VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA - POLITICI PENALE -
1
CUPRINS
SECŢIUNEA I – Victimologia ca ştiinţă .................................................. 3 1. Noţiunea şi obiectul victimologiei .......................................................... 3 2. Istoricul victimologiei ..............................................................................3 3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie .......................................4 SECŢIUNEA A II-A – Noţiuni introductive privind victima .................6 1. Conceptul de „victimă” ...........................................................................6 2. Clasificarea victimelor ......................................................... ............................................................................6 ...................6 3. Reacţiile societăţii faţă faţă de victimă: acuzarea acuzarea şi apărarea sa sa ................. 9 SECŢIUNEA A III-A – Cuplul Cup lul penal victimă-agresor ...........................10 1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă .....................10 2. Impl Implic icaţ aţii iile le psih psihol olog ogic icee ale ale actu actulu luii agre agresi sion onal al priv privin indd agre agreso soru rull şi victima……………………………… victima………………………………………………… ………………………..................... …….......................10 ..10 2.1. 2.1. Implic Implicaţi aţiile ile psihol psihologi ogice ce ale actulu actuluii agres agresion ional al privin privindd pe agresor ...................................................... ................................................................................... ........................................................ ........................... .........11 2.2. 2.2. Impl Implic icaţ aţii iile le psih psihol olog ogic icee ale ale actu actulu luii agre agresi sion onal al priv privin indd victima .................................................... .................................................... 11 3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii ................................................... ...................................................12 12 4. Victima ca sursă de identificare a agresorului ..........................................14
SECŢIUNEA A IV-A – Victima - analiză victimologică ........................15 1. Cauzalitatea victimală ....................................................... ..............................................................................15 .......................15 2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal ..............................................16 ..............................................16 3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale …............................17 …............................17 3.1. Victimizarea femeii .......................................................... .........................................................................17 ...............17 3.2. Victimizarea copilului ...................................................... .....................................................................18 ...............18 3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice .................................................19 .................................................19
2
3.4. Autovictimizarea Autovictimizarea ....................................................... .............................................................................19 ......................19 4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării ......................................22
SECŢ SECŢIU IUNE NEA A A V-A V-A – Core Corela laţi ţiaa vict victim imol olog ogie ieii cu cele celela lalt ltee ştii ştiinţ nţee sociale………………………………………………………………………23 Bibliografie ......................................................... ...................................................................................... ......................................... ............ 25
3
SECŢIUNEA I VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ 1. Noţiunea şi obiectul victimologiei 1 Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi logos (ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel Astfel ea reprez reprezint intăă ştiinţ ştiinţaa compor comportam tament entulu uluii şi person personali alităţ tăţii ii victim victimei ei rapo raport rtat atăă la conc concep eper erea ea,, real realiz izar area ea şi cons consec ecin inţe ţele le dire direct ctee ale ale actu actulu luii agresional asupra victimei. 2 J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei. Conceptul Conceptul de victimolo victimologie gie defineşte defineşte acţiunile acţiunile victimei victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii compor comportam tament entale ale adopta adoptate te de victim victimă, ă, actele actele de voinţă voinţă,, simţăm simţămint intele ele,, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza cauzalităţ cauzalităţii ii agresional agresionale, e, conexiunil conexiunilee în acţiunile acţiunile agresivoagresivo-victi victimolo mologice gice precum şi conflictul acestora. Într Întruc ucât ât vict victim imaa exis există tă alăt alătur urii de un act act agre agresi sion onal al,, dete determ rmin inar area ea acestuia va releva identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei. Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victim victimei ei unui unui delict delict,, al person personali alităţ tăţii ii sale, sale, al caract caracteri eristi sticil cilor or biolog biologice ice,, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un conţinut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal. I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu , Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie) , Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi , Psihologie judiciară , Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71. 2 I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a. , op. cit., p. 138. 1
4
E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu studiu aprof aprofund undat at al victim victimei, ei, al unui unui ansamb ansamblu lu de reguli reguli genera generale, le, de pri princ ncip ipii ii comu comune ne şi de un alt alt ti tipp de cuno cunoşt ştin inţe ţe,, putâ putând nd cont contri ribu buii la dezvol dezvoltar tarea, ea, evoluţ evoluţia ia şi progre progresul sul fenom fenomenu enului lui crimin criminal, al, al proces procesulu uluii criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului. Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al victimei. Analiza vict victim imol olog ogic icăă se refe referă ră la situ situaţ aţii iile le când când agre agreso soru rull are are capa capaci cita tate teaa de comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient şi responsabil de actul agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vino vinovă văţi ţia. a. Dinc Dincol oloo de acea aceast stăă situ situaţ aţie ie inte intere rese seaz azăă psih psihop opat atol olog ogia ia sau sau psihiatria.
2. Istoricul victimologiei 3 Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul român Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „ The propunee consti constitui tuirea rea unei unei noi discip disciplin linee ştiinţ ştiinţifi ifice ce numite numite Victimology” propun victimologie. Mend Mendel elsh shon on îşi îşi înce începe pe cerc cercet etăr ăril ilee în aces acestt nou nou dome domeni niuu pornind de la studiul victimelor infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la constatarea că toate disciplinele care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru că au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori inde indepe pend nden entt de infr infrac acto tor. r. Auto Autoru rull intr introd oduc ucee noţi noţiun unea ea de „com „compl plex ex criminogen” care se compune din studiul criminalului în corelaţie cu studiul victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminalvict victim imăă în perm perman anen entt conf confli lict ct şi adve advers rsit itat ate. e. Cea Cea mai mai inte intere resa sant ntăă teză teză introdusă de Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane, adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and His Victim ”, apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare 4 s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat fenomenul concret al vict victim imei ei,, stab stabil ilin indd pren prenoţ oţiu iuni ni şi conc concep epte te util utiliz izat atee în vict victim imol olog ogie ie,, I. Tănăsescu ş.a. , op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., psihologie judiciară , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92. 3
4
p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.
5
evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente unii autori îl consideră pe H. von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă5. Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific al individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Filippo Gramatica Gramatica, în volumul „ Principi Principi di difesa sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, în studiul „ Quelques problemes posés à la justice pénale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în orice mod, la actul agresional. Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat, o şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colo Colocv cviu iu Inte Intern rnaţ aţio iona nall de Vict Victim imol olog ogie ie,, după după care care au urma urmatt şi alte altele le,, punându-se bazele acestei ştiinţe noi. Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M. Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S. Scha Schafe ferr – „Vic „Victi timo molo logy gy.. The The Vict Victim im and and His His Crim Crimin inal al”” (197 (1977) 7),, W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc. Şcoa Şcoala la româ române neas ască că de vict victim imol olog ogie ie cont contin inuă uă drum drumul ul înce începu putt de Mendelshon. Astfel, în 1985 criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volume volumele le „ LLes es droi droits ts de la vict victim imee” ş i „Criminali Criminalitatea tatea Parisului Parisului”. El consid consideră eră că există există victim victimee prin prin defini definiţie ţie:: săraci săracii,i, bolnav bolnavii, ii, imi imigr granţ anţii, ii, persoanele cu un instinct slab de conservare şi propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988, psihologul Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul „ Analiza psihologică a ”. Aici analizează pe larg conceptele de victimei. Rolul ei în procesul judiciar ”. victimă, victimizare şi riscuri victimale, şi elaborează o concepţie structurală despre identificarea agresorilor. Cercetările de specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legişti, profesori universitari în ştiinţe juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a. , op. cit., p. 148) şi despre N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).
5
6
Gheorg Gheorghiu hiu-Br -Brăde ădet,t, Nicola Nicolaee Mitrof Mitrofan, an, Voicu Voicu Zdreng Zdrenghea hea,, Tudor Tudorel el Butoi, Butoi, Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistorescu, Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă aflată în permanentă evoluţie.
3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie 6 Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune celorlalte ştiinţe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metode Metodele le de cercet cercetare are vor vor prezen prezenta ta comple complexel xelee inter interind indivi ividua duale le dintre dintre victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consec Consecinţ inţele ele metodo metodolog logice ice consta constauu în explic explicare areaa fenome fenomenel nelor or global globale, e, corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei stării agreso-victimale, creându-se posibilităţi de previziune care definesc această stare. Metoda da logi logică că este este repr reprez ezen enta tată tă de proc proced edee eele le şi Metoda Metoda logică logică.. Meto oper operaţ aţii iile le spec specif ific icee util utiliz izat atee pent pentru ru stab stabil ilir irea ea gene geneze zeii şi a stru struct ctur urii ii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune agresională se referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor cali califi fica ca acţi acţiun unea ea ca fiin fiindd pozi poziti tivă vă sau sau nega negati tivă vă,, a căru căruii fina finali lita tate te o individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini asemănătoare vor vor apăr apărea ea efec efecte te vict victim imal alee asem asemăn ănăt ătoa oare re.. Când Când acţi acţiun unil ilee-in inac acţi ţiun unil ilee agresive se degradează sau se amplifică, pentru a permite apariţia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta şi la nivelul efectelor victimale, păstrând conţinutul agresiunii. Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături consta constante nte existe existente nte perman permanent ent în cadrul cadrul fenom fenomenu enului lui agreso agreso-vi -victi ctimal mal,, analiz analizând ând difer diferenţ enţier ierea ea calita calitativ tivăă şi cantit cantitati ativă vă a acesto acestora ra şi elimin eliminând ând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie de diferite diferite criterii: criterii: mediul mediul socio-cult socio-cultural, ural, tipologia tipologia valorilo valorilorr afectate afectate (fizic, (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul de viaţă şi tipul de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe sectoare de victimizare). Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate şi delimitate în categorii de victime dependent dependentee de: acţiunileacţiunile-inacţ inacţiunil iunilee victimelo victimelor, r, particula particularităţ rităţile ile actelor actelor şi mijloa mij loacel celor or uti utiliz lizate ate,, consec consecinţ inţele ele actelo actelorr victim victimiza izatoa toare, re, struct structura ura de ansamblu a fenomenului victimal. 6
I. Tănăsescu ş.a. , op. cit., p. 173-179.
7
Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagno diagnosti sticc şi a se prescr prescrie ie trata tratamen mentul tul coresp corespunz unzăto ătorr fiecă fiecărei rei victim victime. e. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la trăsăturil trăsăturilee de personali personalitate tate ale victimei. victimei. În baza diagnosticulu diagnosticuluii se va stabili stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime urmâ urmând nd ca, ca, într într-o -o fază fază ulte ulteri rioa oară ră,, să se iden identi tifi fice ce şi apli aplice ce măsu măsuri ri de integr int egrare are a victim victimei ei în raport raporturi uri normal normale, e, de natură natură famili familială ală,, social socială, ă, juridică şi religioasă. Metoda Metoda comparati comparativă. vă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi discutarea elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte acte,, even evenim imen ente te,, să se proc proced edez ezee la evid eviden enţi ţier erea ea asem asemăn ănăr ăril ilor or sau sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al relaţiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la următoarele procedee: presupune une depist depistare areaa acelor acelor elemen elemente te care care se procedeul concordanţei presup regăsesc în două sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia lor favorizantă; procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia favorizantă unică; impune investiga investigarea rea eveniment evenimentelor elor procedeul procedeul variaţiil variaţiilor or concomite concomitente nte impune ante anteri rioa oare re prod produc ucer erii ii unui unui rezu rezult ltat at după după crit criter eriu iull că, că, ori ori de câte câte ori ori fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod cu rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului. Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţi funcţiee de repeta repetabil bilita itatea tea cantit cantitati ativă vă şi numeri numerică că a anumi anumitor tor catego categorii rii determinate de cauze, condiţii, evenimente etc. Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se determină o anumită concluzie statistică privind coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de actele agre agresi sion onal ale. e. În aces acestt mod mod se vor vor cuno cunoaş aşte te dime dimens nsiu iuni nile le feno fenome menu nulu luii victim victimal, al, int intens ensita itatea tea şi struct structura ura efecte efectelor lor victim victimale ale,, period periodiza izarea rea sau mutaţiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial. Metoda clinică.
•
•
•
8
SECŢIUNEA A II-A NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA 1. Conceptul de „victimă” Din Din punc punctt de vede vedere re li ling ngvi vist stic ic cuvâ cuvânt ntul ul „vic „victi timă mă”” are are mai mai mult multee semnificaţii: persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe. Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează – consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –, victimologia are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin victimă se înţelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale 7.
Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o consecinţă a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi asumat asumat conştient conştient riscul riscul , deci să ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militari, pompieri, iniţiatorul actului criminal sau infractorul care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc. Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă consecinţele fizice sau materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei inactivităţi de tip criminal. Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un sistem de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine T. Bogdan şi colab., Comportam Comportamentu entull uman în procesul procesul judiciar judiciar , 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară , Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. Tănăsescu scu,, G. Tănăses Tănăsescu, cu, C. Tănăse Tănăsescu scu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. 69; şi de I. Tănăse Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135. 7
9
echilibrul între situaţia înfractorului şi a victimei. Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura perfecţionării ei, figura centrală devenind infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte depistarea şi pedepsirea infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se constituie ca parte vătămată.
2. Clasificarea victimelor 8 Înce Încerc rcar area ea de a clas clasif ific icaa sigu sigurr vict victim imel elee nu este este delo delocc uşoa uşoară ră.. Principalele dificultăţi care stau în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel: 1. marea diversitate diversitate a infracţiunilor infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor; 2. victimele victimele aparţin, aparţin, chiar dacă cu ponderi ponderi diferite, diferite, tuturor categorii categoriilor lor de variabile: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, socio-profesională, pregătire culturală, rolstatus social, rol-status economic etc.; 3. diferenţe diferenţe mari interindi interindividu viduale ale în grupurile grupurile de victime în ceea ce priveşte priveşte responsabilităţile şi rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii. Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase criterii. Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de vătămare corporală, victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale infracţiunii de viol viol,, vict victim imee ale ale infr infrac acţi ţiun unii ii de furt furt etc. etc. Nu are are im impo port rtan anţă ţă natu natura ra infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc. Folosi Fol osind nd relati relativv acelea aceleaşi şi criter criterii ii A. Karmen Karmen identi identific ficăă următo următoare arele le categorii de victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de ebrietate. gradull de Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradu implic implicare are şi de respon responsab sabili ilitat tatee al victim victimelo elorr în comite comiterea rea infrac infracţiu ţiunii nii .
Astfel Astfel,, Mendel Mendelsho shonn difere diferenţi nţiază ază următo următoare arele le catego categorii rii:: 1. victim victimaa tot total al nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul (provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care poartă responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică , Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.
8
10
Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spir spirit it de aven aventu tură ră;; 2. vict victim imăă late latent ntă, ă, li lips psit ităă de iniţ iniţia iati tivă vă va apre apreci ciaa desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă, cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute. Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, săvârşire; 5. cooperare; 6. instigare. O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ –victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ – victimă activă; 4. infractor semipasiv – victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în evidenţă foarte clar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii. În anu anul 1977 1977,, crim crimin inoolog logul amer americ ican an S. Schaf chafer er,, în volu volum mul „Victimology. The Victime and His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoacă, cu intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conf confor orma mare reaa exec execut utăr ării ii acţi acţiun unii ii agre agresi sion onal alee este este rezu rezult ltat atul ul nepu neputi tinţ nţei ei biologice de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice. Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemen elemente te situaţ situaţion ionale ale specifi specifice ce victim victimelo elorr în compor comportam tament entul ul lor : 1. victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le permită opunerea de rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor motivate material dacă sunt mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii de alc alcool ool şi stup stupef efiiante ante,, cei cei din urmă rmă fiin fiindd exp expuşi uşi în prim rimul rând rând autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordi ordinn comu comuni nica caţi ţion onal al,, de li lips psaa mi mijl jloa oace celo lorr mate materi rial alee şi de osti ostili lita tate teaa 11
băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţi acţiun unil ilor or lor lor în rapo raport rt cu infl influe uenţ nţel elee medi mediul ului ui;; 8. indi indivi vizi ziii temp tempor orar ar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan mental este redusă datorită lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu mediul fiind determinată de voinţa de a realiza profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10. desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele infrac infractor torilo ilorr datori datorită tă indife indiferen renţei ţei şi dispre dispreţul ţului ui relati relativv faţă faţă de legi; legi; 11. singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin absolutizarea izol izolăr ării ii în inte interp rpre reta tare reaa tutu tuturo rorr proc proces esel elor or psih psihic ice, e, supo suport rtân ândd greu greu singurătatea sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia ajung la o stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei datornici, care nu îşi mai pot achita dato datori riil ilee pe căi căi lega legale le,, acce accept ptân ândd cu uşur uşurin inţă ţă solu soluţi ţiil ilee il ilic icit itee ale ale unor unor infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi atunci când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu „victimele uşoare”. În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca obie obiect ct conv convie ieţu ţuir irea ea soci social alăă sau sau admi admini nist stra raţi ţiaa publ public ică; ă; 4. part partic icip ipar area ea mutual mutuală, ă, când când infrac infracţiu ţiunea nea se produc producee prin prin ini iniţia ţiativ tivaa infra infracto ctorul rului ui dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii. Crim Crimin inol olog ogul ul germ german an Wolf Wolf Midd Midden endo dorf rf în lucr lucrar area ea „Vic „Victi tima ma înşelă înşelăciu ciunil nilor” or”,, public publicată ată în anul anul 1988, 1988, prezin prezintă tă tip tipolo ologia gia victim victimelo elorr în gradull de implic implicare are a victim victimei ei în activi activita tatea tea econom economică ică şi funcţie de gradu afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disp dispon onib ibil ilit itat atea ea mate materi rial alăă a vict victim imei ei;; 2. vict victim imaa „oca „ocazi ziei ei bune bune”, ”, când când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune 12
tendinţa primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale. Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al reacţiei societăţii în raport cu victimele , A. Karmen stab stabil ileş eşte te două două cate catego gori riii de vict victim ime: e: acuz acuzat atee şi apăr apărat ate. e. În cate catego gori riaa victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăţie împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare şi provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de vinovăţie comună cu agresorul. În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii , putem putem difere diferenţi nţiaa următo următoare arele le tip tipuri uri de victim victime: e: 1. victim victimee dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane cunoscute vict victim imei ei sau sau chia chiarr de infr infrac acto tor; r; 2. vict victim imee dece deceda date te dar dar care care nu sunt sunt dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul actu actulu luii agre agresi sion onal al şi urmă urmări rile le vizi vizibi bile le ale ale aces aceste teia ia etc. etc.;; 3. vict victim imee ce supr suprav avie ieţu ţuie iesc sc agre agresi siun unii ii dar dar nu pot pot iden identi tifi fica ca infr infrac acto toru rull din din moti motive ve obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6. victime care suprav supravieţ ieţuie uiesc sc agresi agresiuni unii,i, cunosc cunosc pe infrac infractor tor dar refuz refuzăă să îl denunţ denunţe, e, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se; 7. victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul adevărat dar denu denunţ nţăă o altă altă pers persoa oană nă pe care care vor vor să se răzb răzbun une; e; 8. vict victim imee care care supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi, profitând de situaţie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9. victime care, profitând de o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a avut loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
13
Practi Practica ca judici judiciară ară a dovedi doveditt că tip tipolo ologia gia victim victimelo elorr este este mult mult mai comp comple lexă xă,, iată iată de ce efor efortu turi rile le de sist sistem emat atiz izar aree a aces aceste teii ti tipo polo logi giii nu corespund întrutotul.
3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa 9 Societatea îşi creează şi ea o părere cu privire la victima unui fapt reprobabil, părere ce va fi împărţită în două tabere: una acuzatoare, care va reproşa victimei că a facilitat, precipitat sau provocat actul agresional, şi alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerând că nu există scuză pen pentr truu actu actull agre agresi sion onal al.. De altf altfel el feno fenome menu null a fost fost obse observ rvat at de cătr cătree specialiştii victimologi, propunându-se şi o clasificare după acest criteriu10. Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi paşi. În primul rând acuzatorii victimei presupun că există ceva rău cu victimele, pentru că ele diferă în mod semnificativ de celelalte persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting în mare măsură de cei neafectaţi. În al doilea rând, acuzatorii presupun că aceste diferenţe prezumate sunt sursa stării şi conduitei victimei, căci, dacă ar fi fos ca şi ceilalţi, ele nu ar fi fost alese pentru atac.În al treilea rând, acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţe viitoare trebuie să îşi schimbe modul lor de a gândi şi de a acţiona, să renunţe la comportamentul licitativ care favorizează procesul victimizării lor. Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază: a) Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale , promovată de doctrina „responsabilităţii personale”. Teoria pleacă de la convingerea că indivizii umani au un anumit grad de control asupra evenimentelor petrecute în viaţa lor. Victimele sunt condamnate pentru că au comis erori grave care au dus la consecinţe negative. Aşa cum infractorii sunt condamnaţi pentru încălcarea legii, şi victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor greşit. b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezultă din credinţa într-o „lume justă”, un loc în care indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce obţin. Lucruri şi întâmplări rele apar numai pentru persoanele rele, oamenii buni sunt recompensaţi pentru că ei respectă regulile. Deci, dacă cineva este vătămat de un infractor, victima trebuie să fi făcut ceva rău de a meritat o asemen asemenea ea soartă soartă.. Acuzat Acuzatori oriii din aceast aceastăă catego categorie rie condam condamnă nă victim victimele ele pentru a-şi asigura liniştea interioară căci imaginarea unei lumi în care acte 9
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 74-77. A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology , în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 70.
10
14
brutale şi fără sens pot fi produse de către oricine şi în orice moment este deconcertantă şi ameninţătoare. c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea şi denigarea victimei pentru a-şi justifica şi legitima actul agresiv, dar şi ca un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimină în totalitate sentimentele şi stările de vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de conştiinţă, inhibiţii morale. Actele gresive devin posibile când victima este văzută ca fiind fără valoare, sau ceva inferior umanului, ca o ţintă pentru ostilitate şi agresiune, ca un proscris ce-şi merită maltratarea sau ca un act de justiţie bazată pe răzbunare şi care trebuie apreciat, nu condamnat. Apărarea Apărarea victimei victimei repr reprez ezin intă tă o resp respin inge gere re a conc concep epţi ţiil ilor or priv privin indd acuz acuzar area ea vict victim imei ei.. În prim primul ul rând rând,, apăr apărăt ător orii ii cons consed eder erăă că acuz acuzat ator orii ii exagerează măsura în care facilitarea, precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infracţiunii. În al doilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii confundă excepţia cu regula în ceea ce priveşte vinovăţia victimelor în săvărşirea agresiunilor. „Vinovăţia” unui procent relativ mic de victime este generalizată pentru toate victimele unei anumite categorii de infracţiuni. În al treilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii victimelor cer în mod neraţional ca acestea să îşi schimbe modul de viaţă, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de natură financiară, socială, culturală, de poz poziţ iţio iona nare re în spaţ spaţiu iu etc. etc. Astf Astfel el,, celo celorr mai mai mulţ mulţii indi indivi vizi zi le li lips pses escc posibilităţile şi resursele pentru a-şi schimba mijloacele de călătorie, orele de lucru, şcolile frecventate, vecinătăţiile în care trăiesc etc.De asemenea e absurd absurd să ceri ceri renunţ renunţare areaa la lib libert ertăţi ăţile le person personale ale îndrăg îndrăgite ite „de dragul dragul”” infractorilor. În al patrulea rând, apărătorii au obiecţii legate de soliditatea conc concep epte telo lorr acuz acuzăr ării ii priv privin indd deos deoseb ebir iril ilee cate catego gori rice ce dint dintre re vict victim imee şi nonvictime. În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective: a) Blama Acuzat ator orii ii infr infrac acto toru rulu luii neag neagăă oric oricee Blamarea rea crimin criminalu alului lui.. Acuz încercare a acestuia de a schimba povara responsabilităţii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei, şi apărarea vict victim imei ei adop adoptă tă doct doctri rina na resp respon onsa sabi bili lită tăţi ţiii pers person onal alee pent pentru ru cond condui uita ta delictuală, dar această responsabilitate revine exclusiv făptuitorului, nu şi victimei. b) Acuzarea Acuzarea sistemulu sistemului. i. Teoria Teoria acuzăr acuzării ii sistem sistemulu uluii nu vizeaz vizeazăă atât atât contracararea acuzării victimei cât acuzarea sistemului social în care trăiesc vict victim imaa şi agre agreso soru rul.l. În acor acordd cu prin princi cipi piil ilee blam blamăr ării ii sist sistem emul ului ui,, nici nici infractorul şi nici victima nu sunt vinovaţi, ambii, în grade diferite, sunt „victime” ale culturii lor şi mediului înconjurător. În funcţie de acest punct
15
de vedere, rădăcinile problemei crimei sunt de găsit în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social.
SECŢIUNEA A III-A CUPLUL PENAL VICTIMĂ–AGRESOR 1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă 11 Majoritatea doctrinei acceptă existenţa unui cuplu penal agresor-victimă aflat în permanent conflict şi adversitate. Cuplul are două aspecte: în faza preinfracţională , elementele cuplului sunt sau indiferente sau (iar asta se întâ întâmp mplă lă în majo majori rita tate teaa cazu cazuri rilo lor) r) se atra atragg reci recipr proc oc (în (în cazu cazull crim crimei ei pasionale, a escrocheriei, a bigamiei etc.); în faza postinfracţională , cele două două elem elemen ente te se resp respin ingg reci recipr proc oc,, deve deveni nind nd elem elemen ente te anta antago goni nist ste. e. Soluţionarea corectă a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai din eroare12. Teorie nu este acceptată în mod unanim, fiind criticată sub mai multe aspecte ce vor fi expuse în continuare.13 Teza este criticată pentru că presupune existenţa unei victime personale în orice infracţiune, sau altfel spus presupune că oricărui act antisocial îi core coresp spun unde de o pers persoa oană nă fizi fizică că ce va sufe suferi ri cons consec ecin inţe ţele le actu actulu lui.i. Or, Or, e cunoscut că numai o parte din infracţiuni au această caracteristică, şi anume cele cele îndrep îndreptat tatee îm împot potriv rivaa persoa persoanei nei.. Infrac Infracţiu ţiunil nilee îndrep îndreptat tatee împotr împotriva iva bunurilor, dar mai ales cele îndreptate împotriva bunurilor unei colectivităţi nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori infracţiunile fără subiect pasiv (cum ar fi portul ilegal de însemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite de o victimă personală. Pe de altă parte, însă, nu orice acţiune care produce victime poate fi socotită ca fiind voit provocată din partea altei persoane ce ar putea fi considerată drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de accidente etc., provoacă victime fără ca acestea să fie o urmare a unei acţiuni sau inacţiuni din partea unei alte persoane. În consecinţă, există acţiuni infracţionale fără victimă personală, aşa cum există şi victime fără infractori. Întâlnirea dintre victimă şi infractor – T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-93. B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91. 13 Critica este adusă de psihologul T. Bogdan. 11 12
16
cu toată frecvenţa cazurilor – formează o categorie de cazuri speciale, nicidecum cazul general.
2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima14 Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psi psiho holo logi gic, c, al trăi trăiri rilo lorr indi indivi vidu dual alee ce se regă regăse sesc sc în comp compor orta tame ment ntul ul agresorului şi al victimei, acestea fiind, în mod evident, diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul scopului general al victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante ale fenomenului agreso-victimal şi adoptarea de măsuri potrivite pentru protejarea victimei şi prevenirea fenomenului.
2.1. 2.1. Impli Implica caţii ţiile le psiho psiholo logi gice ce ale ale actul actului ui agre agresi sion onal al priv privin indd pe agresor. Aces Aceste te im impl plic icaţ aţii ii sunt sunt foar foarte te comp comple lexe xe şi pres presup upun un o trat tratar aree interdisciplinară a subiectului. Datorită specificului lucrării de faţă vor fi analizate doar acele implicaţii psihologice care au în vedere interrelaţia agreso agresor-v r-vict ictimă imă.. Stu Studiu diull int integr egral al al implic implicaţi aţiilo ilorr psihol psihologi ogice ce ale actulu actuluii agre agresi sion onal al cu priv privir iree la agre agreso sorr este este asig asigur urat at de alte alte două două disc discip ipli line ne:: criminologia şi agresologia. Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a infractorului, de perspectiva sa asupra actului executat şi asupra cosecinţelor soci social alee pe care care el le va prod produc uce. e. Expe Experi rien enţa ţa indi indivi vidu dual alăă agre agresi sion onal alăă determină şi ea adoptarea unor prototipuri acţionale, şi îndepărtarea altora, în func funcţi ţiee de gănd găndir irea ea sist sistem emat atic icăă a făpt făptui uito toru rulu luii şi de sens sensib ibil ilit itat atea ea lui. lui. Intens Intensita itatea tea execut executări ăriii actulu actuluii crimin criminoge ogenn este este dată dată de analiz analiza, a, reflec reflecţia ţia psihologică privind reuşitele şi defectele constatate în activitatea agresională. Justificarea, contemplarea sau explicarea actului criminogen reprezintă o form formăă de eval evalua uare re a prop propri riil ilor or posi posibi bili lită tăţi ţi pent pentru ru a stab stabil ilii un modus operandi. Astfel, fiecare infractor îşi crează un stil propriu de acţiune care îl identifică. Cuno Cunosc scân ândd că agre agresi sivi vita tate teaa este este rezu rezult ltat atul ul gând gândir irii ii şi expe experi rien enţe ţeii indi indivi vidu dual alee rezu rezult ltăă că în cadr cadrul ul conc concep epţi ţiei ei agre agresi sion onal alee se regă regăse sesc sc şi influenţele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu regulile ei, influenţeză, mai mult sau mai puţin, gândirea şi comportamentul oricărui indivi individ, d, le forme formează ază.. Deci Deci actul actul agresion agresional al va avea avea trăsăt trăsături uri specifi specifice ce mediului socio-teritorial în care se produce. Dar factorii sociali influenţează I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu , Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 155-162.
14
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie) ,
17
şi conduita infracţională din timpul desfăşurări activităţii delictuale şi de după aceea. Agresorul adoptă tactica dedublării pentru a atenua rivalitatea cu victima şi cu mediul social. Se recurge şi la repetarea unor false greşeli pentru a schimba înţelesul actelor şi rezultatului acestora. O altă conduită de adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii iniţiale despre agresiune, pentru a obţine protecţia sau clemenţa societăţii şi abandonarea tendinţei recuperării prejudiciului de către victimă. În cazul în care între criminal şi victimă sunt stabilite reguli obişnuite de convieţuire, agresorul va încerca statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri) cu victima, în sensul impunerii normei de forţă, prin care să se prelungească supunerea necondiţionată a victimei. Fireşte că agresorul îşi poate adapta multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar câteva dintre ele. Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie de expe experi rien enţa ţa şi gând gândir irea ea indi indivi vidu dual ală. ă. Dar Dar nu înto întotd tdea eaun unaa ceea ceea ce se planifică planifică se poate transpune transpune exact exact în realitate realitate.. Contradicţ Contradicţiile iile dintre intenţia intenţia agresională şi rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care a fost gândit actul criminogen, necesitatea de a realiza acţiunea numai în anumite limite, comportamentul victimei etc. Astfel, determinat de stările afec afecti tive ve ale ale vict victim imei ei (vol (volup upta tate tea, a, pasi pasiun unea ea,, exal exalta tare rea) a),, care care tran transc sced ed excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din par parte teaa agre agreso soru rulu lui. i. Noil Noilee sint sintez ezee agre agresi sion onal alee nu ar fi posi posibi bile le dacă dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen. În aceste mome moment ntee apar apar mâni mânia, a, dezn deznăd ădej ejde dea, a, o star staree la li limi mita ta dint dintre re raţi raţion onal al şi instinctual. Referitor la motivaţiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act de justiţie; ura, dusă la extrem; gelozia, motivul fiind preluat mai ales de agreso agresorii rii bărbaţ bărbaţi; i; motiva motivaţia ţia materi materială ală;; discr discrimi iminar narea ea pe diver diverse se criter criterii; ii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu de dorinţa de afirmare etc.
2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victimă a reacţiona nu înseamnă doar a înţelege şi a evalua forma agresiunii şi intenţia agresorului. Reflectarea actului agresional în planul psiho-volitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitaţie, lipsa de voinţă în acţiune. În plan afectiv emoţiile pozitive sunt înlocuite, total sau parţial, cu reacţia de ură, dispreţ sau umilinţă. Comportarea victimei este dominată de ideea că agresorul urmăreşte doar agresiunea în sine pentru 18
satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima îşi motivează propria tendinţă prin tratarea cu simpatie sau emoţii altruiste faţă de agresor. Unul din efectele victimizării este şi imposibilitatea psihică de a se opune, opune, inhibi inhibiţia ţia.. Efectu Efectull psihol psihologi ogicc rezult rezultat at din li lipsa psa de împotr împotriv ivire ire a victinei poate fi dăunător, experienţa individuală a victimei fiind înlocuită cu o nouă nouă stare stare subiec subiectiv tivăă deter determin minată ată de unele unele tul tulbur burăr ării incomu incomunic nicabi abile. le. Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv şi chiar dacă nu cunoaşte nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de acţiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acţiunilor sale, contradicţiile de comportament etc. Perceperea şi reflectarea fenomenului agresional de către victimă se produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual şi volitiv. Reacţia victimei la actul agresional se caracterizează prin atenuarea valenţelor intelective, prin scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale, iar în plan afectiv, prin trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, dispreţul, umilinţa. Aceste trăiri pot declanşa reacţii care scapă raţionalului, determinând trecerea de la o stare afectivă la alta, parţial sub influenţa instinctului de conservare. Cunoaş Cunoaşter terea ea fenome fenomenul nului ui agresi agresiona onall nu se reduce reduce doar doar la percep percepţii ţii,, ci depinde şi de relaţiile victimei cu mediul care reflectă stilul şi finalitatea agresi agresiona onală, lă, de calită calităţi ţi int intele electu ctuale ale,, de perspi perspicac cacita itate, te, de tăria tăria clităţ clităţilo ilor r ppsi sihi hice ce (voi (voinţ nţă, ă, cura curaj, j, cara caract cter er), ), de forţ forţaa fizi fizică că,, de modu modull decl declan anşă şări riii efecte efectelor lor actulu actuluii violen violentt etc. etc. Adeziu Adeziunea nea sponta spontană, nă, admira admiraţia ţia,, în specia speciall reacţiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determină decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, întunericul, singurătatea generează confuzie, anulând reacţiile instinctuale, deducţ deducţiil iilee logice logice şi judeca judecata ta victim victimei. ei. Naivit Naivitate ateaa determ determină ină o anumit anumităă necesitate a reîntâlnirii cu agresorul şi uneori se poate ajunge la o adeziune nejustificată a victimei faţă de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu agresorul). Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil şi individual, reacţia victimei este dependentă de o mulţime de condiţionări şi justificată, în mod confuz, de o anumită formă de reflectare a conştiinţei individuale. Rezultă că, între agresiune şi reacţia victimei nu există un echilibru deoarece apar reacţiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerenţei şi greşelii. Spaima victimei devine dispreţ faţă de agresor, ferocitate în actul de apărare pentru ca după un timp să se atenueze şi să se convertească în acceptarea agresivităţii şi resemnarea în acţiune. Victima nu poate înţelege agresiunea decât în limitele suferinţei biologice şi psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ şi ceea ce este secundar în evenimentul criminogen. 19
În sfâr sfârşi şit,t, o altă altă cara caract cter eris isti tică că psih psihol olog ogic icăă priv privin indd vict victim imel elee este este sentimentul de solidaritate care se naşte pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a înfrânt demnitatea individuală a acestor persoane. Victima are certitudinea că poate realiza prin propria experienţă, prin propriul exemplu un motiv de apărare a mediului social în care trăieşte, stimulând pentru aceasta solidaritatea împotriva agresivităţii.
3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii 15 Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de relaţia victimă – agresor se referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea ce priveşte comi comite tere reaa actu actulu luii agre agresi siv. v. Su Subb aces acestt aspe aspect ct opin opinii iile le în li lite tera ratu tura ra de specialitate sunt împărţite. B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea, predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale psihicului delincvent, există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere psihosocial corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte: victima este cauza delictului delictului, de exem exempl pluu în cazu cazull infr infrac acţi ţiun unii ii comi comise se de soţ soţ când când constată adulterul în flagrant delict; victima este pretextul infracţiunii , cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent , de exemplu în cazul unei sinucideri în doi; victima este rezultatul unei coincidenţe , de exemplu, infractorul pândind o persoană, loveşte din eroare o alta. Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt rezultatul unor cauze native cât a unor particularităţi individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se argumentează şi cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se datorează insuficienţei atenţiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienţă în însuşirea tehnicii profesionale etc. Pe de altă parte, studiind rubrica de tâlhărie se poate stabili că victimele aparţin în mare procentaj profesiei de factor poştal sau casier. Se poate oare deduce de aici că aceştia au o receptivitate victimală nativă mărită faţă de alte persoane? În sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de natură biologică. Pred Predis ispo pozi ziţi ţiaa înnă înnăsc scut utăă spre spre a fi vict victim imăă pres presup upun unee că o vict victim imaa este este N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară , Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71; P. Brânzei, G. Scripcaru, T. Piroźyński , Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul , Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96. 15
20
„programată” să sufere consecinţele unor acte agresionale de un anumit număr de ori pe parcursul vieţii sale. Or, o atare concepţie este cu totul contrară instinctului de autoconservare, instinct primar care va împiedica orice adult sănătos mental să repete o greşeală de un număr mare de ori. În concluzie se arată că situaţia de victimă este o situaţie de moment. Numai când trauma fizică sau psihică are un caracter deosebit de nociv şi de lungă durată se poate vorbi de existenţa unui psihic victimal, dar acesta ţine deja de patologic. H. von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o part partee din din vina vina deli delict ctul ului ui.. La acea aceast stăă conc conclu luzi ziee au ajun ajunss majo majori rita tate teaa autorilor, semnalând însă că fenomenul victimal este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte. Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub pat patru ru aspe aspect cte: e: faci facili lita tare rea, a, favo favori riza zare rea, a, prec precip ipit itar area ea şi prov provoc ocar area ea.. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi factori: a) factori personali: se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează comiterea infracţiunii: retardaţii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenţă redus, imigranţii, cei cu experienţă socială redu redusă să,, pers persoa oane nele le cu hand handic icap ap fizi fizic, c, cele cele prea prea nevâ nevârs rstn tnic icee sau sau prea prea vârstn vârstnice ice,, femeil femeilee pentr pentruu infrac infractor torii bărbaţ bărbaţi,i, minori minorităţ tăţile ile etnice etnice pentru pentru xenofo xenofobi bi extrem extremişt işti,i, naivit naivitate atea, a, încred încredere erea, a, neglij neglijenţ enţa, a, sentim sentiment entele ele de afecţiune pentru infractor etc.; b) factori situaţionali: presupun existenţa anumitor perioade de timp sau circumstanţe, conjuncturi ale mediului înconjurător care au determinat sau favorizat infracţiunea: de exemplu, turiştii sunt un grup mai vulnerabil care, datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., nu sunt dispuşi să participe la soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar; pe timp de noapte, în locuri aglomerate etc. Cele Cele mai mai întâ întâln lnit itee form formee de vino vinovă văţi ţiee ale ale vict victim imei ei faţă faţă de actu actull agresional sunt facilitarea şi favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere, supraaprecierea forţelor proprii, adică din multitudinea posibilă de factori personali şi situaţionali. Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea constă constă în declan declanşar şarea ea acţiun acţiunii ii agreso agresorul rului ui prin prin adopta adoptarea rea unei unei condui conduite te conforme cu actul agresional, deşi între victimă şi agresor nu există relaţii anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera autoturismului sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o costumaţie provocatoare. 21
poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior victimizării ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant faţă de viitorul infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii cu soţul viitorului infractor etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe agresor să comită fapte pe care iniţial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din par parte teaa agre agreso soru rulu lui. i. Noil Noilee sint sintez ezee agre agresi sion onal alee nu ar fi posi posibi bile le dacă dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen. Boala patologică poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De exemplu în actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea unor unor trăi trăiri ri pato patolo logi gice ce cu comp compor orta tame ment ntee de ti tipp psih psihot otic ic,, iar iar alte alteor orii disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele să fie din mediul apropiat, aşa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc. Trecerea la actul agresional poate fi declanşată şi de stările pasionale distimice ale celor doi protagonişti ai cuplului penal. În situaţii specifice, deseori victima creează ocazia unui comportame comportament nt aberant aberant în contrast contrast cu situaţiile situaţiile nespecifice nespecifice în care subiectul compor comportam tament entulu uluii devian deviantt caută caută şi creeaz creeazăă ocazia ocazia actulu actuluii de condui conduită tă deviantă. În alte situaţii victima merge până acolo încât se confundă cu agresorul, ca în cazul autodenunţării patologice în scop de expiaţie. Provocarea
4. Victima ca sursă de identificare a agresorului 16 În activitatea de identificare a infractorilor o importanţă deosebită o are prima declaraţie dată de victimă în faţa organelor de urmărire penală. Victima are rolul de „martor principal” pentru că a asistat la întregul eveniment criminogen şi l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va păstra în memorie imaginea sau elementele de identificare specială a unei persoane, atitudini şi expresii tipice ale infractorului sau ale unei anumite categorii de comportament, modul specific de operare al autorului, toate acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate trăsăturile caracteristice ale infractorului şi, în final, identificarea lui. N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 100-103; I. Tănăsescu ş.a. , op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică , Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 65-67. 16
22
Victima poate oferi informaţii privind infractorul şi în cazul în care a decedat, cel mai adesea atunci când între ea şi agresor au existat legături anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoaşterea victimei, modul său de viaţă, obiceiuri, trăsături morale şi comportamentale, se poate ajunge la identificarea făptuitorului. Din punct de vedere psihologic victima poate oferi puţine garanţii de veridicitate în relatările ei, din mai multe motive, astfel: perceperea evenimentelor este determinată de înzestrarea psiho-intelectivă a victimei, de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi personalitatea victimei; victima este supusă unor trăiri emotive deosebit de puternice în timpul săvârş săvârşiri iriii actulu actuluii infrac infracţio ţional nal,, fapt fapt care care face face ca percep percepere ereaa actulu actuluii şi memorarea lui să se facă in condiţiile unei activităţi corticale conştiente reduse, generând lacune perceptive şi memoriale; trecerea timpului afectează şi ea memoria şi, deci, redarea cu fidelitate a evenimentelor; din dorinţa de răzbunare victima poate arăta un alt făptuitor decât cel real; din dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia procesuală, unde adesea este şi parte civilă, victima poate agrava situaţia infractorului, ajustând realitatea sau punând pe umerii lui fapte pe care nu le-a comis; dacă victima are o participare concretă, activă, contradictorie sau chiar iniţiatoare a actului agresional va încerca să ascundă acest aspect, omiţând precizarea rolului său şi denaturând realitatea; însă cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realităţii îl constituie teama de infractor şi răzbunarea acestuia. Cu toate viciile pe care le prezintă mărturia victimei, ea poate furniza informaţii importante: date privind determinarea naturii juridice a actului agresional; date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil; date relative la circumstanţele esenţiale ale evenimantului (de loc, timp, de comitere etc.); date care definesc personalitatea victimei: concepţia şi modul de viaţă, calităţi, defecte, obiceiuri, starea de echilibru psihic sau tendinţe spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.; cerc cercul ul de rela relaţi ţiii al vict victim imei ei,, medi mediil ilee şi locu locuri rile le frec frecve vent ntat ate. e. De o importanţă deosebită este natura relaţiilor victimei cu mediul şi infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ură etc.) şi legăturile ei cu grupuri sociale ilicite sau îndoielnice; •
•
•
• •
•
•
• • •
•
•
23
date privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei în perioada imediat după comiterea agresiunii; date privind bunurile deţinute de victimă şi eventuala dispariţie a unora dintre ele; date privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei. Aşad Aşadar ar vict victim imaa poat poatee fi o surs sursăă im impo port rtan antă tă pent pentru ru iden identi tifi fica care reaa infrac infractor torulu ului,i, chiar chiar şi atunci atunci când când nu a suprav supravieţ ieţuit uit agresi agresiuni unii,i, fapt fapt ce justifică îndreptarea cercetărilor criminalistice criminalistice şi înspre victimă nu doar către infractor. •
•
•
SECŢIUNEA A IV-A VICTIMA – ANALIZĂ VICTIMOLOGICĂ 1. Cauzalitatea victimală 17 repr reprez ezin intă tă o stru struct ctur urăă comp compor orta tame ment ntal alăă complexă complexă a victimei victimei care a jucat un rol oarecare oarecare în săvârşirea săvârşirea agresiuni agresiunii,i, şi care este determinată de interdependenţa unor factori obiectivi (economici, polit politici ici,, ideolo ideologic gici,i, religi religioşi oşi etc.) etc.) şi a unor unor factor factorii subiec subiectiv tivii (inte (interes resee indivi individua duale, le, sentim sentiment entee de infer inferior iorita itate, te, de superi superior orita itate, te, atitud atitudini inile le şi relaţi relaţiile ile int interi erindi ndivid vidual ualee etc.). etc.). Cauzal Cauzalita itatea tea victim victimală ală este este înt întotd otdeau eauna na concretă şi formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale şi ale integrării victimei în mediul social. Fact Factor orii ii de risc risc conj conjunc unctu tura ral, l, rela relaţi ţion onal al şi natu natura ral l . Clasificarea factorilor de risc victimal este determinată de mediile socio-structurale de prove provenie nienţă nţă a victim victimelo elor, r, de tip tipolo ologia gia valori valorilor lor lezate lezate (fizi (fizice, ce, morale morale,, religioase, politice), de condiţiile socio-economice în care trăiesc victimele, de regulile de conduită acceptate de victime. Factorii de risc relevă şi gradul concret de responsabilitate a victimelor în comiterea actului agresional. a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atât la nivel individual cât şi la nivelul grupului au ca motivări discordanţele dintre situaţia economico-socială a individului şi tendinţa modificării imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta şi din nevoile obiective care pre preoc ocup upăă vict victim imaa (lib (liber erti tina naju jull comp compor orta tame ment ntal al,, viaţ viaţaa de fami famili lie, e, Cauzal Cauzalita itatea tea
victim victimală ală
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu , Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 180-183.
17
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie) ,
24
per perfe fecţ cţio iona nare reaa indi indivi vidu dual alăă sau sau prof profes esio iona nală lă), ), asig asigur urân ândd plur plural alit itat atea ea,, coexistenţa şi similitudinea modurilor comportamentale comportamentale victimale. b) Fac Caract cter erul ul subi subiec ecti tivv al rela relaţi ţiil ilor or Facto tori riii de risc risc rela relaţi ţion onal al.. Cara individuale, în cadrul existenţei umane determină concordanţa dintre actul agresional şi efectul victimal. În acest sens, relaţia victimei cu agresorul e percepută în mod diferit de fiecare dintre aceştia, depinzând de condiţiile sau de momentele variabile ale existenţei. Efectul victimal este mijlocit de relaţi relaţiaa anteri anterioar oară, ă, simult simultană ană sau poster posterioa ioară ră dintr dintree victi victimă mă şi agreso agresor, r, reacţiile victimei fiind rezultatul acceptării sau refuzului scopului relaţiei, a reflectării acestui scop în psihicul victimei. În mod receptiv, atitudinea victimei şi a agresorului devine esenţială în comportamentele individuale şi în stimulii, împrejurările sau stările care comandă aceste comportamente. c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat în mod mod obie obiect ctiv iv de modu modull de înţe înţele lege gere re a exig exigen enţe ţeii soci social ale, e, modu modull de determinare în raporturile interindividuale, de calităţile individuale de natură psihi psihică, că, morală morală şi intel intelect ectual uală. ă. Existe Existenţa nţa social socialăă determ determină ină un anumit anumit compor comportam tament ent şi un anumit anumit grad grad de înţ înţele eleger geree a existe existenţe nţei.i. Înzes Înzestra trarea rea biologică, gradul de sănătate fizico-psihică şi apariţia unor necesităţi de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual şi la urmările lui. În situaţie de incapacitate gravă de adaptare este nevoie de intervenţia societăţii cu măsuri de recuperare victimală. Aşadar factorii de risc natural îşi au sorgintea în existenţa socială şi în viaţa psiho-morală a victimei. Condiţiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub sub mai mai mult multee aspe aspect cte: e: psih psihol olog ogic ic,, fizi fiziol olog ogic ic,, soci social al,, psih psihia iatr tric ic şi demografic. Cunoaşterea condiţiilor favorizante apariţiei victimizării nu se redu reduce ce la anal analiz izaa cauz cauzel elor or (fac (facto tori rilo lor) r) ci treb trebui uiee stab stabil ilit itee şi inte intenţ nţii iile le individuale conştiente ale victimei de manifestare a acestora. Condiţiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violenţa şi conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se integrează. Aceste condiţii amplifică tensiunile, conflictele şi antagonismele dintre victimă şi agresor, fără a declanşa actul agresional, acest atribut revenind întotdeauna cauzelor. Continuitatea sau discontinuitatea condiţiilor favorizante demonstrează relativitatea apariţiei actului agresional şi a particularităţilor fenomenului agresional.
2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal 18 18
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 184-185.
25
Voinţa directă a victimei, intenţia manifestată de a activa în raportul agresi agresiona onall determ determină ină respon responsab sabili ilitat tatea ea aceste acesteia, ia, concep concepţia ţia pe care care s-a fundamentat conţinutul victimizării. Acţiunile sau inacţiunile victimei pot fi conştiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconştiente, în afara voinţei sale directe, modul de determinare a acestora regăsindu-se în scopul urmărit de victimă. Fiecare acţiune va trebui să corespundă unui scop individual astfel încât, dacă acest scop se regăseşte în urma fiecărei acţiuni-inacţiuni, ca o particularitate constantă, va determina stilul victimal. Acţiunea-inacţiunea victimei, rezultat al raportului Conştientul victimal. Acţiunea-inacţiunea dintre instinct şi inteligenţă, prezintă caracteristici diferenţiate de la individ la indi indivi vid, d, afla aflate te într într-o -o stru struct ctur urăă unit unitar ară, ă, gene genera rali liza zato toar are. e. În esen esenţa ţa comportamentală victimală se constată încercarea victimei de a anticipa rezultatul acţiunii agresionale a infractorului. Inconştientul victimal. Fixat în ereditate, inconştientul comportamental stabileşte forma concretă de asimilare şi de integrare a individului în mediul social. Relaţia instinctuală programată ereditar nu va putea fi prevăzută de individ şi nu va reprezenta un comportament individual constant de natură asociativ-previzibilă. În relaţia cu agresorul conduita victimei este dată de structura conştient-inconştient. Voinţa victimei în răspunsul la agresiune poate fi născută în baza coordonării inteligenţei şi experienţei personale, sau poate fi înlăturată prin exerciţiul spontan al instinctelor. Stilul victimal. Determinarea condiţiilor necesare adaptabilităţii victimei la realitatea conflictului agresional va releva exerciţiul spontan sau măsura adaptabilităţii la mediul respectiv. Trebuinţele, impulsurile, instinctele pot să fie fie rezu rezult ltat atul ul unei unei prog progra ramă mări ri ered eredit itar aree sau sau a unei unei învă învăţă ţări ri în stad stadii iile le evoluţiei de adaptare la mediul înconjurător. Inhibiţia victimală. Aptitudinea victimei de a evalua posibilităţile sale de adaptare la conflictul agresional depinde şi de calitatea senzaţiilor şi perce percepţi pţiilo ilor, r, şi de struct structura ura sistem sistemulu uluii său nervos nervos.. Reacţi Reacţiaa recept receptori orilor lor victimei este influenţată de intensitatea şi calitatea stimulentului. Victimele care prezintă un grad de slăbiciune nervoasă îşi formează cu prioritate refl reflex exel elee nega negati tive ve,, îşi îşi im impu punn cond condiţ iţii ii stab stabil il şi mani manife fest stăă difi dificu cult ltăţ ăţii în transformarea reflexelor inhibitorii în reflexe pozitive, astfel încât procesul de inhibiţie este mai puternic decât procesul de excitaţie. Cunoaşterea acestor elemente are importanţă şi pentru ştiinţa dreptului pol poliţ iţie iene nesc sc.. Lips Lipsaa de comb combat ativ ivit itat atee faţă faţă de agre agreso sor, r, moda modali lita tate teaa de conşti conştient entiza izare re sau de neperc nepercepe epere re a stării stării victim victimale ale determ determină ină măsuri măsurile le preve preventi ntive ve sau recupe recuperat rator orii ii faţă faţă de victim victimă. ă. Conşti Conştient entiza izarea rea efect efectulu uluii victimal sau indiferenţa producerii acestuia poate explica raportarea victimei faţă faţă de exig exigen enţe ţele le soci social ale. e. Atun Atunci ci când când dife difere renţ nţel elee într întree acti activi vita tate teaa 26
agresională şi atitudinea victimală sunt foarte greu de făcut un rol deosebit îl are modul în care se poate individualiza inhibiţia victimei în realizarea unor elem elemen ente te care care ajut ajută, ă, stag stagne neaz azăă sau sau îm împi pied edic icăă prod produc ucer erea ea unor unor efec efecte te antisociale.
3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale 19 În raport de gradul de rezistenţă şi de supunere a victimei faţă de actul agresional, precum şi de modul de acţiune ca răspuns la fapta violentă, victimele pot fi grupate în grupe şi subgrupe victimale, astfel: grupele victimale – victime minore, victime adulte, autovictime; subgrupe victimale – vict victim imee după după sex, sex, vict victim imee după după grad gradul ul de part partic icip ipar aree la agre agresi siun une, e, victimizarea intrafamilială şi victimizarea socială, victime după categoriile infracţiunilor. Fiecare grupă sau subgrupă are trăsături specifice constante.
3.1. Victimizarea femeii. Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de vulnerabilitate victimală, alături de copii şi bătrâni. Spre deosebire de victimele de sex masculin care, datorită instinctului de conservare, încearcă să evite, să combată sau să anihileze efectele agresiunii practicând la răndul lor o agresiune, victimele de sex feminin, în general, sunt stăpânite de sentimentul fricii, rezultată din ameninţările şi agresiunea suferită care determină, de regulă, acceptarea efectului victimal. La acestea se adaugă şi alte trăsături favorizante ale actului agresional: sensibilitate, fineţe, emotivitate, forţă fizică limitată. Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întâlnite, violul ocupă un loc foarte important. Uneori acesta este însoţit şi de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei. Reacţia societăţii faţă de această infracţiune este duală: pe de o parte se consideră că femeia are întotdeauna un grad grad oare oareca care re de vino vinovă văţi ţie, e, fie fie sub sub form formaa prec precip ipit ităr ării ii,, fie fie chia chiarr a provocării directe, în timp ce tabăra adversă consideră că agresiunea începe atunci când un bărbat continuă după ce femeia spune „nu”. Uneori este destul de dificil de stabilit dacă există viol sau nu şi care este responsabi responsabilitat litatea ea victimei victimei în comitere comitereaa infracţiu infracţiunii. nii.20 Dar Dar indi indife fere rent nt de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară , Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 78-100; I. Tănăsescu ş.a. , op. cit., p. 186-189. 20 Spre exemplu, într-un prim caz, o femeie de 22 de ani intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbaţi şi începe să bea şi să flirteze cu unii dintre patroni. Ulterior se comite violul. Suntem în prezenţa unui caz tipic de „licitare” a infracţiunii, în care victimei i se pot reproşa ignoranţa faţă de pericol, supraaprecierea capacităţii capacităţii sale de a relaţiona cu şi de a înţelege mediul ambiental, stilul stilul provocator. Toate acestea nu justifică însă încălcarea libertăţii individuale a femeii. Întrucât comportamentul acesteia nu reprezintă pentru agresori o constrângere fizică sau psihică, rezultă că atitudinea victimei nu poate fi considerată nici circumstanţă atenuantă a agresiunii. Victima va putea fi sancţionată doar în planul relaţiilor 19
27
gradul de implicare a victimei în săvârşirea agresiunii, dacă se stabileşte existe existenţa nţa cu certit certitudi udine ne a delict delictulu ului,i, înfra înfracto ctorul rul este este vinova vinovatt şi trebu trebuie ie sancţionat, fapta nefiind scuzabilă pe motivul vinovăţiei victimei. După M. Minovici există patru mari grupe de viol: prin constrângere fizică, prin constrângere morală, violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie şi violul profitând de stârile patologice fizice şi mentale ale victimei. Există şi viol în timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul poate fi comis de către un străin (55% din cazuri) sau de către cineva care a avut relaţii anterioare cu victima (40% din cazuri). Raportul real ar putea fi însă altul, având în vedere că victima unui viol comis de o cunoştinţă este inhibată în a face plângere penală. După criteriul vârstei, situaţia statistică este următoarea: 20-24 ani – 27%, 16-19 ani şi 25-34 ani – 25%, 12-15 ani – 11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezultă de asemenea că sunt cu risc risc cres crescu cutt feme femeil ilee cu situ situaţ aţie ie mate materi rial alăă mode modest stă, ă, din din medi mediii soci social alee îndoielnice precum şi femeile care lucrează în domeniul prostituţiei. De asemenea agresorii, în majoritatea cazurilor, au cu cel puţin cinci ani mai mult decât victimele şi antecedente penale. O altă formă de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei de către soţ. Cauzele sunt multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate, gelozie, alcoolism, soţul bolnav psihic etc. Uneori ca urmare a agresiunii soţiile pot comite ele însele infracţiuni, de regulă asupra soţilor. Într-o asemenea situaţie stabilirea gradului de vinovăţie a celor doi membrii ai cuplului penal este foarte dificilă. Pentru această operaţie trebuie să fie cunoscută istoria relaţiilor dintre cei doi, frecvenţa conflictelor dintre ei, motivaţia acestora. Victimizarea soţiei se poate datora în întregime conduitei sociale. Într-un alt exemplu, un tânăr convinge o tânără să meargă împreună în apartamentul lui. El începe să se dezbrace, dar când el continuă să facă pregătirile sexuale, ea i-a şoptit „nu”. El persistă, considerând că „regula” „regula” dragostei dragostei solicită solicită ca bărbatul bărbatul să fie mai agresiv, agresiv, iar femeia femeia să reziste, reziste, mai ales la început. început. El a presupus din experienţa trecută că „nu” înseamnă „poate”, iar „poate” înseamnă „da”. Când ea a spus că nu este pregătită pentru asta, el a interpretat protestul ca fiind o invitaţie de a fi mai categoric. Atunci el s-a urcat deasupra ei iar ea s-a încordat foarte mult. Seara s-a terminat, bărbatul fiind convins că şi-a sedus partenera, iar femeia că a fost violată. Violul este definit ca fiind întreţinerea de relaţii sexuale, folosind constrângerea fizică sau psihică, punând astfel victima în imposibilitate de a riposta, ori profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Pentru a determina existenţa unui viol în situaţii neclare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus, trebuie analizate intensitatea constrângerii pentru a stabili dacă victima a fost sau nu pusă în imposibilitate de a riposta. De asemenea trebuie stabilit dacă victima a consimţit în mod indirect actul sexual. Sunt des întâlnite cazurile în care femeia nu este de acord cu actul sexual în acel moment , dar îl acceptă pentru pentru a nu pierde relaţia cu partenerul. În sfârşit trebuie analizată perspectiva noţiunii de constrângere morală . Strict juridic constrângerea morală conform art. 46 alin. 2 C. pen. presupune ameninţarea (şantajul) (şantajul) cu un pericol grav care nu poate fi înlăturat altfel. În acest sens nu poate fi considerat un astfel de pericol teama de a pierde relaţia cu partenerul. Pe de altă parte este necesară determinarea modului în care mecanismele psihologice ale victimei afectează voinţa acesteia. Iată argumentele pentru care uneori graniţa dintre existenţa şi inexistenţa violului este foarte fragilă.
28
ostile a soţului, dar poate exista şi o contribuţie, mai mică sau mai mare, a soţiei, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect, prin răspunsurile sau atit atitud udin inil ilee sale sale,, comp compor orta tame ment ntul ul viol violen entt al soţu soţulu lui.i. O cara caract cter eris isti tică că a victimizării în familie este refuzul victimei de a renunţa la modul de viaţă agresiv impus de soţ, renunţare ce s-ar putea produce prin separarea în fapt a soţilor, pe o anumită perioadă, până la soluţionarea problemelor conjugale sau prin divorţ. Atitudinea pasivă a victimei are patru mari argumente: copiii au nevoie de ambii părinţi, dificultăţile financiare, opinia societăţii şi lipsa sprijinului real din partea autorităţilor şi a legii. Întrucât familia este celula de bază a societăţii, în cazul unor crize majore din viaţa unui cuplu este necesar să se intervină cu psihoterapie conjugală şi consiliere familială. Fireşte că femeile pot fi supuse oricărui tip de agresiune, aici fiind analizate cele mai întâlnite dintre ele. Alte infracţiuni care au cu precădere victime femei sunt: infracţiunile privind viaţa sexuală (celelalte decât violul) şi tâlhăria.
3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vul vulner nerabi abili lita tate te vict victim imal alăă cre crescu scută dato datorrită par parti ticu cula larrit ităţ ăţil iloor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsa posibilităţilor fizice şi psi psihhice ice de apăr apăraare, re, cap capaci acitate tateaa redus edusăă de ant anticip icipar aree a propr ropriiil iloor comportamente şi ale altora, capacitatea redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, capacitate redusă empatică, imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altora, nivelul înal înaltt de suge ugestib stibil ilit itat atee şi al cred creduuli lită tăţţii ii,, sin sinceri cerita tate teaa şi purit uritat ateea sentimentelor, gândurilor, intenţiilor, lipsa experienţei sociale etc. Datorită acestor caracteristici ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei, pot fi înşelaţi cu promisiuni sau recompense, minţiţi, constrânşi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru ei şi pentru alţii nu le pot prevedea. O formă specifică de victimizare a minorilor este bătaia şi incestul. Bătaia este o măsură aplicată în special de către tată şi este considerată o soluţie extremă de autoritate şi sancţionare. Adepţii bătăii susţin că ea este o măsură educativă cu dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi morală pentru o conduită greşită, şi procativă, adică inhibarea pe viitor a unor astfel de conduite. Rămân însă unele întrebări fără răspuns: cât timp trebuie să dureze pentru a nu traumatiza fizic şi psihic, ce intensitate trebuie să aibă, care este cel mai potrivit context de aplicare etc. Bătaia devine cu certitudine un act agresional atunci când are drept consecinţe leziuni fizice, traume psihice sau chiar moartea minorului. De la bătaia corectivă şi până la mal maltra tratare tare poat poatee fi doar oar un pas. as. Exis Există tă şi sit itua uaţi ţiii de părin ărinţi ţi cu un comportament neechilibrat, determinat de diverse cauze: mariaj instabil, 29
naşterea nedorită a copilului, copilăria violentă a părinţilor, copilul privit ca o modali dalita tate te de sati satisf sfac aceere a pro proprii riilor lor nevo nevoii, tulbu lburăr rări psihi sihice ce,, impulsivitatea, lipsa de afectivitate, frustrarea socială, aşteptările lor de la copil sunt nesatisfăcute etc. Urmări deosebit de grave ale copilului îl produce şi incestul. Cel mai adesea incestul este provocat de un tată care întreţine relaţii sexuale cu fiica sa, sau de frate care abuzează sexual de soră. Celelalte cazuri (modalităţile tată-fiu, frate-frate, mamă-fiu/fiică, soră-frate/soră) sunt mai rare, dar nu absente. Incestul cu un minor este o formă a violului deoarece copilul nu are discernământul necesar pentru a-şi da consimţământul. Incidenţă foarte crescută în rândul victimelor minore au şi celelalte infracţiuni sexuale. Privitor la această categorie de agresiune, Alex Thio (1988)21 evidenţiază următoarele: între 9 şi 54 de procente pentru femei şi între 3 şi 9 procente pentru bărbaţi au fost în timpul copilăriei victimele unui abuz sexual; majoritatea agresorilor sunt bărbaţi şi a victimelor sunt femei; în general infractorul şi victima se cunosc. Profilul agresorului din această categorie se caracterizează printr-o relativă inhibiţie sexuală pe parcursul vieţii, sunt blânzi, amabili şi pasivi, sunt mai puţin capabili de a întreţine relaţii sexuale cu persoane de sex opus adulte, fiind anxioşi şi necomunicativi în prezenţa acestora, cei mai mulţi comit agresiuni asupra aceluiaşi copil pe o periadă mai lungă de timp, de asemenea îşi recunosc vinovăţia mai uşor decât violatorii. Infracţiunile sexuale asupra minorilor prezintă un grad ridicat de pericol social mai ales prin urmările de natură psihică prin care rămâne marcat comportamentul victimei. Mino Minoru rul, l, fiin fiindd li lips psit it de expe experi rien enţa ţa de viaţ viaţă, ă, este este depe depend nden entt de temperament. Formarea cunoştinţelor despre ansamblul actelor agresionale este posibilă numai în acele cazuri în care raporturile existente cu diferiţi agresori, în perioada anterioară, au generat o formă de raţionare perceptibilă în comportamentul victimei. Educaţia este condiţia necesară pentru a putea preveni fenomenul victimal în rândul copiilor.
3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice. Bătrâneţea prezintă o serie de caract caracteri eristi stici ci specif specifice ice:: predom predomină ină proces procesele ele involu involutiv tive, e, diminu diminuare areaa potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a sistemului nerv nervos os,, a mobi mobili lită tăţi ţii.i. Din Din punc punctt de vede vedere re psih psihic ic apar apar modi modifi fică cări ri ca sentim sentiment entul ul de depers depersona onaliz lizare are,, scăder scăderea ea capaci capacităţ tăţii ii de concen concentra trare re şi distri distribui buire re a atenţi atenţiei, ei, a rezist rezistenţ enţei ei la stres, stres, sentim sentiment entul ul de insecu insecurit ritate ate,, creşte creşterea rea gradul gradului ui de depend dependenţ enţăă int interp erpers ersona onală, lă, slăbir slăbirea ea dinami dinamismu smului lui 21
A. Thio, Deviant Behavior , în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 89.
30
instinctiv etc. Dar între bătrâneţea cronologică şi cea psihologică nu există întotdeauna concordanţă. Infracţiunile privitoare la bătrâni au fost încadrate în două categorii : crime de stradă (furt, tâlhărie) şi maltratarea de către persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate să apară în cadrul mediului familial, agresori fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrânii, sau în afara acestuia, agresori fiind infractorii. Aceştia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, şi de unele caracteristici psihocomportamentale spec specif ific icee (cre (credu duli lita tate te,, negl neglij ijen enţă ţă,, uita uitare re,, conf confuz uzie ie), ), pot pot comi comite te acte acte infracţionale grave mult mai uşor. Situaţia este mult facilitată atunci când victima trăieşte singură. Cele mai întâlnite infracţiuni privitoare la persoanele vârstnice sunt infracţiunile motivate material. În unele situaţii infractorii cunosc direct sau indirect bunurile şi valorile pe care le posedă victima, precum şi locul unde sunt depozitate. În altele ei acţionează în baza presupunerii că victima trebuie să fi adunat asemenea valori pe parcursul vieţii, inclusiv pentru înmormântare, caz întâlnit mai des în mediul rural unde bâtrânii îşi pregătesc cele funerare din timp, inclusiv banii. Bărbaţii bătrâni sunt mai victimizaţi decât femeile vârstnice, cei din mediul urban mai vulnerabili decât cei din mediul rural iar riscul de victimizare creşte odată cu înaintarea în vârstă. În a doua categorie de agresiuni care privesc cu precădere vârstnicii intră diferi lor, cum cum ar fi: fi: agre agresi siun unea ea fizi fizică că,, diferite te forme forme de maltra maltratar taree a lor, agresi agresiune uneaa psihic psihică, ă, exploa exploatar tarea ea prin prin muncă, muncă, exploa exploatar tarea ea financ financiar iarăă prin prin înşelăciun înşelăciunee şi furt, furt, privarea privarea de hrană, hrană, tratament tratament medical etc. Maltratare Maltratareaa se produce întotdeauna în familie, de către rude sau persoanele care îngrijesc bătrânul, sau în instituţiile de asistenţă socială, de către personalul acestora. Victima tipică este femeia bolnăvicioasă şi suferindă; victimele sunt izolate social de prieteni, vecini. rude, care ar putea să intervină şi să pună capăt procesului de victimizare; victimizatorii tind să devină suprasolicitanţi în raport cu victimele care devin depresive, izolate, dependente; fii recurg cel mai mai ades adesea ea la malt maltra rata tare reaa fizi fizică că,, iar iar fiic fiicel elee la malt maltra rata tare reaa psih psihic ică; ă; în majoritatea cazurilor victimele au fost şi ele părinţi abuzivi.
3.4. Autovictimizarea. Forma tipică, şi cea mai gravă, o reprezintă suicidul (sinuciderea). Cu toate acestea autovictimizarea nu trebuie să se confunde cu suicidul, pentru că ea presupune forme mult mai variate de autoagresiune, de exemplu automutilările ori, în alt caz, vătămările corporale autoprovocate de către deţinuţi cu scopul de a înlătura temporar regimul de încarcerare.
31
agresi siun unee voit voită ă şi conş conşti tien entă tă G. Kais Kaiser er arat aratăă suic suicid idul ul ca fiin fiindd o agre orientată către propria persoană în scopul suprimării propriei vieţi. El are o funcţie triplă: de exprimare a găndirii şi acţiunii individului; de represiune a agresiunii; de suprimare a fiinţării victimei ca modalitate de realizare a primelor două funcţii. Potrivit lui A. Thio, există trei categorii de suicid: a) Suicidul-ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai mult să trăiască decât să moară, ameninţările lor fiind folosite pentru a atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi însă transpus în realitate atunci când există un pericol real de a nu-şi realiza scopurile propuse. b) Suicidul-tentativă. Se caract caracteri erizea zează ză print printr-o r-o mare mare ambigu ambiguita itate. te. Sinucigaşii din această categorie nu reuşesc de cele mai multe ori, la nivel comunicativ, să-şi declare adevăratele intenţii. Ei arată altora doar cât sunt de depresivi dar evită folosirea cuvântului sinucidere. Chiar şi atunci când reuşesc o atare comunicare, cei care recepţionează mesajul nu îl iau în serios datorită caracterului prea vag al acestuia. Cele mai întâlnite metode sunt: tăiatul venelor, înghiţirea unei cantităţi mari de medicamente şi asfixierea cu gaz în casă sau în maşină. Deşi metodele pot fi letale, ele mai păstrează o speranţă pentru viaţă, mai mult chiar, cele mai dese tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă sau chiar inevitabilă, astfel că, unii autori numesc asemenea tentative „drumul spre viaţă şi nu spre moarte”. Studiile statistice arată că între suicidul-tentativă şi cel reuşit există un raport invers: cele mai multe tentative aparţin femeilor şi tinerilor; cele mai multe reuşite aparţin bărbaţilor şi bătrânilor. c) Suicidul reuşit. Categoria cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă, nu au fost salvate la timp şi pe cele care au fost mai determinate să moară. În aproximativ o treime din sinuciderile reuşite autorii lor au mai avut tentative de suicid. De asemenea cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Cele mai folosite metode sunt împuşcarea cu arme de foc şi spânzurarea. Pornind de la notele lăsate de sinucigaşi, se pot identifica cel puţin patru tipuri de sentimente suicidare: sentimentul de scuză şi apărare în raport cu unele persoane 22; sentimente vindicative, de răzbunare pe alte persoane sau chiar pe sine 23; 22
„Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei şi că nu mă iubeşti. Niciodată nu m-am gândit că m-ai putea lăsa să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârşitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai atât de multe probleme iar eu mai adaug una la ele. Tată, îţi produc atât de mult rău. Tu întotdeauna mi-ai vrut numai binele şi acum trebuie să crezi şi să accepţi că acesta este. Mamă, ai încercat atât de mult să mă faci fericită şi să faci acte de dreptate pentru toţi dintre noi. Şi eu te iubesc foarte mult. Tu nu ai eşuat niciodată însă eu da... Te iubesc din toată fiinţa şi îmi pare atât de rău că acesta este modul de a-mi lua rămas bun. Te rog, iartă-mă şi fii fericită. Soţia şi fiica”. 23 „Bill, tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr aşa ceva, deşi eu mă îndoiesc. Te rog lasă-l pe Rover cu Mike. De asemenea lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu, tot restul
32
sentimente de mărinimie şi generozitate faţă de lumea pe care o abandonează cu scopul de a-şi dona averea, trupul pentru experimente, organele altor bol bolna navi vi etc. etc.,, tot tot aici aici regă regăsi sind nduu-se se şi sent sentim imen ente tele le de iert iertar aree faţă faţă de 24 persoanele care au greşit sinucigaşului ; sentimente suprarealiste: tensiunea puternică ce i-a condus spre suicid scade şi un calm copleşitor îi cuprinde. Mulţi sinucigaşi care şi-au tăiat venele declară că nu au simţit durerea, alţii au avut orgasm urmat de un sentiment liniştitor de relaxare şi un somn adânc. În ceea ce priveşte răspunsul persoanelor care au avut o oarecare legătură cu sinucigaşul şi care ar fi putut prevedea şi preveni sinuciderea, acesta constă, de cele mai multe ori în sentimentul de vinovăţie că nu au prevăzut-o şi prevenit-o, că nu s-au comportat mai bine cu victima, că nu au perceput din timp intenţiile acesteia. Exis Există tă două două teor teorii ii cons consac acra rate te care care expl explic icăă actu actull suic suicid idal al:: teorii psihiatrice şi cele sociologice. Primele consideră că boala mintală este principala cauză a sinuciderii sau cel puţin un dezechilibru psihic. La acestea se adaugă depresia, anxietatea morbidă, lipsa de speranţă, frustraţia adâncă, experienţa traumatizantă din timpul copilăriei. Teoriile sociologice susţin că nu există nimic rău cu sinucigaşii. Potrivit lui E. Durkheim există două motive sociologice ale suicidului: probleme de integrare socială şi probleme cu reglarea socială, respectiv cu constrângerea şi regulile grupului social asupra individului. Pornind de la postulatele durkheimiene au fost elaborate şi alte alte teor eorii mode moderrne noi. noi. A. Henry enry şi J. Short hort au elab elaboorat rat teoria trifactorială , conform căreia suicidul este determinat de trei categorii de fact factor ori: i: soci sociol olog ogic ici,i, psih psihol olog ogic icii şi econ econom omic ici.i. Aceş Aceşti tiaa reda redauu stat statut utul ul individului. Cu cât statutul este mai „înalt” cu atât individul este mai predispus suicidului, pentru că are un superego, resimte mai greu crizele sociale, economice etc. J. Gibbs şi W. Martin au elaborat teoria integrării statutului, care afirmă că rata suicidului unei poulaţii variază invers cu nivelu nivelull int integr egrări ăriii statut statutulu uluii în acea acea popula populaţie ţie.. Nivelu Nivelull int integ egrăr rării ii devine devine măsurabil prin următoarele concepte: rata înaltă a suicidului; lipsa stabilităţii şi durab durabili ilităţ tăţii ii social sociale; e; lip lipsa sa confor conformit mităţi ăţiii social socialee la cerinţ cerinţele ele societ societăţi ăţii; i; vieţii tale. Tu ai fost un ticălos şi un crud. Dumnezeu nu a uitat şi nu uită asta. Şi te rog fără flori; ele nu ar însemna nimic. De asemenea, păstrează-ţi banii. Vreau să fiu înmormântată în Potters Field, în acelaşi cavou cu Betty... Tu ştii ce mi-ai făcut. Acesta este motivul pentru care am făcut-o. Este greşeala ta şi a lui Ella, încearcă şi uită dacă poţi. Dar tu nu poţi... Soţia ta”. 24 „Marry, am fi putut să fim atât de fericiţi dacă ai fi continuat să mă iubeşti. Am fotografia ta în faţa mea. Gândul că acum s-ar putea să fii în braţele altui bărbat este mult prea greu să-l suport. Eu îmi ofer viaţa pentru indiscreţia ta. Toate greşelile tale sunt uitate şi reamintesc toată bunătatea ta. Tu ştii că aş fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea acum nu este o surpriză pentru tine. Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită. W. Smith”.
33
conflictele de rol, respectiv raportul dintre aşteptările societăţii de la un individ şi realizările lui în acest sens; incompatibilitatea statutului, respectiv poziţia pe care o ocupă individul în societate şi care generează conflictul de rol; rol; li lips psaa inte integr grăr ării ii stat statut utul ului ui,, resp respec ecti tivv măsu măsura ra de ocup ocupar aree a pozi poziţi ţiei ei solicitate de către sociatate. Suicidul este explicat şi prin prisma teoriilor teoriilor fenomenolo fenomenologice gice care operează cu înţelesurile şi semnificaţiile sinuciderii şi cu modul în care persoana sinucigaşă acţionează în baza acestor înţelesuri. Una dintre acestea este teoria înţelesurilor suicidare care consideră că indivizii, pentru a se sinu sinuci cide de,, atri atribu buie ie anum anumit itee semn semnif ific icaţ aţii ii spec specif ific icee acte actelo lorr lor lor suic suicid idar aree (suicidul ca o cale de a transporta sufletul în altă lume, de a schimba imaginea lor în ochii altora, de a obţine sentimentele altora, de răzbunare), aceste acesteaa fiind fiind,, la rându rândull lor, lor, influ influenţ enţate ate de înţ înţele elesur surile ile genera generale le pe care care societatea le acordă suicidului (suicidul are ca motiv depresia, dorinţa de a scăpa de ceva neplăcut din viaţă, de moarte; ceva este rău în legătură cu situaţia socială a sinucigaşului, iar cineva este vinovat; ceva este rău cu însă însăşi şi pers persoa oana na sinu sinuci ciga gaşă şă). ). Altă Altă teor teorie ie feno fenome meno nolo logi gică că este este teoria procesulu procesuluii suicidar suicidar care care,, în opoz opoziţ iţie ie cu cea cea ante anteri rioa oară ră,, cons consid ider erăă că semnificaţiile suicidului tind să descurajeze sinucigaşul. Autorul teoriei, J. Jacobs, identifică zece paşi în cadrul procesului de devenire a sinucigaşului: 1. indivizii se confruntă confruntă cu probleme neaşteptate, neaşteptate, intolerabile şi insolvabile; 2. ei le văd, văd, nu ca pe nişte nişte incide incidente nte izolate izolate,, ci ca pe o verigă verigă dintrdintr-un un şir nesfârşit de probleme; 3. ei cred că moartea este singurul mod de a le rezolva; rezolva; 4. această această convingere convingere se fundamentează fundamentează pe izolarea izolarea lor socială; socială; ei nu îşi pot împărtăşi cu alţii problemele; 5. ei se stră strădu duie iesc sc din din greu greu să învi înving ngăă proh prohib ibiţ iţia ia soci societ etăţ ăţii ii îm împo potr triv ivaa suicidului pe care au interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral; 6. ei reuşesc s-o învingă deoarece deoarece sunt deja foarte izolaţi social; 7. ei reuşesc reuşesc s-o învingă învingă şi prin autosugestio autosugestionarea narea că prin suicid nu renunţă renunţă la viaţa sacră; 8. ei rezolv rezolvăă confli conflictu ctull (raţio (raţional nal,, psihol psihologi ogic, c, moral moral şi spirit spiritual ual)) defini definind nd pro probl blem emel elee ca fiin fiindd inso insolv lvab abil ilee în alt alt mod, mod, deci deci suic suicid idul ul devi devine ne o necesitate, devine justificat; 9. definind suicidul suicidul ca singură soluţie, ei ei înlătură sentimentul sentimentul de vinovăţie şi răspundere; 10. 10. pent pentru ru a fi siguri siguri că nu vor fi pedeps pedepsiţ iţii în altă viaţă viaţă,, ei Îl roag roagăă pe Dumnezeu pentru iertare sau lasă o notă suicidară cerând supravieţuitorilor supravieţuitorilor să se roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid. 34
Semnificaţia psiho-socială a suicidului este contradictorie deoarece are la bază o criză de fundamente, victima acceptând raportarea comportamentului individual la un comportament ideal absolut, care va avea întotd înt otdeau eauna na o semnif semnifica icaţie ţie iraţio iraţional nală. ă. Victim Victimaa suicid suicidulu uluii îşi preciz precizeaz eazăă raporturile cu agresorul (mediul social sau un individ), şi aşa-zisa înţelegere raţional-iraţional a existenţei deliberează în sensul negării acesteia, printr-o viziune tragică, speculativă, iraţională.
§4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării 25 Măsu Măsuri rile le care care se pot pot lua lua pent pentru ru prev preven enir irea ea şi li limi mita tare reaa sau sau chia chiar r eliminarea fenomenului victimal şi a efectelor sale se pot clasifica în două categorii: măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie. Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor statului. Dintre acestea un rol important îl au organele judiciare responsabile cu pre preve veni nire reaa infr infrac acţi ţiun unil ilor or şi cu prin prinde dere rea, a, jude judeca care reaa şi sanc sancţi ţion onar area ea infractorilor. Aşa cum afirma S. L. Wrightsman, deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţii speciale asigură un nivel mai înalt de securi securizar zaree psihol psihologi ogică că a cetăţe cetăţenil nilor. or. Dar existe existenţa nţa organe organelo lorr judici judiciare are,, aplicarea corectă şi promptă a normelor penale, sancţionarea infractorilor au şi rol rol de prev preven enţi ţiee prin prin inhi inhiba bare reaa comp compor orta tame ment ntul ului ui deli delict ctua uall la unii unii potenţiali agresori. De aemenea o formă de protecţie a victimei este şi indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase de la victimă etc. pentru a garanta posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului de către victimă. Prot Protec ecţi ţiaa soci social alăă îm împo potr triv ivaa vict victim imiz izăr ării ii este este şi resp respon onsa sabi bili lita tate teaa legiui legiuitor torulu uluii şi execut executivu ivului lui.. Activi Activitat tatea ea organe organelor lor judici judiciare are depind depindee de actele normative ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte buna funcţionare a lor lor cât cât şi efic eficie ienţ nţaa legi legiii în prev preven enir irea ea şi comb combat ater erea ea feno fenome menu nulu luii criminogen. Dacă legiuitorul este responsabil cu stabilirea politicii penale, executivul are rolul de a pune în mişcare acele mecanisme administrative care care să o tran transp spun unăă în real realit itat ate. e. În func funcţi ţiee de dife diferi rite te dome domeni niii pot pot fi identificate şi alte autorităţi de stat cu răspundere în protejarea victimelor, în cazuri de victime minore, victime ale abuzului în familie, persoane cu handicap etc. Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti sau de ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar până la încadrarea în muncă, asigur asigurare areaa recon reconver versie sieii profe profesio sional nale, e, consil consilier iere, e, asigur asigurare areaa pazei pazei etc. etc. În N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 103-105; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică , Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67-70; I. Tănăsescu ş.a. , op. cit. , p. 164-166. 25
35
sfârşit nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care, fiind mai motivată, poate obţine rezultate semnificative. Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina persoanelor particulare, care mai mult trebuie să fie rodul unor influenţe organizate, şi mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri pot fi: asigurarea intrărilor în locuin locuinţe ţe şi imobil imobile, e, evita evitarea rea locuri locurilor lor pericu periculoa loase, se, evitar evitarea ea compan companiil iilor or îndoielnice, evitarea reclamei şi a publicităţii cu privire la situaţia materială deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei singuri (pericolul este nu doar de moment, ci şi de lungă durată prin faptul că străinul poate afla valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intenţia delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a străinilor care încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales noaptea sau în locuri retrase etc. Există tă situ situaţ aţii ii în care care Tact Tactic icil ilee de depă depăşi şire re a situ situaţ aţii iilo lorr de risc risc.. Exis pericolul nu poate fi avitat total (de exemplu serviciul în tura de noapte). În asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a minimaliza cât mai mult posibil riscul de victimizare. Se pot aminti exemplificativ: plimbarea în compania altora, în grup iar nu singur, evitarea implicării neînarmate în anumite evenimente periculoase etc. Preven Prevenire irea a crimei crimei prin prin proiec proiectar tarea ea mediul mediului ui înconj înconjură urător tor afirmă import importanţ anţaa creeri creeriii unui unui „spaţi „spaţiuu de apărar apărare” e” prin prin „îngr „îngreun eunare areaa atinge atingerii rii ţintelor”: îmbunătăţirea sistemelor de închidere şi asigurare a intrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii, a pazei. Acţiunile de reducere a riscului pot fi individuale, colective, în colaborare cu alte persoane, sau mixte. Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de prevăzut situaţiile exacte, particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante, şi asta pentru că există modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un infractor poate comite aceeaşi faptă. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil dar care nu poate fi şi prompt cuantificabil.
SECŢIUNEA A V-A CORELAŢIA VICTIMOLOGIEI CU CELELALTE CELELALTE ŞTIINŢE 26 SOCIALE I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu , Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 162-172.
26
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie) ,
36
Politica penală reprezintă ansamblul de reguli susceptibile să fie propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de acesta, la un moment dat, într-o ţară determinată pentru combaterea criminalităţii. Raportul dintre victimologie şi politica penală va determina moda modali lită tăţi ţile le de stab stabil ilir iree a comp compoz oziţ iţie ieii vict victim imiz izăr ării ii (fiz (fizic ice, e, sexu sexual ale, e, religi religioas oase, e, ideolo ideologic gice, e, geogra geografic fice), e), formel formelee juris jurisdic dicţio ţional nalee de lim limita itare re a victimizării, influenţa fenomenului victimizării, limitele pedepselor penale şi rolul organelor judiciare în protejarea victimelor. Vic Victim timolo ologia gia şi agre gresol sologi ogia. Dacă acă vic victi tim molo ologia gia stud studiiază ază comportamentul victimei, agresologia analizează şi explică trăsăturile de comportament ale agresorilor, individual sau în grup, modul în care se produce agresiunea, determinările socio-individuale, precum şi ansamblul fenomenelor agresionale, ca un cumul de comportări antisociale, şi influenţa negativă a acestora asupra dinamicii sociale, economice, politice şi juridice. Inte Intera racţ cţiu iune neaa dint dintre re vict victim imol olog ogie ie şi agre agreso solo logi giee pres presup upun unee rele releva vare reaa atitud atitudini iniii agreso agresorul rului ui în realiz realizare areaa actulu actului,i, relaţi relaţiile ile int interi erindi ndivid vidual ualee cu victima (înainte, în timpul şi după agresiune), efectele actului agresional asupra agresorului şi victimei. Victimologia şi agresologia studiază corelaţia dintre comportamentul victimei şi agresorului, stimulii interni şi externi ce determină comportamentele celor doi şi consecinţele sociale directe ale acestora, calificând actul individual ca fiind agresional sau o consecinţă a acestuia (efect victimal), explicându-i geneza. Victim Victimolo ologia gia şi penolo penologia gia.. Peno Penolo logi giaa ca ştii ştiinţ nţăă soci social alăă stud studia iază ză varietatea practicilor educative ale pedepsei penale, diversitatea mijloacelor de investigaţie, a formelor de reeducare, a efectelor reformative ale pedepsei asupra condamnatului, stabilind totodată echilibrul dintre pericolul social concret produs de fenomenul infracţional şi sancţiunea ce trebuie aplicată infractorului. Victimologia, limitându-se la analiza efectului victimal produs de actul agresional, reclamă o diversificare a pedepselor penale, astfel încât să se asigure actul preventiv de intimidare a posibililor infractori, cât şi modul concret şi măsura pedepsei aplicată condamnatului pentru a se asigura principiul moral de satisfacţie a victimei şi societăţii, şi principiul social de obligare a infractorului de a suporta consecinţele coercitive ale pedepsei. Victimologia şi psihologia. Fenomenul de victimizare se află într-un rapo raport rt nemi nemijl jloc ocit it cu psih psihic icul ul vict victim imei ei într întruc ucât ât vict victim ima, a, în mome moment ntul ul cunoaşterii agresorului, îşi pune în evidenţă afinităţile influenţând chiar stilul relaţiei cu acesta, şi trăieşte o experienţă psihică complexă şi contradictorie, ce cuprinde senzaţii, percepţii, raţionamente şi gânduri fugitive, sentimente confuze şi antagonice. Victimologia, prezentând cunoaşterea şi convingerile Victimologia şi politica penală.
37
victimei, preia din psihologie modul cum se realizează comportamentul individual (nesiguranţa, teama), geneza şi explicarea acestuia, precum şi procesul psihic de adaptare progresivă a victimei la atitudinile şi tensiunile din mediul mediul înconj înconjură urător tor.. Reglăr Reglările ile sau deregl dereglări ările le sociosocio-afe afecti ctive ve dintre dintre victimă şi agresor sunt determinate de trăsăturile psihice individuale şi de tendinţele personalităţii fiecăruia. Psihologia va releva interacţiunea dintre interesele contradictorii, sentimentele şi condiţiile de inhibare aflate într-o relaţie reciprocă, determinate de nevoile şi aspiraţiile fiecărui participant, cu scopul de a cunoaşte diferite variabile comportamentale şi interacţiunile acestora. Victimologi Victimologia a şi sociologia sociologia.. Sociologia integrează efectul victimal în împr îm prej ejur urăr ăril ilee conc concre rete te ale ale acte actelo lorr agre agresi sion onal ale, e, expl explic icân ândd frec frecve venţ nţaa şi intensitatea acestora, pornind de la abstract la concret, ţinând seama şi de conflictele şi disputele dintre agresori şi victime. Stabilind legătura dintre efectele victimale, evidenţa şi dependenţa acestora de cauze precizate sau care se pot preciza, se va deduce motivaţia actelor agresionale, atât ca manifestare singulară cât şi ca fenomen social. Atunci când agresivitatea nu se poate explica prin raportare la individual, sociologia va integra actele agresionale într-un ansamblu justificat de cauzalitatea istorică a fenomenului agresional. Victim Victimolo ologia gia şi crimin criminolo ologia gia.. Cea Cea mai mai im impo port rtan antă tă inte intera racţ cţiu iune ne a victimologiei cu celelalte ştiinţe sociale priveşte criminologia. Mult timp victimologia nu a existat ca ştiinţă individuală, fiind considerată un capitol al criminologiei. Dar, încă de la începuturile victimologiei s-a arătat că aceasta nu este o parte a criminologiei, ci o ştiinţă paralelă cu aceasta, sau chiar reversul ei.27 Criminologia este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii, efectele criminalităţii asupra victimelor dar şi asupra societăţii, stra strate tegi giaa de apăr apărar aree soci socioo-um uman ană. ă. Rapo Raport rtul ul dint dintre re vict victim imol olog ogie ie şi crimin criminolo ologie gie se regăse regăseşte şte sub două două import important antee aspect aspecte: e: prin prin cercet cercetări ările le specifice, criminologia oferă explicaţii cu privire la actul criminogen care permit adoptarea unor măsuri şi instrumente necesare în scopul reducerii criminalităţii şi diminuării riscului victimal; criminologia stabileşte cauzele şi condiţiile producerii infracţiunilor, oferind informaţii utile în stabilirea strategiilor de prevenţie şi apărare individuală şi de grup. Victimologia a apărut ca o necesitate socială. Ideea că problema crimei poate fi soluţionată numai prin studiul delincventului este totalmente greşită. Separarea delincventului de victimă este o eroare. Nici un proces penal nu poate exista fără cuplul agresor-victimă. Soluţionarea corectă a unei cauze B. Mendelshon în T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 92. 27
38
penale se poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai din eroare 28. Studiul empiric al victimei, din trecut, a fost înlocuit cu unul sistematic de către o nouă ştiinţă – victimologia.
28
B. Mendelshon în T. Bogdan, op. cit., p. 91.
39
BIBLIOGRAFIE 1. Tiberiu BOGDAN - Probleme de psihologie judiciară , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; 2. Petre BRÂNZEI, Gheorghe SCRIPCARU, SCRIPCARU, Tadeusz PIROŹYŃSKI PIROŹYŃSKI Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul , Editura Junimea, Iaşi, 1970; 3. Ioana-Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI - Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică , Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006 4. Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI Psihologie judiciară , Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994 5. 5. Iancu TĂNĂSESCU, Gabriel TĂNĂSESCU, Camil TĂNĂSESCU Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie) , Editura All Beck, Bucureşti 2003.
40
