INTERVIUL RADIO – O ANUME ARTA| A CONVERSA}IEI
Interviul audio-vizual este o succesiune de întrebări şi răspunsuri într-o întrevedere solicitată de ziarist - pentru a oferi interlocutorului fapte, motive sau opinii referitoare la o anumită temă, astfel încât ascultătorul să poată trage o concluzie.
Contactul direct dintre cel care transmite informaţia şi cel ce o primeşte permite respectarea mai fidelă a ideilor şi a tonului ales de către cel care este, de fapt, sursa informaţiei. Din acest moyiv interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat, atât ca modalitate de colectare a informaţiei, cât şi ca element de sine stătător în conţinutul unei emisiuni. Acesta este şi unul din motivele pentru care există atât de multe tipuri de interviu, diferite în funcţie de modul lor de realizare, de conţinutul, de scopul lor sau de circumstanţele realizării.
Tipuri de interviu
Bibliografia de specialitate (McLeish, 1988; Langlois, 1989; Garvey şi Rivers, 1982) clasifică interviurile în mai multe categorii, având în vedere criterii diferite. Astfel, din punctul de vedere al modului de realizare, se pot deosebi în radio două tipuri de interviu: 1) Interviul instantaneu – este folosit mai ales ca ilustraţie audio în buletinele de ştiri, pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în comunicarea directă cu ascultătorii. 2) Interviul pregătit – serveşte în general pentru obţinerea de informaţii, opinii, explicaţii etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru realizarea altor tipuri de emisiuni (reportaje, buletine de ştiri, anchete, comentarii, emisiuni complexe), cât şi ca material de sine stătător. În funcţie de circumstanţele realizării, pot fi: 1) Interviuri prin întâlnire directă , reporterul şi interlocutorul aflându-se faţă-n faţă, într-un loc ales de comun acord dinainte (în cazul unui interviu pregătit) sau la locul evenimentului (în cazul întâlnirilor neprevăzute). 2) Interviuri la faţa locului, realizate în timpul producerii evenimentului sau imediat după eveniment şi difuzate în următorul buletin de ştiri. În acest caz, interlocutorii sunt de multe ori martorii oculari, oameni de pe stradă care nu au mai avut de-a face cu un reporter. De aceea, jurnalistul are nevoie de mai mult tact şi mai multă grijă în formularea întrebărilor cu scopul de a obţine informaţii corecte şi clare, nedeformate de emoţia sau nervozitatea interlocutorului. 3) Interviuri la o conferinţă de presă . Este mai bine ca interviul luat unui purtător de cuvânt, la o conferinţă de presă, să fie realizat separat, la sfârşitul întâlnirii. De cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbeşte la o conferinţă de presă este lent şi poate fi iritant pentru radio. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele înregistrate în prima variantă a rostirii lor fac ştirea mai interesantă. 4) Interviuri în direct. Inserturile de interviuri live dau senzaţia de participare directă a ascultătorului la emisiune, dar au dezavantajul că reporterul pierde un anumit control asupra situaţiei. 5) Interviuri prin telefon
După conţinut, interviurile se încadrează în trei mari categorii: informative, interpretative şi afective, care pot avea, la rândul lor, alte subdiviziuni (cf . Langlois, 1989; McLeish, 1988): 1) Interviul informativ este cel care prezintă informaţia sub forma răspunsurilor directe, o mărturie a persoanei care aduce ştirea, care trăieşte sau a trăit evenimentul – ministrul care a propus un proiect de lege, poliţistul care a prins criminalul, fotbalistul care a înscris golul câştigător. Este tipul de interviu cel mai obişnuit şi poate constitui un material factual pentru ştiri sau poate fi procesat pentru a deveni un material de sine stătător. Ordinea întrebărilor este importantă pentru ca detaliile să fie clare. O discuţie preliminară este utilă, pentru a puncta informaţia necesară şi pentru a da timp interlocutorului să-şi amintească sau să consulte unele date. Temele pentru acest tip de interviu includ: activitatea din jurul unei operaţiuni militare, deciziile luate la o întâlnire a sindicatelor, propunerile dintr-un nou plan de dezvoltare a oraşului. Tot în această categorie informativă se înscrie interviul-descriere, care este, de asemenea, o mărturie, dar nu din partea actorului însuşi, ci din partea celui care asistă sau a asistat la eveniment şi care transmite ştirea – un alt jurnalist, un observator, un simplu martor (un şofer corect care a văzut un accident, un corespondent de război întors de pe front, o gospodină care a văzut un vecin intrând într-un OZN). 2) Interviul interpretativ este cel în care reporterul furnizează faptele şi cere interlocutorului să le comenteze sau să le explice. Scopul este de a expune raţionamentul acestuia şi de a permite ascultătorului să judece prin prisma valorilor sau priorităţilor lui. Exemple, în acest caz, pot fi politica economică anunţată a guvernului, motivele pentru care consiliul local a ales o anumită rută pentru un nou drum sau punctul de vedere al Bisericii cu privire la amendarea legii divorţului. Ideea esenţială este că reporterul nu caută să ofere fapte în cadrul temei alese, acestea fiind în general cunoscute; el investighează mai degrabă reacţia interlocutorului la aceste fapte. Discuţia preliminară este mai scurtă, jurnalistul subliniind doar scopul interviului şi limitele subiectului pe care îl are în vedere. Deoarece conţinutul interviului se bazează pe reacţii, întrebările nu trebuie în nici un caz repetate în detaliu, anterior înregistrării. În această categorie intră trei subtipuri de interviu: a) interviul de analiză este interviul în care interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context precis, într-o perspectivă dată, şi răspunde la întrebarea-cheie „De ce?”. Jurnalistul apelează la un expert în domeniul dat şi îi cere să explice ascultătorilor contextul şi sensul unui element al evenimentului; b) interviul de comentariu se bazează pe întrebarea „care este părerea dumneavoastră despre...?”, în încercarea de a afla opinia celui care interpretează situaţia, care trage anumite concluzii sau întrevede consecinţele evenimentului; interlocutorul este, şi în acest caz, un specialist; c) interviul de opinie poate fi numit şi interviu de controversă. Este cazul politicianului care dă explicaţii sau care răspunde adversarului; al omului de ştiinţă care susţine sau respinge o teorie; al omului de pe stradă consultat cu privire la o situaţie care îl afectează. Scopul său este de a afla ce gândesc cei în cauză, referitor la subiect. 3) Interviul afectiv are scopul de a oferi o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât ascultătorul să înţeleagă mai bine situaţia în care este implicat intervievatul, în termeni umani. Exemple specifice sunt sentimentele rudelor minerilor îngropaţi într-un accident, euforia momentului în care un atlet sau un actor de succes atinge apogeul carierei sau furia resimţită de oamenii implicaţi într-un conflict de muncă. Puterea sentimentului prezent este mai importantă decât raţiunea, iar reporterul trebuie să se afle la nivelul său maxim de sensibilitate pentru a realiza un astfel de material. El va fi aplaudat dacă a pus întrebarea corectă la momentul potrivit pentru a scoate la iveală un subiect de interes public, chiar şi când evenimentul este tragic. Dar el poate fi uşor criticat şi condamnat dacă este prea incisiv cu durerea persoanelor intervievate, cu sentimentele personale. De aceea, felul în care sunt puse întrebările este la fel de important ca şi conţinutul lor. O altă dificultate căreia jurnalistul trebuie să-i facă faţă este necesitatea de a rămâne un observator imparţial, fără a părea indiferent. Durata conversaţiei preliminare diferă considerabil în funcţie de circumstanţe; ea poate fi
un proces îndelungat, dar există un moment propice pentru a începe înregistrarea şi este important ca reporterul să fie atent să nu piardă acest moment, deoarece o asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de reluare. Interviul de personalitate, în context, înseamnă întâlnirea cu un individ remarcabil sau celebru, în măsură să-
şi facă bilanţul carierei, o vedetă a lumii artistice sau un sportiv devenit stea, care îşi povesteşte drumul în viaţă. Unele interviuri nu au însă ca obiectiv decât să atragă atenţia publicului asupra unui fapt excepţional, asupra unei realizări originale, a unui succes de senzaţie. În asemenea cazuri, jurnaliştii sunt chemaţi să joace un rol de promovare a acestor fapte, realizări, succese, mai ales când sunt implicaţi banii publici, prin finanţare directă sau subvenţii. Aceste categorii de interviu pot apărea împreună în pregătirea unui material pentru un reportaj, un documentar sau o anchetă. Mai întâi, faptele, informaţia de background sau ordinea evenimentelor; apoi, interpretarea, semnificaţia sau implicaţiile faptelor; în sfârşit, efectul lor asupra oamenilor, o reacţie personală la temă. Interviul documentar cu un politician pensionat, de pildă, va cere timp, dar ar trebui să fie la fel de captivant pentru jurnalist ca şi pentru ascultător. Procesul amintirii istoriei poate surprinde, poate arunca o nouă lumină asupra evenimentelor şi a oamenilor şi poate revela caracterul persoanei. Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale pentru reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu „De ce?”. Etapele realizării interviului 1. Alegerea temei şi interlocutorului
Nu orice temă poate fi tratată într-un interviu. Acesta poate răspunde unei problematici la zi sau poate urmări un obiectiv de durată, poate căuta o explicaţie sau o motivaţie, poate urmări evoluţia unui personaj. Dar, indiferent de scop, interviul presupune găsirea unui interlocutor care să deţină informaţia corectă şi să fie dispus să o divulge. Reporterul trebuie să ştie mai întâi ce vrea să afle şi apoi să determine de la cine. Este esenţial să fie bine pregătit, ceea ce înseamnă o muncă de cercetare în intervalul de timp pe care îl are la dispoziţie, astfel încât să ştie de unde să ia informaţia necesară cât mai repede. Pentru alegerea interlocutorilor, De Maeseneer consideră că reporterul are la îndemână câteva criterii de ghidare: – celebritatea, personalitatea individului; – autoritatea informaţiei deţinute; – realizările deosebite; – implicarea într-un eveniment inedit; – simţul umorului sau capacitatea de a crea atmosferă. Totuşi, interlocutorul poate fi oricine: martor, expert, analist, vedetă, funcţionar public, omul de pe stradă implicat în eveniment. Important este ca jurnalistul să încerce să-l cunoască, să aibă idee despre stilul său, pentru a-l putea ajuta, dacă este timid, a-l face să spună ceea ce vrea să ascundă, a-l scoate din dificultate când se opreşte şi nu-şi găseşte cuvintele sau pentru a extrage cea mai bună parte a informaţiei. 2. Documentarea
Jurnalistul trebuie să studieze pe cât posibil totul în legătură cu personajul pe care-l va intervieva, pentru că numai astfel îşi poate formula corect întrebările. Înainte de a merge la interviu, reporterul trebuie să fie sigur că
posedă mereu următoarele informaţii: numele întreg al interlocutorului, activitatea sa, titlul său oficial. De asemenea, el trebuie să-şi fixeze în mod clar scopul interviului şi, implicit, tehnicile pe care doreşte să le folosească. Siguranţa asupra numelor, datelor, actorilor sau faptelor utilizate în întrebări este crucială. Este jenant pentru persoana intervievată să corecteze chiar şi o eroare factuală măruntă într-o întrebare, acest lucru însemnând pierderea controlului de către reporter. De exemplu :
„De ce aţi început să introduceţi acest sistem abia acum trei ani?” „De fapt, a fost acum cinci ani...” sau:„Ca preşedinte al acestei bănci, cum vedeţi viitorul ei?” „Eu sunt doar directorul administrativ”. Aceste erori nu afectează substanţa întrebării, dar o lipsă a cunoştinţelor de bază subminează credibilitatea jurnalistului în ochii interlocutorului, şi, mai important, în cei ai ascultătorilor. Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de interviu şi cât va afla în timpul acestuia. Un reporter care nu ştie ce politică face politicianul cu care discută sau care n-a auzit de cărţile scrise de autorul pe care îl intervievează nu poate persuada persoana respectivă pentru a-i da alte informaţii. Astfel, e bine ca jurnalistul să cunoască dinainte: – contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante la situaţia actuală; – argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor aspecte ale temei; – subtilităţile temei; reporterul trebuie să fie atent să nu simplifice excesiv lucrurile, în încercarea de a face subiectul mai uşor de înţeles; – liderii sau avocaţii temei, precum şi pe oponenţii ei. Pe scurt, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească reporterul înainte de a porni la realizarea interviului sunt: 1) să obţină suficientă informaţie asupra subiectului şi interlocutorului, astfel încât să poată deţine controlul interviului; 2) să cunoască în detaliu ceea ce trebuie să scoată în evidenţă interviul; 3) să-şi fixeze întrebările-cheie. 3. Pregătirea întrebărilor
Baza interviului o constituie întrebarea. Calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea concisă a ideilor, simplitatea, formularea la obiect sunt calităţi esenţiale pentru construirea unor întrebări eficiente. Pregătirea pentru interviu include şi realizarea unei liste de întrebări. Reporterul trebuie să-şi propună să pună anumite întrebări, dar această listă este rareori folosită exact aşa cum a fost concepută. Ea serveşte numai ca linie de orientare şi pentru a menţine interviul alert, în cazul unei pauze în discuţie. De asemenea, lista va constitui o posibilitate de verificare, la final, pentru a vedea dacă au fost acoperite toate punctele vizate. Un interviu este o conversaţie cu un scop. De aceea, întrebările pot fi clasificate în diferite categorii, în funcţie de scopul urmărit şi de rolul lor în timpul interviului.
În funcţie de scop, se pot deosebi întrebările factuale sau de informaţie, care oferă date concrete; de opinie, cerând punctul de vedere al unui specialist; de mărturie, urmărind să obţină confirmarea unei informaţii; de motivaţie, pentru a afla cauzele unei acţiuni sau decizii; de urmărire, pentru a detalia sau clarifica un punct discutat anterior; de completare, puse în special la sfârşitul interviului, de tipul: „Mai doriţi să adăugaţi ceva?”. După rolul lor, întrebările pot fi (cf . Langlois, 1989): – de atac – prima întrebare şi cea mai importantă, mai ales în cadrul interviului folosit ca insert în ştire, care nu are decât una sau două întrebări. Ea trebuie să-i permită interlocutorului să transmită esenţialul din informaţia sa. În cazul unui interviu mai lung, se poate întâmpla ca prima sau primele întrebări să nu fie decât de natură introductivă, pentru a-l prezenta pe interlocutor audienţei sau pentru a-l ajuta pe interlocutor să se familiarizeze cu situaţia, dacă interviul e transmis în direct; – de sprijin – pentru a-l ajuta pe interlocutor să-şi precizeze afirmaţiile, să fie clar sau pentru a-l constrânge să răspundă, dacă jurnalistul simte că interlocutorul ascunde o informaţie esenţială pentru interviu; – de relansare – dacă interlocutorul se abate de la linia prevăzută a interviului, el trebuie readus la subiectul discuţiei; – de punctare – pentru un interviu mai lung (peste 4-5 minute), jurnalistul trebuie, din când în când, să puncteze subiectul. El va sintetiza cele spuse de interlocutor până atunci, pentru ca ascultătorul să poată urmări mai uşor interviul şi principalele idei vehiculate; – de insistenţă – uneori apare necesitatea de a sprijini declaraţiile interlocutorului, subliniindu-le importanţa. Acest lucru este făcut fie de jurnalist – care repetă ideea de subliniat –, fie de interlocutor, care este nevoit să aprobe formal declaraţiile făcute anterior; – de nominalizare – ascultătorul poate deschide radioul la mijlocul interviului şi astfel ratează identificarea interlocutorului – nume, funcţie, calitate. De aceea, e bine ca, din când în când, reporterul să includă aceste date şi în alte întrebări pe parcursul interviului, pentru a reîmprospăta memoria ascultătorului; – de obiecţie – dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau divaghează, reporterul nu are voie să-i treacă cu vederea greşelile sau să lase să se strecoare incertitudini ori enormităţi, ci trebuie să ceară explicaţii; – de controversă – uneori (deşi rar), poate fi necesar ca interlocutorul să fie contrazis. Întrebarea de controversă îl poate forţa pe acesta să admită un element de la care ar fi dorit să se sustragă. Dacă interlocutorul trebuie să-şi exprime punctul de vedere şi să răspundă diferiţilor critici, va fi necesar să fie confruntat cu viziunile opuse. Aceasta îi dă posibilitatea să demoleze argumentele contrare, spre satisfacţia sau dezamăgirea ascultătorului. În exprimarea acestor opinii, jurnalistul t rebuie să aibă grijă să nu se asocieze cu ele, dar nici cu argumentele opuse. Rolul său este de a prezenta propoziţii despre care ştie că au fost exprimate în altă parte sau îndoielile şi argumentele care se aşteaptă să existe în mintea ascultătorului. În adoptarea funcţiei de „avocat al diavolului”, formele obişnuite de intervenţie ale jurnalistului sunt: „Pe de altă parte, s-a spus că...” „Unii vor argumenta că...” „Cum reacţionaţi faţă de oamenii care spun că...?” „Ce-aţi răspunde la argumentul că...?”. Primele două exemple, aşa cum apar, nu sunt întrebări, ci afirmaţii, şi dacă sunt lăsate aşa vor aduce interviul periculos de aproape de a se transforma într-o simplă discuţie. Reporterul trebuie să se asigure că ideea este pusă într-o întrebare clară. Tipul de întrebare folosit conduce la răspunsuri corespunzătoare. În forma lor cea mai simplă, întrebările sunt de următoarele tipuri: 1) Cine? – cere un subiect. Răspuns: o persoană.
2) Când? – cere un fapt. Răspuns: un moment. 3) Unde? – cere un fapt. Răspuns: un loc. 4) Ce? – cere un fapt sau o Răspuns: o succesiune de evenimente. interpretare a faptului. 5) Cum? – cere un fapt sau o Răspuns: o succesiune de evenimente. interpretare a faptului. 6) Care? – cere o alegere dintr-o serie de opţiuni. 7) De ce? – cere o opinie sau un motiv pentru cursul unei acţiuni. De la aceste tipuri de bază pot apărea variaţiuni. De pildă: „Ce simţiţi despre...?” sau „Până la ce punct credeţi că...?”. Cea mai bună dintre toate întrebările – pusă totuşi cel mai puţin – este „De ce?”. Desigur, nu este necesar ca după toate răspunsurile să se întrebe „De ce e aşa?”, dar această întrebare este cea mai revelatoare pentru ascultător, din moment ce conduce la o explicaţie a acţiunilor, raţionamentului şi valorilor interlocutorului („De ce aţi decis să...?”, „De ce credeţi că e necesar să...?”). După forma răspunsului cerut, întrebările mai pot fi clasificate în deschise şi închise. Întrebările deschise sunt cele care nu pot căpăta un răspuns inteligent într-un singur cuvânt sau într-o propoziţie scurtă; ele cer cel puţin o explicaţie de o frază. Întrebările închise pot căpăta un răspuns într-un singur cuvânt: da/nu. Dacă jurnalistul pune o asemenea întrebare, el caută o confirmare sau o negare; numai în acest caz structura întrebării e potrivită. Dacă întrebarea este o încercare de a introduce o nouă temă, în speranţa că interlocutorul va răspunde altceva decât da sau nu, atunci întrebarea este greşită. În acest caz, ea va duce la pierderea controlului interviului de către reporter, lăsând iniţiativa interlocutorului. Întrebarea închisă este un înlocuitor prost pentru o întrebare care e special desemnată să întoarcă interviul în direcţia dorită. Întrebările de întindere (cf . McLeish, 1988, p. 32) introduc ideea lăsării răspunsului la latitudinea interlocutorului, care alege dintr-o foarte mare gamă de posibilităţi. Acolo unde e căutat un răspuns da/nu, interlocutorul este direcţionat şi nu are loc pentru un răspuns complicat; întrebarea e foarte strictă. Pe de altă parte însă, reporterul poate pune o întrebare atât de largă, încât interlocutorul să fie derutat în ceea ce priveşte adevărata intenţie a jurnalistului: „Tocmai v-aţi întors dintr-o călătorie de studii din Australia. Vorbiţi-mi despre ea”. De fapt, aceasta nu este deloc o întrebare, ci un ordin. Afirmaţii de acest gen, cu care reporterii cred că vor ajuta un interlocutor nervos, vor avea mai degrabă un efect invers, mai ales când persoana în cauză nu ştie de unde să înceapă. Un alt tip de întrebare, care de asemenea doar pare de ajutor, este cea de tip „sau/sau”: „Introduceţi acest tip de motor deoarece există o nouă piaţă pentru el sau pentru că oricum aţi lucrat la el?”. Problema aici este că întrebarea de întindere este atât de strictă, încât de cele mai multe ori răspunsul este în afara ei, lăsând interlocutorului doar posibilitatea de a spune „Nici una, este poate...”. Lucrurile sunt rareori atât de clare încât reporterul să cadă exact peste una dintre cele două posibilităţi. În orice caz, el nu trebuie să sugereze răspunsurile; de aceea, întrebarea poate fi reformulată imparţial: „De ce introduceţi acest tip de motor?”. Uneori, dorinţa reporterului de a fi în centrul atenţiei duce la formularea unor întrebări mult prea lungi. Întrebarea poate fi atât de complexă, încât să împiedice interlocutorul să o înţeleagă şi, implicit, să răspundă. O întrebare ca: „Având în vedere politica economică promovată, şi cum sindicatele, deşi au fost la început de
acord cu aceasta, pregătesc acum acţiuni de protest care contravin acordurilor încheiate iniţial, cum credeţi că poate fi rezolvată situaţia, astfel încât să nu vă modificaţi programul, dar şi să preveniţi o criză socială majoră?” derutează uşor un interlocutor, care nu poate intui scopul interogaţiei, deci poate refuza să răspundă. De asemenea, o capcană pentru reporterul obsedat de teama că interlocutorul nu-i va da un răspuns suficient este de a pune două întrebări o dată: „De ce întâlnirea s-a încheiat în dezordine şi cum veţi preveni ca acest lucru să nu se mai întâmple în viitor?”. Interlocutorul poate răspunde la prima întrebare şi apoi să uite de a doua sau îşi poate exercita opţiunea de a răspunde la cea pe care o preferă. În oricare din cazuri este o pierdere a controlului din partea jurnalistului, iniţiativa fiind preluată de interlocutor. Întrebările trebuie deci formulate scurt şi simplu. Întrebările lungi, divagante, circumlocuţionare, vor primi răspunsuri similare; aşa funcţionează conversaţia. Răspunsul tinde să reflecte stimulul, ceea ce subliniază faptul că abordarea iniţială a reporterului va da tonul pentru întregul interviu. Reporterul trebuie să aibă grijă ca întrebările să-i fie clare mai întâi lui însuşi. O întrebare de genul: „Cum de v-aţi înhămat la acest curs al evenimentelor, vreau să spun, ce v-a făcut să vă hotărâţi să faceţi asta – în definitiv la acel moment nu era lucrul cel mai evident de făcut, nu-i aşa?” creează confuzie peste confuzie. Dacă scopul întrebării nu este clar în mintea jurnalistului, este puţin probabil ca el să fie înţeles de interlocutor, iar confuzia ascultătorului va degenera în indiferenţă şi apoi în dezinteres. Întrebări agresive pot apărea pentru a pune interlocutorul într-o anume poziţie înainte de a începe: „De ce aţi început afacerea cu asemenea finanţe instabile?”, „Cum justificaţi o asemenea acţiune autoritară?”. Nu depinde de reporter să sugereze că finanţele sunt instabile sau că acţiunea este autoritară, decât dacă este un citat din ceea ce interlocutorul a spus deja. Faptele fiind date, ascultătorul trebuie să fie capabil să determine singur din ceea ce spune interlocutorul dacă finanţele sunt suficiente sau dacă acţiunea e inutil autocrată. Adjectivele care implică judecăţi de valoare trebuie să fie un semnal de alarmă, atât pentru intervievat, cât şi pentru ascultător. Întrebările pot fi puse într-o formă acceptabilă: „Cu ce sumă aţi început afacerea?” (fapt). „La acel moment aţi considerat că atât e suficient?” (da/nu). „Cum priviţi acest lucru?” (opinie). „Ce-aţi spune persoanelor care ar putea privi această acţiune ca autoritară?” (abordarea „avocatul diavolului”). Este surprinzător cum unii ziarişti pot pune întrebări foarte directe, de revelare a personalităţii, sau întrebări „dure” într-un mod perfect acceptabil, prin păstrarea în acelaşi timp a unei stăpâniri de sine plăcute. Când un ziarist este criticat că ar fi superagresiv, este pusă sub semnul întrebării mai degrabă maniera sa de a întreba decât conţinutul întrebărilor. Chiar şi insistenţa poate fi politicoasă: „Nu vă supăraţi, întrebarea a fost de ce s-a întâmplat aşa ceva?”. Întrebând „De ce?” s-a întâmplat ceva, puteţi primi răspunsul la întrebarea „Cum?” s-a întâmplat, în special dacă interlocutorul doreşte să fie evaziv. Dacă doreşte să fie evaziv şi a doua oară, acest fapt va fi evident pentru ascultători şi nu este necesar ca reporterul să mai insiste, eroarea sau reaua intenţie a acelei persoane fiind deja punctată. Unora dintre jurnalişti le place să facă afirmaţii, în loc să întrebe. Pericolul este acum ca interviul să devină o discuţie, neinteresantă pentru ascultător. De exemplu, un răspuns poate fi urmat de o afirmaţie: „Un asemenea lucru nu se întâmplă în mod normal”, în loc de întrebarea: „Este un asemenea lucru normal?” sau: „Nu păreţi să fi luat acest fapt în considerare”,
în loc de: „Cât de mult aţi luat în considerare acest fapt?”. Încă o dată, greşeala constă în faptul că o întrebare nu a fost pusă într-un mod pozitiv; interlocutorul poate răspunde cum îi place, poate chiar evada, punând el o întrebare, iar reporterul se va găsi în dificultatea de a-şi exercita controlul atât asupra subiectului, cât şi asupra timpului. Ocazional, jurnaliştii întreabă dacă pot pune întrebări: „Pot să vă întreb dacă...?” „Mă întreb dacă aţi putea spune...”. Acest lucru este, desigur, inutil, din moment ce acceptarea interviului reprezintă acceptarea faptului de a răspunde la întrebări. Există, ocazional, o justificare pentru o asemenea abordare, atunci când dialogul vizează o arie foarte sensibilă şi reporterul simte că e necesar să procedeze cu grijă. Această frazeologie poate fi utilizată pentru a indica faptul că reporterul recunoaşte dificultatea de a se da un răspuns la acea întrebare. Totuşi, deseori ea este utilizată când reporterul este nesigur, nu ştie în ce direcţie să conducă interviul şi tatonează pentru a-şi oferi lui însuşi mai mult timp de gândire. Un asemenea instrument de câştigare a timpului îi dă ascultătorului impresia că i se iroseşte timpul. 4. Desfăşurarea interviului
În imaginaţia jurnaliştilor tineri s-a creat un stereotip al reporterului, acela de cruciat al întrebărilor neplăcute: în general, aceasta este o imagine falsă. Pentru fiecare reporter care se poartă agresiv pot fi găsiţi alţi o sută care sunt calzi, personali şi, adeseori, mai eficienţi. Desigur, există şi ocazii când jurnalistul trebuie să fie ferm. Deoarece principala sursă de informaţii sunt oamenii, aceştia trebuie trataţi cu respect pentru a afla ceva de la ei. Iar obligaţia reporterului faţă de public este să se asigure că acesta primeşte informaţia suficient de detaliat şi de corect. De cele mai multe ori, o abordare ostilă va face audienţa să suspecteze reporterul de incorectitudine şi părtinire. Cea mai bună abordare a interlocutorului este cea politicoasă, dar perseverentă. Dacă interlocutorul încearcă să ocolească o întrebare, aceasta trebuie repetată sau reformulată. Când interlocutorul se abate de la ideea principală, el trebuie readus la linia de interes. Dacă un răspuns e prea lung sau neinteresant, întreruperea interlocutorului e necesară. De asemenea, interlocutorul poate fi întrerupt când se abate de la subiect, când e nevoie de o clarificare sau de mai multe explicaţii pentru a face răspunsul inteligibil. Întreruperea se face într-o pauză de vorbire, reporterul putând mima gestul de a spune ceva sau atrăgându-i atenţia celuilalt cu un semn al mâinii. Dacă interlocutorul răspunde la o întrebare cu o altă întrebare, reporterul trebuie s-o ignore şi să-şi repete interogaţia sau să treacă la altă întrebare. E bine să se traseze o linie între simpatie şi empatie. Jurnalistul nu trebuie să se implice emoţional în problemele interlocutorului, dar trebuie să înţeleagă emoţiile pe care le simte acesta. Nu este obligatoriu ca lista de întrebări stabilită iniţial să fie respectată în detaliu. Interviul trebuie să decurgă logic într-o direcţie folositoare. Dacă afirmaţiile interlocutorului nu se potrivesc cu intenţia reporterului, dar interviul devine mai interesant prin acestea, el nu trebuie tras înapoi către întrebările pregătite. Acestea sunt păstrate de reporter pentru cazul în care apare o pauză în conversaţie. În principiu, răspunsul trebuie să decidă în mod logic şi natural următoarea întrebare. Întrebările mai dure sunt bune către sfârşitul întâlnirii. Între timp, interlocutorul trebuie adus în starea de a răspunde, pentru ca discuţia să nu fie brusc întreruptă de intervievatul supărat.
Este vital ca jurnalistul să nu fie atât de preocupat de următoarea întrebare, încât să nu mai asculte ce spune interlocutorul. Capacitatea de a asculta şi gândi repede este un atribut esenţial al reporterului. El trebuie să fie capabil să pună întrebarea de urmărire (întrebare suplimentară), potrivită pentru a clarifica un termen tehnic sau de jargon, ori pentru a afla motivul unui anumit răspuns. Când primeşte un răspuns academic sau abstract, reporterul trebuie să ceară ca interlocutorul să-l transforme într-un exemplu factual. Trebuie avute permanent în vedere scopurile interviului. Este subiectul acoperit prin întrebările-cheie stabilite iniţial? Uneori, este posibil ca reporterul să ia o decizie rapidă şi să schimbe cursul interviului, dar în orice caz el trebuie să ştie unde vrea să ajungă şi să controleze dialogul. Trebuie avute în vedere mereu aspectele tehnice. Zgomotul de fond alterează înregistrarea şi e nevoie de o schimbare a poziţiei microfonului? Se schimbă poziţia interlocutorului faţă de microfon, sau trebuie modificate nivelurile vocii? Funcţionează magnetofonul corect şi continuu? Cronometrarea interviului trebuie să fie strictă. Aceasta indiferent dacă interviul va fi de o jumătate de oră sau de un minut şi jumătate. Dacă e nevoie de un interviu scurt, de informare, este inutil să se înregistreze zece minute în perspectiva că va fi tăiat mai târziu. În timpul înregistrării, reporterul trebuie să aibă în permanenţă ideea trecerii timpului, un ceas care se opreşte când aude un răspuns inutilizabil, dar continuă să funcţioneze când aude unul interesant. El controlează curgerea materialului astfel încât subiectul să fie acoperit cât mai bine în timpul disponibil. Acest simţ al timpului este nepreţuit în cazul unui interviu în direct, când cronometrarea este crucială. Disciplinarea acestei îndemânări face parte din „antrenamentul” jurnalistului radio. Expresia „în sfârşit” ar trebui utilizată o singură dată. Ea poate preceda ultima întrebare, ca un semnal pentru interlocutor că timpul e pe terminate şi că orice lucru important rămas nespus trebuie inclus acum. Alte semnale de această natură sunt expresii precum „Pe scurt, de ce...?” sau „Într-un cuvânt, cum...?”. Acestea sunt de mare ajutor pentru a-l face pe interlocutor să accepte constrângerea încadrării în timp, mai ales dacă reporterul i-a precizat de la început durata interviului. Ocazional, jurnalistul este tentat să tragă concluzii. El ar trebui însă să reziste acestei tentaţii, fiindcă este extrem de dificil s-o facă fără să includă unele evaluări subiective. Reporterul trebuie să-şi amintească mereu că datoria sa este să ofere o abordare obiectivă a faptelor şi o atitudine imparţială faţă de opinii. A merge mai departe înseamnă a uita de ascultător sau, cel puţin, a subestima capacitatea acestuia de a-şi forma propriile concluzii. Un interviu corect structurat nu are nevoie de un rezumat; aceasta pentru că el nu trebuie să impună ascultătorului un punct de vedere subiectiv asupra a ceea ce a fost spus. Dacă interviul a fost structurat cronologic, o ultimă întrebare orientată către viitor va oferi momentul propice încheierii. O convenţie pozitivă pentru final este a mulţumi interlocutorului pentru participare. Oricum, un reporter îşi poate dezvolta rapid un bun simţ al finalului şi este deseori suficient să încheie cu cuvintele interlocutorului, în special dacă acesta a folosit o frază amuzantă sau o afirmaţie hotărâtă. 5. Situarea interviurilor
În funcţie de locul de realizare, interviurile pun probleme tehnice diferite. Omul de afaceri în biroul lui, starul în cabina de machiaj, muncitorul în fabrică sau în afara ei; toate acestea sunt accesibile şi chiar folosirea unui reportofon oferă credibilitate, prin transmiterea atmosferei specifice acelui loc. Totuşi, interviurile în afara studioului sunt în pericol de a fi perturbate de zgomot şi de întreruperi neprevăzute. În orice alt loc în afara studioului, acustica e slabă, cu prea mult sunet reflectat. Acest lucru poate fi rezolvat acceptabil prin evitarea vecinătăţii cu suprafeţele tari şi netede, precum ferestrele, birourile, linoleumul sau pereţii văruiţi. O cameră cu covoare, perdele şi alte ornamente este în general satisfăcătoare; în condiţii nefavorabile, cel mai bun sistem este de a lucra cu microfonul aproape, reducând nivelul de înregistrare al magnetofonului. Acelaşi lucru se aplică locurilor cu un nivel ridicat al zgomotului de fond. Totuşi, un atelier mecanic sau cockpitul unui avion nu implică prezenţa unor dificultăţi tehnice de neînvins; din nou, soluţia constă în lucrul
aproape de microfon. Acest procedeu este suficient pentru a face să se deosebească pe bandă cuvintele
interlocutorului de zgomotul de fond. O problemă mai complicată apare acolo unde sunetele sunt violente şi intermitente – un avion care trece pe deasupra, un telefon sau un ceas care sună. În cel mai rău caz, acestea pot fi atât de copleşitoare, încât să împiedice realizarea interviului; chiar dacă nu se întâmplă aşa ceva, zgomotele bruşte sunt o sursă de distragere a atenţiei ascultătorului, ceea ce nu e cazul când se asigură un nivel constant al zgomotului de fond. Sunetele de fundal, care variază ca volum şi calitate, pot reprezenta de asemenea o problemă considerabilă, dacă banda trebuie montată ulterior – un lucru despre care reporterii ar trebui să-şi amintească înainte de a începe înregistrarea. Cea mai mare dificultate în această situaţie apare atunci când un interviu a fost înregistrat pe un fond muzical; de obicei, acesta este aproape imposibil de montat. În general, este de dorit, la interviurile exterioare, să existe un efect acustic sau zgomot de fond, dar numai experienţa va arăta cum să se obţină echilibrul potrivit cu un anumit tip de microfon. Când există îndoieli, prioritatea trebuie acordată clarităţii vorbirii. Ca şi pentru interviul în studio, discuţia preliminară are scopul de a-l face pe interlocutor să se relaxeze. Microfonul şi aparatul trebuie să fie asamblate şi, în timpul conversaţiei, verificate. Este important ca aceste manevre să se facă sub privirea interlocutorului, şi nu să i se pună în faţă echipamentul în ultimul moment. Înainte de a începe, este bine să se testeze sistemul prin reglarea nivelului sunetului, de exemplu înregistrând o porţiune scurtă de conversaţie pentru a auzi volumul celor două voci. Dacă microfonul va fi ţinut în mână, el va trebui să stea în afara liniei vizuale, într-un loc unde să poată rămâne virtual staţionar pe tot parcursul interviului. Doar în condiţii de zgomot de fond puternic este necesar să se mişte microfonul alternativ de la reporter la interlocutor. Un playback satisfăcător al acestui proces de înregistrare oferă o verificare finală înaintea începerii interviului. 6. Interviul prin telefon
Reporterii radio au dezvoltat o specie de interviu deosebită, prin telefon, acesta fiind cel mai rapid şi cel mai simplu mod de a lua un interviu pentru acest canal. Există însă unele dezavantaje ale practicării acestei metode. În primul rând, este cea mai uşor de ocolit de către cel vizat. Fără a lua în considerare refuzul clar de a sta de vorbă, este posibil ca persoana dorită ca interlocutor „să nu fie în birou” sau să „uite” să sune ea ulterior. Desigur, persoana nu poate fi vazută în timpul interviului; pot exista o mulţime de consilieri, avocaţi sau experţi de relaţii publice care să-i ofere răspunsurile potrivite. De fapt, reporterul nici nu poate fi sigur că discută cu persoana dorită. Calitatea sunetului nu este cea mai bună pentru folosirea acestui tip de interviu în buletinele de ştiri şi, cu excepţia urgenţelor, înregistrările de acest tip nu se folosesc dacă se poate aranja un alt tip de interviu. Pregătirea întrebărilor este esenţială, convorbirea putând fi întreruptă în orice moment. În plus, posibilitatea ca interlocutorul să înţeleagă greşit întrebările este mai mare, deci formularea lor trebuie făcută cu mai multă atenţie. O dată cu acceptarea apelului, câteva scuze şi mulţumiri din partea jurnalistului sunt întotdeauna binevenite: oamenilor le place să li se mulţumească pentru orice ar face. De asemenea, persoana căutată trebuie neapărat informată că discuţia se înregistrează. E bine ca, la început, reporterul să pună una sau două întrebări neimportante pentru ca interlocutorul să-şi intre în ritm, în timp ce se reglează echipamentul în studio. Persoana de la celălalt capăt al firului nu trebuie însă anunţată că aceste întrebări nu vor face parte din interviu. În caz contrar, este posibil ca vocea acesteia să devină mai acută sau mai joasă o dată cu începerea întrebărilor importante. La sfârşitul interviului, reporterul trebuie să întrebe dacă poate reveni pentru informaţii adiţionale. El poate indica momentul posibil de difuzare a interviului, dar în nici un caz nu trebuie să promită că se va difuza la un moment anume sau că va fi difuzat în întregime vreodată. Tema practica: Intervievati o persoana publica. Justificati-va alegerea interlocutorului si a temei. Alcatuiti un plan de interviu si apoi puneti-l in practica. Veti vedea astfel diferentele sau asemanarile intre planul pus pe
hartie si ce s-a intamplat in discutia reala cu interlocutorul dumneavoastra. La realizarea interviului urmati pasii stabiliti in curs. Ce ati reusit sa aflati? Bibliografie
De MAESENEER, Paul (coord.), Here is the News: A Radio News Manual , UNESCO. GANZ, Pierre, 1988, Le reportage radio & télé , ediţia a II-a, Éditions du Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes, Paris. GARVEY, Daniel şi RIVERS,William, 1982, Newswriting for the Electronic Media , W.P.C. HAY, Vicky, 1990, The Essential Feature, Columbia University Press, New York. HILLIARD, Robert L., 1991, Writing for Television and Radio, ediţia a V-a, Wadsworth Publishing Co., Belmont. LANGLOIS, Jacques Larue, 1989, Manuel de journalisme radio-télé , Éditions Saint Martin, Montréal. McLEISH, Robert, 1988, The Technique of Radio Production, ediţia a II-a, Focal Press, Londra şi Boston.
