Antropologie Politica

Antropologie politică Curs

2011

Introducere În 1959, într-un articol David Easton susţinea că antropologia politică nu există pentru că cei care o practică nu au reuşit să distingă sistemul politic de celelalte subsisteme ale societăţii. Judecata aceasta a fost în general acceptată. Numai după 10 ani de la enunţarea acestei opinii s-au găsit antropologi (Bailey A. P. Cohen şi Southall)care să o critice şi săl acuze pe Easton că a deformat complet natura antropologiei politice şi că a transformat o virtute într-un viciu. În societăţile care au reprezentat de regulă obiectul de studiu al antropologiei politice, politica nu poate fi izolată analitic de înrudire, de religie, de grupurile de vârstă, de societăţile secrete ş.a.m.d., pentru că acestea sunt tocmai instituţii care exprimă putere şi autoritate. În multe societăţi, guvernele nu există pur şi simplu. Această recunoaştere şi specificare modului în care idiomul politicii se exprimă prin intermediul unor instituţii în aparenţă nepolitice, pot reprezenta contribuţiile de prim rang ale antropologiei la studiul politicii. Recent, antropologii au arătat că organizaţiile şi relaţiile informale pot juca un rol mai important decât instituţii formale chiar şi în ţări cu guvernare modernă cum sunt S.U.A sau Israelul. Cu toate acestea, antropologia politică nu reuşeşte să dobândească o definiţie mai precisă. Lipsită de unitate ideologică, ea reprezintă mai curând termenul pe care se confruntă teorii atât de diferite ca marxismul, structuralismul, materialismul cultural, neoevoluţionismul, feminismul revizionist, antropologia simbolică etc. Nu există o unitate de metodă: toate metodele sunt permise, de la analizele statistice interculturale la studiile istorice. Mulţi autori consideră că a face antropologie politică înseamnă, de fapt, că antropologii scriu despre teme politice. Rezultatul este că antropologia politică este un amestec de studii care pot fi cu greu adunate sub o rubrică comună. Nu există nici o unitate de preocupare. La începuturi, principala problemă era aceea de a clasifica sistemele politice. Primii antropologi au elaborat vocabularul de bază al disciplinei şi metodele de analiză. Apoi, această preocupare a fost contestată, locul ei fiind luat de studierea structurii şi a funcţiilor sistemelor politice din societăţile preindustriale. Şi această definiţie a fost ulterior repudiată, din cauza caracterului ei static şi ideal. În anii 70, interesul multor antropologi s-a întors către analiza acţiunii şi a proceselor decizionale. Apoi a venit timpul teoriei modernizării, care a fost, la rândul ei,

contestată de adepţii teoriei dependenţei. Abordarea teoriei sistemului mondial şi preocuparea faţă de procesul de globalizare reprezintă teme contemporane care au atras atenţia antropologilor. O altă temă importantă este aceea a modurilor în care subculturile sunt asimilate în mod nonviolent de către societăţile statale şi cum reuşesc să manipuleze puterea în propriul lor scop. O altă orientare actuală este cea feminismului revizionist, care pune sub semnul întrebării supoziţiile fundamentale referitoare la putere şi oferă noi date şi interpretări. Dincolo de toate aceste diferenţe, există totuşi câteva lucruri comune tuturor cercetărilor de antropologie politică: 1.

După cum afirmă E. E. Evans-Pritchard în introducerea la African Political

Systems (1940), antropologia politică îşi are originea într-o stare de frustrare provocată de faptul că „nu am găsit în teoriile filosofiei politice nimic care să ne ajute să înţelegem societăţile pe care le-am studiat”. Cu alte cuvinte, ştiinţa politică se dovedeşte de puţin folos în analiza şi explicare funcţionării sistemelor politice ale comunităţilor preindustriale. Unitatea principală a antropologiei politice este dată, de aceea, de câmpul ei de analiză. Cercetătorii lucrează într-o interacţiune intensă cu indivizii în viaţa lor cotidiană, căutând să descopere, după cuvintele lui Ralph Nicholas (1966: 49), „ordinea din haosul unei mulţimi care desfăşoară acţiuni diferite cu semnificaţii diferite”. Antropologia este inductivă, în sensul că pleacă, în teoretizare, de la această experienţă. 2.

O altă trăsură comună studiilor de antropologie politică este caracterul

intercultural al analizelor. Generalizările antropologilor, fiind făcute plecând de la analize particulare ale unor comunităţi, pot cădea în capcana aceea ce Ted Lewellen numeşte „Bongoism”, adică se poate reproşa unei explicaţii că „în cazul tribului Bongo, această explicaţie nu se aplică”. Cu alte cuvinte, antropologul trebuie să-şi confrunte generalizările cu alte cazuri similare de societăţi. 3.

cultura – este conceptul cheie al antropologiei politice. Chiar dacă este un

concept extrem de ambiguu, în mod fundamental, două accepţii sunt dominante în câmpul antropologiei politice: 1. drept un sistem adaptativ – adică modul în care grupurile de oameni răspund, tehnologic şi ideativ, unor stimuli ai mediului în care trăiesc; 2. un sistem de simboluri şi semnificaţii subiective dar şi sociale (limbajul, miturile, ritualurile, conceptele politice de legitimizare ş.a.m.d.)

4.

societate – este un alt concept fundamental pentru definiţia antropologiei politice.

Aceasta este definită drept un sistem integrat. Majoritatea teoriilor din antropologie sunt, fundamental, teorii sistemice. Ele văd societatea ca fiind mai mult decât suma părţilor sale. 5.

evoluţia istorică – examinarea diacronică a unei societăţi este, iarăşi o trăsătură

importantă a demersului antropologiei politice. Rolul acestor concepte sau trăsături nu trebuie exagerat, ele fiind puse în discuţie, fie şi pentru că adunate laolaltă, pot genera viziuni contradictorii. În fapt, antropologii sunt prinşi între două cerinţe radical opuse: să reflecte cu o acurateţe cât mai mare particularităţile câmpului lor de experienţă şi să dea sens acestei experienţe generalizândo la scara întregii lumi.

Dezvoltarea antropologiei politice Deşi antropologia politică nu s-a constituit ca disciplină particulară în cadrul antropologiei sociale mai devreme de 1940, ea totuşi a reprezentat o preocupare constantă încă de la apariţia tentativelor de cercetare antropologică sistematică din secolul al XIXlea. Primii antropologi nu acceptau ideea unor frontiere în interiorul antropologiei şi se ocupau cu aceiaşi pasiune de sistemele de înrudire, de mituri, de artă, de economie etc. Idealul unei antropologii holiste a început să apună numai către 1940 pe măsură ce cantitatea de informaţie şi numărul cercetătorilor de teren au crescut, ceea ce a obligat la specializare. Studiul comparat al societăţilor preindustriale datează, de aceea, de la chiar începuturile antropologiei.

Evoluţionismul secolului al XIX-lea Influenţa lui Charles Darwin a dominat dezvoltarea antropologiei culturale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la fel ca şi în biologie. Multe din teoriile evoluţioniste ale acestei perioade erau schematice, rudimentare şi simpliste, se dezbătea problema dacă primele societăţi erau matriarhale sau patriarhale, erau etnocentriste (europocentriste) considerând creştinismul şi rasa ariană drept produsele finale, perfecte ale evoluţiei speciei; obiceiurile erau rupte din context şi comparate fără deosebire de antropologi de bibliotecă care nu văzuseră vreodată vreun „sălbatic”. Totuşi, aceste preocupări au reprezentat primele cercetări ştiinţifice de natură antropologică. Rădăcinile filosofice ale antropologiei pot fi găsite la Platon şi Aristotel, în antichitate, şi la filosofii moderni ai politicului ca Thomas Hobbes şi Jean-Jacques Rousseau. Majoritatea acestor autori considerau că starea iniţială a omenirii a fost cea de anarhie, de lipsa unei puteri, respectiv a unei organizări politice. Această idee a fost contrazisă de Henry Maine, în Ancient Law (1861), o lucrare în care el postulează faptul că societatea primitivă era organizată de legăturile de înrudire de natură patriarhală şi că se conduce după legi cu caracter sacru. Evoluţia fusese în direcţia secularizării şi a organizării bazate nu pe înrudire ci pe „teritoriu” – „contiguitatea locală” formează baza acţiunii politice. Ideea lui Maine după care înrudirea poate fi o structură sociopolitică primară importantă

a fost dezvoltată de Lewis Henry Morgan în Ancient Society (1877). El a studiat indienii Irochezi din statul New York şi a fost fascinat de terminologia de înrudire folosită de aceştia, care era foarte diferită de cea folosită de ţările occidentale dar asemănătoare cu cea folosită în alte părţi ale lumii. Descrierea şi categorizarea sistemelor de rudenie au fost contribuţiile lui fundamentale, dar el le-a integrat într-un cadru teoretic popular în acea vreme, o secvenţă evoluţionistă bazată pe modul de subzistenţă, el deosebind trei stadii, sălbăticia, barbaria şi civilizaţia. Traduse în vocabularul contemporan, ele sunt societăţile bazate pe vânătoare şi cules, societăţi bazate pe horticultură şi societăţi bazate pe agricultură intensivă. Morgan, pornea de la „postulatul unităţii psihice a omenirii” – credinţa în originea comună şi în dezvoltarea paralelă pe întregul glob – chiar dacă nu a putut să conducă ideea până la concluziile antirasiste ale acesteia şi a presupus că arienii ar fi, în mod natural, „în curentul central al progresului uman” (Morgan 1877:p.533). Organizarea socială debutează cu „hoarda promiscuă” care se dezvoltă în unităţi bazate pe înrudire, organizate de-a lungul unor linii sexuale, masculine şi sau feminine. Căsătoriile intergrupale (exogame) au condus la formarea de alianţe. Introducerea unor restricţii de căsătorie au condus la apariţia ginţilor (adică a clanurilor) care s-au asociat pentru a crea unităţi tot mai mari până la uniunile de triburi. Structura sociopolitică era egalitară şi se baza pe un set de relaţii interpersonale. Exceptând „horda promiscuă”, avem de-a face cu descriere destul de exactă a societăţii irocheze pe care el a studiat-o. specializarea sferei politice nu apare până la completa domesticire a plantelor şi animalelor care a creat un surplus suficient pentru a conduce la urbanizare şi la apariţia proprietăţii private. Adevărata guvernare se bazează pe teritoriu şi pe proprietate. Cartea lui Morgan a fost criticată de majoritatea antropologilor de bibliotecă, dar ea a fost absorbită în gândirea antropologică modernă. Chiar dacă antropologii contemporani nu mai operează cu distincţia între societăţi bazate pe înrudire şi cele bazate pe teritoriu (toate societăţile recunosc existenţa unor frontiere), evidenţierea înrudirii ca mediu primar al articulării politicului ca şi distincţia între societăţile de vânători şi culegători şi societăţile horticole au fost păstrate. La fel de importantă este descoperirea faptului că ginţile erau comunităţi de rudenie în care luarea deciziilor era încredinţată unui grup care avea aceiaşi strămoşi pe linie feminină sau masculină. O altă intuiţie importantă a fost recunoaşterea egalitarismului societăţii primitive şi lipsa unui concept al proprietăţii

private. Aceste ultime idei ale lui Morgan au contribuit cel mai mult la influenţa lui: ele au format baza cărţii lui Friederich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului (1891), care a reformulat teoria lui în termenii marxismului. Începutul secolului al XX-lea s-a caracterizat prin două schimbări fundamentale: 1. respingerea teoriei şi metodologiei evoluţioniste şi 2. lărgirea hiatusului dintre antropologia americană şi cea europeană (engleză şi franceză, în special). În Franţa, evoluţionismul va fi criticat de Emile Durkheim şi şcoala lui (Marcel Mauss în special) şi va evolua culminând cu structuralismul lui Claude Lévi-Strauss; în Anglia va conduce la o subliniere a faptelor sociale şi la un punct de vedere teoretic dominat de ideile de funcţie şi de structură. În Statele Unite, „particularismul istoric” al lui Franz Boas devine dominant şi metoda comparată este repudiată ca şi generalizările presupuse de aceasta. Preocupările faţă de antropologia politică au devenit în S.U.A. destul de anemice. O excepţie a reprezentat-o cartea lui Robert Lowie The Origin of the State (1927). El se întoarce la demodata teorie evoluţionistă, dar respinge evoluţia clasică de tip uniliar; nu există nici o dovadă spune el că toate societăţile au parcurs etape de dezvoltare asemănătoare. El respinge şi ideea că ordinea politică primitivă era menţinută numai prin intermediul relaţiilor personale. El consideră că legătura teritorială, pe care Morgan o considerase drept o achiziţie a civilizaţiei, este universală şi astfel formează un pod între organizarea politică primitivă şi stat. Georges Balandier (1970) consideră această carte ca fiind prima lucrare explicită de antropologie politică. Lewellen consideră că, totuşi, ideile lui Lowie nu se organizează într-o teorie coerentă şi deci, ea nu şi-a realizat scopul pe care şi l-a propus.

Funcţionalismul britanic În Anglia, în cursul anilor 30, avem de-a face cu dominaţia două forme de funcţionalism: 1.

funcţionalismul psihobiologic al lui Bronislaw Malinowski,

2.

şi structural-funcţionalismul lui A. R. Radcliffe-Brown.

Chiar dacă a rămas în istoria antropologiei pentru tehnicile de investigaţie de teren elaborate, Malinowski a interpretat instituţiile culturale ca fiind derivate din anumite

trebuinţe psihologice şi biologice. Cu toate că a contribuit puţin la antropologia politică ca atare, studiile sale despre lege, economie şi religie rămân importante. Structural-funcţionalismul lui Radcliffe-Brown s-a impus, totuşi, în faţa celui promovat de Malinowski. Pentru acesta societatea era un sistem de echilibru în care fiecare parte funcţiona pentru menţinerea întregului (analogia organică nu era evitată). Această abordare este mai mult atemporală decât statică. Adică ea nu postulează o societate care nu se schimbă sau una fără conflicte, ci mai curând se concentrează pe normele, valorile şi structurile ideale care formează cadrul în interiorul căruia se desfăşoară activitatea. Cercetările de teren din această perioadă aveau drept scop şi de a instrui autorităţile coloniale asupra sistemelor sociale pe care le controlau şi acest lucru a afectat atât imaginea cât şi substanţa antropologiei sociale. Pe de o parte, nu se recunoştea aproape deloc că aceste societăţi fuseseră afectate de colonialism şi de pacea impusă de trupele britanice. De asemenea, exista tendinţa de a studia uniunile de triburi şi sistemele statale, care puteau reprezenta un pericol pentru britanici. (cazul Zulu). În 1940 cartea scoasă de Meyer Fortes şi E. E. Evans-Pritchard, African Political Systems, va pune la un loc experienţa acumulată de aceste cercetări. În Introducere, ei disting două tipuri de sisteme politice africane: 1. cele cu autoritate centralizată şi instituţii juridice (state primitive) şi cele fără autoritate centralizată şi instituţii (societăţi fără stat). O diferenţă majoră între aceste două tipuri este rolul înrudirii. Integrarea şi luarea deciziei în societăţile fără stat se bazează pe legăturile bilaterale de familie (adică atât pe linie feminină cât şi masculină) la nivelul de jos şi pe comunităţi de grupuri de descendenţă uniliară (adică fie numai pe linie feminină, fie pe linie masculină) la nivele mai înalte. Societăţile statale sunt cele în care organizarea administrativă se suprapune sau uneşte aceste grupuri, reprezentând o bază permanentă a structurii politice. Chiar dacă această schemă a fost criticată ca fiind prea simplistă, descrierile detaliate ale modului în care funcţionează în manieră politică raporturile de rudenie în mai multe societăţi au fost contribuţii importante. Echilibrul social era presupus, aşa că problema principală era de a arăta cum diferitele conflicte şi interese de grup menţin un echilibru de forţe care duce la o structură socială stabilă. Era consemnat şi puterea de integrare a religiei şi a simbolurilor, în special rolul ritualului în confirmarea şi consolidarea valorilor de grup. Această carte a stabilit, după Lewellen, problematica, fundamentul

teoretic, metodologia şi aria controverselor pentru mai mult de o decadă de cercetări ale structurii politice a societăţilor preindustriale. Unii autori au încercat să rafineze teoria. Astfel, A. W. Southall, în Alur Society (1953), contestă ideea că sistemele segmentate – cele în care autoritatea era împărţită de mai multe grupuri – ar fi întotdeauna necentralizate; el dă un exemplu de societate în care există organizarea segmentară a descendenţei alături de un stat centralizat. Alţi autori s-au întrebat dacă segmentarea este în fond un factor specific, odată ce chiar şi guvernările centralizate sunt segmentate. La fel, nici descendenţele nu pot fi considerate drept baza tuturor societăţilor fără stat, deoarece asociaţiile de vârstă, societăţile secrete şi grupurile ritualice pot interfera cu împărţirea pe baza descendenţei din motive de acţiune politică. La sfârşitul anilor 50 paradigma funcţionalistă intră în criză, unii autori încercând să o modifice. Dintre aceştia, cel mai important este Edmund Leach care, în Political System of Highland Burma (1954), se orientează către o analiză mai dinamică, bazată pe studierea proceselor. El descoperă în Birmania (Mianmar) trei sisteme politice diferite: un sistem tradiţional anarhic, un sistem instabil şi intermediar şi un sistem de stat centralizat la scară mai mică. Sistemul tradiţional şi statul erau comunităţi mai mult sau mai puţin distincte, constituite din mai multe subgrupuri lingvistice, culturale şi politice, toate formând oarecum un întreg. Acesta nu era în echilibru: exista o tensiune şi o schimbare constante în interior şi între diferitele subsisteme. Poziţia lui era apropiată de cea susţinută de structuralismul cognitiv al lui Claude Lévi-Strauss, în sensul că structurile nu sunt decât produse conceptuale şi nu realităţi ca atare. Importanţa lucrării sale pentru studiul politicii constă însă în diferenţierea clară a structurii politice abstracte de realitatea politică din teren. În plus, Leach scoate antropologia din Africa şi o eliberează de limbajul extrem de redus la care se mărginise aceasta prin studierea unui singur tip de societate. Un alt autor important este Max Gluckman care, în Order and Rebellion in Tribal Africa (1960), dezvoltă ideea că echilibrul nu este nici static nici stabil, ci se dezvoltă în cadrul unui proces dialectic în care conflictele din cadrul unui ansamblu de relaţii sunt absorbite şi integrate de un alt ansamblu de relaţii: loialităţile limitate tind să unească societatea mai largă prin conturarea frontierelor dintre grupurile locale; acuzaţiile de vrăjitorie deplasează animozităţile din interiorul grupului într-o manieră care nu ameninţă sistemul;

apartheidul din Africa de Sud, în timp ce separă net grupurile rasiale, dă totuşi unitate fiecărui grup în parte. Maxima romană „divide et conquer”, trebuie reformulată în forma „divide şi uneşte”. Politic, acest lucru este deosebit de evident în ritualurile africane de rebeliune, în care, periodic, regele trebuie să se îmbrace ca un sărac sau să se comporte ca un clown, sau este ucis simbolic sau este supus hărţuielii şi obscenităţilor de către poporul lui. Pentru Gluckman, aceste ritualuri nu sunt numai forme de eliberare; ele sunt reafirmarea simbolică a priorităţii sistemului asupra individului, a regalităţii în raport cu regele ca individ.

Neo-evoluţionismul În timp ce Anglia era dominată de paradigma funcţionalistă, în Statele Unite începea să reînvie, timid, teoria evoluţionistă. Leslie White şi Julian Steward sunt cei care au contribuit la acest reviriment. White dezvoltă o secvenţă complexă care conduce prin intermediul agriculturii intensive la proprietatea privată, specializare, stratificare de clasă, centralizare politică etc, reluând astfel ideea evoluţiei din secolul al XIX-lea. Steward foloseşte termenul de evoluţie multiliniară, operând astfel o modificare importantă a scenariului evoluţionist, astfel încât astăzi nici un evoluţionist nu mai susţine ideea unei evoluţii uniliniare. Spre deosebire de colegii lor englezi, antropologii americani plecau de la ideea de schimbare într-un context care era în mod fundamental ecologist şi materialist. White măsura evoluţia eficienţei energetice şi considera că tehnologia este motorul schimbării. Ecologia culturală a lui Steward ce concentra pe „nucleul cultural” – în principal pe subzistenţă şi pe ordonările economice care determină în mare măsură structura socială şi ideologia. Evoluţia politică a devenit rapid sinonim cu clasificarea politică. Două lucrări importante ale epocii, Primitive Social Organization ( 1962) a lui Elman Service şi The Evolution of Political Society (1967) a lui Morton Fried, erau mai mult taxonomice şi descriptive decât cauzale; se subliniau caracteristicile diferitelor nivele ale integrării socioculturale, mai curând decât factorii care au produs evoluţia de la un nivel la altul. Teoriile cauzale nu lipseau, dar ele erau derivate mai curând din arheologie decât din antropologie.

Teoria acţiunii şi deciziei sociale Max Gluckman a încercat să analizeze situaţiile care implică indivizii, în opoziţie cu atenţia etnografică curentă pentru normele de grup şi structurile sociale. Victor Turner, în Schism and Continuity in an African Society (1957), analizează experienţa indivizilor prin intermediul unei serii de „drame sociale” în care sunt puse în acţiune norme şi valori personale şi comunitare. Astfel, el adaugă un nou element – modul în care indivizii iau decizii în situaţii de criză. Anii 70 au fost marcaţi de o critică acerbă a structuralismului, termenii de structură şi funcţie fiind înlocuiţi de proces, conflict, facţiune, luptă, strategie de manipulare ş.a.m.d. Trecerea de la teoria structurală la cea a conflictului a fost corelată cu dispariţia falsei stabilităţi impuse de colonialism. Odată cu apariţia statelor naţionale postcoloniale şi cu incorporarea societăţilor tribale în unităţi politice mai cuprinzătoare au apărut noi probleme care nu mai putea fi tratate în termenii unui sistem închis. Pe de altă parte, studierea intensivă a unor situaţii particulare a dat naştere unui concept mai strict de arenă politică, unde indivizii şi echipele politice se confruntă pentru putere şi conducere.

Feminismul, teoria sistemului mondial şi teoria dependenţei. La începutul anilor 90 au apărut trei noi tendinţe: 1.

apariţia unei antropologii feministe distincte. Aceasta a repus în discuţie multe

din supoziţiile antropologiei politice clasice: cea a universalităţii dominaţiei masculine, modelul bărbatului vânător ca punct central al evoluţiei fizice etc. S-au dezvoltat două şcoli teoretice importante: una analizează construcţia culturală a genului şi cealaltă, pe baza teoriei marxiste, examinează dezvoltarea istorică a stratificării pe sexe. 2.

teoria sistemică a revenit în forma teoriei sistemului mondial care enunţă

imposibilitatea de a mai trata culturile, fie ele şi preindustriale, în mod izolat; ele sunt prinse într-o reţea unică de raporturi şi relaţii economice, politice şi culturale, cu consecinţe care depăşesc graniţele geografice sau politice. 3.

cartea lui Eric Wolf Europe and the People Without History (1982) a introdus

teoria dependenţei în câmpul antropologiei. Wolf arată modul în care toate culturile nu pot astăzi înţelese decât în relaţie cu expansiunea capitalismului european. Alţi autori au

arătat modul în care culturile tribale afectate de răspândirea civilizaţiei occidentale au ripostat, nu odată în moduri subtile, fie pentru a-şi menţine propria identitate fie pentru aşi crea nişe proprii de independenţă. Astfel Weapons of the Weak (1985) a lui James Scott arată modurile de rezistenţă dezvoltate de ţărani împotriva marginalizării provocate de extinderea agriculturii mecanizate. Concluzia finală a acestei evoluţii în plină desfăşurare este aceea că antropologia politică este departe de a-şi fi epuizat resursele şi interesul cognitiv. Dimpotrivă, ea se confruntă cu o diversificare accentuată a metodologiilor, conceptelor şi strategiilor explicative care îi justifică poziţia de subdisciplină în câmpul antropologiei sociale.

Tipologia sistemelor politice preindustriale Problema cu care se confruntă orice încercare de a construi o tipologie este cea a criteriului de clasificare. Este acesta cel mai pertinent ? Surprinde acesta o trăsătură care să fie, în acelaşi timp, suficient de particulară pentru a fi descoperită la nivelul experienţei empirice directe şi suficient de abstractă, de generală, pentru a fi comună şi altor experienţe, desfăşurate în momente şi locuri diferite ? Tentativele clasice de clasificare se bazau pe o supoziţie epistemologică implicită esenţialistă: există o trăsătură sau un grup de trăsături care este, în acelaşi timp, necesară, suficientă şi comună tuturor reprezentanţilor unei clase sau unui tip. Exemplul clasic este reprezentat de raţionalitate. Platon definea omul drept un „animal raţional”. Raţionalitatea era trăsătura necesară, suficientă şi comună pentru definirea oricărui individ ca aparţinând clasei oamenilor. Ea era o trăsătură esenţială. Esenţialismul presupunea, după cum spune Ludwig Wittgenstein, că există un fel de „fir roşu” care permite identificarea fără greşeală sau dubii a unui individ ca aparţinând unei clase sau alteia. Antropologia de teren s-a confruntat însă cu o realitate care a arăta că o astfel de idee este greu dacă nu imposibil de pus în practică. În experienţa de teren nu te confrunţi cu concepte sau idei, ci cu lucruri concrete, în care este greu să determini care asemănări sau deosebiri sunt semnificative şi care nu. Dacă încerci să construieşti o clasificare plecând de la realitatea empirică te loveşti de această dificultate, toate trăsăturile sunt prezente la acelaşi nivel, toate par să aibă aceiaşi importanţă, aceiaşi relevanţă. Această dificultate a fost sesizată încă de esenţialism care a transformat-o într-un argument pentru afirmarea caracterului conceptual al oricărei clasificări: criteriul nu este descoperit de la sine la nivelul realităţii, ci el trebuie introdus în urma unui travaliu analitic intelectual. Este un concept, adică un produs al gândirii noastre şi nu ceva prezent în realitate. Această poziţie duce, totuşi, la un paradox care poate să-l frustreze pe cercetătorul de teren, anume că instrumentele sale nu au nici o legătură cu practica lui şi că aceasta din urmă nu este decât un conţinut care este „turnat” în aceste forme intelectuale născute foarte departe de realitatea empirică. În plus, datele experimentale refuzau să „intre” în tiparele clasificării, apăreau ca „excepţii” de la regula clasificării. Mulţi antropologi erau, de aceea, obligaţi să introducă criterii noi, în aşa fel ca datele „rebele” să poată fi tipizate. Dar aceste

modificări ad hoc intrau în contradicţie cu principiile logice care stăteau la baza construcţiei clasificării. Un exemplu percutant este cel al viruşilor în biologie. Clasificările biologice pleacă de la distincţia fundamentală dintre viu şi neviu, ori viruşii nu se supun criteriilor niciuneia din aceste clase: în afara organismelor vii se comportă ca materie nevie, în timp ce atunci când pătrund într-un organism se comportă ca fiinţe vii. O rezolvarea a problemei ar putea fi crearea unei clase ad hoc din care să facă parte astfel de fiinţe. Dar crearea acestei clase pune în discuţie chiar relevanţa dihotomiei viu-neviu. Ludwig Wittgenstein a propus înlocuirea viziunii esenţialiste asupra clasificării cu una mai slabă, teoria asemănărilor de familie. Atunci când vedem fotografia unei familii, a unui grup ai cărui membri prezintă diferite grade de înrudire (părinţi, copii, soţi, nepoţi, mătuşi, unchi etc.) constatăm că între toţi membrii acestui grup există similitudini , că ei au un aer de familie comun, în ciuda diferenţelor dintre membrii familiei luaţi separat. Wittgenstein propune în locul metaforei firului roşu o alta, cea a „firului de lână”: acesta este compus dintr-o mulţime de fire care se împletesc, fără să existe vreunul care să străbată firul de la un cap la celălalt. Atunci când definim un fir de lână trebuie să luăm în calcul toate firele care îl compun. În cazul unei familii, putem recunoaşte diferitele puncte comune mai ales dacă trecem de la o generaţie la cealaltă, „genealogic”, dar dacă ne raportăm la aceiaşi generaţie, diferenţele vor conta mai mult. Asemănările şi diferenţele se schimbă continuu astfel că, în final, nu putem spune că unele sunt mai importante şi altele nu: toate contribuie în egală măsură la constituirea acelui aer de familie care caracterizează fotografia. Trecerea de la esenţialism la o manieră mai empirică de clasificare înseamnă în primul rând renunţarea la pretenţia că clasificarea poate fi exhaustivă, definitivă şi infailibilă şi că, dimpotrivă, ea nu este decât un instrument de lucru în activitatea de teren şi că experienţa empirică o poate pune oricând în discuţie. Dificultăţile de ordin empiric înregistrate de esenţialism au determinat, la un anumit moment dat, o oarecare reţinere a antropologilor faţă de acest instrument intelectual. Cu toate acestea, tipologiile, clasificările oricât de failibile permit organizarea materialului şi conturarea unor ipoteze explicative fără de care munca ştiinţifică este de neconceput. Ţinând cont de aceste precizări, trebuie să luăm clasificarea următoare ca fiind una provizorie şi cu valoare practică mai mult decât ca una definitivă şi teoretică. Criteriile

care au stat la baza ei sunt mijloacele de integrare politică, accesul la poziţiile de conducere şi metodele de luarea deciziei în grup. Tabelul 1 Sistemul politic preindustrial : o tipologie evoluţionistă Necentralizat

Centralizat

Tipul de

vânătoare,cules ;

Trib Agricultură

Şeferie (Chiefdom) Agricultură

subzistenţă

domesticirea

extensivă

extensivă şi pescuit

animalelor slabă sau

(horticultură) ;

absentă Lideri informali şi

păstorit intensiv şef charismatic lipsit

şef charismatic cu

Lider suveran

conjuncturali; poate să

de "putere", dar cu o

putere limitată

sprijinit de o

existe un şef care să

oarecare autoritate în

bazată pe acordarea

birocraţie

acţioneze ca arbitru în

luarea deciziilor de

unor beneficii

aristocratică

luarea

grup

adepţilor

deciziilor de grup. Relaţii de rudenie

Relaţiile de rudenie

Relaţii unilineale, cu

Statul impune

Banda

Tipul de conducere

Tipul şi

Stat Agricultură intensivă

importanţa

bilaterale, folosite în

unilineale

unele bilaterale;

loialităţi ce depăşesc

relaţiilor de

mod diferenţiat în

(patrilineale

grupurile sunt

relaţiile de rudenie;

rudenie

funcţie de mărimea şi

sau matrilineale) pot

ierarhizate în funcţie

accesul la putere se

compoziţia bandelor.

forma structura de

de statut

bazează pe grupuri

bază a societăţii

ierarhizate în funcţie

Mijloacele

Alianţe matrimoniale

Solidarităţi

Integrare prin

de rudenie. Loialităţile statale

principale ale

unesc în grupuri mai

pantribale bazate pe

intermediul loialităţii

depăşesc toate

integrării

mari; bandele unite

rudenie, asocieri

faţă de şef , înrudiri

loialităţile de nivel

sociale

prin rudenie şi familie

voluntare şi/sau

ierarhizate şi asocieri

mai coborât;

unite; interdependenţă

grupe de vârstă.

voluntare.

integrare prin

economică bazată pe

intermediul

reciprocitate.

comerţului şi a specializării

Succesiunea

Nu există mijloace

Poate fi un şef

Poziţia şefului nu

funcţiilor. Succesiunea

politică

formale de succesiune

ereditar, dar

este ereditară, dar el

ereditară directă a

politică.

conducerea revine

trebuie să aparţină

suveranului; sprijinul

celor cu o cunoaştere

unei familii cu o

sporit al birocraţiei .

sau capacităţi

poziţie înaltă în

deosebite.

ierarhie

Tipurile

Reciprocitate

Reciprocitate;

Redistribuirea prin

principale de

(împărţire)

comerţul poate fi mai intermediul şefului;

Redistribuire bazată pe tribut şi/sau taxare;

schimb

dezvoltat decât în

reciprocitate la nivelele comerţ şi pieţe de

economic

bande

inferioare

Stratificarea

Egalitaristă

Egalitaristă

socială

mărfuri.

Ierarhică (individuală Clase (cel puţin sau şi ereditară)

conducători şi conduşi) Proprietatea privată şi

Forma de

Proprietate

Proprietate comună

Pământul este în

proprietate

individuală redusă sau

(ereditară sau de

proprietatea clanului, de stat sporeşte în

absentă

clan) asupra

dar există un puternic dauna proprietăţii

terenurilor agricole

simţ de proprietate a

sau a turmelor.

titlurilor, numelor,

comune.

privilegiilor,

Legea şi

Nu există legi sau

Nu există legi sau

obiectelor de cult etc. Pot exista legi Legi şi pedepse

controlul

pedepse formale;

pedepse

informale şi pedepse formale; statul asigură

legitim al

dreptul de a folosi

formale;dreptul de a

specifice pentru

complet accesul

folosi forţa aparţine

încălcarea tabu-

legitim la folosirea

familiei, clanului sau

urilor;şeful are un

forţei fizice.

asocierii.

acces limitat la

Nu există o

Şamanistică;

constrângerea fizică. Preoţime specializată Preoţime specializată

preoţime religioasă

sublinierea puternică

incipientă; religie

sau specializare;

a riturilor de iniţiere şi ierarhizată, bazată pe legitimarea sacră a

forţei

Religia

forţa este comun.

şamanistică

a altor rituri de trecere strămoşi.

care asigură statului

Exemple

!Kung (Africa)

care unesc generaţiile. Kpelle (Africa de Hawaii precolonial

Ankole (Uganda)

recente şi

Pigmei (Africa)

Vest)

Kwakiutl (Canada)

Jimma (Ethiopia)

contemporane

Eskimo (Canada,

Yanomamo

Tikopia (Polinezia)

Kachari (India)

Alaska)

(Venezuela)

Dagur (Mongolia)

Shoshone (S.U.A.)

Nuer (Sudan)

Exemple

Virtual, toate

Cheyenne (S.U.A.) Irochezii (S.U.A.)

Ashanti, Benin,

Zuluşii( Africa)

istorice şi

societăţile paleolitice

Oaxaca(Mexic),

(Africa)

Aztec (Mexic)

1500-1000 î.e.n.

muntenii scoţi

Inca (Peru)

preistorice

Volta (Africa)

Sumer (Iraq)

În spiritul celor spuse anterior, trebuie făcute mai multe precizări: 1. nici o societate nu va întruni toate caracteristicile tipului din care face parte; 2. tabelul indică complexitatea culturală presupusă de clasificare: nici un criteriu nu este mai important decât celelalte; 3.

totuşi, unele caracteristici pot face predicţii mai bune decât altele: densitatea demografică, care nu este inclusă, presupune, într-o mai mare măsură, forme de organizare mai complexe decât legăturile de rudenie, religia etc; 4. modul de prezentare presupune că clasele sunt distincte când, de fapt, există forme intermediare, o continuitate între ele; 5. nu trebuie să presupunem că un nivel mai înalt de organizare presupune renunţarea la toate caracteristicile unor niveluri mai coborâte ( de exemplu, reciprocitatea) şi nici faptul că complexitatea culturală ar fi aditivă. 6. În privinţa religiei, există o corelaţie puternică între complexitatea culturală şi organizarea religioasă, dar una slabă cu conţinutul credinţelor (magie, animism, politeism, monoteism etc.).

Sistemele necentralizate Multe din grupurile studiate de antropologi au ceea ce ar putea fi numită o conducere, chiar dacă nu în sensul unei elite politice permanente. În multe din aceste sisteme tradiţionale, puterea este fragmentară şi temporară, dispersată la nivelul familiilor, bandelor, genealogiilor şi altor forme de asociere. Grupuri politice mai mari se pot forma temporar pentru a contracara un anumit pericol, cum ar fi vecinii războinici, dar aceste grupuri se desfac odată problema depăşită. De aceea, aceste sisteme sociale trebuie văzute nu ca fiind societăţi organizate în mod permanent şi centralizat, ci mai curând ca grupuri fluide care, pe perioade mai scurte sau mai lungi, uneori pentru un anotimp şi de cele mai multe ori la întâmplare, se adună în unităţi tribale mai mari, apoi se desfac în unităţi mai mici, care ele însele pot fi divizibile. Chiar dacă politica este constantă în aceste societăţi deoarece indivizii caută sprijin pentru a ocupa funcţii de conducere, deoarece se iau decizii colective şi deoarece teritoriul trebuie apărat, ea nu se manifestă nici într-un monopol al forţei de constrângere nici în vreo formă de sistem economic centralizat bazat pe taxe sau pe tribut. Poate să existe o diferenţă mare de statut individual, dar nu este loc de stratificare de clasă, de aceea aceste sisteme, deşi sunt cu adevărat egalitare numai la nivelul cel mai coborât – cel al vânătorilor şi culegătorilor – sunt mai democratice în privinţa deciziei şi a accesului la conducere decât grupurile mai centralizate.

Bandele Definiţia bandelor este destul de vagă, fiind incluse grupuri a căror mărime oscilează între 25 şi 150 (alţi autori includ şi grupuri de 300 sau chiar 400 de membrii). Alte calităţi care le definesc sunt: activitatea sezonieră, lipsa unor structuri centralizate ale autorităţii şi economia bazată pe vânătoare şi cules; acestea au fost considerate ca fiind insuficient de restrictive pentru a face aceste unităţi comparabile. Cu toate acestea, pentru aceste societăţi, lipsa agriculturii, a animalelor domestice sau a pescuitului, lasă destul de puţine opţiuni posibile. Asemănările între structurile sociale şi politice ale unor grupuri atât de îndepărtate geografic cum sunt eschimoşii canadieni (inuiţii) şi aborigenii australienii sugerează faptul că dependenţa de sursele de hrană sălbatice, nomadismul şi redistribuirile sezoniere ale populaţiei fixează limite destul de înguste pentru posibilităţile de adaptare. Din acest motiv, banda a fost un mod firesc de organizare socială în perioada paleolitică. Bandele sunt grupate în familii nucleare. Deşi există o diviziune socială a muncii în funcţie de vârstă şi de sex, nu există o specializare a aptitudinilor, cu rezultatul că unitatea grupului este mecanică, adică se bazează mai mult pe obiceiuri, pe tradiţie, pe valori şi simboluri comune decât pe interdependenţa dintre rolurile specializate. Exogamia obligă bandele la căsătorii prin alianţă cu membrii din alte bande şi acest grup mai larg care rezultă este unit şi de înrudirea bilaterală (pe linia ambilor părinţi). Genealogiile – în sensul unor grupuri constituite din descendenţi care deţin anumite drepturi teritoriale – nu ar fi suficient de flexibile pentru fluctuaţiile constante ale societăţilor de vânători şi culegători. Morton Fried consideră că aceste grupuri practică egalitarismul la nivel economic, al organizării sociale şi al structurii politice. Distribuirea hranei şi a altor bunuri se face la nivelul cel mai simplu de repartiţie; legăturile din interiorul bandei şi dintre bande se stabilesc pe baza relaţiilor de colaborare directă. Organizarea politică este egalitară în măsura în care luarea deciziilor este un proces colectiv, iar accesul la poziţiile de conducere este deschis tuturor bărbaţilor de la o anumită vârstă. Conducerea, care se schimbă în funcţie de situaţie, se bazează pe atributele personale ale individului şi este lipsită de putere de constrângere. Un lider acţionează mai curând ca un arbitru şi ca un consilier expert în anumite situaţii. Bandele sunt împărţite în mai multe categorii: patrilocale, compuse şi atipice. Cele patrilocale se

bazează pe exogamie şi pe regula de căsătorie după care soţia trebuie să trăiască în grupul soţului. Acest tip de organizare este atât de răspândit încât unii autori îl consideră ca fiind „un mod de organizare inevitabil”. Bandele compuse au fost iniţial rezultatul unor structuri patrilocale care au fost afectate de molime şi războaie după care au intrat în contact cu civilizaţia. Este vorba de grupuri lipsite de exogamie şi de regula de rezidenţă şi de aceea, sunt văzute ca fiind mai mult forme de aglutinare decât societăţi structurate. În categoria atipică intră tribul Shoshone şi eschimoşii, care au structuri sociale atât de fragmentate încât acestea au ajuns să fie definite de nivelul familial de integrare socioculturală. Unitatea de bază este familia extinsă, care se foloseşte de avantajele relaţiilor bilaterale de rudenie pentru a se reuni cu alte familii în bande temporare sau chiar în sate. O gospodărie poate cuprinde o familie formată din 12 membrii, care trăiesc împreună.

Triburile Despre acest termen Morton Fried spunea că este „cel mai evident caz de lipsă de sens” prin aceea că se referă la o categorie atât de largă de entităţi încât acestea nu au apropae nimic în comun”. Există 3 categorii de obiecţii aduse acestui termen: 1. nu surprinde o categorie de societăţi care să aibă prea multe trăsături comune; 2. nu este suficient de specific în raport cu alţi termeni (bandă, uniune de triburi); 3. sugerează un anumit nivel de integrare socială, care de cele mai multe ori lipseşte. Se pune, atunci, întrebarea de ce mai este folosit. Există două motive principale: 1. se recunoaşte necensitatea unei forme intermediare între bandele de vânători şi culegători şi sistemele centralizate; 2. strudiile interculturale indică existenţa multor trăsături comune cel puţin pentru multe dintre aceste grupuri. Triburile sunt sisteme necentralizate în care autoritatea este distribuită unui număr redus de grupuri; unitatea societăţii este stabilită de o reţea de relaţii individuale şi de grup. Deoarece aceste grupuri se bazează pe agricultură şi creşterea animalelor, ele sunt mai populate şi mai sedentare decât bandele. Există, totuşi, o specializare economică sau politică redusă, la fel ca în cazul bandelor. Cu toate acestea, trăsătura caracteristică triburilor, după Elman Service, este existenţa unor solidalităţi pan-tribale care unifică diferite comunităţi auto-suficiente într-un grup mai larg. O solidalitate se bazează pe o

asociere formală sau informală, cum ar fi grupul familial, sau în societăţile contemporane frăţiile studenţeşti sau cluburile feministe. În societăţile tribale există două forme de soladitate: cele derivate din înrudire şi cele care nu sunt derivate din înrudire. Sodalităţile de rudenie includ grupurile genealogice, fie pe linie masculină (patriliniare), fie pe linie feminină (matriliare) – şi clanurile, care sunt grupuri de descendenţă care pornesc de la un strămoş comun mitic. Sodalităţile care nu se bazează pe înrudire includ asociaţii voluntare dar şi involuntare : asociaţii pe categorii de vârstă (ale adolescenţilor, societăţi „secrete” ale adulţilor, ”adunarea bătrânilor”), asociaţii pe criterii de sex (masculine, feminine) sau religioase. Chiar dacă nu există o ierarhie religioasă, religia ocupă, totuşi, un loc important în aceste societăţi. Stratificarea rituală poate fi un element de integrare important. Politic vorbind, termenul de trib nu se referă la un anumit tip de organizare politică, deoarece nu există diferenţe structurale în raport cu bandele.

Sistemele centralizate Categoria sistemelor politice centralizate cuprinde societăţile în care puterea şi autoritatea revine unei persoane sau unui grup restrâns. Aceste societăţi au o dezvoltare demografică mai mare, sunt stratificate prin rang sau clasă, au roluri sociale şi ocupaţionale specializate, folosesc tehnologii mai productive, se bazează pe economii cu o repartiţie centralizată şi prezintă forme de organizare sociopolitică mai stabile. Morton Fried subliniază inegalitatea fundamentală care apare în aceste sisteme comparativ cu cele necentralizate: recrutarea celor din poziţiile de conducere politică se bazează pe apartenenţa la o anumită clasă sau la o anumită descendenţă ilustră. Chiar dacă relaţiile de rudenie există, politica nu se mai manifestă în principal prin înrudire; apare specializarea politică şi apare birocraţia administrativă.

Şeferiile Nivelul şeferiei transcende nivelul tribal în două moduri principale: 1. are o densitate a populaţiei mai mare care face posibilă o productivitate mai eficientă; 2. este mai complexă, cu o formă de autoritate centralizată. Spre deosebire de sistemele segmentare,

în care unităţile politice se coagulează şi se desfac în funcţie de context, şeferiile au centri de guvernare relativ stabili, se bazează în mod specific pe colectare şi redistribuirea surplusului economic. Poziţia şefului, spre deosebire de cea a capului unei bande sau al unei descendenţe, este posesia unei minime puteri, adică şeful are acces la o anumită capacitate de contrângere. Şeful poate avea ultimul cuvânt în repartizarea terenurilor şi poate recruta o armată. Economic, el este centrul şi coordonatorul sistemului de redistribuire: el poate colecta taxele pe alimente sau bunuri, o parte a lor fiind împărţită restului grupului, creând astfel un nivel nou de solidaritate de grup în care mai multe părţi specializate depinde de funcţionarea adecvată a întregului. Chiar dacă poziţia şefilor nu este direct ereditară, ea este accesibilă numai anumitor familii sau descendenţe. Chiar dacă stratificarea pe clase este absentă, fiecare individ este cotat în funcţie de apartenenţa lui la un anumit grup de descendenţă. După Service, cea mai importantă trăsătură distinctivă a şeferiilor, comparativ cu triburile, este „inegalitatea dintre persoane şi grupuri în cadrul societăţii”. Totuşi, şeful nu are o putere absolută. Supunerea faţă de şef derivă mai puţin din teama de o sancţiune fizică cât de capacitatea lui de a controla sistemul economic de distribuţie; un şef trebuie să fie atent la păstrarea unui echilibru între interesele diferitelor grupuri pentru a-şi menţine poziţia dominantă. Service a fost acuzat, de Herbert Lewis în special, că dă şeferiei un sens mult prea particular. Lewis arată că şeferiile nu sunt deloc stabile, cum presupune Service, că ele oscilează între conducerea centralizată şi egalitarism, în funcţie de tendinţele autoritare ale şefilor. Clasificările acestea trebuie luate, repet, cu foarte mare precauţie. În realitate, în multe cazuri concrete, situaţia este atât de complexă încât clasificarea se dovedeşte incapabilă să conducă la o decizie mulţumitoare. Un exemplu clasic îl reprezintă Imperiul Incaşilor. Multă vreme el a fost considerat un tip de stat clasic, un imperiu care depăşea în întindere toate celelalte state precolumbiene. Statul incas prezenta o birocraţie administrativă şi religioasă extrem de puternică şi de sofisticată care a reuşit să menţină statul în stare de funcţionare mai multe secole deşi civilizaţiile precolumbiene nu cunoşteau roata şi deci legăturile la distanţă erau destul de precare. S-a crezut multă vreme că aceste structuri birocratice au înlocuit structurile anterioare, ale organizărilor necentralizate. Unitatea de

bază a structurii sociale din Anzi era reprezentată de ayllu, o comunitate bazată pe descendenţă în care pământul era în proprietate comună şi distribuit în funcţie de nevoi. Ayllu era o unitate autosuficientă, unificată de un teritoriu comun şi de relaţii complexe economice şi sociale. Fiecare ayllu avea propriul lider, lipsit de autoritate coercitivă. Obiectivele publice erau construite prin contribuţia tuturor membrilor comunităţii. Multe ayllu se uneau în triburi mai largi şi în confederaţii în scopuri comerciale sau de apărare. Apariţia statului incas nu a afectat această structură socială. Dimpotrivă, multe dintre formele şi practicile guvernamentale au fost împrumutate de la ea. De exemplu, sistemul de muncă obligatorie pentru construirea drumurilor (unele lungi de aproape 4000 de km), a clădirilor publice şi a teraselor de cultură reprezenta o extindere a modelelor tradiţionale de muncă în grup din ayllu. Chiar şi la nivelul conducerii politice această formă putea fi întâlnită: fiecare împărat incas începea un nou ayllu care reunea toţi descendenţii săi pe linie masculină. De aceea, în ciuda complexităţii sale, statul incas nu reprezintă un salt în organizarea socială decât în foarte mică măsură; mai curând el a păstrat neatinse o mulţime de unităţi tradiţionale. Ayllu a supravieţuit şi dispariţiei statului incas şi colonialismului spaniol şi republicanismului şi mulţimii de dictaturi şi continuă să existe intact în multe regiuni din Peru şi Bolivia. Dispariţia ayllu, consideră Lewellen, va fi provocată nu de presiunea politică sau de cuceriri, ci mai curând de suprapopulare şi industrializare.

Evoluţia statului Apariţia statului se consideră că s-a produs acum 45000 de ani, în Mesopotamia (în Irak), între râurile Tigru şi Eufrat. Apariţia statului a fost asociată cu apariţia oraşelor (Uruk, Ur), a unei birocraţii administrative permanente organizată în forma unei clase politice. Se poate vorbi de o revoluţie statală aşa cum vorbim despre una industrială, în măsura în care putem vorbi despre un nou tip de societate din care s-au dezvoltat statele naţionale contemporane. În afara statului mesopotamian, au apărut formaţiuni statale şi în Egipt, pe valea fluviului Indus (India), pe malul Fluviului Galben (China), în America Centrală şi în Peru. Aceste prime state au apărut în mod autonom unele de celelalte, ceea ce ridică problema existenţei unor puncte comune în structura lor. O altă problemă este de ce grupurile umane prestatale au părăsit formele consacrate de organizare pentru a se organiza în aceste structuri extrem de complexe care sunt statele. Mai mult de 99% din omenire a trăit timp de 2-3 milioane de ani în mici grupuri nomade cu o organizare flexibilă, egalitară, ce cuprindeau câteva familii lărgite. Adaptarea la viaţa de culegători şi vânători necesită un echilibru ecologic perfect, în care populaţia trebuie menţinută sub nivelul de subzistenţă pe care-l asigură mediul, ceea ce înseamnă că exista o presiune selectivă orientată către schimbare foarte redusă şi că, în consecinţă, grupurile îşi reproduceau nu numai stilul de viaţă, ci şi structura politică. Tipurile de structură socială radical noi au apărut numai odată cu adoptarea stuilurilor de viaţă sedentare şi creşterea demografică a fost posibilă numai datorită domesticirii plantelor şi animalelor. Nu se poate presupune, totuşi, că acest lucru s-a produs brucs şi că el a antrenat apariţia statului. Agricultura şi creşterea animalelor s-au dezvoltat, se pare, în mod independent în mai multe părţi ale globului, dar numai în unele locuri au condus la apariţia statului. Unii autori au distins aceste prime state de cele care au apărut ulterior (numite state secundare), care au apărut în contact cu primele state. Astăzi, însă, majoritatea antropologilor au renunţat la distincţia între cele două tipuri de state. Există mai multe tipuri de explicaţii ale apariţiei statului.

Teoriile conflictului intern Doctrina după care statul este expresia luptei de clasă a fost elaborată de Karl Marx. Ea a fost prezentată într-o formă antropologică în lucrarea lui Fr. Engels Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, apărută în 1891, după moartea lui Marx. După Engles, care a fost influenţat de antropologul evoluţionist american Lewis Henry Morgan, prima formă de organizare sociala a fost cea de tip comunist: resursele erau împărţite în mod egal tuturor membrilor comunităţii, nu exista proprietate privata. Dezvoltarea tehnică a dus la apariţia surplusului, care a permis formarea unei clase care şi l-a însuşit, astfel apărând proprietatea privată. Odată apărută, ea a încurajat formarea unei clase de proprietari ai mijloacelor de producţie, opusă restului comunităţii care se constituie într-o clasă a celor privaţi de mijloace de producţie.

Diferenţele de proprietate au condus la un

acces diferit la resursele comunităţii şi la apariţia diferenţelor dintre săraci şi bogaţi. Pentru a-şi apăra interesele, elita trebuia să edifice o structură socială permanentă care săi apere interesele de clasă. Criticii concepţiei marxiste au arătat, însă, că aplicarea conceptului de comunism acestor societăţi arhaice este inadecvată şi că nu corespunde structurii economice a acestora. Morton Fried, care îşi întemeiază tipologia evoluţionistă a sistemelor politice pe gradul de acces individual la resursele şi poziţiile de prestigiu, oferă o variantă a modelului conflictului de clasă. Odată cu apariţia stratificării sociale, spune Fried, statul este deja implicit pentru că menţinerea unui sistem de clasă necesită concentrarea puterii în mâinile unei elite. Dar, chiar prin natura sa, acest lucru duce la conflict în interiorul societăţii. Accesul diferenţiat la resurse şi exploatarea muncii umane creează o presiune nemaicunoscută până atunci de societăţile omeneşti mai simple. Conflictul care rezultă din stratificarea socială nu trebuie să fie văzut drept cauza formării statului, ci mai curând, ca fiind o condiţie primă pentru dezvoltarea acestuia. Stratificarea socială incipientă este atât de instabilă încât societatea în cauză fie se va dezintegra întorcându-se la un nivel mai coborât de organizare, fie va continua procesul de centralizare a puterii politice. Cu alte cuvinte, odată ce clasele încep să se separe de ierarhiile bazate pe relaţiile de rudenie, puterea trebuie să fie rapid asumată de o elită privilegiată pentru ca statul să se poată naşte.

Teoriile conflictului extern În versiunea biblică a evoluţiei sociale, dezvoltarea oraşelor este un rezultat direct al uciderii lui Abel de către fratele său Cain. Darwinismul social a asociat şi el formarea statului cu ideea războiului şi a conflictului între grupurile umane distincte. Sociologul englez Herbert Spencer a aplicat ideea de luptă pentru supravieţuire a celui mai bine adaptat şi în cazul societăţilor: grupurile organizate pe principii războinice sunt mai bine pregătite pentru supravieţuire decât cele paşnice. Primele îşi impun formele de organizare asupra celor din urmă şi, astfel, apare statul. Ideea implicită este că guvernarea statală este modelată de organizarea militară, care pune accentul pe structura ierarhizată şi controlul centralizat al forţei fizice. Cercetările antropologice au infirmat însă ipoteza după care războiul şi cuceririle sunt factori importanţi în apariţia statului. Există, însă şi câteva obiecţii de principiu împotriva ideii că războiul ar fi o cauză primă: 1. o societate se poate organiza militar numai în funcţie de organizarea şi structura demografică disponibile, aşa încât militarismul poate fi văzut mai curând drept o funcţie cât o cauză a unui anumit nivel de integrare socială; 2. războiul dintre triburi pare mai curând să împiedice formarea statului decât să ducă la apariţia acestuia, odată ce grupurile tind să se disperseze atunci când sunt ameninţate de o forţă mai mare (Service 1975; Price 1979). O versiune mai recentă este teoria lui Robert Carniero a circumscrierii ecologice. Deoarece războiul este practic universal şi de regulă are ca efect mai curând dispersarea decât centralizarea comunităţilor, conflictul poate conduce la centralizare numai în anumite condiţii. După ce examinează dezvoltarea primelor state, Carniero notează faptul că există un denominator comun, anume că „ele sunt centralizări ale unor terenuri agrare”, adică ele sunt mărginite de munţi, ape sau deşerturi. Atunci când nu există o asemenea circumscriere, presiunea demografică asupra mediului poate fi rezolvată prin migraţii, iar învinşii sunt obligaţi să se stabilească în alte zone. Acest lucru nu este posibil acolo unde singurele terenuri arabile sunt înconjurate de suprafeţe neproductive. Presiunea demografică trebuie rezolvată atunci prin unificare şi prin creşterea capacităţii de producţie – ambele fiind caracteristice statului, iar învinşii în război, fiind lipsiţi de posibilitatea de a se muta în alte locuri, trebuie să se supună cuceritorilor. De exemplu, văile riverane de pe coasta Peru-ului – înconjurate de mare, deşert şi munţi – nu oferă o asemenea opţiune. Creşterea demografică din neolitic a dus la aglomerarea văilor înguste.

Intensificarea agriculturii cu ajutorul terasării, de exemplu, ar fi rezolvat problema numai pentru o vreme. Războaiele de răzbunare se transformă în războaie de cucerire a pământului, fiecare grup încercând să sporească capacitatea de producţie pe seama celorlalte. În această situaţie, cei mai slabi nu aveau nici o şansă de scăpare care să le asigure o posibilitate de subzistenţă minimă, supunerea faţă de forţa dominantă fiind singura strategie de supravieţuire viabilă. Astfel, mai multe triburi independente ar fi fost aduse sub o unică guvernare militară. Circumscrierea nu trebuie să fie înţeleasă într-o manieră strict geografică, ea poate fi şi socială. Triburile Yanomamo din jungla Venezuelei nu este geografic circumscris, dar divizarea comunităţilor şi expansiunea în teritoriile virgine este mai uşoară pentru grupurile aflate la periferie decât pentru cele din centru. După teoria lui Carniero, ne putem aştepta ca satele centrale, înconjurate de sate mai mici, să dorească să devină mai mari şi să aibă conducători mai puternici decât satele de la periferie. Deşi triburile Yanomamo sunt departe de stadiul integrării statale, satele delimitate social indică o tendinţă către centralizare mai pronunţată decât cele de la periferie. Carniero adună aceste procese sub denumirea de „principiul excluderii competiţionale”, derivat din biologia evoluţionistă. Acest principiu susţine că „două specii care ocupă şi exploatează aceiaşi porţiune de habitat nu pot coexista multă vreme” – în final una trebuie s-o elimine pe cealaltă. Aplicând această idee la societăţi, Carniero observă că de-a lungul istoriei triburile s-au reunit în state, iar statele au declanşat războaie pentru a crea state mai mari, accentuarea competiţiei şi selecţiei ducând la crearea unor unităţi tot mai mari. Evaluând tendinţele de scădere a unităţilor politice autonome începând cu anul 1000 î.e.n., Carniero consideră că vom asista la unificare politică a întregii planete în jurul anului 2300. Prăbuşirea U.R.S.S. arată, însă, că pot exista şi tendinţe de sens opus. Civilizaţia hidraulică Importanţa irigaţiilor pentru formarea statului a fost recunoscută încă de Marx şi Engles, care au notat o diferenţă importantă între comunităţile agricole la scară mică şi societăţile organizate în state, anume faptul că ultimele implică organizarea unor sisteme de irigaţii extinse. Mai recent, Julian Steward a subliniat faptul că irigaţiile reprezintă mecanismul fundamental de dezvoltare a statului pentru că controlul apei permite dezvoltarea unei agriculturi intensive care asigură susţinerea unei creşteri demografice şi construcţia unor

sisteme de irigaţii extinse necesită nivele noi de organizare socială, de putere şi de coordonare a muncii. Karl Wittfogel a elaborat teoria hidraulică atât de amănunţit încât numele ei a fost asociat cu al său. Agricultorii neolitici din zonele apariţiei primelor state, cum ar fi Egiptul sau văile riverane din Peru, depind de inundaţiile periodice; câmpurile lor erau inundate odată pe an, iar aluviunile îmbogăţeau conţinutul solului. Dar irigaţiile pe baza inundaţiilor sunt nesigure şi chiar şi în anii cei mai buni, beneficiau de o singură inundaţie pe an. Cu timpul, agricultorii au început să controleze inundaţiile cu ajutorul acumulărilor şi îndiguirilor, păstrând apa pentru a o putea utiliza pentru irigaţii prin intermediul unor reţele de canale. Sistemele de irigaţii timpurii erau mici şi primitive, presupunând numai munca unui număr redus de agricultori; dar, cum capacitatea de producţie a pământului a crescut şi odată cu creşterea demografică, lucrările de irigaţii au crescut în amploare şi complexitate. Un grup de specialişti au elaborat un plan şi au coordonat construcţia acestor sisteme şi, în final, au dobândit controlul asupra distribuirii apei. Acest grup s-a transformat într-o elită administrativă care guverna state centralizate despotice. Acest model este confirmat de cazul tuturor primelor state. Statul Maya din peninsula Yucatan, din Mexic, s-a crezut că infirmă acest lucru până recent când fotografii luate prin satelit au indicat faptul că şi această civilizaţie a construit sisteme de irigaţii. Cu toate acestea, teoria hidraulică nu trebui interpretată într-o manieră prea rigidă, de succesiune de la cauză la efect: în unele zone, de exemplu, sistemele de irigaţii complexe au precedat cu mult apariţia statelor, în timp ce în altele (Mesopotamia, de exemplu) sistemele de control pe scară mare a apei au apărut numai după apariţia statului. Mai mult, în Sud-Vestul Americii, sistemele de irigaţii au existat secole de-a rândul fără să existe o centralizare politică. În fine, teoria se aplică mai curând la statele secundare, multe din acestea având sisteme de irigaţii rudimentare. Marvin Harris a remarcat faptul că teoria lui Wittfogel nu se ocupă, la drept vorbind, de apariţia statului ca atare, ci mai curând de dezvoltare anumitor sisteme de administrare. Postularea centralizării unei puteri despotice plecând de la administrarea resurselor de apă nu înseamnă a nega importanţa altor factori cum ar fi: creşterea demografică, comerţul, războiul, circumscrierea geografică etc., care au jucat un rol important în creşterea integrării comunităţilor.

Creşterea demografică Între 23.000 î.e.n. i 2000 e.n. populaţii globului a crescut de la aproximativ 3,5 milioane la 6,5 miliarde şi de la o densitate de 0,1 locuitori pe km la 120. Legătura dintre această creştere a populaţiei şi apariţia statului a fost remarcată de aproape toţi antropologii evoluţionişti. Robert Carniero a descoperit relaţia între densitatea populaţiei şi complexitatea socială în 46 de societăţi şi a găsit o corespondenţă statistică semnificativă între cele două variabile. Chiar dacă corespondenţa se confirmă în cazul densităţii aritmetice (adică, media persoanelor pe km pătrat pentru teritoriul respectiv), există o relaţie mult mai puternică între populaţie şi resursele economice. De exemplu, în Egipt marea majoritate a populaţiei era concentrată într-o zonă îngustă de teren arabil pe malurile Nilului. După economistul Thomas Malthus, creşterea demografică este controlată negativ de starea de morbiditate (boli), foamete şi război, atunci când creşterea demografică ameninţă epuizarea resurselor de hrană. Totuşi, dacă acesta ar fi singurul principiu activ, creşterea populaţiei s-ar fi fixat la un nivel mult mai coborât decât cel actual. Cu siguranţă, un răspuns posibil la presiunea demografică este exact opusul ideii malthusiene: resursele de hrană pot fi dezvoltate printr-un fel de intensificare a producţiei care implică dezvoltarea unei noi tehnologii sau îmbunătăţirea celei deja existente. Irigaţiile, terasările, fertilizarea, folosirea muncii animale, diversificarea culturilor şi exploatarea unor terenuri noi pot duce la sporirea capacităţii de producţie a unui teren dat. Creşterile de populaţie necesită forme de organizare socială şi politică mult mai complexe. Această corespodenţă între populaţie şi evoluţia socială e fost descrisă în mod detaliat de Ester Boserup. O versiune uşor diferită a fost elaborată de Michael Harner, care susţine că presiunea demografică este răspunzătoare nu numai de formele de intensificare a producţiei de hrană, ci şi conduce la un acces inegal la resurse şi, prin urmare, la o stratificare socială accentuată. Marvin Harris, în Cannibals and Kings (1977), a inclus aceste idei într-un argument mai complicat al determinismului tehnoecologic care consideră că organizarea socială şi ideologia sunt rezultate ale adaptării tehnologice a societăţii la mediul ei înconjurător. El notează că principala obiecţie la teoriile presiunii demografice este aceea că populaţia tinde să se stabilizeze dincolo de capacitatea resurselor teritoriului ocupat. Întradevăr,

toate societăţile au mijloace culturale pentru a completa controalele mathusiene ale creşterii populaţiei. Grupurile de vânători şi culegători menţineau un echilibru demografic relativ stabil pe perioade lungi de zeci de mii de ani. În toate societăţile preindustriale, practicile ca uciderea nou-născuţilor de sex feminin, tabu-urile privind raporturile sexuale cu femeile care au născut deja un copil şi alăptarea prelungită (care întârzie ovulaţia) servesc drept mijloace de control demografic. Dacă controlul demografic era regula în majoritatea societăţilor premoderne, trebuie să ne întrebăm de ce trebuie să crească populaţia pentru ca să fie nevoie de forme de organizare socială mai complexe. Explicaţia lui Harris este că în perioada Pleistocenului, adică între 15.000 şi 10.000 de ani î.e.n., bandele de vânători au avut acces la surse sporite de hrană şi că populaţia a crescut la nivele permise de această abundenţă. La sfârşitul Pleistocenului, sute de specii au dispărut – din motive pe care încă nu le-am înţeles – ceea ce a determinat căutarea unor surse alternative de hrană. Plantele sălbatice care puteau fi cultivate existaseră şi înainte, dar cultivarea lor fusese respinsă din motive de nerentabilitate; în absenţa presiunii demografice, vânătoarea şi culesul erau mai rentabile. Acum, cultivarea plantelor devine rentabilă şi permite creşterea demografică. Populaţia tinde să se stabilizeze, dar - probabil de-a lungul mai multor sute de ani – o scădere a productivităţii agricole se produce ca urmare a culturii intensive şi deficitul este compensat de revenirea la vânătoare şi cules. Cu alte cuvinte, presiunea este produsă nu numai de creşterea demografică, care s-ar putea să fi fost destul de lentă, ci şi de un declin natural al productivităţii solului. În societăţile tribale, creşterea demografică este controlată prin intermediul unui complex de dominanţă masculin rezultat din starea de război permanentă. Valoarea femeilor este diminuată, uciderea pruncilor de sex feminin fiind cel mai eficace mijloc de control demografic (unele societăţi au instituţionalizat uciderea primului născut dacă este de sex feminin). Agricultorii au o altă opţiune: în locul reducerii populaţiei, ei pot creşte suprafaţa de cultură sau pot introduce o nouă tehnologie care să ducă la creşterea producţiei. Acest fapt conduce la apariţia surplusului agricol, care era colectat şi redistribuit de „oamenii mari” care îşi folosesc această funcţie pentru a câştiga şi menţine statutul şi puterea. Aceşti şefi care se ocupau de repartiţie – evident lideri militari – au căpătat rolul unei forţe coercitive centrale. În acest punct, Harris face apel atât la teoria circumscrierii a lui Carniero cât şi la teoria hidraulică a lui Wittfogel

pentru a arăta care au fost condiţiile în care a continuat centralizarea până la formarea finală a statului. Un element major al teoriei lui Harris este acela că orice formă de productivitate conduce treptat la epuizarea resurselor primare care are ca rezultat faptul că toate societăţile trebuie să aleagă mai devreme sau mai târziu între a se prăbuşi şi a căuta un nivel superior de productivitate. Odată realizată domesticirea plantelor şi animalelor ca bază de subzistenţă, nu mai este posibil un control demografic pe termen lung. Argumentul lui Harris a fost criticat deoarece aceste procese evidenţiate de el par să nu fie universale. De exemplu, presiunea demografică asupra resurselor, acolo unde este asociată cu centralizarea politică, nu este asociată cu declinul productivităţii. La fel, presiunea demografică pare să fie un factor mai important decât epuizarea resurselor. Chiar şi modificările neînsemnate ale nutriţiei pot modifica radical mărimea unei populaţii. Rezervele de hrană sunt destul de elastice şi pot fi cu uşurinţă modificate fie printr-o redefinire a resurselor de hrană utilizabile fie de schimbări în tehnologie. După cum au arătat şi alţi autori, creşterea demografică trebuie mai curând ea însăşi explicată, dar nu explică mare lucru.

Instituţionalizarea conducerii Elman Service, în Origins of the State and Civilization (1975), propune o teorie integrativă. El respinge toate teoriile conflictului: războiul şi cucerirea sunt prea răspândite în experienţa umană pentru a putea fi considerate drept cauze ale unei anumite forme de organizare socială. Argumentele bazate pe irigaţii sau alte forme de creştere a productivităţii admit prea multe excepţii. În Peru-ul antic, de exemplu, folosirea irigaţiilor în agricultură s-a făcut cu 1.500 de ani înainte de apariţia statului. Ideea că presiunea demografică duce la conflicte care pot fi rezolvate numai printr-o guvernare centralizată este parţial respinsă pe baza faptului că această presiune ar putea să conducă la fel de bine la o redistribuire a resurselor. Service construieşte o dezvoltare logică de la o inegalitate fundamentală inerentă societăţii omeneşti către o inegalitate formală şi centralizată. În toate societăţile, chiar şi în cele mai egalitare, unii indivizi se disting prin talentul lor excepţional, inteligenţă, forţă fizică sau frumuseţe. Inegalităţile sunt absolut naturale şi nu conferă un privilegiu sau avere. Anumite circumstanţe tind să favorizeze centralizarea efortului, de exemplu, atunci când o varietate de nişe ecologice locale obligă la specializarea producţiei şi la comerţ simbiotic, sau atunci când munca în echipă la

proiecte publice necesită o diviziune a muncii. Astfel de circumstanţe favorizează şi o redistribuire centralizată, care este în mod firesc însuşită de indivizii de excepţie (cum sunt „oamenii mari” din Melanezia, care sunt de regulă şefi militari). Deoarece această centralizare oferă evident beneficii, se produce un efect al bulgărelui de zăpadă care conduce la concentrarea conducerii. Această instituţionalizare a conducerii, chiar dacă este economică, ea nu se bazează pe proprietate, aşa cum crezuse Engels, ci mai curând este „rezultatul unei forme de dependenţă care în societatea primitivă rezultă din generozitate, din favorurile acordate” (Service 1975: 293). Această conducere este instabilă pentru că ea depinde de individ, care se poate îmbolnăvi, poate muri sau poate fi înlocuit şi nu există vreo metodă de succesiune. Pentru ca societatea să menţină beneficiile centralizării trebuie ca conducerea carismatică temporară să se transforme într-o ierarhie permanentă. Atunci când este atins acest stadiu, avem de-a face cu o şeferie, prima instituţionalizare adevărată a puterii, care este şi o instituţionalizare a inegalităţii. Pe măsură ce puterea centrului creşte, creşte şi nevoia ca noua clasă dominantă în formare să-şi protejeze privilegiile. O metodă, pe lângă folosirea forţei, este de a legitima puterea elitei asociind-o supranaturalului, dându-i o sancţiune divină. Folosirea forţei, atunci, departe de a crea statul, reprezintă un eşec temporar al acestuia în realizarea funcţiei sale de asigurare a beneficiilor ca protecţia, redistribuirea resurselor şi organizarea comerţului. Service mută accentul de pe mediu pe cogniţie, adică pe modul în care oamenii percep avantajele unui mod de organizare. El foloseşte modele bazate pe cooperare şi integrare. Conflictul şi integrarea nu mai sunt văzute ca excluzându-se reciproc

Teoriile sistemice Modelele sistemice se bazează pe un ansamblu de principii inspirate în mare parte din fizică şi biologie. Ele includ feedbackul pozitiv şi negativ, impulsul iniţial, autoîntreţinerea sistemului şi auto-dezvoltarea sistemului. Feedbackul negativ este procesul prin care un sistem stabil reduce orice deviere de la starea de echilibru. De exemplu, întro sicetate de vânători şi culegători, o rată de naşteri în creştere este echilibrată de o rată mai mare a mortalităţii infantile dacă populaţia ameninţă să depăşească resursele de hrană. Feedbackul pozitiv este exact opusul: o mică deviere poate pune în mişcare un proces de schimbare. Dacă răspunsul la creşterea demografică este agricultura intensivă,

rezultatul este o creştere demografică care la rândul ei va produce o creştere a agriculturii ş.am.d., până la atingerea unei anumite limite. Impulsul iniţial care stimulează trecerea de la un feeedback negativ la unul pozitiv poate fi foarte mic. Kent Flannery presupune că în valea Tehuacan din Mexic, procesele care au condus la dezvoltarea civilizaţiei au fost puse în mişcare atunci când bandele nomade de culegători au început să cultive plante sălbatice. După mai multe generaţii, această intervenţie umană a produs schimbări genetice care au permis o mai mare dependenţă de cultura agrară. Acest lanţ de evenimente a condus la stabilirea grupurilor în ferme de-a lungul unui an întreg. Societăţile sedentare se autoreproduc atâta vreme cât se acomodează la schimbările fizice şi sociale ale mediului. Odată pus în mişcare feedbackul pozitiv, societatea începe să se autodezvolte pe măsură ce creşte populaţia, se intensifică agricultura, urbanizarea şi centralizarea politică, care se sprijină reciproc într-o cauzalitate circulară constantă. Scopul explicaţiei nu este de găsi unul sau mai mulţi factori care au produs schimbările, ci de a specifica procesele prin care sistemele sociale îşi modifică structurile interne ca răspuns la presiunile selective. După cum afirmă Ronald Cohen: ”formarea statului este un lanţ lung de interacţiuni în care o varietate de sisteme prestatale, răspunzând unor determinări de schimbare diferite, sunt forţate să aleagă… nivele mai complexe de ierarhizare politică”. Statele timpurii: dovezile interculturale The Early State (1978), editat de Henri J. M. Claessen şi Peter Skalník, pune la un loc date recoltate despre 19 state timpurii, de la Egipt până la Kachari din India. Ei ignoră distincţia dintre state primare şi state secundare. Această omisiune este deliberată şi legitimă, odată ce axarea pe primele state a condus la neglijarea celorlalte şi, prin urmare, la restrângerea brutală a ariei explicaţiei. Ei definesc statul timpuriu drept „o organizare sociopolitică centralizată în scopul reglării relaţiilor sociale dintr-o societate complexă, stratificată, împărţită în cel puţin două straturi fundamentale sau clase sociale în curs de formare - conducători şi conduşi – ale căror relaţii sunt caracterizate de dominaţia politică a primilor şi de obligaţiile tributare ale ultimilor, legitimate de o ideologie comună” (Claessen şi Skalník, The Hague, Netherlands: Mouton,1978: 640). Această definiţie presupune că stratificarea de clasă este o calitate primară a statului ca şi faptul că economia este capabilă să producă un surplus.

4 factori sunt subliniaţi ca fiind cauzali: (1) creşterea demografică şi sau presiunea demografică; (2) războiul sau pericolul războiului; (3)cucerirea; şi (4) influenţa unor state existente anterioare. Majoritatea statelor timpurii par să se fi dezvoltat ca rezultat al combinării acestor factori. Căutarea unui singur factor a fost abandonată în favoarea unor teorii care subliniază interacţiunea sistemică a mai multor cauze. Ne putem, totuşi, întreba dacă abordarea sistemică a adus ceva în plus înţelegerii problemei, odată ce se ştia deja că la apariţia statului au contribuit mai multe forţe şi procese. În esenţă, ceea ce teoria sistemică a dus modelul apariţiei statului la un nivel de abstracţiune atât de înalt încât este greu să descoperi vreo excepţie. Datorită pierderii detaliilor ce rezultă din adoptarea lui, este nevoie să facem drumul invers, către realitatea arheologică. Mulţi autori consideră că explicaţia antropologică trebuie să se oprească undeva la mijloc, între modelul sistemic abstract şi raportul arheologic.

Etnicitate şi naţionalism După cum scrie Abner în Custom and Politics in Urban Africa (1969), tribul Hausa din Nigeria erau negustori renumiţi, care-şi dobândiseră reputaţia de oameni de afaceri inteligenţi, profitori, certăreţi şi foarte pricepuţi la comerţ. Talentul lor era mai puţin o trăsătură individuală cât una de grup. Ei nu erau nici păstori nici agriculturi şi de aceea, fuseseră obligaţi să se orienteze către o activitate diferită. Comerţul a fost înlesnit în alegerea lor de faptul că populaţia din zona pădurii nu putea să crească animale din cauza muştii ţeţe, în timp ce cei din savană nu se puteau ocupa cu culturile agricole. Comerţul între cele două zone era deci absolut necesar pentru ambele comunităţi. Tribul Hausa a stabilit un monopol pe acest comerţ având legături cu ambele comunităţi. Schimburile se derulau în maniera tradiţională, pe bază de încredere şi reciprocitate. Studiul lui Cohen se concentrează pe „retribalizarea” cartierului Sabo locuit de membrii tribului Hausa în oraşul Ibadan. Cu câteva decenii înainte, Sabo nu reprezentase decât o parte a unui sat locuit de tribul Yoruba. Când, după obţinerea independenţei, Ibadanul s-a transformat într-un oraş important, guvernul central al noului stat naţional a impus organizarea partidelor şi a condamnat tribalismul, într-o încercare de a unifica ţara. Aceste presiuni, combinate cu slăbiciunea şefilor tradiţionali şi cu căsătoriile mixte ca şi cu revolta tinerilor împotriva modului de viaţă tribal ameninţau să detribalizeze populaţia Hausa. Membrii tribului nu erau foarte conştienţi de identitatea lor şi nici nu ţineau prea mult la tradiţie, dar erau tot mai conştienţi de faptul că reţeaua lor comercială şi deci stilul lor de viaţă, depind de coeziunea etnică. Răspunsul lor a fost să refacă unitatea tribală. Instrumentul principal a fost dezvoltarea unei frăţii religioase musulmane numită Tijaniyia. Anterior, majoritatea membrilor tribului nu acordau o atenţie deosebită religiei. Tijaniyia practica o religie extrem de puritană, care implica o formă de integrare comunitară puternică care-i excludea pe cei care nu respectau prescripţiile grupului. În plus, ea a stabilit o ierarhie religioasă care permitea liderilor religioşi să umple vidul de putere apărut în urma declinului autorităţii liderilor tribali tradiţionali. Prin retribalizare, etnia Hausa a fost politizată şi folosită ca armă în lupta pentru menţinerea monopolului asupra comerţului. Forţele modernizării i-a unificat pe membrii tribului într-o măsură mai mare decât înainte.

Analiza lui Abner Cohen este considerată o analiză clasică pentru teoria alegerii, care susţine că forţa primară a identităţii etnice este stabilirea şi menţinerea unei nişe economice şi politice privilegiate. La momentul la care a fost scrisă cartea, se crede că modernizarea va conduce la omogenizarea culturală. Cohen a fost unul dintre primii care a arăta că modernizarea, de regulă, conduce la respingerea asimilării. Rezultă că „retribalizarea”, care poate fi numită şi etnogeneză sau solidificare a identităţii etnice, este un proces foarte obişnuit.

Identitate şi putere Chiar dacă identitatea politică are o istorie destul de lungă, importanţa ei a crescut în ultimele decenii pe măsură ce etnicitatea şi naţionalismul au apărut ca forme de rezistenţă împotriva forţelor globalizării şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de a profita de aceste forţe. Pe de o parte, solidarităţile identitare sunt create pentru a apăra împotriva pericolului de marginalizare în cadrul unei hegemonii globale inechitabile; pe de altă parte, turismul ieftin şi noile tehnologii de comunicare sunt folosite pentru a unifica oameni aflaţi la distanţă şi a apela la valori universalizate cum ar fi drepturile omului şi suveranitatea locală. Aceste identităţi iau multe forme specifice: •

Indienii amazonieni au consolidat stereotipurile braziliene privind existenţa unei

identităţi tribale foarte înguste prin organizarea de întâlniri în stil tradiţional, dar în acelaşi timp formează organizaţii pan-amazoniene moderne care evidenţiază o unitate indiană mai largă. Liderii indieni participă cu regularitate la conferinţele internaţionale şi înregistrează toate întâlnirile oficiale pentru a-şi susţine şi documenta revendicările. •

Ca ţară independentă, Tibetul nu are vreo identitate etnică sau naţională unitară.

În 1959, după 10 ani de ocupaţie chineză brutală, 80.000 de tibetani trăiesc în exil. Astăzi, peste 120.000 de tibetani expatriaţi, trăind în numeroase comunităţi risipite pe glob, au format o naţiune democratică unitară, conştientă de sine şi au devenit o voce respectată în lupta pentru drepturile omului de O.N.U. şi de alte instituţii internaţionale. •

Afro-americanii şi-au redescoperit identitatea africană şi o reafirmă prin

intermediul mai multor ideologii particulariste, care merg de la islamism (musulmanii negri) până la voodoo sau santeria. •

Când Indonezia a devenit independentă, ea nu era decât o mulţime de grupuri

tribale vorbind limbi diferite. Cu toate acestea, religia islamică, existenţa limbii

malaieziene ca lingua franca şi istoria comună de luptă împotriva colonialismului olandez au servit la unificarea poporului într-un naţionalism indonezian destul de contextualizat. Până în anii 60, identitatea nu a reprezentat vreun interes pentru antropologia politică. Identitatea era, în mare măsură, un sinonim pentru „cultură”: fiecare grup posedă o anumită organizare socială şi anumite valori, inclusiv cele care privesc legitimitatea politică şi care sunt transmise de la o generaţie la alta. Ascensiunea termenului de identitate a fost determinată de declinul celui de cultură, ca urmare a reificării acestuia din urmă şi a conştientizării faptului că nici cultura nici identitatea individual nu mai pot fi presupuse ca fiind monolitice, ci ele trebuie compartimentate, contextualizate şi deteritorializate. De aceea, conceptul de cultură a fost treptat înlocuit de două concepte care se suprapun dar au semnificaţii diferite: „etnicitate” şi „naţionalism”. Identitatea însăşi a încetat de a mai fi gândit ca fiind ceva omogen ci ca fiind, în esenţă hibridă. Antropologia politică actuală pleacă de la ideea că nici o societate nu este complet imobilă sau istoric izolată, toate culturile şi identităţile sunt hibride, amestecuri rezultate din numeroasele confruntări între societăţi inegale aflate într-o interacţiune complexă cu cerinţele şi constrângerile unui anumit ecosistem. Din nefericire, hibriditatea biologică a plantelor nu asigură o metaforă adecvată pentru identitatea umană; în sfera biologică, hibriditatea denotă numai faptul că doi părinţi pot avea un urmaş steril, în timp ce varietatea umană este mult mai complexă. Cu toate astea, termenul s-a impus şi Nestor Garcia Canclini are o carte care se ocupă de această problemă, Cultural Hybridity (1995), concentrându-se pe două aspecte: tradiţionalismul şi modernismul. În trecut, exista o anumită „specializare” a ştiinţelor sociale, în sensul că în timp ce antropologia se ocupa de tradiţie şi de societăţile tradiţionale, sociologia se orienta către modernitate şi societăţile moderniste; hibriditatea impune ca astfel de distincţii să fie abandonate. Întrun fel, tradiţionalismul cultural reprezintă înrădăcinarea în structuri relativ stabile familiale, de rudenie şi comunitare, în timp ce modernismul reprezintă individualismul şi fragmentarea socială. Jonathan Friedman consideră şi el modernismul drept „un proces continuu de acumulare a sinelui, în forma bunurilor, cunoaşterii, experienţei”. Nu mai există vreo traiectorie liniară clară care să conducă de la tradiţie la modernitate; mişcarea se produce în ambele sensuri: neo-tradiţionalismul poate fi o reacţie contra atomizării şi anomiei implicate de modernism.

De obicei, hibriditatea este folosită cu sensul de sincretism sau compartimentare a unor trăsături culturale diferite. Accentul cade pe un limbaj, cum ar fi creola, sau pe o putere relativă, cum ar fi cea a grupului Chicanos în cadrul unei societăţi dominant anglo-saxone mai curând decât pe opoziţia sau tensiunea dintre tradiţie şi modernitate. În cele mai multe cazuri, hibriditatea nu este pur şi simplu rezultatul unui proces pasiv de aculturare sau asimilare, ci poate fi produsul unei asumări voluntare ca în cazul asumării islamismului ca formă identitară de către afro-americani plecând de la faptul că nordul Africii este predominant islamic. În ciuda naturii hibride din punct de vedere istoric a grupurilor etnice şi naţionale, identitatea de sine este evident legitimată de o anumită formă de primordialism. Acesta porneşte de la ideea că identitatea unui grup se bazează pe rasă sau pe o cultură sau religie esenţială care îşi înfige rădăcinile în trecutul cel mai îndepărtat. Identitatea are un sens puternic afectiv, este o legătură de sânge, bazat pe martiriu, pe pământul natal şi pe o dimensiune emoţională a limbii. Indivizii se nasc cu o identitate anume, chiar dacă ei pot s-o uite sau să şi-o reprime, noile generaţii o pot redescoperi şi reînvia. Majoritatea discursurilor naţionaliste pleacă tocmai de la ideea „reînvierii” acestei identităţi pe nedrept uitate sau reprimate. U.R.S.S. a reprezentat, într-un fel, o excepţie, prin aceea că ea a încercat să dea substanţă unui tip sui generis de naţionalism care făcea apel nu la un trecut mai mult sau mai puţin nebulos şi îndepărtat, ci la unul foarte recent şi bazat pe un soi de evoluţionism marxist. Ideile primordialismului sunt astăzi respinse de majoritatea antropologilor pentru caracterul lor esenţialist. Majoritatea aderă la o viziune mai curând constructivistă asupra identităţii. Din acest punct de vedere etnia şi naţiunea sunt rezultatul acţiunii contextelor asupra comunităţilor şi de aceea, sunt în permanentă schimbare. Identitatea se constituie pe căi foarte diferite. După cum au arătat Immanuel Wallerstein şi Eric Wolf, toate culturile s-au schimbat în mod substanţial începând cu secolul al XVIlea. Triburile centrafricane au fost obligate să se adapteze, de exemplu, la regimul sclaviei şi la colonizare şi capitalism. Raporturile particulare cu o putere colonială sau alta au dus la apariţia unor structuri ad hoc de organizare care au condus la diferenţierea de celelalte grupuri. Identitatea poate fi construită sau consolidată atunci când un grup accentuează unitatea intragrupală pentru a menţine controlul asupra unei nişe economice.

Grupurile create în mod artificial de puterile străine pot să-şi asume forma de clasificare a opresorului pentru a câştiga puterea politică; de exemplu, după decolonizare, Mişcarea Indienilor Americani din Statele Unite şi-a asumat o identitate pan-indiană care nu avea nici o rădăcină în cultura indigenă. Constructivismul nu trebuie, totuşi, vulgarizat: chiar dacă această identitate este inventată, ea trebuie să se bazeze pe un nucleu cultural şi experienţial care să o valideze şi să facă credibilă solidaritatea pentru membrii grupului.

Etnicitatea Acest concept este unul relativ nou în antropologie. Înainte de 1950, clasificările generale împărţeau societăţile preindustriale în rasiale, tribale şi agrare. Termenul de „rasă” a căpătat un renume prost din cauza teoriilor superiorităţii rasiale promovate de orientări politice cum ar fi nazismul şi datorită caracterului foarte vag, imprecis al criteriilor de clasificare presupuse. Termenul de „trib”, chiar dacă era folosit curent de amerindienii nord-americani, presupunea conotaţii peiorative de primitivism şi subordonare colonială, în special în Africa. Termenul de „agricol” avea şi el problemele sale, legate de faptul că era asociat unei preocupări economice destul de diversificate, care acoperă o distanţă socială foarte mare de la zilierul transnaţional până la tehnicianul agriculturii intensive, modernizarea conducând la dispariţia legăturii de pământul natal şi de cultura populară, care definise în trecut această societate. Rezultatul a fost că termenul de „etnie” a înlocuit toţi aceşti termeni destul de diferiţi unul de celălalt ca semnificaţie. Primele tindeau să echivaleze etnia cu cultura – înlocuind un concept nebulos cu altul la fel de imprecis fără ca substituţia să aducă vreun câştig. Astfel, la începutul anilor 70, Frederick Barth susţinea că populaţiile Pathan din Afganistan, Pakistan şi Nordul Indiei au reuşit să conserve o cultură tradiţională intactă, prezentă în toate grupurile din cele 3 state, dar că din punct de vedere etnic, adică al modului în care grupul era clasificat şi se clasifica el însuşi, se înregistra o schimbare radicală. Etnicitatea există, în consecinţă, numai în relaţie cu alte grupuri; în izolare, grupurile vor avea, cu siguranţă o cultură, dar nu vor avea o etnie. De exemplu, în cazul palestinienilor, este vorba de un subgrup ce aparţine unei culturi mai largi (culturii arabe). O altă problemă pe care o ridică acest termen este faptul că el nu permite o distincţie între modernitate şi tradiţie care, în anumite cazuri, este semnificativă: termenul se aplică în egală măsură populaţiei Yanomami din Brazilia dar şi imigranţilor britanici din

Argentina. În multe cazuri ea este asumată din raţiuni individuale, în funcţie de gradul de instrucţie. Italienii americani educaţi îşi celebrează originea în parăzi şi bucătărie italiană, dar cei din primele generaţii nu se auto-identifică ca italieni ci ca sicilieni, napolitani sau calabrezi. Stanley Tambiah dă o definiţie care surprinde aceste aspecte: etnicitatea este o „identitate asumată şi afirmată deschis care substanţializează şi naturalizează unul sau mai multe atribute – de obicei, cele care privesc culoarea pielii, limba, religia şi teritoriul – şi le atribuie

colectivităţilor

ca

proprietăţi

înnăscute

şi

moştenire

mitico-istorică”.

Componentele cruciale sunt ideile de moştenire, vechime şi descendenţă, de teritoriu sau loc de origine şi de înrudire. Această definiţie presupune un punct de vere emic – adică punctul de vedere al celui care aparţine grupului. Totuşi, trebuie să existe o distincţie foarte clară între modul în care este perceput grupul de cei din afara lui şi modul în care-l percep cei care aparţin grupului. Etnicitatea se referă la caracteristici care sunt recunoscute atât de cei dinăuntru cât şi cei din afară, dar percepţiile lor nu coincid decât rareori. Pentru anglo-saxoni, afroamericanii şi amerindienii pot fi consideraţi grupuri etnice pe baza culorii pielii, în timp ce aceştia se pot defini din punct de vedere radical diferit. Astfel, etnia atribuită poate să existe mai curând în mintea celui care face atribuirea decât în cea a celor desemnaţi. Chiar şi când ne raportăm numai la punctul de vedere al celor care aparţin grupului, atribuirea etniei depinde de intensitatea sentimentului de apartenenţă la grup, care poate varia de la individ la individ. În plus, există o determinare dată de asumarea unei istorii sau a unui teritoriu geografic. Etniile se pot suprapune sau pot fi conjuncturale: chinezul din Malaiezia va fi „asiatic” în Statele Unite. Pentru antropologie, problema reală ridicată de „etnie” este relaţia acestuia cu politica şi puterea. Edwin Wilmsen defineşte „esenţa existenţei etnice” drept „accesul diferenţiat la mijloacele de producţie şi drepturile de redistribuire a produselor”. Cu alte cuvinte, între diferitele etnii care compun populaţia Statelor Unite, de exemplu, există o suprapunere între frontierele dintre diferitele etnii şi accesul acestora la proprietate şi la consum. Această definiţie se aplică destul de greu la etnicităţile estompate de genul celei a italienilor americani asimilaţi şi nici nu cade de acord cu numeroase puncte de vedere care consideră că esenţa etnicităţii este reprezentată de semnificaţiile simbolice.

Avantajul acestei definiţii este că ea permite să se vadă adevărata forţă care diferenţiază diferitele grupuri etnice şi importanţa etnicităţii în revendicarea puterii. După acest punct de vedere, etnia este un concept relaţional nu numai din punct de vedere economic ci şi politic: forma şi conţinutul unei anumite etnii va fi determinat de poziţia ei de putere în raport cu alţi pretendenţi şi cu puterea dominantă. Din perspectiva lui Wilmsen, deoarece etnia rezultă din diferenţele de putere, politicile etnice sunt, prin definiţie, politici ale marginalităţii, grupurile dominante nefiind niciodată etnice. Grupul dominant, care nu are nevoie să fie şi majoritar, se va considera el însuşi ca fiind universal sau esenţial şi astfel deasupra categoriei de etnie. Nu există, de exemplu, vreo etnie britanică în Anglia nici vreun trib al albilor în Statele Unite. Dacă presupunem că etnia este subordonată întotdeauna faţă de un grup dominant, atunci în cadrul unui stat etnia este marginală prin definiţie. Cu toate acestea, este evident faptul că etnia poate deveni o formă importantă de capital cultural; apartenenţa la un anumit grup conferă avantaje care pot fi folosite în lupta politică. În anumite zone ale Statelor Unite, apartenenţa la grupul afroamericanilor sau al creolilor poate fi un element important, chiar esenţial în alegerile locale. Etnicitatea şi naţionalismul se suprapun şi pot fi conjugate în cadrul termenului de etnonaţionalism. Cu toate acestea, ele sunt concepte diferite, aşa cum ilustrează exemplul Israelului. Acesta a pornit de la un grad relativ ridicat de omogenizare etnică, cel puţin ideologic vorbind, şi ulterior s-a fragmentat în etnii multiple în interiorul unui naţionalism atotcuprinzător. Imigranţii sionişti care au întemeiat în 1948 statul izraelian, proveneau în majoritate din Europa Centrală şi de Est. Ei au adus cu ei valorile Iluminismului, raţionalitatea, guvernarea seculară, democraţia, educaţia şi o credinţă fermă în progres. Partidul Muncii, care a dominat scena politică israeliană multe decenii, a construit statul după acest model occidental, încercând să realizeze o contopire a tuturor imigranţilor într-o naţiune unitară. Ideea

dominantă

era

aceea

că

modernizarea

va

produce

dispariţia

tuturor

particularismelor, tribalismelor, culturilor agrare şi astfel, va rezulta un stat naţional cultural omogen. Acest lucru nu s-a întâmplat însă. Diaspora era răspândită pe aproape toate continentele şi secolele de viaţă colectivă conduseseră la apariţia unor diferenţe apreciabile între evreii europeni şi cei din Asia sau din Africa. În anii 80 aceştia din urmă reprezentau mai mult de jumătate din populaţia Israelului. Lor li se adăugau evreii

ortodocşi care reprezentau o problemă pentru statul secular. Guvernul a luat decizia înfiinţării unui Departament al Asimilării care însă nu a reuşit să elimine diferenţele. Diferenţele s-au accentuat intervenind şi factorii de proximitate: comunităţile din zonele yemenită, irakiană sau kurdă au adoptat o alură etnică distinctă. Chiar dacă ebraica s-a impus ca limbă oficială, fiecare comunitate a impus diferenţe de pronunţare. Sinagogile, grupurile de dans tradiţional, organizaţiile culturale şi chiar partidele politice s-au format în jurul acestor diferenţe. Nu era vorba numai de o problemă de diversitate culturală, ci şi de una de clasă şi de statut social. Au apărut două Israeluri, unul euro-american dominant, celălalt dominat afro-asiatic. Ultimul a început să se plângă de faptul că era discriminat în termeni de locuri de muncă, teritoriu şi influenţă politică. Evreii occidentali susţineau că poziţia lor dominantă rezultă dintr-o inegalitate inechitabilă ci dintr-un antreprenorialism mai activ, din perseverenţă, specializare profesională şi valori educaţionale mai înalte. În perioada alegerilor, aceste diferenţe ieşeau în evidenţă şi încălzeau atmosfera politică. În anii 70 eşecul asimilării devenise evident şi teza modernizării care ar conduce inerent la omogenizare a fost abandonată, acceptându-se ideea eterogenităţii multiculturale. Statul adopta politica multiculturalismului. Dar, dincolo de toată această diferenţiere, s-a dezvoltat un puternic naţionalism izraelian care a permis supravieţuirea statului înconjurat de vecini inamici. Forţele unificatoare au fost reprezentate de consensul asupra unicităţii poporului evreu şi legitimitatea statului izraelian. Ebraica este limba naţională indiferent de ce limbă este vorbită în spaţiul familial. Finalmente, a apărut un fel de cultură pan-iudaică pentru spaţiul public – la locul de muncă, în viaţa politică, în economie – care presupune un grad de conformitate faţă de un ansamblu comun de comportamente. Astfel, descoperim o fragmentare continuă a etniilor iudaice în interiorul unui puternic naţionalism izraelian unificator.

Naţionalismul Ceea ce distinge naţionalismul de etnicitate este factorul emoţional, ataşamentul faţă de grupul etnic care poate transforma etnicitatea în etnonaţionalism. Majoritatea conflictelor secolului al XX-lea au avut ca motiv naţionalismul. În multe cazuri,însă, factorul unificator nu era etnia ci stabilirea unui stat sau menţinerea unui stat împotriva unui prezumat inamic.

Naţionalismul, ca şi etnicitatea, este un termen extrem de greu de definit. Totuşi, putem determina două forme relativ deosebite, chiar dacă ele au trăsături comune: 1.

naţionalismul statal, care presupune că un stat determinat din punct de vedere

teritorial îşi arogă o formă de loialitate care transcende pe cea presupusă de familie, rudenie, cultura de grup sau etnie. Statul naţional a apărut în Europa secolului al XVIIIlea fiind strâns legat de naşterea capitalismului industrial şi s-a fundamentat pe idealurile revoluţiei franceze. Valorile iluministe ale secularizării statului, cetăţenia, egalitatea în faţa legii au făcut parte din ideologia originară a naţionalismului. Statul naţional a încurajat crearea unei limbi unice dominante şi a unei culturi naţional superioare care să fie deasupra claselor şi subculturilor provinciale. Multe din naţionalismele contemporane s-au îndepărtat de acest model, ele fiind autoritare şi promovând violenţa faţă de duşmani. 2.

etnonaţionalismul. Se află în conflict cu statul naţional. Ceea ce apropie

naţionalismul şi etnicitatea este pretenţia unui grup etnic la un stat propriu sau, măcar, la un anumit grad de autonomie în cadrul unui stat. În Africa, unde frontierele au fost impuse puterile coloniale care au pus la un loc grupuri etnice distincte, cu limbi şi culturi diferite, astfel de revendicări fiind motivate de aceste diferenţe. În alte cazuri, cum este cel al sârbilor şi croaţilor din fosta Iugoslavie sau cel al catolicilor şi protestanţilor din Irlanda, unde grupurile sunt din punct de vedere etnic, lingvistic şi cultural identice, diferenţele sunt de ordin religios şi istoric. În Comunităţile imaginate, Benedict Anderson consideră că rădăcinile naţionalismului pot fi găsite în „capitalismul tipăriturii” (print capitalism) din Europa secolului al XVIIIlea. Odată cu apariţia tiparului în limba populară şi cu alfabetizarea de masă, impusă de dorinţa de profit a publiciştilor, oamenii obişnuiţi aveau pentru prima dată ocazia să se identifice cu alţi oameni pe care nu-i văzuseră vreodată şi pe care nu-i puteau întâlni. Aceste regrupări erau întărite de răspândirea rapidă a ideologiilor care împărţeau grupurile în funcţie de limbă, de cultură şi care legitimau o istorie – împreună cu eroii martiri ai acesteia – şi îi ataşau de un anumit teritoriu. Astăzi, globalizarea pare să fie creat un nou val de naţionalisme intense. Există mai multe motive care explică acest reviriment al naţionalismelor:

1.

în timpul războiului rece, cele două mari puteri au susţinut regimuri dictatoriale

prietene care au împiedicat manifestarea oricărei tendinţe centrifuge. Dispariţia U.R.S.S. a dus la fragmentarea fostului colos, iar trecerea la regimuri democratice a condus la o fragmentare ideologică în fostele state comuniste. 2.

Dispariţia politicii de bloc a dus la o preluare a atribuţiilor C.A.E.R. de către

organismele internaţionale (Banca Mondială, F.M.I., U.E.) care au dus la o diminuare a puterii statului de a menţine uniformitatea. 3.

Revoluţia comunicaţională (Internetul, comunicarea prin sateliţi etc.) şi turismul

ieftin au condus la refacerea legăturilor culturale, lingvistice şi politice dintre cei aflaţi în diaspora şi ţările lor de origine. Internetul a devenit echivalentul „capitalismului tipăriturii” prin capacitatea lui de a asocia oameni aflaţi în ţări diferite. De exemplu, numeroase site-uri de pe Internet care prezintă genocidul armenilor din Turcia, se bucură de contribuţia unor martori sau victime care trimit mărturii, fotografii şi alte documente care contribuie la asigurarea unei conştiinţe naţionale.

Arjun Appadurai anticipează emergenţa unei perioade de postnaţionalism în măsura în care statul naţional va deveni anacronic şi apariţia unor alte forme de afirmare şi de identitate care să-i ia locul. Culturile dominante statale se vor dilua datorită influxului asigurat de comunităţile transnaţionale care au capacitatea de a-şi asigura graniţele culturale originare dar şi conexiunile cu ţara în care trăiesc şi muncesc. De facto, consideră Appadurai, multiculturalismul va înlocui unitatea artificială a statului naţional. Chiar dacă alţi autori nu sunt atât de optimişti, este acceptată ideea că putem asista la apariţia unor forme de naţionalism transnaţional care să conteste definiţia clasică a naţiunii ca fiind o entitate determinată teritorial.

Antropologia politică şi globalizarea Doi factori tind să schimbe actualmente profilul tradiţional al antropologiei politice: postmodernismul, care a redistribuit puterea în afara indivizilor, claselor şi birocraţiilor statale, la nivelul fabricării discursului şi a cunoaşterii şi globalizarea, care a mutat puterea în alte direcţii, atât în sus cât şi în jos, atât către instituţiile globale (FMI, BM) cât şi către instituţiile locale neguvernamentale (organizaţiile de apărarea drepturilor omului, ecologiste etc). În anii 70 şi 80, a devenit imposibilă ignorarea faptului că toate societăţile pe care le analizau antropologii erau incluse în sisteme mai largi. Deoarece societăţile pe care ei le studiau făceau parte din aşa-numitele ţări „în curs de dezvoltare”, teoriile dezvoltării trebuiau să fie explicate. Au apărut două perspective dominante sub numele de teoria modernizării şi teoria dependenţei. În anii 90 a devenit evident faptul că niciuna din cele două nu era suficientă pentru a explica o lume tot mai complexă, o lume în anumite privinţe tot mai integrată şi în altele tot mai fragmentată. Chiar dacă globalizarea nu a fost elaborată într-o teorie coerentă (chiar dacă există zeci de teorii despre globalizare), conceptul însuşi a fost adoptat ca fiind o cale de ieşire din impasul teoretic produs de insuficienţele tot mai evidente ale teoriei dependenţei.

Teoria modernizării Până după al II-lea război mondial, conceptul de dezvoltare (respectiv subdezvoltare) nu era folosit, deoarece majoritatea ţărilor vizate de el se aflau în categoria coloniilor. Scopul lor nu era dezvoltarea, ci asigurarea cu materii prime, forţă de muncă ieftină pentru ţările metropole. După 1960, cum aceste ţări au devenit independente, ideea că ele ar trebui să se „dezvolte”, măcar ca să depăşească problema sărăciei, a devenit o idee comună în ţările civilizate. Ajutarea acestor ţări „în curs de dezvoltare” era un scop parţial altruist, odată ce el urmărea şi să le îndepărteze de tentaţia comunistă.

Pentru teoreticienii modernizării subdezvoltarea era un fel de condiţie primă, situaţia normală a unei societăţi care începe să se industrializeze. S-a remarcat faptul că ţările care au început să dezvolte un sector modern au devenit societăţi duale – unul modernizat şi altul tradiţional. Sectorul modern preia controlul lăsând în urmă sectorul tradiţional. Simon Kuznets, cu Curba lui Kuznets – un graf matematic - a demonstrat că inegalitatea de venit creşte pe măsură ce cele două sectoare se despart. Totuşi, dacă ne bazăm pe datele din Occident, aceasta conduce la o scădere a inegalităţii, venitul poate fi redistribuit în aşa fel încât şi săracii să participe la sectorul modern. Sfidarea era să extinzi sectorul modern în aşa fel încât să asimileze sectorul tradiţional: atunci ţara respectivă devine dezvoltată. W. W. Rostow (1960) consideră că dezvoltarea poate fi împărţită în cinci etape: 1. societatea tradiţională, caracterizată de un nivel scăzut de tehnologie, o concentrarea ridicată a resurselor în agricultură şi un nivel scăzut al productivităţii; 2. sunt demarate precondiţiile fundamentale ale dezvoltării: un stat naţional centralizat şi credinţa în progresul economic. 3. demararea dezvoltării: ritm ridicat de dezvoltare economică.4. trecerea la maturitate 5. „epoca consumului de masă ridicat”. Chiar dacă cauzele subdezvoltării erau văzute ca fiind interne, soluţiile trebuiau luate pe piaţa economică mondială. Rile dezvoltate trebuiau să inventeze întregul mecanism care să producă dezvoltarea celorlalte ţări fără să mai aştepte ca acestea s-o facă din proprie iniţiativă. Subdezvoltarea apărea, din acest punct de vedere, ca o lipsă de ceva: tehnologie, capital, educaţie, spirit antreprenorial sau abilităţi administrative. Multe teorii căutau să descopere ce lipseşte acestor ţări. Teoria se sprijinea pe concepţia economistului clasic David Ricardo despre „avantajul relativ”, ideea că fiecare naţiune ar trebui să facă ceea ce ştie mai bine – indiferent dacă produce cafea sau automobile – şi să facă schimb de experienţă cu celelalte naţiuni prin intermediul comerţului. Deoarece în acest proces de modernizare este prinsă elita economică – adică proprietarii şi patronii - , aceasta va fi motorul dezvoltării. Profiturile ei vor fi puse la lucru în crearea de noi produse şi de noi locuri de muncă, atrăgând în acest fel şi restul populaţiei către sectorul modern şi ridicându-i nivelul de trai. Astfel, teoria modernizării postula un proces triplu în care o creştere a averii celor bogaţi ridica nivelul de trai şi al celor săraci.

Această teorie părea funcţională şi între 1950 şi 1975 sute de miliarde de dolari, expertiză şi tehnologie au fost transferate în Lumea a treia care, după PIB a cunoscut o rată de creştere anuală de 3,4%, mult mai rapidă decât cea a ţărilor dezvoltate. Totuşi, cu timpul s-a observat că ceva nu era în regulă. Mai multe studii despre distribuirea venitului evidenţia prăpastia dintre bogaţi şi săraci şi faptul că săracii deveniseră şi mai săraci. De exemplu, Brasilia cu un PIB de 1640 de dolari în 1985, avea cea mai proastă distribuire a venitului din lume. O creştere a PIB-ului cu 5% însemna că clasa bogată îşi mărea averea cu 15% în timp ce veniturile restului populaţiei scădeau. Prăpastia dintre ţările bogate şi cele sărace în loc să se reducă se accentua şi ea. Una din ideile principale ale teoriei clasice a modernizării era că subdezvoltarea are cauze interne, specifice fiecărei ţări. Unii autori au încercat să studieze procesul efectiv urmat de ţările în curs de dezvoltare. Astfel, S. N. Eisenstadt a determinat faptul că aceste ţări nu au urmat un model unic de dezvoltare şi că teoria stadiilor a fost complet ignorată. El a stabilit o corelaţie negativă între gradul de dezvoltare industrială şi ştiinţa de carte, mass media, educaţie etc.; în multe ţări, dezvoltarea este atât de concentrată încât numai o mână de oameni beneficiază de pe urma ei. După Eisenstadt, „nucleul comun” al modernizării este diferenţierea socială şi mobilizarea socială. Sfera politică trebuie să fie suficient de diferenţiată de sfera religioasă dacă societatea trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a face ajustările necesare unei schimbări constante care este specifică procesului de modernizare. În ţările islamice, modernizarea a fost mult întârziată din cauza apropierii tradiţiei religioase conservatoare de politică. Mobilizarea socială se referă la procesul prin care loialităţile sociale şi psihologice tradiţionale sunt distruse în aşa fel încât să poată fi posibile noile reorganizări ale societăţii şi economiei. Din punct de vedere politic, centralizarea administrativă şi elitele politice sunt elementele cruciale ale procesului de modernizare. Centralizarea necesită, în primul rând, o transformare ideologică în care măcar unele loialităţi locale sunt înlocuite de cea faţă de guvernul naţional sau, mai verosimil, una în care grupurile tradiţionale încep să perceapă beneficiile tot mai mari pentru ele din sprijinul acordat unui guvern naţional. Acest lucru impune stabilirea unor simboluri – de exemplu steaguri, eroi naţionali, mituri ale originii naţionale şi duşmani naţionali – suficient de flexibile pentru a lega grupuri destul de diferite de centru. Guvernul central, care necesită un anumit tip de cadru birocratic,

impune noi organe de competiţie politică (cum ar fi facţiuni, grupuri de interese şi partide politice) care trebuie să dezvolte noi reguli ale jocului politic. Aceste reguli pot merge de la votul democratic până la lovitura de stat de tip bolivian. Modernizarea începe invariabil cu un anumit tip de elită centrală: mari proprietari de terenuri, o clasă antreprenorială sau o elită militară. La fel de evident, atât modernizarea economică cât şi cea politică vor fi restrânse la acest nucleu, rezultând o situaţie de colonialism intern în care câteva elite reduse numeric concentrate într-un oraş exploatează restul ţării. În astfel de „state patrimoniale”, numeroase în Asia de Sud-Est şi în America Latină, monopolul elitei asupra modernizării şi a procesului politic este o condiţie permanentă. Dacă modernizarea trebuie să treacă dincolo de aceste elite, trebuie să se opereze o socializare politică mai largă, noi grupuri şi straturi ale societăţii să fie atrase în procesul politic.

Teoria dependenţei Civilizaţia mayaşă era „subdezvoltată” ? Dar eschimoşii sau boşimanii, înainte de a intra în contact cu europenii ? Aceste întrebări sunt absurde. Desigur, popoarele care sunt sunt neafectate din punct de vedere cultural, autosuficiente din punct de vedere economic şi bine adaptate la mediul lor înconjurător nu sunt „subdezvoltate”. Totuşi, această absurditate indică o problemă fundamentală a teoriei modernizării, care consideră subdezvoltare drept o condiţie primă caracterizată de lipsa de tehnologie, etică antreprenorială şi capital. Mayaşii, eschimoşii şi boşimanii pot fi consideraţi astăzi ca fiind subdezvoltaţi, dar numai pentru că ei au fost invadaţi de europeni. „Subdezvoltarea” nu este ceva în sine, un lucru, o stare naturală, ci o relaţie, un raport cu ţările „dezvoltate”, sau cum afirmă L. R. Stavrianos în Global Rift (1981): „subdezvoltarea Lumii a treia şi dezvoltarea Primei lumi nu sunt fenomene izolate şi discrete. Mai curând ele sunt organic şi funcţional corelate. Subdezvoltarea nu este o condiţie primă sau originară, care să fie depăşită trecerea la stadiul industrializării parcurs de ţările occidentale. Ultimele sunt supradezvoltate astăzi în aceiaşi măsură în care ţările periferice sunt subdezvoltate. Stările de dezvoltare şi subdezvoltare sunt feţele aceleiaşi monezi.” Aceasta este, în esenţă, teoria dependenţei: dezvoltare capitalistă a Lumii întâia cauzează subdezvoltarea Lumii a treia. Ea apărut la începutul anilor 70 şi este considerată drept o reacţie la teoria modernizării. Elemente ale acestei teorii au apărut însă încă din 1940, când Raul Prebisch şi un grup de economişti de la Comisia Economică a O.N.U. pentru

America Latină a formulat o teorie mondială bazată pe împărţirea între un centru de ţări industrializate şi o periferie de ţări subdezvoltate. Lumea a treia, spuneau ei, rămâne săracă datorită schimbului inegal; modul în care se face comerţul mondial favorizează ţările dezvoltate. Ţările sărace vând ţărilor bogate materii prime la preţuri scăzute, de la care cumpără în schimb produse manufacturate la preţuri ridicate. În 1960 25 de tone de zahăr erau necesare pentru a putea cumpăra un tractor, iar în 1980 acelaşi tractor necesita vânzarea a 110 tone de zahăr. De asemenea, resursele cele mai productive

erau

confiscate de sectorul de export aşa încât săracii nu puteau profita deloc. Efectele dependenţei de exporturi sunt mai evidente în agricultură, unde producţia domestică de alimente scade tot mai mult, terenurile fiind alocate producţiei de bumbac şi cafea pentru export, ceea ce produce o sărăcire a clasei ţărăneşti. Problema nu era văzută ca avându-şi originea în capitalism ca atare, ci mai curând întrun conflict între capitalismul internaţional şi cel naţional. Ţările din Lumea a treia erau împiedicate să-şi dezvolte capacităţi industriale şi manufacturiere proprii deoarece produsele lor nu puteau concura cu cele similare produse de ţările dezvoltate, care erau, invariabil, mai ieftine şi de mai bună calitate. În anii 60, aceste studii au influenţat economiile din America Latină. Toate aceste ţări au adopta o politică de restrângere a importurilor ca mijloc de control al pieţei internaţionale, adică produsele manufacturate în interior nu puteau fi importate sau puteau fi importate numai cu plata unor taxe prohibitive; ideea era de a încuraja investiţiile interne, de a dezvolta economia internă. Pieţele regionale, bazate pe modelul Pieţei Comune Europene, au apărut în America Latină pentru a controla comerţul. Aceste politici au dat greş, dar nu există un consens asupra cauzelor eşecului lor. Din perspectiva teoriei modernizării, ele au dat greş pentru că au interferat cu logica subiacentă a capitalismului, schimbul liber de produse bazat pe raportul dintre cerere şi ofertă. Din perspectiva teoriei dependenţei, ele au eşuat pentru că nu au mers suficient de departe. Trebuie notat faptul că Taiwanul şi Coreea de Sud, două ţări care s-au dezvoltat rapid, au folosit ambele restricţiile de importuri şi planificarea guvernamentală, dar au folosit şi alte strategii cum ar fi o masivă reformă agrară, accesul universal la educaţie, proprietatea guvernamentală asupra industriilor cheie şi redistribuirea venitului înaintea industrializării (ca să nu mai vorbim de ajutorul economic extern, în special cel acordat de S.U.A. pentru contracararea pericolului

comunist). Ele s-au deschis către economia globală numai după ce au reuşit să construiască economii interne puternice. În general, majoritatea teoriilor dependenţei mai noi sunt de inspiraţie socialistă, cel puţin în credinţa că numai printr-o proprietate publică asupra resurselor majore sau printr-o anumită separare de sistemul capitalist se poate edifica o politică de dezvoltare eficace.

Sistemul capitalist mondial Immanuel Wallerstein este cel care a elaborat o concepţie detaliată a evoluţiei istorice a Sistemului mondial capitalist şi a impus un anumit vocabular în această privinţă. Vorbind despre trecut, el foloseşte termenul de „lume” într-un sens foarte particular: astfel, el vorbeşte despre „lumi-imperii”, pentru Roma şi China antice, care se bazau pe cuceriri şi exploatare prin intermediul tributului şi a taxelor. Aceste lumi erau fundamental diferite de „lumea-economie” centrată pe Europa, bazată pe structurile de comerţ, dependenţă şi diviziune internaţională a muncii care au apărut în cursul secolului al XVI-lea. Spre deosebire de lumile-imperii de altădată, lumea-economie capitalistă punea puterea economică nu în mâinile unor conducători, ci în cele ale unor proprietari de mijloace de producţie. Chiar dacă statul naţional a evoluat odată cu capitalismul modern şi, în perioada mercantilistă, a fost în competiţie cu capitalismul, în final el a ocupat o poziţie secundară, servind proprietarilor capitalişti în trei moduri fundamentale: controlul cererilor muncitorilor şi protejarea proprietăţii private, protejarea pieţelor şi a fluxului internaţional de resurse şi asimilarea de noi regiuni geografice în sistem prin intermediul cuceririi şi al intimidării. Sistemul mondial se împarte în zone economice bazate pe diviziunea internaţională a muncii: ţările din centru sunt centrii economici şi politici ai sistemului şi principalii beneficiari ai acestuia. La început, era o mână de ţări europene, dar după Revoluţia industrială, nucleul a fost asociat cu ţările industrializate, incluzând Europa occidentală, Statele Unite, Canada şi Japonia. Aceste ţări sunt relativ bogate, au o economie intensivă (bazată pe automatizare) şi este concentrată pe producţia de tehnologii înalte. Periferia include acele ţări care, istoric, au asigurat materii prime şi produse agricole. Producţia se bazează pe intensificarea muncii, iar produsele exportate sunt puţin prelucrate. Primele ţări ale periferiei – care erau exploatate pentru materiile prime şi forţa de muncă ieftină - au fost reprezentate de cele din Europa de Est, care erau cele mai

apropiate de nucleu. Cele două Americi au fost şi ele rapid atrase în sistem, iar la începutul secolului al XX-lea, sistemul cuprindea întreaga lume. A treia zonă economică, semiperiferia, este o zonă intermediară între celelalte două şi are caracteristici comune ambelor. Aceste ţări, cum ar fi Argentina, Singapore, şi Coreea de Sud, ca atare, sunt mai independente decât ţările periferice şi acţionează ca şi puteri regionale. Majoritatea sunt aliate politic cu centrul. Un alt element al modelului este reprezentat de elitele tributare (sintagmă introdusă de Shepherd). Acestea sunt formate din proprietarii şi managerii din ţările periferice şi semiperiferice, educaţi în Europa şi Statele Unite, care, prin legăturile şi afinităţile lor cu firmele transnaţionale, reprezintă efectiv centrul. În interiorul sistemului, există o dinamică deosebită: ţările centrale pot deveni periferice şi viceversa ţările semiperiferice pot deveni centrale. În această perspectivă, economia mondială este văzută ca fiind un sistem integrat unic. Cu toate acestea, nu există un sistem politic mondial. Puterea politică este puternic diferenţiată, constând în numeroase state naţionale cu grade de autonomie şi putere diferite, aflate în competiţie unele cu celelalte. Absenţa unei autorităţi politice centrale previne restricţiile artificiale care ar periclita capitalismul. Teoria dependenţei, ca şi teoria sistemului mondial au fost criticate pentru simplismul lor, pentru determinismul economic unilateral, care ignoră influenţele sociale, culturale şi politice. Teoria dependenţei promovează un nivel de abstracţie atât de ridicat încât ignoră diferenţele dintre cauzele subdezvoltării la nivel local şi cel de la nivel naţional. Hernando de Soto, în The Other Path (1989), a arătat cum în cazul Peru-ului, un labirint de legi kafkian a creat o birocraţie impenetrabilă care a făcut extrem de dificilă şi deosebit de scumpă participarea la economia legală. Din acest motiv, marea majoritate a populaţiei trăieşte din economia informală, subterană, din schimburi pe piaţa neagră, evaziune fiscală, corupţie galopantă, iar lipsa de garanţii pentru contractele economice a împiedicat creşterea economică. Aceste analize indică o componentă internă foarte semnificativă pentru creşterea sărăciei, atât din punct de vedere politic cât şi juridic şi economic. Acest lucru sugerează că unele dintre cele mai sofisticate analize ale teoriei modernizării, care s-au concentrat pe factorii interni care întârzie dezvoltarea, pot să aibă o valoare considerabilă chiar şi în cadrul unei analize a sistemului mondial.

„Popoare fără istorie” Acest teorii sunt destul de greu de corelat cu tradiţia antropologică clasică, care se ocupa de entităţi mai uşor de determinat ca „triburi”, „culturi”, „popoare”, „comunităţi”, „arii culturale”, fie într-o manieră sincronică, fie pe intervale determinate de timp. Dificultăţile erau legate de trecerea la unităţi geografice mai largi şi la analiza unor perioade de timp mai lungi. O încercare importantă de a integra antropologia şi perspectiva sistemului mondial este cea a lui Eric Wolf, din Europe and the People Without History (1982). El subliniază faptul că un efect negativ al practicii antropologice tradiţionale era tratarea acestor comunităţi ca întreguri de sine stătătoare şi prin aceasta ignorarea mediului social şi istoric mai larg. Existaseră, desigur, încercări de a depăşi aceste determinaţii temporale şi spaţiale – difuzionismul, neoevoluţionismul şi comparaţiile statistice interculturale – dar nici una nu a prezentat influenţele cruciale ale expansiunii europene. Wolf respinge categoric „conceptul unei societăţi şi culturi autonome, autoreglate şi autojustificate care a închis antropologia în limitele înguste ale propriilor definiţii” (p.18). El oferă o „nouă teorie a formelor culturale” (p.19) care include o perspectivă mondială istorică. Chiar şi cele mai izolate societăţi nu pot fi înţelese decât prin raportare la sistemul global. Baza analizei lui Wolf o reprezintă conceptul lui Marx de „mod de producţie”. Marx distingea între aspectul individual, antropologic, al muncii şi aspectul social, colectiv, al acesteia. Producţia nu este pur şi simplu folosirea naturii de către oameni pentru producerea de bunuri; ea include munca, tehnologia, proprietatea şi schimbul – ea determină modurile în care oamenii se raportează unii la alţii; adică modurile în care sunt organizate societăţile. Modul de producţie este, atunci, o modalitate de a munci care are consecinţe enorme asupra întregii societăţi. Wolf determină 3 moduri de producţie fundamentale: •

Modul de producţie bazat pe înrudire. Acest mod – tipic pentru bande, triburi şi

uniuni de triburi – se bazează pe o opoziţie între cei care „aparţin” grupului (de ex., o genealogie sau un clan) şi cei care nu aparţin. În plus, diviziunea muncii se bazează pe sex, rang şi relaţii maritale ca şi pe relaţiile de sânge. Cu alte cuvinte, rudenia de grup determină modurile în care se face diviziune muncii. Acest mod depinde foarte mult de

simbolism, de măsura în care sistemul de rudenie este el însuşi legitimat de referirea la supranatural, cum ar fi spiritele strămoşilor. •

Modul tributal. În acest mod producţia este un proces politic, adică se manifestă

prin intermdiul exercitării puterii şi a dominaţiei. Modul tributal presupune două clase: o elită conducătoare care îşi însuşeşte surplusul şi o pătură de producători au surplusului. Elita îşi dobândeşte dreptul de a cere „tribut” fie prin controlul unei părţi strategice a procesului de producţie (pământul sau sistemele de irigaţii) şi sau prin posesia unor mijloace de constrângere, cum ar fi armata regulată. (Wolf a combinat aici două moduri de producţie marxiste, cel „asiatic” şi cel „feudal”). •

Modul capitalist. Spre deosebire de Wallerstein, care vede capitalismul ca fiind

bazat pe schimbul în vederea profitului, Wolf îşi bazează definiţia pe cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă (în modul tributal, elitele nu vând sau cumpără forţa de muncă, ci cer numai o parte din produsele muncii). Conceptul marxist de „plusvaloare” explică modul în care funcţionează: muncitorii produc o cantitate de produse care are o valoare mai mare decât valoarea muncii lor, iar această diferenţă este însuşită de cei care cumpără munca acestora. O parte a acestui surplus este revândut muncitorilor sub formă de produse destinate refacerii forţei de muncă, altă parte este reinvestită într-o producţie nouă sau extinsă. Astfel, se formează cele două clase ale modului capitalist, clasa muncitoare şi clasa proprietarilor mijloacelor de producţie – capitaliştii. Competiţia dintre capitalişti impune reducerea constantă a costurilor de producţie, prin reducerea cheltuielilor de producţie, progres tehnologic şi sporirea eficienţei muncii. Procesul implică trei aspecte corelate: (1) controlul capitaliştilor asupra mijloacelor de producţie; (2) clasa muncitoare trebuie să-şi vândă forţa de muncă pentru a supravieţui pentru că este lipsită de proprietate asupra mijloacelor de producţie; (3) trebuie să existe o creştere continuă a producţiei şi o scădere a costurilor de producţie. Şi acest mod de producţie are nevoie de un aparat de constrângere pentru a proteja elitele care-şi însuşesc plusvaloarea. Acest mecanism este statul. Până la 1400, pe care Wolf îl consideră drept limită convenţională, modul de producţie bazat pe înrudire era cel mai răspândit în ceea ce numim astăzi Lumea a treia. Epoca descoperirilor geografice a reprezentat expansiunea unor ţări europene, cum ar fi Portugalia, Spania, Ţările de jos, Franţa şi Anglia. Mercantilismul răspândit de aceste

ţări, care a urmat feudalismului, era un sistem de comerţ încurajat şi protejat de stat consacrat îmbogăţirii statului. Pentru Wolf, mercantilismul ţine în continuare de modul tributal. El a dus, în Lumea a treia, la înlocuirea sistemului bazat pe înrudire cu cel tributal. Astfel, în America, venirea europenilor a însemnat introducerea calului şi a comerţului cu europenii. Introducerea calului a dus la creşterea demografică a grupurilor – altfel reduse numeric şi relativ stabile – şi la o dispersie mai mare a grupurilor. Introducerea calului a marcat şi apariţia proprietăţii private, caii erau proprietate personală, la fel şi armele, ceea ce a dus la alternarea legăturilor de rudenie şi la contestarea vechilor modalităţi de constituire a autorităţii. Au apărut noi modalităţi de război, majoritatea având ca miză caii. Toate aceste schimbări au întărit poziţia celor care depindeau de comerţul cu europenii (arme, muniţie, unelte, haine şi alcool). Aceştia au devenit conducători politici şi militari importanţi. Wolf respinge ideea lui Wallerstein, după care capitalismul a apărut în secolul al XV-lea odată cu mercantilismul. Pentru el, capitalismul apare numai odată cu industrializarea industriei textile în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acesta a înlocuit rapid mercantilismul pe întregul glob. Spre deosebire de celelalte moduri de producţie, capitalismul se bazează în expansiunea lui pe o logică proprie: acumularea continuă de capital combinată cu creşterea productivităţii îi determină pe proprietarii mijloacelor de producţie să caute noi surse pentru investiţii, noi pieţe şi materii prime. Un rezultat major al răspândirii capitalismului la periferia sistemului a fost apariţia plantaţiei, care folosea forţa de muncă strict controlată, neliberă (sclavi), sistem introdus de modul de producţie anterior, tributal. Sistemul a fost extins cu rapiditate în unităţile industriale. După inventarea vulcanizării în 1839, exploatarea cauciucului brazilian a dus la expansiunea capitalismului care a avut efecte importante asupra indienilor din bazinul Amazonului. Peste tot capitalismul a creat un sistem în care munca poate fi vândută şi cumpărată ca oricare altă marfă. Clasele economice au apărut acolo unde nu existaseră vreodată, şi în multe locuri s-au produs procese de dispariţie a unor culturi, detribalizări şi imigrări. Pentru Wolf, antropologia care ignoră aceste influenţe este anacronică. În procesul de transformare a forţei de muncă, peste tot culturile sunt „pentru totdeauna asamblate, despărţite şi reasamblate” (1982: 391).

Globalizarea Cartea lui Wolf a anticipat studiile privind globalizarea. În 1982, când a apărut, ea a trezit, totuşi, puţin interes. Conceptul de globalizare oferă o soluţie pentru a scăpa din dilema opţiunii între teoria sistemului mondial şi cea a dependenţei. Spre deosebire de acestea două, globalizarea nu se concentrează pe megastructuri. Scopul prim al studiilor de globalizare este nevoia de a conecta globalul şi localul şi viceversa. Acest scop corespunde celui al antropologului care caută să coreleze datele vieţii cotidiene cu un context mai larg. Un alt avantaj al conceptului de globalizare este faptul că el nu s-a conturat într-o teorie coerentă sau într-o paradigmă, ceea ce a condus la apariţia unor sensuri particulare distincte. Astfel, postmodernismul se ocupă de identitate, hegemonie, dinamica frontierelor, fragmentare, media, cultura populară etc. La polul opus, antropologii care aderă la tradiţia economistă şi materialistă, analizează lanţurile de servicii (de exemplu, parcursul pe care-l fac strugurii brazilieni până în supermarketurile norvegiene) sau în descrierea modului în care capitalismul global este filtrat şi transformat la nivel local. Nu există o definiţie unanimă a globalizării. Unii consideră că globalizarea sugerează omogenizarea, de regulă occidentalizarea culturii; mulţi antropologi, dimpotrivă, subliniază diferenţierea şi fragmentarea exprimate de naţionalisme, etnicităţi şi comunităţile din diaspora. Unii adoptă un punct de vedere sceptic, văzând globalizarea mai mult ca pe o creaţie de presă decât ca pe o problemă reală, în vreme ce alţii consideră globalizarea drept cea mai semnificativă forţă culturală, politică şi economică a epocii. Unii văd globalizarea în termeni evoluţionişti ca fiind o parte a unui proces gradual de realizare a unei dinamici interne a capitalismului, în timp ce alţii consideră că globalizarea exprimă ceva complet nou, un salt absolut în raport cu ceea ce a fost până acum. Dincolo de aceste divergenţe, se poate cădea de acord că faza actuală a globalizării este marcată de economia neoliberală. „Neoliberalismul” este o tendinţă ideologică conservatoare de reafirmare a primatului pieţei libere, cei care au marcat afirmarea lui mondială fiind Ronald Reagan şi Margaret Thatcher, în 1983, la întâlnirea economică de la Cancun, Mexic. Declinul U.R.S.S. a favorizat trecerea ţărilor sărace din zona de influenţă comunistă în cea a Fondului Monetar Internaţional, ca urmare a creşterii

datoriei ţărilor sărace în urma crizei petrolului provocată de folosirea de către OPEC (controlată de ţările arabe) a preţului petrolului ca mijloc de retorsiune împotriva ţărilor industrializate care sprijineau Israelul. Principalele ţări afectate au fost cele sărace, care au acumulat datorii uriaşe pentru importurile de petrol. F.M.I. a promovat în schimbul împrumuturilor acordate, o politică neoliberală de „ajustări structurale”, în special privatizarea industriei şi resurselor de materii prime, eliminarea subsidiilor şi a controlului preţurilor, reducerea tarifelor, deschiderea economiei către investiţiile străine. Cu alte cuvinte, economiile s-au mutat de pe o centrare locală (naţională) pe una globală. De aceea, actuala fază a globalizării poate fi definită ca fiind o creştere a ratei comerţului internaţional, a schimbului de finanţe, între culturi, de idei şi persoane produsă de o tehnologie sofisticată de comunicare şi de turism şi de răspândirea la scară globală a capitalismului neoliberal.

Globalizarea şi antropologia politică. Influenţa conceptului postmodern de putere asupra modului de a concepe globalizarea nu trebuie ignorată. Anterior, puterea era concepută ca fiind centrată pe stat sau pe conducătorii politici, globalizarea a deschis calea unei abordări apropiate de cea schiţată de Antonio Gramsci cu conceptul de hegemonie, care derivă din acceptul poporului de a fi condus de o elită conducătoare. Această hegemonie este, de obicei considerată a fi occidentală, manifestându-se prin intermediul unor instituţii ca Banca Mondială, FMI şi corporaţiile multinaţionale. Această noţiune a fost în mod explicit sau tacit combinată cu sensul foucauldian al unei puteri de disciplinare şi supraveghere inerentă discursului şi difuzată de instituţiile sociale, cum ar fi organizaţiile de dezvoltare. Viziunile convenţionale după care puterea este o problemă a monopolului statului asupra utilizării legitime a forţei sunt respinse; mai degrabă, statul şi birocraţiile sale sunt numai punctele intermediare ale unei puteri care este difuză în întreaga societate, este înrădăcinată în sistemele de cunoaştere şi în instituţiile care domină această cunoaştere (Foucault 1977, 1980). Acestor tendinţe de analiză li se reproşează că subestimează, trivializează sau chiar ignoră manifestările convenţionale ale puterii banului şi armelor. Există fenomene asociate globalizării care aduc în discuţie teme de interes pentru antropologia politică:

•

Difuziunea şi distanţarea crescândă a puterii, care este investită în deliberările

unor instituţii globale conducătoare, în corporaţiile multinaţionale, consiliile de politici şi organizaţii de comerţ internaţional, nici una din acestea nefiind accesibile controlului popular cu excepţia protestului de stradă. •

Declinul autorităţii statale cu o schimbare a puterii nu numai pe astfel de grupuri

globale , ci şi pe organizaţii neguvernamentale locale, regionale şi internaţionale. •

Răspândirea globală a democraţiei care a însoţit economia neoliberală, în deosebi

în anii 90, când multe dictaturi au lăsat locul cel puţin unui simulacru de participare populară. Aceste democraţii, care în mod evident mai curând legitimează decât contestă inegalităţile de venit şi de putere, nu se poate spera să funcţioneze în acelaşi fel ca în cazul ţărilor cu o lungă tradiţie de guvernare parlamentară. •

Emergenţa naţionalismelor etnice şi a altor grupuri de interese care au apărut ca

urmare a adaptării la sau a reacţiilor împotriva globalizării. •

Transnaţionalizarea şi deteritorializarea puterii, ca şi „naţionalismul de la

distanţă” al comunităţilor din diaspora care au o influenţă crescândă asupra politicilor interne. •

Emergenţa unor grupuri politico-economice ilegale puternice cum ar fi cartelurile

de droguri. •

Normalizarea terorismului nestatal ca fiind mijlocul principal de război.

Declinul statului Mulţi antropologi consideră că aspectul principal al globalizării este reprezentat de declinul sau dispariţia sistemului actual bazat pe stat, în care puterea dominantă este asumată de guvernele naţionale. Ideea de stat naţional este o invenţie recentă, de ceva mai mult de 100 de ani, şi într-un fel, a fost una mitologică. Termenul combină două concepte în mare măsură contradictorii: naţiunea, care se referă la un popor cu o cultură şi tradiţie comună, vorbind aceiaşi limbă; şi statul, care este guvernarea unui teritoriu determinat. Chiar dacă unele ţări par să aibă majorităţi culturale mari sau culturi dominante importante care pot absorbi de-a lungul câtorva generaţii imigranţii, cum este cazul Statelor Unite, marea majoritate a ţărilor nu pot pretinde o coeziune culturală ridicată. Statele ale căror frontiere au fost create de colonialism – adică mare parte din Lumea a treia – cuprind de regulă multiple culturi aflate în conflict. În majoritate, dacă nu în toate

cazurile, o cultură sau etnie le domină pe celelalte, cu rezultatul că minorităţile vor trebui să admită propria lor reprimare prin intermediul procesului de identificare cu statul naţional. Globalizarea a mărit presiunea asupra sistemului de state naţionale în două moduri: 1. în timpul războiului rece, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au adus un sprijin militar considerabil dictaturilor represive care au menţinut o unitate naţională cu ajutorul forţei brute, în timp ce noile democraţii ar fi trebuit să producă o diversificare a poziţiilor politice. 2. globalizarea a oferit imigranţilor un grad de contact cu ţara de origine care a redus presiunea asimilaţionistă: creşterea rapidă a acestor comunităţi din diasporă conduce la o creşterea a localizării şi chiar la trans-naţionalizarea identificării politice. Dacă legitimitatea statului naţional este dependentă de menţinerea controlului asupra ideologiei şi acţiunii politice în cadrul unor frontiere clar definite, atunci transnaţionalismul ameninţă acest control. Nu numai că avem de-a face cu constante mişcări de imigranţi, turişti şi oameni de afaceri care tind către deteritorializarea statului, dar şi cu ubicuitatea producţiilor cinematografice, a televiziunii, radioului şi Internetului (Appadurai 1996, 2000). Atât corporaţiile multinaţionale cât şi instituţiile economice globale îşi asumă multe din puterile asupra economiei care altădată erau concentrate în mâinile statului naţional. Samuel Huntington (1996) consideră că puterea se transferă de la nivelul statelor la cel al „civilizaţiilor”, cum ar fi cea occidentală, islamică sau latino americană. În plus, creşterea puterii instituţiilor politice şi economice regionale – OPEC, Uniunea Europeană, Acordul Nord-American de Comerţ Liber, Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est – sunt o dovadă suplimentară a disoluţiei statului. Există autori care consideră că această dispariţie a statului este iluzorie: statele s-au întărit continuu: exemplul este Statele Unite, care dintr-o uniune care cuprindea 13 state agricole concentrate de-a lungul coastei de Est a Atlanticului a devenit un stat imens, întins pe două continente. Ideea că acest stat ar putea fi ameninţat de instituţiile internaţionale este de nesusţinut. Frontierele statelor nu au fost nicicând atât de clar conturate şi protejate prin tratate internaţionale. Circulaţia (migraţia) este strict controlată prin sistemul de paşapoarte şi vize. Războaiele pentru reconfigurarea de noi frontiere sunt sancţionate dur de comunitatea internaţională (vezi războiul contra Irakului după invadarea Kuweitului).

Dispariţia statului ridică şi problema ce va urma după acesta : anarhia ? Guvernarea modială ? dominaţia corporaţiilor multinaţionale ? Transnaţionalismul universal ? Între timp, statul naţional pare a fi o structură care se acomodează cu procesul globalizării, chiar dacă are nevoie de o reconceptualizare în sensul că el a încetat de a mai fi centrul puterii care a fost (sau se presupune că a fost), ci a devenit unul dintre nodurile unei reţele de putere care se extinde continuu, asimilând instituţii globale şi regionale ca şi organizaţii neguvernamentale.

Transnaţionalismul şi statul deteritorializat Transnaţionalismul este un fenomen relativ nou care a apărut ca rezultat al unei pieţe a muncii globale flexibile, al folosirii unor tehnologii de comunicare globală cum ar fi sistemele de telefonie prin satelit şi transporturile la distanţe mari. În mod fundamental, transnaţionalismul este faptul de a trăi dincolo de frontiere, în două sau mai multe ţări în acelaşi timp. Acest fapt dă naştere unei forme curioase de identitate hibridă în care asimilarea de către ţara de adopţie nu mai este un scop; reproducerea culturală în cadrul unei comunităţi de diasporă, întărită de contactul cotidian cu ţara de origine, poate fi menţinută în cursul generaţiilor. În Africa de Sud, sfârşitul apartheidului a deschis calea unui şuvoi de imigranţi ilegali, îndeosebi din Mozambic, care au găsit nişe în economia informală, de obicei ca negustori ambulanţi şi comercianţi. Ei menţin un contact regulat cu ţările lor de origine prin intermediul călătoriilor, al convorbirilor telefonice şi al transferurilor de bani (Crush and McDonald 2000). Acelaşi fenomen poate fi regăsit în Hong Kong sau San Francisco. Transnaţionalismul îi interesează pe antropologi din mai multe motive. În interiorul ţărilor de adopţie, excluderea politică bazată pe rasism sau pe teama că străinii vor fura locurile de muncă pot bara accesul către asimilare şi pot, astfel, consolida solidaritatea comunităţii transnaţionale. Pe de altă parte, aceste comunităţi pot forma blocuri politice şi se pot alătura altor grupuri de presiune care să influenţeze lupta politică. Conducerea acestor comunităţi transnaţionale se poate dovedi un subiect de studiu deosebit de important, deoarece presupune apelul atât la situaţia locală cât şi la valorile ţării de origine şi la formele acesteia de legitimare. În plus, transnaţionalii continuă să participe la viaţa politică a ţării de origine şi pot chiar ocupa o nişă protejată de opoziţie contra guvernelor represive, cum este cazul chinezilor şi tibetanilor expatriaţi în Statele Unite.

Un alt exemplu îl reprezintă lupta politică din Haiti împotriva regimurilor dictatoriale ale lui Francois ("Papa Doc") Duvalier şi fiului său Jean-Claude ("Baby Doc") Duvalier, care a fost realizată în mare parte cu ajutorul activiştilor politici haitieni din diaspora, îndeosebi cei din Statele Unite, care au reuşit să atragă guvernul american de partea lui Jean-Bertrand Aristide, care a reintrodus, cu sprijin militar american regimul democratic în Haiti.

.............................................................................................................................................1 Antropologie politică...........................................................................................................1 Curs......................................................................................................................................1 2011......................................................................................................................................1 Introducere...........................................................................................................................2 Dezvoltarea antropologiei politice.......................................................................................5 Evoluţionismul secolului al XIX-lea...........................................................................5 Funcţionalismul britanic..............................................................................................7 Neo-evoluţionismul....................................................................................................10 Teoria acţiunii şi deciziei sociale...............................................................................11 Feminismul, teoria sistemului mondial şi teoria dependenţei....................................11 Tipologia sistemelor politice preindustriale.......................................................................13 Sistemele necentralizate.............................................................................................17 Bandele......................................................................................................................18 Triburile.....................................................................................................................19 Sistemele centralizate.................................................................................................20 Şeferiile.....................................................................................................................20 Evoluţia statului.................................................................................................................23 Teoriile conflictului intern.........................................................................................24 Teoriile conflictului extern........................................................................................25 Creşterea demografică...............................................................................................28 Instituţionalizarea conducerii.....................................................................................30 Teoriile sistemice.......................................................................................................31 Etnicitate şi naţionalism.....................................................................................................34 Identitate şi putere......................................................................................................35 Etnicitatea..................................................................................................................38 Naţionalismul.............................................................................................................41 Antropologia politică şi globalizarea.................................................................................44 Teoria modernizării....................................................................................................44 Teoria dependenţei.....................................................................................................47 Sistemul capitalist mondial........................................................................................49 „Popoare fără istorie”.................................................................................................51 Globalizarea...............................................................................................................54 Globalizarea şi antropologia politică.........................................................................55 Declinul statului.........................................................................................................56 Transnaţionalismul şi statul deteritorializat...............................................................58