REFERAT Dezvoltarea limbajului la copii are următoarea evolutie: la vârsta de 2-3 luni apare gânguritul; vârsta de 6 luni reprezintă faza lalaţiunii; la 8-9 luni, ca semn al înţelegerii limbajului, copilul execută câteva ordine simple; la vârsta de 10-12 luni se pronunţă primele cuvinte, la 15-17 luni apar cuvintele frază, la 2 ani copilul vorbeşte folosind propoziţii aproape complete iar la 3 ani vorbirea evoluează, copilul folosind propozitii şi fraze complete. Până la 4 ani limbajul se perfecţionează chiar şi în prezenţa deformării unor sunete şi a bâlbâielii. Aceste deformări sunt considerate “deficienţe fiziologice” normale. Pe parcursul dezvoltării limbajului pot apare anumite deficienţe care sunt consecinţa unor dificultăţi apărute în perceperea, înţelegerea, elaborarea şi realizarea exprimării verbale şi scrise. Aceste deficienţe pot fi tulburări de pronunţie, tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii, tulburări de voce, ale limbajului citit-scris, tulburări polimorfe, de dezvoltare a limbajului, dificultăţi de învăţare a limbajului. Printre tulburările de ritm şi fluenţă a vorbirii regăsim şi bâlbâiala, care poate să apară în orice moment al dezvoltării ontogenetice, dacă se intâlnesc factori puternic stresanţi sau după unele boli. Factorii care influenţează apariţia bâlbâielii sunt de natură individuală (factorii genetici – antecedente familiale, retardări în dezvoltarea psihofizică generală sau în dezvoltarea vorbirii, malformaţii ale organelor articulatorii, trăsături de personalitate, nivelul cognitiv, suferinţa la naştere, antecedentele personale de boală psihică), cât şi factorii de mediu (situaţii stresante – o nouă gradiniţă, naşterea unui frate, schimbarea locuinţei, presiuni educative, conflicte cu familia şi anturajul, bilingvismul, dezorganizarea familială, traume grave, mediul cultural, nivelul socio-economic).
În urma cercetărilor neurologice cu ajutorul scanărilor neuronale, s-au observat în cazul bâlbâiţilor variaţii ale zonelor creierului asociate cu vorbirea. Pe langă aceasta, cercetările efectuate pe gemeni care se bâlbâie şi pe familii cu copii care se bâlbâie, au arătat existenţa componentei genetice pentru dezvoltarea bâlbâielii. Aceste descoperiri au pus bazele teoriei conform căreia bâlbâiala este un fenomen genetic, determinat neurologic. Pe langă aceasta, alte cercetari au arătat ca deşi anxietatea anticipării bâlbâielii catalizează disfluenţa vorbirii, între cele două nu este o relaţie directă. Indivizi cu forme severe de bâlbâiala nu prezintă un grad aşa de mare de anxietate precum alţii cu forme mai uşoare de disfluenţă. Astfel, tratamentul trebuie să fie împărţit în tratarea disfluenţei şi separat tratarea anxietăţii. Se diferenţiază următoarele forme de bâlbâiala: 1.
bâlbâiala clonică sau primară – au loc contracţii musculare scurte ce conduc la repetarea unui sunet, a unei silabe sau a unor cuvinte monosilabice (de ex., „eu, eu, eu, eu îl văd); bâlbâitul nu este conştient de această problemă iar când încearcă să o corecteze datorită dezaprobării anturajului apare bâlbâiala secundară.
2.
bâlbâiala tonică sau secundară – un spasm lung blochează emisia vocala.
3.
mixtă - clonotonică sau tonoclonică atunci când se manifestă ambele forne, in funcţie de forma care predomină.
Bâlbâiala este o tulburare care se regăseşte la aproximativ 1,4% din copiii cu vârsta sub 10 ani. Deşi poate fi prezentă la persoanele de toate vârstele, este cel mai des întâlnită la copiii mici, care învaţă limbajul şi la care se dezvoltă vorbirea - debutul tipic este între vârsta de 2 şi 7 ani iar în 98% din cazuri debutul este înainte de vârsta de 10 ani. Această problemă se diminuează sau chiar dispare la aproximativ 80% din copiii cu bâlbâiala şi persistă la aproximativ 1% din adulţi. Raportul este de 3:1 băieţi faţă de fete. Debutul este de regulă progresiv, întinzându-se pe mai multe luni în cursul cărora disfluenţele în vorbire, neobservate, episodice, pot deveni o
problemă cronică. De regulă, perturbarea începe treptat, cu repetarea consoanelor iniţiale, a primelor cuvinte ale unei expresii ori a cuvintelor lungi. În general, copilul nu este conştient de bâlbâiala. Pe măsură ce tulburarea progresează însă, evoluţia prezintă ameliorări şi agravări. Pe măsură ce copilul devine conştient de dificultatea în vorbire, pot apare mecanisme de evitare a disfluenţelor şi răspunsuri emoţionale. Copilul poate încerca să evite bâlbâiala prin mecanisme lingvistice (de exemplu prin modificarea ritmului vorbirii, evitarea anumitor situaţii speciale de a vorbi, cum ar fi telefonatul sau vorbitul în public ori evitarea anumitor cuvinte sau sunete). Bâlbâiala poate fi acompaniata de mişcări motorii (de exemplu clipit, ticuri, tremor al buzelor sau al feţei, clătinarea capului, mişcări respiratorii, strângerea pumnilor). Stresul sau anxietatea exacerbează bâlbâiala. Deteriorarea funcţionării sociale poate rezulta din anxietatea asociată, din frustrare ori din stima de sine scăzută. Bâlbâiala se transformă în logonevroză mai ales după pubertate, influenţând negativ rezultatele şcolare ale copiilor si relaţiile interpersonale. Terapia bâlbâielii se realizează in funcţie de intensitatea disfuncţiei. În cazul bâlbâielilor uşoare, considerate deficienţe fiziologice normale, denumite şi pseudo-bâlbâieli, contează mult sprijinul părinţilor astfel încât să nu se agraveze lucrurile şi a nu transforma această pseudo-bâlbâială într-o bâlbâială reală. Ceea ce parinţii trebuie să aibă în vedere este că: 1/ bâlbâitul să nu fie corectat sau întrerupt în timp ce vorbeşte, 2/ să nu fie pus să repete sau să i se ceară să vorbească mai rar, 3/ să nu fie pus sa repete anumite cuvinte/sunete, 4/ să i se vorbească rar şi clar şi să i se dea copilului timp pentru a spune ceea ce doreşte, 5/ să se discute mult cu copilul despre cum a decurs ziua, să se povestească cu voce tare ceea ce se face şi să-i citească poveşti, 6/ să reducă pe cât posibil situaţiile stresante sau cele care declanşează bâlbâitul. Pseudo-bâlbâiala de obicei trece de la sine, în decurs de 6 luni sau măcar se îmbunătăţeşte. În cazul bâlbâielii reale, terapia este complexă şi îmbină următoarele: terapia medical-farmacologică, psiho-logopedică şi psiho-socială.
Tratamentul farmacologic cuprinde medicaţie pentru tonifierea generală a organismului, medicaţie anxiolitică, psihotropă (în cazul simptomelor nevrotice), somnoterapia. Cercetările psiho-farmacologice au indicat o nouă clasă de medicamente, “antagonişti serotonină-dopamină”, care promit să reducă disfluenţa. Aceste medicamente au însă efecte secundare care le limitează utilizarea însă succesul prezentat de datele preliminare arată că disfluenţa poate fi redusă prin medicaţie ce ţinteşte anumite substanţe chimice din creier – aceste date susţin ideea că dezvoltarea bâlbâielii este condiţionată neurologic. Terapia psiho-logopedică urmăreşte reducerea factorilor conflictuali şi stresanţi ce pot întreţine tulburarea, crearea unui climat familial favorabil dezvoltării limbajului, dezvoltarea mecanismelor de coping, a rezistenţei la frustrare şi la factorii stresanţi, menţinerea dorinţei de a comunica, exersarea vorbirii fluente. Sentimentele şi atitudinile copilului sunt deosebit de importante şi impactul negativ al încercărilor eşuate de a vorbi poate fi combătut printr-o puternică întărire pozitivă a unei comunicări de succes. Aceasta se poate realiza prin creşterea stimei de sine, a asertivităţii şi prin creşterea ponderii unui “locus of control” intern. In relaţia cu familia se urmăreşte reducerea stărilor conflictuale, eliminarea pedepselor pentru greşelile de vorbire, crearea unui climat relaxat şi relaxant de susţinere a copilului. Membrii familiei vor fi informaţi asupra simptomelor şi cauzelor bâlbâielii pentru a întelege mai bine necesitatea unor atitudini. Părinţii vor observa situaţiile în care bâlbâiala este mai puţin prezentă (de exemplu când copilul discută despre lucruri cunoscute, când vorbeşte cu copii mai mici sau păpuşi, când este relaxat, calm) şi situaţiile în care se accentuează (când copilul doreşte să vorbească mult şi repede – are mult de spus, când vorbeşte cu persoane care l-au pedepsit sau i-au atras atenţia asupra erorilor de vorbire, când discută cu alţi bâlbâiţi, când sunt în stare de conflict). In relaţia cu mediul şcolar, terapia logopedică urmăreşte crearea unui mediu mai puţin frustrant, mai stimulativ. Aceasta se realizează o dată prin
curicula existentă care oricum urmăreşte dezvoltarea vorbirii şi în al doilea rând prin exerciţii ce pot viza în mod special copilul bâlbâit fără ca acest lucru să fie evident. La fel ca şi în cazul terapiei familiei, educatorii sunt îndrumaţi să identifice situaţiile în care copilul se bâlbâie mai mult şi să le evite pe cât posibil (de exemplu situaţiile generatoare de tensiune ca verificările surpriză, relaţiile cu ceilalţi colegi, comentarii asupra comportamentului sau vorbirii copilului, stări de oboseală, nemulţumire) şi în acelaşi timp să încurajeze situaţiile relaxante, relaţiile calme, liniştite, prietenoase cu copilul. Terapia logopedică de cabinet este desfăşurată exclusiv de logoped şi urmăreşte dezvoltarea motricităţii generale şi fonoarticulatorii, ameliorarea respiraţiei, dezvoltarea auzului fonematic, exersarea vorbirii fluente. Se utilizează diverse tehnici adaptate personalităţii fiecărui copil. În tratarea bâlbâielii se diferenţiază două curente: modelarea fluenţei şi modificarea bâlbâielii. În cadrul primului curent, se incearcă învăţarea abilităţilor care va permite vorbirea fluentă. Focusul tratamentului este asupra creşterii abilităţii copilului de a menţine un discurs care să sune normal şi foarte puţin asupra fricii sau evitării. Succesul este măsurat prin scâderea frecvenţei repetării cuvintelor sau silabelor. Abilităţile de vorbire fluentă sunt învăţate în cabinet şi apoi transferate în cadrul situaţiilor externe terapiei. În cadrul curentului ce are ca ţintă modificarea bâlbâielii nu este de prim interes modelarea fluenţei discursului sau reducerea frecvenţei repetării cuvintelor sau silabelor ci reducerea gravităţii bâlbâielii. Se încurajează deschiderea, acceptarea bâlbâielii, se lucrează asupra desensibilizării copilului în ceea ce priveşte aspectele comportamentale şi emoţionale ale bâlbâielii şi asimilarea unor strategii de coping pentru a modifica şi a gestiona eforturile şi lupta asociate cu bâlbâiala. Copilul este ajutat să-şi reducă teama de bălbăiala şi evitările care de multe ori sunt rezultatul fricii. Cel mai pozitiv obiectiv al unui tratament de succes este ca bâlbâitul să ajungă un comunicator eficient: să poată vorbi oricând, oriunde, cu oricine; să poată comunica eficient şi eficace, să poată face toate acestea cu o cantitate minimă de emoţii negative. Pentru aceasta de multe ori trebuie
îmbinate cele 2 tehnici deoarece fiecare are rezultatele ei pozitive dar în nici un caz nu trebuie neglijat aspectul emoţional în favoarea fluenţei “funcţionale” a discursului.
BIBLIOGRAFIE Cocoradă, E., Năstasă, L.E., Fundamentele Psihopedagogiei speciale. Introducere în logopedie , Editura Psihomedia, Sibiu, 2007 Fraiberg, H. S., Anii magici. Cum să înţelegem şi să rezolvăm problemele copiilor , Editura Trei, Bucureşti, 2009
http://www.mnsu.edu/comdis/isad5/papers/lavid.html, accesat pe 25.11.2011 http://pediatrics.about.com/cs/weeklyquestion/a/kids_stuttering.htm, accesat pe 25.11.2011 http://www.mnsu.edu/comdis/isad4/papers/cooperman.html, accesat pe 25.11.2011 http://www.mnsu.edu/comdis/isad6/papers/hood6.html, accesat pe 25.11.2011
STUDIU DE CAZ Am ales această temă deoarece am o nepoţică de 3 ani care manifestă o formă uşoară de bâlbâială. Debut: fenomenul a debutat la vârsta de 2 ani şi 8 luni. Manifestare: repetarea primelor sunete dintr-un cuvânt atunci când ea iniţia discuţia; dacă era întrebată ceva şi răspundea oarecum automat atunci nu apărea bâlbâiala şi de asemeni atunci când cânta. Menţiune: este un copil care vorbeşte foarte bine şi fluent având în vedere vârsta ei. Contextul debutului: - vârsta care predispune la apariţia acestui fenomen; - fără cazuri de bâlbâiţi in familie; - o perioadă ceva mai stresantă anterior debutului în care s-au cumulat următorii factori: a/ revenirea din concediul în care a fost cu parinţii şi reîntoarcerea mamei la serviciu ceea ce a însemnat reducerea semnificativă a timpului petrecut cu aceasta; b/ venirea în vizită pentru o perioadă de 2 săptămâni a verişorului în vârstă de 8 luni ceea ce a însemnat invadarea spaţiului ei – ea este un copil singur la părinţi şi locuieşte împreună cu parinţii şi bunicii; c/ primirea repetată a unor serii de mustrări atât din partea mamei cât şi din partea bunicilor datorate faptului că: nu împărţea jucăriile, nu era la fel de cuminte precum verişorul mai mic, nu mânca la fel de bine/repede precum verişorul mai mic etc.; d/ focusarea adulţilor în anumite situaţii asupra bebeluşului cu explicaţia “el este mai mic”; d/ raporturi mai încordate şi primirea diverselor ameninţări din partea mamei în încercarea mamei de a obţine anumite lucruri de la ea.
Evoluţia fenomenului: - după o perioadă de aproximativ 2 luni de bâlbâială accentuată, a apărut o îmbunătăţire a situaţiei; bâlbâiala apărea destul de rar, în special atunci când se grăbea să povestească ceva, vroia să spună mult şi repede. - după aproximativ încă 2 luni, bâlbâiala a revenit dar într-o formă mai uşoară decât la debutul ei, în contextul în care a reapărut întâlnirea cu verişorul pentru o perioadă mai lungă de timp şi implicit au reînceput mustrările legate de împărţitul jucăriilor, comparaţiile în favoarea verişorului mai mic, atenţia acordată şi verişorului, nu doar ei. Atitudini, acţiuni întreprinse în această perioadă de către părinţi/bunici: - s-a evitat atragerea atenţiei copilei asupra bâlbâielii ei; - s-a încercat pe cât posibil să fie înţelese spusele ei în ciuda acestei probleme; - doar în cazul în care nu se putea înţelege ce vroia să spună era rugată să repete dar fără a i se semnala motivul real pentru care nu se înţelegea. Pe scurt, toată lumea s-a comportat ca şi cum nu exista nicio problemă şi fetiţa vorbea ca şi până atunci. Recomandările mele: - trebuie menţinută această atitudine de a nu i se atrage atenţia copilului asupra problemei; - trebuie eliminaţi pe cât posibil factorii stresanţi, ca de exemplu: comparaţiile în detrimentul ei, ameninţările repetate şi fără susţinere; - adulţii trebuie să petreacă ceva mai mult timp “de calitate” cu copilul (în special mama) astfel încât să balanseze emoţional situaţiile în care copilul este mustrat “justificat”; - trebuie urmărită evoluţia fenomenului şi în cazul în care se accentuează în următoarele 4 luni este indicată consultarea unui psiholog.
