ŞERBAN CANTACUZINO – personalitate europeană –
Cantacuzinii, prin Andronic Ca tacuzino (circa 1553 – circa 1600), unul dintr principalii susŃinători ai viitorului domn Mihai Viteazul, şi-a u făcut simŃită prezenŃa în łara Româneasca s re anul 1590. Ei aveau legătură cu Cantacuzinii greci, scobor tori din familia energicului general de oşti biz antine, devenit împărat sub numele de Constantin al VI-lea. Dintre cei trei urmaşi ai lui Andronic, cel mai str lucit a fost Constantin Cantacuzino, născut în 1598, care în 1625 s-a stabilit în łara Românească, începând lungă carieră politică, fiind cel mai longeviv „om de taină” (postelnic) pe care istoria noastră îl consemnează timp de 23 de ani, acoperind întreaga domnie a lui Matei Basarab (1632 – 1654). Din căsătoria, încheiata în 162 , cu Elina, cea de-a doua fiică a fostului dom Radu Şerban (1602 – 1611), descendent al voievozilor Basa abi, au rezultat 11 copii, care s-au dovedit fiecare dintre ei, băieŃi sau fete, oameni activi în treburile lor de f milie, dar şi în societate. Născut în 1634, al doilea dintre opii, Şerban Vodă Cantacuzino , va fi cel mai strălucit dintre cei trei membrii ai marii familii care au purtat coroana domnească în Moldova şi łara Românească. InstrucŃia şi-a început-o cu mama sa Elina şi perceptori, de regulă greci, în casa părintească şi a continuat-o pe băncile noii şcoli târgoviştene, « Schola graeca latina», înfiinŃată la iniŃiativa părintelui său, în 1646. Apoi fost trimis la Marea Şcoală a Patriarhiei de la Constantinopol, unde a fost coleg cu moldoveanul Nicolae Milescu Spătarul (unul dintre marii călători spre noi popoare şi culturi care au urmat după primul înconjur al lumii, cel care a călătorit între 1675-1678 prin Siberia în Extremul Orient, lăsând o i nteresantă descriere a acestor Ńinuturi.) Comparat cu cei cinci fraŃi era extrem de insistent şi autoritar. Fire năvalnică „ d o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru ”, „ se avea si gur sfetnic, alt sfat nu mai încăpea acolo ” (dintr-o însemnare a remii). Cu o excepŃie, Doamna Maria, cea de-a doua soŃie, d spre care se spune ca îl mai povăŃuia în unele omente. În timpul luptelor pentru putere din anii 1658 – 1660 dintre domnitorul Constantin Basarab zis și Cârnul și Grigore Ghica, Șerban Ca tacuzino ține partea celui din urmă care-l răsp ătește pentru serviciile sale dăruindu-i moșia de la Cotroceni, în posesia căreia însă, intră mult mai târzi . Perioada 1660-1671 reprezintă o perioadă grea pentru familia Cantacuzinilor: uciderea bătrânului postelnic Constantin Cantacuzino, sugrumat în pivnița de la Snagov sau persecuțiile din parte lui Grigori e Ghica Vodă, datorită intrigile lui Stroe Leurdeanul și Du itrașco Cantacuzino grecul. Toate aceste înt mplări, fac ca Șerban Cantacuzino să intre în posesia moșiei Cotrocenilor, decât după 11 ani și 5 luni, adică în anul 1671. Un al episod important din viaŃa tumultoasă a lui Şerban Cantacuzino îl reprezintă prigoa a lui Duca Vodă, care ajunsese atotputernic în vremea respectivă, ce caută chiar sa-l suprime pe acest eve tual pretedent: trimite emisari în secret să-l prindă, dar Do mna îl înștiințează și atunci Șerban Cantacuzino fuge, în ziua de 7 octombrie 1678, la moșia sa de la Co roceni. Aici, sursele istorice1 ne relatează că s ă ascuns trei zile și se roagă Sfinților Serghie și Vach să inte vină pe lângă Născătoarea de Dumnezeu să-l scape de vrajmașii lui și de va scăpa sănătos, va ridica acolo o iserică măreaŃă2. Reuşeşte să fugă la Rusciuc și d e acolo să ajungă la Constantinopol. În ziua de 18/28 noiembrie 1678, protectorul său, mare vizir Kara Mustafa, îi înmânează la Adrianopole, firmanul de domnie din partea padişahului Suleiman al II– lea. Cei zece ani de domnie (1678 – 1688) Şerban Cantacuzino îi va dedica unei opere vaste: diplomat, ctitor, mecena al culturii româneşti. La cinci luni de la descinderea sa în Bucureşti, la 26 mai 1679, domnul înce pe înălŃarea mânăstirii Cotroceni, pe care o dorea drept lo c de veşnică odihnă a Cantacuzinilor. Nu s-a mulŃumit numai cu Ionescu , G. M. - Originile Cotrocenil r, Ed. I.V. Socecu, Bucure ști, 1902, p. 43; Şi noul domnitor s-a Ńinut de cuvânt - la 26 mai 1679 a început a clădi actuala biserică a Cotro cenilor, terminând-o în octombrie 1682. 1
2
susŃinerea lăcaşurilor de cult, a ridicat primul han domnesc la Bucureşti, care îi poartă numele. A înfiinŃat Şcoala Domnească de la „Sf. Sava”, a patronat efortul unei echipe de învăŃaŃi care, sub îndrumarea stolnicului Constantin Cantacuzino, au tradus în limba română şi au tipărit, în 1688, Biblia, cartea fundamentală a Bisericii creştine dăruită „neamului românesc ”: „rumâni, moldoveni, ungrovlahi ”. A sprijinit tipărirea altor cărŃi de cult, printre care şi Evanghelia, răspândite în tot spaŃiul locuit de români şi dincolo de hotare. S-a ocupat cu grijă de menŃinerea bunelor legături cu înalŃii dregători otomani, marele vizir Kara Mustafa fiind, până în 1683, principalul său protector. Cum Imperiul Otoman pregătea cea din urmă sforŃare de a pătrunde dincolo de centrul Europei, Şerban Cantacuzino, alături de ceilalŃi doi principi români Mihai Apafi şi Gh. Duca, va participa la cel de-al doilea asediu al Vienei (14 iulie–12 septembrie 1683) – prin atitudinea şi faptele lor, principii români aflându-se în ambele tabere: împotriva dorinŃei lor, în cea otomană, conform statutului pe care îl aveau atunci Ńările lor, iar în cea creştină, cu toată speranŃa în victoria acesteia, victorie pe care au încercat s-o ajute pe diverse căi. Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la campanie cu circa 4 până la 7 mii de o șteni fiecare. Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la Székesfehérvár, în Ungaria. Din cauză că turcii nu le-au acordat încredere cre știnilor, aceștia au fost pu și să execute sarcini în domeniul infrastructurii, mai precis să construiască două poduri pe Dunăre, unul în amonte și altul în aval de Viena. Pentru aceasta, românii și-au stabilit tabăra pe un deal în pădurea Schönbrunn , acolo având lemn din bel șug.
Profitând și de pasivitatea domnului moldovean, Șerban Cantacuzino a preluat iniț iativa sprijinirii pe ascuns a for țe lor creștine. Astfel, sub pretextul trimiterii de spioni sub zidurile „inamice”, domnitorul român trimitea de fapt soli având ca scop informarea vienezilor despre mișcările din tabăra turcească; ba chiar mai mult, a dezvoltat un sistem secret de comunicaț ii, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul turcilor. În momentele în care armatele românești erau nevoite să bombardeze orașul, acestea fie umpleau tunurile cu paie, fie foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime zidurilor vieneze. Șerban Cantacuzino a întârziat cât mai mult construcț ia celor două poduri, facilitând totodată distrugerea lucrărilor de către „dușmani”. În ziua bătăliei decisive de pe dealul Kahlenberg (12 septembrie 1683) între armatele regelui Ioan III Sobieski al Poloniei și for țe le turcești conduse de marele vizir Kara Mustafa Pașa, românii au privit desfășurarea evenimentelor cu pasivitate din tabăra lor. Acț iunile domnitorului muntean au contribuit într-o mare măsură la depresurarea Vienei, permi ț ând creștinilor să cunoască dinainte intenț iile turcilor și oferindu-le răgazul pentru a-și regrupa și întări for țe le. Aprecierile austriecilor la adresa comandantului român nu au întârziat să apară. Generalul Wallenstein îl laudă pentru „acele frumoase fapte”, ca și „ pentru bunele cugete ce hrăneș ti în inima ta ”3 , iar Kunitz, rezidentul austriac din tabăra turcească, aflase că domnitorul dorea „victoria armatelor împăratului asupra duș manului ereditar ș i înfruntarea trufiei sale ” 4 și emite un raport cifrat, destinat coali ț iei creștine, în legătură cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino. Drept recunoștinț ă, după bătălie Șerban Cantacuzino a primit de la împăratul Leopold I titlul de conte al Sfântului Imperiu Roman. Totodată, cei doi conducători au continuat să poarte o corespondenț ă secretă în vederea organizării unei cruciade de eliberare a Constantinopolului, în fruntea căreia urma să se afle chiar domnitorul român. Acesta fusese recunoscut de Austria și Rusia ca urmaș al împăraț ilor Cantacuzini. Totuși, aceste tratative pentru obț inerea sprijinului nu s-au desfășurat fără obstacole, căci, după cum men ț ionează cronicarul Ion Neculce, „opinteau nemț ii să fie Dunărea hotar”. Domnitorul muntean hotărăște să nu cedeze la „cele multe ș i peste putin ț ă cereri [...] ale nem ț ilor ”5. În timpul asediului, Șerban Cantacuzino a poruncit ca în faț a cortului său să fie ridicată o cruce mare de 5 metri din stejar, vizibilă de la mare depărtare. Aceasta purta o inscrip ț ie latină cu dublu sens, însăși cei 10 - 12 mii de români rugându-se pentru izbânda împăratului și atât. Faț ă de turci el era sultanul de la Constantinopol, însă în realitate se rugau pentru cel roman. Inscrip ț ia de pe cruce spune:
3
Popescu, Alexandru - Șerban Cantacuzino , București, Editura Militară, 1978, p. 132; Idem, p. 149; 5 Ion Neculce, Letopiseț ul Ț ării Moldovei, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1959, pp. 88 - 92 4
+ CRUCIS EXALTATIO EST CONSERVATIO MUNDI CRUX D COR ECCLESIAE CRUX CUSTODIA RE GUM CRUX CONFIRMATIO FIDELIUM CRUX GLORIA ANGELORUM ET VU NUS DEMONUM —————————— NOS DEI GRATIA SERV NUS CANTHACUZENUS VALAC IAE TRANSALPINAE PRINCEPS EIUSDE QUE PERPETUUS HÆRES AC DOMINU S § EREXIMUS CRUCEM HANC IN L OCO QUAVIS DIE DEVOTIONE POPULI ET SACRO HONORATIO IN PERPETUA SUI SUORUMQUE MEMORIAM TEM ORE OBSIDIONIS MAHOMETANAE VE IRIO KARA MUSTAPFA BASSA VIENNE NSIS INFERIORIS AUSTRIAE MENSE SEPT EMB DIE I. ANNO 1683 VIATOR
În traducere: „+ Înăl ț area crucii este mântuir a lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în pa a regilor, crucea este întărirea credincio șilor, crucea es e gloria îngerilor și vătămarea demonilor. —————————— Noi, Șerban Cantacuzino, din mila l ui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn și sin ur stăpân al ei etc. am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru ve șnică memorie a sa și a lor săi, în timpul asediului Vienei di Austria Inferioară de către mahomedanii condu și de vizir l Kara-Mustafa Pa șa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ț i aminte de moarte!”
Crucea care dăduse curaj și s eranț ă asediaț ilor din Viena a fost furată în 1785, fiind înlocuită cu o copie. MEMENTO MORI Crucea originală se regăsește azi la castelul Geyerau din Ljubljana. Capela a fost construită î 1927 la o oarecare distanț ă de locul origin l al crucii, din strada Hohenberg, deoarece pe locul acela f useseră construite case. A fost avariată în tim ul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind reparată de abia în 1961. Capela are în interior replica la scară redusă a crucii precum i. și reproducerea portretului lui Șe ban Cantacuzino din mănăstirea Cotrocen Monumentul este cunoscut azi ca și „Capela moldovenească” (în germană „Moldauer Kapelle”) și se află la intersecț ia dintre Arnsburggasse și Betty Roose Weg. În faț a capelei a fost ridicat în 1983, pentru a marca împlinirea a 300 de ani de la marea ătăliei, bustul domnitorului muntean. De asemenea, în 1999 Academia Română a montat o placă p e biserica Sf. Iosif de pe Kahlenberg ce comemorează contribuți a soldaț ilor români la depresurarea Vien ei. Împreună cu acea cruce, drept a intire vienezilor, Șerban Cantacuzino a mai lăsat pe câmpul de bătălie și un steag de luptă. Acesta este real zat din mătase peste care a fost pictată în ulei icoana Mântuitorului stând pe tronul împărătesc, binecuvânt ând cu mâna dreaptă și ț inând Evanghelia desc isă în mâna stângă. În dreapta lui Iisus se află înscris în ro ânește „Vitejia dreaptă să biruească” și trei stele cu câte șase raze, dispuse una sub alta. Cealaltă faț ă a s eagului nu mai poate fi văzută astăzi deoarece pe ea a fost aplicat un suport de pânză. Steagul a ajuns la mu eul din Dresda de unde, în 1937, a fost readus în România și expus la Muzeul Militar din București. Actual s e află în colecț iile Muzeului Naț ional de Istorie a României. Deşi avea o splendidă vilă la B sfor, a început zidirea unui palat în cartierul anar din Istambul. La începutul lui octombrie 1688, boln av fiind, trimite o delegaŃie solemnă la Viena pentru semnarea înŃelegerilor stabilite după lungi trat tive. Cei 300 de membrii ai delegaŃiei au f st ajunşi din urmă la Bratislava aducându-li-se vestea morŃii domnului.
