UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE FACULTATEA DE LITERE DOMENIUL: STUDII CULTURALE SPECIALIZAREA: ETNOLOGIE, ANUL II, CURS DE ZI
TEMA:
„ANTROPOLOGIA EMOTIEI ” ~ lucrare de seminar la “Antropologie Culturala” ~
INDRUMATOR RACHISAN DELIA
STUDENTI VĂSUŢ LUCIANA -
CRISTINA POP ALINA FLORINA
BAIA MARE, 2011
O prejudecata care a functionat multa vreme in campul antropologiei – ideea conform careia deosebirea intre culturi este vizibila mai ales in planul vietii materiale, al institutiilor, al organizarii sociale si al diverselor clasificari – ignora posibilitatea ca in diverse culturi viata interioara sa fie diferit segmentata, sa fie prezente afecte, alte stari, alte clasificari ale emotiilor.1 Lucrarea de fata incearca sa abordeze un aspect mai putin chestionat al culturii populare romanesti, emotia - concept care nu este la origine un termen ştiinţific, cu o definiţie precisă, ci un construct popular. Pornind de la texte de folclor literar romanesc, texte dialectale, texte ale literaturii romane vechi, literatura etnografica romaneasca de la sfarsit de secol XIX si inceputul secolului urmator, precum si unele rezultate ale cercetarilor scolii monografice romanesti interbelice, putem spune ca acest concept este asemănător celui de "timp": dacă nu ne întreabă nimeni, ştim ce este emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive pentru "emoţie", deşi atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna. Antropologia cognitiva, ca si antropologia emotiilor propune studierea culturilor din perspectiva celor studiati, recurgand la analiza empirica, ce vizeaza semnificatiile subiective impartasite de membrii unui grup social, precum si la modelul de experienta specific unui culturi date. Cuvântul „emoţie” provine din latinescul „emotionis”, în traducere „impulsul ce aduce reacţii”. În psihologie este definit ca o modalitate de percepţie a elementelor şi relaţiilor dintre realitate şi imaginaţie, exprimată fizic prin intermediul unor funcţii fiziologice, ca expresia facială sau ritmul cardiac şi ducând până la reacţii de conduită precum agresivitatea sau plânsul. 1 Lucia
Terezia Ofrim – “Ce mi-e drag nu mi-e urat. O antropologie a emotiei”, Editura Paideia, Bucuresti, 2002, pag.184
2
Emoţia este definită ca o reacţie afectivă de intensitate mijlocie şi de durată relativ scurtă, însoţită adesea de modificări în activităţile organismului, oglindind atitudinea individului faţă de realitate. Emoţia poate fi clasificată ca un sistem de apărare, întrucât psihologic, emoţia afectează atenţia, capacitatea şi viteza de reacţie a individului dar şi comportamentul general. Fiziologic, emoţiile controlează răspunsurile la anumite situaţii, incluzând expresia facială, tonul vocal dar şi sistemul endocrin, pentru a pregăti organismul pentru anumite stări. Emoţia este un proces psihofizic complex care apare spontan şi evocă un răspuns psihologic pozitiv sau negativ şi o expresie fizică, adesea involuntară, legată de sentimente, percepţii sau credinţe. Adesea emoţia este diferenţiată de sentiment. Punctele de vedere moderne asupra emoţiei susţin că apare o evaluare rapidă în creier în ce priveşte posibilele rezultate ale unei situaţii, cu elaborarea unui plan de acţiune. Astfel, emoţia este privită ca un automatism care declanşează acţiunile adecvate. În culturile vestice emoţia este adesea privită ca antiteza raţiunii şi multe intervenţii în psihoterapie se bazează pe această concepţie, fraza “doresc să nu am emoţii, de nici un fel”, fiind frecventă.2 Emoţia a fost subiectul multor cercetări ştiinţifice şi are multiple dimensiuni: comportamentale, fiziologice, subiective şi cognitive. Se propune chiar ca emoţiile să fie privite ca efecte secundare ale operaţiunilor desfăşurate de mecanismele complexe. Teoriile somatice susţin că emoţia este rezultatul schimbărilor din corp. Teoriile cognitive interpretează emoţiile ca şi combinaţie dintre modificările fiziologice şi interpretarea cognitivă. Perspectiva evoluţionistă propune legătura dintre emoţie şi evoluţie prin 2 Mircea Miclea - “Psihologie cognitivă”, Editura Gloria, Cluj-Napoca, 1994
3
selecţie naturală. Filozofia susţine că emoţia este un constituent indispensabil pentru adaptare. Emoţiile primare (furia, frica, tristeţea, bucuria, dezgustul, surpriza, curiozitatea si acceptarea) prin combinaţie, dau naştere întregului spectru al experienţei emoţionale umane. În psihoterapie se spune că emoţiile sunt o “descărcare”. Acţiunile asociate emoţiilor sunt privite în psihoterapie ca fiind de multe ori răspunsuri automate care disipează lipsa de confort asociată cu sentimentele. Emoţiile sunt legate de anumite zone ale creierului, explicaţia neurobiologică este aceea că emoţia ia naştere ca urmare a activităţii sistemului limbic din creier. Emoţiile sunt legate de eliberarea de neurotransmiţători, respectiv dopamina, noradrenalina, serotonina etc.3 Observând toate procesele implicate în conceptul de emoţie, se poate vedea că avem de-a face cu răspunsuri ale organismului de natură fiziologică, volitivă sau cognitivă. Din punct de vedere fiziologic se pot observa intensificări ale ritmului cardiac şi respirator, transpiraţii abundente la nivelul feţei, al membrelor sau chiar pe întreg corpul: “Mă trec toate sudorile”, apoi întâlnim situaţii de modificare a coloritului tegumentelor: paloare, “înroşire”, tremur involuntar al mâinilor, bărbiei, feţei, agitaţie, ameţeală, “înmuierea genunchilor”, uneori manifestările fiziologice putând ajunge chiar la pierderea temporară a cunoştinţei. Referitor la segmentul voliţional se observă că unele emoţii pot determina o oprire totală, cunoscută fiind expresia: “am îngheţat”, sau din contră o accelerare: “parcă am prins aripi”. În acest context este interesant de observat asocierile ce se fac în exprimarea stărilor afective. Se poate vorbi de o aşa-zisă “asociaţie a senzaţiilor analoage”, ca de exemplu este ştiut faptul că văzul şi auzul nu se aseamănă deloc în ceea ce priveşte cunoaşterea lumii din afară şi cu toate astea, vorbim de voci limpezi, voci 3 Rene Descartes
– “ Tratat despre sentimente ”, Editura IRI, Bucuresti, 1999, pag.38
4
sumbre, de culori ţipătoare, muzică colorată; apoi facem asocieri ale văzului cu senzaţiile termice: culori reci, culori calde, gustul are şi el influenţă în acest mod de exprimare, astfel că putem vorbi de “reproşuri amare” sau “critică acrişor-dulceagă”. Cea mai abundentă sursă de asociaţii între reprezentarea unei senzaţii fizice şi o stare emoţională, este simţul tactil: dur, tandru, greoi, ferm, solid, aspru etc. Altă formă de asociaţie este cea prin asemănare “în care asociaţia prin asemănare a sentimentelor se întinde de la un grup la altul, îndeosebi de la sentimentele senzoriale la sentimentele estetice şi morale, sau invers”4. Putem să spunem astfel că “durerea” urii este “amară”, “bucuria” de a iubi este “dulce”, “tristeţea” este “întunecată”, “grija” este “neagră”, “regretul”- “usturător”. Există cazuri în care un sentiment evocă un altul sau altele de aceeaşi natură sau analoage: bucuria suscită bunăvoinţa, simpatia, speranţa; tristeţea generează neliniştea, pesimismul, mizantropia; frica induce o dispoziţie psihică sumbră; tandreţea trezeşte mila; mânia, dorinţa de răzbunare etc. Cel mai bine sunt exprimate toate aceste asociaţii în literatura populară, mai ales în proverbele şi zicătorile neamului nostru: Inima când se-nveseleşte, faţa înfloreşte; A-i merge drept la inimă; A-i pune un ghimpe la inimă; A-i sări inima din loc; A fi negru la inimă; A i se ridica o piatră de pe inimă; A avea inimă de piatră, sau A crăpa fierea în cineva; A nu avea pe cineva la stomac; Stomacul cel tare şi pietre mistuieşte; A fi tare de cap.
4 Theodule,
Ribot - „Logica sentimentelor”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag.41
5
Dorul Toate aspectele referitoare la emoţii pot fi luate în considerare doar dacă se ţine seama de contextul apariţiei şi manifestării emoţionale; emoţia pură probabil că este privilegiul “iluminaţilor”. O dificultate în calea unei ştiinţe precise a emoţiei o reprezintă limbajul în sine. Nu toate limbile au acelaşi set de termeni pentru a identifica emoţiile. În cazul limbii române este cunoscut cazul cuvântului "dor", care, după analiza unui mare gânditor cum a fost Constantin Noica, are trăsături unice şi este de netradus în alte limbi. Cum cuvintele sunt vehiculele prin care exprimăm emoţiile, putem vorbi de "emoţii româneşti", "emoţii americane", "emoţii franţuzeşti" etc. Acestea, fiind parte specifică a naturii umane, sunt prezente în limbaj în construcţii diverse, unele extrem de complicate ca mesaj şi sub aspectul analizei sensului, ca de exemplu: "mă doare sufletul", "îmi plânge inima" etc. Obişnuiţi cu ele, înţelegem sensul lor, dar trebuie să recunoaştem că este foarte greu să ştim care sunt simţămintele unei persoane care ni se plânge că "o doare sufletul". Emoţia este o experienţă strict personală, greu de cuantificat în vreun fel. Desprea aceeasi stare emoţională aparte - cea de “dor” - spunea si Blaga, în “Trilogia culturii” : “Dorul e socotit cand ca stare sufletească învîrtoşată, ca o ipostazie, cand ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă, cand ca o vrajă ce se mută, cand ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firei, ca un alter ego, ca o emanaţie materială-sufletească a individului.” Dorul ca exprimare a emoției este poate cel mai des întâlnit în doinele populare romanesti. În mod firesc dorul apare în poezia înstrăinării si a dragostei, însă aparițiile acestuia depașesc sfera limitată a cântecului de dragoste fiind prezent aproape pretutindeni in lirica populară. Dorul, în cântecul nostru popular nu are numai sensul de „sentiment de dorință 6
amestecată cu durere” ci este adesea personificat devenind o făptură în adevăratul sens al cuvântului. Acesta mai apare și ca o suferință fizică și morală, o boală. În unele cântece dorul apare ca un copil răsfă țat asemenea lui Cupidon în legendele greco-latine: „Du-ți mândruț dorul cu tine, Nu și-l bizui pe mine C-amu-i vremea lucrului, N-oi fi doică dorului: C-al tău dor îi cam domnos Nu vrea a durmi pe jos.” Dorul mai apare și în ipostaza mai gravă de justițiar: „Dorule judecător, Nu mă judeca să mor Judecă-mă să trăiesc, C-am un drăguț și-l iubesc Cu el vreau să mă-ntâlnesc...” Vedem din cele de mai sus multimea și complexitatea înțelesurilor pe care cuvântul „dor” le poate cuprinde. Ca şi în cazul celorlalte emoţii, se poate vorbi de “localizarea” şi de manifestările fiziologice care apar ca răspuns la dor: “Cîtă boală-i pe sub soare/ Nu-i ca dorul arzătoare,/ Că dorul unde se pune/ Face inima cărbune./ Cîtă boală-i pe sub lună/ Nu-i ca dorul de nebună,/ Că dorul unde se lasă,/ Face lacrimilor casă”.5 Dacă ducem analiza mai departe, apare firesc întrebarea: “Dorul este o emoţie pozitivă sau negativă?”şi iată că ne aflăm în situaţia de a nu putea face o delimitare tranşantă intre ceea ce inseamna pozitiv si negativ. La fel se poate afirma şi în cazul altor stări emoţionale, 5 Lucian
Blaga – „ Trilogia culturii”, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pag. 219
7
intervenind posibilitatea unei alte grupări a emoţiilor şi anume: emoţii constructive sau distructive. Indiferent de clasificările făcute, emoţiile sunt diferite de la individ la individ, depinzând de vârstă, sensibilitate, moştenire genetică şi culturală (cunoscut fiind faptul că fiecare cultură are o percepţie specifică asupra realităţii), educaţie, context. Toate momentele de cumpănă din viaţa omului: naşterea, căsătoria, moartea sunt un conglomerat emoţional ce poate servi drept studiu pentru o antropologie a emoţiei. Dacă ne gândim de exemplu la felul în care moartea era privită de locuitorii unui acelaşi teritoriu în momente diferite ale evoluţiei, cu uşurinţă se poate observa că în timp ce dacii întâmpinau momentul morţii râzând, străbunicile noastre boceau “de se înmuiau şi pietrele” iar noi interiorizăm emoţiile, considerând manifestările prea expansive nepotrivite. Dacă luăm un alt exemplu de emoţie cu care ne confruntăm frecvent, cum ar fi frica, observăm că aceasta declanşează reacţii precum transpiraţie intensă, accelerarea bătăilor inimii împreună cu creşterea temperaturii corporale dar şi reacţii psihice precum spontaneitatea şi predispoziţia la luarea de decizii neaşteptate, toate acestea fiind diferite de la individ al individ. Antropologia emoţiei trebuie privită nu doar din perspectiva istoric evolutivă a omenirii ci şi din perspectiva evolutivă a individului. Emoţia este percepută diferit în funcţie de vârstă ştiut fiind faptul că o dată cu înaintarea în vârstă toate trăirile sunt analizate mai în profunzime şi cu mai multă înţelepciune, acest lucru este foarte bine reliefat în cuvintele lui Paracelsus care spunea: “Cine îşi închipuie că toate fructele se coc o dată cu cireşele, nu ştie nimic despre struguri”. Primăvara vieţii, anotimpul cireşelor, este caracterizată de trăiri impetuoase, de treceri rapide de la o stare la alta, de amplificări ale emoţiilor, aici potrivindu-se una din definiţiile emoţiei: “un şoc 8
brusc, adesea violent, intens, însoţit de amplificarea sau oprirea mişcărilor: frica, furia, îndrăgostirea fulgerătoare”. Acest fapt este recunoscut nu numai de gânditori şi filozofi ci chiar de omul de rând, literatura populară reliefând aceasta, şi chiar de cartea de căpătâi a oricărui creştin, Biblia6, care la Corinteni 13 spune:”Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”, tot la acest capitol este tratat un sentiment dăruit doar omului între toate vieţuitoarele de pe Pământ, dragostea. Capacitatea de a iubi se învaţă şi presupune depăşirea unor obstacole. Se spune că de fapt cunoaşterea este cimentul dragostei, că ea generează respectul, călăuzeşte responsabilitatea, dă semnificaţie grijii pentru persoana iubită, la care se pot adăuga deprinderile care fac durabilă iubirea: încrederea, disciplina, concentrarea şi răbdarea. Emotia este asadar un catalizator al tuturor acţiunilor umane. Aşa cum omul şi creaţiile sale au evoluat, aşa ansamblul trăirilor emoţionale a devenit mai complex. Complexitatea aceasta se poate raporta doar la gradul de percepţie care s-a modificat pe măsura trecerii timpului, emoţiile de bază rămânând de fapt aceleaşi de la apariţia omului si pana in zilele noastre. Emotia depinde de o mulţime de factori legaţi de structura noastră psiho-fiziologică, de timpul şi locul nostru pe acest pământ, dar mai ales de acel “Cunoaşte-te pe tine însuţi”( „Nosce te ipsum!”) al lui Socrate, coroborat cu versurile marelui nostru Eminescu, ce exprima cel mai grăitor emoţia:
6 Biblia
sau Sfanta Scriptura – Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1982
9
„Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde”. 7
7
Mihai Eminescu – “Luceafarul”
10
BIBLIOGRAFIE 1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1982 2. Lucian Blaga – “Trilogia culturii”, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969 3. Lucia Terezia Ofrim – “Ce mi-e drag nu mi-e urat. O antropologie a emotiei”, Editura Paideia, Bucuresti, 2002 4. Mihai Eminescu – “Luceafarul” 5. Mircea Miclea – “Psihologie cognitiva”, Editura Gloria, ClujNapoca, 1994 6. Rene Descartes – “Tratat despre sentimente”, Editura IRI, Bucuresti, 1999 7. Theodule Ribot – “Logica sentimentelor”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988
11
