Tehnici FNP speciale cu caracter general: a. Inversarea lentă (IL) reprezintă contracţii ritmice ale agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o schemă de mişcare, pe toată amplitudinea, fără pauză între inversări, împotiva unei rezistenţe maximale. Primul timp îl reprezintă mişcarea în sensul musculaturii puternice, adică pe antagoniştii muşchilor hipotoni. Exemplu: musculatura extensoare a cotului este slabă. Se execută flexia contra unei rezistenţe pe toată amplitidinea, urmată de extensie contra rezistenţei opuse de terapeut. Se dau comenzile: „flectează cotul!”„extinde cotul”!, schimbând corespunzător priza şi contrapriza. Explicaţia neurofiziologică: - legea inducţiei succesive Sherrington: o mişcare este facilitată de contracţia imediat precedentă a antagonistului - rezistenţa la mişcare determină o influenţă inhibitorie a reflexului Golgi asupra motoneuronului muşchiului care se contractă-flexorii cotului în acest exemplu şi facilitează prin acţiune reciprocă agonistul (extensorii cotului) - acţiunea inhibitorie a celulelor Renshow pentru motoneuronul alfa antagonist - agoniştii se întind progresiv în timpul contracţiei antagonistului şi ca urmare la finalul mişcării (când sunt maxim întinşi) vor fi facilitaţi prin impulsuri provenite de la nivelul fusului muscular (de la receptorul secundar Ruffini) Contracţie izotonică cu rezistență agonist/antagonist fără pauză între inversări b.Inversarea lentă cu opunere (ILO) se execută ca şi IL, cu deosebirea că la capătul amplitudinii de mişcare se introduce izometria. Exemplu: musculatura extensoare a cotului este slabă. În acest caz ILO se începe pe muşchii extensori. Pacientul aşezat, cotul flectat, terapeutul homolateral de pacient, realizează priza pe partea posterioară a antebraţului în treimea distală şi contrapriza pe faţa posterioară a braţului, în treimea distală; se comandă „extinde cotul!”; apoi se realizează izometria continuând aceeaşi comandă, după care se schimbă prizele şi se comandă „flectează cotul!”, iar la capătul amplitudinii de mişcare se introduce izometria. Explicaţia neurofiziologică: - datorită izometriei de la sfârşitul mişcării se declanşează o recrutare de motoneuroni gama a muşchiului respectiv. Astfel, fusul neuromuscular va continua trimitera unor impulsuri cu caracter predominant facilitator, deşi apare reflexul Golgi şi activitatea celulelor Renshow, care încearcă să blocheze efectul facilitator. Contracţie izotonică cu rezistență cu izometrie la maxim agonist/antagonist fără pauză între inversări c. Contracţiile repetate (CR) se aplică în trei situaţii: - Când muşchii schemei sunt de forţă 0 sau 1: se poziţionează segmentul eliminând gravitaţia, musculatura hipotonă fiind în zona alungită, şi se fac întinderi repetate, rapide, scurte ale agonistului, ultima întindere fiind însoţită de comanda verbală „contractă muşchiul!”. În situaţia în care se schiţează mişcare se opune o rezistenţă maximală, dar astfel să nu blocheze mişcarea întinderi repetate, scurte → contracție la comandă din zona alungită - Când muşchii sunt de forţă 2 sau 3: se fac contracţii izotonice cu rezistenţă pe toată amplitudinea de mişcare, aplicându-se în anumite unghiuri de mişcare întinderi rapide, scurte Contracţie izotonică cu rezistență → întinderi repetate, scurte în anumite unghiuri de mişcare - Când muşchii sunt de forţă 4 sau 5, dar fără să aibă o forţă egală peste tot: se face contracţie izotonică cu rezistenţă, până în punctul unde forţa musculară este mai slabă, apoi se execută o izometrie, urmată de întinderi scurt, rapide. Contracţie izotonică cu rezistență → contracţie izometrică → întinderi repetate, scurte Exemplu: Muşchii extensori ai genunchiului sunt slabi. Pacient în decubit heterolateral, fiziokinetoterapeutul înapoia pacientului, realizează contrapriza pe faţa anterioară a coapsei în treimea distală şi priza în treimea distală a gambei. Se comandă extensia gambei, iar la nivelul golului de forţă se realizează izometria, menţinând comanda: „extinde gamba!”; menţinere, comanda „relaxează”. Urmează flexia apoi extensia. (Terapeutul realizează întinderi de mică amplitudine , întinderile spre flexie sunt rapide, iar revenirea din flexie este lentă). Se comandă relaxarea. Toţi aceşti timpi se repetă de mai multe ori.
Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii izotonice pe musculatura antagonistă normală, pentru a facilita musculatura agonistă slabă, prin inducţie succesivă. Explicaţia neurofiziologică: - efectul reflexului miotatic - prin rezistenţa ce se aplică mişcării (maximală la F2-F3, maximă la F4-F5) se facilitează sistemul gama şi ca urmare aferenţele primare ale fusului vor conduce la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari - facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular activator d. Secvenţialitatea pentru întărire se realizează când un component dintr-o schemă de mişcare este slab. Se realizează o contracţie izometrică maximă în punctul optim (zona scurtată pentru extensori şi zona medie pentru flexori) al musculaturii puternice sau normale, de preferat proximal de zona slabă. Se menţine această izometrie şi se adaugă contracţia izotonă împotriva unei rezistenţe maximale, pe musculatura slabă. Exemplu: flexorii cotului drept sunt slabi. Pacientul aşezat, braţul flectat la 30º, antebraţul sprijinit pe masă, terapeutul prinde cu mâna stângă 1/3 distală a braţului pe faţa anterioară şi cu mâna dreaptă 1/3 distală a antebraţului tot pe faţa anterioară. Se dă comanda „flectează braţul!”, creând izometria flexia cotului şi menţinerea umărului; comanda: „flectează cotul şi umărul!” Explicaţia neurofiziologică: - această tehnică se bazează pe fenomenul iradierii de la motoneuronii activaţi ai musculaturii puternicenormale (superimpulsul creat de izometrie), spre motoneuronii musculaturii slabe - creşterea recrutării de motoneuroni alfa ţi gama datorită rezistenţei aplicate - facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular activator Contracție izometrică a musculaturii mai puternice din lanț → Contracţie izotonică cu rezistență e. Inversarea agonistă: se execută contracţii concentrice pe toată amplitudinea, apoi progresiv (ca amplitudine) se introduce contracţia excentrică. De exemplu: muşchii flexori ai genunchiului sunt slabi. Pacientul în decubit ventral, terapeutul homolateral de acesta face priză pe faţa dorsală a gambei şi contrapriza pe faţa posterioară a coapsei. Se comandă flexia gambei contra rezistenţă, apoi se introduce contracţia excentrică, comandând în continuare flexia, iar fiziokinetoterapeutul împinge în jos gamba, provocând contracţia excentrică. Aceşti timpi se repetă, mărind treptat amplitudinea de mişcare. Explicaţia neurofiziologică: - contracţia excentrică promovează şi întinderea extrafusală şi pe cea intrafusală-ceea ce măreşte influxul aferenţelor fusale. Atenţie: la muşchii extensori posturali tonici, contracţia excentrică în zona alungită va declanşa impulsuri în aferenţele secundare ale fusului şi deci influenţe inhibitorii musculare - creşterea recrutării de motoneuroni alfa ţi gama datorită rezistenţei aplicate - facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular activator Contracție concentrică → Contracție excentrică Tehnici speciale Tehnici pentru promovarea mobilităţii a. Iniţierea ritmică se aplică în limitările de mobilitate provocate de hipo- sau hipertoniile musculare şi constă din mişcări lente, ritmice, executate mai întâi pasiv, apoi pasivo-activ şi activ, pe întreaga amplitudine a unei scheme de mişcare. În cazul hipertoniei se urmăreşte relaxarea, iar în cazul hipotoniei se încearcă menţinerea memoriei kinestezice şi păstrarea amplitudinii de mişcare. Comenziile sunt de tipul „lasă-mă pe mine să mişc....”, „mişcă odată cu mine...”, după care se trece la mişcarea activă şi apoi la IL. Exemplu: muşchii flexori ai şoldului sunt hipertoni, deci extensia este limitată. Pacientul în decubit heterolateral, fiziokinetoterapeutul înapoia pacientului, realizează contrapriza apucând osul coxal în partea laterală, fixând bazinul, iar priza prin apucare de jos a părţii distale a coapsei. Se execută extensia şoldului, comandând: „relaxează-te şi lasă-mă pe mine să-ţi mişc coapsa!”, apoi se execută flexia dând aceeaşi comandă. Se repetă de câte ori este nevoie, până se relaxează musculatura (în cazul hipertoniilor) şi/sau până pacientul înţelege ce mişcare i se va cere, ori musculatura este facilitată prin întinderi alternative (în cazul hipotoniilor); se trece apoi la realizarea mişcării pasivo-active şi apoi active. În timpul mişcării pasivo-active comanda este „mişcă-l odată cu mine!”. După ce se poate realiza activ, se poate trece la efectuarea tehnicii IL. Explicaţia neurofiziologică:
- cortexul, influenţat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului muscular al musculaturii hipertone - echilibrarea tonusului agonist-antagonist în timpul mişcărilor pasivo-active - întinderea alternativă a agonistului şi antagonistului determină influenţe excitatorii în cazul musculaturii hipotone; în cazul musculaturii hipertone mişcările pasive se fac în ritm lent (pentru a nu declanşa reflexul miotatic). Contracții lente, ritmice, executate mai întâi pasiv, apoi pasivo-activ şi activ b. Rotaţia ritmică se aplică în hipertonii musculare, cu scopul de a obţine relaxarea, realizându-se pasiv sau pasivo-activ, astfel încât să se permită efectuarea activă a mişcării. Exemplu: muşchii flexori ai braţului sunt hipertoni (deci extensia braţului este limitată). Pacientul în şezând, terapeutul de aceeaşi parte, realizează priza în treimea distală a antebraţului şi contrapriza în apropierea articulaţiei umărului. Se realizează rotaţii interne şi externe ale umărului dând comanda „relaxează şi lasă-mă pe mine să mişc umărul!”. Se repetă de mai multe ori şi se trece progresiv spre mişcarea pasivo-activă la care comanda este: „mişcă umărul odată cu mine!”. Explicaţia neurofiziologică: - cortexul, influenţat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului muscular al musculaturii hipertone - mecanoreceptorii locali, articulari şi periarticulari, excitaţi de rotaţie, declanşează inhibiţia motoneuronilor alfa ai musculaturii periarticulare c. Mişcarea activă de relaxare-opunere se aplică în cazurile de hipotonie musculară şi constă în efectuarea unei contracţii izometrice în punctul unde există forţă mai mare, urmată de o relaxare bruscă şi o mişcare pasivă spre zona alungită, însoţită de intideri rapide în această zonă. Urmează apoi o contracţie izotonică pe toată amplitudinea de mişcare Exemplu: muşchii extensori ai şoldului sunt hipotoni. Pacientul în decubit heterolateral, membrul inferior uşor extins, terapeutul înapoia pacientului, relizează contrapriza apucând partea latero-posterioară a osului coxal şi fixând astfel bazinul; priza se face prin apucare, venind de jos, la nivelul părţii postero-distale a coapsei. Se realizează izometria comandând: „extinde şoldul!” → flexia şoldului, comanda „relaxează!”→ două–trei arcuiri, comanda „relaxează!” → extensia şoldului, comanda: „extinde şoldul!” terapeutul opune rezistenţă maximală). Indicaţii metodice: arcuirile se realizează cu accentuarea (efectuare rapidă) mişcării de flexie, pentru declanşarea reflexului miotatic. Explicaţia neurofiziologică: - fenomenul de coactivare (facilitarea simultană a motoneuronilor alfa şi gama), atunci când contracţia izometrică se execută în zona scurtată; - activitatea buclei gama creşte datorită izometriei şi ca urmare aferenţele primare ale fusului vor conduce la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari - când agoniştii (muşchii hipotoni) sunt maxim întinşi, receptorul secundar Ruffini de la nivelul fusului muscular va trimite impulsuri facilitatorii; - efectul reflexului miotatic în timpul întinderilor rapide; - facilitarea sistemului gama-în timpul contracţiei izotone cu rezistenţă maximală Contracție izometrică → Relaxare bruscă → Mișcare pasive în zona alungită → Contracție izotonică d. Relaxarea-opunere , numită şi tehnica hold-relax (ţine-relaxează). Se utilizează când amplitudinea unei mişcări este limitată de hipertonie musculară (contractură miostatică); este indicată şi atunci când durerea este cauza limitării mişcării (durerea fiind deseori asociată hipertoniei). Tehnica are două variante: 1. RO antagonistă , în care izometria se va face muşchiului hiperton 2. RO agonistă - izometria se va face pe mişcarea limitată În ambele cazuri, izometria se va executa în punctul de limitare a mişcării; după menţinerea timp de 5-8 secunde a unei izometrii de intensitate maximă, se va cere pacientului o relaxare lentă. Odată relaxarea făcută, se poate repeta izometria de mai multe ori sau pacientul, în mod activ, va încerca să treacă de punctul iniţial de limitare a mişcării (contracţie izotonică a agonistului, fără rezistenţă din partea terapeutului). Pentru a maximaliza intensitatea izometriei, se cere pacientului „să ţină”, adică nu pacientul va împinge cu o forţă
oarecare şi terapeutul se va opune, ci terapeutul va împinge (spre contracţia excentrică, fără să se provoace însă acest tip de contracţie musculară), ţinând cont bineînţeles, de forţa actuală a pacientului Exemplu: adductorii orizontali ai umărului sunt contracturaţi (mişcarea de abducţie orizontală este limitată); în acest caz antagoniştii sunt adductorii orizontali, iar agoniştii sunt abductorii orizontali RO-antagonistă: se realizează izometria muşchiului contracturat. Pacientul aşezat, membrul superior abdus orizontal, până la zona de limitare (eventual braţul testat este suspendat într-o chingă sau aşezat pe o masă); terapeutul înapoia pacientului, realizează contrapriza prin apucarea părţii superioare a trunchiului, proximal de articulaţia scapulo-humerală şi priza pe partea anterioară a braţului, în treimea distală. Se realizează izometria adductorilor orizontali, terapeutul încercând să-l abducă orizontal braţul), dând comanda: „ține, nu mă lăsa să-ţi mişc braţul!”. Se menţine izometria, apoi se comandă relaxarea. Se repetă de mai multe ori. RO-agonistă: se face izometria pe mişcarea ce este limitată. Se realizează ca mai sus, cu deosebirea că izometria se face pe muşchii abductori, cu plasarea corespunzătoare a prizei şi contraprizei. Explicaţia neurofiziologică: - cu cât durata de aplicare a izometriei antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturaţi) este mai mare şi repetările acesteia într-o şedinţă mai numeroase, cu atât apare mai repede oboseala unităţilor motorii şi tensiunea muşchiului scade (se relaxează) - excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene - descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa ai muşchiului respectiv (ai muşchiului antagonist-hiperton) - recrutarea de noi motoneuroni pentru agonist, crescându-i astfel forţa 1. Contracție izometrică antagonist → Contracție izotonică activă (mișcarea limitată) 2. Contracție izometrică agonist → Contracție izotonică activă (mișcarea limitată) e. Relaxare-contracţie (RC) se realizează în caz de hipertonie musculară. Se aplică numai antagonistului, adică celui care limitează mişcarea (vezi RO); este mai dificil de aplicat în caz de durere. La punctul de limitare a mişcării, se realizează o izometrie pe muşchiul hiperton şi concomitent o izotonie executată lent şi pe toată amplitudinea de mişcare de rotaţie din articulaţia respectivă (la început rotaţia se face pasiv, apoi pasivo-activ, activ şi chiar activ cu rezistenţă) Exemplu: flexorii cotului sunt hipertoni, deci izometria se aplică pe flexie. Pacient în decubit dorsal, face priză în trimea distală a antebraţului şi contrapriză în treimea distală a braţului. Se realizează izometria comandând flexia cotului, se menţine izometria şi se realizează rotaţia internă a braţului pasiv de către terapeut. Aceaşti timpi se repetă alternând rotaţia internă cu cea externă, iniţial pasiv apoi, pasivo-activ şi chiar activ. Explicaţia neurofiziologică: - izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturaţi) duce la oboseala unităţilor motorii la placa neuromotorie şi tensiunea muşchiului scade (se relaxează) - excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene - descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa - receptorii articulari excitaţi de mişcarea de rotaţie, au rol inhibitor pentru neuronii alfa (rotaţia are efect de relaxare pentru muşchii periarticulari) Contracție izometrică antagonist (musculatura hipertonă) → Rotații pe izometrie f. Stabilizarea ritmică (SR) este utilizată în limitările de mobilitate date de contractura musculară, durere sau redoare postimobilizare. Se execută contracţii izometrice pe agonişti şi pe antagonişti, în punctul de limitare a mişcării; între contracţia agonistului şi cea a antagonistului nu se permite relaxarea (cocontracţie). Tehnica are două variante cese execută în ordine: prima este varianta simultană (mai simplu de efectuat de către pacient), urmată de varianta alternativă. Comanda verbală (valabilă mai ales pentru tehnica alternativă) este”ţine, nu mă lăsa să-ţi mişc....!” Exemplu: extensia cotului este limitată de contractura flexorilor. Priza pe faţa anterioară a antebraţului şi contrapriză pe faţa posterioară a braţului. Se dă comanda „extinde braţul şi flectează antebraţul!”, menţinând şi creând izometria. Apoi se comandă relaxarea. Explicaţie neurofiziologică: - cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gama; creşte recrutarea de unităţi motorii sub contracţiile izometrice aplicate pe fiecare parte a articulaţiilor
- izometria pe muşchii care realizează mişcarea limitată determină un efect de inhibiţie reciprocă pentru antagonist - izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturaţi) duce la oboseala unităţilor motorii la placa -neuromotorie şi ca urmare tensiunea muşchiului scade; - excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene, la fel şi descărcările celulelor Renshow, scăzând astfel activitatea motoneuronilor alfa pentru muşchii antagonişti (hipertoni) Contracție izometrică antagonist → Contracție izometrică agonist Tehnici pentru promovarea stabilităţii: a. Contracţia izometrică în zona scurtată (CIS). În zona scurtă a muşchiului se fac contracţii izometrice repetate, cu pauză între repetări, executându-se pe rând, pentru musculatura tuturor direcţiilor de mişcare. Exemplu: articulaţia genunchiului este instabilă. Pacient în decubit ventral, genunchiul flectat, terapeutul homolateral de pacient, realizează contrapriza în treimea distală a coapsei, pe faţa posterioară şi priza în treimea distală a gambei, pe faţa posterioară. Se dă comanda „flectează genunchiul” şi se menţine creând izometria, relaxare şi apoi se duce genunchiul până la aproximativ 15 o (să nu se producă înlăcătarea genunchiului) comandând extensia gambei cu realizarea izometriei pe extensie. Apoi din nou relaxare. În vederea câştigării cocontracţiei în poziţie neîncărcată, în cazul în care pacientul nu este capabil să execute direct tehnica CIS se execută următoarea succesiune: IL - ILO - CIS Explicaţia neurofiziologică: - refacerea sensibilităţii fusului neuromuscular în zona scurtată, unde receptorii secundari Ruffini, în special de la nivelul musculaturii tonice, generează impulsuri cu caracter inhibitor pentru motoneuronii alfa agonişti; acest lucru trebuie combătut, astfel încât impulsurile facilitatorii de la nivelul cortexului să nu fie „anihilate”; astfel, se reface capacitatea muşchiului de a realiza o contracţie eficientă în zona de scurtare a fibrelor musculare. Contracții izometrice în zona scurtată pe toate mișcările b. Izometria alternantă (IzA) constă în efectuarea de contracţii izometrice scurte, alternative atât pe agonişti, cât şi pe antagonişti, în diferite puncte ale arcului de mişcare, fără a schimba însă poziţia segmentului. Se execută pe toate schemele de mişcare, alternativ. (flexie-extensie, adducţie-abducţie, rotaţie internă-rotaţie externă) Exemplu: genunchiul prezintă instabilitate laterală. Se execută izometrii pe abductori, apoi pe adductori fără pauză şi fără a schimba poziţia segmentului. Explicaţia neurofiziologică: - cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gama; creşte recrutarea de unităţi motorii sub contracţiile izometrice aplicate pe fiecare parte a articulaţiilor - receptoriiarticulari din jurul suprafeţei articulare au rol în stabilitatea posturilor cu încărcare - dacă contracţiile izometrice se efectuează în regim de intensitate maximă, se obţine o sumare a explicaţiilor neurofiziologice valabile pentru ambele variante ale tehnicii RO Contracții izometrice în diferite puncte pe agonist/antagonist c. Stabilizarea ritmică – vezi descrierea de la tehnicile pentru refacerea mobilităţii. Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate În cadrul acestei etape se urmăresc următoarele obiective: - tonifierea musculară pe parcursul mişcării disponibile - obişnuirea pacientului cu amplitudinea funcţională de mişcare - antrenarea pacientului de a-şi lua singur variate posturi etc. Tehnicile utilizate pentru mobilitatea controlată sunt: IL, ILO, CR; SI, IA Tehnici pentru promovarea abilităţii: a. Progresia cu rezistenţă reprezintă opoziţia făcută de terapeut locomoţiei (târâre, mers în patrupedie, mers în ortostatism); deplasarea dintr-o postură reprezintă trecerea de la stadiul mobilităţii controlate (poziţia propriuzisă este în lanţ kinetic închis), la stadiul abilităţii prin „deschiderea” alternativă a câte unui lanţ (ridicarea câte
unui membru) şi mişcarea în lanţ kinetic deschis (păşirea). De exemplu, pacientul în ortostatism, terapeutul efectând cu ambele mâini prize la nivelul părţii anterioare a bazinului, contrează (rezistenţă maximală) mişcările de avansare (prizele se pot face şi la nivelul umerilor sau pe umăr şi hemibazinul controlateral). Exemplu: pacientul are dificultăţi de mers din ortostatism. Terapeutul aplică o mână pe umărul pacientului şi cealaltă pe hemibazinul contolateral, exercitând opunere mişcării de înaintare. Explicaţia neurofiziologică: - opoziţia la mişcare duce la creşterea recrutării de motoneuroni alfa şi la o excitare mai mare pe aria motorie cerebrală a zonelor implicate în comanda musculaturii necesare efectuării mişcărilor cerute. Opoziția la locomoție b. Secvenţialitatea normală (SN) este o tehnică ce urmăreşte coordonarea componentelor unei scheme de mişcare, care are forţă adecvată pentru executare, dar secvenţialitatea nu este corectă (incoordonare dată de o ordine greşită a intrării muşchilor în activitate - nu de la distal la proximal - sau de grade de contracţie musculară inadecvate în raportul agonist-antagonist). Exemplu: acţiunea de apucare a unui obiect din poziţia aşezat cu mâna pe coapsă, obiectul fiind pe masă, înaintea pacientului. Terapeutul face prize ce se deplasează în funcţie de intrarea în acţiune a segmentelor; iniţial se vor plasa prizele pe partea dorsală a degetelor-palmei (opunând rezistenţă maximală extensiei degetelor şi pumnului) şi pe partea latero-dorsală a treimii distale a antebraţului (opunând rezistenţă maximală flexiei cotului; va urma opunerea rezistenţei la mişcarea de flexie a umărului, prin mutarea prizei de la nivelul degetelor la nivelul părţii distale a braţului, prin apucarea părţii anterioare a acestuia. Apoi prizele se vor muta în mod corespunzător următoarei secvenţe de mişcare, care trebuie să se deruleze tot de la distal la proximal (flexia degete-pumn, extensia cotului şi extensia cu anteducţie umărului. Mişcarea de flexie a degetelor pumnului, extensia cotului şi extensia cu anteducţia umărului vor plasa mâna în poziţia corespunzătoare prinderii obiectului (efectuarea prizei propriu-zise) Explicaţia neurofiziologică: - învăţarea unor engrame corecte de mişcare presupune învăţarea şi repetarea mişcărilor de la distal spre proximal; - rezistenţa maximală la fiecare componentă a mişcării globale duce la creşterea recrutării de motoneuroni alfa (pentru muşchii respectivi) şi la o excitare mai mare pe aria motorie cerebrală a zonelor implicate în comanda musculaturii necesare efectuării mişcării, cu inhibarea consecutivă a muşchilor neimplicaţi. Contracții izotonice cu rezistență DISTAL → PROXIMAL
