existenţa reabilitării de drept. 3. Da, va opera reabilitarea de drept. 4. Da, la data actului de graţiere când pedeapsa se consideră executată. 5. Deşi infracţiunea a fost amnistiată, instanţa va considera că acesta nu a avut o conduită bună. 6. Prin expresia „ bună conduită”, neexplicată de C.pen., nu se înţelege obligatoriu o conduită care să fi determinat evidenţierea condamnatului prin munca prestată, ci şi prin alte activităţi ale acestuia. 7. În acest caz condiţia la care se face referie nu este îndeplinită. Petiţionarul trebuia să plătească ori să facă dovada că partea civilă a renunţat la despăgubiri. 8. Instanţa trebuia să respingă cererea deoarece aceasta rămăsese fără obiect. Conform art. 119 C. pen. amnistia intervenită după condamnare înlătură executarea pedepsei, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. 9. Instanţa trebuia să respingă cererea deoarece nu erau îndeplinite două condiţii: a termenului de reabilitate şi a bunei conduite. VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu): 1. Ce se înţelege prin reabilitare? 2. Justificarea existenţei reabilitării. 3. Care sunt cazurile speciale în care poate interveni reabilitarea de drept. 4. Precizaţi dacă cele două tipuri de reabilitare (de drept şi judecătorească) au aceleaşi efecte. Argumentaţi răspunsul. 5. Cuantumul termenelor de reabilitare judecătorrească. 6. Justificaţi posibilitatea de reducere a termenului de reabilitare judecătorească. 7. Care pot fi cazurile excepţionale în care se poate reduce termenul de reabilitare? 8. Cine poate cere anularea reabilitării judecătoreşti şi în ce cazuri? 9. Ce se înţelege prin cazier judiciar ? VIII. Activitate de cercetare: A. Teme de seminar: 1. Necesitatea şi justificarea existenţei instituţiei reabilitării în legea penală română. 2. Comparaţie între reabilitare şi alte instituţii juridice: amnistia şi graţierea. B. Teme de cerc ştiinţific: 1. Apariţia şi evoluţia instituţiei reabilitării. 330
2. Reabilitarea şi cazierul judiciar. 3. Comparaţie între reabilitare şi amnistia după condamnare. C. Temă de licenţă: 1.Aspecte de teorie şi practică judiciară privind instituţia juridică a reabilitării.
NOTE:
331
BIBLIOGRAFIE 1. Abraham Pavel, Derşidan Emil – „Codul Penal al României comentat şi adnotat ”, Grupul Editorial
332
