Studiu Biblic Pastor Dan Boingeanu www.betel.ro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46
Puterea Numelui Domnului ISUS - 13 Iunie 2010 Puterea marturiei - 06 Iunie 2010 Puterea Cuvantului - 30 Mai 2010 Puterea Duhului Sfant - 23 Mai 2010 Nucleul Bisericii - 16 Mai 2010 Strategia Bisericii - 09 Mai 2010 Misiunea Bisericii - 2 Mai 2010 Laodicea, Biserica lumeasca - 25 Aprilie 2010 Filadelfia, Biserica reformelor spirituale - 18 Aprilie 2010 Sardes, Biserica moarta spiritual - 11 Aprilie 2010 Tiatira, Biserica marcata de traditie - 4 Aprilie 2010 Pergam, Biserica afectata de paganism - 28 Martie 2010 Smirna, biserica persecutata - 21 Martie 2010 Biserica influentata de formalism - 14 Martie 2010 Biserica - Noul Ierusalim - 07 Martie 2010 Biserica, Ostirea spirituala - 28 Februarie 2010 Biserica, Turma lui Dumnezeu - 21 Februarie 2010 Biserica, Ogorul lui Dumnezeu - 14 Februarie 2010 Biserica, Familia lui Dumnezeu - 07 Februarie 2010 Biserica - Poporul lui Dumnezeu - 31 Ianuarie 2010 Biserica - Mireasa lui Cristos - 24 Ianuarie 2010 Biserica - Templul lui Dumnezeu - 17 Ianuarie 2010 Biserica - Trupul lui Hristos - 10 Ianuarie 2010 Biserica - Adunarea celor chemati - 03 Ianuarie 2010 Asteapta-L pe Hristos grabindu-i venirea - 27 Decembrie 2009 Asteapta-L pe Hristos biruind impotrivirile - 20 Decembrie 2009 Asteapta-L pe Hristos veghind - 13 Decembrie 2009 Asteapta-L pe Hristos pregatit - 06 Decembrie 2009 Responsabilitatile cauzate de slujba incredintata - 29 Noiembrie 2009 Responsabilitatile generate de darurile primite - 22 Noiembrie 2009 Responsabilitati fata de semeni - 15 Noiembrie 2009 Responsabilitatile fata de cei din familie - 08 Noiembrie 2009 Urmeaza exemplul Domnului Isus in suferinta - 01 Noiembrie 2009 Foloseste suferinta pentru marturie - 25 Octombrie 2009 Accepta suferinta cu incredere in Dumnezeu - 18 Octombrie 2009 Infrunta suferinta cu credinciosie - 11 Octombrie 2009 Intampina suferinta cu bucurie - 04 Octombrie 2009 Traieste o viata de rugaciune - 27 Septembrie 2009 Pastreaza-ti cuvantul dat - 20 Septembrie 2009 Castiga si administreaza corect bunurile materiale - 13 Septembrie 2009 Ia hotarari impreuna cu Dumnezeu - 06 Septembrie 2009 Nu te angaja in luptele firii pamantesti - 30 August 2009 Vorbeste cu intelepciune - 23 August 2009 Lucreaza cu harnicie pentru Dumnezeu - 16 August 2009 Evalueaza corect realitatea - 09 August 2009 Implineste Cuvantul lui Dumnezeu - 2 August 2009
21 30 51 67 42 76 30 108 67 64 39 56 71 67 70 82 92 66 66 87 78 113 92 106 87 108 75 94 93 96 60 128 95 86 81 60 81 108 120 107 132 122 114 85 127 108
47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95
Invinge ispitele celui rau - 26 Iulie 2009 Biruieste incercarile vietii - 19 Iulie 2009 Recunoaste autoritatea lui Dumnezeu - 12 Iulie 2009 Lucreaza in echipa - 05 Iulie 2009 Actioneaza planificat - 28 Iunie 2009 Fii un bun exemplu - 21 Iunie 2009 Poarta poverile celui cazut spiritual - 14 Iunie 2009 Ingaduie pe cel slab in credinta - 07 Iunie 2009 Dezvolta relatii bune cu cei din jur - 31 Mai 2009 Slujeste cu dragoste - 24 Mai 2009 Slujeste potrivit darului primit - 17 Mai 2009 Pasiune pentru planul lui Dumnezeu - 10 Mai 2009 Pasiune pentru vestirea Evangheliei - 03 Mai 2009 Pasiune pentru apararea adevarului - 26 Aprilie 2009 Traieste o viata dedicata pentru mantuirea altora - 19 Aprilie 2009 Traieste o viata de biruinta - 12 Aprilie 2009 Traieste o viata noua - 5 Aprilie 2009 Izbavirea de sub repercursiunile Legii - 29 Martie 2009 Izbavirea de sub robia pacatului - 22 Martie 2009 Impacarea cu Dumnezeu - 15 Martie 2009 Neprihanirea dobandita prin credinta - 08 Martie 2009 Neprihanirea oferita de Dumnezeu - 01 Martie 2009 Persistenta in pacat si faradelege - 22 Februarie 2009 Religiozitatea falsa - 16 Februarie 2009 Insensibilitate spirituala - 8 Februarie 2009 Depravarea morala si spirituala - 1 Februarie 2009 Comunica Evanghelia lui Hristos - 25 Ianuarie 2009 Slujeste-L pe Dumnezeu cu devotament - 18 Ianuarie 2009 Dobandeste o perspectiva divina asupra vietii - 11 Ianuarie 2009 Traieste experienta unui nou inceput - 04 Ianuarie 2009 Vesnicia - imparatia eterna a celor biruitori - 28 Decembrie 2008 Raiul (rasplata eterna a celor biruitori) - 21 Decembrie 2008 Iadul (pedeapsa eterna a celor infranti) - 14 Decembrie 2008 Legarea si judecata lui Satan - 07 Decembrie 2008 Domnul Isus (accepta voia lui Dumnezeu) - 30 Noiembrie 2008 Daniel (asteapta raspunsul Domnului) - 23 Noiembrie 2008 Neemia (respinge provocarile) - 16 Noiembrie 2008 David (Lupta cu indrazneala) - 09 Noiembrie 2008 Iosua (Umbla stapanit de un alt duh) - 02 Noiembrie 2008 Anania si Safira (Mandria spirituala) - 26 Octombrie 2008 Iuda (Planuri rele) - 19 Octombrie 2008 Saul (Neascultarea de Dumnezeu) - 12 Octombrie 2008 Balaam (Iubirea de bani)- 05 Octombrie 2008 Lupta-te lupta credintei 28 Septembrie 2008 Staruie in rugaciune 21 Septembrie 2008 Manuie sabia Duhului 14 Septembrie 2008 Pune-ti coiful mantuirii 07 Septembrie 2008 Foloseste scutul credintei (umbla prin credinta) 31 August 2008 Fii incaltat cu ravna Evangheliei 24 August 2008
127 123 163 117 134 152 140 137 158 137 134 143 124 146 114 146 162 144 163 179 155 156 147 191 172 149 211 206 157 183 189 149 182 162 193 188 176 191 174 201 208 176 145 211 181 141 127 158 168
96 97 98 99 100 101 102 103 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123 124 125 126 127
Imbraca platosa neprihanirii 17 August 2008 Poarta centura adevarului 10 August 2008 Accepta biruinta castigata de Hristos 03 August 2008 Batalia spirituala finala 27 Iulie 2008 Aparitia lui Anticrist 20 Iulie 2008 Aparitia sistemului diabolic 13 Iulie 2008 Persecutarea celor credinciosi 06 Iulie 2008 Paganism si vrajitorie 29 Iunie 2008 Lepadarea de credinta 22 Iunie 2008 Divinizarea omului - umanism 15 Iunie 2008 Escaladarea raului in lume 08 Iunie 2008 Robia materiala 01 Iunie 2008 Formalismul spiritual 25 Mai 2008 Fiii luminii - Armata Biruitorului 18 Mai 2008 Capeteniile Binelui: Arhanghelii, serafimii, heruvimii 11 Mai 2008 Ingerii buni - agentii lui Dumnezeu 04 Mai 2008 Duhul Sfant - Putere nemarginita 27 Apr 2008 Domnul Isus - Biruinta deplina 20 Apr 2008 Dumnezeu Tatal - Suveranitate absoluta 13 Apr 2008 Fii intunericului: armata Diavolului 04 Apr 2008 Capeteniile, domniile si stapanirile Celui Rau 30 Mar 2008 Demonii - Ingerii cazuti 23 Mar 2008 Satan, Luceafar sau Lucifer 16 Mar 2008 Stapanirea demonica 09 Mar 2008 Impotrivirea fata de adevar 02 Mar 2008 Depravarea fiintei umane 24 Feb 2008 Provocarea Ispitelor 17 Feb 2008 Prorocia falsa 10 Feb 2008 Originea raului: razvratirea din cer - 06 Ian 2008 Consecinta raului: caderea omului din Eden - 13 Ian 2008 Practicilie Oculte - 03 Feb 2008 Raspandirea Raului: Pervertirea Din Vremea Lui Noe - 27 Ian 2008
128 Strategia celui rau: acuzarea omului - 20 Ian 2008
Puterea Numelui Domnului Domnului ISUS - 13 Iunie 2010 Fapte 3:1-26 (Ioan 14:12-14)
Scopul lecţiei: Să înţelegem importanţa Numelui Domnului Isus şi să descoperim binecuvântările pe care le putem avea atunci când acţionăm în Numele Domnului. Contextul lecţiei: Atunci când a înfăptuit minunea vindecării ologului de la Templu şi a explicat mulţimii cele petrecute, sau când a dat răspuns autorităţilor religioase despre modul în care s-a petrecut acestă minune, apostolul Petru a folosit în repetate rânduri Numele Domnului Isus. El a folosit acest Nume nu numai ca pe un apelativ care să identifice Persoana la care făcea referire, ci mai ales ca pe o autoritate prin care a fost înfăptuită această minune (Fapte 3:6, 16; 4:10, 12). Evreii atribuiau o mare importanţă numelui unei persoane, fiindcă acesta indica nu numai identitatea acelei persoane, ci şi caracterul şi slujirea acesteia. Deşi după semnificaţia sa ebraică „Isus” (Ieşua) înseamnă mântuitor, salvator, aducător de mântuire, apostolul Petru a folosit acest nume accentuând autoritatea şi poziţia Celui care l-a purtat (Fapte 3:12-15; Filipeni 2:9-11) şi binecuvântările pe care le putem avea în Numele (meritele) Domnului (Fapte 3:1826). Acest fapt a fost bine înţeles de autorităţile religioase din acea vreme, care s-au scandalizat şi au luat atitudine nu atât de mult pentru faptul că un olog din naştere a fost vindecat, ci mai ales pentru faptul că această vindecare era atribuită Domnului Isus şi săvârşită în Numele Lui (Fapte 4:1-2, 7, 13-18). Dacă pentru autorităţile religioase Numele Domnului Isus a fost ”o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere” (1 Petru 2:8), pentru primii creştini Numele Domnului Isus a fost cel mai scump Nume, pe care L-au propovăduit, în Numele căruia au lucrat şi pentru care au fost gata să moară (Luca 24:46-47; Fapte 4:12; 1 Petru 4:14; Apocalipsa 2:3).
152 137 154 145 185 154 184 161 185 136 158 155 147 144 124 143 204 147 138 133 163 134 150 153 156 157 178 185 141 133 173 165
Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul Scripturii care prezintă vindecarea ologului din naştere, predica apostolului Petru rostită după această minune şi răspunsurile pe care apostolii le-au dat la întrebările şi acuzaţiile autorităţilor religioase, descoperim că Numele Domnului este plin de putere, deoarece: 1. În Numele Domnului Isus avem acces la Tatăl Fapte 3:1 Urmărind contextul în care a fot înfăptuită minunea vindecării ologului de la Templu, descoperim că acestă minune nu a fost un scop al slujirii apostolilor, ci mai degrabă un răspuns pe care ei l-au dat unei nevoi (Fapte 3:2), un mijloc pe care l-au folosit pentru a fi înălţat Numele Domnului Isus (Fapte 3:8) şi o strategie pe care au folosit-o pentru a crea o nouă oportunitate de a vesti Evanghelia (Fapte 3:12-26). Scopul pentru care apostolii au mers la Templu nu a fost vindecarea slăbănogului ci „rugăciunea”. Acest adevăr ne arată că primii creştini au ştiut să folosească oportunitatea de a se adresa Tatălui în Numele Domnului Isus (Ioan 14:12-14). De aceea, pentru ei rugăciunea a devenit un mod de viaţă (Fapte 1:14, 24; 2:42; 3:1; 4:24-31; 12:5..), o practică zilnică (Fapte 2:46; 3:1) şi o experienţă trăită individual sau în comun (Fapte 10:9; 1:14; 2:41; 3:1…). 2. În Numele Domnului Isus putem primi vindecare Fapte 3:2-11 Petru şi Ioan, care se suiau la Templu ca o echipă de închinare, au format o echipă de slujire în momentul în care au văzut o nevoie. Pe treptele Templului, în faţa uşii numită „ Frumoasă” , ei au întâlnit un om ce avea o mare nevoie fizică (era olog din naştere –Fapte 3:2/a), o mare nevoie materială (cerşea zilnic pentru a-şi întreţine viaţa – Fapte 3:2/b) şi o mare nevoie spirituală (nu avea drept să intre în Templu – 2 Samuel 5:8) şi nu putea avea părtăşie cu Dumnezeu din pricina stării de păcat în care se găsea – Romani 3:9-10, 23). În faţa acestor nevoi, Petru şi Ioan nu au rămas indiferenţi, mergând înainte pe alături (Luca 10:31-32), ci s-au oprit, sau uitat ţintă la cel aflat în suferinţă şi i-au oferit ceea ce nimeni altcineva nu-i putea oferi – „vindecarea” (Fapte 3:7-8). Această vindecare a fost înfăptuită în Numele Domnului Isus (Fapte 3:6), s-a petrecut îndată (Fapte 3:7-8) şi a fost deplină - ologul a fost vindecat atât fizic (”îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare, şi a început să umble” – Fapte 3:7-8 ), cât şi spiritual („a intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu” – Fapte 3:8/b). 3. În Numele Domnului Isus avem mântuirea Fapte 3:12-26 Fiindcă în urma acestei minuni mulţimea celor prezenţi era pregătită să-i onoreze pe vindecători (Fapte 3:12), apostolul Petru a ţinut o nouă predică prin care a explicat cele petrecute şi a arătat modul în care a fost înfăptuită acestă minune, îndreptând ochii mulţimii spre Dumnezeu şi spre lucrarea Domnului Isus (Fapte 3:13-16). În predica sa, apostolul Petru nu s-a oprit însă numai la un evenimet trecut, ci, pornind de la minunea vindecării ologului din naştere, a arătat că toţi cei ce-l ascultau puteau experimenta ei înşişi o minune, dobândind iertarea păcatelor (Fapte 3:19/b), mântuirea (Fapte 3:26/c; 4:12), binecuvântările pregătite de Dumnezeu (Fapte 3:25-26), vremuri de înviorare (Fapte 3:19/b) şi bucuria reîntâlnirii cu Domnul Isus (Fapte 3:20-21). Aceste binecuvântări sunt posibile fiindcă au fost promise de Dumnezeu (Fapte 3:24-25), sunt oferite în meritele Domnului Isus (Fapte 3.16;26) şi au fost experimentate de cei ce au crezut (Fapte 3:16). Pot primi însă aceste promisiuni numai cei ce cred (Fapte 3:16), se pocăiesc sincer (Fapte.3:19/a), se întorc la Dumnezeu (Fapte 3:19/b) şi sunt gata să asculte (Fapte 3:22-23). Întrebări pentru discuţii: 1. Cu ce scop au mers Petru şi Ioan la Templu ? 2. De ce nu mai este rugăciunea o prioritate astăzi ? 3. Ce lucrări au împlinit Petru şi Ioan la Templu ? 4. Ce nevoi avea bolnavul pe care l-au întâlnit Petru şi Ioan pe treptele Templului ? 5. Cum au răspuns Petru şi Ioan acestor nevoi ? 6. Care a fost reacţia mulţimii faţă de acestă minune ? 7. În ce condiţii puteau cei ce au ascultat predica lui Petru trăi ei înşişi o minune ?
Puterea marturiei - 06 Iunie 2010
Fapte 2:37-47 (1 Tim.4:12)
Scopul lecţiei: Să descoperim factorii ce i-au ajutat pe primii creştini să aibă o bună mărturie şi să învăţăm cum putem ajunge şi noi la acelaşi standard al trăirii creştine. Contextul lecţiei: În ziua Rusaliilor, apostolii care au experimentat puterea Duhului Sfânt prin schimbarea pe care Duhul a făcut-o în viaţa fiecăruia dintre ei, au fost martori şi ai lucrării puterii Duhului Sfânt în viaţa celor ce au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. În acea zi, după ce au ascultat Evanghelia propovăduită de apostolul Petru, aproape 3.000 de suflete au fost cercetate de Dumnezeu, au crezut cuvântul pe care l-au auzit, au împlinit ceea ce li s-a cerut pentru a primi darul Duhului Sfânt (pocăinţa şi botezul) şi s-au alăturat la numărul celor credincioşi (Fapte.2:37-41). După acest mare seceriş spiritual, Duhul Sfânt nu şi-a încheiat misiunea, ci a continuat să lucreze în viaţa primilor creştini, ajutându-i să umble în voia lui Dumnezeu. Evenimentele prezentate de evanghelistul Luca în cartea Faptele Apostolilor, petrecute dupa ziua Rusaliilor, ne descoperă exemplul unei Biserici care, trăieşte, umblă şi lucrează în puterea Duhului Sfânt. Prima experienţă pe care a trăit-o Biserica primară ca urmare a prezenţei şi a lucrării Duhului Sfânt a fost „ părtăşia”. Această experienţă este bine evidenţiată de expresia :”toţi împreună” (Fapte 2:44;46). Experienţele, activităţile şi slujirile trăite împreună, i-au ajutat însă pe primii creştini să dobândească şi o bună mărturie, prin care au ajuns să fie „ plăcuţi înaintea întregului norod ”(Fapte.2:47). Acest fapt ne arată că primii creştini au însoţit mărturia Cuvântului pe care l-au vestit, cu puterea exemplului şi a mărturiei personale (Fapte 3:4). Conţinutul lecţiei: Urmărind exemplul mărturiei primilor creştini, descoperim că: 1. Primii creştini au avut o bună mărturie fiindcă au trăit o schimbare radicală Fapte.2:37-41 Înainte de a se alătura Bisericii, noii convertiţi au trăit o schimbare radicală. După ce au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, aceştia au fost cercetaţi de Dumnezeu (Fapte.2:37), au crezut mesajul pe care l-au auzit (Fapte.2:37) şi convinşi de Duhul lui Dumnezeu au fost gata să împlinească tot ceea ce trebuia împlinit pentru a primi darul lui Dumnezeu. Atunci când apostolul Petru i-a îndemnat la pocăinţă sinceră şi să se boteze în Numele Domnului Isus, primii convertiţi au fost gata să asculte şi să împlinească aceste cerinţe, chiar în aceiaşi zi (Fapte.2:41). Acest fapt ne ajută să înţelegem că primii creştini au fost interesati nu numai de numărul celor credincioşi (de cantitate), ci şi de statura lor spirituală (de
calitate), fiindcă ceea ce conferă o bună mărturie este calitatea vieţii spirituale.
2. Primii creştini au avut o bună mărturie fiindcă au fost antrenaţi în activităţi comune Fapte. 2:42-43 Mărturia primilor creştini a fost întărită de faptul că după ce au trăit o schimbare radicală, au fost şi antrenaţi în activităţi comune. Astfel primii creştini au stăruit în: învăţătura apostolilor (studiu biblic), legătura frăţească (părtăşie), frângerea pâinii (amintirea jertfei Domnului Isus), rugăciune (închinare) şi î n umblarea cu Dumnezeu (erau plini de frică - Fapte.2:41-42). Aceste activităţi nu au fost însă evenimente ocazionale, ci o practică de fiecare zi (Fapte.2:46). Păstrând în atenţie aceste activităţi spirituale, înţelegem că prima biserică a aplicat cea mai bună strategie pentru echiparea şi creşterea spirituală a noilor convertiţi. Iar mărturiei personale a celor credincioşi câştigată prin activităţi comune, Dumnezeu a adăugat şi mărturia lucrărilor Sale, exprimată de minunile înfăptuite de apostoli (Fapte.2:43). 3. Primii creştini au avut o bună mărturie fiindcă şi-au confirmat credinţa prin slujire Fapte. 2:44-47 După ce au experimentat o transformare radicală şi au fost implicaţi în activităţi comune, primii creştini au dobândit o bună mărturie şi prin faptul că au slujit împreună. Ei nu s-au rezumat numai la o credinţă exprimată prin declaraţii, ci şiau dovedit credinţa prin fapte, punând în practica de fiecare zi tot ceea ce au învăţat. Astfel ei au ajuns să slujească unii altora şi împreună lui Dumnezeu (Fapte.2:44-47). Urmărind relatările evanghelistului Luca, descoperim că slujirea primilor creştini a fost: „ costisitoare” (îşi vindeau ogoarele), „echitabilă” (împărţeau între toţi după nevoile fiecăruia), „continuă” (erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi) „benevolă” (luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă) şi „ recunoscătoare” (un act al închinării – ei lăudau pe Dumnezeu- Fapte.2:45-47). Acest fel de slujire a întărit părtăşia (toti cei ce credeau erau împreună la un loc- Fapte.2:44/a), a împlinit nevoile tuturor (aveau toate de obşte-Fapte. 2:44/b), a onorat pe Dumnezeu (ei laudau pe Dumnezeu- Fapte.2:47/a), a întărit mărturia (erau plăcuţi înaintea întregului norod – Fapte.2:47/b) şi a pregătit calea pentru mântuirea altor suflete (Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi – Fapte.2:47/c). Întrebări pentru discuţii: 1. Ce ne arată că primii creştini au avut o bună mărturie ? 2. Ce i-a ajutat pe primii creştini să dobândească o bună mărturie ? 3. În ce fel schimbarea lăuntrică contribuie la dobândirea unei bune mărturii? 4. Ce activităţi spirituale au fost împlinite de primii creştini cu stăruinţă ? 5. De ce aceste activităţi spirituale au contribuit la întărirea mărturiei ? 6. Ce a făcut ca slujirea primilor creştini să fie apreciată de ceilalţi oameni ? 7. De ce multe biserici din zilele noastre şi-au pierdut puterea mărturiei ?
Puterea Cuvantului - 30 Mai 2010
Fapte 2:22-36 (Evrei 4:12)
Scopul lecţiei: Să înţelegem predica rostită de apostolul Petru în ziua Rusaliilor şi să descoperim secretul puterii acestui mesaj. Contextul lecţiei: Pe lângă manifestarea prezenţei şi a lucrării Duhului Sfânt, ucenicii Domnului Isus au experimentat în ziua Rusaliilor şi lucrarea puterii Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă lucrarea Duhului Sfânt a adus o mare schimbare în viaţa apostolilor, vestirea Evangheliei în autoritatea şi puterea Duhului lui Dumnezeu a condus la pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a unui număr de aproape 3.000 de suflete. Acest mare seceriş spiritual ne arată că mesajul Evangheliei rostit de apostolul Petru a fost plin de putere (Fapte 2:41). Conţinutul lecţiei: Analizând predica apostolului Petru, descoperim că mesajul pe care l-a proclamat el în ziua Rusaliilor a fost plin de putere deoarece: 1. A fost rostit în puterea Duhului Sfânt Înainte ca să adreseze un mesaj iudeilor adunaţi la Ierusalim, apostolul Petru a avut o înaltă experienţă personală, pe care ar trebui să o trăiască fiecare predicator înainte de a se urca la amvon. El a experimentat naşterea din nou (botezul cu Duhul Sfânt) şi umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:1-4). Această experienţă l-a echipat pentru slujire (Fapte 2:4) şi l-a ajutat să fie el însuşi o mărturie (Fapte 2:7-8). Iar Duhul Sfânt care i-a stăpânit viaţa i-a dat înţelepciune să răspundă întrebărilor ce i-au fost adresate (Fapte 2:12-15), să înţeleagă şi să interpreteze Scripturile (Fapte 2:17-21) şi să vorbească cu putere şi cu mare îndrăzneală (Fapte 2:14; 1 Tesaloniceni 1:4-5). 2. A conţinut esenţa Evangheliei Deşi a trebuit să explice ceea ce li s-a întâmplat şi să răspundă la întrebările şi suspiciunile celor ce îl ascultau, apostolul Petru nu şi-a irosit timpul rezervat predicii cu lucruri neesenţiale. După ce în doar câteva cuvinte a explicat experienţa trăită de apostoli, el şi-a continuat mesajul, prezentând esenţa Evangheliei. Prin mesajul său, apostolul Petru L-a prezentat pe Domnul Isus ca o Persoană istorică, (a trăit în Nazaret, fiind bine cunoscut de ascultătorii săi), dar şi ca fiind Omul (Fiul lui Dumnezeu), adeverit în această calitate chiar de Dumnezeu Tatăl, prin minunile, semnele şi lucrările pe care le-a împlinit (Fapte 2:22-23). Pentru a întări acest adevăr, apostolul Petru şi-a continuat predica vorbind nu numai despre identitatea Domnului Isus, ci şi despre viaţa (Fapte 2:22/a), lucrarea (Fapte 2:22/b), moartea (Fapte 2:23), învierea (Fapte 2:24-32), înălţarea la cer (Fapte 2:33-34) şi judecata viitoare (Fapte 2:35-36), insistând şi explicând cu mai multe detalii faptul învierii (Fapte 2:24-32). Aceste mărturii despre identitatea, viaţa şi lucrarea Domnului Isus sunt de fapt esenţa Evangheliei, „Cuvântul lui Dumnezeu” plin de putere (Evrei 4:12; Romani 1:16-17). 3. A folosit mărturii puternice Pentru a întări adevărurile pe care le-a prezentat, apostolul Petru a folosit ca argumente : minunile, semnele şi lucrările care au însoţit lucrarea Domnului Isus (Fapte 2:22), faptul învierii (Fapte 2:24), scrierile Vechiului Testament (afirmaţiile făcute de David - Fapte 2:25-31), mărturia personală (Fapte 2:32) şi împlinirea făgăduinţei făcută de Domnul Isus prin trimiterea Duhului Sfânt (Fapte 2:33). 4. A urmarit o structură clară
Dacă analizăm predica rostită de apostolul Petru în ziua Rusaliilor, descoperim o structură clară, confirmată prin faptul că: predica a fost scurtă, a început cu o adresare politicoasă şi a continuat cu prezentarea vieţii şi a lucrării Domnului Isus în contrast cu atitudinile greşite pe care iudeii le-au avut faţă de Domnul. După ce a condamnat păcatul săvârşit de cei ce-l ascultau (rostindu-l pe nume - Fapte 2:23/b), apostolul Petru a arătat oportunităţile pe care le oferă Domnul chiar şi celor ce L-au răstignit (Fapte 2:23-24; Fapte 2:33-34) şi şi-a încheiat predica anunţând judecata lui Dumnezeu (Fapte 2:36) şi cu o chemare la mântuire şi pocăinţă (Fapte 2:38-40).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce mărturii arată că predica din ziua Rusaliilor a fost un mesaj plin de putere ? 2. Ce experienţe a trăit apostolul Petru înainte de a rosti acest mesaj ? 3. Ce evenimente puteau să-l atragă pe Petru spre un alt subiect al predicii sale ? 4. Ce adevăruri confirmă faptul că Petru a predicat esenţa Evangheliei ? 5. Asupra cărui eveniment din viaţa Domnului Isus a insistat Petru cel mai mult ? 6. Ce mărturii a folosit apostolul Petru pentru a întări mesajul pe care l-a rostit ? 7. Care a fost structura predicii apostolului Petru din ziua Rusaliilor ?
Puterea Duhului Sfant - 23 Mai 2010
Fapte 2:1-21 (1 Tesaloniceni 1:5)
Scopul lecţiei: Să descoperim căile prin care şi-a dovedit Duhul Sfânt puterea în ziua cincizecimii şi să înţelegem cum a devenit această putere activă în viaţa şi slujirea apostolilor. Contextul lecţiei: Prin viata şi slujirea Sa, Domnul Isus a dat sens şi împlinire sărbătorilor evreieşti. Astfel, la moartea şi învierea Sa, Domnul Isus a dat sens sărbătorii paştelor (Exod 12:6-18; Levitic 23:4-5; Deuteronom 16:1-3; 1 Corinteni 5:7), a pâinii nedospite (Exod 12:18; 23:15; Levitic 23:6-8; Deuteronom 16:3-4) şi a primelor roade (Levitic 23:10-14; 1 Corinteni 15:20). La coborârea Duhului Sfânt, când Domnul Isus a împlinit promisiunea pe care a făcut-o ucenicilor, a căpătat împlinire sărbătoarea cincizecimii, sărbătoarea săptămânilor, sau a secerişului (Exod 23:16; Levitic 23:15-21; Deuteronom 16:921; Ioel 2:28-32; Fapte 2:17-21). Iar când Domnul Isus se va întoarce în slavă, va capăta împlinire sărbătoarea trâmbiţelor (anul nou) (Levitic 23:24-25; 1 Tesaloniceni 4:13-18; 1 Corinteni 15:52), sărbătoarea ispăşirii (Levitic 16:134; 23:27-32; Zaharia 12:10; Romani 11:1-6; 11: 25-36) şi sărbătoarea corturilor (Levitic 23:33-44; Deuteronom 16:1315; Mica 4:1-4; Apocalipsa 21:1-3). Sărbătoarea cincizecimii este una dintre cele trei sărbători însoţite de pelerinaj ale poporului Israel, care era ţinută la 50 de zile după sărbătoarea Paştelui (Levitic 23:15-16). Acest fapt îndreptăţeşte prezenţa la Ierusalim a unui mare număr de evrei veniţi din diaspora (Fapte 7-11). Ucenicii Domnului Isus, care au început sărbătoarea cincizecimii în partaşie, adunaţi împreună în camera de sus (Fapte 1:12-13; 2:1-2), nu au mai continuat ceremonialul specific acestei sărbători (Levitic 23:17-22), fiindcă în această zi Domnul Isus a împlinit promisiunea făcută, prin trimiterea Duhului Sfânt (Fapte 2:2-4). În urma acestui eveniment sărbătoarea cincizecimii a căpătat o nouă semnificaţie, devenind ziua coborârii Duhului Sfânt, ziua de naştere a bisericii şi a unui mare seceriş spiritual (Rusaliile). Conţinutul lecţiei: Urmărind evenimentele care au avut loc în momentul coborârii Duhului Sfânt, experienţele trăite de apostoli şi efectele prezenţei Duhului lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi, descoperim că Duhul Sfânt lucrează cu putere. Această putere este evidenţiată prin: 1. Manifestările prezenţei divine Fapte 2:1-3 Pentru ucenicii adunaţi în camera de sus, venirea Duhului Sfânt a fost însoţită de mărturii ale prezenţei divine. Aceste mărturii au fost: un sunet - „vâjâitul unui vânt ” (Fapte 2:2/a), un vânt - „care a umplut casa unde erau adunaţi ucenicii” (Fapte 2:2/b) şi limbi de foc –„care au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei” (Fapte 2.3). Este demn de remarcat faptul că cei prezenţi în camera de sus, deşi nu au simţit vântul, au fost conştienţi de prezenţa divină care a umplut casa în care erau adunaţi. Iar limbile care s-au văzut printre ei şi s-au aşezat pe fiecare dintre ei, erau ca de foc. Nu au aprins casa în care ucenicii erau adunaţi, ci inimile şi vieţile acestora (Fapte 2:4). Aceste mărturii dovedesc o prezenţă divină, fiindcă aceleaşi manifestări sunt întâlnite şi la arătarea slavei lui Dumnezeu (Exod 19:16-18; 1 Împăraţi 19:11-12; Ezechiel 1:4-13; Exod 40:34-38; Levitic 9:23-24; 2 Cronici 7:1) şi ilustrează lucrarea pe care o împlineşte Duhul Sfânt (Ioan 3:7-8; Matei 3:11). 2. Transformările din viaţa apostolilor Fapte 2:4-13 Puterea Duhului Sfânt este evidenţiată nu numai de mărturiile prezenţei divine manifestate în ziua Rusaliilor, ci şi de transformările din viaţa apostolilor. Dacă au fost minuni care s-au petrecut în locul unde erau adunaţi ucenicii, pasajul Scripturii prin care ne sunt prezentate evenimentele ce au avut loc în ziua coborârii Duhului Sfânt arată că au fost minuni ce au avut loc şi în viaţa ucenicilor. Aceste minuni dovedesc o schimbare radicală confirmată de: o viaţă nouă - „toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 2:4), o vorbire nouă - „toţi….au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (Fapte 2:4-11) şi o misiune nouă – au început să predice Evanghelia (Fapte 2:1436). Limbile noi în care au vorbit apostolii nu au fost singura minune pe care aceştia au trăit-o în ziua Rusaliilor, (erau limbi cunoscute, dialecte în care vorbeau cei veniţi din diaspora la Ierusalim - Fapte 2:6-11), au însemnat împlinirea unei nevoi (au fost necesare pentru a da răspuns întrebărilor celor prezenţi şi a se vesti Evanghelia – Fapte 2:12-13), au fost limitate în manifestare (Sfânta Scriptură nu ne spune dacă apostolii au mai vorbit în aceleaşi limbi şi după evenimentul Rusaliilor) şi au confirmat atotputernicia lui Dumnezeu (ca Stâpân asupra fiinţei umane şi ca revers a ceea ce s-a întâmplat la Babel – Exod 4:10-12; Genesa 11:1-9). 3. Lucrările împlinite de slujitorii lui Dumnezeu Fapte 2:14-21 Pentru a explica ceea ce s-a întâmplat în viaţa ucenicilor, apostolul Petru a folosit o argumentaţie biblică, citându-l pe profetul Ioel (Ioel 2:28-32). Potrivit acestei profeţii, Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu, este turnat în zilele din urmă, vine peste orice făptură şi va face diferite lucrări (Fapte 2:17-21; Ioan 16:5-15; Fapte 2:38-39). Deşi prin lucrarea Duhului Sfânt vor fi împlinite lucrări miraculoase precum: vedenii, visuri şi proorocii, cea mai mare minune împlinită de Duhul Sfânt este mântuirea, sfinţirea şi proslăvirea (desăvârşirea) celor ce vor chema Numele Domnului (Fapte 2:21; 2 Corinteni 3:18; Romani 8:9-11). Întrebări pentru discuţii:
1. Care a fost însemnătatea sărbătorii „Cincizecimii” pentru poporul Israel ? 2. Ce semnificaţie are această sărbătoare pentru cei credincioşi ? 3. Ce manifestări au însoţit coborârea Duhului Sfânt peste ucenici în ziua Rusaliilor ? 4. De ce confirmă aceste manifestări o prezenţă Divină şi atotputernicia Duhului Sfânt ? 5. Ce transformări a adus Duhul Sfânt în viaţa apostolilor ? 6. Ce lucrări împlinite prin slujirea celor credincioşi dovedesc puterea Duhului Sfânt ? 7. Cum putem fi îmbrăcaţi cu „putere de sus” şi să ajungem „plini de Duhul Sfânt”? Pastor Dan Boingeanu
Nucleul Bisericii - 16 Mai 2010 Fapte 1:12-26 (Luca.24:46-49) Scopul lecţiei: Să descoperim cine sunt cei ce au format nucleul Bisericii, care a fost atmosfera din cadrul acestui grup şi funcţiile pe care le-a împlinit acest grup. Contextul lecţiei: Pasajul Scripturii pe care îl studiem în această zi ne prezintă o parte din experienţele trăite de ucenici în timpul scurs între Înălţarea Domnului Isus la cer şi sărbătoarea Rusaliilor, sau dintre momentul în care Domnul Isus le-a promis ucenicilor că vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus şi momentul împlinirii acestei promisiuni. Dacă în timpul celor trei zile dintre moartea şi învierea Domnului Isus ucenicii au trăit cele mai amare clipe de durere, confuzie şi deznădejde, fiind ispitiţi să se întoarcă la casele lor şi la vechile profesii, în timpul celor 10 zile dintre înălţarea Domnului Isus şi ziua Cinzecimii ucenicii au rămas în Ierusalim, unde, adunaţi în camera de sus, au trăit cele mai înălţătoare experienţe (Luca 24:50-53; Fapte 1:12-14). Experienţele trăite de cei prezenţi în camera de sus ne oferă informaţii cu privire la modul în care putem constitui o nouă biserică, cum să aşteptăm împlinirea promisiunilor făcute de Domnul Isus sau cum să alegem noi lucrători (Fapte 1:12-26). Conţinutul lecţiei: Urmărind experienţele trăite de ucenici în camera de sus, descoperim : 1. Componenţa nucleului Bisericii Fapte 1:12-14 Prin relatările evanghelistului Luca descoperim că nucleul Bisericii a avut o componenţă diversă. În acest grup întâlnim atât bărbaţi cât şi femei, apostoli şi oameni obişnuiţi, membri ai familiei Domnului Isus, cât şi persoane care nu faceau parte din acestă familie, membri al căror nume a fost menţionat personal, cât şi membri la care s-a făcut o referire generală (Fapte 1:13-14), iar numărul total al membrilor acestui grup a fost de aproape aproape 120 de persoane (Fapte 1:15). Deosebit de important este însă faptul că în grupul celor ce au format nucleul Bisericii, au fost atât persoane care L-au urmat pe Domnul Isus fiind martori oculari ai minunilor şi lucrărilor pe care Domnul le-a săvârşit în timpul slujirii Sale publice, cât şi persoane care au crezut şi s-au alăturat acestui grup după înviere. Printre aceste persoane sunt menţionaţi şi fraţii Domnului Isus, care apar în partăşie cu apostolii pentru prima dată (Matei 13:55; Marcu 6:3; Ioan 7:5; Fapte 1:14). 2. Atmosfera din nucleul Bisericii Fapte 1:12-14 Deşi după înălţarea Domnului Isus între ucenici puteau să apară multe motive de învrăjbire şi ceartă, în mijlocul grupului ce a format nucleul Bisericii a domnit o atmosferă de bucurie şi unitate, realizată prin: ascultare – „s-au întors în Ierusalim” (Luca 24:52; Fapte 1:12), părtăşie – „ stăruiau cu un cuget” (Fapte 1:14/a), rugăciune – „stăruiau în rugăciune şi în cereri” (Fapte 1:14) şi închinare – „stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24:53). 3. Respnsabilitatea nucleului Bisericii Fapte 1:15-26 Înainte de înălţarea la cer, Domnul Isus a încredinţat ucenicilor responsabilitatea vestirii Evangheliei (Marcu 16:15), a formării altor ucenici (Matei 28:19) şi a mărturiei personale, care să dovedească umblarea lor cu Domnul (Fapte 1:8). Toate aceste slujiri urmau însă să fie împlinite numai după Rusalii, moment în care ucenicii aveau să primească putere de sus prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt (Fapte 1:8). Cu toate acestea, ucenicii (nucleul Bisericii ), au avut responsabilităţi pe care au trebuit să le împlinească şi între momentul înălţării Domnului Isus şi Rusalii. Aceste responsabilităţi au fost: să asculte de porunca dată de Domnul Isus- „să rămână în cetate” (Luca 24:49), să aştepte împlinirea făgăduinţei făcută de Domnul Isus „nu după multe zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5) şi să aleagă în locul lui Iuda un alt apostol (Fapte 1:21-22). Pentru alegerea unui apostol care să ocupe locul lui Iuda şi să fie numărat în numărul celor 12, apostolul Petru a folosit o motivaţie biblică, citând din Psalmii 41:9; 69:25; 109:8 (Fapte 1:16 şi 20), o motivaţie istorică, prezentând cazul lui Iuda (Fapte 1:16-19) şi o motivaţie practică, anunţând nevoia unui înlocuitor (Fapte 1:21-22). Pentru ca acela care urma să fie ales „apostol” să se ridice la înălţimea acestei slujiri, apostolul Petru a recomandat criterii concrete : să fi fost cu apostolii tot timpul slujirii Domnului Isus, de la botez până la înălţare, şi un martor al învierii (Fapte 1:21-22) şi o procedură specifică: să fie prezentate două persoane dinntre care să fie aleasă una singură după rugăciune, cunoaşterea voii lui Dumnezeu, şi tragere la sorţ (Fapte 2:2326). Prin relatarea pe care apostolul Petru a făcut-o despre Iuda şi recomandările pe care le-a prezentat pentru alegerea lui Matia, descoperim slăbiciunile spirituale ale unui apostol căzut şi virtuţile spirituale ale unui apostol ales. Atfel Iuda a ajuns un apostol căzut fiindcă: a fost mai dedicat intereselor personale decât lui Dumnezeu, a urmat pe Domnul Isus numai atât cât a reuşit să profite şi nu s-a supus autorităţii Domnului Isus nici după ce i-a auzit învăţătura şi i-a urmărit minunile. Preţul plătit de Iuda fiindcă L-a vândut pe Domnul Isus a fost: descalificarea pentru slujire, pierderea binecuvântărilor apostoliei, ruşinea şi moartea (Fapte 1:16-19) Un apostol ales Îl urmează pe Domnul cu credincioşie, este un martor al învierii, are o bună mărturie şi este dedicat pentru a împlini misiunea încredinţată (Fapte 1:21-22). Răsplata pentru cel chemat la această slujire este harul apostoliei şi domnia împreună cu Cristos (Fapte 1:25; Matei 19:27-30). Întrebări pentru discuţii :
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
În ce perioadă au avut loc evenimentele prezentate în acest pasaj al Scripturii ? Cine au fost cei ce au format nucleul Bisericii ? De ce a avut nucleul Bisericii o componenţă diversă ? Care a fost atmosfera din interiorul nucleului Bisericii ? Ce factori au creat această atmosferă ? Ce responsabilităţi trebuiau să împlinească cei din nucleul Bisericii ? Care au fost slăbiciunile apostolului căzut şi ce virtuţi au fost cerute apostolului ales ?
Strategia Bisericii - 09 Mai 2010 Faptele apostolilor 1:1-11 (Matei 24:14) Scopul lecţiei: Să descoperim în ce context a prezentat Domnul Isus strategia misiunii Bisericii, să cunoaştem acestă misiune şi modul în care poate fi împlinită. Contextul lecţiei: Cartea Faptele Apostolilor, pe care o vom studia începând cu această lecţie, a fost scrisă de doctorul Luca, un colaborator apropiat al apostolului Pavel (Coloseni 4:14). Luca s-a alăturat echipei de misiune condusă de Pavel şi Sila în Troa (în timpul celei de-a doua călătorii misionare - Fapte 15:40-41; 16:10-11), a rămas în Filipi până spre sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare (Fapte 20:1-6), după care s-a alăturat echipei de misiune şi a rămas alături de apostolul Pavel tot timpul cât a durat întemniţarea acestuia la Roma (Fapte 28:16; Filimon 1:14; 2 Timotei 4:11). Acest fapt ne arată că doctorul Luca nu a fost numai un analist care a cercetat cu mare atenţie învăţătura şi faptele săvârşite de Domnul Isus, pe care le-a consemnat cu mare acurateţe în evanghelia care îi poartă numele (Luca 1:1-4; Fapte 1:1-2), ci şi un participant activ în lucrarea de misiune, ce a cunoscut viaţa bisericii primare prin experienţă personală. Scopul urmărit de Luca, atât prin evanghelia pe care a scris-o, cât şi prin cartea Faptele Apostolilor, a fost să-i prezinte lui Teofil (o personalitate a vremii sau un creştin iubitor de Dumnezeu), mărturii credibile despre lucrarea împlinită de Domnul Isus şi de apostoli. Versetul cheie al cărţii Faptele Apostolilor (scrisă la Roma în anul 63 D.Hr.), este Fapte 1:8, care descoperă etapele pe care avea să le parcurgă răspândirea Evangheliei începând din Ierusalim şi până la marginile pământului.
Conţinutul Lecţiei: Recapitulând o parte dintre învăţăturile Domnului Isus, consemnate în prima lui scriere, şi prezentând cu mai multe detalii actul înălţării Domnului Isus la cer, prin prologul cărţii Faptele Apostolilor, evanghelistul Luca ne descoperă „strategia misiunii Bisericii”. Studiind acest pasaj al scripturii descoperim: 1. Biserica proclamă un mesaj confirmat Fapte 1:1-5 Mesajul pe care evanghelistul Luca l-a scris lui Teofil şi pe care ucenicii şi Biserica trebuie să-l proclame este adevărat, fiindcă este confirmat de faptele săvârşite de Domnul Isus în timpul misiunii Sale publice (Fapte 1:1), de puterea Duhului Sfânt prin care Domnul Isus a dat poruncile Sale apostolilor (Fapte 1:2), de mărturiile prezentate de Domnul Isus în faţa ucenicilor în timpul arătărilor Sale de după înviere (Fapte 1:3) şi de experienţa trăită de ucenici prin lucrarea Duhului Sfânt promis de Domnul Isus (Fapte 1:4-5).
2. Biserica împlineşte o misiune concretă Fapte 1:6-8 Deşi Domnul Isus s-a arătat ucenicilor după înviere ca să le întărească credinţa (Fapte 1:3/a), să le deschidă ochii minţii ca să înţeleagă lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1:3/b) şi să le repete promisiunea cu privire la venirea Duhului Sfânt şi condiţiile în care vor primi acestă binecuvântare (Fapte 1:5-6), frământarea din inimile ucenicilor a rămas tot cu privire la instaurarea Împărăţiei lui Israel (Fapte 1:6). Răspunzând acestor întrebări, Domnul Isus a arătat că ucenicii nu au mandatul de a cerceta vremurile şi soroacele, fiind preocupaţi de viitor, ci lor le-a fost încredinţată misiunea de a fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului, fiind dedicaţi şi antrenaţi pentru a sluji în prezent (Fapte 1:8). Această misiune încredinţată de Domnul Isus identifică o responsabilitate specifică (să fie martori), urmează etape progresive (Ierusalim, toată Iudea, Samaria şi până la marginile pământului) şi este împlinită prin puterea Duhului Sfânt (Luca 24:47-49; Fapte 1:8).
3. Biserica slujeşte având o motivaţie cerească Fapte 1:9-11 Luând în considerare experienţa trăită de ucenici în momentul înălţării Domnului Isus (Luca 24:50-53; Fapte 1:9) şi mesajul adresat de îngeri celor ce au fost martori ai înălţării (Fapte 1:10-11), descoperim că Biserica trebuie să-şi împlinească misiunea, având o motivaţie cerească. Chiar dacă ucenicii au fost chemaţi să continue lucrarea începută de Domnul Isus aici pe pământ, aceştia trebuiau să lucreze având ca motivaţie exemplul Domnului Isus care, după ce şi-a terminat lucrarea, S-a înălţat la cer, mesajul soliei cereşti ce i-a provocat la slujire („de ce staţi”) şi atenţionarea că Acel ce s-a înălţat la cer, are să vină în acelaşi fel în care a fost văzut mergând la cer (Fapte 1:10-11; Coloseni 3:1-4; Efeseni 1:20-23).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce lucruri dovedesc că scriitorul cărţii Faptele Apostolilor este evanghelistul Luca ? 2. De ce sunt relatările făcute de evanghelistul Luca mărturii autorizate ?
3. 4. 5. 6. 7.
Ce mărturii arată că mesajul încredinţat Bisericii este un adevăr indubitabil ? De ce n-au fost autorizaţi ucenicii să cerceteze vremurile şi soroacele ? Ce misiune a încredinţat Domnul Isus ucenicilor şi Bisericii ? Ce strategie a recomandat Domnul Isus pentru împlinirea acestei misiuni ? Ce mărturii arată că Biserica are o motivaţie cerească pentru slujire?
Misiunea Bisericii - 2 Mai 2010 Matei 28:16-20 (Matei 28:19-20) Scopul lecţiei: Să descoperim misiunea pe care Domnul Isus a încredinţat-o Bisericii şi să cunoaştem modul în care acesta poate fi împlinită. Contextul lectiei: Mai înainte de a vorbi despre o misiune a „ Bisericii” , trebuie să avem în atenţie misiunea împlinită de Domnul Isus. Aşa cum ne arată Sfânta Scriptură, Domnul Isus a venit în lume pentru a împlini planul lui Dumnezeu în vederea mântuirii omenirii (Genesa 3:15; Psalm 40:7-8; Galateni 4:4-5; Efeseni 4:1-11). După ce a plătit preţul pentru iertarea păcatelor (Ioan 17:4; 19:30; 1 Petru 1:18-21; 2:24; Fapte 4:12), pentru ca vestea bună a mântuirii să ajungă până la marginile lumii, El a chemat pentru această slujire Biserica. Acest fapt este bine evidenţiat prin mesajul pe care Domnul Isus L-a adresat ucenicilor la întâlnirea din Galileea (Matei 28:16-20). Această întâlnire a fost una dintre arătările publice ale Domnului Isus de după înviere, fiind singura care a fost anunţată (Matei 28:10). A avut loc pe munte (probabil acelaşi munte unde a avut loc şi schimbarea la faţă), la care au participat mai mulţi ucenici. Deşi este menţionat numărul celor unsprezece, unii comentatori cred că la această întâlnire ar fi luat parte un numar mult mai mare de ucenici, considerând-o a fi acea întâlnire mentionată de apostolul Pavel, când a vorbit despre arătarea Domnului Isus la peste 500 de fraţi (1 Corinteni 15:6).
Conţinutul lecţiei: Studiind acest pasaj, cunoscut sub denumirea de „Marea Trimitere” , descoperim că: 1. Misiunea Bisericii este o slujire importantă Matei 28:16-18 Misiunea Bisericii este o slujbă măreaţă, deoarece înseamnă împlinirea planului pe care Dumnezeu l-a întocmit pentru continuarea lucrarii de mântuire începută de Domnul Isus (2 Corinteni 5:15-21). Dar valoarea misiunii bisericii nu este dată numai de unicitatea Planului Divin, ci şi de importanţa Persoanei care l-a făcut cunoscut. La întâlnirea din Galilea, Domnul Isus s-a prezentat ucenicilor spunând : „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Luând în considerare această declaraţie putem spune că misiunea Bisericii este importantă deoarece a fost încredinţată de către cea mai înaltă autoritate (Ioan 17:18; 20:21). Mai mult însă, misiunea bisericii este importantă şi datorită modului în care a fost transmisă. La întâlnirea din Galileea, Domnul Isus i-a mandatat pe ucenici spunând: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile , botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit …” (Matei 28:19-20). Analizând aceste imperative, descoperim că misiunea Bisericii este importantă şi datorită faptului că a fost poruncită de Domnul Isus. Biserica nu are o altă opţiune sau o altă alternativă, ci trebuie să împlinească misiunea care i s-a încredinţat, fiindcă aceasta este o poruncă dată de Domnul.
II. Misiunea Bisericii urmează o strategie concretă Matei 28:19-20 La întâlnirea din Galilea, Domnul Isus a descoperit ucenicilor nu numai măreţia misiunii Bisericii, ci şi strategia prin care Biserica îşi poate împlini această misiune. Astfel, pentru împlinirea misiunii încredinţate, membrii bisericii trebuie să se implice personal („duceţi-vă”), să împlinească slujiri specifice („faceţi ucenici”; „botezaţi-i”; „şi învăţaţi-i tot ce vam poruncit Eu” ) şi să fie dedicaţi total (această slujire implică o normă întreagă: „ toată puterea”, „toate neamurile”, „tot ce v-am poruncit” şi „toate zilele” - Matei 28:18-20).
III. Misiunea Bisericii va avea o reuşită deplină Matei 28:20/b Când a descoperit planul divin pentru evanghelizarea lumii, după ce a anunţat importanţa şi strategia prin care Biserica va împlini această misiune, Domnul Isus a vorbit şi despre reuşita acestei slujiri. Dacă multe dintre planurile oamenilor rămân numai la faza de proiect şi mor din faşă, misiunea încredinţătă de Domnul Isus Bisericii va avea reuşită, fiindcă El Însuşi Se oferă să-i însoţească pe ucenici şi să lucreze împreună cu toţi cei ce sunt gata să meargă în Numele Lui (Matei 28:20/b; Fapte 1:8).
Întrebări pentru discuţie: 1. 2. 3. 4. 5. 6.
Ce atitudine au avut ucenicii la întâlnirea cu Domnul Isus în Galilea ? Cum s-a prezentat Domnul Isus ucenicilor la întâlnirea din Galilea ? De ce este importantă misiunea încredinţată de Domnul Isus ucenicilor (Bisericii)? Ce strategie trebuie să urmeze ucenicii (Biserica) pentru a împlini misiunea încredinţată de Domnul ? Ce greşeli sunt întâlnite astăzi cu privire la împlinirea acestei strategii ? Ce ne garantează reuşita misiunii Bisericii ?
7. De ce experimentează unele biserici eşecul în evanghelizare şi misiune ? Pastor Dan Boingeanu
Laodicea, Biserica lumeasca - 25 Aprilie 2010 Apocalipsa 3:14-22 (Iuda 1:20-23) Scopul lecţiei :Să descoperim trăsăturile spirituale ale unei biserici ce a ajuns să trăiască asemenea celor din lume, urmările acestei căderi spirituale şi ce soluţii a recomandat Domnul Isus pentru îndreptarea acestei stări spirituale. Contextul lecţiei: Laodicea a fost un oraş din Asia Mică, situat la capătul văii Licus, aproape de Colose şi Efes. Oraşul era străbătut de cea mai importantă rută comercială care lega Efesul de interiorul provinciei . În Laodicea se producea vestita lână neagră, materialul cel mai căutat în acea vreme şi funcţiona o faimoasă şcoală medicală, unde se producea un medicament renumit folosit în tratamentul oftalmologic. Oraşul Laodicea avea o bogăţie şi o prosperitate deosebită, generată de comerţ, industrie şi o intensă activitate bancară. Locuitorii acestui oraş erau atât de bogaţi încât atunci când oraşul a fost distrus printr-un cutremur, aceştia şi-au permis să refuze orice ajutor imperial, reconstruind toate clădirile numai din resurse proprii. Nu se ştie exact cum a luat fiinţă biserica din Laodicea, dar, aşa cum ne relatează Cuvântul Scripturii, apostolul Pavel a fost foarte preocupat de situaţia ei: s-a rugat pentru cei din Laodicea (Coloseni 2:1), le-a transmis salutări (Coloseni 4:15) şi le-a trimis scrisori (Coloseni 4:16). Conţinutul lecţiei: Studiind ultima scrisoare pe care apostolul Ioan o trimite din partea Domnului Isus unei biserici din Asia Mică, descoperim că: 1. Într-o biserică lumească Cristos este respins Apocalipsa 3:14,20 Fiindcă Cristos este Capul şi Domnul Bisericii, El trebuie să aibă întîietatea în toate lucrurile. Locul Lui este în fruntea sau în mijlocul Bisericii (Coloseni 1:18; Efeseni 1:22-23). Acest fapt este bine evidenţiat şi de modul în care Domnul Isus S-a prezentat bisericii din Laodicea, căreia i S-a descoperit a fi „ Amin” (un nume pe care Vechiul Testament îl atribuie lui Dumnezeu, „Dumnezeul adevărului” – Isaia 65:16), „ Martorul credincios şi adevărat ” (Apocalipsa 3:14/b; 1:4-5; 19:11) şi „Începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14/c; Ioan 1:1-3; Efeseni 1:17-23; Coloseni 1:15,18). Cu toate acestea, în biserica din Laodicea Cristos a fost scos afară. Descoperim acestă realitate fiindcă atunci când Se prezintă acestei biserici, Cristos este la uşă (Apocalipsa 3:20). Acest fapt ne arată că într-o biserică lumească locul lui Cristos este ocupat de altceva. Unul dintre sensurile numelui Laodicea, este : „ justiţie umană” . Fiindcă Cristos nu a mai fost recunoscut în autoritatea Sa de Domn şi Stapân, conducerea bisericii a ajuns să fie exercitată de oameni. În Laodicea nu mai era „teocraţie”, ci „democraţie” . Nu mai avea autoritate vocea lui Dumnezeu, ci vocea oamenilor! 2. Într-o biserică lumească atitudinea membrilor este plină de aroganţă Apocalipsa 3:15-18 Părerea membrilor bisericii din Laodiceea despre ei înşişi este evidenţiată prin declaraţia : „ sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Această autoevaluare exprimă însă mândrie, aroganţă şi o puternică încredere în resursele şi realizările proprii. În spatele acestei atitudini arogante se ascunde însă un sentiment al valorii de sine exagerat, exprimat prin autosuficienţă, autosatisfacţie şi autoîmplinire. Citind însă scrisoarea trimisă celor din Laodicea, observăm că este o mare diferenţă între pretenţiile pe care le aveau ei despre ei înşişi şi realitatea în care trăiau. Fiindcă cei din Laodicea priveau realitatea printr-o lentilă greşită, Domnul Isus le descoperă adevărata identitate spirituală, spunând: „nu eşti nici rece, nici în clocot” (Apocalipsa 3:15), ci „eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17). Aceste adevăruri evidenţiază o severă boală spirituala de care cei din Laodicea nici măcar nu ştiau. Prin acest diagnostic spiritual, Domnul Isus arată că membrii bisericii din Laodicea şi-au pierdut vitalitatea spirituală („nu eşti nici rece nici în clocot” - Apocalipsa 3:15-16). Starea bisericii din Laodicea era de „căldicel” (Apocalipsa 3:16). Când a folosit această expresie, Domnul Isus s-a referit probabil la izvoarele termale din zona oraşului Laodicea, a căror apă era folosită ca tratament curativ pentru diferite boli. De multe ori însă prin viaductele prin care ajungea în oras apa îşi pierdea temperatura şi implicit calitaţile ei curative. După cum apa căldicică şi-a pierdut calitaţile vindecătoare, şi biserica Laodicea a pierdut din râvna şi înflăcărarea de altădată, fiind în situaţia de a fi descalificată pentru slujire. Este de remarcat faptul că apa la care se referea Domnul Isus n-a ajuns de la rece la căldicel, marcând un progres, ci de la fierbinte la căldicel, exprimând regresul. Dacă biserica din Efes a fost atenţionată că şi-a pierdut dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4), biserica din Laodicea era în poziţia de a fi lepădată de Cristos , pentru că a continuat în aceeaşi experienţă, mergând din regres în alt regres. În acelaşi timp însă starea de căldicel exprimă şi neutralitatea. Biserica din Laodicea a ales o cale de mijloc. Nu voia să supere pe nimeni, dorind să fie şi cu Cristos şi cu lumea. Şi în multe biserici din vremea în care trăim, se întâlneşte această stare duplicitară. Tot mai mulţi credincioşi încearcă să fie cu Cristos duminica, dar trăiesc ca lumea în tot timpul săptămânii. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există însă cale de mijloc. De aceea cei căldicei sunt chemaţi să fie în clocot: „Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te” (Apocalipsa 3:19). Membrii bisericii din Laodicea nu numai că şi-au pierdut vitalitatea spirituală, ci au ajuns şi în situaţia în care nu mai ştiau care sunt valorile spirituale. Evaluând realitatea din perspectiva valorilor lumii, cei din Laodicea se considerau „bogaţi” („sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”-Apocalipsa 3:17/a). Din perspectivă divină însă, valorile lumii nu au nici un preţ. De aceea Domnul Isus le spune laodicienilor că sunt „ ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi” (Apocalipsa 3:17) şi le recomandă adevăratele valori (Apocalipsa 3:18/a). Continuând prezentarea diagnosticului spiritual, Domnul Isus arată că cei din Laodicea şi-au pierdut şi veşmântul spiritual. El confirmă acest fapt prin declaraţia: „eşti gol” (Apocalipsa 3:17/d). Fiindcă aureola gloriei efemere a acestei lumi nu le-a putut acoperi goliciunea, Domnul Isus oferă adevăratul veşmânt spiritual, „haine albe” cu care să se îmbrace şi să-şi acopere ruşinea goliciunii (Apocalipsa 3:18/b; 19:7-8; Isaia 61:10). Modul în care evaluau cei din Laodicea realitatea ne arată însă că ei şi-au pierdut şi viziunea spirituală (erau orbi din punct de vedere spiritual – Apocalipsa 3:17/c), de aceea Domnul Isus le arată medicamentul prin care pot găsi vindecarea („să cumperi de la Mine…doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” – Apocalipsa 3:18/c; 2 Corinteni 4:3-6; 4:18). 3. Într-o biserică lumească, judecata lui Dumnezeu este iminentă Apocalipsa 3:16
Pentru biserica din Laodicea, Domnul Isus a anunţat judecata spunănd : „…fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”! ” (Apocalipsa 3:16). A fi vărsat din gura Domnului Isus nu înseamnă numai a fi descalificat pentru slujire ci a fi lepădat şi părăsit de Dumnezeu. Prin acestă experienţă a trecut şi poporul Israel faţă de care Dumnezeu Şi-a întors spatele şi Şi-a oprit binecuvântarea (Ieremia 6:26-30; 7:13-15; 23:38-40). Deşi biserica din Laodicea este o biserică lumească aflată în pragul judecăţii, i se mai oferă o şansă. Putem spune acesta deoarece Domnul Isus Se prezintă bisericii (Apocalipsa 3:14), cercetează biserica (Apocalipsa 3:15-17), este răspunsul pentru nevoile bisericii (Apocalipsa 3:18), iubeşte biserica (Apocalipsa 3:19), aşteaptă răspunsul bisericii (Apocalipsa 3:20) şi este gata să răsplătească biserica (Apocalipsa 3:21). Toate aceste binecuvântări ce aşteptau la uşa bisericii sunt o mare şansă care se poate primi prin pocăinţă (Apocalipsa 19:20), aceptarea (primirea) lui Cristos prin credinţă (Apocalipsa 3:20), ascultarea de Dumnezeu (Apocalipsa 3:22) şi trăirea unei vieţi de biruinţă asemenea lui Cristos (Apocalipsa 3:21).
Întrebări pentru discuţie : 1. Cum s-a prezentat Cristos bisericii din Laodicea ? 2. De ce n-a mai avut loc Cristos în biserica din Laodicea? 3. Care sunt caracteristicile unei biserici lumeşti ? 4. În ce pericol era biserica din Laodicea ? 5. Ce şansă i-a oferit Domnul Isus bisericii din Laodicea ? 6. În ce condiţii puteau primi cei din Laodicea aceste binecuvântări ? 7. Cu care dintre bisericile studiate până în prezent se aseamănă biserica ta ? Pastor Dan Boingeanu
Filadelfia, Biserica reformelor spirituale - 18 Aprilie 2010 Apocalipsa 3:7-12 (Tit 2:11-14) Scopul lecţiei: Să descoperim caracteristicile, misiunea şi răsplătirile pe care le promite Domnul Isus unei biserici biruitoare. Contextul lecţiei: Cetatea Filadelfia a fost întemeiată în anul 189 î.Hr. de către Eumenes al II-lea (197-160 î.Hr.), rege al Pergamului. A primit acest nume de Filadelfia ( „philadelphos” , care înseamnă „dragoste de frate”) din partea lui Eumenes al-II-lea, care a şi renovat-o în sec. al-II-lea în.Hr., ca semn al dragostei lui faţă de fratele său mai mare, ce ia dovedit loialitate în toate acţiunile lui militare. La început oraşul a fost situat pe un platou în partea superioară a unei văi largi care străbătea Sardesul până la Marea Egee. Fiindcă prin acestă vale trecea şi drumul comercial ce lega Roma de Răsărit, Filadelfia a fost pentru multă vreme un renumit punct vamal, iar pământul fertil de pe platoul în care a fost situat oraşul a favorizat dezvoltarea viticulturii. Pentru că în Filadelfia erau foarte multe temple păgâne, oraşul a mai fost numit şi „ Mica Atenă”. Zeul care avea cele mai mari şi mai multe altare era Dionysos, (Bachus la romani), zeul vinului, sărbătorilor şi al veseliei. Oraşul Filadelfia a fost distrus printr-un cutremur în anul 17 d.Hr. şi reconstruit mult mai la est de prima locaţie, prin donaţii imperiale, primind numele de Neocezareea şi mai târziu Flavia. În prezent acest oraş poartă numele de Alaşehir, situat în SudVestul Turciei. Conţinutul lecţiei: Scrisoarea adresată de Domnul Isus prin apostolul Ioan bisericii Filadelfia este cea de-a şasea scrisoare menţionată la începutul cărţii Apocalipsa. Studiind mesajul acestei scrisori descoperim: 1. Caracteristicile bisericii Filadelfia Apocalipsa 3:7-8 Deşi Sfânta Scriptură nu ne spune cum a luat fiinţă acestă biserică, Domnul Isus i-a cunoscut locaţia, starea spirituală şi slujirea. Suntem siguri de acest fapt deoarece în scrisoarea care i-a fost adresată, Însuşi Domnul Isus a declarat: „ştiu faptele tale” (Apocalipsa 3:8/a). Mai mult însă de atât, în aceeaşi scrisoare descoperim şi alte informaţii care ne prezintă identitatea acestei biserici. Potrivit acestor informaţii descoperim că biserica Filadelfia a fost o biserică “obişnuită “(nu a ieşit în evidenţă prin lucrări care să atragă atenţia celor din primul veac, precum biserica din Ierusalim sau Antiohia), “avea puţină putere” (Apocalipsa 3:8), “a păzit Cuvântul Domnului Isus” (Apocalipsa 3:8/a) şi “a dovedit o mare credincioşie” (nu s-a ruşinat de Domnul Isus şi “ nu s-a lepădat de Domnul” , indiferent de preţul pe care a trebuit să-l plătească - Apocalipsa 3:8/b). După cum numele oraşului Filadelfia exprimă dragostea de fraţi, tot aşa şi biserica Filadelfia şi-a dovedit dragostea faţă de Domnul Isus, arătând o loialitate deplină. Dincolo însă de aceste caracteristici spirituale, citind scrisoarea care i-a fost adresată, remarcăm faptul că, atunci când a fost cercetată, Domnul Isus nu a adus niciun reproş acestei biserici. 2. Oportunităţile bisericii Filadelfia Apocalipsa 3:7-9 O mare oportunitate pentru biserica Filadelfia a fost faptul că a primit o scrisoare de încurajare trimisă chiar de Domnului Isus, care S-a prezentat a fi „ Cel sfânt ” (Apocalipsa 3:7; Evrei 7:26-27; 1 Petru 1:15-16), „Cel Adevărat ” (Apocalipsa 3:7; 1 Ioan 5:20) şi „ Cel Atotputernic ” (ţine cheia lui David şi are primul şi ultimul cuvânt - „deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide” - Apocalipsa 3:7/b; Apocalipsa 1:18; Iov 12:13-14). Dincolo însă de oportunitatea de a primi o scrisoare din partea Domnul Isus şi de a-L cunoaşte pe Domnul într-un mod specific, bisericii Filadelfia i-au fost oferite oportunităţi mult mai mari: „ o uşă deschisă, pe care nimeni n-o va putea închide” (Apocalipsa 3:8) şi “câştigarea pentru Dumnezeu chiar şi a vrăjmaşilor lor ” (Apocalipsa 3:9). Dacă pentru primii creştini Iudeii au fost primul obstacol în calea slujirii Domnului Isus, Domnul i-a promis bisericii Filadelfia că va transforma acest obstacol într-o mare oportunitate. Vrăjmaşii lor se vor pleca în închinare în faţa bisericii, recunoscând dragostea Domnului Isus (Apocalipsa 3:9; 2:9; Isaia 60:14; Fapte 2:34-35; Filipeni 2:9-11). 3. Răsplătirile bisericii Filadelfia Apocalipsa 3:10-12 Ca răsplată a ascultării şi credincioşiei, Domnul Isus promite bisericii Filadelfia izbăvire din ceasul încercării (timpul prigoanei declanşate de Cezarii romani, sau de Anticrist – Apocalipsa 3:10; 2 Petru 2:9), cununa (Apocalipsa 3:11) şi onoarea de a fi un stâlp în Templul lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:12). Dacă pentru eroii vremii numele era încrustat pe o placă de marmură în Galeriile Romane, cei ce vor birui împreună cu Domnul vor fi făcuţi un stâlp în Templul lui Dumnezeu, vor purta un nume nou şi nu vor mai părăsi Noul Ierusalim (Apocalipsa 3:12; Apocalipsa 21:2,10; 22:4).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce înseamnă numele „Filadelfia”? 2. Cum S-a prezentat Domnul Isus bisericii Filadelfia ? 3. Care au fost caracteristicile bisericii Filadelfia ? 4. Ce lucruri arată că biserica Filadelfia este o biserică model ? 5. Ce oportunităţi a avut biserica Filadelfia ? 6. Ce oportunităţi au bisericile din vremea în care trăim noi? 7. Ce răsplătiri au fost promise bisericii Filadelfia ? Pastor Dan Boingeanu
Sardes, Biserica moarta spiritual - 11 Aprilie 2010 Apocalipsa 3:1-6 (Efeseni 5:10-14) Scopul lecţiei : Să descoperim simptomele morţii spirituale, cauzele care au generat această cădere spirituală şi ce remediu spiritual a prezentat Domnul Isus bisericii din Sardes pentru a ieşi din această stare. Contextul lecţiei: Sardesul a fost capitala vechiului regat al Lidiei. Era un oraş situat pe un platou înalt, spre care era o singură cale de acces. Faptul că era înconjurată de văi adânci a facut ca această cetate Sardes să fie imposibil de cucerit. Această poziţie strategică i-a determinat pe locuitorii din Sardes sa aibă o încredere falsă, considerându-se la adăpost de orice pericol. Cu toate acestea, cetatea a fost cucerită de către Cir în anul 549 î.Hr. şi mai târziu de către Alexandru Macedon. De fiecare dată însă, cuceritorii i-au luat pe locuitorii cetăţii prin surprindere. Un grup de soldaţi au escaladat peretele muntelui şi zidul cetăţii, după care au deschis porţile pentru colegii lor, care au jefuit cetatea şi au dărâmat construcţiile impunătoare. După aceste incidente, cetatea Sardes a continuat să fie locuită, dar nu a mai ajuns niciodată la strălucirea şi faima pe care a avut-o înainte. Deşi nu se cunoaşte modul în care biserica din Sardes a luat fiinţă, urmărind scrisoarea care i-a fost adresată putem constata că în vremea începuturilor această Biserică a avut o perioadă de progres şi de biruinţă spirituală. Însuşi Domnul Isus le spune celor din Sardes să-şi aducă aminte de felul cum au auzit şi au primit Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:3). Însă, odată cu trecerea vremii, viaţa spirituală a acestei biserici a decăzut, iar istoria ei s-a asemănat cu cea a oraşului în care era aşezată. Biserica a pierdut strălucirea şi faima de altădată şi a ajuns în ruină spirituală. Cineva a identificat această biserică numind-o „mormânt spiritual ”, fiindcă în scurgerea vremii în biserica din Sardes sau conturat tot mai mult semnele morţii spirituale. Conţinutul lecţiei: Studiind scrisoarea pe care a trimis-o Domnul Isus prin apostolul Ioan acestei biserici descoperim trăsăturile spirituale ale unei biserici aflate în pragul morţii spirituale. 1 . Biserica aflată în pragul morţii spirituale este o biserică numai cu numele Apocalipsa 3:1-2 Bisericii din Sardes, Domnul Isus îi spune: „îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). De aceea putem spune că tot ceea ce a rămas despre biserica din Sardes a fost numai numele („eticheta”). Sardis înseamnă „cei salvaţi”, sau „cei ce au ieşit afară”. Deşi acest nume mai era încă folosit pentru identificarea acestei biserici, viaţa practică a membrilor bisericii era departe de a fi la înălţimea acestei numiri. În spatele etichetei şi a lucrurilor de suprafaţă, în Sardes se ascundea „moartea” ! Şi astăzi sunt tot mai mulţi oameni care, atunci când sunt întrebaţi despre identitatea lor spirituală se ascund sub numele de „creştin” , deşi viaţa lor nu confirmă ceea ce spun. Apostolul Ioan arată că este un mare har să fi numit creştin, dar adevărata binecuvântare o trăiesc numai cei ce trăiesc ca adevăraţi creştini (1 Ioan 3:1-2). Membrii bisericii din Sardes erau preocupaţi mai mult de imagine şi de aparenţe decât de o mărturie practică. Acelaşi lucru se întâmplă deseori şi astăzi cu unii creştini care sunt preocupaţi mai mult de ambalajul vieţii lor spirituale decât de conţinutul acesteia. 2. Biserica aflată în pragul morţii spirituale este o biserică numai cu trecut Apocalipsa 3:3 În viaţa unei biserici pot fi întâlnite mai multe etape spirituale. De multe ori istoria spirituală a unei biserici începe cu o persoană care L-a cunoscut pe Dumnezeu, continuă cu o trezire spirituală, devenind o mişcare, se maturizează devenind un monument şi apune ajungând un mausoleu. Biserica din Sardes a ajuns la stadiul de mausoleu. Pentru biserica din Sardes, eroii erau în mormânt, sfinţii în vitrină, iar în prezent în biserică era un puternic miros de tamâie care întreţinea o atmosferă de mormânt. Deşi biserica din Sardes a avut un început frumos, prezentul nu mai era la înalţimea începuturilor. Iar în viata lor spirituală, membrii bisericii din Sardes înaintau pe drumul care duce spre moarte, la fel ca toţi ceilalţi oameni ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. 3. Biserica aflată în pragul morţii spirituale este o biserică fără mărturie Apocalipsa 3:4-5 Prin scrisoarea care le-a fost adresată de Domnul Isus, membrii bisericii din Sardes au fost anunţaţi că sunt numai câteva nume ale unor membri din biserică care nu şi-au pătat hainele. Toţi ceilalţi aveau hainele mânjite (Apocalipsa 3:4). Această subliniere era o referire clară la starea de păcat şi compromis în care a ajuns biserica. Pentru a avea o bună mărturie, Domnul Isus a arătat că cei neprihăniţi trebuie să-şi păstreze haina sufletului curată, iar cei ce vor birui vor fi îmbrăcaţi în haine albe (Apocalipsa 3:4-5). Pentru a fi pregătită să-L întâmpine pe Domnului Isus, biserica trebuie să poarte acest veşmânt al neprihănirii (Apocalipsa 19:8-9; Matei 22:11-12) . În contrast însă cu starea de neprihănire în care trebuie să fie înveşmântată Biserica, într-o biserică aflată în pragul morţii spirituale, veşmântul inimii este murdărit de păcat, iar mărturia credincioşilor (membrilor) este compromisă. 4. Biserica aflată în pragul morţii spirituale este o biserică fără faptele credinţei Ap.3:2 Când Domnul Isus a cercetat biserica din Sardes, a declarat: „ n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3:2). Această declaraţie ne arată că faptele pe care le săvârşim nu pot fi ascunse de Dumnezeu. În repetate rânduri, în conţinutul scrisorilor adresate bisericilor din Asia Mică, întâlnim declaraţia: „ Ştiu faptele tale!” (Apocalipsa 2:2, 2:19, 3:1, 3:8, 3:15). Privindu-i pe membrii bisericii din Sardes, Domnul Isus nu numai că ştia ceea ce înfăptuiseră ei, ci cunoştea şi natura faptelor pe care aceştia le-au săvârşit; faptele lor nu erau desăvărşite! Nu erau fapte ale pocăinţei şi ale credinţei, ci mai degrabă fapte ale firii pământeşti. Iar prin fapte
nedesăvârşite putem înţelege şi că ei nu terminaseră ceea ce au început (Psalm 1:3).
5. Biserica aflată în pragul morţii spirituale este o biserică fără puls spiritual Apocalipsa 3:1-5 Domnul Isus îi pune bisericii din Sardes diagnosticul cel mai sever dintre toate bisericile pe care le-a examinat, spunând : „eşti mort” , „veghează , şi întăreşte ce ramâne, care e pe moarte” (Apocalipsa 3:1-2). Această declaraţie ne arată că în biserica din Sardes erau mai multe semne ale morţii spirituale decât ale vieţii din Dumnezeu. Biserica nu poate trăi prin experienţele trecute, prin programe sau activităţi, ci are viaţă spirituală numai prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. Însuşi Domnul Isus a spus: ” Eu am venit ca oile mele să aibă viaţa, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). Pentru că într-o biserică aflată în moarte spirituală Domnul Isus şi Duhul Sfânt nu mai au locul pe care îl merită, viaţa nu mai este o manifestare evidentă, ci abia mai pâlpâie. Fiindcă Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului (2 Petru 3:9), pentru toţi cei cuprinşi de somnul morţii spirituale, asemenea mesajului trimis Bisericii din Sardes, El sună deşteptarea (Apocalipsa 3:2). Acest semnal al deşteptării cuprinde o chemare la pocăinţă (Apocalipsa 3:3), un îndemn la cercetare (Apocalipsa 3:3) şi o chemare pentru a umbla în lumină şi adevăr (Apocalipsa 3:3-5). Iar pentru cei ce vor birui şi vor umbla în ascultare şi curăţie, promisiunile Domnului Isus sunt măreţe : „vor fi îmbracati în alb” (Apocalipsa 3:4), „vor fi împreuna cu El ” (Apocalipsa 3:4), „nu li se va şterge numele din cartea vieţii” (Apocalipsa 3:5), iar numele lor „ vor fi mărturisite înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor” (Apocalipsa 3:5). Însă pentru cei ce vor continua în aceiaşi stare de păcat şi neveghere spirituală , judecata va veni ca un hoţ (Apocalipsa 3:3). Întrebări pentru discuţie: 1. Care au fost semnele morţii spirituale în biserica din Sardes ? 2. De ce a ajuns biserica din Sardes în acestă stare spirituală ? 3. De ce trebuie ca viaţa spirituală să aibă nu numai etichetă ci şi conţinut ? 4. Prin ce lucruri încearcă şi astăzi anumite biserici să-şi ascundă starea spirituală în care se găsesc ? 5. Prin ce îndemnuri a fost ajutată biserica din Sardes să găsească viaţa din belşug ? 6. Care sunt evidenţele vieţii spirituale ? 7. Ce răsplată a fost promisă celor biruitori din biserica din Sardes ? Pastor Dan Boingeanu
Tiatira, Biserica marcata de traditie - 4 Aprilie 2010
Apocalipsa 2:18-29 (Coloseni 2:22-23)
Scopul lecţiei: Să descoperim cauza tradiţionalismului din biserica din Tiatira, urmările acestei căderi spirituale şi modul în care poate fi biruit acest compromis. Contextul lecţiei: În această zi a învierii, când prin textul pe care îl studiem vizităm biserica din Tiatira, ne aşteptam ca în acestă biserică să găsim o atmosferă de sărbătoare, un loc în care să fie slujit şi onorat numai Domnul Isus. Luând însă în considerare afirmaţiile pe care Fiul lui Dumnezeu le-a făcut despre starea spirituală a acestei biserici (Apocalipsa 2:19-20), descoperim că dincolo de o activitatea intensă, în acestă biserică au fost făcute mari compromisuri doctrinare, prin care o mare parte dintre membrii ei au fost îndepărtaţi de la adevăr. Domnul Isus se prezintă acestei biserici în: autoritatea Sa ( „Fiul lui Dumnezeu” - Apocalipsa 2:18/a; Psalm 2:2:7-12), atotştiinţa Sa (Cel ce „are ochii ca para focului” – Apocalipsa 2:18/b; 1:14; Daniel 10:6; Ieremia 16:17; Evrei 4:13) şi atotputernicia Sa ( „ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” – Apocalipsa 2:18/c; Daniel 10:6; Matei 28:18; Apocalipsa 1:15), arătând că biserica din Tiatira este slujitoare ( „ştiu faptele tale” ), iubitoare (ştiu”dragostea ta” ), credincioasă (ştiu „credinţa ta” ), dedicată (ştiu „slujba ta” ), perseverentă (ştiu „răbdarea ta” ) şi în progres („faptele din urmă sunt mai multe ca cele dintâi” - Apocalipsa 2:19). Dacă afirmaţiile Domnului Isus despre această biserică s-ar fi oprit aici, am fi putut considera Tiatira o biserică perfectă. Numai că declaraţia: ”faptele tale din urmă sunt mai multe decât cele dintâi” , făcută de Domnul Isus, poate fi interpretată atât în sens pozitiv, arătând „creşterea”, cât şi în sens negativ exprimând „tradiţionalismul ”, evidenţiat de faptul că membrii bisericii din Tiatira erau concentraţi mai mult asupra slujirii, faptelor şi activismului. Iar în decursul timpului aceste activităţi religioase au devenit o formă de tradiţie a bisericii. Se poate ca acest activism să fi fost determinat de viaţa antrenantă a oraşului Tiatira, în care staţiona o mare garnizoană romană, care a transformat oraşul într-un puternic centru militar şi un mare centru comercial (Fapte 16:14). Conţinutul lecţiei: studiind scrisoarea pe care Domnul Isus a trimis-o prin apostolul Ioan bisericii Tiatira (cea mai lungă dintre cele 7 scrisori prezentate la începutul cărţii Apocalipsa), descoperim că: 1. O biserică afectată de tradiţionalism este orientată spre activităţi religioase Apocalipsa 2:19 La fel ca în oraşul Tiatira, în care era o atmosferă vibrantă, animată de acţiunile militare, activităţile comerciale şi ritualurile religioase de la templul lui Apollo (zeul soare), şi în biserica din acest oraş era mult activism, fiindcă membrii bisericii erau antrenaţi într-o intensă activitate religioasă. Acest adevăr este subliniat de mărturia Domnului Isus, care a declarat în scrisoarea trimisă acestei biserici: „faptele tale de pe urmă, sunt mai multe decât cele dintâi!” (Apocalipsa 2:19/b). Faptul că membrii bisericii din Tiatira erau concentraţi asupra faptelor nu este un rău în sine. Această atitudine a devenit însă o cursă periculoasă fiindcă a ajuns să fie un scop, promovat ca o tradiţie a bisericii. Datorită acestui fapt, membrii bisericii care erau concentraţi numai asupra a ceea ce s-au angajat să facă pentru Dumnezeu, nu au mai fost atenţi la învăţăturile străine care au pătruns în biserică (Apocalipsa 2:20). 2. O biserică afectată de tradiţionalism este tolerantă cu învăţăturile false Apocalipsa 2:20 Angajaţi în aceste activităţi religioase, membrii bisericii din Tiatira au fost toleranţi cu cea mai periculoasă erezie din acea vreme. În biserică a fost tolerată slujirea femeii, activitatea profeţilor falşi şi promovarea imoralitatăţii şi a idolatriei (Apocalipsa 2:20). Pentru a arăta gravitatea acestei erezii, Domnul Isus se foloseşte de numele „ Izabelei ”, care nu identifică neaparat numele profetesei care o promova, ci mai degrabă esenţa acestei rătăciri, care a fost răspândită de împărăteasa Izabela, din timpul domniei lui Ahab (1 Împăraţi 16-19). Dacă această regină idolatră, care a promovat imoralitatea şi idolatria (închinarea la Baal), a fost confruntată de Ilie şi a fost judecată şi pedepsită de Dumnezeu (1 Împăraţi 18:16-40; 2 Împăraţi 9:30-37), profetesa Izabela din biserica Tiatira îşi strecura învăţăturile fără nicio împotrivire (Apocalipsa 2:20). 3. O biserică afectată de tradiţionalism este nepasătoare faţă de Dumnezeu Apocalipsa 2:21-23
Dacă profetesa Izabela n-a avut nicio împotrivire în promovarea învăţăturilor ei din partea membrilor bisericii din Tiatira, este totuşi confruntată de Dumnezeu. Pentru ea şi grupul celor ce o urmau („ copii ei ” - Apocalipsa 2:23/a), Dumnezeu a rânduit o vreme de pocăinţă (Apocalipsa 2:21), urmat de un timp de judecată şi pedeapsă (Apocalipsa 2:22-23). Acest fapt ne arată că Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, iar pedeapsa pentru cei ce I se împotrivesc este dreaptă şi în acord cu faptele săvârşite (Apocalipsa 2:23). Cu toate că au beneficiat de o vreme de har, în faţa îndurării, judecăţii şi a pedeapsei lui Dumnezeu, promotorii acestei erezii au rămas indiferenţi, iar membrii bisericii nu au luat nicio atitudine (Apocalipsa 2:21/b; 2:2,6). 4. O biserică afectată de tradiţionalism are şansa pocăinţei Apocalipsa 2:24-29 Deşi Domnul Isus a oferit şansa pocăinţei chiar şi celor căzuţi (Apocalipsa 2:21), biruinţa şi răsplătirea spirituală o pot avea doar cei ce sunt gata să împlinească tot ceea ce porunceşte El. Fiindcă membrii bisericii din Tiatira n-au acceptat cu toţii învăţătura promovată de Izabela şi nici n-au cunoscut cu toţii adîncimile păcatului spre care au fost cu tărie atraşi de Satan (Apocalipsa 2:24), celor credincioşi Domnul Isus le porunceşte să rămână statornici „tineţi ( ceea ce aveţi ” –Apocalipsa 2:25), să fie biruitori (Apocalipsa 2:26/a) şi să păzească până la sfârşit ceea ce au primit de la Domnul (Apocalipsa 2:26). Toţi cei ce vor împlini aceste îndemnuri vor primi ca răsplată domnia (Apocalipsa 2:26/b-27; Psalm 2:8-9; 49:14) şi adevărata lumină (Apocalipsa 2:28; 2 Petru 1:19).
Întrebări pentru discuţii: 1. Cum se prezintă Domnul Isus bisericii din Tiatira ? 2. În ce au excelat membrii bisericii Tiatira ? 3. De ce nu s-au împotrivit membrii bisericii din Tiatira ereziilor? 4. De ce a fost învăţătura promovată de Izabela deosebit de periculoasă ? 5. Ce învăţături sunt cel mai des tolerate astăzi ? 6. Ce atitudine a avut Domnul Isus faţă de Izabela şi urmaşii acesteia ? 7. Ce răsplată a promis Domnul Isus celor ce vor fi biruitori în faţa ereziilor ?
Pergam, Biserica afectata de paganism - 28 Martie 2010 Apocalipsa 2:12-17 (1 Ioan 4:1-3) Scopul lecţiei: Să înţelegem de ce a ajuns biserica din Pergam să fie influenţată de păgânism, să descoperim remediul pentru acest păcat şi ce binecuvântări primesc cei ce se pocăiesc de această rătăcire spirituală. Contextul lecţiei: Biserica din Pergam, aşa cum este menţionat în cartea Apocalipsa, este a treia biserică din Asia Mică care primeşte o scrisoare din partea Domnului Isus prin apostolul Ioan. Înainte însă de a prezenta radiografia spirituală şi de a arăta punctele tari şi cele slabe ale acestei biserici, Domnul Isus se descoperă pe Sine. Urmărind modul în care Domnul Isus S-a revelat fiecărei biserici prezentate la începutul cărţii Apocalipsa, observăm că El Se descoperă fiecărei biserici în mod specific, potrivit contextului în care erau aşezate aceste biserici, a problemelor cu care se înfruntau şi a situaţiei spirituale pe care o trăiau. Bisericii din Pergam, Domnul Isus îi spune că El este: ”Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri” (Apocalipsa 2:12/b). Prin acestă identitate Domnul Isus arată că El este deasupra celor ce poartă sabia ca autoritate vremelnică a acestei lumi (autorităţile romane - Romani 13:4), iar dacă Antipa, unul dintre membri bisericii a fost martirizat de sabia romană, El foloseşte o sabie cu două tăişuri (sabia Cuvântului) care judecă (Evrei 4:12) şi pedepseşte pe împotrivitori (Apocalipsa 2:16; 1:16; 19:15, 21). Conţinutul lecţiei: Dacă la începutul scrisorii pe care a adresat-o acestei biserici, Domnul Isus Se prezintă pe Sine, prin conţinutul scrisorii adresate bisericii din Pergam, Domnul Isus arată: identitatea bisericii, problemele cu care aceasta se confrunta, soluţia pentru aceste probleme şi binecuvântările promise ca rezultat al pocăinţei. Luând în considerare aceste adevăruri am vrea să descoperim: 1. De ce a ajuns biserica din Pergam să fie influenţată de păgânism ? Apocalipsa 2:13-15 În secolul întâi, Pergamul era al treilea oraş ca mărime de pe coasta Mării Egee, fiind pentru multă vreme capitala romană a provinciei Asia. Acest oraş rivaliza cu Alexandria, fiincă deţinea o bibliotecă în care erau păstrate peste 200.000 de suluri cu diferite scrieri şi opere literare ale vremii. De fapt, numele Pergam provine de la „pergament” (un suport din piele de animale foarte fin prelucrat), ce a înlocuit scrierea pe papirus şi care a fost descoperit şi folosit pentru prima dată în acest oraş. Deşi era considerat un centru cultural, Pergamul a ajuns să fie puternic influenţat de păgânism fiindcă în oraş, pe lângă templul dedicat închinării către Cezar, mai erau alte patru temple păgâne: templul lui Zeus (conducătorul tuturor zeilor), templul lui Dionysos (zeul fertilităţii şi al vinului), templul lui Atena (zeiţa înţelepciunii, artei şi a ştiinţei) şi templul lui Aesculapius (zeul medicinei şi al vindecării). Şarpele încolăcit în jurul unui bărbat ce reprezentă acest zeu, este simbolul medicinei şi astăzi. Această puternică influenţă păgână este evidenţiată şi de Domnul Isus care arată că biserica din Pergam locuieşte: „acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apocalipsa 2:13/a), iar Antipa, unul dintre membrii bisericii a fost martirizat:”acolo unde locuieşte Satana” (Apocalipsa 2:13/b). Deşi atunci când a fost cercetată, în biserica din Pergam au fost întâlnite şi puncte tari: a rămas lângă Dumnezeu ( „ţii Numele meu” - Apocalipsa 2:13), n-a părăsit credinţa chiar şi în mijlocul persecuţiilor şi a necazurilor ( „n-ai lepădat credinţa, nici chiar în zilele acelea când Antipa martorul Meu credincios, a fost ucis …” - Apocalipsa 2:13) şi a fost gata să sufere, plătind chiar cu preţul suprem ( „Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi..” - Apocalipsa 2:13), în biserica din Pergam au fost întâlnite şi puncte slabe, care evidenţiază compromisul pe care membrii bisericii l-au făcut pentru păgânism. Acest compromis este ilustrat prin faptul că printre membrii bisericii din Pergam sunt menţionaţi cei ce promovau învăţătura lui Balaam (Apocalipsa 2:14; Numeri 23-25; 25:1-9) şi cea a Nicolaiţilor (Apocalipsa 2:15) Dacă în biserica din Efes, această învăţătură a fost respinsă, în Pergam promotorii ei erau parte a bisericii (Apocalipsa 2:6,15) 2. Care este remediul pentru această cădere spirituală ? Apocalipsa 2:16 După ce a arătat starea spirituală a bisericii din Pergam şi a descoperit compromisul pe care acesta l-a făcut acceptând păgânismul, Domnul Isus arată şi remediul pentru acestă stare de păcat. Acest remediu este un imperativ prin care biserica din Pergam este chemată la păcăinţă (Apocalipsa 2:16). Pocăinţa înseamnă recunoaşterea stării de păcat, mărturisirea păcatului, părere de rău pentru păcat, credinţa în iertarea oferită de Dumnezeu şi părăsirea
păcatului. Pe lîngă imperativul pocăinţei, Domnul Isus adresează însă acestei Biserici şi o atenţionare cu privire la judecată şi pedeapsă. Nepocăinţa atrage pedeapsa, care este aproape, („voi veni la tine curând”), iminentă (înfăptuită de Domnul Isus – „Mă voi război cu ei” ) şi severă ( „mă voi război cu sabia gurii Mele „ - Apocalipsa 2:16; 1:16; 19:15, 21)
3. Ce binecuvântări sunt promise celor ce se pocăiesc ? Apocalipsa 2:17 Ca urmare a pocăinţei, Domnul Isus promite bisericii din Pergam o altă hrană : „ mana ascunsă” (în contrast cu hrana jertfită idolilor - Apocalipsa 2:14/c, 7, 17), „o piatră albă” (în contrast cu piatra de poticnire – Apocalipsa 2:14/b). Această piatră albă simbolizează „curăţie” (fiindcă era albă), „acceptare” (fiindcă era folosită în justiţie ca simbol al achitării vinovăţiei) şi „biruinţă” (fiindcă era oferită ca medalie învingătorilor din competiţiile sportive). Împreună cu această ofertă, în locul numelui compromis, Domnul Isus promite bisericii din Pergam şi „ un nume nou” care înseamnă „o nouă identitate” şi “o bună mărturie” (Apocalipsa 2:17). Întrebări pentru discuţii: 1. De unde îşi trage numele oraşul Pergam ? 2. De ce a ajuns biserica din Pergam influenţată de păgânism ? 3. Ce declaraţie folosită de Domnul Isus confirmă această stare ? 4. Cine a promovat păgânismul şi închinarea la idoli în biserica din Pergam ? 5. Ce forme de păgânism sunt o provocare pentru bisericile de astăzi ? 6. Ce poruncă a dat Domnul Isus bisericii din Pergam pentru a birui păgânismul ? 7. Ce binecuvântări sunt promise celor ce se pocăiesc ? Pastor Dan Boingeanu
Smirna, biserica persecutata - 21 Martie 2010 Apocalipsa 2:8-11 (Matei 10:22) Scopul lecţiei : Să cunoaştem măsura suferinţelor prin care au trecut membrii bisericii din Smirna, cine au fost cei ce au generat aceste necazuri, care a fost cauza acestor dureri şi să descoperim mesajul pe care îl are Domnul Isus pentru cei prigoniţi şi încercaţi. Contextul lecţiei: Smirna a fost un oraş port la Mareea Egee, situat la 56 km. nord de Efes. Acest oraş există şi astăzi în aceeaşi locaţie, cu numele de Izmir şi cu o populaţie de 1,5 milioane de locuitori, fiind al doilea oraş ca mărime din Turcia. Numele oraşului „Smirna” înseamnă „amărăciune” şi îşi are rădăcina în termenul „ mir ” , ce descrie un ulei extras dintro răşină aromatică, ulei folosit la slujba din cortul întâlnirii (Exod 30:23) sau la îmbălsămarea celor decedaţi (Luca 7:37-38; 23:56; Ioan 12:3). În secolul întîi, oraşul Smirna a cunoscut o dezvoltare înfloritoare fiind supranumit „ Perla sau Cununa Răsăritului! ”, având printre locuitori şi o mare comunitate de evrei. Deşi era un oraş liber, a dovedit o loialitate deosebită faţă de Roma, fiind devotat promovării gloriei Imperiului Roman. Fiindcă în oraş era un templu ce promova închinarea către Cezar, Cicero a numit Smirna oraşul cel mai credincios şi aliatul cel mai fidel Romei! În acest oraş cu o puternică influenţă iudaică, în care era practicată o închinare păgână agresivă, Dumnezeu a îngăduit să ia fiinţă şi o biserică. Deşi nu ştim cum s-a constituit acestă biserică şi nici cine au fost slujitorii ei, Domnul Isus nu a uitat-o, i-a cunoscut suferinţele prin care trecea şi i-a adresat o scrisoare ce conţine un mesaj divin pentru cei persecutaţi (Apocalipsa 2:8-11). Conţinutul lecţiei: În timpul revelaţiei pe care a avut-o pe Insula Patmos, apostolul Ioan a primit din partea Domnului Isus un mesaj pe care l-a adresat bisericii din Smirna. Urmărind conţinutul acestei scrisori, descoperim: 1. Realitatea persecuţiei Apocalipsa 2:9-10 Deşi despre biserica din Smirna nu se mai vorbeşte în nici un alt loc al Noului Testament, Domnul Isus a ştiut de existenţa ei şi i-a cunoscut şi încercările prin care trecea. Pentru a înţelege cât de grozavă era acea vreme de prigoană prin care trecea biserica din Smirna, în scrisoarea care i-a fost adresată sunt menţionaţi câţiva termeni radicali: „ştiu necazul tău, sărăcia ta şi batjocururile din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt ” (Apocalipsa 2:9). Aceşti termeni nu descriu însă o încercare oarecare, ci o vreme de suferinţă crâncenă, deoarece termenul folosit pentru a defini acest necaz este „thlipsis” care descrie o vreme de o deosebită presiune, ilustrată printr-un obiect zdrobit sub o piatră grea, sau o lamîie stoarsă până la ultima picătură. Termenul folosit pentru a descrie sărăcia este „ ptocheian” care indică o sărăcie lucie. Credincioşii din biserica din Smirna nu mai aveau nimic, niciun fel de bun material şi niciun fel de resursă materială pentru subzistenţă. Iar termenul pentru a defini batjocurile este „blasfemian” care înseamnă nu numai acuzaţii verbale, ci acuzaţii teologice şi batjocură cu privire la viaţa spirituală şi la modul de închinare. Dincolo de acest necaz, care era prigoana prin care treceau toţi membri bisericii, prin scrisoarea pe care au primit-o, membri bisericii din Smirna au fost anunţaţi că unii dintre ei vor ajunge în temniţă, iar necazul acesta va ţine zece zile (Apocalipsa 2:10). 2. Cauza persecuţiei Apocalipsa 2:9/b-10 Persecuţia bisericii din Smirna a avut o cauză întreită: iudeii care s-au afiliat Romei şi au ajuns o „ sinagogă a lui Satan”, desconsiderându-i şi prigonindu-i pe creştini (aceştia spuneau despre creştini că sunt rătăciţi, fiindcă au lepădat religia adevărată şi pentru că practică canibalismul, întrucât la cina Domnului mâncau trupul şi beau sângele Domnului - Apocalipsa 2:9), autorităţile romane, care îi prigoneau pe creştini pentru că nu li se alăturau în practicarea cultului Cezarului, precum şi diavolul, care era în spatele celor două categorii (Apocalipsa 2:10). 3. Binecuvântarea persecuţiei Apocalipsa 2:8-11 Urmărind conţinutul scrisorii pe care biserica din Smirna a primit-o, descoperim că pe cei ce trec prin prigoană Domnul Isus nu-i compătimeşte, ci mai degrabă îi felicită şi îi încurajează. Această atitudine a Domnului Isus ne arată că suferinţa şi prigoana nu este ceva rău, ci mai degrabă o binecuvântare. Această binecuvântare constă în faptul că cei ce suferă se aseamănă cu Domnul Isus, Cel care a trecut prin aceleaşi necazuri (Apocalipsa 2:8), că suferinţa lucrează spre bine, desăvârşind caracterul (în biserica din Smirna Domnul Isus n-a avut nimic de condamnat – Romani
5:3-5), este cadrul în care se poate dovedi o bună mărturie (dacă iudeii din Smirna au ajuns o sinagogă a Satanei, credincioşii din Smirna puteau arăta că sunt Biserica lui Dumnezeu - Apocalipsa 2:9) şi este calea spre cunună (Apocalipsa 2:10). Aceste binecuvântări i-au făcut pe credincioşii din Smirna să fie bogaţi (Apocalipsa 2:9/a), iar scrisoarea pe care au primit-o din partea Domnului Isus i-a încurajat să rămână statornici, cunoscând că Cel ce îi are în atenţie este Atotputernic („Cel dintâi şi Cel de pe urmă” - Apocalipsa 1:8), are o răsplată măreaţă („ îţi voi da cununa vieţii ” Apocalipsa 2:10) şi oferă o izbăvire mai bună („nu va mai fi vătămat de a doua moarte” - Apocalipsa 2:11/b). Au parte însă de aceste binecuvântări cei ce în mijlocul prigoanelor aplică imperativele Domnului Isus: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi ” (Apocalipsa 2:10/a), „fii credincios până la moarte” (Apocalipsa 2:10/b) şi „ascultă şi fii biruitor” (Apocalipsa 2:11).
Întrebări pentru discuţii: 1. Cu ce problemă s-au confruntat membrii bisericii din Smirna ? 2. Ce lucruri confirmă realitatea prigoanei prin care trecea biserica din Smirna ? 3. Cine a generat această prigoană ? 4. Ce atitudini greşite pot fi întâlnite în timpul prigoanei ? 5. Ce lucruri fac ca prigoana să devină o binecuvântare ? 6. În ce domenii erau bogaţi credincioşii din Smirna? 7. Prin ce imperative i-a întărit Domnul Isus pe cei ce treceau prin prigoană ?
Biserica influentata de formalism - 14 Martie 2010 Apocalipsa 2:1-7 (2 Timotei 3:1-5) Scopul lecţiei: Să înţelegem de ce a ajuns formalismul religios o problemă a bisericii din Efes şi să descoperim care au fost cauzele acestei căderi, urmările acestei stări spirituale şi ce paşi trebuie făcuţi pentru a redobândi dragostea dintâi. Contextul lecţiei: Dacă prin metaforele folosite pentru descrierea Bisericii, pe care le-am studiat la începutul acestui an, am descoperit identitatea, misiunea şi destinul Bisericii, prin exemplul bisericilor care ne sunt prezentate la începutul cărţii Apocalipsa dorim să descoperim ce fel de tipuri de biserici locale pot fi întâlnite în practică, să aflăm care au fost problemele cu care s-au confruntat acestea şi ce remediu a fost sugerat pentru ca aceste probleme să fie depăşite. Exemplul bisericilor cărora apostolul Ioan le-a transmis de pe insula Patmos un mesaj din partea Domnului Isus poate fi aplicat atât în sens specific, cu referire directă la cele 7 biserici locale din Asia Mică, cât şi la perioade istorice distincte din viaţa Bisericii universale, în care aceste probleme au fost predominante. În acelaşi timp însă, tipurile de biserici locale întâlnite în perioada Bisericii Primare sunt demne de luat în considerare fiindcă evidenţiază problemele cu care se pot confrunta şi bisericile din vremea în care trăim noi. Deşi încercările cu care s-a confruntat Biserica de-a lungul istoriei au fost mult mai numeroase decât cele menţionate prin cazul celor 7 biserici din Asia Mică, exemplul acestor biserici, pe care îl vom studia în capitolul intitulat „Tipuri de biserică”, ne va descoperi cauzele cel mai des întâlnite şi care au generat aceste probleme. Conţinutul lecţiei: Prima biserică ce a primit un mesaj în al cărui conţinut a fost inclus un diagnostic spiritual a fost „Biserica din Efes” (Apocalipsa 2:1-7). Această biserică a fost fondată prin slujirea apostolului Pavel, la începutul celei de-a treia călătorii misionare, având printre membri fondatori şi un grup de ucenici ai lui Ioan, care au trăit aceeaşi experienţă a coborârii Duhului Sfânt ca apostolii prezenţi la Rusalii. În această metropolă a secolului I (250.000 locuitori), apostolul Pavel a predicat doi ani de zile (52-54 d.Hr., conform Fapte 19:10), ajutând la creşterea şi maturizarea bisericii. Deşi a trebuit să înfrunte împotrivirile puterii întunericului (Fapte 19:13-20) şi opozitia meşterilor ce construiau temple pentru zeiţa Diana (Artemis) (Fapte 19:21-40) precum şi multe frământări interne (1 Timotei 1:2-4), această biserică a crescut şi a devenit o biserică de referinţă din perioada Bisericii Primare (Fapte 20:17; 2 Timotei 4:12; Efeseni 6:21-24; 1 Timotei 1:2-4). Scrisoarea pe care au primit-o însă din partea Domnului Isus prin apostolul Ioan pune în evidenţă starea spirituală a bisericii din Efes la aproape 50 de ani de la constituire (95-96 d.Hr.), care nu mai era la fel ca în vremea începuturilor. Studiind această scrisoare descoperim că Biserica din Efes, după ce a avut un început bun, a ajuns într-o stare de formalism religios. 1. Realitatea formalismului religios Apocalipsa 2:1-4; 6 Starea de formalism religios a bisericii din Efes a fost reală, fiindcă Cel ce a făcut radiografia spirituală a acestei Biserici şi i-a fixat diagnosticul este Însuşi Domnul Isus. După cum El Însuşi a anunţat (Apocalipsa 2:2/a), El ştie bine starea acestei biserici şi evalueză realitatea pătrunzând dincolo de aparenţe, fiindcă: „ţine cele şapte stele (biserici) în mâna Lui cea dreaptă, şi umblă printre cele şapte sfeşnice (biserici) de aur” (Apocalipsa 2:1). Atunci când a fost examinată de Domnul Isus, în biserica din Efes s-a găsit mult activism: Biserica era antrenată în slujire ( „ştiu faptele tale” ), era gata pentru orice sacrificiu ( „ştiu osteneala ta” ), era statornică (ştiu „răbdarea ta” ), era separată faţă de ce este rău ( ştiu „că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi ” - Apocalipsa 2:2;6) şi era pregătită să sufere ( ştiu „că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit” - Apocalipsa 2:3). Toate aceste slujiri deveniseră însă o rutină, fiindcă membri acestei biserici nu mai slujeau din dragoste, ci din obişnuinţă (Apocalipsa 2:4) 2. Cauza formalismului religios Apocalipsa 2:4 Cauza formalismului spiritual la biserica din Efes a fost pierderea dragostei dintâi (Apocalipsa 2:4). Dragostea dintâi este răspunsul inimii celui ce a fost mântuit faţă de dragostea lui Dumnezeu, exprimat prin acceptare deplină, dedicare totală şi entuziasm în slujire. Acest entuziasm a fost întâlnit în momentul constituirii bisericii din Efes (Fapte 19:1-20), dar a pălit odată cu trecerea anilor (Efeseni 6:23-24; Fapte 20:29-30; 1 Timotei 1:2-4; Matei 24:12). 3. Pericolul formalismului religios Apocalipsa 2:4/b Formalismul religios este un mare pericol fiindcă înainte de a primi slujirea noastră Dumnezeu ne analizează inima noastră (Genesa 4:3-5/a; 1 Samuel 16:7; Apocalipsa 2:4), faptele săvârşite fără credinţă şi dragoste nu au nici un preţ (Matei 6:1-2), iar cei ce nu slujesc cu dragoste pierd părtăşia şi legătura cu Dumnezeu (Apocalipsa 2:5/b).
4. Remediul formalismului religios Apocalipsa 2:5-7 Bisericii din Efes, Domnul Isus nu-i prezintă numai diagnosticul spiritual ci şi reţeta pe care trebuie să o aplice pentru a recâştiga vindecarea spirituală, biruinţa şi răsplătirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7). Această reţetă cuprinde acţiuni exprimate pe un ton imperativ: „adu-ţi aminte de unde ai căzut” , „ pocăieşte-te” şi „întoarce-te la faptele tale dintâi! ” (Apocalipsa 2:5). Aceste adevăruri ne arătă că, pentru a birui formalismul spiritual, mai întâi trebuie să păstrăm o vie legătură cu Dumnezeu şi apoi să împlinim cu ajutorul Lui slujirile care ne-au fost încredinţate. Întrebări pentru discuţii: 1. Cine a fondat Biserica din Efes ? 2. Ce lucruri arată că în Biserica din Efes era un puternic activism spiritual ? 3. De ce a ajuns Biserica din Efes într-o stare de formalism religios ? 4. Ce ne confirmă faptul că acest diagnostic spiritual a fost real ? 5. De ce este formalismul religios o stare spirituală deosebit de periculoasă ? 6. Ce remediu a indicat Domnul Isus pentru vindecarea de formalism religios ? 7. Ce răsplată vor primi cei ce dobândesc vindecarea spirituală ? Pastor Dan Boingeanu
Biserica - Noul Ierusalim - 07 Martie 2010
Apocalipsa 21:1-27 (Apocalipsa 3:12)
Scopul lecţiei: Să înţelegem semnificaţia metaforei „Biserica, Noul Ierusalim” şi să descoperim cine sunt locuitorii acestei cetăţi sfinte, contextul în care vor locui şi ce responsabilităţi vor trebui să împlinească. Contextul lecţiei: Metafora „Biserica, Noul Ierusalim„ identifică Biserica în starea ei de glorie, cât şi cadrul în care aceasta va domni împreună cu Cristos întreaga veşnicie. Acest dublu înţeles este confirmat de faptul că Noul Ierusalim este definit atât ca o cetate - “ oraşul sfânt “, ce reprezintă domeniul de slavă în care vor locui cei credincioşi (Apocalipsa 20:2/a; Evrei 11:10;12:22/a; 13:14; Apocalipsa 3:12; Apocalipsa 21:10), cât şi ca „Mireasă a lui Cristos”, formată din cei mântuiţi (Apocalipsa 21:2/b-3; 9; Isaia 61:10; Apocalipsa 22:1-5). Dacă celelalte metafore studiate până în prezent ne-au prezentat identitatea şi misiunea Bisericii în starea ei de pregătire pentru întâlnirea Mirelui, metafora „Biserica Noul Ierusalim” ne descoperă Biserica în starea ei de glorie (Coloseni 1:26-27; 1 Ioan 3:1-2; Apocalipsa 21:9-22:5). Conţinutul lecţiei: Cu toate că unii teologi spiritualizează aceste adevăruri, reducându-le doar la o experienţă spirituală a celor credincioşi care domnesc în viaţă împreună cu Cristos, Noul Ierusalim va fi o cetate reală şi o stare de glorificare a celor credincioşi, fiindcă acest loc a fost descoperit lui Ioan de către Dumnezeu (Apocalipsa 21:1-3), care a certificat că ” acestea sunt cuvinte vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5), Noul Ierusalim i-a fost prezentat lui Ioan de către un înger al Domnului (Apocalipsa 21:9-10), iar slava este promisiunea făcută de Domnul Isus celor ce-L urmează (Matei 19:27-29; Luca 22:28-30; Ioan 14:1-1-3) şi destinaţia finală a tuturor celor credincioşi (Ioan 17:22; Coloseni 1:26-27; 1 Petru 5:10; Apocalipsa 21:11; 2 Tesaloniceni 2:14). Păstrând în atenţie toate aceste adevăruri, cât şi mărturia depusă de apostolul Ioan în urma revelaţiei primite din partea lui Dumnezeu, descoperim: 1. Semnificaţia Noului Ierusalim Apocalipsa 21:1-8 Noul Ierusalim (cetatea eternă) nu este numai căminul în care va locui Mireasa, ci mireasa însăşi, formată din cei mântuiţi, biruitori şi pregătiţi (Apocalipsa 21:27; 21:7; 21-3), care vor coborî din cer pe un pământ nou (Apocalipsa 21:1-2), într-o stare slăvită (Apocalipsa 21:2-4), în care nu vor mai fi afectaţi de nimic rău (Apocalipsa 21:4) şi vor locui în prezenţa lui Dumnezeu şi a Mielului pentru veşnicie, domnind împreună cu Cristos (Apocalipsa 21:3; 7:22-23; Apocalipsa 22:3-5). Printre locuitorii Noului Ierusalim nu vor fi însă fricoşii, necredincioşii, scârboşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii, închinătorii la idoli, toţi mincinoşii şi cei ce trăiesc în spurcăciune şi minciună, al căror nume nu este scris în cartea vieţii (Apocalipsa 21:8, 27). Locuinţa lor va fi în iazul de foc, care înseamnă „ moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). 2. Slava Noului Ierusalim Apocalipsa 21:9-21 Deşi Noul Ierusalim va fi capitala noului Pamânt, fiindcă în acest oraş sfânt va fi reşedinţa Creatorului şi tronul slavei lui Dumnezeu, putem spune ca Noul Ierusalim va deveni capitala întregului Univers. Acesta va fi un un oraş imens, având o suprafaţă echivalentă cu cea a României Mari sau a Franţei de astăzi. Perimetrul cetăţii este de 12.000 de prajini (stadii în original. 1 stadiu = 185 m. 12.000 de stadii = 2.220km), ceea ce înseamnă că fiecare latură a cetăţii are o lungime de 555 de kilometri, iar lungimea, lărgimea şi înălţimea sunt deopotrivă (Apocalipsa 21:16). Măreţia acestui oraş sfânt nu va fi însă dată numai de dimensiunile sale, ci şi de strălucirea sa. Astfel, cele 12 temelii ale Noului Ierusalim sunt împodobite cu pietre scumpe (Apocalipsa 21:18-20), zidul este de iaspis şi aur curat (Apocalipsa 21:18), porţile din mărgăritare (Apocalipsa 21:21), iar străzile vor fi de aur curat (Apocalipsa 21:21). Ceea ce face însă ca slava acestui oraş să fie de neîntrecut este prezenţa slavei lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:11; 22-23), a tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:3-5), a râului şi a pomului vieţii (Apocalipsa 22:1-2). 3. Slujirile din Noul Ierusalim Apocalipsa 21:22-27 Noul Ierusalim nu va fi doar un loc de fericire şi slavă, ci şi un loc de slujire activă. Astfel neamurile şi împăraţii pământului vor sluji lui Dumnezeu aducându-I slavă (Apocalipsa 21:24-26), cei credincioşi Îi vor sluji lui Dumnezeu în închinare (Apocalipsa 22:3), iar Dumnezeu va împlini orice nevoie (Apocalipsa 21:22-23, 25; 22:3-5). Întrebări pentru discuţii: 1. Care este semnificaţia metaforei „Biserica Noul Ierusalim” ? 2. Ce ne ajută să credem că Noul Ierusalim va fi un loc real ? 3. Care este starea finală în care va ajunge Biserica? 4. Cine sunt locuitorii Noului Ierusalim ? 5. Cine nu va intra în Noul Ierusalim ? 6. Ce lucruri fac ca Noul Ierusalim să fie un loc de măreţie şi slavă ? 7. Ce lucruri arată că în Noul Ierusalim va fi o slujire activă ?
Biserica, Ostirea spirituala - 28 Februarie 2010 Efeseni 6:10-24 (1 Petru 5:8-9) Scopul lecţiei: Să descoperim de ce este Biserica o armată spirituală, cine este duşmanul căruia trebuie să ne împotrivim şi ce armură spirituală trebuie să folosim pentru a câştiga o biruinţă deplină. Contextul lecţiei: Primele versete ale pasajului pe care îl studiem pot fi considerate “ordinul de concentrare” folosit de apostolul Pavel pentru a-i mobiliza pe cei credincioşi la lupta spirituală. Prin acest “ordin” (Efeseni 6:10-11) apostolul Pavel le cere celor credincioşi să fie tari, (“întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui”), să fie echipaţi (“îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu”), şi să se împotrivească diavolului (“să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului”). Fiindcă viaţa creştină este o luptă pe care cel credincios trebuie să o poarte împotriva „lumii” (1 Ioan 2:15-17; Ioan 16:33; Galateni 6:14), a „firii” (cărnii), (Romani 6:1-6; Galateni 2:20) şi a „diavolului” (Efeseni 6:12; 1 Petru 5:8-9), Biserica este o armată spirituală care continuă lupta spirituală purtată de Domnul Isus. Pentru a ne conştientiza de realitatea acestui război spiritual, apostolul Pavel foloseşte ilustraţii care ne prezintă această luptă spirituală (2 Corinteni 10:3-5;1 Timotei 6:12; 2 Timotei 2:3-4; 4:7) şi face o comparaţie între echipamentul militar purtat de soldaţii romani şi armura spirituală pe care trebuie să o poarte fiecare creştin (Efeseni 6:13-17). Cu toate că cei credincioşi sunt chemaţi să poarte războaiele Domnului, Biserica nu luptă pentru a câştiga biruinţa (fiindcă aceasta ne este oferită prin Cristos - Efeseni 1:19-23; Romani 8:31-39; 1 Corinteni 15:55-57; Coloseni 2:13-15), ci pentru a păstra şi proclama biruinţa pe care deja am primit-o (2 Timotei 4:7; Apocalipsa 3:11-12; Galateni 5:1; Efeseni 6:13). Conţinutul lecţiei: Luând în considerare adevărurile pe care le prezintă apostolul Pavel în pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim: 1. Duşmanul spiritual împotriva căruia trebuie să lupte Biserica Efeseni 6:12 Duşmanul împotriva căruia trebuie să lupte biserica este diavolul (1 Petru 5:8-9; Luca 22:31-32; Apocalipsa 12:10-12). Alături de diavol însă, prin acest pasaj ne sunt prezentate şi căpetenii, domnii şi stăpâniri ale întunericului, care formează armata celui rău (Efeseni 6:12; Romani 8:38). Deşi Sfânta Scriptură nu ne descoperă în detaliu identitatea şi slujirea acestor puteri ale întunericului, ştim că aceste căpetenii se opun răspunsului lui Dumnezeu, doresc neîmplinirea planului lui Dumnezeu în istorie (Daniel 10:13) şi luptă împotriva mesagerilor lui Dumnezeu (Daniel 10:13,20-21; Iuda 9; Apocalipsa 12:7-8). Cu toate că prin jertfa Domnului Isus au fost dezbrăcate de autoritate (Coloseni 2:15; Efeseni 1:20-23) şi nu mai au puterea să-i smulgă pe cei credincioşi din mâna lui Dumnezeu (Romani 8:35-39; Ioan 10:28), aceste căpetenii ale întunericului îşi continuă lupta spirituală care va ajunge la apogeu înaintea venirii Domnului Isus (Efeseni 6:12; 2 Tesaloniceni 2:7-12). 2. Armura spirituală pe care trebuie să o poarte fiecare membru al Bisericii Efeseni 6:13-17 Când prezintă armura pe care trebuie să o poarte fiecare credincios, apostolul Pavel arată că: această armură este spirituală (Efeseni 6:14-17), aparţine lui Dumnezeu (după cum, înainte de a-l înfrunta pe Goliat, David s-a îmbrăcat în armura lui Saul - 1Sam. 17:38-39 -, tot aşa şi noi, înainte de a-l înfrunta pe Satan, trebuie să ne îmbrăcăm cu armura lui Dumnezeu - Efeseni 6:11 şi 13), este formată din piese specifice (centura adevărului, platoşa neprihănirii, sandalele râvnei propovăduirii evangheliei, scutul credinţei, coiful mântuirii şi sabia duhului - Efeseni 6:14-17), este eficientă atunci când este completă (Efeseni 6:11 şi 13) şi conferă celui ce o poartă o poziţie ofensivă. Niciuna dintre piesele enumerate nu-l apără pe cel ce luptă atunci când se întoarce cu spatele spre duşman sau fuge de pe câmpul de luptă. 3. Puterea spirituală de care beneficiază Biserica Efeseni 6:18-20 În lupta spirituală împotriva autorităţilor întunericului, cei credincioşi au la dispoziţie „puterea tăriei lui Dumnezeu” (Efeseni 6:10), iar calea prin care se poate primi această putere este rugăciunea şi credinţa (Efeseni 6:18-20; 1 Petru 5:8-9). Credinţa trebuie să fie tare (mare, 1 Petru 5:9), iar rugăciunea făcută prin Duhul, în toată vremea, de tot felul, cu toată stăruinţa şi pentru toţi sfinţii (Efeseni 6:18-20). 4. Biruinţa spirituală care îi este oferită Bisericii Efeseni 6:20-24; 1 Petru 5:8-9 Deşi era în lanţuri (Efeseni 6:20), apostolul Pavel exprimă biruinţa pe care i-a dat-o Dumnezeu, fiindcă predica cu îndrăzneală, avea colaboratori care îi continuau slujirea (Efeseni 6:21-22), iar biserica se întărea în har (Efeseni 6:2324). Această biruinţă este anunţată şi de apostolul Petru, care ne arată că atunci când ne împotrivim diavolului, tari în credinţă, suntem părtaşi luptei spirituale pe care o duc cei credincioşi (1 Petru 5:8-9), iar diavolul va fugi de la noi (Iacov 4:7). Întrebări pentru discuţii: 1. Ce imperative sunt cuprinse în “ordinul de mobilizare” rostit de apostolul Pavel ? 2. De ce trebuie să fie Biserica o oştire spirituală ? 3. Cine este duşmanul împotriva căruia trebuie să lupte membrii Bisericii ? 4. Din ce piese este formată armura spirituală a celor credincioşi ? 5. Când este eficientă acestă armură spirituală? 6. Care este secretul puterii spirituale ? 7. De ce sunt tot mai multe biserici care nu mai cunosc biruinţa spirituală ?
Biserica, Turma lui Dumnezeu - 21 Februarie 2010 Ioan 10:1-18 (1 Petru 5:1-4) Scopul lecţiei: Să înţelegem semnificaţia metaforei „Biserica, turma lui Cristos” şi să descoperim caracteristicile Bunului Păstor şi ale turmei Sale.
Contextul lecţiei: Domnul Isus a declarat despre Sine că este „Păstorul cel bun” şi a vorbit despre oile care formează turma Sa după un eveniment nefericit. După ce a vindecat un orb din naştere, pentru că a făcut tină şi i-a uns ochii într-o zi de sabat (Ioan 9:1-12), fapt considerat de farisei o lucrare, Domnul Isus a fost acuzat de aceştia că nesocoteşte rânduiala sabatului. Furioşi din cauza acestei situaţii, fariseii l-au interogat pe orbul vindecat ca să afle de la el unde este Domnul (Ioan 9:12). Fiindcă orbul vindecat nu le-a oferit nicio informaţie care să-i ajute să-L prindă pe Domnul Isus şi, mai ales fiindcă prin răspunsurile lui orbul vindecat a ironizat într-un fel atitudinile şi acţiunile lor (Ioan 9:13-234), fariseii s-au răzbunat pe cel vindecat. După ce l-au ocărât şi l-au judecat, acuzându-l că este născut în păcat, l-au dat afară din Templu (Ioan 9:28;34). Auzind că a fost dat afară din Templu (excomunicarea în vremea aceea însemna pierderea oricărui drept pe care îl avea un israelit, iar cel excomunicat era tratat ca un păgân şi ca un vameş), Domnul Isus l-a întâlnit pe cel vindecat, i S-a descoprit ca Fiu a lui Dumnezeu (Ioan 9:35-38) şi i-a acuzat pe farisei arătându-le că, deşi pretind că au adevărata lumină, sunt orbi din punct de vedere spiritual şi în păcat (Ioan 9:39-41). În contrast cu atitudinea celor ce se considerau „păstorii lui Israel ” (Ezechiel 34:1-24), după acest incident, Domnul Isus S-a prezentat a fi „ Păstorul cel bun” (Ioan 10:1-18) şi a arătat că oile din turma Sa sunt diferite de cele din turma lui Israel (1 Împăraţi 22:17; Matei 9:36; Ieremia 31:10; Isaia 40:10-11; Ezechiel 34:23; Mica 5:2; Matei 2:6;1 Petru 2:24-25). Deşi în Vechiul Legământ turma lui Dumnezeu a fost „ Israelul ” (Psalm 23:1-6; 100:3; Ieremia 23:1-4), în prezent turma Domnului Isus este „Biserica” (Fapte 20:28; 1 Petru 2:25; 1 Petru 5:1-4). Conţinutul lecţiei: Pentru a condamna atitudinea fariseilor, Domnul Isus a arătat că El este Păstorul cel bun şi că omul excomunicat poate fi primit în turma Sa, în prima parte a pasajului pe care îl studiem Domnul Isus a folosit un limbaj figurativ, vorbind în pilde (Ioan 10:1-6). Fiindcă fariseii (şi cei din Israel) cărora El li s-a adresat n-au înţeles spusele Sale, Domnul Isus a continuat acelaşi subiect, folosind o adresare directă (Ioan 10:7-18). Păstrând în atenţie aceste declaraţii, descoperim că : 1. Turma lui Cristos are un Păstor bun Ioan 10:1-18 În contrast cu păstorii lui Israel, Domnul Isus se prezintă a fi Păstorul cel bun, arătând că Păstorul cel bun intră pe uşă (Ioan 10:1-2), este uşa oilor (Ioan 10:2;7-9; Ioan 14:6), cunoaşte oile pe nume (Ioan 10:3;14), conduce turma (Ioan 10:4), îngrijeşte turma (Ioan 10:9-10), se jertfeşte pentru oile Sale (Ioan 10:11-15; 18-19), apără turma (Ioan 10:12), iubeşte oile (Ioan 10:13) şi doreşte să-şi mărească turma (Ioan 10:16). Pentru a înţelege mai bine aceste calităţi, Domnul Isus prezintă în contrast atitudinea păstorului plătit, care nu poate fi numit păstor fiindcă nu are turmă (Ioan 10:12/a), nu apără turma (Ioan 12/b) şi nu este interesat de turmă, ci de viaţa sa şi de plata care i se cuvine (Ioan10:13). 2. Turma lui Cristos este formată din oi bune Ioan 10:1-18 Dacă turma lui Cristos are un Păstor bun şi oile Sale ar trebui să fie bune! De aceea, atunci când Se prezintă pe Sine, Domnul Isus vorbeşte şi despre oile Sale, arătând că oile cele bune nu merg după străini (Ioan 10:5/a), nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10:5/b) şi nu ascultă de străini (Ioan 10:8). În acelaşi timp, însă, cunosc glasul păstorului (Ioan 10:3-4/b), urmează păstorul (Ioan10:4) şi se hrănesc cu hrana pe care o oferă păstorul (Ioan 10:9; 10:10/b; Psalm 23:1-2; 1 Petru 2:25). 3. Turma lui Cristos trebuie slujită de lucrători buni 1 Petru 5:1-4 După ce S-a înălţat la cer, Domnul Isus a rânduit pentru îngrijirea turmei Sale mai mulţi slujitori (Ioan 21:15-17; Fapte 20:28; 1 Petru 5:1-4). Aceştia îşi împlinesc bine slujba (2 Timotei 4:5) atunci când lucrează nu de silă, ci de bună voie (1 Petru 5:2/a), nu după păreri personale, ci după voia lui Dumnezeu (1 Petru 5:2/b), nu pentru interes personal (plată sau câştig necuvenit), ci cu dăruire de sine (1 Petru 5:2/c), nu ca nişte dictatori, ci ca nişte slujitori model (1 Petru 5:3), având ca motivaţie întâlnirea cu Marele Păstor şi răsplătirea cerească ( 1 Petru 5:1;4). Întrebări pentru discuţii: 1. În ce împrejurare a afirmat Domnul Isus că El este „Păstorul cel bun”? 2. Ce ne arată faptul că Biserica este „Turma lui Cristos”? 3. Care sunt calităţile Bunului Păstor ? 4. Cum i-a numit Domnul Isus pe pretinşii păstori ? 5. Prin ce se identifică oile cele bune ? 6. Cine poartă de grijă în prezent de „Turma lui Cristos”? 7. Cum pot aceşti slujitori să-şi împlinească bine slujba ?
Biserica, Ogorul lui Dumnezeu - 14 Februarie 2010 Matei 20:1-16 (1 Corinteni 3:6-9) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă metafora „Biserica, ogorul lui Dumnezeu” şi să descoperim cine este proprietarul „ogorului ” (viei), cine sunt lucrătorii şi care este plata pe care aceştia o vor primi. Contextul lecţiei: Atunci când apostolul Pavel s-a adresat bisericii din Corint, în care membrii erau divizaţi după preferinţele pe care le aveau faţă de slujitorii bisericii, a arătat că slujitorii bisericii, între ei, sunt egali (1 Corinteni 3:5; 8), slujesc după darul şi puterea pe care au primit-o de la Dumnezeu (1 Corinteni 3:5/b), iar cei ce slujesc fără ajutorul lui Dumnezeu nu sunt nimic (1 Corinteni 3:7). În acest context în care cei chemaţi în lucrare sunt conlucrători cu Dumnezeu pentru împlinirea slujirilor încredinţate, apostolul Pavel identifică Biserica prin metafora „ogorul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:6-9). Deşi această metaforă ce descrie cadrul şi natura slujirii celor chemaţi să lucreze în Împărăţia lui Dumnezeu, nu mai este menţionată explicit în niciun alt pasaj al Sfintei Scripturii, identitatea Bisericii ca ogor a lui Dumnezeu este subînţeleasă prin multe alte pasaje în care Sfânta Scriptură aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu (împărăţia cerurilor), cu o vie (Matei 20:1-19; Matei 21:33-46). Înainte ca Biserica să fie numită „via lui Dumnezeu”, această metaforă a fost atribuită poporului Israel (Psalm 80:8-16; Isaia 5:1-7; 27:2-6). Fiindcă via lui Israel n-a adus roada aşteptată de Dumnezeu, iar vierii nu şi-au împlinit slujirea ce le-a fost încredinţată (Isaia 5:2/b; Ieremia 12:10-13; Osea 10:1-4; Matei 21:33-46), via lui Israel a fost pustiită (Isaia
5:5-6; Osea 10:2; Ieremia 12:10-13), vierii omorâţi (Matei 21:41; Marcu 12:9), iar via a fost dată altor vieri, care trebuie sa-şi împlinească bine slujba şi să-şi dea roadele la vremea potrivită (Matei 21:41; Marcu 12:9; Fapte 13:45-46; Romani 11:11-22).
Conţinutul lecţiei: Domnul Isus a spus „ pilda lucrătorilor viei ” pentru a arăta ce atitudine trebuie să aibă cei chemaţi să lucreze pe ogorul Împărăţiei lui Dumnezeu, în contrast cu atitudinea tânărului bogat care nu a fost dispus să plătească preţul credinţei (Matei 19:21-24), şi pentru a exemplifica răspunsul dat la întrebarea apostolului Petru, care a dorit să afle ce răsplată vor primi cei ce au lăsat totul şi L-au urmat pe Domnul (Matei 19:27-30). Împărăţia cerurilor, care este asemănată în acest pasaj cu via în care trebuie să lucreze cei chemaţi de Dumnezeu, nu reprezintă Împărăţia de 1000 de ani, aşa cum încearcă unii teologi să ne convingă, fiindcă în această fază a Împărăţiei lui Dumnezeu oamenii nu vor intra pe rând, ci toţi odată (Apocalipsa 20:4-6) şi nici veşnicia, fiindcă veşnicia este o vreme a domniei, nu a slujirii (Apocalipsa 22:5), ci vremea de har în care Dumnezeu foloseşte slujirea celor credincioşi pentru zidirea bisericii (1 Corinteni 3:6-9; Efeseni 4:11-16) şi extinderea Împărăţiei Lui, până la marginile pământului (Matei 3:1; 4:17; 13:31-35). Urmărind adevărurile pe care Domnul Isus le-a prezentat în acestă pildă descoperim: 1. Proprietarul viei Deşi proprietarul viei este Dumnezeu, în acestă pildă el este prezentat de Domnul Isus ca un bun gospodar. Dumnezeu merită apelativul de „bun gospodar”, fiindcă este interesat de soarta viei Sale (doreşte ca via Sa să fie bine lucrată), se implică personal pentru angajarea lucrătorilor la vie (Matei 20:1), îşi păstrează angajamentul şi promisiunile făcute lucrătorilor (Matei 20:2) şi este plin de generozitate. Această generozitate este descoperită de faptul că nu îi condamnă pe cei ce şi-au pierdut ziua fără lucru (Matei 20:3-7), îi acceptă şi pe cei din ceasul al unsprezecelea (cinci după amiază, Matei 20:7), iar pe cei din urmă îi cheamă cei dintâi, pentru a le oferi plata, platindu-i cu un leu, la fel ca pe cei ce şi-au început lucrul dis de dimineaţă (Matei 20:8-9). 2. Lucrătorii din vie Cei chemaţi să lucreze pe ogorul Împărăţiei lui Dumnezeu (în vie), au intrat în slujire în diferite perioade ale zilei (în diferite perioade ale zilei de har), dis de dimineaţă, la ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi chiar în cel de-al unsprezecelea (Matei 20:1-7; Ioan 9:4; Romani 13:12-13). Cei dintâi lucrători şi-au început slujirea numai după ce s-au învoit cu stăpânul viei asupra plăţii pe care o vor primi (Matei 20:2), pe când toţi ceilalţi au lucrat contând pe promisiunea care le-a fost făcută de gospodar (Matei 20:3-7). Dar deosebirea dintre lucrători nu este dată numai de timpul şi modul în care au intrat în slujire, ci mai ales de felul în care aceştia şi-au împlinit lucrarea. Unii au lucrat de dragul plăţii (Matei 20:2), iar alţii au lucrat de dragul stăpânului. Cei ce au fost chemaţi dis de dimineaşă au lucrat din datorie, pe când toţi ceilalţi chemaţi mai târziu, au lucrat din dragoste (Matei 20:1-7). 3. Plata pe care o vor primi cei ce lucrează în vie Plata pe care o primesc lucrătorii din vie este „ un leu” (Matei 20:9-14). Această plată nu este mântuirea, fiindcă mântuirea nu se câştigă prin fapte (Efeseni 2:8-9) şi nici răsplătirea lui Dumnezeu, care se va face după slujirea împlinită (1 Corinteni 3:8; 3:14-15), ci reprezintă harul lui Dumnezeu care se oferă în mod egal, însemnând „viaţa veşnică” (Romani 3:21-22; Matei 19:27-30). Dacă tânărul bogat şi-a dorit să câştige viaţa veşnică printr-un efort uman (Matei 19:16), prin pilda lucrătorilor viei Domnul Isus a arătat că viaţa veşnică este oferta lui Dumnezeu pentru toţi cei ce, prin credinţă, acceptă invitaţia bunului gospodar, contează pe promisiunile lui Dumnezeu şi lucrează din dragoste. Întrebări pentru discuţii: 1. În ce context a folosit apostolul Pavel metafora „Biserica, ogorul lui Dumnezeu”? 2. Cine au fost cei dintâi cărora li s-a atribuit metafora „via lui Dumnezeu”? 3. Ce calităţi îl arată pe stăpânul din pilda lucrătorilor viei ca fiind un „bun gospodar ” ? 4. Ce lucruri îi diferenţiază pe lucrătorii din vie ? 5. Ce plată au primit cei ce şi-au început slujirea în ceasul al unsprezecelea? 6. De ce socoteau cei ce şi-au început slujirea dis de dimineaţă că vor primi mai mult ? 7. De ce nu a făcut nicio nedreptate stăpânul atunci când i-a platit pe toţi cu un leu ?
Biserica, Familia lui Dumnezeu - 07 Februarie 2010 Romani 8:1-17 (Ioan 1:12-13)
Scopul lecţiei: Să înţelegem semnificaţia metaforei „Biserica, Familia lui Dumnezeu” şi să descoperim cine sunt cei ce fac parte din această familie divină şi ce binecuvântări dobândesc cei ce au parte de acest har. Contextul lecţiei: Metafora „Biserica, familia lui Dumnezeu”, deşi nu apare menţionată explicit în Cuvântul Scripturii, este sugerată de terminologia folosită în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a defini noua relaţie în care au intrat cei ce Lau primit prin credinţă pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor personal. Astfel, pentru cei credincioşi Dumnezeu este „Tatăl” (Ieremia 3:19; Matei 5:16; 6:7-9; Romani 8:6; 8:15; Galateni 4;67), Domnul Isus este „Fratele mai mare” (Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi - Romani 8:29; Matei 28:10; Ioan 20:17; Evrei 2:11), iar Duhul Sfânt este ca o „ Mamă”, fiindcă ne naşte din nou (Ioan 3:3-8; Ioan 1:12-13; Iacov 1:18;1 Petru 1:22.23; Tit 3:5), ne creşte (Ioan 14:26; 16:13-15; 2 Corinteni 3:18; Galateni 5:22-25), ne corectează (îndrumă, călăuzeşte - Romani 8:4-6; Romani 8:26-27; 2 Timotei 3:16-17), ne echipează (1 Corinteni 12:4-11; Evrei 2:4) şi ne va desăvârşi (Romani 8:29-30; 2 Corinteni 3:18; 1 Corinteni 15:42-49). Apelativele ce exprimă un cadru de familie nu sunt însă întâlnite numai în relaţia pe care cel credincios o are cu Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus şi Duhul Sfânt, ci şi în relaţia pe care o are cu ceilalţi credincioşi. Astfel, în noua poziţie spirituală pe care am primit-o prin Cristos suntem numiţi „copii” (Ioan 1:12-13; 1 Ioan 3:1; Galateni 4:6-7), iar între noi suntem „fraţi” şi „surori” (Matei 28:10; Matei 12:49-50; Evrei 2:11; Romani 12:10; 1 Corinteni 8:9-11; 1 Corinteni 15:6). Potrivit acestor adevăruri putem spune că Biserica este o familie spirituală ce aparţine lui Dumnezeu şi care îi include pe toţi credincioşii din trecut, prezent şi viitor. Conţinutul lecţiei: Urmărind adevărurile pe care apostolul Pavel le prezintă în pasajul pe care îl studiem în această lecţie biblică, descoperim că:
1. Cei ce formează familia lui Dumnezeu sunt oameni duhovniceşti Romani 8:1-11 Pentru a înţelege cine sunt cei ce fac parte din familia lui Dumnezeu, în prima parte a pasajului pe care îl studiem descoperim un contrast între omul firesc şi omul duhovnicesc. Omul firesc nu poate să facă parte din familia lui Dumnezeu fiindcă „trăieşte după îndemnurile firii pământeşti” (Romani 8:1), „umblă după lucrurile firii pământeşti”(Romani 8:5-6) şi este sub „robia păcatului şi a morţii” (Romani 8:23). De fapt, omul firesc se află sub osândă (Romani 8:1), în neputinţă de a se salva prin faptele Legii (Romani 8:2-4), în vrăşmăşie cu Dumnezeu (Romani 8:7), nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu (Romani 8:7), nu poate să-I fie plăcut lui Dumnezeu (Romani 8:8) şi îl aşteaptă moartea (Romani 8:13). În contrast însă cu „omul firesc ”, apostolul Pavel prezintă „omul duhovnicesc ” (Romani 8:9/a), care a fost izbăvit de păcat şi moarte (Romani 8:2), a dobândit viaţa prin Cristos (Romani 8:10-12), trăieşte după îndemnurile Duhului (Romani 8:1-4) şi umblă după lucrurile Duhului (Romani 8:5/b). Omul Duhovnicesc face parte din familia lui Dumnezeu fiindcă este în Cristos (Romani 8:1), este în pace cu Dumnezeu (Romani 8:6/b), are viaţă din Dumnezeu (Romani 8:6; 10) şi nădejdea învierii (Romani 8:11; 13/b). 2. Cei ce fac parte din familia lui Dumnezeu trăiesc o adevărată părtăşie Romani 8:12-16 Cei ce s-au despărţit de păcat şi nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului (Romani 8:12-13) au primit prin Cristos statutul de copii ai lui Dumnezeu (Romani 8:14; Galateni 5:18). În această stare de har, cei ce sunt membrii ai familiei divine trăiesc o părtăşie deplină fiindcă nu mai au niciun motiv de frică (Romani 8:15), au acces liber la Tatăl (Romani 8:15) şi o garanţie sigură (Romani 8:16). 3. Cei ce rămân fideli în familia lui Dumnezeu au parte de o mare moştenire Romani 8:17-18 Cei ce sunt membrii ai familiei lui Dumnezeu au siguranţa moştenirii ( Romani 8:17). Această moştenire este preţioasă (fiindcă vom moşteni tot ce are Dumnezeu - Romani 8:17; 1 Corinteni 2:9), este pură (fiindcă o vom primi în slavă Romani 8:17; Romani 5:2; 1 Petru 1;3-4) şi permanentă (fiindcă vom moşteni împreună cu Cristos - Romani 8:17; Apocalipsa 22:5). În acest verset în care este prezentată moştenirea pe care o vor primi copiii lui Dumnezeu apostolul Pavel repetă însă de două ori aceeaşi condiţie, arătând că: „dacă suntem copii ” suntem şi moştenitori şi „dacă suferim împreună cu El ”….vom fi şi proslăviţi împreună cu El. (Romani 8:17). Acestă repetiţie arată că pentru a primi moştenirea este important nu numai să devenim copii ai lui Dumnezeu ci să şi trăim ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, fiind gata să plătim orice preţ şi să rămânem statornici în această stare de har până la capătul vieţii (1 Ioan 3:1-3). Întrebări pentru discuţii: 1. Cine sunt membrii familiei lui Dumnezeu ? 2. De ce nu poate omul firesc să facă parte din familia lui Dumnezeu ? 3. De ce numai oamenii duhovniceşti pot să facă parte din familia lui Dumnezeu ? 4. Ce lucruri sunt caracteristice omului duhovnicesc ? 5. De ce cei ce sunt în familia lui Dumnezeu trăiesc o adevărată părtăşie ? 6. Ce moştenire vor primi cei din familia lui Dumnezeu ? 7. Care sunt condiţiile în care cei din familia lui Dumnezeu vor primi această moştenire ?
Biserica - Poporul lui Dumnezeu - 31 Ianuarie 2010 1 Petru 2:1-12 (Tit 2:14) Scopul lecţiei: Să înţelegem de ce este numită Biserica „Poporul lui Dumnezeu”, care sunt responsabilităţile ce-i revin potrivit acestui statut şi ce misiune trebuie să împlinească. Contextul lecţiei: Metafora „Biserica, Poporul lui Dumnezeu” este o mare surpriză, fiindcă Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a-i fi atribuită această numire Bisericii, „ Popor a lui Dumnezeu” a fost considerat poporul Israel (Genesa 12:1-3; Exod 19:5-6; 2 Samuel 7:23-24). Acest popor era format din descendenţii fizici ai lui Avraam (Genesa 15:1-6), care au fost chemaţi să păzească poruncile pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise (Exod 19:5-6; Deuteronom 7:6-11). Fiindcă această naţiune s-a descalificat de a mai fi „Poporul lui Dumnezeu” (Isaia 30:8-10; Isaia 65:1-9; Osea 1:8-10; Romani 11:25), Dumnezeu a anunţat că îşi va întemeia un alt popor, care nu va mai fi format din descendenţii fizici ai lui Avraam, ci din aceia care vor avea credinţa lui Avraam şi-L vor urma pe Domnul Isus (Romani 4:13-17; Galateni 3:13-14; 3:26-29). În acest popor vor fi oameni din orice seminţie, de orice neam şi de orice limbă (Isaia 62:10-12; Ieremia 24:7; Ioan 12:32; Romani 5:19; Coloseni 3:9-11; Apocalipsa 5:9-10; 7:9) şi care vor forma împreună Biserica lui Cristos (Tit 2:14; 1 Petru 2:9-10). Conţinutul lecţiei: Studiind acest pasaj biblic în care apostolul Petru prezintă Biserica fiind poporul lui Dumnezeu, descoperim: 1. Identitatea poporului lui Dumnezeu 1 Petru 2:9-10 Este interesant de observat faptul că cei pe care apostolul Petru îi numeşte „ poporul lui Dumnezeu” nu erau înainte un popor, ci au primit acest statut nu datorită meritelor personale, ci prin îndurarea lui Dumnezeu (1 Petru 2:10; Osea 1:9-10; Romani 9:21-26). Pentru a-i identifica pe cei ce formează poporul lui Dumnezeu, apostolul Petru foloseşte mai multe apelative, numindui: „o seminţie aleasă”, arătând astfel modul cum au ajuns să se formeze ca popor – nu prin descendenţă fizică, ci prin alegere divină (Efeseni 1:1:4-12; Romani 8:29-30), „o preoţie împărătească” – arătând astfel statutul celor ce formează acest popor (Exod 19:5-6; Isaia 61:6; Apocalipsa 20:6; 1 Petru 2:5), „ un neam sfânt ”, arătând astfel natura spirituală a celor ce formează acest popor (1 Petru 2:9; Ioan 1:12-13; 2 Corinteni 5:17; 1 Corinteni 3:17,1 Petru 1:15-16), „un popor câştigat de Dumnezeu”, arătând astfel preţul care a fost plătit pentru răscumpărarea celor ce formează acest popor (1 Petru 2:9; 1:18-19; Efeseni 1:7-8; Galateni 2:20), şi „poporul lui Dumnezeu”- arătând astfel apartenenţa acestui popor (1 Petru 2:9-10; 1 Corinteni 6:19-20). 2. Responsabilitatea poporului lui Dumnezeu 1 Petru 2:1-8 Poporul lui Dumnezeu nu are numai o identitate deosebită, ci şi o chemare înaltă. Pentru a descoperi acestă responsabilitate, apostolul Petru arată că cei ce formează poporul lui Dumnezeu sunt chemaţi la „ separare faţă de
lume” (lucrurile firii) (1 Petru 2:1), „ creştere spirituală” (1 Petru 2:2), „apropiere de Dumnezeu” (1 Petru 2:3-4) „slujire duhovnicească” (1 Petru 2:5) şi „credinţă şi încredere în Cristos” (1 Petru 3:6-8). Chiar dacă Domnul Isus este o „piatră lepădată de oameni” (1 Petru 2:4), El merită să fie primit prin credinţă şi demn de toată încrederea, fiindcă este „o piatră vie” (1 Petru 2:4), „o piatră aleasă” (1 Petru 2:4;6; Isaia 28:16), „o piatră scumpă” (1 Petru 2:4-6; 1:18-19) şi „ o piatră probată” (încercată) (Isaia 28:16). Dacă cei ce L-au lepădat pe Domnul Isus şi nu s-au încrezut în El au fost făcuţi de ruşine şi se află sub judecata lui Dumnezeu (1 Petru 2:7-8), cei ce cred în El şi contează pe lucrarea pe care El poate s-o împlinească sunt onoraţi şi nu vor fi daţi de ruşine fiindcă vor trăi aceeaşi biruinţă (1 Petru 2:6-7/a).
3. Misiunea poporului lui Dumnezeu 1 Petru 2:9/b-12 După ce a prezentat identitatea şi chemarea poporului lui Dumnezeu, apostolul Petru subliniază şi misiunea pe care acesta trebuie s-o împlinească. Vorbind în termeni generali, apostolul Petru arată că cei chemaţi să formeze poporul lui Dumnezeu, trebuie „să vestească puterile minunate ale lui Dumnezeu” (să spună; să proclame) (1 Petru 2:9/b; Marcu 16:15-16) şi „să demonstreze prin mărturia vieţii, schimbarea pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa lor” (să fie; să arate) (1 Petru 2:11-12; Matei 5:13-16). Întrebări pentru discuţii: 1. De ce este metafora „Biserica, poporul lui Dumnezeu” o mare surpriză ? 2. Cine a purtat numele de „ popor a lui Dumnezeu” în perioada Vechiului Legământ ? 3. De ce a anunţat Dumnezeu că îşi va alege un alt popor ? 4. Cine formează poporul lui Dumnezeu în vremea Noului Legământ ? 5. Ce apelative a folosit apostolul Petru pentru a identifica poporul lui Dumnezeu ? 6. Ce responsabilităţi a menţionat apostolul Petru pentru poporul lui Dumnezeu (Biserica) ? 7. Care este misiunea poporului lui Dumnezeu ?
Biserica - Mireasa lui Cristos - 24 Ianuarie 2010 Efeseni 5:15-33 (Apocalipsa 19:7-8) Scopul lecţiei: Să înţelegem semnificaţia metaforei „Biserica – Mireasa lui Cristos” şi să descoperim exemplul lui Cristos ca „Mire” al Bisericii şi trăsăturile spirituale ale Bisericii în calitate de „Mireasă” a lui Christos. Contextul lecţiei: Atunci când Sfânta Scriptură prezintă Biserica în calitatea sa de „Mireasă a lui Cristos” , această metaforă pune în lumină relaţia pe care o are Biserica cu Dumnezeu prin unirea spirituală cu Cristos. Pentru a întelege acestă legătură spirituală, în Sfânta Scriptură, relaţia dintre Cristos şi Biserică este asemanată cu relaţia dintre soţ şi soţie (Efeseni 4:21-33;1 Corinteni 11:3;2 Corinteni 11:2). Ideea căsătoriei, care exemplifică relaţia pe care Dumnezeu doreşte să o stabiliescă cu poporul său, este întâlnită şi în Vechiul Testament (Isaia 54:5-8; 62:3-5; Osea 2:19-23), iar cel mai frumos poem de dragoste ce ilustrează acestă relaţie este întâlnit în cartea Cântarea Cântărilor. În Noul Testament această relaţie este accentuată prin faptul că Domnul Isus este prezentat a fi „Mirele” (Matei 9:15; Marcu 2:19; Luca 5;34-35; Ioan3:28-30; Matei 25:1-13), Biserica este identificată a fi „Mireasa” (Efeseni 5:21-33; 2 Corinteni 11:2-3; Matei 25:1-13; Apocalipsa 19:7-8; 21:1-2), iar istoria Bisericii urmează etapele unei “căsătorii evreieşti” : viitorul mire plăteşte tatălui fetei cu care urmează să se căsătorească preţul miresei (Efeseni 5:25;5:2; Galateni 1:4; 1 Petru 1:18-19), după ce s-a plătit preţul miresei urmează perioada logodnei, vreme în care mirele pregăteşte casa unde noua familie va locui , iar miresa îşi confirmă curăţia şi se pregăteşte pentru ziua nunţii (Ioan 14:1-3; 2 Corinteni 11:1-3; Apocalipsa 19:7-8; Matei 25:1-13), vremea sărbătorii nunţii (Matei 25:10; Matei 22:1-14; Apocalipsa 19:7-8) şi timpul căsniciei (Apocalipsa 21:3-7; 22:1-5). Conţinutul lecţiei: Păstrând în atenţie asemănarea făcută de apostolul Pavel între soţ şi soţie şi Cristos şi Biserică, descoperim: 1. Exemplul Lui Cristos ca Mire al Bisericii Efeseni 5:21-33 În calitatea Sa de Mire, Domnul Isus Şi-a câştigat Biserica (Efeseni 5:25; Isaia 53:10-11; 1 Petru 1:17-21; 1 Corinteni 6:19-20;7:23; 1 Timotei 2:5-6; 1 Petru 2:9; Fapte 20:28), iubeşte Biserica (Efeseni 5:25; Ioan 13:1; Ioan 15:9), conduce Biserica - are autoritate asupra Bisericii (Efeseni 5:23; 1:22-23; Coloseni 1:18; 1 Corinteni 11:3), este exemplu pentru Biserică (Efeseni 5:1-2; Matei 11:29; 1 Petru 2:21-25), poartă de grijă de nevoile Bisericii (Efeseni 5:28-29; Ioan 17:517; Ioan 14:12-13; Ioan 16:23-24; Evrei 4:15-16; 7:24-27), pregăteşte locul pentru Biserică (Ioan 12:26; 14:1-3; 17:24) pregăteşte Biserica pentru ziua nunţii (Efeseni 5:26-27; 4:11-13; Apocalipsa 19:7-8 ) şi va desăvârşi Biserica pentru a moşteni veşnicia (1 Tesaloniceni 4:15-17; 1 Ioan 3:1-2; 1 Corinteni 15:47-54; Filipeni 3:20-21). 2. Responsabilităţile Bisericii ca Mireasă a lui Cristos Efeseni 5:15-33 A fi „Mireasa Lui Cristos” nu înseamnă numai o mare onoare şi un mare har, ci şi o mare responsabilitate. Găsim exemplificat acest fapt prin căsătoria lui Boaz cu Rut (Rut 4:1-12), a lui Osea cu Gomera (Osea 1:1-2:23), sau a lui Osea cu o femeie imorală (Osea 3:1-5). Datorită harului care i s-a oferit, Biserica, în calitate de Mireasă a lui Cristos, trebuie să fie curată (despărţită de lume şi dedicată total lui Cristos – Efeseni 5:3-11; 2 Corinteni 11:1-3; 1 Corinteni 6:15-20), să lucreze cu înţelepciune (răscumpărând vremea - Efeseni 5:15-18), să fie mulţumitoare (Efeseni 5:19-20), să fie supusă lui Cristos (Efeseni 5:21-25) şi să fie pregătită pentru a-L întâlni pe Domnul (Efeseni 5:27; Apocalipsa 19:7-8; Matei 25:1-13; Apocalipsa 22:17-20). Întrebări pentru discuţii: 1. Ce relaţie exemplifică metafora „Biserica - Mireasa lui Cristos” ? 2. Ce comparaţie a folosit apostolul Pavel pentru a exemplifica relaţia dintre Cristos şi Biserică ? 3. Este folosit exemplul căsătoriei pentru a ilustra relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său şi în Vechiul Testament ? 4. Ce lucruri arată că acestă metaforă capătă o nuanţă mult mai concretă în relatările Noului Testament ? 5. Ce face Cristos în calitatea Sa de Mire pentru Mireasa (Biserica) Sa ? 6. Ce familii din Vechiul Testament exemplifică onoarea de a fi Mireasa lui Hristos ? 7. Care sunt responsabilităţile Bisericii în calitate de Mireasă a lui Cristos ?
Biserica - Templul lui Dumnezeu - 17 Ianuarie 2010 Ef.2:1-22 (1 Pet.2:5) Scopul lecţiei: Să desescoperim starea spirituală a omului fără de Dumnezeu, care este harul pe care Dumnezeu îl oferă prin Hristos şi ce binecuvântări dobândesc cei ce sunt în Hristos. Conţinutul lecţiei: O altă metaforă pe care o întâlnim în relatările Sfintei Scripturi pentru definirea identităţii Bisericii este: „Biserica –Templul lui Dumnezeu” . Dacă în Vechiul Testament templul era o construcţie fizică destinată pentru a fi un loc de adunare (Ps.122.1-4;), un loc de închinare (2 Cron.7:12;Isaia 56:6-7:Ier.7:4-11;Mat.21:13), un loc al prezenţei lui Dumnezeu (1 Împ-9:3;2 Cron.7:16; Isaia 6:1-3) şi un loc al mărturiei (2 Cron.7:19-22), atunci când Biserica este asemănată cu „Templul lui Dumnezeu”, acest templu capătă o conotaţie spirituală, însemnând „o casă duhovnicească” formată din pietre vii (1 Pet.2:5;Evrei 3:6) sau „ un Templu spiritual ”, un locaş a lui Dumnezeu prin Duhul (Ef.19-22). Când apostolul Pavel foloseşte acestă metaforă „templul lui Dumnezeu”, face referire atât la viaţa individuală a fiecărui credincios în care Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt (1 Cor.3:16-17;6:19-20), cât şi la biserica lui Hristos, formată din mulţimea celor credincioşi (2 Cor.6:16-7:1;Ef.2:19-22). Atunci când Biserica este asemănată cu Templul lui Dumnezeu, cei ce o compun (credincioşii nascuţi din nou) sunt pietre vii (1 Pet.2:5), fiind zidiţi pe temelia (învăţătura) apostolilor şi proorocilor (Ef.2:20:1Cor.3:10 Mat.16:18;Ap.21:14), piatra din capul unghiului (care ţine întreaga clădire) este Isus Hristos (Ps.118:22;Isaia 28:16;Mat.21:42;1 Pet.2:4), iar acest edificiu spiritual creşte (Ef.2:20;4:11-16), este un locaş sfânt (Ef.2:21;2 Cor.6:14-16) şi un domeniu al locuinţei lui Dumnezeu prin Duhului Sfânt (Ef.2:22;1 Pet.2:5; 1 Cor.3:16-17;6:19). Conţinutul leţiei: Pentru a arăta cât de mari sunt binecuvântările pe care le primesc cei au ajuns să fie prin credinţă o piatră vie în Templul Spiritual al Bisericii lui Hristos, apostolul Pavel subliniază: 1. Starea omului fără de Hristos Ef.2:1-3 Omul fără de Hristos, este mort din punct de vedere spiritual (Ef.2:1), trăieşte după mersul lumii (Ef.2:2/a), este sub autoritatea puterii întunericului (Ef.2:2/b) şi împlineşte dorinţele firii (cărnii), prin poftele firii pământeşti şi o gândire egocentrică (Ef.2.3). În acestă stare, cei sunt fără de Hristos, sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu, fiind numiţi „ fiii neascultării ” (Ef.2:2) şi sub judecata lui Dumnezeu, fiind numiţi „ copii ai mâniei ” (Ef.2:3). 2. Harul oferit de Dumnezeu pin Hristos Ef.2:4-12 În contrast cu starea omului fără de Dumnezeu, apostolul Pavel prezintă oferta lui Dumnezeu pentru omul căzut spiritual. În dragostea Sa, Dumnezeu le oferăcelor ce cred în Hristos: harul vieţii (Ef.2:4-5), harul mântuirii (Ef.2:5/b;89), harul slujirii (Ef.10) şi harul domniei (Ef.2:6-7). Pentru a arăta că Dumnezeu oferă acest har în aceiaşi măsură şi neamurilor, apostolul Pavel face un contrast între starea spirituală în care se găseau cei dintre neamuri în trecut (fără Hristos - Ef.2:11-12) şi binecuvântările pe care le pot primi acum prin Hristos (Ef.2:13-22). 3. Binecuvântările dobândite de cei ce sunt în Hristos Ef.2:13-22 Pentru a arăta cât de mari sunt binecuvântările lui Dumnezeu care se împart în aceiaşi măsură atât pentru iudei, cât şi pentru neamuri, apostolul Pavel arată că toţi cei ce sunt în Hristos au: pace cu Dumnezeu şi unii cu alţii ( Ef.2:13-17), acces liber la Tatăl (Ef.2:18), un nou statut spiritual (Ef.2:19; Ioan 1:11-13;Gal.4:1-7) şi o mare responsabilitate pentru slujire (Ef.2:20-22). Întrebări pentru discuţii: 1. Care a fost rolul Templului în Vechiul Legământ ? 2. Ce semnificaţie a căpătat Templul ca domeniu al al locuinţei Duhului Sfânt ? 3. Ce statut dobândesc membrii Bisericii atunci când Biserica este asemănată cu Templul lui Dumnezeu? 4. Care este starea spirituală a omului fără de Hristos? 5. Care sunt binecuvântările pe care Dumnezeu le oferă prin Hristos? 6. Ce binecuvântări dobândesc cei ce sunt în Hristos? 7. Ce trebuie să facem ca Templul spiritual (Biserica) să-şi împlinească menirea?
Biserica - Trupul lui Hristos - 10 Ianuarie 2010 1 Corinteni 12:12-31 (Efeseni 5:29-30) Scopul lecţiei: Să descoperim cine poate să facă parte din „ trupul lui Hristos”, ce relaţie trebuie să existe între cei ce îl formează, care sunt funcţiile „trupului lui Hristos” şi când pot acestea fi împlinite. Contextul lecţiei: Dacă în prima lecţie biblică din acest an am descoperit identitatea Bisericii după însemnătatea termenului folosit de Domnul Isus pentru a o defini, în lecţiile următoare vom încerca să ne întregim imaginea despre identitatea şi misiunea Bisericii, studiind cu ce a fost acesta comparată. Studiind Cuvântul lui Dumnezeu, descoperim un şir de metafore prin care ne sunt prezentate detalii exemplificate în mod practic despre identitatea, componenţa, funcţiile şi misiunea Bisericii. Prima dintre aceste metafore pe care o vom studia este ” Biserica – trupul lui Hristos” Conţinutul lecţiei: Chiar dacă şi Domnul Isus a vorbit despre „ trupul Său” pe care L-a asemănat în mod simbolic cu pâinea pe care a folosit-o la instituirea „Cinei Domnului” (Matei 26:26-28; Marcu 14:22), metafora „ Biserica - trupul lui Hristos„ este cel mai des întâlnită în scrierile apostolului Pavel (Efeseni 1:22-23; 5:23; 5:29-30; Efeseni 4:11-12; Coloseni 1:18-24; 1 Corinteni 12:12-31). Păstrând în atenţie adevărurile pe care apostolul Pavel le-a subliniat prin aceasă metaforă descoperim: 1. Cine sunt cei ce formează trupul lui Hristos 1 Corinteni 12:1-3 Atunci când vorbeşte despre „trupul lui Hristos”, apostolul Pavel nu se referă la trupul fizic al Domnului Isus, pe care Fiul Lui Dumnezeu L-a avut în timpul slujirii din lumea aceasta (Ioan 1:14) şi nici la trupul de slavă pe care Domnul Isus L-a primit după înviere (Luca 24:36-42), ci la trupul spiritual al lui Hristos, format din mulţimea tuturor celor credincioşi (Coloseni 1:18-24). Deşi atunci când îi prezintă pe cei ce formează trupul lui Hristos, apostolul Pavel arată că aceştia sunt „mulţi” (după cum şi în trup sunt mai multe mădulare – 1Corinteni 12:12 ;14) şi foloseşte termeni generali, incluzându-i pe toţi (1 Corinteni 12:13/a; 1 Corinteni 12:27), din trupul lui Hristos nu poate să facă parte oricine.
Au parte de harul acesta cei ce au fost botezaţi de Duhul lui Dumnezeu (botez care nu este o experienţă ulterioară convertirii – Efeseni 5:18 - ci reprezintă actul unirii prin credinţă cu Hristos într-o natură divină – Ioan 1:11-13; 3:3-8; 2 Corinteni 5:17). Aceştia n-au trăit însă numai o experienţă iniţială care i-a unit cu Hristos, ci păstrează şi o legătură vie şi activă cu Domnul în tot timpul vieţii fiind adăpaţi (hrăniţi zilnic) de acelaşi Duh (1 Corinteni 12:13/b: Ioan 6:63; 7:3739). Pentru a ajunge în această unitate cu Hristos, cei ce formează „ trupul lui Hristos”, s-au despărţit de lume (1 Corinteni 12:1; Coloseni 1:18-24; Efeseni 2:11-16), au crezut şi L-au primit pe Hristos prin credinţă (Ioan 1:11-13), au trăit înnoirea vieţii (Ioan 3:3-8), Îl recunosc pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn (1 Corinteni 12:3) şi se hrănesc cu ceea ce le oferă Dumnezeu prin Cuvântul Scripturii şi Duhul Sfânt (Ioan 15:1-11).
2. Ce relaţie trebuie să existe între cei ce formează trupul lui Hristos 1 Corinteni 12:14-26 Deşi cei ce formează „trupul lui Hristos” provin dintr-o mare diversitate în ce priveşte apartenenţa etnică (iudei sau greci - 1 Corinteni 12:13/b), poziţia socială (robi sau slobozi - 1 Corinteni 12:13/b), sau înzestrarea spirituală (1 Corinteni 12:4-11; 1 Corinteni 12:15-17), între membrii trupului trupului lui Hristos trebuie să existe unitate (1 Corinteni 12:12;18-20), apreciere (1 Corinteni 12:21-26) şi slujire reciprocă (1 Corinteni 12:25-26). 3. Cum îşi pot împlini funcţiile cei ce formează „trupul lui Hristos” 1 Corinteni 12:27-31 Pentru a-şi împlini slujba la care a fost chemat, fiecare mădular al „ trupului lui Hristos” trebuie să-şi descopere darul cu care a fost înzestrat (1 Corinteni 12:4-11), să cunoască slujirile rânduite de Dumnezeu (1 Corinteni 12:5;28-30), să urmărească roada înaintea darurilor (1 Corinteni 12:31-13:1-13) şi să depindă de lucrarea lui Dumnezeu (1 Corinteni 12:11). Întrebări pentru discuţii: 1. Ce adevăruri despre identitatea Bisericii ne descoperă metafora „Biserica - trupul lui Hristos” ? 2. Cine sunt cei ce formează „trupul lui Hristos” ? 3. Cum explicăm faptul că în Biserică există o unitate în diversitate ? 4. Cum se poate ajunge la o armonie deplină în trupul Bisericii ? 5. Cum a arătat apostolul Pavel faptul că fiecare membru al „trupului lui Hristos” are aceeaşi valoare ? 6. Ce slujiri a rânduit Dumnezeu în Biserică ? 7. De ce în multe biserici nu mai există o armonie şi o unitate deplină ?
Biserica - Adunarea celor chemati - 03 Ianuarie 2010 Mat.16:13-28 (Rom.8:28-30) Scopul lecţiei: Să descoperim cadrul în care Domnul Isus a prezentat Biserica Sa, cine sunt cei chemaţi să facă parte din Biserică şi ce misiune le-a fost încredinţată. Contextul lecţiei: Pentru Scriitorii Vechiului Testament, „Biserica” a fost o „taină” . Deşi mulţi prooroci au anuţat restaurarea Israselului şi că va veni o vreme când Dumnezeu va rascumpara oameni din orice neam şi îşi va întemeia un nou popor, Biserica a fost anunţată si prezentată de Domnul Isus. Numai în timpul slujirii publice, a Domnului Isus, a fost descoperită identitatea Bisericii, misiunea care i-a fost încredinţată şi destinul ce-i este pregătit. Pentru că în timpul în care trăim manifestările puterii întunericului care anticipează domnia lui Anticrist sunt tot mai evidente, iar în această vreme de libertate şi globalizare, Biserica este în pericol de a-şi pierde identitatea şi a nu-şi mai împlini misiunea, prin studiile biblice din anul 2010 dorim să abordăm o eclesiologie biblică, descoperind identitatea şi misiunea Bisericii, motivând fiecare biserică care va prcurge acest studiu, să cunoscă şi să aplice modelul Bisericii Primare. Conţinutul lecţiei: Pasajul biblic pe care îl studiem conţine primul anunţ pe care Domnul Isus L-a făcut cu privire la Biserica Sa. Păstrând în atenţie cadrul în care Domnul Isus a făcut această mărturisire, numele pe care L-a folosit pentru a-şi prezenta Biserica şi misiunea anunţată de Domnul Isus pentru Biserică, descoperim: 1. Contextul în care Domnul Isus a prezentat Biserica Mat.16:13-17 Domnul Isus nu şi-a anunţat Biserica la Ierusalim, orasul în care era centrul religios al Israelului, ci în Cezarea lui Filip, cel mai de nord ţinut al Palestinei, aflat la cca 120 mile (200 Km) nord de Ierusalim. Pentru că în Cezarea lui Filip era un puternic centru al închinarii la Baal, iar în această zonă Irod cel Mare a construit un templu în onoarea lui Cezar August, putem spune că Domnul Isus şi-a anunţat Biserica în cel mai întunecat loc din punct de vedere spiritual. Domnul Isus a vorbit despre Biserică după ce ucenicii au răspuns întrebărilor referitoare la identitatea Sa. Când au fost întrebaţi, ucenicii au arătat mai întâi părerea oamenilor cu privire la Domnul Isus, iar prin declaraţia „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, Petru a făcut cea mai mare mărturisire de credinţă, arătând care este convingerea ucenicilor cu privire la identitatea Domnul Isus. După declaraţia lui Petru, Domnul Isus a rostit pentru prima data numele „Bisericii”, spunând: „ tu esti Petru, şi pe aceasta piatra, voi zidi „Biserica Mea”, si poţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” ( Mat.16:18). Faptul că după această mărturisire, Domnul Isus a început să descopere suferintele pe care avea să le îndure la Ierusalim, vorbind desluşit despre moartea si învierea Sa (Mat. 16:21), ne ajută să înţelegem că Domnul Isus nu S-a limitat numai la a ne prezenta numele şi misiunea Bisericii, ci ne-a arătat şi ceea ce El este gata să facă pentru ea.
2. Identitatea Bisericii Domnului Isus Mat.16:18 Pentru a defini identitatea Bisericii, Domnul Isus a folosit termenul „ eclesia”, care înseamnă „adunarea celor chemati afară” . În Noul Testament acest termen este folosit de 114 ori. De 90 de ori cu referire la un grup de credincioşi dintr-o anume localitate (biserica locală), iar de 24 de ori cu referire la toţi credincioşii (biserica universală). Acest termen nu este tradus niciodata având sens de clădire sau de instituţie. Datorită acestui fapt putem spune că Biserica nu este o construcţie sau o instituţie ci un organism spiritual. Acest adevăr este bine subliniat de Sfânta Scriptura, atunci când Biserica este aseamănată cu un trup. După cum trupul este o entitate formată din mai multe celule vii, având fiecare o identitate şi cu un rol specific, tot aşa si în
biserica fiecare credincios este o „piatra vie” care deşi are o identitate şi un rol specific, este o parte importantă în alcătuirea întregului, formând împreună cu ceilalţi credincioşi trupul lui Hristos. (1 Pet.2:4-5; 1Cor. 12:12-20). Cu toate că în această economie de piata, unii slujitori încearcă să privatizeze chiar şi biserica, sau să se folosească de Biserică ca si cum ar fi proprietatea lor, Biserica are un singur Stapân si un singur Domn: „Isus Hristos!” ( Ef. 1:22; Col 1:18). Biserica aparţine lui Hristos , pentru că : El a câstigat-o (1Pet.2:9 ; Ef.5:24-26), El o sfinteşte (Ef.5:27, Col.1:19-22, Tit 2:14), El însuşi lucrează prin Biserică: (2 Cor.5:20), El o va desavârşi I (Ioan 3:2) şi va domni veşnic împreuna cu Biserica Sa. (Fil. 3:20-21 , Apoc .21:2-3 , 22:15).
3. Misiunea Bisericii Domnului Isus Mat.16:19-28 Urmărid mărturisirea făcută de Domnul Isus în Cezarea lui Filip, descoperim nu numai cadrul în care El şi-a prezentat Biserica şi identitatea Bisericii Sale, ci şi misiunea pe care Biserica trebuie s-o împlinească. Atunci când a declarat: „ pe această piatră voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui ”, Domnul Isus a anuţat că Biserica Sa este zidită pe o temelie solidă, este în ofensivă, în expansiune şi biruitoare în faţa celor mai de temuţi duşmani: diavolul, moartea şi locuinţa morţilor (Mat.16:18). Biserica îşi împlineşte acestă misiune atunci când este zidită pe Adevăr (pe această „piatră” voi zidi Biserica Mea Mat.16:18), este formată din pietre vii (mulţimea celor chemaţi -Mat.16:18; Rom.8:28-30), este zidită de meşterul cel mai iscusit (Isus Hristos- Mat.16:18) şi îşi împlineşte misiunea încredinţată. Acestă misiune este descoperită de încredinţarea pe care Domnul Isus o dă lui Petru atunci când îi spune: „Îti voi da cheile Împaratiei cerurilor, si orice vei lega pe pamânt va fi legat în ceruri, si orice vei deslega pe pamânt, va fi deslegat în ceruri „ (Mat.16:19) Deşi apotolul Petru a fost un deschizător de uşi pentru Împaratia lui Dumnezeu, predicând Evanghelia şi câştigându-i pentru Hristos pe evrei, (Fapte 2), samariteni, (Fapte 8:14 ) si neamuri, (Fapte. 10), misiunea de a purta cheile anuntată de Domnul Isus, nu-l include numai pe el, ci întraga Biserică. Acest adevar este dovedit de faptul că toti ceilalti ucenici au primit aceiasi încredinţare (Mat.18:18). A avea cheile împărăţiei cerurilor este o mare autoritate, fiindcă cel ce ţine cheile are ultimul cuvânt (Ap. 1:18), o mare oportunitate, fiindcă cel ce ţine cheile lucrează împreună cu Dumnezeu, o mare strategie, fiindcă Domnmul Isus a arătat ucenicilor modul în care cineva poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu şi o mare responsabilitate, fiindcă orice va fi legat pe pamânt va fi legat şi în ceruri, si orice vei deslega pe pamânt, va fi deslegat în ceruri”(Mat16:19) .
Întrebări pentru discuţie: 1. În ce context a vorbit Domnul Isus prima dată despre Biserica Sa ? 2. Ce păreri aveau oamenii cu privire la Domnul Isus ? 3. Ce mărturisire a făcut Petru despre identitatea Domnului Isus ? 4. Ce ne ajută să credem că Biserica este „adunarea celor chemaţi afară” ? 5. De ce Biserica aparţine lui Hristos ? 6. Care este misiunea Bisericii anunţată de Domnul Isus ? 7. Ce înseamnă a avea cheile împărăţiei cerurilor ? Pastor Dan Boingeanu
Asteapta-L pe Hristos grabindu-i venirea - 27 Decembrie 2009 2 Petru 3:1-18 (Apocalipsa 22:17) Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt lucrurile ce grăbesc venirea Domnului Isus şi să înţelegem cum le putem împlini. Contextul lecţiei: Dacă în primele capitole ale ultimei sale epistole apostolul Petru i-a îndemnat pe cei credincioşi să fie pregătiţi pentru sfârşit, să vegheze şi să învingă împotrivirile, în ultimul capitol al acestei epistole el le adreseză chemarea să-L aştepte pe Hristos în aşa fel încât să-I grăbească venirea (2 Petru 3:11-12). Pentru a-i ajuta pe cei credincioşi să atingă acest nivel al pregătirii în vederea întâlnirii cu Domnul Isus, apostolul Petru repetă de patru ori apelativul „prea iubiţilor” (2 Petru 3:1;8;14 ;17), adresându-se astfel ca un părinte spiritual copiilor săi în credinţă şi pune în contrast viaţa celor ce iau în derâdere promisiunea revenirii Domnului Isus (2 Petru 3:3-7) cu a celor ce cred această făgăduinţă şi se pregătesc pentru ziua sfârşitului (ziua Domnului, 2 Petru 3:8-18). Conţinutul lecţiei: Luând în considerare adevărurile prezentate de apostolul Petru în acest capitol, descoperim că: 1. Grăbesc venirea Domnului Isus cei ce rămân statornici 2 Petru 3:1-10 Pentru a trăi această statornicie, apostolul Petru îi atenţionează pe cei credincioşi să nu uite cuvântul care le-a fost propovăduit (2 Petru 3:1-2), să nu se lase amăgiţi (2 Petru 3:3-7) şi să se încreadă deplin în caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu (2 Petru 3:7-10). Amăgirea din vremea din urmă va fi generată de cei ce pun la îndoială Adevărul şi batjocoresc pe Dumnezeu, trăind stăpâniţi de pofte (2 Petru 3:3-6). Ca să nu fie prinşi în cursele acestor defăimători, apostolul Petru îi îndeamnă pe cei credincioşi să ia în considerare actul creaţiei (2 Petru 3:5), pedeapsa suportată de batjocoritorii din vremea lui Noe (2 Petru 3:6) şi judecata care are să vină (2 Petru 3:7). În contrast însă cu imaginea acestor defăimători, apostolul Petru prezintă caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu, arătând că: Dumenezeu este etern (nu este influenţat de timp, 2 Petru 3:8), Dumnezeu este credincios ( „nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Lui”, 2 Petru 3:9/a), Dumnezeu este îndelung răbdător („are o îndelungă răbdare”, 2 Petru 3:9/b), Dumezeu este plin de dragoste (nu doreşte moartea păcătosului, 2 Petru 3:9/c), Dumnezeu este iertător (doreşte ca toţi să vină la pocăinţă, 2 Petru 3:9/d) şi Dumnezeu este drept (pedepseşte păcatul, 2 Petru 3:10). Apostolul Petru descrie actul dreptăţii lui Dumnezeu anunţând Ziua Domnului, care va veni pe neaşteptate (ca un hoţ), va genera un cataclism general (cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de căldură şi pământul cu tot ce este pe el va arde) şi va pregăti calea pentru o nouă creaţie (2 Petru 3:10;13). 2. Grăbesc venirea Domnului Isus cei ce lucrează cu sârguinţă 2 Petru 3:11-16 Pentru a grăbi venirea zilei lui lui Dumnezeu, apostolul Petru arată că cei credincioşi trebuie să-şi dea toate silinţele
pentru a păstra un caracter sfânt (2 Petru 3:13-14; 2 Petru 1:5) şi pentru a folosi „spre mântuire” timpul rămas până la venirea Domnului Isus (2 Petru 3:15), crezând şi aplicând corect Cuvântul Scripturii (2 Petru 3:15-16).
3. Grăbesc venirea Domnului Isus cei ce cresc în statura spirituală 2 Petru 3:17-18 Versetele cu care se încheie acestă epistolă conţin îndemnul prin care apostolul Petru îi cheamă pe cei credincioşi să crescă în putere („tărie”, 2 Petru 3:17), în harul lui Dumnezeu şi în măsura cunoaşterii Domnului Isus (ca „Domn şi Mântuitor”, 2 Petru 3:18), urmărind nu înălţarea lor, ci slăvirea lui Dumnezeu (2 Petru 3:18/b). Întrebări pentru discuţii: 1. Ce apelativ a repetat apostolul Petru în acest capitol ? 2. Ce mesaj poartă pentru noi acest apelativ ? 3. Ce amăgire va fi promovată în zilele din urmă ? 4. Ce mărturii îi ajută pe cei credincioşi să rămână statornici în faţa acestor amăgiri? 5. Cum a prezentat apostolul Petru Ziua Domnului ? 6. Cum putem aştepta şi grăbi venirea Zilei Domnului ? 7. Care sunt lucrurile pentru care cei credincioşi trebuie să se silească ?
Asteapta-L pe Hristos biruind impotrivirile - 20 Decembrie 2009 Pet.2:1-22 (Ef.6:13)
Scopul lecţiei: Să descoperim identitatea celor ce se împotrivesc Adevărului, modul în care aceştia acţionează şi pedeapsa ce le este pregătită, pentru ca biruind cursele ce ne sunt întinse, să putem trăi cu evlavie şi să aşteptăm venirea Domnului Isus, învingând orice împotrivire . Contextul lecţiei: După ce ne-a îndemnat să-L aşteptăm pe Hristos pregătiţi (2 Pet.1:1-11) şi veghind ( 2 Pet.1:1221), apostolul Petru îşi continuă cea de-a doua epitolă, arătând că în confruntarea spirituală a zilelor din urmă, cei ce-L aşteaptă pe Hristos trebuie să fie şi biruitori. Deşi cei credincioşi sunt angajaţi în lupta spirituală chiar din momentul în care s-au hotărât pentru Hristos (Ef.6:12), acestă luptă spirituală va fi mult mai aprigă în vremea sfârşitului ( Mat.24:4-6; 15-24;2 Pet.2:1-22). Aceastui război spiritual merită să i se acorde toată atenţia, fiindcă în cadrul unei epistole atât de scurte, apostolul Petru i-a rezervat un întreg capitol, lupta spirituală pe care fii întunericului o generează este deosebit de aprigă, iar pedeapsa pe care apostolul Petru a anunţat-o pentru cei înfrânţi este grozavă. Conţinutul lecţiei: După ce apostolul Petru a atras atenţia cu privire la pericolul învăţăturilor false şi al rătăcirii de la adevăr (2 Pet.1:12-15), a arătat cine sunt cei ce se împotrivesc Adevărului, modul în care aceştia acţioneză şi calea prin care putem câştiga biruinţa împotriva tuturor acestor împotriviri. Păstrând în atenţie aceste adevăruri, descoperim : 1. Portretul împotrivitorilor 2 Pet.2:1-3;20-22 Deşi proorocii mincinoşi încearcă să-şi ascundă identitatea ( Mat.7:15: Fapte. 20:29-31), în prima parte a pasajului pe care îl studien în lecţia de astăzi, apostolul Petru ne prezintă cine sunt cei ce se împotrivesc Adevărului, descriindu-le caracterul, atitudinile şi acţiunile pe care le intreprind. Asemenea lui Lucifer, proorocii mincinoşi şi învăşătorii mincinoşi s-au lepădat de Adevăratul Stăpân şi lucrează în ascuns promovând minciuna şi erezii nimicitoare (2Pet.2:1). Cu toate că în viaţa acestor împotrivitori a fost o vreme când s-au bucurat de răscumpărare (2.Pet.2:1) şi chiar au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoaşterea lui Dumnezeu, au alunecat iarăşi spre lucrurile de altădată, iar starea lor cea din urmă a ajuns mai rea decât cea de la început (2 Pet.20-22). Învăţătorii falşi şi proorocii mincinoşi, urmăresc interese personale şi un câştig mârşav realizat prin înşelăciune şi prin ademenirea celor lesne încrezători spre destrăbălare(2 Pet.2:2-3). Din această cauză, ei au ajuns o pricină de poticnire pentru cei ce le urmăresc viaţa şi o cursă pentru cei ce îi urmează (2Pet.2:2-3). 2. Pericolul generat de acţiunea împotrivitorilor 2 Pet.2:10-19 După ce prezintă identitatea armatei fiilor întunericului formată din proorocii şi învăţătorii mincinoşi, în acest capitol, apostolul Petru prezintă şi cât de mare este pericolul pe care aceştia îl reprezintă. Acest pericol este generat de atitudinile lor: nu se supun autorităţilor (2 Pet.2:10-12), nu se ruşinează de oameni, trăiesc în plăceri ziua în amiaza mare (2 Pet.2:13) şi fac din păcat un scop al vieţii ( 2 Pet.2:10; 13- 15). În acelaşi timp aceşti împotrivitori sunt un pericol şi prin strategiilor pe care le folosesc şi modul în care acţionează : se strecoară la mesele de dragoste, momesc sufletele nestatornice ( 2 Pet.2:13-14) şi fac promisiuni deşarte, pe care nu pot să le împlinească (2 Pet.2:1719). 3. Pedeapsa ce îi aşteaptă pe împotrivitori 2 Pet 2:1/b-9 După ce prezintă cu multe detalii identitatea învăţătorilor falşi şi strategiile pe care aceştia le folosesc pentru a-i prinde în cursa lor pe cei nestatornici, în capitolul pe care îl studiem apostolul Petru anunţă şi pedeapsa ce le este pregătită celor ce se împotrivesc Adevărului. Astfel, el arată că pedeapsa ce îi aşteaptă pe cei ce s-au înrolat în armata diavolului este aspră - pentru că Dumnezeu va face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică ( 2Pet.2:1/b), iminentă pentru că e aproape să se împlinească (2 Pet.2:3) şi sigură - pentru că este dovedită de evenimente istorice: îngerii căzuţi (2 Pet.2:4), lumea veche (2 Pet.2:5) şi cetăţile păcătoase (2 Pet.2:6). În faţa acestui atac al celor ce au fost folosiţi de puterea întunericului în primul veac, atac care se va înteţi în vremurile din urmă, există însă o şansă de biruinţă. Dumnezeu însuşi îi va izbăvi pe cei cucernici (evlavioşi), care trăiesc o viaţă de neprihănire şi nu iau parte la nelegiuire (exemplul lui Lot 2:Pet.2:7-9). Întrebări pentru discuţie : 1. Pe cine a menţionat apostolul Petru în armata împotrivitorilor ? 2. De ce acţiunea proorocilor şi a învăţătorilor mincinoşi este un mare pericol ? 3. Aceşti împotrivitori strecuraţi în biserica primară, pot fi întâlniţi şi astăzi? 4. Ce atitudine au fii întunericului faţă de autorităţi ? 5. Care dintre cursele folosite de împotrivitori este cea mai frecventă astăzi ? 6. Ce atitudine trebui să avem faţă de faptele pe care fii întunericului le săvârşesc? 7. Cum putem câştiga biruinţa în faţa curselor pe care le întind învăţătorii falşi?
Pastor Dan Boingeanu
Asteapta-L pe Hristos veghind - 13 Decembrie 2009 2 Petru 1:12-21 (Matei 24:42) Scopul lecţiei: Să descoperim ce atenţionări a folosit apostolul Petru ca să-i trezească şi să-i menţină treji pe credincioşii din vremea lui, pentru ca aceştia să fie pregătiţi pentru slujire şi pentru întâlnirea cu Domnul Isus. Contextul lecţiei: După ce a arătat cine sunt cei pregătiţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (2 Petru 1:1-11) şi a prezentat chipul (calea sau modul) în care cineva poate să aibă acces spre acest loc, apostolul Petru îşi continuă cea de-a doua epistolă cu un semnal de deşteptare. Deoarece tendinţa celor credincioşi este să uite, să amâne şi să devină leneşi, apostolul Petru adresează acest semnal de deşteptare folosind cuvântul „diegeiro” (1 Petru 1:13) care înseamnă a trezi din somn, a deştepta, sau a păstra într-o stare de veghe. Dorinţa apostolului Petru a fost ca înaintea venirii Domnului Isus cei credincioşi să fie treji şi să vegheze (2 Petru 1:13). Pentru el, această responsabilitate de a-i trezi pe credincioşi n-a fost însă numai o dorinţă vremelnică, sau o ambiţie personală, ci mai degrabă o mare datorie ( „socotesc că este drept” ), o misiune a vieţii (”cât voi mai fi în cortul acesta” ), o slujire care să continue şi după moartea sa (2 Petru 1:13 şi 15). Cuvintele rostite de apostolul Petru în acest pasaj al Scripturii au o greutate deosebită nu numai pentru că au fost rostite de un apostol care a trăit şi a umblat cu Domnul Isus, ci şi pentru că sunt cuvintele pe care el le-a rostit înainte de moarte. Apostolul Petru, care ştia că sfârşitul vieţii îi este aproape (2 Petru 1:14), a folosit afirmaţii care pun în lumină o frumoasă definiţie cu privire la ce este viaţa şi moartea. Astfel, pentru el, viaţa înseamnă „ corturărit ”, a locui într-un cort (2 Petru 1:13), sfârşitul vieţii înseamnă dezbrăcarea de cortul trupesc (2 Petru 1:14) iar moartea „o plecare”, „un exod” ! Găsim acest adevăr la începutul versetului 15, în care pentru moarte apostolul Petru foloseşte termenul grecesc „exodus” care înseamă ieşire, sau plecare. Conţinutul lecţiei: Scopul îndemnurilor folosite de apostolul Petru în acest pasaj a fost să aducă aminte celor credincioşi să nu uite învăţăturile pe care le-au primit (2 Petru 1:12) , să-i ţină treji (2 Petru 1:13) şi să le dea un imbold care să fie activ şi după moartea sa (2 Petru 1:15). Păstrând în atenţie aceste învăţături descoperim că pentru cei ce aşteaptă pe Domnul Isus, îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu este: 1. Veghează ca să nu uiţi învăţăturile primite 2 Petru 1:12-15 Celor ce ştiau adevărul şi se considerau tari în cunoaşterea Scripturii (2 Petru 1:12), apostolul Petru le atrage atenţia să nu uite adevărul pe care l-au primit. Pentru a-i ajuta să nu uite, el foloseşte repetiţia ( „vă aduc totdeauna aminte”, adică mereu şi mereu, 2 Petru 1:12/a), îi atenţionează cu privire la contextul în care trăiesc (o vreme de suferinţă, timp în care plecarea apostolului este iminentă, iar venirea Domnului Isus aproape, 2 Petru 1:13-14) şi le scrie scrisori care să poată fi citite şi după moartea sa (2 Petru 1:15). 2. Veghează ca să păstrezi nealterat Cuvântul Scripturii 2 Petru 1:16-18 Apostolul Petru şi-a dat toate silinţele nu numai ca să-i trezească pe credincioşi şi să-i ajute să nu uite învăţăturile primite, ci mai ales ca să-i îndemne să păstreze aceste învăţături nealterate. De aceea, el le aduce aminte că ceea ce le-a propovăduit n-au fost basme, ci un Cuvânt autentic despre venirea Domnului Isus, confirmat de experienţele trăite - „El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă” (2 Petru 1:17/a; Matei 17:1-9; Marcu 9:2-9; Luca 9:28-36), mărturia lui Dumnezeu Tatăl, atunci când din slava minunată s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit , în care Îmi găsesc plăcerea” (2 Petru 1:17/b; Matei 17:5; Marcu 9:7) şi declaraţia martorilor oculari - „ noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt ” (2 Petru 1:18). 3. Veghează ca să înţelegi şi să aplici corect mesajul Scripturii 2 Petru 1:19-21 După ce a arătat că cei credincioşi au datoria să nu uite Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păstreze curat, apostolul Petru arată că aceştia trebuie să-l şi interpreteze şi să-l aplice corect. Pentru aceasta el pune în lumină cu aceeaşi autoritate scrierile Vechiului Testament ( „cuvântul proorociei” - 2 Petru 1:19; Ps. 119:105 ), arată cadrul în care trebuie interpretat ( „nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură” - 2 Petru 1:20), modul în care a fost transmis Cuvântul Scripturii ( „nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” - 2 Petru 1:21) şi măsura în care trebuie împlinit ( „la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” - 2 Petru 1:19/b). Întrebări pentru discuţii: 1. Ce scop a urmărit apostolul Petru prin adevărurile menţionate în acest pasaj ? 2. De ce mulţi creştini din zilele noastre uită Cuvântul lui Dumnezeu ? 3. Ce metode a folosit apostolul Petru pentru a-i ţine treji pe cei credincioşi ? 4. Ce declaraţie a folosit apostolul Petru pentru a defini viaţa şi moartea sa ? 5. Cum de a ştiut apostolul Petru că sfârşitul său va veni deodată? 6. Ce mărturii a folosit apostolul Petru pentru a arăta că mesajul pe care l-a propovăduit el este autentic ? 7. Care este cadrul potrivit pentru o interpretare corectă a Cuvântului lui Dumnezeu ? Pastor Dan Boingeanu
Asteapta-L pe Hristos pregatit - 06 Decembrie 2009 2.Pet.1:1-11 (Mat.24:44) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă a fi pregătit pentru a-L întâlni pe Hristos şi să descoperim cum putem atinge această stare spirituală. Contextul lecţiei: Cea de-a doua epistolă a apostolului Petru, a fost adresată aceloraşi destinatari cărora le-a fost adresată şi prima epistolă (1 Pet.1:1). Cunoaştem acest fapt deoarece apostolul Petru îşi identifică destinatarii
spunând despre ei ca sunt: ”cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră „ (2Pet.1:1) şi că sunt aceiaşi credincioşi cărora le-a mai trimis o scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă, pe care v-o scriu” (2 Pet.3:1). Dacă prin imperativele folosite în prima epistolă, apostolul Petru a arătat ce atitudine trebuie să aibă cei credincioşi în mijlocul suferinţelor, prin îndemnurile adresate în cea de-a doua epistolă, el descoperă cum trebuie să întâmpine cei credincioşi, sfârşitul. Această temă a sfârşitului este proeminentă în această epistolă, datorită contextului în care a fost scrisă (anul 6768, cu doi trei ani înainte de distrugerea Ierusalimului), a iminenţei sfârşitului vieţii apostolului (apostolul Petru era conştient că sfârşitul vieţii îi este aproape 2 Pet.1:14-15), dar şi a sfârşitului tuturor lucrurilor pe care el l-a anunţat că va avea loc la venirea Domnului Isus (2 Pet.3:10-12). Cunoscând acest context, descoperim că scopul acestei epistole n-a fost numai de înştiinţare sau de avertizare cu privire la evenimentele care urmau să se întâmple, ci mai degrabă apostolul Petru a folosit acest context, pentru a arăta atitudinea pe care cei credincioşi trebuie să o aibă în vremea sfârşitului. Această atitudine poate fi rezumată în trei cuvinte : „cunoaşte-ţi” (ştiţi mai dinainte) „paziţi-vă” (vegheaţi, nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea celor nelegiuiţi) şi „creşteţi” ( pregătiţi-vă, siliţi-vă) (2 Pet.1:12; 15;2 Pet.3:1-3;14; 17-18).
Conţinutul lecţiei: În versetul 11 al lecţiei biblice de astăzi, apostolul Petru vorbeşte descre un „chip” în care ni se va asigura accesul în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Acest termen care nu apare explicit în limba greacă, a fost folosit de Cornilescu, pentru a identifica „calea” sau „modul” în care cineva este pregătit ca să poată intra în Împaraţia lui Dumnezeu. Fiindcă declaraţia din acest verset este o concluzie a tuturor învăţăturilor menţionate anterior, putem spune că: 1. Este pregătit să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, cel ce-a acceptat darurile oferite de Dumnezeu. 2 Pet.1:1-4 După ce s-a prezentat folosind atât numele purtat anterior, cât şi cel pe care i l-a dat Domnul Isus (Simon-Petru) şi-a arătat atât atitudinea sa faţă de Domnul, cât şi suljba care i-a fost încredinţată (rob şi apostol), apostolul Petru vorbeşte despre un şir de daruri oferite de Dumnezeu. Este interesant de observat că toate aceste daruri oferite de Dumnezeu sunt binecuvântări ale Harului lui Dumnezeu, prezentate la timpul trecut. Acest fapt ne arată că cei pregătiţi pentru a intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fi beneficiat deja de oferta Harului lui Dumnezeu. Printre darurile menţionate de apostolul Petru se numără: „darul credinţei” („ au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră”), „darul neprihănirii” („prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” 2 Pet.1:1) „ darul cunoaşterii” („cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos” 2 Pet.1:2-3) „darurile (binecuvântările) care privesc viaţa fizică („ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa”), darurile (binecuvântările) care privesc viaţa spirituală (ne-a dăruit tot ce priveşte evlavia 2 Pet.1:3) şi „darul veşniciei „ („ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe ca prin ele să ne facem părtaşi firii (naturii) dumnezeieşti” 2 Pet.1:4). 2. Este pregătit să intre în împărăţia lui Dumnezeu cel ce înaintează spre desăvrşire 2 Pet.1:5-9 După ce a prezentat oferta lui Dumnezeu pentru cei credincioşi, apostolul Petru arată răspunsul celor ce au primit aceste daruri faţă de Cel care le-a oferit. Printr-un nou imperativ, el arată că cei credincioşi trebuie să-şi dea toate silinţele să crească spre maturitate spirituală şi să înainteze spre desăvârşire: unind credinţa cu fapta, fapta cu cunoştinţa, cunoştinţa cu înfrânarea, înfrânarea cu răbdarea, răbdarea cu evlavia, evlavia cu dragostea de fraţi, dragostea de fraţi cu iubirea de oameni. (2Pet.1:5-8). Această înşiruire de virtuţi spirituale arată un progres în dobândirea unui caracter Christic, care conduce spre o viaţă creştină activă şi autentică (2 Pet.1:8) în contrast cu starea de stagnare spirituală a celor ce nu înaintează pe calea credinţei (2 Pet.1:9). 2 Pet.1:10-11 3. Este pregătit să intre în împărăţia lui Dumnezeu cel ce rămâne statornic în credinţă După ce a vorbit despre o separare faţă de lume (2 Pet.1:4/b) şi o asemănare cu Dumnezeu (2 Pet.1:5-9), apostolul Petru arată că cei pregătiţi pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, rămân statornici pe calea credinţei. De aceia el îi chemă pe cei credincioşi să-şi întărească chemarea şi alegerea şi să nu dea înapoi, sau să rătăcească de la adevăr (2 Pet.1:10-11).
Întrebări pentru discuţii: 1. Cum se prezintă apostolul Petru la începutul acestei epistole ? 2. Cine sunt destinatarii acestei epistole ? 3. Care sunt darurile oferite de Dumnezeu prin Harul Său ? 4. De ce făgăduinţele lui Dumnezeu sunt nespus de mari şi scumpe ? 5. Ce semne arată că un credincios înaintează spre desăvârşire ? 6. De ce în zilele noastre mulţi credincioşi se opresc pe un platou spiritual ? 7. De ce un credincios trebuie să-şi întărească chemarea şi alegerea făcută ? Pastor Dan Boingeanu
Responsabilitatile cauzate de slujba incredintata - 29 Noiembrie 2009
1 Petru 5:1-14 (1 Cor.4:1-2) Scopul lecţiei: Să cunoaştem slujba care ne este încredinţată şi să descoperim modul în care o putem împlini. Contextul lecţiei: Prin imperativele pe care le-a folosit apostolul Petru la încheierea primei sale epistole, descoperim modul în care trebuie să ne împlinim slujirea care ne-a fost încredinţată. Dacă la începutul epistolei Petru se prezintă în calitatea sa de apostol, la încheierea epistolei el se prezintă în calitate de prezbiter (1 Petru 5:1), arătându-ne astfel că este unul dintre mai mulţi slujitori. Termenul grecesc pentru identificarea acestei slujiri este „presbuteros” , care este tradus prin „bătrân” (Fapte 20:17; 1 Tim.5:17; 1 Petru 5:1) sau „prezbiter” (1 Petru 5:1; Fapte 14:23; 15:22; 1Tim. 4:14; 2 Ioan 1:1). Acest termen apare deseori asociat sau interdependent cu termenul „episcopos” care este tradus prin „episcop” (Fapte 20:28; Fil. 1:1; 1 Tim. 3:1-2; 1 Petru 2:25). Urmărind contextul în care au fost folosiţi aceşti termeni, descoperim că atunci când acest termen este tradus prin „bătrân” , este subliniată maturitatea (fizică sau spirituală), când este folosit termenul „episcop” , este subliniată responsabilitatea slujirii, iar când este tradus prin „prezbiter” este subliniată lucrarea ce urmează a fi împlinită.
Prin exemplul apostolului Petru şi imperativele folosite, înţelegem că slujba de prezbiter nu este o poziţie ierarhică sau o stare în care se aşteptă slujirea (adică prezbiterilor să li se slujească), ci o responsabilitate ce solicită o implicare activă prin slujirea celorlalţi.
Conţinutul lecţiei: Urmărind sfaturile pe care apostolul Petru le dă celor antrenaţi în slujire, descoperim că: 1. Îşi împlinesc slujirea încredinţată cei ce au o dedicare completă 1 Petru 5:1-2/a Prin imperativele folosite, apostolul Petru nu se rezumă numai la a descrie slujba de prezbiter, ci arată şi modul în care poate fi împlinită această slujire. Pentru a arăta ce implică acestă slujire el se prezintă pe sine ca „martor al patimilor lui Hristos” (1 Petru 5:1). Pentru că de la termenul „martus” pe care l-a folosit el provine termenul „martir” , înţelegem că cel ce este martor al patimilor lui Hristos nu este numai o persoană care vorbeşte despre suferinţele Domnului, ci una care plăteşte acelaşi preţ de suferinţă (1 Petru 5:1; Rom.8:17). Atunci când îi îndeamnă pe cei ce au primit această slujire „păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră” , apostolul Petru arată slujirea pe care aceştia trebuie să o împlineacă, şi anume: să hrănească şi să păzească turma ce le-a fost încredinţată (1 Petru 5:2/a; Ioan 10:1-21; Ioan 21:15-22). De aceea putem spune că pentru a împlini slujba încredinţată cei credincioşi trebuie să dovedească o implicare deplină pentru „mărturie” (a plăti preţul suferinţelor), „hrănire” (a asigura hrana spirituală) şi “pază” (a supraveghea şi ocroti turma). 2. Îşi împlinesc slujirea încredinţată cei ce au o motivaţie corectă 1 Petru 5:2/b-4 Pentru a arăta ce motivaţie trebuie să-i determine pe prezbiteri să-şi împlinească slujirea, apostolul Petru prezintă un contrast între motivaţiile greşite şi cele corecte. Astfel, el îi îndeamnă pe prezbiteri să păstorească turma lui Dumnezeu nu de silă, ci de bună voie; nu după bunul plac, ci după voia lui Dumnezeu; nu pentru câştig mârşav, ci cu daruire de sine; nu ca nişte dictatori, ci ca nişte slujitori vrednici de urmat (1 Petru 5:2/b-3). Cea mai mare motivaţie pe care apostolul Petru o foloseşte este însă „cununa slavei” pe care cei ce şi-au împlinit bine slujba o vor primi la arătarea lui Hristos (1 Petru 5:4; 2 Tim. 4:8; 1 Petru 1:4). 3. Îşi împlinesc slujirea încredinţată cei ce au o atitudine concretă 1 Petru 5:6-14 Pentru a arăta ce atitudine trebuie să aibă cei credincioşi în timpul slujirii, apostolul Petru porunceşte: faţă de cei bătrâni „supunerea” (1 Petru 5:5), faţă de Dumnezeu „smerenia” (1 Petru 5:6), faţă de poverile vieţii „eliberarea” (1 Petru 5:7), faţă de cursele diavolului „împotrivirea” (1 Petru 5:8-9). În benedicţia de la încheierea epistolei, apostolul Petru îi asigură pe cei credincioşi de reuşita slujirii (prin ajutorul lui Dumnezeu) (1 Petru 5:10-11), îşi prezintă colaboratorii (1 Petru 5:12-13) şi le adresează salutul dragostei (1 Petru 5:14). Întrebări pentru discuţie: 1. Sub ce identitate se prezintă apostolul Petru la încheierea primei epistole ? 2. Cum definiţi slujba de prezbiter ? 3. Care sunt responsabilităţile prezbiterilor ? 4. Ce motivaţii false pot fi întâlnite în împlinirea acestei slujiri ? 5. Ce răsplată a menţionat apostolul Petru ca motivaţie corectă ? 6. Ce atitudine trebuie să aibă cei credincioşi faţă de cursele diavolului ? 7. Ce ne dă garanţia reuşitei în împlinirea slujirii încredinţate?
Responsabilitatile generate de darurile primite - 22 Noiembrie 2009 1 Petru 4:7-19 (1 Petru 4:10)
Scopul lecţiei: Să descoperim ce responsabilităţi avem faţă de darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, cine le poate împlini şi ce binecuvântări primesc cei ce le pun în practică. Contextul lecţiei: După ce a arătat datoria celor credincioşi faţă de Dumnezeu (1 Petru 4:14-16), faţă de lume (1 Petru 2:11-12), faţă de autorităţi (1 Petru 2:13-17) faţă de angajatori (1 Petru 2:18-20), faţă de partenerul de viaţă (1 Petru 3:1-7) şi faţă de semeni (1 Petru 3:8-22), apostolul Petru îşi continuă şirul imperativelor pe care le-a transmis celor ce au ajuns într-o vreme de suferinţă şi necaz, descoperind şi responsabilităţile pe care le au faţă de darul cu care au fost înzestraţi. Pentru a arăta cât de important este pentru cei credincioşi să pună în slujire darul pe care l-au primit, apostolul Petru încadrează aceste imperative în contextul slujirii Domnului Isus (1 Petru 4:1-2), al sfârşitului care este aproape (1 Petru 4:7) şi al judecăţii care are să vină (1 Petru 4:5; 17-19). Conţinutul lecţiei: Cuvântul de aur al lecţiei de astăzi ne arată că dorinţa apostolului Petru şi aşteptarea lui Dumnezeu pentru cei credincioşi este să fie „buni ispravnici” . Păstrând în atenţie această temă, descoperim că: 1. Un bun ispravnic lucrează cu înţelepciune 1 Petru 4:7 Primul imperativ pe care îl întâlnim în acest pasaj este „fiţi înţelepţi” (1 Petru 4:7/a). Acest îndemn folosit de apostolul Petru ne arată că, înainte de a face orice altceva, unui bun ispravnic i se cere să aibă înţelepciune, pentru a cunoaşte timpul în care trebuie să-şi împlinească slujirea - „ sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape”, pentru a avea o atitudine corectă în timpul slujirii - „vegheaţi” şi pentru a apela la ajutorul de care are nevoie ca să-şi împlinească slujirea „vegheaţi în vederea rugăciunii” (1 Petru 4:7). 2. Un bun ispravnic acţionează cu dragoste 1 Petru 4:8-9 Următorul imperativ folosit de apostolul Petru este un îndemn la dragoste. Pentru a arăta de ce trebuie un bun ispravnic să acţioneze cu dragoste, apostolul Petru subliniază că dragostea trebuie să aibă prioritate - „ mai pe sus de toate” , că trebuie să fie în clocot - „să aveţi o dragoste fierbinte” , că trebuie să fie reciprocă - „ unii pentru alţii” şi că trebuie să fie activă - „ dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8; Prov.10:12; Iacov 5:20; 1 Cor. 13:4;7). Un test care pune în evidenţă măsura dragostei este primirea de oaspeţi. Urmărind modul în care apostolul Petru prezintă această slujire, descoperim că ospitalitatea este un imperativ - „fiţi primitori de oaspeţi” , este reciprocă - „înre voi” şi este o binecuvântare - „ fără cârtire” (1 Petru 4:9). 3. Un bun ispravnic pune în slujbă darul primit 1 Petru 4:10-11
Darurile spirituale pe care le menţionează apostolul Petru sunt o ofertă a harului lui Dumnezeu, sunt felurite, împărţite fiecăruia şi întrebuinţate spre folosul altora (1 Petru 4:10). După ce a prezentat natura darurilor spirituale, apostolul Petru arată modul în care acestea trebuie puse în slujire ( „cine vorbeşte să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” - 1 Petru 4:11/a , „cine slujeşte să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu” - 1 Petru Petru 4:11/b) şi motivaţia pe care o are un bun ispravnic pentru a-şi pune în slujbă darul primit ( „în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu” - 1 Petru 4:11/c).
4. Un bun ispravnic nu renunţă renunţă în vremea vremea încercărilor încercărilor 1 Petru 4:12-19 După ce a prezentat încă odată suferinţele suferinţele pe care le îndurau cei din vremea lui (1 Petru Petru 4:12), apostolul Petru îi îndeamnă pe cei credincioşi să nu-şi piardă bucuria (1 Petru 4:13-14), să nu sufere pentru că au făcut ceva rău (1 Petru 4:15), să nu se ruşineze de numele de creştin (1 Petru 4:16), să fie pregătiţi pentru judecata lui Dumnezeu (1 Petru 4:17-18) şi să nu renunţe la slujire (încrezându-se în Dumnezeu, să facă ce este bine 1 Petru 4:19). Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
În ce context a vorbit apostolul Petru despre responsabilităţile unui bun ispravnic? De ce i se cere unui bun ispravnic înţelepciune înţelepciune ? De ce trebuie trebuie un bun ispravnic ispravnic să lucreze cu dragoste? Cum trebuie trebuie să-şi pună în slujire un bun ispravnic darurile primite? Ce motivaţie are are pentru slujire un bun ispravnic ? Cum i-a încurajat Petru pe cei credincioşi să nu renunţe în vremea încercărilor ? De ce îşi abandoneză astăzi unii creştini slujirea în vremea încercărilor ?
Responsabilitatiti fata de semeni - 15 Noiembrie 2009 Responsabilita
1 Petru 3:8-4:6 (1 Petru 3:15-16) Scopul lecţiei: Să descoperim ce responsabilităţi avem faţă de semeni, cum le putem împlini şi ce binecuvântări primesc cei ce le pun în practică. Contextul lecţiei: După ce a prezentat responsabilităţile pe care le au cei credincioşi faţă de partenerul de viaţă, apostolul Petru şi-a continuat şirul imperativelor arătând care sunt responsabilităţile acestora faţă de semeni. Urmărind îndemnurile pe care le-a adresat apostolul Petru celor ce trec prin încercări, descoperim că suferinţa şi necazul nu sunt scuze pentru a nu ne mai împlini responsabilităţile pe care le avem, ci mai degrabă o motivaţie care să ne determine să fim mult mai credincioşi şi mai dedicaţi pentru împlinirea acestora. Conţinutul lecţiei: Însumând imperativele pe care apostolul Petru le-a folosit în acest pasaj, descoperim că îşi împlinesc responsabilităţile faţă de semeni cei ce : 1. Exprimă dragostea prin fapte 1 Petru 3:8-13 Prima responsabilitate a celor credincioşi faţă de semeni este să confirme dragostea într-un mod practic prin: unitate în gândire („fiţi cu aceleaşi gânduri” - 1 Petru 3:8/a; Fil. 2:1-11), compasiune faţă de semeni („simţind cu alţii” – 1 Petru 3:8/a; Rom. 12:15-16), o dragoste frăţeasă („iubind ca fraţii” - 1 Petru 3:8/b; Ioan 13:35; 1 Ioan4:7-8;20) şi o atitudine corectă ( faţă de cei din jur, „milă” - 1 Petru 3:8/b, faţă de noi înşine, „smerenie” - 1 Petru 3:8/b, faţă de cei ce ne fac rău, „binecuvântare” - 1 Petru 3:9, faţă de viaţă, „curăţie” - 1 Petru 3:10-11). Pentru a întări aceste imperative, apostolul Petru arată că „la aceasta am fost chemaţi” (1 Petru 3:9), aşa putem avea parte de zile bune (1 Petru 3:10), în acest fel suntem plăcuţi lui Dumnezeu (1 Petru 3:12/a), primim răspuns la rugăciune (1 Petru 3:12) şi împiedicăm manifestarea răului (1 Petru 3:13). 2. Acceptă suferinţa cu bucurie 1 Petru 3:14-22 După ce a arătat responsabilităţile generale pe care le au cei credincioşi faţă de semeni, apostolul Petru prezintă responsabilităţile ce trebuie împlinite faţă de cei din jur, în situaţii specifice. Pentru aceasta el descrie cum trebuie să se comporte cei credincioşi în faţa celor ce îi persecută, arătând că aceştia: trebuie să fie pregătiţi să sufere (1 Petru 3:14/a), să nu se teamă de cei ce îi persecută (1 Petru 3:14/b), să-L înalţe ca Domn pe Hristos (1 Petru 3:15/a), să fie pregătiţi să răspundă celor ce-i anchetează (1 Petru 3:15/b) şi să păstreze o bună mărturie (1 Petru 3:16-17). Apostolul Petru motivează aceste îndemnuri ce definesc atitudinea pe care trebuie să o aibă cei credincioşi faţă de cei ce îi persecută, folosind exemplul pe care Domnul Isus ni l-a lăsat în mijlocul suferinţelor (1 Petru 3:18-19), cazul lui Noe şi al lumii în care acesta a trăit (1 Petru 3:19-20) precum şi semnificaţia botezului (1 Petru 3:21-22). 3. Urmează exemplul Domnului Isus 1 Petru 4:1-6 Pentru a pune în practică exemplul Domnului Isus, apostolul Petru arată că: trebuie să avem gândul lui Hristos (1 Petru 4:1/a), să exprimăm o atitudine categorică faţă de păcat (1 Petru 4:1/b), să împlinim voia lui Dumnezeu (1 Petru 4:2) şi să nu ne amestecăm cu lumea (1 Petru 4:3-6). Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Cum ne putem exprima în mod practic dragostea faţă de semeni ? Ce motivaţii a folosit apostolul Petru Petru pentru a întări acestă atitudine ? De ce nu mai este această atitudine un mod de viaţă în relaţiile cu semenii ? Ce responsabilităţi au cei credincioşi faţă de cei ce îi persecută? Cum trebuie să răspundă cei credincioşi celor care îi anchetează? Ce exemple a folosit apostolul Petru pentru a întări această atitudine ? Cum putem urma exemplul lăsat de Domnul Isus în suferinţă ?
Responsabilitatile Responsabilita tile fata de cei din familie - 08 Noiembrie 2009 1 Petru 3:1-7 ( 1 Tim.5:8) Scopul lecţiei: Să cunoaştem responsabilităţile pe care le avem faţă de partenerul de viaţă şi să descoperim modul în care le putem împlini.
Contextul lecţiei: Continuînd şirul imperativelor adresate celor ce treceau printr-o vreme de suferinţă şi necazuri, apostolul Petru subliniază la începutul capitolului trei al primei sale epistole, responsabilităţile pe care le au cei credincioşi faţă de cei din familie. După ce a vorbit despre supunerea faţă de autorităţi (1 Pet.2:13-17), supunerea faţă de angajatori (1 Pet.2:18-20) şi a prezentat exemplul supunerii Domnului Isus (1 Pet.2:22-23), apostolul Petru foloseşte acelaşi imperativ şi pentru viaţa de familie, spunînd: „tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri…” (1 Pet.3:1/a). La fel însă ca în cazurile precedente, apostolul Petru nu s-a rezumat numai la a porunci atitudinea pe care un partener trebuie să o aibă faţă de celălat partener de viaţă, ci a prezentat şi motivaţiile care determină această atitudine şi modul practic în care aceasta poate fi împlinită (1 Pet.3:1-7). Cunoscând şi împlinind aceste responsabilităţi, apostolul Petru Petru arată că cei credincioşi pot avea o familie fericită şi de succes şi într-o vreme de prigoană, sau chiar şi atunci când unul dintre parteneri nu-l cunoaşte pe Domnul. (nevestelor) Conţinutul lecţiei: Studiind acest pasaj în care apostolul Petru a adresat îndemnuri concrete atît soţiei (nevestelor) cît şi soţului (bărbaţilor), descoperim: 1. Responsabilităţile soţiei faţă de soţ (1 Pet.3:1-6) Pentru a sublinia responsabilitatea soţiilor (nevestelor) faţă de soţii (bărbaţii) lor, apostolul Petru repetă de două ori termenul „upotasso” (1 Pet.3:1;5). Acesta este un termen militar ce defineşte o raportare corectă faţă de o autoritate. Prin folosirea acestui termen apostolul Petru arata că soţul este o autoritate faţă de care soţia trebuie să se supună. Această atitudine este mult mai surprinzătoare deoarece apostolul Petru foloseşte acest imperativ chiar şi în cazul unei familii în care soţul este necredincios (1 Petru 3:1). Pentru a întări această atitudine apostolul Petru arată că supunerea este o poruncă ( fiindcă foloseşte un imperativ 1 Pet.3:1/a), o mare oportunitate, (pentru că prin acestă atitudine soţiile pot vorbi chiar şi atunci când nu-şi folosesc cuvintele 1Pet.3:1/b-2) şi o podoabă spirituală, care dă frumuseţe şi farmec omului lăuntric (1 Pet.3:4-6). Termenul folosit de apostolul Petru pentru a defini podoaba, îşi are rădăcina în grecescul „kosmos” „kosmos” , care arată modul în care Dumnezeu a înzestrat universul pentru ai dărui frumuseţe şi farmec. De la această rădăcină provine termenul termenul „cosmetică” atît de folosit în zilele nostre. Apostolul Petru zugrăveşte aceast farmec lăuntric făcând însă un contrast între podoaba trupului (a omului de afara) şi podoaba lăuntrică (a omului ascuns al inimii) (1 Pet.3:3-4) şi îşi motivează acest îndemn folosind exemplul Domnului Isus ( „tot astfel” 1 Pet.2:21-25; 3:1/a), exemplul femeilor sfinte (1Pet.3:5), exemplul Sarei (1 Pet.3:6/a) şi exemplul familiei („fiicele ei” 1 Pet.3:6/b). 2. Responsabilităţile soţului faţă de soţie ( 1 Pet.3:7) Deşi imperativele folosite de apostolul Petru Petru pentru prezentarea responsabilităţilor soţului faţă de soţie sunt cuprinse doar într-un singur verset, acest fapt nu ne îndreptăţeşte să spunem că aceste responsabilităţi sînt mai puţin importante. Cu aceiaşi autoritate şi tot sub aceiaşi formă de imperativ, apostolul Petru porunceşte bărbaţilor să conveţuliască (să locuiască împreună) cu soţiile lor („purtaţi-vă şi voi la rîndul vostru” 1 Pet.3:7/a). Acest imperativ nu înseamnă numai a sta sub acelaşi acoperiş, ci a-ţi împărtăşi deplin viaţa, din punct de vedere fizic, sentimental şi spiritual cu partenerul de viaţă (Ef.5:31; 5:25;1 Cor.5:1-5; Tit 2:4-5). Completînd şirul acestor responsabilităţi, apostolul Petru arată că bărbaţii trebuie să se poarte cu înţelepciune faţă de soţiile lor ( Col.3:16) şi să le ofere cinste, atenţie şi preţuire, ca unui vas mai „slab” (gingaş, firav, sau fragil; 1 Pet.3:7;1 Cor.12:20-26). Bărbaţii trebuie să-şi împlinească aceste responsabilităţi faţă de soţiile lor pentru ca să poată avea parte de binecuvîntările vieţii fizice (să moştenească împreună harul vieţii), cît şi binecuvîntările vieţii spirituale (să nu le fie împiedicate rugăciunile) (1 Pet.3:17; 3:9;Mat.18:19-20) Întrebări pentru discuţii: 1. Ce imperativ a repetat apostolul Petru pentru a arăta responsabilitatea soţiilor faţă de soţi ? 2. De ce în vremea în care trăim nu mai mai este accentuată supunerea soţiilor faţă de soţi ? 3. Ce motivaţii l-a determinat pe apostolul Petru să poruncească această atitudine ? 4. Ce exemple a folosit apostolul Petru pentru a întări această poruncă ? 5. Care sînt responsabilităţile soţilor faţă de soţiile lor ? 6. Care dintre aceste responsabilităţi este mai neglijată astăzi ? 7. Care sînt binecuvîntările pe care le primesc cei ce-şi împlinesc aceste responsabilităţi ? Pastor Dan Boingeanu
Urmeaza exemplul Domnului Isus in suferinta - 01 Noiembrie 1 Petru 2:21-25 ( Filipeni 2:5-8) Scopul lecţiei: Să descoperim exemplul pe care ni l-a lăsat Domnul Isus atunci când a îndurat suferinţa şi să înţelegem de ce trebuie să urmăm acelaşi model. Contextul lecţiei: În studiul trecut am învăţat că apostolul Petru i-a chemat pe cei ce treceau prin prin necazuri la supunere faţă de autorităţi (1 Petru 2:13-14) şi la supunere faţă de angajatori (stăpâni) (1 Petru 2:18-20). El şi-a motivat aceste îndemnuri arătând că cei ce se supun autorităţilor împlinesc voia lui Dumnezeu (1 Petru 2:15/a) şi devin o puternică mărturie (1 Petru 2:15/b), iar cei ce se supun angajatorilor fac un lucru onorabil (lăudabil) (1 Petru 2:19), care este plăcut înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 2:20). Ca să întărească aceste imperative, apostolul Petru se foloseşte de exemplul pe care l-a lăsat Domnul Isus atunci când a trecut prin suferinţă. Aleşii lui Dumnezeu nu sunt singurii ce se confruntă cu suferinţa şi cu necazul, pentru că înaintea lor, prin acelaşi cuptor a trecut şi Domnul Isus (1 Petru 2:21-25; Isaia 53:1-12). Conţinutul lecţiei: Luând în considerare felul în care apostolul Petru a prezentat suferinţele prin care a trecut Domnul Isus, descoperim: 1. Modelul lăsat de Domnul Isus în suferinţă 1 Petru 2:21-23 În timpul slujirii din lumea aceasta, Domnul Isus a fost un exemplu prin întreaga Sa viaţă. Tot ceea ce ne-a arătat El prin caracterul, învăţăturile şi lucrările Sale este pentru noi un exemplu al desăvârşirii. Frumuseţea acestei mărturii străluceşte însă într-un mod cu totul deosebit prin exemplul pe care Domnul Isus ni l-a lăsat în mijlocul suferinţelor.
Vorbind despre această mărturie, apostolul Petru arată că Domnul Isus este un adevărat model, fiindcă în mijlocul suferinţelor n-a păcătuit (1 Petru 2:22; Evrei 4:15; 2 Cor.5:21; 1 Ioan 3:5), n-a lucrat cu viclenie (1 Petru 2:22; Isaia 53:9; Matei 12:39; 26:1-4), n-a batjocorit (1 Petru 2:23; Isaia 53:7; Matei 27:39-44; Luca 23:34); n-a ameninţat (1 Petru 2:23; Matei 26:47-56), ci a suferit cu răbdare, supunându-se dreptului judecător (1 Petru 2:23; Isaia 53:7; Evrei 12:3). 1 Petru 2:24/a; Fil. 2:5-8
2. Măsura suferinţelor prin care a trecut trecut Domnul Isus Pentru a evidenţia mărturia lăsată de Domnul Isus în mijlocul suferinţelor, apostolul Petru prezintă măsura acestor suferinţe folosind declaraţia : „El a purtat păcatele nostre în trupul Său, pe lemn…” (1 (1 Petru 2 24/a; Ioan 1:29). Prin această declaraţie apostolul Petru arată că pentru Domnul Isus suferinţa a însemnat „ moartea pe cruce” , cea mai crudă pedeapsă din acea vreme (Fil. 2:5-8; Luca 23:26-33; Deut. 21:23; Gal. 3:13). 3. Motivul suferinţelor îndurate de Domnul Isus 1 Petru 2:24 După ce a prezentat mărturia lăsată de Domnul Isus în mijlocul suferinţelor şi măsura suferinţelor pe care le-a îndurat Fiul lui Dumnezeu, apostolul Petru prezintă cauza acestor suferinţe. Domnul Isus n-a suferit pentru faptele Sale, ci din pricina păcatului nostru (1 Petru 2:24/a; Isaia 53:5-7; 9-12). El a îndurat aceste suferinţe pentru ca prin moartea Lui noi să avem parte de vindecare şi viaţă (1 Petru 2:24/b; Romani 6:2-11; Isaia 53:5; Gal. 2:20; 1 Petru 1:18-21). 4. Misiunea împlinită de Domnul Isus prin suferinţă 1 Petru 2:25 Prin suferinţa pe care a îndurat-o, Domnul Isus a împlinit dreptatea lui Dumnezeu (Romani 6:23) şi misiunea pentru care a venit în această lume (1 Petru 2:25; Ioan 10:7-15; Luca 15:1-7). În acelaşi timp însă, Domnul Isus nu este numai Marele Păstor care Îşi dă viaţa pentru oile Sale, ci şi Episcopul sufletelor noastre (Cel care ne poartă de grijă şi veghează asupra vieții noastre) (1 Petru 2:25; 5:2; Evrei 13:20-21). Motivaţi de modelul pe care ni L-a lăsat Domul Isus, noi trebuie să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2:21), să murim faţă de păcat (1 Petru 2:24) şi să trăim pentru neprihănire (1 Petru 2:24). Întrebări pentru discuţii: 1. Cui trebuie să se supună cei ce trec prin suferinţă şi necazuri? 2. Ce exemplu a folosit apostolul Petru pentru a întări această atitudine ? 3. Ce mărturii arată că în suferinţă Domnul Isus a fost un adevărat model ? 4. Ce atitudine au cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu atunci când trec prin necazuri ? 5. Ce lucruri ne arată măsura suferinţelor îndurate de Domnul Isus ? 6. Care a fost motivul suferinţelor suferinţelor îndurate îndurate de Domnul Isus ? 7. Ce responsabilităţi au cei credincioşi faţă de modelul lăsat de Domnul Isus prin suferinţă ? Pastor Dan Boingeanu
Foloseste suferinta pentru marturie - 25 Octombrie 2009 1 Petru 2:11-20 (Filipeni (Filipeni 2:14-16) Scopul lecţiei: Să învăţăm cum putem avea o bună mărturie în mijlocul suferinţelor şi să descoperim care sunt urmările acestor dovezi practice de credinţă. Contextul lecţiei : Prezentând necazurile prin care treceau cei aleşi din vremea lui, apostolul Petru a arătat că pentru ei suferinţa a venit deodată (1 Petru 4:12), a fost deosebit de mare (1 Petru 4:12), a însemnat un adevărat test al credinţei (1 Petru 1:6) şi o mare binecuvântare (1 Petru 1:7-9). Continuând însă şirul imperativelor pe care le-a folosit pentru a sublinia ce atitudine trebuie să aibă cei credincioşi în mijlocul necazurilor, apostolul Petru a arătat că suferinţa poate fi şi o mare oportunitate (1 Petru 2:12;15). Această oportunitate înseamnă a fi o demonstraţie publică a schimbării pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa celor credincioşi, cu o aşa mărturie încât cei ce îi vorbesc de rău să ajungă să Îl slăvească pe Dumnezeu (1 Petru 2:12), iar cei ce îi acuză pe nedrept să rămână fără cuvinte (1 Petru 2:15). Conţinutul lecţiei: Urmărind imperativele adresate de apostolul Petru prin pasajul lecţiei de astăzi, descoperim că putem transforma suferinţa în oportunitate şi să avem o bună mărturie în mijlocul suferinţelor :
1. Trăind o viaţă curată 1 Petru 2:11; Fil.2:14-16 Apostolul Petru i-a sfătuit pe cei ce treceau prin necazuri, datorită autorităţii pe care o avea („apostol” - 1 Petru 1.1), a relaţiei pe care a păstrat-o ( „copii preaiubiţi” - 1 Petru 2:11/a), a situaţiei cu care aceştia se confruntau („străini şi călători” - 1 Petru 2:11/b), a luptei spirituale în care erau angajaţi („poftele firii se războiesc cu sufletul” - 1 Petru 2:11) şi a mărturiei pe care urmau să o depună („oamenii văd faptele pe care le facem” - 1 Petru 2:12). Primul îndemn pe care apostolul îl adresează în acest pasaj, este pentru curăţie morală :” să vă feriţi de poftele firii pământeşti!” (1 Petru 2:11). Cei ce doresc să fie o bună mărturie în mijlocul suferinţelor trebuie să pună în practică acest îndemn, deoarece, lăsându-se prinşi de pofte, ar ajunge să fie antrenaţi nu numai într-un război exterior, cauzat de suferinţe, ci şi într-un război lăuntric, cauzat de pofte (1 Petru 2:11/b; Rom. 7:14-25), ar fi atraşi pe calea păcatului (Iacov 1:14-15; Gal. 5:16-17), şi-ar pierde mărturia (Efes. 4:17-24; Genesa 39:7-12) şi ar fi descalificaţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu (2 Tim. 2:15-26; Gal. 5:19-21).
2. Având o purtare bună 1 Petru 2:12 După ce i-a îndemnat la curăţie morală, apostolul Petru îi îndeamnă pe cei ce trec prin necazuri la o trăire exemplară. Termenul folosit pentru a descrie acest mod de viaţă este „kalos” care înseamnă: onorabil, armonios, frumos. Cei credincioşi trebuie să trăiască exemplar chiar şi în mijlocul suferinţelor, fiindcă viaţa le este atent urmărită (1 Petru 2:12/b; Evrei 12:1), această mărturie are o mare putere (Ioan 10:37-38) şi poate conduce la o schimbare radicală (1 Petru 2:12/b; Luca 23:47). 3. Supunându-te stăpânirilor 1 Petru 2:13-15
Apostolul Petru îi îndeamnă pe cei credincioşi să se supună autorităţilor (împăratului şi dregătorilor) chiar şi atunci când acestea au declanşat prigoana împotriva lor, deoarece acestea au fost rânduite spre bine (1 Petru 2:14; Rom. 13:1;), aceasta este voia lui Dumnezeu (1 Petru 2:13, 15/a; Rom. 13:2-3), şi numai în acest fel putem fi o bună mărturie (1 Petru 2:15/b; Tit 2:7-8). 4. Bucurându-te de libertatea în Hristos 1 Petru 2:16 Dacă în mijlocul necazurilor cei credincioşi nu se mai pot bucura de o libertate fizică sau religioasă, apostolul Petru îi îndeamnă să se bucure deplin de libertatea pe care o au în Hristos. Pot trăi însă această libertate în Hristos doar cei ce rămân robi ai lui Dumnezeu şi nu interpretează greşit libertatea, trăind în păcat (1 Petru 2:16; Gal. 5:13).
5. Dezvoltând relaţii corecte 1 Petru 2:17 Pentru a dezvolta relaţii corecte, apostolul Petru îi îndeamnă pe cei ce trec prin necazuri să aibă respect faţă de semeni (1 Petru 2:17/a; Rom. 12:18), dragoste pentru fraţi (1 Petru 2:17/b; Rom. 12:10), teamă faţă de Dumnezeu (1 Petru 2:17/c; Maleahi 1:6) şi cinste pentru împărat (1 Petru 2:17/d; Rom.12:7)
6. Împlinind lucrul încredinţat 1 Petru 2:18 Pentru a fi un bun exemplu privind împlinirea responsabilităţilor de serviciu, apostolul Petru arată că angajaţii (slugile) trebuie să-şi respecte patronii (stăpânii) şi să împlinească tot ce li se cere, indiferent cât de mari sunt pretenţiile acestora (1 Petru 2:18; Efes. 6:5-8; Col. 3:22-25).
7. Suferind cu răbdare 1 Petru 2:19-20 Pe cei ce trec prin necazuri, apostolul Petru îi cheamă să sufere cu răbdare, fiindcă răbda suferinţa ce vine pe nedrept este un lucru plăcut lui Dumnezeu şi un fapt onorabil, în contrast cu ruşinea pe care o trăiesc cei ce suferă pentru că au făcut ce este rău (1 Petru 2:19-20).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce îşi pierd unii credincioşi mărturia în mijlocul necazurilor ? Ce motivaţii l-a determinat pe apostolul Petru să dea sfaturi celor ce trec prin necazuri? Ce oportunităţi au cei ce trec prin necazuri ? De ce trebuie să ne ferim de poftele firii atunci când trecem prin necazuri ? De ce trebuie să ne supunem stăpânirilor ? Ce îndemnuri a folosit apostolul Petru pentru a ne ajuta să dezvoltăm relaţii corecte ? De ce i-a îndemnat apostolul Petru să sufere cu răbdare pe cei ce trec prin necazuri ?
Accepta suferinta cu incredere in Dumnezeu - 18 Octombrie 2009 Petru 2:1-10 (2 Corinteni 4:17)
Scopul lecţiei: Să înţelegem de ce trebuie să ne încredem în Dumnezeu atunci când trecem prin suferinţe şi necazuri şi să descoperim binecuvântările de care este urmată această atitudine. Contextul lecţiei: După ce a arătat cauzele suferinţelor îndurate de credincioşii din vremea lui şi a arătat că aceştia trăiau ca străini, împrăştiaţi, întristaţi şi încercaţi (1 Petru 1:1; 1:6-7; 4:12-13), apostolul Petru a prezentat atitudinea pe care aceşti credincioşi au avut-o în mijlocul suferinţelor, menţionând că cei aleşi au primit suferinţa cu bucurie (1 Petru 1:6), în mijlocul suferinţelor s-au bucurat cu o bucurie negrăită şi strălucită (1 Petru 1:8) şi au anticipat bucuria pregătită de Dumnezeu la arătarea Domnului Isus (1 Petru 4:12-13). Pentru a le întări această bucurie şi a arăta atitudinea pe care cel credincios (omul matur spiritual) trebuie să o aibă în mijlocul suferinţelor, apostolul Petru şi-a continuat epistola cu un şir de imperative. Prin imperativele pe care le întâlnim în cea de-a doua parte a capitolului întîi al epistolei pe care o studiem descoperim că apostolul Petru i-a chemat pe cei ce treceau prin suferinţe la statornicie (1 Petru 1:13-4), sfinţenie (1 Petru 1:16-21), ascultare de adevăr (1 Petru 1:22-25) şi la o dragoste neprefăcută (1 Petru 2:22/b).
Conţinutul lecţiei: În pasajul pe care îl studiem găsim noi imperative pe care apostolul Petru le adresează celor ce trec prin necazuri: lepădaţi orice răutate (1 Petru 2:1), hrăniţi-vă cu laptele duhovnicesc (1 Petru 2:2), apropiaţi-vă de Hristos (1 Petru 4:4), aduceţi jertfe duhovniceşti (1 Petru 2:5), încredeţi-vă în Hristos (1 Petru 2:6-7) şi vestiţi lucrările lui Dumnezeu (1 Petru 2:9/b). Pe lângă aceste imperative, în acest pasaj descoperim şi multe apelative pe care apostolul Petru le foloseşte pentru ai identifica pe cei credincioşi. Aceste adevăruri ne arată nu numai poziţia pe care o avem prin credinţa în Hristos, dar şi relaţiile pe care trebuie să le stabilim precum şi marile responsabilităţi pe care trebuie să le împlinim. Urmărind aceste adevăruri, descoperim că, indiferent cât de mari vor fi necazurile, trebuie să acceptăm suferinţa şi să ne încredem în Dumnezeu:
1. Datorită statutului pe care l-am primit 1 Petru 2:1-10 În contrast cu statutul pe care cei credincioşi îl au în mijlocul acestei lumi (străini, împrăştiaţi, întristaţi şi încercaţi), apostolul Petru prezintă poziţia pe care aceştia o au în Împărăţia lui Dumnezeu, arătând că cei credincioşi sunt: prunci născuţi de curând (1 Petru 2:2), pietre vii (1 Petru 2:5/a), o casă duhovnicească (1 Petru 2:5/b), o preoţie sfântă -
împărătească (1 Petru 2:5/b; 9/a), o seminţie aleasă (1 Petru 2:9/a), un neam sfânt (1 Petru 2:9/a) şi un popor al lui Dumnezeu (1 Petru 2:9/b-10).
Concentrând aceste afirmaţii înţelegem că cei credincioşi sunt „copii ai aceleiaşi familii" - care au experimentat aceeaşi naştere spirituală (1 Petru 1:22-23), împărtăşesc aceeaşi măsură de dragoste (1Petru 1:22), se hrănesc cu aceeaşi hrană spirituală (1 Petru 2:1-2) şi trăiesc aceleaşi experienţe: părăsirea răului, creşterea spirituală, împărtăşirea binecuvântărilor şi apropierea de Dumnezeu (1 Petru 1:1-4), „preoţi care slujesc în acelaşi templu" acest templu este unul spiritual, format din pietre vii (1 Petru 2:4-8) preoţia fiind împărăţească şi sfântă (1 Petru 2:5;9) şi „cetăţeni ai unei naţiuni sfinte" (1 Petru 2:9-10).
2. Datorită responsabilităţilor pe care trebuie să le împlinim 1 Petru 2:1-10 Ca urmaşi ai lui Hristos avem nu numai un statut nou ci şi responsabilităţi noi. De aceea, chiar şi în mijlocul necazurilor, cei credincioşi trebuie să părăsească tot ceea ce este rău (1 Petru 2:1; Romani 12:2), să crească spre desăvârşire (1 Petru 2:2-3), să se apropie de Dumnezeu (1 Petru 2:4), să fie pietre vii în templul spiritual (1 Petru 2:5/a), să aducă jertfe duhovniceşti (1 Petru 2:7), să se încreadă în Dumnezeu (1 Petru 2:6-8), să fie o bună mărturie (1 Petru 2:9) şi să vestească lucrările lui Dumnezeu (1 Petru 2:9/b-10).
3. Datorită exemplului care ne-a fost dat 1Petru 2:6 Pentru a exemplifica aceste slujiri şi pentru a ne arăta măsura dependenţei de Dumnezeu şi a încrederii pe care trebuie să o avem în El, apostolul Petru Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind o Piatră vie (1 Petru 2:4), o piatră lepădată de zidari dar aleasă de Dumnezeu (1 Petru 2:4;6-7), o piatră scumpă (1 Petru 2:4;6) şi o piatră importantă - aşezată în capul unghiului (1 Petru 2:6-8).
4. Datorită binecuvântărilor pe care le-am primit 1 Petru 2:9/b-10 Apostolul Petru arată că cei credincioşi trebuie să accepte suferinţa şi să se încreadă în Dumnezeu fiindcă prin credinţă au parte de cinste (1 Petru 2:7), eliberare (1 Petru 2:9/c) şi îndurare (1 Petru 2:10/b).
5. Datorită consecinţelor care sunt anunţate 1 Pet.2:7-8 În contrast cu binecuvântările pe care le primesc cei ce se încred în Dumnezeu, apostolul Petru arată preţul pe care îl plătesc cei ce se leapădă de Dumnezeu. Acest preţ înseamnă pierdere (au lepădat cea mai preţioasă piatră), poticnire (nu au o temelie statornică), înfrângere (se lovesc de piatra pe care au lepădat-o), ruşine (sunt descoperiţi că au făcut o alegere greşită şi pedeapsă (la aceasta sunt rânduiţi) (1 Petru 2:7-8; Romani 9:22; 2:4-11).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce imperative a adresat prin acest pasaj apostolul Petru celor ce trec prin necazuri? Ce apelative a folosit apostolul Petru pentru a defini statutul celor credincioşi ? Ce responsabilităţi au cei credincioşi în calitate de „copii ce aparţin aceleiaşi familii "? Ce responsabilităţi au cei credincioşi ca „preoţi care slujesc în acelaşi templu"? Ce responsabilităţi au cei credincioşi în calitate de „cetăţeni ai unei naţiuni sfinte"? Care sunt calităţile lui Hristos descoperite prin numirea Sa ca „piatra din capul unghiului "? Ce consecinţe suportă cei ce se leapădă de Hristos ?
Infrunta suferinta cu credinciosie - 11 Octombrie 2009 1 Petru 1:14-25 (Evrei 10:37-39) Scopul lecţiei: Să descoperim ce imperative a folosit apostolul Petru pentru a-i ajuta pe cei ce trec prin necazuri să rămână statornici în mijlocul suferinţelor şi să descoperim ce binecuvântări primesc cei ce dovedesc statornicie. Contextul lecţiei: În prima parte a capitolului întâi al epistolei pe care o studiem, apostolul Petru a prezentat un şir de binecuvântări de care au parte cei credincioşi în timpul călătoriei prin această lume. Deşi sunt împrăştiaţi şi trăiesc ca străini într-o ţară străină, aceştia sunt aleşi (1Petru 1:1), sfinţiţi (1 Petru 1:2), curăţiţi prin stropirea cu sângele lui Hristos (1Petru 1:2), născuţi din nou şi înviaţi pentru o nădejde vie (1Petru 1:3), au o moştenire sigură ce le este păstrată în ceruri (1 Petru 1:4), sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu (1Petru 1:5), vor avea parte de laudă, slavă şi cinste la arătarea lui Hristos (1 Petru 1:7), iar ca sfârşit al alergării, mântuirea sufletelor izbăvirea din pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu (1 Petru 1:5;9). Începând cu versetul 13 din acest capitol şi până la sfârşitul primei sale epistole, apostolul Petru foloseşte mai multe imperative care ne arată cum ar trebui să trăiască cei credincioşi în mijlocul prigoanelor, ca să poată primi toate aceste binecuvântări şi să experimenteze o bucurie deplină. Findcă acest verset începe cu afirmaţia „de aceea" (datorită acestui fapt), putem spune că toate îndemnurile apostolului Petru sunt determinate de binecuvântările care au fost deja enumerate.
Conţinutul lecţiei: Fiindcă atunci când ajung în mijlocul suferinţelor, mulţi credincioşi dau înapoi, fug, sau renunţă la credinţă, apostolul Petru îi îndeamnă pe cei ce trec prin necazuri, la statornicie şi credincioşie (1Petru 1:14). Luând în considerare aceste îndemnuri, descoperim că:
1. Dovedesc credincioşie în mijlocul necazurilor cei ce-şi îndreaptă atenţia spre ceea ce va fi la urmă - 1 Petru 1:13 Fiindcă cei ce trec prin necazuri sunt ispitiţi să privească spre cei ce îi prigonesc, sau spre suferinţele prin care trec, apostolul Petru îi îndeamnă pe cei credincioşi să privească spre ceea ce va fi la urmă (1 Petru 1:13). El îşi începe acest îndemn folosind metafora „încingeţi-vă coapsele minţii ", prin care arată că, aşa cum oamenii din orient îşi încing (strâng) hainele în jurul brâului, ca să poată lupta sau alerga, tot aşa şi cei credincioşi trebuie să-şi încingă mintea, să-şi adune gândurile şi să-şi concentreze atenţia spre ceea ce va fi la urmă (1 Petru 1:13). Pentru a întări acest îndemn, apostolul Petru foloseşte însă şi imperativul „ fiţi treji ", care este o chemare la vigilenţă şi autocontrol, pentru a nu fi influenţaţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, precum şi declaraţia „ toată nădejdea", care arată că nu mai există nicio altă alternativă, enunţarea exprimând o dependenţă totală. Pe lângă faptul că trebuie să-şi concentreze toată atenţia spre lucrurile pe care le vor primi, pentru a rămâne statornici în mijlocul necazurilor, cei credincioşi trebuie să cunoască esenţa nădejdii, „harul care va fi adus", şi timpul când aceasta va fi împlinită „la arătarea lui Isus Hristos" (1 Petru 1:13/b). Dacă există un har prezent care înseamnă alegere, curăţire, înnoire (naştere din nou), sfinţire, păstrare, suferinţă (1 Petru 1:1-6; 4:13), există şi un har care va fi adus şi care înseamnă moştenire, laudă, slavă, cinste şi izbăvire (salvare - mântuirea sufletelor) - 1 Petru 1:4-9.
2. Dovedesc credincioşie în mijlocul necazurilor cei ce trăiesc la înălţimea chemării pe care au primit-o 1 Petru 1:14-21 Dacă pentru lumea în care trăiesc cei credincioşi sunt numai nişte străini (pelerini), înaintea lui Dumnezeu aceştia sunt „copii " ce aparţin unei familii divine (1 Petru 1:14/a; Ioan 1:12-13). Folosind acest apelativ, apostolul Petru arată că trăiesc la înălţimea acestei demnităţi cei ce nu se reîntorc la felul de viaţă din trecut (nu se conformează modelului lumii) (1Petru 1:14; Rom.12:2; 1 Tim. 2:9-10; Ef. 4:29; 5:3-4; Fil.4:8; 1Ioan 2:15-17), iar în mijlocul suferinţelor dovedesc sfinţenie în toate compartimentele vieţii (1 Petru 1:15-21). Sfânt înseamnă a fi separat faţă de lume, a fi pus deoparte sau a fi dedicat total lui Dumnezeu (Ex. 3:5; 12:16; 16:23; 19:6; 29:31), dar şi a fi cast, pur, având un caracter asemenea lui Dumnezeu (2 Cor. 11:2; Evrei 12:10; 1Tes. 5:23-24; 1 Ioan 3:2-3). Apostolul Petru arată că trebuie să trăim o viaţă sfântă datorită poziţiei spirituale pe care am primit-o (copii ai lui Dumnezeu, care trebuie să fim ascultători - 1 Petru 1:14), datorită chemării ce ne-a fost adresată (1 Petru 1:15-16; Lev. 11:44; Matei 5:48), datorită naturii Celui care ne-a chemat (1 Petru 1:15-16) , datorită judecăţii care are să vină (1 Petru 1:17) şi datorită preţului care a fost plătit pentru curăţirea sufletelor noastre (1 Petru 1:18-21). 3. Dovedesc credincioşie în mijlocul necazurilor cei ce-şi ancorează viaţa în Cuvântul lui Dumnezeu 1 Petru 1:22-25 În aceste versete apostolul Petru arată că viaţa celui credincios este strâns legată de Cuvântul lui Dumnezeu. În natura sa acest Cuvânt este adevărat, viu şi veşnic (1 Petru 1:21-25), iar prin lucrarea sa (sub autoritatea Duhului Sfânt) acesta aduce naşterea din nou (1Petru 1:23) şi sfinţirea sufletului (1 Petru 1:22), confirmată de o dragoste adevărată, fierbinte şi deplină (din toată inima) (1Petru 1:22; Ioan 13:33-35; 1Ioan 3:14;1 Ioan 4:7-8).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce dau înapoi unii credincioşi în faţa necazurilor ? La ce i-a îndeamnat apostolul Petru pe cei ce trec prin necazuri ? Care sunt lucrurile spre care trebuie să privim când trecem prin necazuri ? Ce metaforă a folosit apostolul Petru pentru a ne exemplifica focalizarea atenţiei ? De ce nu trebuie să acceptăm compromisul şi în necazuri să trăim o viaţă sfântă ? De ce preţul plătit pentru curăţirea păcatelor noastre este deosebit de mare ? De ce viaţa celui credincios trebuie să fie strâns legată de Cuvântul lui Dumnezeu?
Intampina suferinta cu bucurie - 04 Octombrie 2009 1 Petru 1:1-13 (1 Petru 4:12-14) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce motivaţii ne ajută să ne bucurăm chiar şi în mijlocul necazurilor şi să descoperim cine sunt cei ce trăiesc această bucurie. Contextul lecţiei: Dacă prin epistola către Romani, pe care am studiat-o în prima parte a acestui an, am văzut exemplul unui om matur spiritual, în contrast cu starea spirituală a omului firesc, şi am descoperit care este soluţia lui Dumnezeu pentru omul căzut, care sunt caracteristicile spirituale ale omului duhovnicesc şi ce paşi trebuie să parcurgem pentru a ajunge la maturitate spirituală, prin epistola lui Iacov, pe care tocmai am terminat-o de studiat, am descoperit care sunt mărturiile ce confirmă starea de maturitate spirituală. Studiul epistolelor 1 şi 2 Petru, pe care îl vom parcurge în ultima parte a acestui an, ne va ajuta să descoperim testul maturităţii spirituale şi să înţelegem modul în care cei maturi spiritual se comportă în mijlocul necazurilor şi în faţa veşniciei.
În prima sa epistolă, apostolul Petru se adresează unor creştini pentru care a început o vreme de suferinţă şi mari necazuri (1 Petru 4:12-13). Aceste necazuri au fost cauzate de prigoana declanştă de Nero în anul 64 dHr, care a început să-i caute şi să-i omoare pe creştini, acuzându-i că au dat foc Romei. Se pare că însuşi apostolul a trecut prin aceste necazuri, deoarece în salutul său el identifică Roma cu vechiul Babilon, lăsând să se înţeleagă că este părtaş acestor evenimente (1Petru 5:12-13). Luând în considerare sfaturile pe care apostolul Petru le dă prin prima sa epistolă celor ce au îndurat aceste necazuri, descoperim atitudinea pe care trebuie să o aibă omului matur spiritual în mijlocul suferinţelor.
Conţinutul lecţiei: Dacă în primele versete ale pasajul biblic pe care îl studiem aflăm numele şi slujirea scriitorului acestei epistole (1 Petru 1:1/a), destinatarii (1 Petru 1:1/b-2/a) şi salutul cu care apostolul Petru li se adresează (1 Petru 1:2/b), după o scurtă benedicţie (1 Petru 1:3/a), apostolul Petru arată în continuarea acestui pasaj că aceia care trec prin necazuri se bucură mult (1 Petru 1:6), având o bucurie negrăită şi strălucită (1Petru 1:8/b). Această stare de bucurie este încurajată şi de îndemnul apostolului (1Petru 4:12-13), care anticipează bucuria ce va fi trăită la arătarea Domnului Isus (1Petru 4:13). Păstrând în atenţie aceste adevăruri, am dori să descoperim:
1. Cine sunt cei chemaţi să se bucure în mijlocul necazurilor? 1 Petru 1:1-2 Cei despre care apostolul Petru a afirmat că erau plini de bucurie în mijlocul suferinţelor aveau toate motivele să fie mai degrabă plini de întristare decât de bucurie. Aceasta datorită faptului că erau „ străini şi împrăştiaţi „ (1 Petru 1:1/b). Termenii folosiţi de Iacov pentru a-i identifica pe destinatarii epistolei sale sunt: „ parepidiomos" (o combinaţie de trei cuvinte care înseamnă a locui într-o ţară străină, 1 Petru 1:1/b; Evrei 11:13) şi „ deeasporah" (diaspora - care înseamnă împrăştiaţi ca o sămânţă semănată în ţarină, 1 Petru 1:1; 2:11-12; Ioan 17:15-16; 2 Cor. 6:14-7:1; 1 Petru 4:3-4, oameni care sunt departe de casă, Fil. 3:20-21; 2 Petru 3:13-14; Evrei 11:10; 16). În acelaşi timp, aceştia puteau fi plini de întristare fiindcă încercările prin care treceau au venit deodată (1 Petru 4:12) şi erau deosebit de mari („încercare de foc!", 1 Petru 3:12).
2. Care sunt motivele de bucurie din mijlocul necazurilor? 1 Petru 1:3-9 Cu toate că aveau multe motive să fie plini de întristare, destinatarii scrisorii apostolului Petru au fost plini de bucurie chiar şi în mijlocul suferinţelor fiindcă au avut ca motivaţie o experienţă trecută (1 Petru 1:3/a), o binecuvântare prezentă (1 Petru 1:5) şi o nădejde viitoare (1 Petru 1:3/b-4). Experienţa trecută a însemnat „alegere" (au fost puşi deoparte şi sigilaţi prin lucrarea Duhului, 1 Petru 1:1-2/a), „curăţire" (au fost stropiţi cu sângele lui Hristos, 1 Petru 1:2/a; 2 Tes. 2:13; Evrei 10:2; 9:13-14) şi „schimbarea vieţi i" (au fost născuţi din nou prin învierea lui Hristos, 1 Petru 1:3/b; 1 Cor. 15:20; 2 Cor. 5:17). Binecuvântarea prezentă înseamnă „ocrotire" prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1:4; Ioan 10:28-29; 17:11-12; 15; Iuda 1:1), iar nădejdea viitoare înseamnă „moştenire" (1 Petru 1:3/b-4). Această nădejde este „vie" iar moştenirea promisă este trainică, proaspătă, curată, şi sigură (1 Petru 1:4).
3. Cum putem fi plini de bucurie în mijlocul necazurilor? 1 Petru 1:6-13 Sunt plini de bucurie în mijlocul necazurilor cei ce cunosc rostul încercărilor (acestea vin „ dacă trebuie", sunt „ pentru puţină vreme" şi „sunt felurite", 1 Petru 1:6), cei ce înţeleg lucrarea încercărilor (desăvârşesc caracterul - exemplul aurului curăţit prin foc, şi au ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Hristos! - 1 Petru 1:7) şi cei ce se încred în Hristos ( Îl iubesc fără să-L fi văzut, cred în El fără să-L vadă şi aşteptă să primească ce le este pregătit la sfârşit, 1 Petru 1:8-12).
Întrebări pentru discuţie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care este testul maturităţii spirituale despre care a vorbit apostolul Petru în prima sa epistolă ? Care a fost cauza suferinţelor prin care au trecut destinatarii acestei epistole ? Ce motive puteau să-i facă pe creştinii cărora li s-a adresat apostolul Petru să fie plini de întristare ? Cum descrieţi bucuria pe care au trăit-o aceşti creştini în mijlocul suferinţelor ? Care au fost motivaţiile ce au determinat această bucurie ? Cum putem trăi aceeaşi măsură de bucurie atunci când trecem prin necazuri ? De ce mulţi credincioşi din zilele noastre nu se mai bucură în necazuri ?
Traieste o viata de rugaciune - 27 Septembrie 2009 Iacov 5:13-20 (Ioan 14:12-14) Scopul lecţiei: Să descoperim importanţa rugăciunii, timpul când trebuie să ne rugăm şi binecuvântările de care este urmată rugăciunea. Contextul lecţiei: Dacă la începutul epistolei sale Iacov ne-a arătat că maturitatea spirituală este dovedită prin atitudinea pe care o avem faţă de Dumnezeu, semeni şi circumstanţele vieţii, (Iacov 1:1-4), modul în care ne comportăm în faţa încercărilor şi a ispitelor (Iacov 1:4-21), felul cum punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu (Iacov 1:19-27) şi evaluăm realitatea (Iacov 2:1-13), în următoarele capitole el continuă şirul acestor evidenţe, arătând că un om matur spiritual lucrează cu hărnicie (Iacov 2:14-26) , vorbeşte cu înţelepciune (Iacov 3:1-18), nu luptă pe fronturile
firii pământeşti (Iacov 4:1-12), ia hotărâri împreună cu Dumnezeu (Iacov 4:12-17), câştigă şi administrează corect bunurile materiale (Iacov 5:1-6) şi îşi păstrează cuvântul dat (Iacov 5:7-12). După ce a prezentat toate aceste căi de manifestare ale credinţei adevărate, în încheierea epistolei sale, Iacov adresează o chemare repetată la rugăciune (Iacov 5:13-20) . Dacă fiecare dintre aceste caracteristici ale credinţei adevărate ar putea fi considerate o gradaţie pe un termometru spiritual ce ar indica măsura credinţei şi starea de maturitate spirituală, atunci rugăciunea ar trebui să fie ultimul și cel mai înalt nivel.
Conţinutul lecţiei: În versetele pe care le studiem în cadrul acestei lecţii biblice, Iacov îndeamnă la rugăciune și se referă la rugăciune, repetând acest termen de 7 ori. Pe lângă faptul că ne arată importanţa rugăciunii, această repetiţie ne descoperă modul rugăciunii: rugăciune personală (individuală) (Iacov 5:15), sau rugăciune comună (Iacov 5:14-16) precum şi forma rugăciunii: rugăciune de cerere (Iacov 5:13;17-18), rugăciune de adorare (Iacov 5:13/b), rugăciune de mijlocire (Iacov 5:14-16), rugăciune de mărturisire (Iacov 5:16) şi rugăciune stăruitoare (Iacov 5:16/b). Deşi rugăciunea este diferită ca formă şi ca mod de exprimare, Iacov ne arată însă că sunt şi situaţii specifice în care cel credincios trebuie să se roage. Luând în considerare acest fapt, descoperim că: 1. Cei credincioşi se roagă în ziua necazului Iacov 5:13/a Putem descoperi starea de maturitate spirituală a unui credincios urmărindu-l cum reacţionează în ziua necazului. Un om matur spiritual ajuns în necaz se roagă (Iacov 5:13/a; Ps. 50:15). Termenul folosit de Iacov în acest verset pentru suferinţă este „kakopatei", care indică o suferinţă generată de diverse cauze (boală, lipsuri, decep ții, nereuşite, singurătate, pierderi, persecuţii). Această rugăciune este personală şi include diferite cereri (Iacov 5:13/a; Luca 6:28; 2 Cor. 12:8; 1Cor. 10:13; Ps. 119:67, 71, 75).
2. Cei credincioşi se roagă în ziua bucuriei Iacov 5:13/b Dacă Iacov i-a îndemnat la rugăciune pe cei ce trec prin necazuri, el are acelaşi îndemn şi pentru cei ce sunt în ziua bucuriei (Iacov 13/b). De aceea, pe cei ce au o inimă bună, Iacov îi îndeamnă să cânte cântări de laudă. Aceasta este o rugăciune de adorare, prin care este înălţat şi cinstit Dumnezeu (Ps. 92:1-2; 101:1; 111:1; 113:1-3; 146:1-2; 147:1; 149:1).
3. Cei credincioşi se roagă pentru cei bolnavi Iacov 5:14-16 Îndemnul la rugăciunea pentru vindecare, adresat de Iacov în acest pasaj, a fost interpretat diferit şi a ridicat multe controverse de-a lungul timpului. Întrebări precum: boala la care face referire Iacov este fizică sau spirituală; ungerea cu undelemn este reală, rituală, sau simbolică (Marcu 6:13); vindecarea este rezultatul medicaţiei sau un act miraculos; vindecarea este de natură fizică sau spirituală , îşi mai aşteaptă răspunsul şi astăzi. Indiferent însă de răspunsul spre care optăm, sunt câteva lucruri pe care nu trebuie să le pierdem din vedere. Când un credincios este bolnav, acesta, deşi trebuie să se roage în mod individual, trebuie să-i anunţe şi pe presbiterii bisericii pentru o rugăciune de mijlocire comună (Iacov 5:14/a). Ungerea cu untdelemn poate fi considerată medicament (Luca 10:33-34), simbol ce arată prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt (Lev. 8:10-12; Ps. 23:5; Fapte 10:38; 1 Ioan 2:20, 27) sau taină, ce conţine o lucrare a harului (Marcu 6:13). Accentul în această rugăciune de vindecare este pus însă pe mărturisirea păcatelor, pe rugăciunea făcută cu credinţă, și asupra lui Dumnezeu care dă vindecarea şi însănătoşirea, dar mai ales mântuirea celui bolnav (Iacov 5:1516).
4. Cei credincioşi se roagă pentru problemele naţiunii Iacov 5:17-18 Pentru a sublinia acest tip de rugăciune, Iacov foloseşte exemplul lui Ilie, care, atunci când Israelul a ajuns în cea mai profundă cădere moral-spirituală, s-a rugat pentru naţiunea sa. El s-a rugat, deşi era supus slăbiciunilor (Iacov 5:17), s-a rugat pentru probleme specifice (Iacov 5:17-18), s-a rugat cu stăruinţă (Iacov 5:17/a) şi s-a rugat anticipând răspunsul lui Dumnezeu (Iacov 5:17/b; 18/b)
5. Cei credincioşi se roagă pentru mântuirea celor căzuţi Iacov 5:19-20 Prin cuvintele de încheiere ale epistolei sale, Iacov ne arată că oamenii căzuţi nu trebuie abandonaţi (Iacov 5:19), că aceia ce se întorc sunt izbăviţi de moarte (Iacov 5:20), iar cei ce lucrează pentru întoarcerea celor căzuţi opresc înaintarea păcatului (Iacov 5:20/b).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Cum dovediţi că rugăciunea este un semn al maturităţii spirituale ? Ce forme de rugăciune a menţionat Iacov în acest pasaj ? Pentru ce situaţii a recomandat Iacov rugăciunea personală ? Când trebuie să devină rugăciunea o mijlocire comună ? Cum poate fi interpretată ungerea cu untdelemn a celui bolnav ? Ce exemplu a folosit Iacov pentru a ne îndemna să ne rugăm pentru problemele naţiunii ? De ce trebuie să-i ajutăm pe cei ce au rătăcit de la adevăr să se întoarcă la Domnul?
Pastreaza-ti cuvantul dat - 20 Septembrie 2009 Iacov 5:7-12 (Tit 2:11-13)
Scopul lecţiei: Să descoperim modul în care reacţionează cei credincioşi atunci când sunt nedreptăţiţi şi ce motivaţii ne conduc la această atitudine. Contextul lecţiei: După ce i-a condamnat pe bogaţii din vremea lui pentru starea de corupţie în care au ajuns şi pentru modul necinstit prin care şi-au câştigat bogăţiile (Iacov 5:1-6), Iacov se adresează fraţilor de credinţă, arătând ce atitudine trebuie să aibă cei credincioşi atunci când sunt nedreptăţiţi (Iacov 5:7-12). În vremea lui Iacov, cei credincioşi erau asupriţi de către cei bogaţi (Iacov 2:6), care le-au oprit salariile (Iacov 5:4), i-au înşelat (Iacov 5:4/b), i-au târât în procese nedrepte (Iacov 2:6), sau au declanşat împotriva lor acţiuni de exterminare (Iacov 5:6). Este interesant de observat faptul că, în pofida atâtor nedreptăţi, celor înşelaţi, asupriţi şi exploataţi fără milă (Iacov 5:4-6), Iacov nu le adresează o chemare la revoltă şi nesupunere, ci la răbdare şi credincioşie. Pentru a întări acestă atitudine, Iacov îndreaptă atenţia celor credincioşi de la realitatea prezentă (lucrurile care li se întâmplă) spre realitatea viitoare (lucrurile care au să vină), arătând că Domnul Isus vine (Iacov 5:7), că venirea Lui este aproape (Iacov 5:8) şi că El este chiar la uşă (Iacov 5:8).
Conţinutul lecţiei: Prin imperativele pe care Iacov le-a adresat celor asupriţi din vremea lui, descoperim că: 1. În mijlocul opresiunilor, cei credincioşi nu se împotrivesc Iacov 5:6/b Dacă prima reacţie a naturii umane în faţa opresiunilor este împotrivirea, Iacov ne arată că cei credincioşi nu trebuie să reacţioneze în acest fel (Iacov 5:6/b). Această atitudine de jertfire de sine, supunere, îngăduinţă şi binecuvântare este recomandată de Domnul Isus (Luca 6:27-30 ) şi de apostoli (Romani 12:19-21;1 Petru 2:18-23). Iacov arată că cei credincioşi nu trebuie să se împotrivească celor ce-i asupresc, fiindcă judecata aparţine lui Dumnezeu (Iacov 5:9), iar Judecătorul este la uşă (Iacov 5:9/b). Atunci când a anunţat această judecată, Iacov a avut în vedere atât distrugerea Ierusalimului, când bogaţii aveau să sufere cel mai mult fiindcă bogăţiile le-au fost luate (Iacov 5:3), cât şi judecata finală a lui Dumnezeu când vor trebui să răspundă pentru faptele ce le-au comis (Matei 24:33; 1Corinteni 4:56).
2. În mijlocul opresiunilor cei credincioşi sunt îndelung răbdători Iacov 5:7-8/a Iacov îi îndeamnă pe cei credincioşi ca în mijlocul opresiunilor să fie îndelung răbdători (Iacov 5:7). Termenul folosit de Iacov pentru acest îndemn este însă diferit de cel pe care l-a folosit la începutul epistolei (Iacov 1:3). Dacă la începutul epistolei Iacov a folosit termenul „hupomone" , care înseamnă a rezista în faţa ispitelor, atunci când arată atitudinea pe care cei credincioşi trebuie să o aibă în faţa opresiunilor, el foloseşte termenul „makrotumia" , care înseamnă a suporta o suferinţă îndelungată. Pentru a ilustra această îndelungă răbdare, Iacov foloseşte exemplul plugarului, care așteaptă roada pământului îndurând condiţiile atmosferice (Iacov 5:7/b), a proorocilor care au vorbit în Numele Domnului (Iacov 5:10) şi a lui Iov, care a trecut prin cele mai aspre încercări (Iacov 5:11; Iov 1:21-22; 2:10).
3. În mijlocul opresiunilor cei credincioşi se întăresc în credinţă Iacov 5:8/b Pentru ca în mijlocul opresiunilor cei credincioşi să rămână statornici, imperativul folosit de Iacov este „ întări ți -vă inimile" (Iacov 5:8/b). Se întăresc în credinţă cei ce rămân concentraţi asupra ceea ce face Dumnezeu (Iacov 5:7/b), iau în seamă Cuvântul Scripturii (2 Petru 1:12; Romani 15:4) şi păstrează o bună legătură cu Dumnezeu (2 Corinteni 12:10;13:4)
4. În mijlocul opresiunilor cei credincioşi nu se plâng Iacov 5:9 Când sunt asupriţi, cei credincioşi nu se plâng unul împotriva celuilalt şi nici nu caută prilej de ceartă sau de judecată, fiindcă judecata este a lui Dumnezeu (Iacov 5:9;1 Corinteni 6:1-11)
5. În mijlocul opresiunilor cei credincioşi urmează exemplul înaintaşilor Iacov 5:10-11 Pentru a-i încuraja pe cei ce suferă, Iacov arată că ei nu sunt singurii pelerini ce merg pe drumul opresiunii. Înaintea lor au depus aceeaşi jertfă patriahii şi profeţii (Iacov 5:10-11), care, după ce au îndurat cu răbdare toate necazurile prin care au trecut, au avut parte de un sfârşit glorios (Iacov 5:11/b).
6. În mijlocul opresiunilor cei credincioşi îşi păstrează cuvântul dat Iacov 5:12 Dacă în timpul opresiunilor unii dau înapoi sau îşi calcă promisiunile făcute, adevăraţii creştini îşi păstrează cuvântul dat. Pentru ei nu este nevoie de suportul unui jurământ pentru a întări ceea ce spun, fiindcă „da" este „da" şi „nu" este „nu" (Iacov 5:12; Eclesiastul 5:1-7; Matei 5:33-37; 23:16-22).
7. În mijlocul opresiunilor cei credincioşi se roagă Iacov 5:4/b; 13-18 Cunoaştem acest fapt fiindcă Iacov ne arată că strigătul celor asupriţi a ajuns la urechile lui Dumnezeu (Iacov 5:4), iar în încheierea epistolei el adresează o chemare repetată la rugăciune (Iacov 5:13-18).
Întrebări pentru discuţii: 1. Cine i-a nedreptăţit pe credincioşii din vremea lui Iacov ? 2. La ce i-a chemat Iacov pe cei nedreptăţiţi ? 3. De ce nu trebuie cei credincioşi să se împotrivească celor ce-i asupresc ?
4. 5. 6. 7.
Ce exemple a folosit Iacov pentru a-i îndemna pe cei asupriţi la îndelungă răbdare ? De ce nu trebuie cei credincioşi să se plângă unul împotriva celuilalt ? De ce nu trebuie cei credincioşi să se jure ? Ce ne arată că cei asupriţi din vremea lui Iacov s-au rugat ?
Castiga si administreaza corect bunurile materiale - 13 Septembrie 2009 Iacov 5:1-6 (Mat.6:19-20) Scopul lecţiei: Să descoperim urmările materialismului şi binecuvântările de care au parte cei ce câştigă şi administrează corect bunurile materiale. Contextul lecţiei: Un alt test al maturităţii este atitudinea pe care cei credincioşi o au faţă de valorile materiale. Studiind Cuvântul Scripturii descoperim că Dumnezeu nu-i condamnă pe cei bogaţi fiindcă au avuţii, ci pentru modul în care şi-au dobândit bogăţia, cum o administrează şi atitudinea pe care o au faţă de aceste valori . În Sfânta Scriptură descoperim că mulţi oameni ai lui Dumnezeu au fost deosebit de bogaţi (Iov, Avraam, Iosif, David, Solomon). Fiindcă avem proprietăţi şi bunuri în administrare, atunci când ne comparăm cu generaţiile trecute sau cu cei ce trăiesc în lumea a treia, cred că fiecare dintre noi putem fi număraţi în rândul bogaţilor. Datorită acestui fapt, avertizarea adresată de Iacov în această secţiune a epitolei care îi poartă numele, nu se aplică numai bancherilor, patronilor, sau marilor milionari ai acestei lumi, ci şi fiecăruia dintre noi.
Conţinutul lecţiei: Fiindcă atunci când se adreseaza celor bogaţi, Îacov nu-i numeşte „fraţi", aşa cum a procedat deseori în cadrul epistolei sale (Iac. 1:2, 19; 2:1,14; 3:1, 10:4:11), putem spune că bogaţii la care el a făcut referire erau necreştinii care îi asupreau pe cei credincioşi. Acest adevăr este subliniat şi de faptul că Iacov face o referire specifică la cei credincioşi, cerându-le sa fie răbdători până la venirea Domnului Isus (Iac.5:7). Cu toate acestea, ispitele cu care se confruntă cei necredincioşi în faţa bogăţiilor, sunt provocări cu care Diavolul îi încearcă şi pe cei ce îl urmează pe Domnul. Prin atenţionările pe care Iacov le adresează celor bogaţi în cadrul acestui pasaj, descoperim că:
1. Câştigă şi administreaza corect bunurile materiale, cei ce îşi evaluează în mod corect bogăţiile. Iac.5:1-4 Deşi foarte mulţi oameni consideră bogăţia fiind o adevărată comoară, Iacov ne arată că bogăţiile acestei lumi îşi pierd valoarea, fiindcă averile puterzesc (Iac.5:2), hainele sunt roase de molii, iar aurul şi argintul, rugineşte (Iac.5:23;1 Tim.6:17; Luca 12:20;Mat 6:19-21). Cei ce pun pe primul plan valorile materiale, îşi erodează carecterul şi îşi neglijează responsabilităţile spirituale (bogăţiile pot deveni o dovadă împotriva celor ce le-au adunat şi o piedică pentru a împlini lucrarea lui Dumnezeu Iac.5:3; 1Tim.6:10; Ps.62:10; Prov.22:1;Mat.6:21). Bogăţiile sunt o piedică în folosirea oportunităţilor (v-aţi strâns comori în zilele din urmă Iac.1:3;8-9:Ef.5:15-16), iar atunci când nu sunt câştigate şi folosite în mod cinstit, atrag pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu (Iac.5:1-3, 5;9;Rom.2:5-10;14:10-12;2Cor.5:910;1Cor.3:1-15).
2. Câştigă şi administreaza corect bunurile materiale, cei ce îşi dobândesc în mod cinstit bogăţiile Iac. 5: 4 si 6 După ce a prezentat cît de efemere sunt comorile acestei lumi, Iacov atrage atenţia şi asupra modului în care acestea au fost dobândite. Condamnându-i pe bogaţii din vremea lui, el arată ca aceştia şi-au adunat mari bogăţii, reţinând plata muncitorilor (Iac.5:4; Deut.24:14-15;Lev.19:13; Ier.22:13), influenţând justiţia (Iac.5:6/a;2:6;Ex.18:21; Lev.19:15; Deut.9:16-21;Is.33:15;Mica 3:11;7:3) şi omorându-i pe acei faţă de care erau datori, pentru a nu-şi mai plati datoria (Iac.5:6;Prov.10:4;13:11;23;4;Mat.21:33-41).
3. Câştigă şi administreaza corect bunurile materiale, cei ce îşi folosesc în mod corespunzător bogăţiile Iac.5:3-5 Pe lângă faptul că au evaluat greşit şi şi-au câştigat în mod necinstit bogăţia, Iacov îi condamnă pe bogaţii din vremea lui şi pentru că şi-au folosit incorect aceste bunuri. Aceştia şi-au strâns mari valori materiale nu pentru a-L onora pe Dumnezeu, pentru a-i ajuta pe săraci, sau pentru a susţine lucrarea spirituală, ci pentru a se lăuda cu cât au strâns ( Iac.5:3; Mat.6:19) a risipi în placeri (Iac.5:5/a;4:3;Luca 16:19-31;1Tim.6:17) şi a trăi în huzur chiar şi în ziua durerii (Iac.5:5/b; Amos 6:1-4;1 Tim.5:6).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce-i condamnă Biblia pe cei bogaţi ? Ce atitudini greşite pot avea oamenii faţă de lucrurile materiale ? De ce valorile acestei lumi sunt efemere ? Cum şi-au câştigat averile bogaţii din vremea lui Iacov? Care dintre aceste căi necinstite de a câştiga averi, este cea mai frecventă astăzi ? Pentru ce îşi foloseau averile bogaţii din vremea lui Iacov? Cum putem cîştiga şi administra în mod corect bunurile materiale ?
Ia hotarari impreuna cu Dumnezeu - 06 Septembrie 2009
Iacov 4:12-17 (Proverbe 19:21) Scopul lecţiei: Să învăţăm cum putem lua hotărâri împreună cu Dumnezeu şi să descoperim binecuvântările de care avem parte atunci când luăm aceste decizii. Contextul lecţiei: Fiindcă viaţa este o provocare continuă, nu putem trăi la întâmplare. Nu putem reuşi doar atunci când reacţionăm la evenimente şi provocări, ci numai atunci când ne facem un plan şi punem în practică tot ceea ce am hotărât. De aceea trebuie să ne facem planuri pentru şcoală, familie, locuinţă, concediu, investiţii, slujire şi veşnicie. Trebuie să ne facem un plan înaintea oricărei acţiuni, nu numai pentru că viaţa are provocări diverse, ci şi datorită faptului că Dumnezeu Însuşi are un plan (Ps. 40:5; Is. 55:11; Ef. 3:8-11), iar oamenii care au reuşit au luat hotărâri înţelepte şi au pus în practică un plan concret (Is. 32:7-8; Fapte 15:36; 18:20-21; 1 Cor. 16:5-12; Rom. 15:22-33). Urmărind modul în care oamenii iau hotărâri şi îşi fac planuri, descoperim: hotărâri şi planuri bune (Is. 32:8) precum şi hotărâri şi planuri rele (Is. 32:7; Ps. 2:4;Fapte 4:25-28). Descoperim hotărâri şi planuri aplicate (Dan. 1:8; Neemia 2:17:18), hotărâri şi planuri nerespectate (Rut 1:1-5; Exod 19:5-8; 24:3-7; 32:8) precum și hotărâri şi planuri facute cu Dumnezeu (Jud. 7:36-40; 1 Sam. 23:1-5) sau hotărâri şi planuri făcute fară Dumnezeu (Gen. 13:9-13; Num. 14:39-45; Ios. 9:14).
Conţinutul lecţiei: Dacă în prima parte a capitolului pe care îl studiem Iacov ne-a prezentat cele trei fronturi de luptă spirituală pe care luptă cei stăpâniţi de firea pământească (lupta împotriva noastră, împotriva semenilor şi împotriva lui Dumnezeu), el îşi încheie acest capitol dezvăluind trei atitudini diferite pe care oamenii le pot avea faţă de voia lui Dumnezeu. Studiind acest pasaj descoperim: 1. Oameni ce hotărăsc ignorând voia lui Dumnezeu Iacov 4:13-14; 16 Iacov începe acest pasasaj adresându-se bogaţilor la care a făcut referire anterior (Iacov 1-7) şi cărora le-a adresat o atenţionare directă la începutul următorului capitol (Iacov 5:1-6). Fiindcă pentru bogaţi a lua hotărâri fără Dumnezeu era un mod de viaţă, Iacov arată cât de neînţeleaptă este această atitudine, subliniind că: viaţa este complexă (Iacov 4:13), aratând că unii oameni încearcă să-și planifice timpul investiţiilor (astăzi sau mâine), locul investiţiilor (cetatea potrivită), durata investiţiilor (vom sta un an), felul investiţiilor (vom face negustorie - comerţ) şi rezultatul investiţiilor (vom câştiga) că viaţa este nesigură (nu ştim ce va aduce ziua de mâine - Iacov 4:14/a; Prov. 27:1; Matei 6:34), iar lucrurile pe care le avem nu le putem păstra (Luca 12:16-21), viaţa este scurtă (asemănată cu aburul - Iacov 4:14/b; Iov 7:6-9; 8:9; 9:25-26; 14:1-2; Ps. 90:9-12) şi viaţa este fragilă (prin el însuşi omul nu este decât un abur care piere Iacov 4:14/c; Isaia 40:17; Ioan 15:5). Deşi nu ştiu nimic, nu sunt nimic şi nu pot face nimic, atitudinea acestor oameni este plină de aroganţă (Iacov 4:16).
2. Oameni ce hotărăsc înfruntând voia lui Dumnezeu Iacov 4:17 În ultimul verset al textului pe care îl studiem Iacov îi prezintă pe cei ce hotărăsc împotriva voii lui Dumnezeu, dovedind o atitudine de răzvrătire. Deşi cunosc ce este bine, aceştia aleg să înfăptuiască ce este rău (Iacov 4:17; 2 Petru 2:2022). Această alegere nu e cauzata însă de neştiinţă, de neglijenţă, sau de ignoranţă, ci este o acţiune voită, prin care se înfruntă voia lui Dumnezeu în mod deliberat (Luca 12:43-48 ; Rom. 1:32). Cu toate că au existat oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu în toate timpurile, numărul celor din acestă categorie va creşte foarte mult în vremea sfârşitului (2 Pet. 3:1-9; Ap. 13:3-8). Fiindcă împotrivirea este păcat (Iacov 4:17), toţi cei ce hotărăsc înfruntând voia lui Dumnezeu, vor trebui să suporte consecinţele (2 Pet. 2:1-13/a; Rom. 2:7-10).
3. Oameni ce hotărăsc împlinind voia lui Dumnezeu Iacov 4:15 În contrast însă cu oamenii care ignoră sau înfruntă voia lui Dumnezeu, Iacov îi prezintă pe cei ce iau decizii şi hotărăsc împlinind voia lui Dumnezeu (Iacov 4:15). Trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu fiindcă aceasta este cea mai bună opţiune (Iacov 4:13-17; Rom. 12:2), fiindcă este exemplul lăsat de Domnul Isus (Ps. 40:8; Luca 22:42; Ioan 4:34) şi fiindcă ne asigură cele mai mari binecuvântari (1 Ioan 2:17). Pentru a împlini voia lui Dumnezeu trebuie să-L punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre, să cunoaştem şi să înţelegem ceea ce vrea El de la noi şi să împlinim întocmai ceea ce ne-a descoperit, într-o atitudine de supunere şi ascultare (Fapte 22:14; Col. 1:19; Ef. 5:17; 6:6).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce trebuie să ne facem un plan pentru viaţă ? De ce hotărăsc unii oameni ignorând voia lui Dumnezeu ? Ce mărturii folosite de Iacov ne arăta că cei ce hotărăsc singuri greşesc? Care sunt lucrurile pe care oamenii încearcă să le planifice ? Ce exemplu a folosit Iacov pentru a ne arăta fragilitatea vieţii ? De ce hotărăsc unii oameni împotriva voii lui Dumnezeu ? De ce trebuie să luăm hotărâri ţinând cont de voia lui Dumnezeu ?
Nu te angaja in luptele firii pamantesti - 30 August 2009 Iacov.4:1-12 (Gal.5:14-15)
Scopul lecţiei: Să descoperim războaiele în care sînt antrenaţi cei stăpâniţi de firea pământească şi cum putem câştiga biruinţa în aceste bătălii spirituale. Contextul lecţiei: Pentru lumea în care trăim, conflictele şi războaiele sunt o tristă realitate. Acestea au început odată cu răzvrătirea lui Lucifer, când Diavolul s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu (Is.14:12-20), iar după căderea omului din Eden, în aceste conflicte a fost antrenată şi fiinţa umană (Gen.3:15). De fapt Biblia începe cu războiul din Eden (Gen.3.1-24) şi se încheie cu marea bătălie de la Armaghedon (Dan.11:40-45, Ez.38:1-23; Zah.12:1-14: Ap.16:13-21) şi biruinţa finală a Domnului Isus (Zah.14:1-5;Ap.19:17-21). Între aceste războaie, istoria omenirii este plină de multe alte conflicte armate, sau spirituale, războaie care se vor înmulţi în vremea din urmă (Mat.24:6-14).
Conţinutul lecţiei: În acest pasaj Iacov ne prezintă un război ce este purtat de omul stăpânit de firea veche pe trei fronturi: adâncul inimii (Iac. 4:1/b-3), între semeni (Iac.4:1/a şi 11-12) şi împotriva lui Dumnezeu (Iac.4:4-10). Acest razboi are cauze spirituale (Iac.4:1), este general (asntreneaza pe mulţi Iac.4:1), este aprig (purtat cu înverşunare Iac.4:2-3) şi poate fi câştigat (Iac.4:6-10). 1. Lupta împotriva nostră (Iac.4:1/b-3) Primul front pe care luptă cei stăpâniţi de firea pământească este terenul inimii (Iac.3:14). Omul fără de Dumnezeu a ajuns să lupte împotriva lui însuşi, iar toate celelalte bătălii exterioare, sunt numai o extensie a luptelor din adăncul inimii (Iac.4:1; Rom.7:14-25; Gal.5:17;1 Pet.2:11). Terenul acestor lupte este inima omului (Iac.3:14;Ps.55:21;Prov.4:23;Ier.17:19; Mat.15:17-20), cauza este firea veche, manifestată prin pofte (Iac.4:1), egoism (Iac.4:2) şi placere (Iac.4:3) iar rezultatul lor este: sărăcie (nu aveţi (Iac.4:1), neâmplinire (nu căpătaţi Iac.4:3) şi risipă (risipiţi în plăceri Iac.4:3). Pentru a ne arăta gravitatea acestei lupte spirituale pe care omul o poartă împotriva lui însuşi, Iacov ne vorbeşte despre atitudini greşite ( poftiţi, pizmuiţi, nu cereţi) , acţiuni greşite (ucideţi, vă certaţi, vă luptaţi), motivaţii greşite (împlinirea poftelor, supraestimarea eului, gândul rău, risipa în placere) şi rezultate greşite (nu aveţi, nu izbutiţi, nu căpătaţi).
2. Lupta împotriva semenilor (Iac.4:1/a; 12-13) După ce ne-a arătat cît de înverşunată este lupta spirituală pe care omul o poartă împotriva lui însuşi, Iacov ne descoperă că cei ce sunt stăpâniţi de firea veche sunt antrenaţi şi în lupta împotriva semenilor, luptând unul împotriva celuilalt.(Iac.4:1;11-12). Această luptă împotriva semenilor este întâlnită frecvent pe paginile Sfintei Scripturi. Între aceste războaie fratricide putem menţiona cazul lui Avraam şi Lot (Gen.13:1-13), David şi Absalom ( 2 Sam.13-18) sau cel al bisericii din Corint (1Cor.6:1-8; 14:23-40). Pentru a ne arata cât de extinsă este această luptă spirituală Iacov vorbeşte despre : lupta socială (Iac.2:1-9), conflictele de muncă (Iac.5:1-6) şi disputele din biserică (Iac.1:19-20; 3:1,13-16;4:11-12). Forma de manifestare a acestei lupte spirituale este: cearta (Iac.4:1/a), vorbirea de rău (Iac.4:11) şi judecata (Iac.4:11-12), iar urmările ei: neâmplinirea legii (Iac.4:11), pierderea mărturiei (Iac.4:11), nesupunere faţă de Dumnezeu (Dumnezeu este cel ce judecă Iac.4:12), partidele (lupte între voi Iac.4:1/a), şi autodistrugerea (Iac.3:16; Gal. 5:13-15).
3. Lupta împotriva lui Dumnezeu Iac.4: 4-10 Omul care luptă împotriva lui însuşi şi împotriva semenilor este antrenat şi în lupta împotriva lui Dumnezeu. Este în război cu Dumnezeu cel ce se uneşte cu lumea (Iac.4:4; 1 Ioan.2:15-17; Rom.12:2), este stăpânit de firea veche (Iac.4:1;6; Gal.5:17; Rom.8:7) şi se aliază cu diavolul (Iac.4:6-7). În toate aceste războaie putem câştiga biruinţa fiindcă : Dumnezeu ne vrea pentru Sine (Iac.4:5), ne dă har (Iac.4:6) şi ne trimite ajutor (Iac.4:5) Pentru a avea parte de această biruinţă trebuie însă: să ne supunem lui Dumnezeu ( Iac.4:7), să ne împotrivim diavolului (Iac.4:7), să ne apropiem de Dumnezeu (Iac.4:8), să ne curăţim mîinile şi inima (Iac.4:8) să ne pocăim sincer (Iac.4:9), să umblăm în smerenie (Iac.4:10) şi să lăsăm judecata în seama lui Dumnezeu (Iac.4:12).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt fronturile pe care luptă cel stăpânit de firea pământeasca? Care sunt cauzele ce au generat lupta omului împotriva lui însuşi ? Care sunt urmările acestei lupte spirituale ? Care sînt formele de manifestare a luptei împotriva semenilor ? Care sunt urmările luptei împotriva semenilor? Cine se antrenează în lupta împotriva lui Dumnezeu ? Cum putem cîştiga biruinţa în aceste bătălii spirituale ?
Vorbeste cu intelepciune - 23 August 2009 Iacov 3:1-18 ( Proverbe 12:18-19 ) Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt urmările nestăpânirii limbii şi binecuvântările unei vorbiri înţelepte.
Contextul lecţiei: După ce a arătat că un creştin matur recunoaşte autoritatea lui Dumnezeu (Iacov 1:1-4), biruie încercările vieţii (Iacov 1:2-11), învinge ispitele celui rău (Iacov 1:12-21), împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu (Iacov 1:19-27), evaluează corect realitatea (Iacov 2:1-13) şi lucrează cu hărnicie (Iacov 2:14-26), apostolul îşi continuă epistola subliniind faptul că un creştin matur spiritual îşi stăpâneşte limba şi vorbeşte cu înţelepciune (Iacov 3:1-18). Credincioşii cărora le-a scris Iacov această epistolă se pare că aveau o problemă serioasă în a-şi stăpâni limba, fiindcă el le adresează numeroase avertizări: să fie înceţi la vorbire (Iacov 1:19), să-şi înfrâneze limba (Iacov 1:26), să nu uite că vor fi judecaţi pentru tot ceea ce spun (Iacov 2:12), să nu fie între ei mulţi învăţători (Iacov 3:1), să nu greşească în vorbire (Iacov 3:2), să nu mai alimenteze cearta (Iacov 4:1), să nu se vorbească de rău (Iacov 4:11-12) şi să vorbească cu înţelepciune (Iacov 3:13-18). Cuvintele pe care le rostim au o deosebită putere, fiincă prin ele putem zidi (Isaia 50:4; Col. 4:6; 2 Cor. 2:17; Col. 3:1617) sau dărâma (2 Tim. 2:16-18; Ef. 4:29; 5:4), binecuvânta (Ps. 89:1-2; Ps. 45:1-2; Ps .34:1-2) sau blestema (Ps. 62:4; Rom. 12:14; Ap. 13:5-6).
Conţinutul lecţiei: Iacov începe acest pasaj avertizându-i pe cititorii săi să nu fie mulţi învăţători (Iacov 3:1). El îşi justifică această atenţionare prin faptul că cei ce vorbesc mult, greşesc mult (Iacov 3:2; Evrei 5:12-14), sunt ispitiţi să spună lucruri pe care nu le împlinesc (Iacov 3:2; Matei 23:1-8; Fapte 1:1-2; Luca 4:16-23) şi vor avea o judecată mai aspră (Iacov 3:1; Matei 12:36-37). După această avertizare, Iacov continuă acest pasaj cu un discurs despre limbă (Iacov 3:2-12) şi cu un îndemn pentru adevărata înţelepciune (Iacov 3:13-18). Urmărind aceste adevăruri putem spune că:
1. Cine îşi stăpâneşte limba îşi stăpâneşte întregul trup (Iacov 3:2-4) Fiindcă păcatele limbii sunt în capul listei (2 Tim. 3:2-3; Rom. 1:29-30; Gal. 5:19) şi cu limba putem rosti vorbe care au un puternic efect asupra altora, Iacov arată că cine îşi stăpâneşte limba, îşi ține în stăpânire întregul trup (Iacov 3:2). Pentru a ilustra acest adevăr el foloseşte exemplul frâului cu care se struneşte calul (Iacov 3:3) şi al cârmei cu care sunt conduse corăbiile (Iacov 3:5).
2. Cine îşi stăpâneşte limba potoleşte conflictele (Iacov 3:5-8) Atunci când este aprinsă de focul gheenei, limba poate genera, susţine şi răspândi cele mai mari conflicte (Iacov 3:6). Iacov ilustrează această acţiune a limbii folosind exemplul focului din pădure (Iacov 3:5-6), al îmblânzirii fiarelor sălbatice (Iacov 3: 7) şi al otrăvii care aduce moarte (Iacov 3:8). Limba care nu poate fi îmblânzită doar prin eforturi umane (Iacov 3:8) poate fi însă stăpânită cu ajutorul lui Dumnezeu (Ps. 141:3; Col. 4:6; Ef. 4:17-29). Iar atunci când este îmblânzită şi transformată de Dumnezeu, limba nu aţâţă conflictele, ci le potoleşte (Ef. 4:29; 5:4; Col. 3:8-16; 1 Sam. 1-7; 1 Sam. 25:21-35).
3. Cine îşi stăpâneşte limba aduce delectare (Iacov 3:9-12) Dacă o limbă aprinsă de focul gheenei aprinde tot trupul (Iacov 3:6) şi rosteşte blesteme (Iacov 3:9-10), o limbă stăpânită de Dumnezeu aduce vindecare şi delectare (Iacov 3:9-12). Iacov ilustrează acest adevăr folosind exemplul izvorului (Iacov 3:11; Prov. 18:4; 10:11; 13:14), al smochinului (Iacov 3:12/a; Prov. 10:21; Ioan 6:63) şi al viţei (Iacov 3:12/b).
4. Cine îşi stăpâneşte limba dovedeşte înţelepciune (Iacov 3:13-18) La încheierea acestui capitol Iacov arată că adevărata înţelepciune nu este confirmată de măsura cunoştinţelor, ci de capacitatea de a pune în practică ceea ce ştii (Iacov 3:13-14). Pentru a prezenta acest adevăr, el foloseşte un contrast între înţelepciunea lumească şi cea cerească , arătând că adevărata înţelepciune se deosebeşte prin origine (Iacov 3:15-17), prin esenţă (Iacov 3:14-16) şi prin efecte (Iacov 3:13-14, 16, 18).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce lucruri arată că destinatarii epistolei lui Iacov nu-şi puteau stăpâni limba? De ce i-a avertizat Iacov pe cititorii săi să nu fie mulţi învăţători ? Ce exemple arată că cine îşi stăpâneşte limba îşi ţine în frâu tot trupul ? De ce generează o limbă aprinsă de focul gheenei conflicte ? Cum poate fi îmblânzită limba? Ce exemple ne arată că o limbă îmblânzită de Dumnezeu aduce delectare ? Care sunt semnele înţelepciunii cereşti ?
Lucreaza cu harnicie pentru Dumnezeu - 16 August 2009 Iacov 2:14-26 (Proverbe 10:4-5)
Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă o credinţă activă şi să descoperim manifestările prin care aceasta este pusă în evidenţă. Contextul lecţiei: Credinţa este o virtute spirituală esenţială vieţii creştine întrucât cei credincioşi sunt născuţi din nou prin credinţă (Ioan 1:12; Ef.2:8-9), trăiesc prin credinţă (Rom. 1:17; 2 Cor. 5:7; Gal. 2:20), sunt binecuvântaţi prin credinţă (Rom. 3:28; 10:10;1 Petru 5:9), lucrează prin credinţă (Rom. 12:6; Gal. 5:6) şi aşteaptă pe Domnul prin
credinţă (1 Petru 1:5-9). De fapt, orice lucrare împlinită fără credinţă nu are valoare (Evrei 11:6), iar tot ceea ce nu vine din încredinţare este păcat (Rom. 14:23). În contrast cu apostolul Pavel care, răspunzând legalismului Iudaic prin epistola către Romani, ne-a prezentat binecuvântările credinţei, Iacov combate indolenţa, nepasarea şi lenevia spirituală, prezentând, prin epistola sa, manifestările credinţei. Pentru că adevărata credinţă nu se rezumă numai la ceea ce spui, simţi, gândeşti sau crezi, ci se exprimă prin ceea ce faci, putem spune că credinţa adevărată nu înseamnă numai a crede fără a avea evidenţe, ci şi a împlini tot ceea ce ştii indiferent de consecinţe! (Matei 7:21; Ioan 13:17; Iacov 2:17-18).
Conţinutul lecţiei: Prin pasajul lecţiei biblice de astăzi Iacov ne prezintă trei tipuri de credinţă: o credinţă intelectuală (Iacov 2:14-17), o credinţă emoţională (Iacov 2:18-19) şi o credinţă activă (Iacov 2:20-26). Studiind aceste adevăruri descoperim că cei credincioşi lucrează cu hărnicie pentru Dumnezeu şi dovedesc o credinţă activă deoarece: 1. Credinţa intelectuală este moartă Iacov 2:14-17 Oamenii ce au o credinţă a minţii înlocuiesc faptele cu cuvintele (Iacov 2:14). Deşi au un vocabular frumos, pe care îl folosesc în rugăciune sau pentru a explica anumite doctrine şi pot cita cu uşurinţă versete din Scriptură, sau pot purta cu abilitate discuţii pe orice temă spirituală, ceea ce fac nu se potriveşte cu ceea ce spun! Cu toate că vorbesc despre mântuire, n-au experimentat-o niciodată, iar ceea ce ştiu nu împlinesc în viaţa personală şi nici în slujirea altora (Iacov 2:16-17). De aceea, atunci când trebuie să-i slujescă pe alţii, aceştia se limiteaza la intenţii şi oferă doar salutări ( Iacov 2:16-17). Pentru a ne arăta cât de ineficientă este această credinţă intelectuală, Iacov foloseşte câteva afirmaţii radicale, spunându-ne că aceasta nu poate mântui (Iacov 2:14/b), este zadarnică (Iacov 2:20) şi este moartă (Iacov 2:17:26).
2. Credinţa emoţională este la nivel demonic Iacov 2:18-19 Acest tip de credinţă cuprinde atât intelectul (mintea) cât şi emoţiile (sentimentele). Dacă credinţa intelectuală este concentrată asupra doctrinelor şi a cunoaşterii, credinţa emoţională este concentrată asupra experienţelor şi a simţirii. Atunci când prezintă credinţa emoţională, Iacov foloseşte o declaraţie şocantă, spunând că :.."şi dracii cred....şi se înfioară!" (Iacov 2:19). Iacov a făcut această remarcă fiindcă Sfânta Scriptură ne arată că demonii cred în existenţa lui Dumnezeu (Marcu 1:24), în divinitatea Domnului Isus (Marcu 3:11-12; Luca 4:41), în existenţa unui loc de chin (Luca 8.31) şi în judecata ce urmează a fi înfăptuită de Domnul Isus (Matei 8:28-29). Acest tip de credinţă nu este numai o acceptare intelectuală a realităţii, ci implică şi o reacţie faţă de aceste adevăruri :"dracii cred şi se înfioară!" (Iacov 2:19). Cu toate că acest tip de credinţă este superioară credinţei intelectuale fiindcă cuprinde atât intelectul cât şi sentimentele, această credinţă nu aduce mântuirea, fiindcă nu atinge şi voinţa, ce poate conduce la o atitudine de recunoaştere, acceptare şi împlinire a Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:6-21).
3. Credinţa vie este activă Iacov 2:21-25 Credinţa vie este o credinţă activă, fiindcă se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:17), cuprinde întreaga fiinţă umană (intelect, sentiment şi voinţă) şi se exprimă prin fapte. Dacă credinţa intelectuală cunoaşte adevărul, credinţa emoţională se bucură de adevăr, iar credinţa vie acţionează (trăieşte) potrivit cu adevărul. Pentru a descrie această credinţă activă, Iacov foloseşte exemplul lui Avraam (Iacov 2:20-24) şi al lui Rahav (Iacov 2:25-26), care şi-au demonstrat credinţa prin fapte. De aceea, această credinţă este singura care aduce viaţă (Iacov 2:24) conduce la neprihănire (Iacov 2:24) şi se exprimă prin fapte (Iacov 2:18).
Întrebări pentru discuţie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt tipurile de credinţă menţionate de Iacov în acest pasaj ? Care dintre aceste tipuri de credinţă este întâlnit cel mai frecvent astăzi? Prin ce se caracterizează credinţa intelectuală ? Ce declaraţii folosite de Iacov ne arătă ineficienţa credinţei intelectuale? Prin ce se caracterizează credinţa emoţională ? Ce exemple a folosit Iacov pentru a demonstra credinţa activă ? De ce este superioară credinţa activă celorlalte tipuri de credinţă ?
Evalueaza corect realitatea - 09 August 2009 Iacov.2.1-13 (Fil.2:1-4) Scopul lecţiei: Să cunoaştem criteriile după care putem face o evaluare corectă şi să descoperim care sunt binecuvântările rezultate în urma acestui mod de evaluare.
Contextul lecţiei: Un alt fapt ce confirmă maturitatea spirituală şi pune în evidenţă credinţa adevărată este: „modul de evaluare!". De aceia un creştin matur trebuie să evalueze corect realitatea. În lumea în care trăim foarte mulţi oameni evaluează greşit lucrurile, fiindcă au o perspectivă greşită asupra realităţii, sunt influenţaţi de aparenţe, nu cunosc adevăratele valori şi nu ţin cont de ceea ce va fi la urmă. Diavolul împachetează lucrurile într-un ambalaj frumos, atrage atenţia spre lucrurile strălucitoare, acoperă conţinutul şi ascunde urmările, nesocotind ceea ce va fi la sfârşit. Adevăraţii credincioşi nu se lasă însă înşelaţi de aparenţe, ci evaluează corect, ţinând cont de esenţa lucrurilor, urmările acestora, de ceea ce va fi la urmă şi de modul cum Dumnezeu le evaluează. În Sfânta Scriptură găsim multe exemple în care unii oameni au evaluat greşit realitatea şi s-au înşelat (Gen.3:6;Num.13:25-33;2Împ.6:15), sau au evaluat corect lucrurile cu care s-au confruntat şi au fost binecuvântaţi (2 Împ.6:16-17;Ioan 6:66-69;Mat.4:8-10; Evrei 11:24-26).
Conţinutul lecţiei: Pentru a ne arăta cum putem evalua corect realitatea, Iacov ne arată: cum trebuie să-i tratăm pe cei ce ne vizitează (Iac.2:1-7), cum trebuie să aplicăm principiile Scripturii (Iac.2:8-11) şi cum trebuie să privim judecata finală (Iac.1:12-13). Păstrând în atenţie aceste adevăruri descoperim că pentru a face o evalare corectă: 1.
Nu te lăsa influenţat de aparenţe
Iac.2:1-7
Pentru a ne arăta cît de neâţelept este să evaluăm după aparenţe, Iacov se foloseşte de exemplul celor doi oameni care vizitează biserica (Iac.2:4), de modul în care Dumnezeu alege (Iac.2:5) şi de un caz practic din experienţa de fiecare zi (Iac.2:6-7). Analizând aceste situaţii descoperim că: aparenţele sunt înşelătoare (Iac.2:1-1-3;Iosua.9:327;Prov.24:23;Luca.18:9-14), Dumnezeu alege într-un mod diferit (Iac.2:5;1Cor.1:26-28;1 Sam.16:17), valoarea nu este dată de aparenţe (bogaţii cărora li se acordă mai multă cinste:asupresc, apelează la justiţie şi sunt o mărturie rea. Iac.2:6-7), iar cei ce judecă după aparenţe nu au o judecată dreaptă (Iac.2:4).
2.
Aplică corect principiile Scripturii Iac.2:8-11
Iacov recomandă ca etalon de evaluare, principiile Sfintei Scripturi anunţate de legea Vechiului Testament (Lev.19:1318), dar care au fost autorizate prin propovăduirea Domnului Isus (Mat.5:38-48;Luca6:27-35;Ioan.13:34-35) şi învăţătura apostolilor (Rom.12:9-21;1 Ioan.2:6-11;4:7-11). Iacov este îndreptăţit să numească aceaste învăţături „Legea împărătească", fiindcă această lege a fost dată de „Rege" (Ioan 13:34-35; Rom.5:5;1 Tes.4:9), este mai pe sus de oricare altă lege (Rom.13:8-10) iar cine o împlineşte va trăi regeşte (Mat.6:38-48;7:1-6). După ce ne-a arătat care este etalonul pe care trebuie sa-l respectăm în relaţiile cu semenii, Iacov ne descoperă şi ce se va întâmpla cu cei ce nu-l aplică: aceştia păcătuisc (Iac.2:9/a) se fac vinovaţi de călcarea tuturor poruncilor (Iac.2:10-11) şi sunt osîndiţi (Iac.2:9/b).
3. Ţine cont de judecata finală
Iac.2:12-13
Pentru a ne învăţa cum să facem o evaluare corectă, Iacov ne îndeamnă să ţinem cont şi de judecata finală. Acestă judecată se va face cu dreptate (Iac.2:4,9-11), după o lege a slobozeniei (Iac.2:12;Gal.5:2-15;1 Cor.1-13;1 Pet.2:1617), şi după atitudinea pe care am avut-o faţă de Cuvântul Scripturii şi faţă de semeni (Iac.2:8; 13;Mat.6:14-15;18:2135;25:4131-46;Fil.2:1-4).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce oamenii zilelor noastre evaluează greşit realitatea ? De ce modul cum evaluam realitatea exprimă starea de maturitate? Cunoaşteţi oameni care au evaluat greşit realitatea? De ce în evaluarea realităţii nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de aparenţe? Ce exemple a folosit Iacov pentru a ne conştientiza de pericolul aparenţelor ? Ce etalon a recomandat Iacov pentru a ne ajuta sa facem o evaluare corectă? De ce în evaluarea realităţii trebuie să ţinem cont de judecata finală ?
Implineste Cuvantul lui Dumnezeu - 2 August 2009 Iacov 1:19-27 (1 Tesaloniceni 2:13) Scopul lecţiei: Să descoperim ce atitudine au cei credincioşi faţă de Cuvântul Scripturii şi să învăţăm cum putem transpune în practică adevărurile pe care le cunoaştem. Contextul lecţiei: După ce ne-a arătat, prin exemplu personal, atitudinea pe care trebuie s-o avem faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi de circumstanţele vieţii (Iacov 1:1-4), apostolul ne-a descoperit faptul că cei credincioşi biruie încercările vieţii ( Iacov 1:2-11) şi înving ispitele celui rău (Iacov 1:12-21). În pasajul pe care îl studiem (Iacov 1:19-27), descoperim însă un alt semn ce confirmă credinţa adevărată. Acest semn arată atitudinea pe care o are cel credincios faţă de Cuvântul Scripturii. Dacă cei necredincioşi nu cred Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l înţeleg, nu-l primesc şi nu-l împlinesc, atitudinea celor credincioşi este la cealaltă extremă. Aceştia ascultă Cuvântul, primesc Cuvântul, împlinesc Cuvântul, şi vestesc Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să avem această atitudine faţă de Cuvântul Scripturii, fiindcă acesta este Cuvântul
lui Dumnezeu (1Tes. 2:13), este Adevărul (Ioan 17:17), este plin de putere (Rom. 1:16-17), este lucrător (Evrei 4:12) şi este veşnic (Isaia 40:8; Mat. 5:18; 1 Petru 1:25).
Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul lecţiei biblice de astăzi descoperim că cei credincioşi manifestă o atitudine corectă faţă de Cuvântul Scripturii atunci când: 1. Ascultă Cuvântului Scripturii Iacov 1:19-20 Fiindcă Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Scripturii, prima noastră responsabilitate este să ascultăm tot ceea ce ne spune El (1 Samuel 3:4-10; Fapte 16:13-14; Fapte 17:32-34;1 Samuel 15:22-23). Iar ascultarea noastră trebuie să fie cu grăbire („grabnic la ascultare" (Iacov 1:19-20; Romani 10:17-21), cu dorinţă („îşi va adânci privirile", „va stărui" Iacov 1:25/a) şi cu luare aminte („nu ca un ascultator uituc, ci ca un împlinitor cu fapta (Iacov 1:25/b).
2. Acceptă Cuvântului Scripturii Iacov 1:21 Îndemnul adresat de Iacov în acest verset este: " primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi! " (Iacov 1:21/b). De aceea cei ce au auzit Cuvântul lui Dumnezeu au datoria nu doar să-l asculte, ci să-l şi accepte. Acceptarea este un act de credinţă şi înseamnă a primi Cuvântul, a-l păstra şi a-l lăsa să lucreze. Acest fapt este bine exemplificat prin pilda semănătorului (Matei 13:1-9; 18-23). Pot primi Cuvântul Scripturii cei ce cred (Ioan 1:12;1 Tes. 2:13), cei ce au o inimă bună (au lepădat necurăţia şi răutatea Iacov 1:21/a; 1 Petru 2:1-4;), cei ce au o atitudine corectă (şi-l însuşesc cu blândeţe Iacov 1:21/b; Fapte 7:51-54) şi cei ce acceptă lucrarea Cuvântului (Iacov 1:21/b; Romani1:16).
3. Aplică Cuvântului Scripturii Iacov 1:22-25 După ce a vorbit despre ascultare şi acceptare, imperativul folosit de Iacov este referitor la aplicarea Cuvântului (Iacov 1:22). Pentru a ne arăta cât de important este să împlinim tot ceea ce ştim, Iacov ne spune că cine nu împlineşte Cuvântul se autoînşeală (Iacov 1:22; Matei 7:21; Ioan 13:17; Romani 2:13), uită ce a auzit (Iacov 1:23-24; 2 Petru 1:9; Isaia 6:5; Luca 5:8; Iov 42:6; Ps. 119:93), rămâne aşa cum era (Iacov 1:23-24) iar religia lui este zadarnică (Iacov 1:25-26; Marcu 7:7-13). Adevărata fericire o trăiesc doar cei ce pun în practică tot ceea ce ştiu (Iacov 1:25; 2 Cor. 3:18).
4. Afirmă Cuvântului Scripturii Iacov 1:26-27 După ce ascultă, acceptă şi aplică Cuvântul lui Dumnezeu, Iacov arată că cel credincios trebuie să afirme (vestească) Cuvântul Scripturii, care poate fi vestit prin viu grai ( Iacov 1:26), mărturia vieţii (Iacov 1:26), slujirea altora (Iacov 1:27/a) şi separarea faţă de lume (Iacov 1:27/b).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce atitudine au cei necredincioşi faţă de Cuvântul Scripturii ? De ce trebuie să fie diferită atitudinea celor credincioşi faţă de Cuvânt ? Care sunt responsabilităţile faţă de Cuvântul Scripturii subliniate de Iacov? Cum trebuie să ascultăm Cuvântul Scripturii? Cine poate accepta Cuvântul Scripturii ? De ce trebuie să aplicăm Cuvântul Scripturii ? Cum putem afirma Cuvântul Scripturii ?
Invinge ispitele celui rau - 26 Iulie 2009 Iacov 1:12-21 (1 Corinteni 10:13) Scopul lecţiei: Să descoperim ce sunt ispitele şi să învăţăm cum le putem învinge. Contextul lecţiei: Una dintre cele mai mari provocări ale vieţii creştine este lupta împotriva ispitelor. Dacă încercările sunt lucruri îngăduite de Dumnezeu şi au în general cauze externe, ispitele sunt atacuri sau acţiuni iniţiate de Diavol, cu scopul de a ne răpune. Ispitele sunt deosebit de putenice nu numai datorită celui ce le iniţiază, ci şi pentru faptul că ele găsesc un corespondent în inima noastră (firea veche) şi un cadru propice în care să se manifeste (starea de păcat a omenirii). Sfânta Scriptură ne prezintă multe cazuri ale celor ce s-au confruntat cu puterea ispitei: Adam şi Eva (Gen. 3:1-6), Iosif (Gen. 39:7-20), Acan (Iosua 7:1-21), Anania şi Safira (Fapte 5:1-11) sau Domnul Isus (Mat. 4:1-11). Confruntaţi cu ispita, unii dintre cei menţionaţi au fost învinşi, iar alţii au câştigat o mare biruinţă.
Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim că un alt semn ce confirmă o credinţă adevărată este „Biruinţa asupra ispitelor!" Dacă cei credincioşi nu pot evita provocările ispitelor, în pasajul pe care îl studiem descoperim cum putem învinge aceste curse întinse de cel rău. Pentru a trăi acestă biruinţă, Iacov ne dă următoarele îndemnuri: 1. Menţine o perspectivă corectă Iacov 1:12-13
Fiindcă ispita începe atunci când Diavolul a reuşit să ne distragă atenţia şi să ne prezinte realitatea dintr-o altă perspectivă (Gen. 3:6; Iosua 7:21; Mat. 4:8-9; Fapte 5:3-4), Iacov ne îndeamnă să avem în atenţie lucrurile de la urmă şi o imagine corectă despre Dumnezeu (Iacov 1:13). Răsplatirea spre care Iacov ne îndeamnă să ne aţintim privirile este promisă, este măreaţă, dar şi condiţionată, fiindcă o pot primi numai cei ce rabdă ispita, cei ce vor fi găsiţi buni şi care Îl iubesc pe Dumnezeu (Iacov 1:12). Dacă aceasta este binecuvântarea pe care o pot avea toţi cei ce înving ispita, pentru cei învinşi, plata păcatului este moartea (Rom. 6:23). Pentru că, înainte de a întinde cursa ispitei, Diavolul încearcă să denatureze imaginea lui Dumnezeu (Gen. 3:1-5), Iacov ne îndeamnă să nu ne lăsăm înşelaţi şi nici să nu aruncăm vina pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1:13; 1 Cor. 10:13) şi nici nu urmăreşte să ne facă vreun rău (Iacov 1:13; 2 Pet. 3:9-10).
2. Curmă procesul ispitei Iacov1:14-15 După ce ne-a îndemnat să păstrăm o perspectivă corectă asupra realităţii, Iacov îşi continuă scrierea sa, îndemnândune să curmăm procesul ispitei încă din momentul când acesta este în faşă. Ispita care îşi are rădăcina în firea veche (Iacov 1:14; Evrei 12:15; 3:12), are în procesul acţiunii ei momeala, amăgirea, pofta, fapta, păcatul şi moartea (Iacov 1:14-15; Gen. 3:1-19; Iosua 7:21-26; Fapte 5:1-11). Dacă procesul ispitei poate fi asemănat cu un tobogan, cel mai înţelept este să nu încercăm să ne oprim la jumătatea cursei de coborâre, fiindcă nu vom reuşi, ci mai degrabă, aşa cum ne rugăm şi în rugăciunea Tatăl Nostru, să nu ne ducem în parcul unde este toboganul (Matei 6:13; Ioan 17:15).
3. Contează pe oferta lui Dumnezeu Iacov 1:16-17 Pentru că în timpul ispitei Diavolul vine cu o altă ofertă (Gen. 3:4-6; Matei 4:8-9), pot birui ispita numai cei ce aleg oferta lui Dumnezeu. Trebuie să alegem oferta lui Dumnezeu fiindcă El nu ne înşeală, ne dă numai daruri bune, oferta lui este continuă (verbul care arată modul în care Dumnezeu împarte darurile Sale „pogorându-se", este un prezent continuu) şi nu se schimbă (Iacov 1:16-17).
4. Păstreză-te curat Iacov.1:18-21 Pentru că ispita este mai puternică pentru cei ce nu trăiesc o viaţă sfântă, îndemnul lui Iacov este pentru curăţie morală şi spirituală. Pentru a ajunge la acestă stare de curăţie trebuie să dobândim o natură divină (Iacov 1:18), să ne păstrăm sub control (Iacov 1:19-20), să lepădăm tot ceea ce este rău (Iacov 1:21/a) şi să lăsăm Cuvântul să-şi împlinească lucrarea (Iacov 1:1:21/b).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Cum definim ispita ? Ce lucruri fac ispita să fie deosebit de puternică ? Cunoaşteţi oameni care au fost înfrânţi în faţa ispitelor ? Ce îndemnuri ne-a dat Iacov pentru a ne ajuta să biruim ispitele? Care este procesul ispitei ? De ce trebuie să curmăm procesul ispitei încă din faşă ? De ce unii creştini nu mai luptă împotriva ispitelor ?
Biruieste incercarile vietii - 19 Iulie 2009 Iacov 1:2-11 (1 Corinteni 3:11-15) Scopul lecţiei: Să definim încercările vieţii şi să descoperim cum pot fi acestea biruite. Contextul lecţiei: După ce a dovedit prin exemplul personal că omul credincios trăieşte o viaţă nouă, Iacov îşi continuă primul capitol al epistolei sale, arătând un alt semn al credinţei adevărate. Această mărturie ce pune în lumină credinţa este "Biruinţa încercărilor!" Încercările sunt necazuri, suferinţe şi nevoi pe care Dumnezeu le îngăduie în viaţa noastră pentru a ne testa credinţa, a ne şlefui caracterul, a ne echipa pentru lupta spirituală, a ne face o mărturie şi a ne lega de cer. În Sfânta Scriptură este prezentat exemplul multor oameni ai lui Dumnezeu care, deşi au trăit o viaţă neprihănită şi au umblat cu Dumnezeu, au avut credința încercată prin multe necazuri: Avraam (Gen. 22:1-3), Iov (Iov 1:1-2:10), Ezechia (2 Împ. 20:1-6), ucenicii (Luca 8:22-25). Toți aceştia n-au cedat însă în faţa încercărilor, ci au transformat înfrângerile în victorii şi încercările în triumf. De aceea, în loc sa fie nişte victime, ei au ajuns oameni victorioşi!
Conţinutul lecţiei: Pentru a ne arăta cum putem birui încercările vieţii, în pasajul lecţiei de astăzi, Iacov foloseşte patru imperative: „priviţi" (sau socotiţi) (Iacov 1:2), „să ştiţi" (Iacov 1:3), lăsaţi, sau acceptaţi (Iacov 1:4 şi 9-11) şi cereţi (Iacov 1:5-8). Păstrând în atenţie aceste imperative, descoperim că: 1. Pot birui încercările vieţii cei ce au o atitudine corectă Iacov 1:2 Pe lângă faptul că Iacov ne îndeamnă să întâmpinăm încercările cu bucurie (Iacov 1:2/a; Fapte 5:41; Rom. 5:3; Fil. 2:17-18; 1Pet. 6-8; 4:12-14), fiindcă prin acest verset el vorbeşte despre ele, ne dovedeşte că încercările sunt o realitate. De aceea întrebarea noastră cu privire la încercări ar trebui să fie „când" nu „dacă" (Ioan 16:33; Fapte 14:22). Aceste încercări sunt felurite (1 Petru 4:12; 2 Tim. 3:12), trebuie să le trecem şi să le evaluăm corect (Evrei 12:2). 2. Pot birui încercările vieţii cei ce au o apreciere completă Iacov 1:3-4
Pentru a înţelege rostul încercărilor şi a ne ajuta să avem o apreciere completă a ceea ce reprezintă încercările, Iacov ne arată că încercările lucrează pentru noi şi nu împotriva noastră (Iacov 1:3; Rom. 8:28; 2 Cor. 4:17). Astfel, încercările cultivă răbdarea (Iacov 1:3-4; Rom. 5:3-4; Iacov 5:11), purifică credinţa (Iacov 1:5; 1 Pet. 1:7), desăvârşeşte caracterul (Iacov 1:4) şi întregesc veşmântul spiritual (Iacov 1:4/c; Rom. 5:1-5).
3. Pot birui încercările vieţii cei ce au o abordare concretă Iacov 1:5-7 În aceste versete Iacov ne arată că nu putem înfrunta încercările contând pe puterea şi abilităţile noastre. De aceea, îndemnul lui este să abordăm încercările cu înţelepciune, cu rugăciune şi credinţă (Iacov 1:5-7). Rugăciunea trebuie să fie însă adresată lui Dumnezeu, să cuprindă motivaţii concrete, să fie făcută cu credinţă, cu o mare anticipaţie şi cu statornicie (Iacov 1:5-8).
4. Pot birui încercările vieţii cei ce au o angajare constantă Iacov 1:8-11 Pentru a ne arăta cât de periculoasă este nehotărârea şi nestatornicia, Iacov prezintă câteva comparaţii, vorbind despre valurile mării (Iacov 1:6/b), omul nestatornic (Iacov 1:7) şi firul de iarbă (Iacov 1:10-11). Pentru ca să avem în faţa încercărilor o angajare constantă, Iacov ne atenţionează să nu contăm pe ceea ce suntem (înălţare sau smerire) şi nici pe ceea ce avem (bogăţie sau sărăcie), ci să avem în atenţie atât punctele slabe cât şi cele tari ale vieţii (fratele de jos să se laude cu înalţarea lui, iar bogatul să se laude cu smerirea lui) (Iacov 1.9-10), să luăm seama la realitatea care ne înconjoară (Iacov 1:10-11) şi să ne pregătim pentru ceea ce va fi la urmă (Iacov 1:11/b; 1 Cor. 3:11-15).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce sunt încercările vieţii ? Ce imperative a folosit Iacov pentru a ne arăta cum biruim încercările? Ce atitudine trebuie să avem faţă de încercări ? Ce atitudini greşite cunoaşteţi faţă de încercări ? Cum trebuie să privim încercările ? Cum trebuie să abordăm încercările ? Ce exemple a folosit Iacov pentru a ne arăta că în faţa încercărilor trebuie să fim statornici ?
Recunoaste autoritatea lui Dumnezeu - 12 Iulie 2009 Iacov 1:1-4 (Luca 17:10) Scopul lecţiei: Să descoperim dovezile ce ne arată că Iacov a recunoscut autoritatea lui Dumnezeu şi domnia Domnului Isus în viaţa sa, şi să înţelegem cum putem trăi aceeaşi experienţă. Contextul lecţiei: Dacă prin epistola către Romani apostolul Pavel ne-a adresat o chemare la credinţă şi ne-a arătat ce înseamnă credinţa, ne-a dat exemple de oameni credincioşi şi ne-a descris binecuvântările credinţei, prin epistola pe care o studiem, Iacov ne cheamă la o demonstraţie a credinţei (Iacov 1:22, 27; 2:18). În timp ce Legea Vechiului Testament ne îndeamnă la fapte, iar Harul adus prin Hristos ne spune să credem, studiul epistolei lui Iacov ne va ajuta să înţelegem care este relaţia dintre cele două, respectiv dintre credinţă şi fapte! Vom studia însă această epistolă în cadrul temei generale a Calendarului de Studiu Biblic din acest an, cu tema „Crescând spre maturitate spirituală" . Acest context ne va ajuta să înţelegem că omul matur spiritual îşi demonstrează credinţa în mod practic, evidenţiind ceea ce crede prin ceea ce face. De aceea, prin cele 17 subiecte biblice din epistola lui Iacov pe care le vom avea în atenţie în cadrul acestui studiu, vom încerca să descoperim care sunt domeniile şi mărturiile vieţii, prin care omul matur spiritual îşi dovedeşte credinţa. În Noul Testament întâlnim mai multe persoane care au purtat numele de Iacov. (1)Iacov, fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan, unul dintre cei 12 apostoli (Mat. 4:17-22; 10:2; 17:1; Luca 5:10; Fapte 12:1-2). ( 2) Iacov, fiul lui Alfeu, unul dintre cei 12 apostoli, despre care nu cunoaştem prea multe detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13). ( 3) Iacov, tatăl lui Iuda, unul dintre ucenici, al cărui nume a fost folosit pentru ca numele fiului său să fie deosebit de cel al lui Iuda Iscarioteanul (Luca 6:16). (4) Cel care a scris însă epistola care îi poartă numele, este Iacov, fratele Domnului Isus (Mat. 13:55-56; Marcu 6:3). La început el nu a crezut în Hristos (Marcu 3:31-35; Ioan 7:1-5), dar a fost printre cei cărora Domnul li s-a arătat după înviere (1 Cor. 15:7), a fost prezent în camera de sus (Fapte 1:14), ajungând prezbiter al Bisericii din Ierusalim (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9; Iuda 1:1).
Conţinutul lecţiei: În pasajul lecţiei biblice de astăzi descoperim felul în care Iacov s-a prezentat pe sine în calitate de autor al acestei epistole (Iacov 1:1/a), cine sunt destinatarii scrierii (Iacov 1:1/b) şi care a fost salutul şi dorinţa autorului pentru cititorii săi (Iacov 1:1/c-4). Studiind aceste mărturii descoperim că în viaţa lui Iacov s-a petrecut o mare schimbare. Dacă înaintea învierii Domnului Isus el a fost sceptic cu privire la Dumnezeu şi neîncrezator şi acuzator chiar faţă de cei ce-l urmau pe Domnul, după întâlnirea cu Domnul Isus cel înviat, atitudinea lui faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni s-a schimbat radical. Păstrând în atenţie această schimbare putem spune că: 1. Cel ce crede în Dumnezeu are o nouă atitudine faţă de Hristos (Iacov 1:1/a) Faptul că Iacov a ajuns să aibă o credinţă vie în Dumnezeu este dovedit prin noua sa atitudine faţă de Hristos. Atunci când se prezintă pe sine, el se identifică a fi „rob" al lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos (Iacov 1:1/a). Această numire este surprinzătoare, deoarece el putea să folosească multe alte titluri pentru a se prezenta: Iacov, fratele Domnului
(Fapte 1:14; 1 Cor.15:7; Iuda 1:1), Iacov, păstorul Bisericii din Ierusalim (Fapte 12:2), Iacov, preşedintele primului consiliu bisericesc (Fapte 15:13), Iacov, stâlpul bisericii primare (Gal. 1:19; 2:9), sau Iacov, expert al Vechiului Testament (Fapte 15:15-21). Faptul că nu foloseşte niciunul dintre aceste titluri ne arată că el a trăit o adâncă schimbare a vieţii şi a ajuns să creadă că Isus, fratele său, este Fiul lui Dumnezeu. De aceea el nu se mai vede pe sine, ci Îl are în atenţie doar pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos, pe care Îl numeşte Domnul (Iacov 1:1/a) ! Numindu-se „rob" al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos el ne arată că a acordat aceeaşi autoritate atât lui Dumnezeu cât şi lui Isus (Fiul lui Dumnezeu), iar numirea „Domnul Isus Hristos!" ne arată că el a înţeles că fratele său pe care Îl ştia bine după numele său ca persoană umană („Isus"), este în acelaşi timp „Domn" (Dumnezeu) şi „Hristos" (Mesia, trimisul lui Dumnezeu). Această credinţă este evidenţiată şi prin numirile pe care el le foloseşte ulterior pentru Domnul Isus în cadrul epistolei sale: Domnul Slavei (Iacov 2:1), Domnul care vine (Iacov 5:7) şi Domnul a cărui venire este aproape (Iacov 5:8).
2. Cel ce crede în Dumnezeu are o nouă atitudine faţă de semeni (Iacov 1:1/b-2/a) Putem observa că Iacov a avut o nouă atitudine faţă de semeni prin faptul că, atunci când se adresează destinatarilor scrisorii sale, el îi numeşte „fraţi" (Iacov 1:2/a). Deşi această numire ne arătă în primul rând apartenenţa sa la neamul lui Israel, cu aceeaşi convingere putem spune că el a folosit această numire fiindcă cei cărora le-a trimis această scrisoare erau acum fraţii săi de credinţă (Iacov.1:16-21). Deşi erau împrăştiaţi, el nu i-a uitat, ci le transmite salutări (Iacov 1:1), le scrie o scrisoare prin care le dă multe îndemnuri practice (Iacov 1:1-5:20) şi îi susţine în rugăciune, dorind pentru ei sănătate (Iacov 1:1), desăvârşire (Iacov 1:4/b), integritate (Iacov 1:4/c) şi împlinire (Iacov 1:4/d).
3. Cel ce crede în Dumnezeu are o nouă atitudine faţă de circumstanţele vieţii (Iacov 1:2-4) Schimbarea din viaţa lui Iacov este dovedită şi prin modul în care el a privit încercările vieţii. Pentru el încercările nu mai sunt o sperietoare, sau ceva de temut, ci o pricină de mare bucurie (Iacov 1:2-4). El a avut această atitudine faţă de încercări şi i-a îndemnat şi pe destinatarii epistolei sale spre aceeaşi măsură de bucurie, fiindcă a cunoscut ce sunt încercările (Iacov 1:2), a cunoscut scopul încercărilor (Iacov 1:2-4) şi modul în care acestea pot fi biruite (Iacov.1:3).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce chemare ne adresează Iacov prin epistola sa ? Care dintre cele 4 persoane cu numele de Iacov (din N.T.) a scris această epistolă ? Cum dovediţi că Iacov a avut o nouă atitudine faţă de Dumnezeu şi față de Domnul Isus ? Ce titluri folosesc mulţi creştini astăzi pentru a-şi prezenta identitatea ? Ce mărturii ne arată că Iacov a avut o nouă atitudine şi faţă de semeni ? Ce dorinţă a avut Iacov pentru destinatarii scrisorii sale? Ce mărturii ne arată că Iacov a avut o nouă atitudine şi faţă de încercările vieţii ?
Lucreaza in echipa - 05 Iulie 2009 Romani 16:1-27 (Fapte 4:32-33) Scopul lecţiei : Să cunoaştem colaboratorii apostolului Pavel şi să descoperim secretul slujirii în echipă. Contextul lecţiei: Dacă la începutul epistolei pe care a adresat-o celor din Roma, apostolul Pavel şi-a prezentat un Curriculum Vitae, la încheierea acestei scrisori el a prezentat un raport de activitate prin care şi-a arătat exemplul slujirii (Rom. 15:14-21), planurile de viitor (Rom. 15:22-23) şi lista colaboratorilor (Rom. 16:1-27). Urmărind aceste detalii ale slujirii apostolului Pavel descoperim că el n-a lucrat singur, ci a avut o armată de colaboratori. Aceşti colaboratori ai apostolului Pavel au fost din diverse categorii sociale, de profesii diferite şi au împlinit slujiri deosebite. Aceasta realitate nu numai că ne prezintă un model de slujire, dar ne descoperă şi exemplul unui părinte spiritual, care, după ce i-a cîştigat pe cei pierduţi pentru Hristos, i-a ucenicizat, i-a ajutat să se echipeze şi să crească spiritual, antrenându-i apoi în slujire. Faptul că apostolul Pavel a avut aşa de mulţi colaboratori ne arată că el a fost gata să împartă responsabilităţi, să-i asiste în slujire pe cei implicaţi, dar să şi poarte de grijă ca fiecare colaborator să-şi împlineasca bine slujba.
Conţinutul lecţiei: Studiind modul în care apostolul Pavel şi-a împlinit slujirea, prin pasajul lecţiei biblice de astăzi descoperim că: 1. Cel ce lucrează în echipă îşi cunoaşte colaboratorii (Rom. 16:1-23) În pasajul lecţiei biblice de astăzi descoperim că apostolul Pavel a pomenit numele a 26 de persone, făcând referire uneori chiar şi la slujirile şi nevoile acestora (Rom. 16:1-16), a men ționat câteva biserici de casă şi a transmis salutări din partea a 8 colaboratori care erau împreună cu el în Corint (Rom. 16:21-23). Acest fapt este cu atât mai surprinzator cu cât ştim că atunci când a scris această scrisore apostolul Pavel nu fusese încă la Roma, iar pe mulţi
dintre aceştia încă nu-i întâlnise personal. Urmărind lista celor pe care apostolul Pavel îi salută precum şi a celor ce transmit salutări, descoperim că apostolul Pavel a cunoscut numele, slujirea şi nevoile colaboratorilor săi.
2. Cel ce lucrează în echipă îşi apreciază colaboratorii (Rom. 16:1-16) Tonul pe care l-a folosit apostolul Pavel atunci când şi-a menţionat colaboratorii a fost direct şi familiar. Acest fapt ne arată că în cadrul acestei echipe de slujire era o atmosferă de părtăşie, comunicare, încredere şi respect. Apostolul Pavel n-a cultivat o atitudine de şef faţă de subaltern, ci mai degrabă o atitudine de părinte spiritual faţă de copiii săi în credinţă. El a dovedit că îşi apreciază colaboratorii fiindcă a folosit apelative deosebite ("prea iubite", Rom. 16:5,8,9,12), le-a recunoscut meritele, le-a apreciat slujirea, le-a mulţumit pentru ajutor şi le-a transmis cele mai alese urări (Rom. 16:1-16).
3. Cel ce lucrează în echipă îşi avertizează colaboratorii (Rom. 16:17-18) Apostolul Pavel a avut grijă de colaboratorii săi, fiindcă, după ce le-a menţionat numele şi le-a apreciat slujirea, i-a atenţionat despre pericole. În atenţionarea sa el i-a îndemnat să se păzească de cei ce produc dezbinare, aduc tulburare, strecoară erezii, trăiesc în prefăcătorie şi urmăresc interese personale (Rom. 16:17-18).
4. Cel ce lucrează în echipă îşi încurajează colaboratorii (Rom. 16:19-20) După ce i-a avertizat cu privire la ceea ce este rău, apostolul Pavel şi-a încurajat colaboratorii pentru ceea ce este bine. Astfel, el îi îndeamnă la ascultare confirmată public, înţelepciune pentru lucruri bune şi încredere în lucrarea lui Dumnezeu, asigurându-i astfel de o biruinţă deplină împreună cu Hristos (Rom. 16:19-20).
5. Cel ce lucrează în echipă îşi susţine colaboratorii (Rom. 16:21-27) Cuvintele de încheiere ale epistolei adresate celor din Roma ne arată că apostolul Pavel şi-a susţinut colaboratorii nu numai prin îndemnuri şi salutări, ci şi prin rugăciune. Benedicţia sa ne arată că el s-a rugat pentru colaboratorii şi cititorii epistolei sale, ca harul lui Dumnezeu să-i însoţească în orice vreme (Rom. 16:24) iar Dumnezeu, singurul care poate, să-i întărească în slujire potrivit cu Evanghelia sa (Rom. 16:25/a), cu adevărul vestit de Domnul Isus (Rom. 16:25/b), după planul lui Dumnezeu (Rom. 16:25/c-26/a), având drep scop mântuirea Neamurilor (Rom. 16:26/b) şi slăvirea lui Dumnezeu (Rom. 16:27).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce este important să lucrăm în echipă ? Ce mărturii ne arată că apostolul Pavel a slujit în echipă ? Ce ştia apostolul Pavel despre colaboratorii săi ? Ce lucruri ne arată că apostolul Pavel şi-a apreciat colaboratorii ? În legătură cu ce şi-a atenţionat apostolul Pavel colaboratorii ? Spre ce i-a încurajat apostolul Pavel pe colaboratorii săi ? Cum şi-a susţinut apostolul Pavel colaboratorii ?
Actioneaza planificat - 28 Iunie 2009 Romani 15:22-33 (Isaia 32:8) Scopul lecţiei: Să descoperim agenda de lucru a apostolului Pavel și să înţelegem de ce trebuie să acţionăm planificat şi să avem priorităţi corecte. Contextul lecţiei: Urmărind exemplul apostolului Pavel, descoperim că în slujirile pe care le-a împlinit, pe lângă faptul că a pus în practică principii concrete (Rom. 15:20-21), el a acţionat şi după un plan bine stabilit (Rom. 15:22-33). Ţinând cont de diversitatea acestor slujiri, zona în care au fost împlinite şi mulţimea obstacolelor cu care s-a confruntat, ne-am aştepta să-l vedem pe apostolul Pavel lucrând la întâmplare, influenţat de lucrurile urgente şi prins de iureşul evenimentelor şi al responsabilităţilor . În Sfânta Scriptură sunt multe exemple prin care înţelegem ce înseamnă a sluji la întâmplare, sau a te lăsa influenţat de împrejurări: apostolii au fost ispitiţi să neglijeze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a sluji la mese (Fapte 6:1-6), când a întâlnit primul obstacol, Ioan Marcu a renunţat la misiunea din Asia Mică şi s-a întors acasa la Ierusalim (Fapte 13:13; 15:37-38), iar Dima, unul dintre colaboratorii apostolului Pavel, a abandonat slujirea, atras de dragostea de lume şi de interese personale (Fil. 24; Col. 4:14; 2 Tim. 4:10). Apostolul Pavel n-a căzut însă în acestă cursă fiindcă a acţionat planificat şi a folosit o strategie care este bine exemplificată de lucrurile pe care le avea trecute în agendă.
Conţinutul lecţiei: Studiind lucrurile trecute în agenda apostolului Pavel, aşa cum sunt menţionate în pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim că: 1. Cel ce lucrează planificat ține cont de împrejurări (Rom. 15:22-23) Apostolul Pavel a scris epistola către Romani în anul 57 d.Hr., în casa lui Gaiu din Corint (Rom. 16:23; 1 Cor. 1:14), urmărind printre celelalte scopuri pregătirea vizitei sale la Roma. Deşi dorea să ajungă cât mai curând în inima
imperiului Roman şi să vestească evanghelia şi celor din Roma (Rom. 1:9-15), el n-a acţionat pripit, ci şi-a pregătit îndelung această vizită, ţinînd cont de împrejurări. Cu toate că a fost împiedicat să ajungă la Roma de împotrivirile celui rău, obstacolele fizice, sau de nevoia de a-şi termina lucrarea începută în locul în care era, apostolul Pavel a aşteptat cu răbdare până în momentul în care Dumnezeu a rânduit timpul potrivit pentru această călătorie şi a acţionat numai atunci când uşa i-a fost deschisă. Acest fapt ne arată că cel ce acţionează planificat nu ignoră obstacolele, nu pierde oportunităţile, ci acţionează la timpul potrivit (Rom. 15:22-23).
2. Cel ce lucrează planificat are priorităţi corecte (Rom. 15:24-28; Isaia 32:8) Când Dumnezeu i-a deschis lui Pavel uşa pentru a merge la Roma, ne-am aştepta să-l vedem pe apostolul Domnului alergând la cea mai apropiată agenţie ca să-şi cumpere bilet la primul mijloc de transport spre această destinaţie. Cu toate că a primit o binecuvântare pentru care a aşteptat mulţi ani, el n-a acţionat precipitat, ci şi-a continuat lucrările în care era angajat fiindcă avea o listă de priorităţi. De aceea, înainte de a merge la Roma, şi-a încheiat misiunea corintiniană (Rom. 15:23), a planificat misiunea pentru Spania (Rom. 15:24/a), a organizat misiunea pentru Roma (Rom. 15:24/b), a finalizat misiunea macedoniană (Rom. 15:25-26) şi şi-a împlinit misiunea pentru cei din Ierusalim şi Iudeea, ducându-le ajutoarele pe care le-a primit din Macedonia (Rom. 15:27-28; 2 Cor. 9:1-15).
3. Cel ce lucrează planificat urmăreşte ce este mai bine (Rom. 15:29) Deşi a avut o dorinţă înfocată să meargă la Roma, apostolul Pavel n-a vrut să ajungă în această cetate doar ca vizitator, sau turist, ci pentru a împlini scopuri mult mai înalte. De aceea el a avut în atenţie fiecare detaliu şi şi-a planificat cu mare grijă această vizită pentru a trăi bucuria de a se întâlni cu cei din biserică (Rom. 1:10-11/a; 15:24/b), pentru a le vesti evanghelia (Rom. 1:14-15), a-i câştiga pe cei nemântuiţi (Rom. 1:13), a le împărtăşi binecuvântări duhovniceşti (Rom. 1:11-12; 15:29) şi pentru a forma o echipă de misiune pentru Spania (Rom. 15:24).
4. Cel ce lucrează planificat pregăteşte slujirile cu rugăciune (Rom. 15:30-33) Acest paragraf în care ne-au fost descoperite planurile apostolului Pavel se încheie cu o chemare la rugăciune. Acest fapt ne arată că cel ce lucrează planificat nu-şi leagă succesul de modul de organizare, ci de ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, apostolul Pavel îi chemă pe cei din Roma la o luptă a rugăciunii, motivată de dragostea față de Domnul Isus şi de dragostea lui Dumnezeu pentru persoana sa (Rom. 15:30), pentru izbăvirea sa de cei răzvrătiţi, pentru misiunea sa la Ierusalim (Rom. 15:31), pentru călătoria sa spre Roma şi slujirea sa în sânul bisericii din Roma (Rom. 15:32-33).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce lucruri ne arată că apostolul Pavel şi-a planificat slujirile ? De ce nu-şi respectă unii slujitori agenda pentru slujire? De ce trebuie să slujim ţinînd cont de împrejurări ? De ce este important să avem priorităţi corecte ? Ce scopuri a urmărit apostolul Pavel prin slujirea sa la Roma ? De ce a împletit apostolul Pavel în slujire organizarea cu rugăciunea ? Care au fost lucrurile pentru care a cerut el ajutor în rugăciune ?
Fii un bun exemplu - 21 Iunie 2009 Romani 15:14-21 (1Timotei 4:12) Scopul lecţiei: Să descoperim care au fost domeniile vieţii prin care apostolul Pavel ne-a lăsat un bun exemplu şi să învăţăm cum putem ajunge să avem aceeaşi mărturie. Contextul lecţiei: După ce a arătat care este atitudinea omului duhovnicesc faţă de darurile primite (Rom. 12:1-8), față de fraţii de credinţă (Rom. 12:9-14), față de semeni (Rom.12:15-16) și de vrăjmaşi (Rom. 12:17-21), față de autorităţi (Rom. 13:1-14), privind părerile îndoielnice (Rom.14:1-23) şi față de cei căzuţi spiritual (Rom. 15:1-13) , apostolul Pavel ne prezintă un model de slujire folosind exemplul personal (Rom. 15:14-33). Dacă la începutul epistolei el a dorit ca prin exemplul personal să ne arate schimbarea pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa sa (Rom. 1:1), chemarea pe care a primit-o (Rom. 1:1-7), slujba care i-a fost încredinţată (Rom. 1:8-15) şi evanghelia pe care a propovăduit-o (Rom. 1:16-17), acum, când vorbeşte din nou despre sine, el ne descrie modelul unui slujitor (Rom. 15:14-33). Este important să observăm că apostolul Pavel nu s-a mulțumit numai să dea sfaturi prin care să arate cum trebuie să trăiască oamenii duhovniceşti, ci, alături de învăţătură, el a prezentat şi o mărturie concretă. Fiindcă a ştiut cât de mare este puterea exemplului, a împlinit el mai întâi ceea ce a cerut altora (1 Cor. 4:16; Luca 4:23).
Conţinutul lecţiei: Studiind modelul lăsat de apostolul Pavel, aşa cum ne este prezentat în pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim că un slujitor este un bun exemplu atunci când: 1. Urmăreşte scopuri înalte (Rom. 15:14) După ce s-a rugat pentru cei din Roma ca prin ajutorul lui Dumnezeu să fie plini de bucurie, pace, credinţă, puterea Duhului şi de nădejde (Rom. 15:13), în versetul de început al lecţiei biblice de astăzi descoperim că pentru cei din
Roma apostolul Pavel avea nu numai mari dorinţe, ci şi mari aşteptări. Un bun slujitor nu se mulţumeşte cu mediocritatea, ci urmăreşte scopuri înalte. De aceea, atunci când a trebuit să-i descrie pe credincioşii din Roma, el exprimă cele mai înalte aşteptări, spunând: „sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii"(Rom. 15:14). Prin această mărturisire apostolul Pavel dovedeşte o gândire pozitivă, o evaluare atentă şi aşteptări înalte cu privire la caracterul lor (plini de bunătate), la cunoştinţele lor (plini de orice fel de cunoştinţă) şi la abilităţile lor (în stare să se sfătuiască unii pe alţii).
2.
Corectează cu dragoste (Rom. 15:15-16)
Atunci când s-a adresat celor din Roma, apostolul Pavel a transmis prin epistola sa nu numai învăţături şi o mărturie a exemplului vieţii, ci a avut îndrăzneala de a-i şi corecta în dragoste (Rom. 15:14). El a îndrăznit să le aducă aminte despre modul cum trebuie să se poarte ca oameni duhovniceşti şi să le corecteze atitudinile greşite, în baza autorită ții chemării pe care a primit-o (Rom. 15:15-16/a; 1:5-6), a modului cum şi-a împlinit slujba (Rom. 15:16/b) , şi a scopului pe care l-a urmărit (Rom. 15:16/c).
3.
Slujeşte cu responsabilitate (Rom. 15:17-19)
Acest paragraf începe cu o mărturisire surprinzătoare a apostolului Pavel, care a declarat că se poate lăuda cu slujirea pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu, în Hristos (Rom.15:17). Această mărturisire arată că el şi-a împlinit cu mare grijă şi cu o deosebită responsabilitate slujba pe care a primit-o. Acest exemplu de slujire este confirmat de : mesajul transmis prin cuvânt (Rom. 15:118/b), exemplul vieţii (Rom. 15:18/c), lucrările înfăptuite (Rom. 15:19/a), mărturia Duhului Sfânt (Rom. 15:19/a) şi de aria slujirii (Rom. 15:19/b).
4.
Aplică principii concrete (Rom. 15:19/b-21)
Deşi aria slujirii apostolului Pavel a fost foarte vastă (Rom. 15:19/b), el n-a lucrat la întâmplare, ci aplicînd principii concrete. Astfel, el a vestit evanghelia până la saturare, dar în locuri unde aceasta n-a mai fost vestită (Rom. 15:19/c). El a aplicat aceste principii: să cuprindă şi alte zone (Rom. 15:20/a), să nu zidească pe o temelie pusă de altcineva (Rom. 15:20/b), să împlinească cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 15:21; Isaia 52:15) şi să aducă la mântuire şi pe alţi oameni (Rom. 15:21).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce credeţi că este important exemplul personal ? În ce domenii de slujire ne este apostolul Pavel un bun exemplu ? De ce trebuie să avem mari aşteptări de la cei pe care îi slujim? Ce l-a determinat pe apostolul Pavel să aibă îndrăzneală pentru a-i corecta pe cei din Roma? De ce nu mai au astăzi unii slujitori aceeaşi îndrăzneală ? Prin ce căi a slujit apostolul Pavel pentru a aduce neamurile la mântuire ? De ce a vestit apostolul Pavel Evanghelia în zone unde n-a mai fost vestită ?
Poarta poverile celui cazut spiritual - 14 Iunie 2009 Romani 15:1-13 (Galateni 6:2) Scopul lecţiei: Să descoperim ce atitudine trebuie să aibă omul duhovnicesc faţă de cel căzut spiritual şi să înţelegem ce motivaţii a folosit apostolul Pavel pentru a ne îndemna să purtăm poverile celor slabi în credinţă. Contextul lecţiei: După ce ne-a arătat care este atitudinea omului matur spiritual faţă de părerile îndoielnice (Rom. 14:1-23), apostolul Pavel continuă secţiunea practică a epistolei pe care o adresează celor din Roma, arătând care trebuie să fie atitudinea omului duhovnicesc faţă de cei căzuţi spiritual (Rom. 15:1-13). Dacă pentru omul firesc caracteristica vieţii este egocentrismul, pentru omul duhovnicesc caracteristica vieţii trebuie să fie altruismul. Iar în timp ce omul firesc urmăreşte împlinirea personală, plăcerea şi stăpânirea, omul duhovnicesc trebuie să urmărească jertfirea de sine, supunerea şi slujirea. Aceste adevăruri care sunt bine ilustrate prin exemplul şi învăţătura Domnului Isus (Ioan 13:1-17; Luca 10:25-37), sunt accentuate şi de apostolul Pavel, care arată că omul matur spiritual nu este indiferent faţă de cel aflat în nevoie, ci poartă poverile celui căzut (Rom. 15:1; Gal. 6:2) Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul lecţiei de astăzi descoperim că: 1. Poartă poverile celor căzuţi cei ce cunosc această responsabilitate (Rom. 15:1) Dacă faţă de cei căzuţi spiritual mulţi credincioşi sunt insensibili şi indiferenţi, apostolul Pavel arată că faţă de cei slabi în credinţă, cei maturi spiritual (cei tari) au o mare datorie . Această datorie înseamă a răbda slăbiciunile celor slabi (Rom. 15:1/a) a pune aceste nevoi mai presus de nevoile personale (Rom. 15:1/b; 1 Cor. 10:24), a lua asupra noastră responsabilitatea împlinirii lor (Gal. 6:2) şi a face tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a le împlini (Gal. 6:2; Evrei 12:13; Iacov 5:19; 2 Tim. 2:24-26).
2. Poartă poverile celor căzuţi cei ce renunţă la ei înşişi (Rom. 15:1/b-2)
Pentru a purta poverile celor căzuţi, apostolul Pavel arată că preţul care trebuie plătit este renunţarea la noi înşine (Rom. 15:1/b-2; Luca 10:25-37; Isaia 53:1-5). Aceasta este o datorie generală (Rom. 15:2/a) şi înseamnă a nu lua parte la ceea ce fac cei căzuţi ( Ef. 5:10-16; 1 Cor.5:9-11; 2 Tes. 2:6), ci la ceea ce fac bine (Rom. 15:2/b; 1Cor. 10:3133), pentru câştigarea, ridicarea şi zidirea spirituală a acestora (Rom. 15:2/b; 1 Cor. 9:19-23).
3. Poartă poverile celor căzuţi cei ce urmează exemplul lui Hristos (Rom. 15:3-7) Pentru a ne motiva să purtăm poverile celui căzut, apostolul Pavel foloseşte mărturia Domnului Isus, care n-a urmărit interesul personal (Rom. 15:3/a; Fil. 2:6-8), ci a luat asupra lui poverile celor căzuţi (Rom. 15/b; Isaia 53:1-5), mărturia Sfintei Scripturi (Rom. 15:4), arătînd că tot ceea ce a fost scris mai înainte este pentru învăţătura şi desăvârşirea noastră (2 Tim. 3:16-17), mărturia rugăciunii personale (Rom. 15:5-6), subliniind dorinţa lui pentru o unitate în simţire (Rom. 15:5/a), în identitate (Rom. 15:5/b) şi în închinare (Rom. 15:6) şi mărturia experienţei personale, arătând că şi noi am fost primiţi de Hristos (Rom. 15:7).
4. Poartă poverile celor căzuţi cei ce urmăresc slăvirea lui Dumnezeu (Rom. 15:8-13) Folosind mai multe citate din Vechiul Testament, apostolul Pavel arată că Domnul Isus a slujit atât celor tăiaţi împrejur (Rom. 15:8; Mat. 10:5-6), cât şi celor netăiaţi împrejur (Rom. 15:9; Ps. 18:49; Mat. 8:5-13; 15:21-28). Motivaţia slujirii Domnului Isus n-a fost însă numai împlinirea nevoilor celor căzuţi, ci în primul rând slăvirea lui Dumnezeu prin : confirmarea credincioşiei Lui Dumnezeu (Rom. 15:8), înălţarea Numelui lui Dumnezeu printre toate naţiunile (Rom. 15:9-11; Deut. 32:43; Ps. 117:1) şi instaurarea domniei lui Hristos (Rom. 15:12; Isaia 11:1, 10; Ap. 22:16). Pentru toţi cei angajaţi în acestă slujire, apostolul Pavel cere în rugăciune de la Dumnezeu o măsură întreagă de bucurie şi pace, pe care o dă credinţa, şi de putere şi nădejde, pe care o dă Duhul Sfânt (Rom. 15:13; Rom. 14:17).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt cele mai frecvente atitudini pe care le au oamenii faţă de cei căzuţi? De ce se întâlnesc aceste atitudini şi între credincioşi? Care este atitudinea omului duhovnicesc faţă de cei căzuţi? Este această atitudine o opţiune sau o datorie? Cine poate să poarte poverile celui căzut? Ce mărturii a folosit apostolul Pavel pentru a ne motiva să purtăm poverile celui căzut? Pentru ce domenii se roagă apostolul Pavel ca cei neprihăniţi să dobândească plinătatea?
Ingaduie pe cel slab in credinta - 07 Iunie 2009 Romani 14:1-23 (Galateni 6:1) Scopul lecţiei: Să descoperim care este atitudinea omului matur spiritual faţă de cel slab în credinţă şi să învăţăm cum putem depăşi conflictele generate de părerile îndoielnice. Contextul lecţiei: După ce ne-a prezentat atitudinea pe care o are omul matur spiritual faţă de darurile cu care a fost înzestrat (Rom. 12:1-8), faţă de fraţii de credinţă (Rom. 12:9-14), faţă de semeni (Rom. 12:15-16), faţă de vrăjmaşi (Rom. 12:17-21) şi faţă de autorităţi (Rom. 13:1-14), apostolul Pavel îşi continuă epistola către Romani, arătând atitudinea pe care trebuie să o aibă cei credincioşi faţă de cei slabi în credinţă (Rom. 14:1-23). Atunci cînd se referă la cei slabi în credinţă (Rom. 14:1), apostolul Pavel se gândeşte la cei ce trăiesc în aria lucrurilor din zona gri. În Sfânta Scriptură sunt multe adevăruri definite clar în alb şi negru. Sunt lucruri poruncite de Dumnezeu, lucruri pe care trebuie să le împlinim întocmai, sau lucruri interzise de Dumnezeu, pe care trebuie să nu le facem. Faţă de aceste lucruri cei neprihăniţi trebuie să aibă o atitudine categorică: „da" să fie „da", iar „nu" să fie „nu" (Mat. 5:37). Sunt însă anumite lucruri care ţin de cultură, de experienţele trecute, sau mai ales de convingerile personale, asupra cărora Sfânta Scriptură nu se pronunţă în mod concret. Pentru că aceste lucruri au generat multe judecăţi între fraţi şi mari conflicte în biserici (1 Cor. 1:10-13, 6:1-8; Gal. 5:13-15; Fil. 4:1-3), apostolul Pavel le confruntă în mod direct şi arată care trebuie să fie atitudinea omului duhovnicesc faţă de părerile îndoielnice (Rom. 14.1-23; 1 Cor. 8.1-13; Fil. 3:15-19).
Conţinutul lecţiei: Pentru ca părerile îndoielnice să nu genereze judecăţi sau să creeze conflicte, apostolul Pavel îndeamnă la o acceptare reciprocă, arătând că omul duhovnicesc trebuie să-i accepte deplin pe ceilalţi fraţi în credinţă, indiferent de părerile pe care le au cu privire la lucrurile neesenţiale pentru mântuire (Rom. 14:1-12), o edificare reciprocă, arătând că cei maturi spiritual trebuie să urmărească zidirea spirituală a celui slab în credinţă, nu dărâmarea acestuia (Rom. 14:13-23) şi la o veghere continuă, pentru ca în timpul acţiunilor pe care le desfăşurăm să nu fim ispitiţi, sau să săvîrşim vreo greşeală (Gal. 6:1). 1. Acceptă pe cel slab în credinţă (Rom. 14:1-12) Apostolul Pavel ne arată că trebuie să-l acceptăm pe cel slab în credinţă, deoarece acesta este fratele nostru (Rom. 14:1;10). În familia spirituală în care am intrat prin credinţă nu există uniformitate ci unitate în diversitate (1 Cor. 12:31). Apoi trebuie să-l îngăduim şi să-l acceptăm pe cel slab deoarece şi noi suntem acceptaţi de Hristos, în starea în care suntem (Rom. 14:1-3; Rom. 15:7).
Continuîndu-şi motivaţiile pentru a susţine îndemnul care îl adresează, apostolul Pavel arată că trebuie să-l acceptăm pe cel slab în credinţă, deoarece acesta aparţine lui Dumnezeu (Rom. 14:4), iar noi nu suntem îndreptăţiţi să judecăm, fiindcă Dumnezeu poate să-l întărească (Rom. 14:4). Vom fi scutiţi de judecată şi vom fi gata să-l acceptăm pe cel slab în credinţă atunci când vom privi nu spre lucrurile care sunt săvârşite, ci la motivaţia cu care acestea sunt înfăptuite, deoarece Dumnezeu trebuie să aibă întâietatea în toate lucrurile (Rom. 14:5-9) . Astfel, apostolul Pavel arată că slăvirea lui Dumnezeu trebuie să fie manifestată în sărbătoare (Rom. 14:5-6/a), în dietă (Rom. 14:6/b), în viaţă şi-n moarte (Rom. 14:7-8). Apostolul Pavel îşi încheie şirul motivaţiilor sale şi ne îndeamnă să nu-l judecăm sau să-l dispreţuim pe cel slab în credinţă, deoarece Dumnezeu este Cel ce judecă (Rom. 14:10-12). Această judecată, care va avea loc în faţa tronului lui Hristos (Rom. 14:10), este generală, fiincă toţi ne vom prezenta înaintea Lui (Rom. 14:10/b), este sigură, fiindcă este garantată de jurămîntul lui Dumnezeu (Rom. 14:11; Isaia 45:23-25) şi este personală, fiindcă fiecare va da socoteală despre sine însuşi (Rom. 14:12).
2. Urmăreşte zidirea spirituală a celui slab în credinţă (Rom.14:13-23) Pe lângă faptul de a ne accepta unii pe alţii, apostolul Pavel recomandă în cazul părerilor îndoielnice şi o edificare reciprocă (Rom. 14:13;19). Ne zidim unii pe alţii atunci când nu suntem o pricină de poticnire (Rom. 14:13), cunoaştem adevărul (Rom. 14:14), umblăm în dragoste (Rom. 14:15), păstrăm o bună mărturie (Rom. 14:16-18), urmărim lucrurile care zidesc (Rom. 14:19-21) şi nu ne impunem opiniile personale (Rom. 14:22-23).
3. Veghează să nu fii ispitit prin acţiunile celui slab în credinţă (Gal. 6:1) Pentru ca atunci când cineva îl ridică pe cel căzut spiritual să nu fie ispitit, apostolul Pavel îndeamnă ca toate aceste acţiuni să fie împlinite cu atenţie, veghind şi în curăţie (Gal. 6:1).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce atitudine trebuie să aibă omul duhovnicesc faţă de cel slab în credinţă? 2. Ce motivaţii a folosit apostolul Pavel pentru a ne arăta că trebuie să ne acceptăm unii pe alţii? 3. De ce se întîlneşte adesea în cazul părerilor îndoielnice o atitudine de dispreţ şi judecată, care generează o stare de conflict? 4. Care sunt lucrurile ce ne conduc spre o edificare reciprocă? 5. Ce înseamnă a fi o pricină de poticnire ? 6. De ce unii credincioşi încercă să-şi impună părerile personale ? 7. Cum îl putem ridica pe cel căzut, fără ca să fim ispitiţi ?
Dezvolta relatii bune cu cei din jur - 31 Mai 2009 Romani 13:1-14 (1 Tesaloniceni 5:15) Scopul lecţiei: Să descoperim ce atitudine trebuie să aibă cei neprihăniţi faţă de autorităţi şi să înţelegem care sunt motivaţiile care ne conduc la acest fel de atitudine. Contextul lecţiei: După ce ne-a arătat care este manifestarea dragostei faţă de cei din biserică, faţă de semeni şi faţă de vrăjmaşi (Rom. 12:9-21), apostolul Pavel ne arată ce atitudine trebuie să aibă cei neprihăniţi faţă de autorităţi (Rom. 13:1-14). În vremea în care apostolul Pavel a scris epistola pe care a adresat-o celor din Roma, autorităţile erau corupte, compromise şi contestate. Fiindcă evreii considerau teocraţia ca singura formă de autoritate şi de conducere în poporul Israel, aveau totdeauna tendinţa de a nu recunoaşte şi de a se împotrivi oricărei alte forme de autoritate. Această atitudine era promovată în mod special de gruparea zeloţilor, care îi îndemna pe evrei la revoltă faţă de stăpânirea romană. De aceea, nădejdea majorităţii celor din Israel era că Mesia, pe care Îl aşteptau, le va aduce această izbăvire. Atunci însă când mulţi dintre evrei au cunoscut pe Domnul Isus şi au devenit creştini, s-a ridicat imperios întrebarea: „ce fel de atitudine trebuie să aibă creştinii faţă de autorităţi?" În lecţia pe care o studiem, apostolul Pavel răspunde acestei întrebări, arătând că cei neprihăniţi, deşi sunt cetăţeni ai cerului (Ef. 2:19-20; Col. 1:13; Fil. 3:20), trebuie să fie şi buni cetăţeni în mijlocul naţiunii pământeşti de care aparţin (Rom. 13:1-7; 1 Tes. 5:15; 1 Pet. 2:12-17).
Conţinutul lecţiei: Pentru a a avea o atitudine corectă faţă de stăpînire şi pentru a trăi ca buni cetăţeni în mijlocul naţiunii în care Dumnezeu ne-a aşezat, apostolul Pavel ne îndeamnă la: 1. Supunere faţă de autorităţi (Rom. 13:1-7) Fiindcă apostolul Pavel foloseşte o adresare generală („oricine"), înţelegem că supunerea faţă de stăpânire este o datorie a „tuturor" celor neprihăniţi, include orice fel de stăpânire, până la cea mai înaltă treaptă de autoritate (Rom. 12:1) şi este motivată nu numai de frica pedepsei, ci mai degrabă de îndemnul cugetului (convingerea personală) (Rom. 13:5). Pentru a ne arăta de ce trebuie să împlinim această responsabilitate, apostolul Pavel ne face cunoscut că: autorităţile vin de la Dumnezeu, care a instituit: familia (Gen. 2:18-25), statul (Gen. 9:1-7; Rom. 13:1/b; Prov. 8:15-16) şi biserica (Fapte 2:1-47), autorităţile sunt rânduite de Dumnezeu (Rom. 13:1/c; Dan. 2:21; 4:34-37; Fapte 17:24-28; Isaia 10:5-
16), cine se împotriveşte autorităţilor se împotriveşte de fapt lui Dumnezeu (Rom. 13:2/a), cei ce se împotrivesc vor fi pedepsiţi (Rom. 13:2/b; 1 Pet. 2:14-17), iar autorităţile au de împlinit o misiune încredinţată de Dumnezeu, respectiv să pedepsească pe cei ce fac răul (Rom. 13:4;1Pet. 2:14/a), să promoveze binele (Rom. 13:3/b; 1Pet. 2:14/b) şi să împlinească planul lui Dumnezeu (Rom. 13:4/a; 13:6/b; Isaia 45:1-6; Ps. 2:1-12; Fapte 4:25-28). Dovedesc supunere faţă de autorităţi cei ce recunosc rolul autorităţilor (Rom. 13:1-4; 1 Pet. 2:17), fac ceea ce este bine (Rom. 13:3/b; Tit 3:1-2;1 Pet. 2:12-15), îşi plătesc toate taxele şi obligaţiile financiare (Rom. 13:6-7; Mat. 5:42; Ps. 37:21) şi le susţin în rugăciune (1 Tim. 2:1-2). Responsabilitatea supunerii faţă de autorităţi încetează atunci când acestea pretind ceea ce aparţine lui Dumnezeu sau contravine voii lui Dumnezeu (Fapte 4:18-20; 5:27-29).
2. Trăire în dragoste (Rom. 13:8-10) Pentru a dezvolta relaţii corecte, apostolul Pavel recomandă legea dragostei. Cei ce trăiesc punând în practică legea dragostei, împlinesc Legea (Rom. 13:8; 10/b; Gal. 5:14), trăiesc în curăţie morală (Rom. 13:9; Mat. 22:34-40) şi dezvoltă relaţii corecte (Rom. 13:10/a; 1 Cor. 13:1-13).
3. Veghere şi curăţie (Rom.13:11-14) Pentru a arăta că în sânul societăţii în care îşi petrec viaţa cei neprihăniţi trebuie să fie diferiţi de ceilalţi oameni, apostolul Pavel încheie acest capitol adresând un semnal de deşteptare (Rom. 13:11-12). Urgenţa împlinirii acestui îndemn este generată de împrejurările cu care ne confruntăm (Rom. 13:11/a), timpul în care trăim (Rom. 13:11/b) şi evenimentele care urmeză să se întâmple (Rom. 13:12). Cei ce pun în practică acest îndemn, trăind în lumină, sunt treji (Rom. 13:11), s-au dezbrăcat de faptele întunericului ( Rom. 13:12; Gal. 5:19-21; Co. l3:5-8), s-au îmbrăcat în armele luminii (Rom. 13:12/b-13; Ef. 4:17-32), se aseamănă cu Hristos (Rom. 13:14; Col. 3:8-14; 2 Pet. 1:5-8) şi nu mai poartă grija firii vechi (Rom. 13:14/b; 8:12-13/a ;1 Ioan2:15-17).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce atitudini greşite faţă de autorităţi erau întâlnite în vremea apostolului Pavel ? Ce atitudine trebuie să aibă cei neprihăniţi faţă de autorităţi ? De ce trebuie să ne supunem stăpânirilor ? Există vreo limită a supunerii faţă de autorităţi ? De ce nu-şi achită unii credincioşi obligaţiile financiare ? Ce lege a recomandat apostolul Pavel pentru a ne ajuta să trăim ca buni cetăţeni ? Ce motivaţii l-au determinat pe apostolul Pavel să tragă semnalul deşteptării ?
Slujeste cu dragoste - 24 Mai 2009
Romani 12:9-21 (Romani 12:10)
Scopul lecţiei: Să înţelegem modul în care se maifestă dragostea şi să descoperim cine sunt aceia faţă de care dragostea se exprimă. Contextul lecţiei: Apostolul Pavel şi-a început secţiunea practică a epistolei pe care a adresat-o celor din Roma cu o chemare la dedicare (Rom. 12:1), o chemare la separare faţă de lume (Rom. 12:2) şi o chemare la slujire potrivit cu darul pe care l-am primit (Rom. 12:3-8). În continuarea aceluiaşi capitol (Rom. 12:9-21), el ne arată însă că această slujire nu poate fi împlinită fără dragoste. Dacă în 1 Cor. 13:1-13, apostolul Pavel prezintă un poem al dragostei, textul pe care îl studiem poate fi intitulat „lucrarea" sau „slujirea" dragostei, fiindcă ne arată cum se manifestă dragostea şi faţă de cine se exprimă aceasta. Pentru cei neprihăniţi dragostea nu trebuie să rămână numai un sentiment, sau numai o declaraţie, ci trebuie să devină o acţiune, care se manifestă practic prin dăruire şi slujire (Ioan 3:16; 1 Ioan 3:18; 4:7-11).
Conţinutul lecţiei: În textul pe care îl studiem, apostolul Pavel ne arată, prin îndemnuri concrete, cum se manifestă dragostea adevărată faţă de fraţi, semeni şi vrăjmaşi. 1. Manifestarea dragostei faţă de fraţii de credinţă (Rom. 12:9-14) Ştim că apostolul Pavel se adresează în primul rînd celor din biserică deoarece el scrie această epistolă bisericii din Roma, iar în prima parte a capitolului pe care îl studiem (Rom. 12:1-8 ) a vorbit despre relaţia dintre cei credincioşi, asemănîndu-i cu un trup (Rom. 12:4-5), şi slujbele pe care cei credincioşi trebuie să le împlinească în cadrul bisericii, unul faţă de celălalt (Rom. 12:6-8). Pentru că este posibil ca unii să folosescă un dar spiritual într-un mod nespiritual, sau să aibă o atitudine greşită , apostolul Pavel arată că în cadrul bisericii fiecare slujire trebuie împlinită în dragoste. Astfel, el ne arată că dragostea pentru fraţi trebuie să fie : sinceră - fără prefăcătorie (Rom. 12:9), curată - se uneşte numai cu ce este bine (Rom. 12:9/b), reciprocă - manifestată unul faţă de celălalt (Rom. 12:10/a), altruistă - dă întîietate altuia (Rom. 12:10/b), statornică - este fără preget (Rom. 12:11/a), înflăcărată - este plină de râvnă (Rom. 12:11/b) şi slujitoare - antrenată în a sluji lui Dumnezeu (Rom. 12:11/c) şi sfinţilor, respectiv, fraţilor (Rom. 12:13). Această slujire este împlinită cu bucurie, răbdare şi rugăciune (Rom. 12:12) şi cu binecuvântarea chiar şi a prigonitorilor (Rom. 12:14).
2. Manifestarea dragostei faţă de semeni (Rom. 12:15-16) Manifestarea dragostei prezentată în aceste vesete, deşi poate fi aplicată şi la relaţiile frăţeşti, poate fi însă extinsă şi la ceilalţi oameni. Astfel, în relaţia cu semenii, dragostea este părtaşă la bucuriile şi necazurile celorlaţi. Este demn de
menţionat faptul că apostolul Pavel ne îndeamnă să ne bucurăm cu cei ce se bucură, să plîngem cu cei ce plîng (Rom. 12:14) şi nu să plângem când unii se bucură, sau să ne bucurăm când unii plâng, aşa cum se întâmplă deseori în lumea în care trăim. În relaţia cu semenii dragostea nu este discriminatorie, ci îi tratează pe toţi în mod egal (Rom. 12:16/a; 15:5; 1 Cor. 1:10; Fil. 2:2-4), nu urmăreşte întâietatea (Rom. 12:16/b; Ps. 131:1-2; Marcu 12:38-40; Luca 14:7-11) şi nu se autoapreciază (Rom. 12:16/c; Rom. 12:3; Prov. 3:7;26:12; Isaia 5:20-21; Ap. 3:17-18).
3. Manifestarea dragostei faţă de vrăjmaşi (Rom. 12:17-21) După ce a arătat cum se manifestă dragostea celor credincioşi faţă de membrii din biserică şi faţă de cei din societate, în încheiarea acestui capitol, apostolul Pavel ne descoperă modul în care se manifestă dragostea faţă de vrăşmaşi. Astfel, în confruntarea cu oamenii dificili, dragostea binecuvântează, nu blestemă (Rom. 12:14), nu răspunde cu acelaşi rău care i s-a făcut (Rom. 12:17/a; Mat. 5:38-48), acţionează corect, urmărind binele general (Rom. 12:17/b; 2 Cor. 8:20-21) , caută pacea (Rom. 12:18; 14:19; Evrei 12:14), nu se răzbună (Rom. 12:19; Luca 6:27-38), acţionează cu generozitate (Rom. 12:20; 2 Împ. 6:20-23) şi răspunde răului cu bine (Rom. 12:9; 17,21).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Faţă de cine trebuie să-şi arate dragostea cei neprihăniţi? Ce trăsături are dragostea ce defineşte relaţia dintre fraţi ? Care dintre aceste trăsături ale dragostei este cel mai puţin manifestată astăzi ? Ce atitudine trebuie să aibă dragostea faţă de ceea ce este rău ? De ce nu mai au oamenii din zilele noastre aceeaşi atitudine faţă de rău? Cum se manifestă dragostea în relaţia cu semenii ? Care este atitudinea dragostei faţă de vrăjmaşi ?
Slujeste potrivit darului primit - 17 Mai 2009
Romani 12:1-8 (1Corinteni 12:4-7)
Scopul lecţiei: Să descoperim darul cu care Dumnezeu ne-a înzestrat şi să înţelegem cine poate sluji cu eficienţă, punându-l în slujbă pentru Domnul. Contextul lecţiei: În prima secţiune a epistolei pe care o studiem, apostolul Pavel a prezentat schimbarea pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa lui, slujirile în care era angajat şi mesajul pe care l-a propovăduit, mărturii prin care am descoperit exemplul unui om matur spiritual (Rom.1:1-16). În contrast însă cu exemplul său, în paragraful următor (Rom. 1:17-3:20), el ne arată că din punct de vedere spiritual atât iudeii cât şi neamurile au ajuns în cea mai severă robie spirituală (Rom. 3:9-12). Pentru această stare de păcat, Dumnezeu oferă însă ca remediu spiritual „darul neprihănirii", care se poate primi doar prin credinţă (Rom. 3:21-4:25). În secţiunile următoare, după ce a subliniat binecuvântările de care au parte cei ce au dobândit neprihănirea (Rom. 5:1-8:39), apostolul Pavel a prezentat modul cum se aplică planul mântuirii pentru cei din Israel (Rom. 9:1-11:36) şi îşi încheie epistola cu o secţiune practică (Rom.12:1-16:27), în care ne arată cum trebuie să trăiască cei neprihăniţi.
Conţinutul lecţiei: După ce am parcurs secţiunea introductivă (Rom. 1:1-16) şi cea teologică (Rom. 1:17-11:36) a epistolei pe care o studiem, începând cu aceasta lecţie vom parcurge secţiunea practică a acestei epistole. Pentru că în această secţiune apostolul Pavel prezintă lucrurile practice care definesc viaţa spirituală a celui neprihănit, vom încerca să descoperim care sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a ajunge la statura spirituală pe care o aşteptă Dumnezeu. Studiind pasajul lecţiei de astăzi, descoperim că, spre deosebire de omul firesc care caută stăpânirea (domnia), omul duhovnicesc este antrenat în slujire. Pentru a ajunge un bun slujitor care slujeşte lui Dumnezeu potrivit cu darul pe care l-a primit, apostolul Pavel menţioneză că: 1. Un bun slujitor dovedeşte o dedicare deplină (Rom. 12:1) Apostolul Pavel începe această secţiune cu o chemare la dedicare, prin care ne îndeamnă să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu cu „trupul nostru" (Rom. 12:1). Aceasta înseamnă a-L lăsa pe Hristos să trăiască în viaţa noastră prin Duhul Sfânt (1 Cor. 6:19-20), a pune în slujba lui Dumnezeu mădularele noastre ca unelte ale neprihănirii (Rom. 6:13) şi a fi gata pentru o asemenea dăruire încât prin trupul nostru să fie proslăvit Dumnezeu (Fil. 1:20-21; 1Cor. 6:20). Pentru a ne aduce trupul ca o jertfa vie înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne punem pe noi înşine în slujba lui Dumnezeu, să ne supunem voii lui Dumnezeu, să ne predăm total lui Dumnezeu şi să fim la dispozitia lui Dumnezeu, gata pentru a împlini orice slujire, indiferent de preţul care trebuie plătit. Această dedicare este generală, fiindcă apostolul Pavel se adresează tuturor, este o responsabilitate a celor credincioşi, fiindcă apostolul Pavel se adresează „fraţilor", este un act voluntar , fiindcă apostolul Pavel adresează numai un „îndemn", este o acţiune continuă, fiindcă apostolul Pavel foloseşte un prezent continuu (să aduceţi), este o jertfă vie, fiindcă apostolul Pavel, deşi foloseşte limbajul Vechiului Testament, nu sugerează jertfirea trupului, este sfântă, fiindcă trupul nostru este pus deoparte pentru Dumnezeu şi este o slujbă duhovnicească , fiindcă trupul este doar vasul prin care se exprimă omul nostru lăuntric (Rom. 12:1; 2 Cor. 4:7-11;1 Pet. 2:5; Evrei 13:15-16; Fil. 4:18; Evrei 6:9-12). Apostolul Pavel îi cheamă pe cei credincioşi la acestă dedicare, fiindcă a ne pune în slujba lui Dumnezeu cu trupul nostru este un răspuns corect faţă de ceea ce Dumnezeu deja a făcut (în acest pasaj este întâlnit cel de-al patrulea
„de aceea", sub forma „dar", în această traducere Cornilescu, folosit de apostolul Pavel în epistola Romani, care implică un răspuns faţă de ceea ce Dumnezeu a făcut), este un act de ascultare faţă de îndemnul care ne-a fost adresat („vă îndemn"), este o slujbă plăcută înaintea lui Dumnezeu şi o expresie a închinării nostre înaintea lui Dumnezeu (Rom. 12:1).
2. Un bun slujitor trăieşte o separare totală (Rom. 12:2) Viaţa şi slujirea celui neprihănit trebuie să fie diferită de cea a chipului veacului acestuia. Prin separare faţă de lume înţelegem recunoaşterea stării căzute a oamenilor din acest veac, respingerea modului de viaţă a celor ce ne înconjoară, rezistenţa în faţa presiunilor exercitate de influenţele rele ale acestui veac , şi experimentarea unei reînnoiri depline (Rom. 12:2) Această transformare (transfigurare - Mat.17:2) începe prin înnoirea minţii (Ef. 4:17-24; Col. 3:1-11; 1 Pet. 1:14-16; 1 Ioan 2:15-17; 2 Cor. 3:18) şi continuă prin acceptarea totală a voii lui Dumnezeu, care este bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2; Ef. 5:10-17; 1 Tes. 4:3)
3. Un bun slujitor slujeşte cu o implicare activă (Rom. 12:3-8) După ce adresează un apel la consacrare şi un apel la separare, apostolul Pavel continuă cu un apel la slujire (Rom. 12:3-8). Această slujire trebuie împlinită într-o atitudine corectă: cu umilinţă (Rom. 12:3), cu credinţă (Rom. 12:3/b), cu aprecierea celorlalţi (sunt felurite daruri - Rom.12:4-5), cu recunoştinţă faţă de harul primit (Rom. 12:6/a), cu entuziasm (Rom. 12:7-8/a) şi cu bucurie (Rom. 12:8/b), în conformitate cu darul primit: proorocie (predicare), slujire, învăţare, încurajare, dărnicie, conducere şi milostenie (Rom. 12:6-8), dar şi pentru un scop comun: împlinirea nevoilor celorlalţi, zidirea trupului lui Hristos şi proslăvirea lui Dumnezeu (Rom. 12:4-5; 1 Cor. 12:12-31; Ef. 4:11-16).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt lucrurile la care ne chemă apostolul Pavel, potrivit acestui pasaj ? Ce înseamnă a ne aduce trupul ca o jertfă vie înaintea lui Dumnezeu? De ce trebuie să dovedim această măsură de dedicare? Care sunt lucrurile ce arată că cel credincios trăieşte diferit faţă de cei din lume? Care este atitudinea corectă a unui bun slujitor ? Care sunt darurile spirituale pe care trebuie să le punem în slujire ? Care dintre aceste daruri este cel mai puţin folosit în biserică astăzi?
Pasiune pentru planul lui Dumnezeu - 10 Mai 2009
Romani 11:1-36 (Romani 11:25-26)
Scopul lecţiei : Să descoperim planul lui Dumnezeu pentru Israel şi să înţelegem ce lucruri l-au făcut pe apostolul Pavel să fie convins deplin de împlinirea lui. Contextul lecţiei: În această secţiune în care arată modul cum se aplică planul mântuirii pentru cei din Israel (Rom. 9:1-11:36), apostolul Pavel îi prezintă pe cei din neamul său sub trei imagini distincte : pentru trecut, „Israelul ales", (subliniind suveranitatea lui Dumnezeu - Rom. 9:1-33), pentru prezent, „Israelul căzut", (subliniind oferta mântuirii lui Dumnezeu - Rom. 10:1-21), iar pentru viitor, „Israelul restaurat", (subliniind împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu Rom. 11:1-36). Urmărind exemplul apostolului Pavel, descoperim însă, dincolo de aceste adevăruri, că un om matur spiritual este un bun câştigător de suflete, fiind dedicat pentru mântuirea altora (Rom. 9:1-13), este un bun apologet, având pasiune pentru apărarea Adevărului (Rom. 9:14-33), este un bun evanghelist, având pasiune pentru vestirea Adevărului Evangheliei (Rom. 10:1-21) şi este un bun exeget, având pasiune pentru planul lui Dumnezeu (Rom. 11:1-36).
Conţinutul lecţiei: Referitor la viitorul Israelului, există diferite concepte teologice: Israelul lepădat, Israelul înlocuit (cu biserica) sau Israelul restaurat. În lecţia pe care o studiem, apostolul Pavel prezintă viitorul Israelului şi îşi argumentează convingerea că Dumnezeu va restaura poporul Său, arătând că: 1. Dumnezeu păstrează o rămăşiţă din Israel Rom. 11:1-10 Pentru a arăta că şi în prezent Dumnezeu păstrează o rămăşiţă din Israel, apostolul Pavel foloseşte exemplul personal, dovedind că el însuşi este o mărturie a faptului că Israelul n-a fost lepădat, fiindcă el, care este Israelit, sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin (Rom. 11:1-2), L-a cunoscut pe Hristos şi a dobândit mântuirea (Fil. 3:3:4-9). Acestei mărturii el îi adaugă şi o experienţă din istorie, menţionând că atunci când prorocul Ilie credea că a rămas singur, Dumnezeu mai avea încă 7000 de bărbaţi care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11:2-4; 1 Împ. 19:18). La fel ca în vremea lui Ilie, şi în prezent Dumnezeu are o rămăşită din Israel, care Îi este credinciosă, beneficiind de o alegere prin har (Rom. 11:5-6; Fapte 1:5; 2:4; 4:4; 5; 14). Iar căderea şi împietrirea Israelului n-a fost o surpriză pentru Dumnezeu, ci un fapt cunoscut şi anunţat anticipat (Rom. 11:7-10; Deut. 29:4; Isaia 6:9-13; Ps. 69:22-23).
2. Dumnezeu a avut un plan prin căderea Israelului Rom. 11:11-15 Continuându-şi argumentele pentru a susţine restaurarea Israelului, apostolul Pavel arată că poticnirea celor din Israel nu le-a adus o descalificare definitivă (Rom. 11:11/a), ci Dumnezeu a transformat alunecarea lor într-o mare
oportunitate pentru neamuri. Primind mântuirea, neamurile aveau să fie folosite pentru trezirea celor din Israel, care, la rândul lor, să caute şi ei mântuirea (Rom. 11:12-14). Dacă Dumnezeu a transformat căderea Israelului într-o bogăţie pentru neamuri, cu siguranţă că, potrivit planului Său, El va face din întoarcea lor o şi mai mare bogăţie (Rom. 11:12; Ier. 31:31-40).
3. Dumnezeu lucrează cu putere pentru Israel Rom. 11:16-24 Pentru a arăta că Dumnezeu încă lucrează pentru Israel şi va duce la bun sfârşit ceea ce a început, apostolul Pavel foloseşte mai întâi o analogie între cele dintâi roade şi plămădeală şi rădăcină şi ramuri, arătând că nu pot fi roade sfinte fără plămădeală sfântă şi nici ramuri sfinte fără o rădăcină sfântă (Rom. 11:16; Lev. 23:9-14; Num. 15:17-21). Folosind apoi exemplul smochinului, care este de fapt simbolul Israelului (Ier. 11:16-17; Osea 14:4-6), apostolul Pavel arată că Dumnezeul care a altoit ramuri sălbatice într-un smochin bun, cu atât mai mult poate să altoiască la loc ramurile tăiate ale aceluiaşi smochin (Rom. 11:17-24). Aceste exemple ne ajută să înţelegem că Dumnezeul care i-a ales pe patriarhi, nu-i va lepăda pe urmaşii acestora, iar dacă neamurile au ajuns să aibă parte de binecuvântare, cu atât mai mult şi cei din Israel pot să beneficieze prin credinţă de acelaşi har (Rom. 11:23-24).
4. Dumnezeu a promis restaurarea Israelului Rom. 11:25-29 Pentru a arăta că Dumnezeu va împlini promisiunile făcute celor din Israel, apostolul Pavel foloseşte mărturia caracterului lui Dumnezeu, arătând că Dumnezeu lucrează la timpul hotărât (Rom. 11:25), este credincios în împlinirea făgăduinţelor Sale (Rom. 11:26; Isaia 59:20; Ps. 14:7), păstrează legământul încheiat (Rom. 11:27-28; Ier. 31:31-34), este neschimbător în natura Sa (Rom. 11:29), este bogat în îndurare (Rom. 11:30-32) şi lucrează cu înţelepciune (Rom. 11:33-36).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care a fost convingerea apostolului Pavel privind viitorul Israelului ? Ce argumente a folosit apostolul Pavel pentru a arăta că există o rămăşiţă aleasă prin har ? Ce lucruri dovedesc că Dumnezeu şi-a împlinit planul şi prin căderea Israelului? Ce analogii a folosit apostolul Pavel pentru a arăta că Dumnezeu încă mai lucrează pentru Israel ? Ce atenţionări a ridicat apostolul Pavel pentru cei dintre neamuri ? Ce atribute ale lui Dumnezeu a folosit apostolul Pavel pentru a dovedi că promisiunile făcute vor fi împlinite? Ce lucruri din doxologia lui Pavel trebuie să definească şi închinarea noastră ?
Pasiune pentru vestirea Evangheliei - 03 Mai 2009 Romani 10:1-21 (Romani 10:9) Scopul lecţiei: Să descoperim pasiunea apostolului Pavel pentru vestirea Evangheliei şi să înţelegem de ce această misiune trebuie să fie o slujire spirituală a omului duhovnicesc. Contextul lecţiei: În secţiunea pe care o studiem (Rom. 9:1-11-36), apostolul Pavel arată cum se aplică planul mântuirii pentru cei din Israel. Cu toate că în trecut cei din Israel s-au bucurat de privilegii deosebite (Rom. 9:1-5), acest fapt n-a fost însă suficient pentru ca ei să poată dobândi neprihănirea (Rom. 9:6-7). În pofida căderii lor, Dumnezeu Îşi împlineşte însă promisiunile făcute şi oferă neprihănirea, atât Iudeilor cât şi Neamurilor (Rom. 9:24), dar nu pe baza descendenţei fizice (Rom. 9:6- 9) sau a eforturilor personale (Rom. 9:10-13), ci numai prin credinţă (Rom. 9:30-33). Dacă în capitolul 9 al epistolei pe care o studiem apostolul Pavel a subliniat suveranitatea lui Dumnezeu privind oferta mântuirii, în capitolul 10 al acestei epistole el ne face cunoscute responsabilităţile pe care trebuie să le împlinim pentru beneficia de această ofertă.
Conţinutul lecţiei: Fiindcă dorinţa şi rugăciunea apostolului Pavel a fost ca toţi cei din neamul său să fie mântuiţi (Rom. 10:1), iar mântuirea prin Hristos a fost mesajul pe care el l-a propovăduit (Rom.10:8), suntem îndreptăţiţi să spunem că el a avut o mare pasiune pentru vestirea Evangheliei (Rom. 10:14-15; Rom. 1:16-17; 1 Cor. 9:15-23). Urmărind exemplul său, descoperim că un om pasionat pentru vestirea Evangheliei: 1. Conştientizează nevoia propovăduirii Evangheliei Rom. 10:1-4 Apostolul Pavel a fost pasionat pentru vestirea Evangheliei fiindcă a înţeles cât de mare era nevoia de mântuire a celor din neamul său. Aceştia aveau nevoie de mântuirea oferită de Dumnezeu fiindcă se considerau neprihăniţi, crezând că numai neamurile trebuie să caute mântuirea (Luca 18:14; Ioan 8:30-47; Gal. 2:15), aveau râvnă pentru ceea ce nu merită (Rom. 10:2; Fapte 26:1-11; Gal. 1:13-14), erau limitaţi în cunoaştere (Rom. 10:3/a; Fil. 3:1-11), încercau să dobândească neprihănirea prin eforturi personale (Rom. 10:3/b; Ef. 2:8-9) şi n-au înţeles lucrarea Legii (Rom. 10:4; Gal. 3:24; Ef. 2:15;Col. 2:14;Rom. 6:14).
2. Cunoaşte esenţa Evangheliei Rom. 10:5-13 La începutul acestui paragraf, apostolul Pavel citează din Levitic18:5, arătând că cei din Israel n-au cunoscut esenţa Legii care aducea viaţă doar pentru cei ce aveau să creadă, s-o împlinească şi s-o păstreze în inimă (Rom. 10:5-8; Deut. 30:11-14; Deut. 5:29; 6:5-12; 13:3; 30:6). Atunci însă când redă aceste cuvinte rostite de Moise cu privire la
poruncile lui Dumnezeu, apostolul Pavel înlocuieşte termenul „porunca" cu „Hristos", arătând astfel adevărata semnificaţie a Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:6-8). Citând apoi Isaia 28:16, apostolul Pavel arată că mântuirea se capătă numai prin credinţă (Rom. 10:10), iar prin citatul din Ioel 2:32, el subliniază faptul că mântuirea este pentru toţi (Rom. 10:13). Aplicând aceste adevăruri din mesajul propovăduit de apostolul Pavel, putem spune că, în esenţa sa, Evanghelia înseamnă Hristos, este la îndemână, descoperă neprihănirea oferită de Dumnezeu prin credinţă, este accesibilă pentru oricine şi aduce mântuirea doar pentru cei ce cheamă Numele Domnului, au o credinţă a inimii şi Îl mărturisesc cu gura pe Isus ca Domn (Rom. 10:613)
3. Comunică mesajul Evangheliei Rom. 10:14-15 Pentru a înţelege cât de importantă este propovăduirea Evangheliei, apostolul Pavel ridică patru întrebări capitale: „Cum vor chema dacă n-au crezut? Cum vor crede dacă n-au auzit? Cum vor auzi dacă nu este un propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi ?" (Rom. 10:14-15/a). Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul doar prin vestirea Evangheliei, slujire care este apreciată, aduce pace şi contribuie la mărirea Împărăţiei lui Dumnezeu în prezent (Rom. 10:14-15; Isaia 52:6-7;Naum 1:15).
4. Corecteză atitudinile greşite faţă de Evanghelie Rom. 10:16-21 Pasiunea apostolului Pavel pentru Evanghelie este evidenţiată şi prin faptul că el a condamnat atitudinile greşite pe care le-au avut cei din Israel faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi a evidenţiat adevăratele responsabilităţi. Astfel, el a arătat că cei din Israel sunt vinovaţi pentru că n-au ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu, deşi l-au auzit (Rom. 10:16/a; 18), n-au crezut Cuvântul lui Dumnezeu, deşi l-au cunoscut (Rom. 10:16/b; 19-20; Deut. 32:21) şi s-au împotrivit lui Dumnezeu, deşi au fost înconjuraţi cu dragoste (Rom. 10:21;Isaia 65:2). În contrast cu aceste atitudini greşite, apostolul Pavel arată că au parte de mântuire: cei ce aud Cuvântul (Rom. 10:17; 14; 18), cei ce cred Cuvântul (Rom. 10:6-11), cei ce primesc Cuvântul, care este aproape, respectiv „în gură şi în inimă" (Rom.10:8; 19-21), cei ce cheamă Numele Domnului (Rom. 10:13) şi-L mărturisesc cu gura pe Isus ca Domn (Rom. 10:9-10).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce n-au gasit cei din Israel neprihănirea pe calea pe care au căutat-o ? Care dintre greşelile lor sunt mai frecvente astăzi ? Ce lucruri arată că apostolul Pavel a dorit mântuirea celor din neamul său? Ce lucruri arată că apostolul Pavel a avut pasiune pentru vestirea Evangheliei ? De ce trebuie să propovăduim Evanghelia ? Ce atitudini greşite faţă de Evanghelie sunt menţionate în acest pasaj? Ce responsabilităţi trebuie împlinite pentru a primi mântuirea ?
Pasiune pentru apararea adevarului - 26 Aprilie 2009 Romani 9:14-33 ( 2 Timotei 3:16-17)
Scopul lecţiei: Să descoperim prin răspunsul pe care l-a dat la întrebările vremii, pasiunea apostolului Pavel pentru apărarea şi susţinerea Adevărului. Contextul lecţiei: În prima lecţie din această secţiune în care apostolul Pavel arată cum se aplică planul mântuirii pentru cei din Israel (Rom. 9:1-11:36), am descoperit cât de mare a fost pasiunea apostolului pentru mântuirea celor din neamul său. Mărturiile pe care le găsim la începutul acestei secţiuni (Rom. 9:1-13) ne dovedesc că apostolul Pavel a avut inimă pentru cei pierduţi (Rom. 9:1-3), inimă pentru Cuvântul Scripturii (Rom. 9:4-5) şi inimă pentru Dumnezeu (Rom. 9:6-13), iar prin modelul pe care ni l-a lăsat, descoperim exemplul unui câştigător de suflete. În continuarea acestui capitol (Rom. 9:14-33) descoperim însă şi o altă pasiune a apostolului Pavel: „pasiunea pentru apărarea Adevărului!" Dacă înainte de întâlnirea cu Hristos apostolul Pavel a fost plin de râvnă pentru Lege (Fil. 3:56; Fapte 22:1-5; Gal. 1:13-14), din momentul în care L-a cunoscut pe Domnul Isus, el s-a angajat deplin pentru Evanghelie şi Adevăr (Fapte 9:22; Rom. 1:14-17). Exemplul său ne arată că un copil al lui Dumnezeu nu poate să rămână nepăsător faţă de întrebările pe care şi le ridică cei necredincioşi, ci ia atitudine în faţa oricărei provocări, explicând şi apărând Adevărul.
Conţinutul lecţiei: În pasajul pe care îl studiem, apostolul Pavel menţionează unele dintre cele mai frecvente întrebări pe care şi le puneau cei din Israel şi apără Adevărul dând un răspuns biblic la fiecare dintre acestea. Aceste întrebări sunt: 1. Mai sunt valabile promisiunile lui Dumnezeu? Rom. 9:6-13 Pentru că cei din Israel au ajuns să se îndoiască de credincioşia lui Dumnezeu, apostolul Pavel arată că Dumnezeu împlineşte tot ceea ce a promis. Aceaste binecuvântări nu pot fi însă obţinute prin descendenţă fizică (Rom. 9:6-8) sau prin merite personale (Rom. 9;10-13), ci numai prin credinţa în Hristos (Rom. 9:8; Gal. 4:21-31). Chiar dacă promisiunile lui Dumnezeu nu s-au împlinit faţă de Ismael şi Esau, acestea s-au împlinit însă faţă de Isac şi Iacov (Rom. 9:7-13). Dacă „copiii trupeşti" (descendenţii fizici ai lui Avraam) au căzut, Dumnezeu Îşi împlineşte
promisiunile faţă de „copiii făgăduinţei" (sămânţa spirituală formată din cei ce au credinţa lui Avraam) (Rom. 4:13-18; 9:8; Gal. 3:24; Evrei 11:17-19). Acest fapt ne arată că Dumnezeu rămâne credincios chiar dacă cei din Israel au căzut. Căderea lor n-a zădărnicit planul lui Dumnezeu, ci numai împlinirea acestuia faţă de ei.
2. Există oare nedreptate în Dumnezeu? Rom. 9:14-18 Pentru a argumenta că nu poate fi nedreptate în Dumnezeu, apostolul Pavel prezintă în contrast cazul lui Moise şi cel a lui Faraon (Rom. 9:15-18), subliniind că Dumnezeu în care este îmbinată în mod desăvârşit dreptatea şi dragostea, judecata şi îndurarea, deşi este drept în judecăţile Sale, Îşi arată însă în acelaşi timp şi mila şi îndurarea Sa( Ex. 32:15-33:19). Cu toate că după ce au făcut viţelul de aur, toţi cei din Israel meritau pedepsa morţii, în ziua pedepsei au murit numai 3.000 de oameni (Ex. 32:28), fiindcă celorlalţi le-a mai fost îngăduită o vreme de îndurare (Ex. 32:30-35). În acest caz pedeapsa n-a fost exclusă, ci numai amânată (Ex. 32:34). Nici în cazul lui Faraon, Dumnezeu nu este nedrept, fiindcă, înainte ca Dumnezeu să-i împietrească inima şi să-i trimită pedeapsa (Ex. 9:12; 10:1; 10:20; 10:27; Rom. 9:17), Faraon a irosit vremea milei şi a îndurării lui Dumnezeu, împietrindu-şi el însuşi inima de zece ori (Ex . 7:13; 7:14; 7:23; 8:15; 8:19;8:32; 9:7; 9:20-21; 9:34; 9:35).
3. De ce mai suntem consideraţi vinovaţi? Rom. 9:19-29 În aceast paragraf, apostolul Pavel ridică unele dintre cele mai grele întrebări: "dacă în suveranitatea Sa Dumnezeu împietreşte pe cine vrea şi se îndură de cine vrea (Rom. 9:15;18), iar noi nu ne putem împotrivi voii Sale (Rom. 9:19/b), atunci de ce mai suntem consideraţi vinovaţi ? (Rom. 9:19/b). Cu alte cuvinte: „mai poate Dumnezeu să ceară socoteală cuiva, dacă El însuşi a făcut o deosebire?" Ca să apere Adevărul şi să dovedească că omul este responsabil de faptele lui, apostolul Pavel foloseşte mai întâi o argumetare logică arătând că Olarul este stăpân asupra lutului (Rom. 9:21), iar lutul nu poate să ceară socoteală olarului de forma în care l-a făcut (Rom. 9:20; Isaia 29:16; 45:9). Dar, cu toate că Dumnezeu, (Marele Olar), este stăpân şi are autoritate deplină asupra lutului, El nu lucrează în mod arbitrar, ci potrivit caracterului şi planurilor Sale (Rom. 9:20-23). Iar planurile Lui au fost descoperite, anunţate mai înainte prin Scriptură şi se împlinesc întocmai (Rom. 9:24-29; Osea 1;6; 9; 2:2,23; 1Pet. 2:9-10; Is. 10:22-23; Rom. 9:28; Is. 28:22; Rom. 11:5).
4. Atunci ce trebuie să facem ? Rom. 9:30-33 Fiindcă în credincioşia Sa Dumnezeu Îşi împlineşte promisiunile chiar şi atunci când Israel a căzut, iar în suveranitatea Sa împarte cu dreptate judecata şi mila, ar trebui să ne punem aceeaşi întrebare pe care a ridicat-o şi apostolul Pavel la sfârşitul acestui paragraf: „atunci ce trebuie să facem?" Dacă ar fi accentuat numai alegerea suverană a lui Dumnezeu, apostolul Pavel ar fi trebuit să spună că pentru noi nu mai este nimic de făcut, fiindcă Dumnezeu, care şia exprimat hotărârea, a ales deja vasele destinate pentru mânie şi pe cele destinate pentru slavă (Rom. 9:22-23). Pentru că suntem deplin responsabili de faptele pe care le săvârşim şi avem o mare datorie pe care trebuie să o împlinim pentru a primi neprihănirea (mântuirea), ca o concluzie a acestui paragraf, apostolul Pavel menţionează eşecul celor din Israel care au căutat neprihănirea prin fapte (Rom. 9:31-32 ) şi binecuvântarea pe care o au atât cei dintre evrei cât şi cei dintre neamuri (Rom. 9:24), care dobândesc neprihănirea prin credinţă (Rom. 9:30;33).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce s-au îndoit cei din Israel de credincioşia lui Dumnezeu ? De ce întâlnim şi în zilele noastre aceleaşi semne de îndoială? Cum a dovedit apostolul Pavel că Dumnezeu este credincios promisiunilor Sale ? De ce n-au parte toţi oamenii de împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu ? Cum a dovedit apostolul Pavel că în Dumnezeu nu există nedreptate ? Dacă Dumnezeu face o alegere, mai este omul vinovat de faptele lui ? Cum pot căpăta mântuirea atât cei dintre Iudei cât şi cei dintre Neamuri ?
Traieste o viata dedicata pentru mantuirea altora - 19 Aprilie 2009 Romani 9:1-13 (1 Corinteni 9:19-23) Scopul lecţiei: Să descoperim exemplul unui câştigător de suflete şi să înţelegem de ce aceia care au o viaţă de biruinţă împreună cu Hristos trebuie să fie dedicați pentru mântuirea altora. Contextul lecţiei: În lecţiile anterioare am învăţat că cei ce sunt în Hristos au o viaţă nouă (Rom. 8:1-27) şi o biruinţă deplină (Rom. 8:28-39), iar cei credincioşi cred în înviere (Rom. 8:11), experimentează învierea (Rom. 8:2-6), trăiesc în puterea învierii (Rom. 8: 9-10; 12-13; 31-39) şi aşteaptă învierea (Rom. 8:11; 19-25). Cu toate acestea, sunt încă mulţi oameni care nu cunosc aceaste binecuvântări. În rândul acestora, apostolul Pavel i-a cuprins şi pe cei din neamul său (Rom. 10:1), pe care i-a numit: „fraţii mei" sau „rudele mele trupeşti" (Rom. 9:3).
După ce a arătat că atât Iudeii cât şi neamurile au ajuns sub păcat (Rom. 3:9-10), iar prin credinţă au parte fără deosebire de acelaşi dar spiritual (Rom. 3:21-22; 29-30), în paragraful pe care îl studiem (Rom. 9:1-11:36), apostolul Pavel explică cum se aplică planul mântuirii pentru Israel. Deşi planul lui Dumnezeu cu Israelul este tema generală a acestei secţiuni, în textul pe care îl studiem (Rom.9:1-13), găsim exemplul unui câştigător de suflete.
Conţinutul lecţiei: Dacă înainte de întâlnirea cu Domnul Isus apostolul Pavel a fost plin de râvnă pentru lege şi a luptat împotriva celor ce-L urmau pe Hristos, în urma schimbării pe care Dumnezeu a facut-o în viaţa lui, el a ajuns să ardă pentru mântuirea celor păcătoşi, pregătit să facă totul pentru evanghelie (Fapte 9:1-2; 22:1-5; Fil. 3:4-6; 1Cor.9:19-23; 10:33; 2 Cor. 11:28). Urmărind exemplul apostolului Pavel, descoperim că: 1. Un câştigător de suflete are pasiune pentru mântuirea celor pierduţi Rom. 9:1-3 Pasiunea apostolului Pavel pentru câştigarea celor nemântuiţi este evidenţiată de mărturisirea pe care el a făcut-o (Rom. 9:1; 10:1), experienţa pe care a trăit-o (Rom. 9:2), preţul pe care a fost gata să-l plătească (Rom. 9:3) şi lucrarea pe care el a împlinit-o (1 Cor. 9:19-23) Mărturia lui este demnă de luat în considerare fiindcă a declarat adevărul, având drept mărturie cugetul său şi pe Duhul Sfânt (Rom. 9:1). Pentru apostolul Pavel mântuirea celor din neamul său n-a fost numai intenţie, ci şi o responsabilitate şi o povară continuă (Rom. 9:2-3; 1:14-15). El avea inimă pentru oameni, fiindcă s-a făcut părtaş durerilor şi necazurilor prin care aceştia treceau. Datorită acestui fapt, măsura întristării cauzate de starea celor nemântuiţi pentru el era „mare", durerea din inima îi era „necurmată" (Rom. 9:2), iar pentru câştigarea celor nemântuiţi a fost gata să plătească nu numai cu preţul vieţii, ci chiar cu preţul de a rămâne el însuşi sub blestem, despărţit de Hristos (Rom. 9:3; Ex. 32:32; Fapte 23:14; 16:22; Gal. 1:8-9). Apostolul Pavel este un model privind dedicarea pentru mântuirea altora fiindcă de la intenţie, responsabilitate şi preocupare, el a trecut la acţiune. În versetele de aur ale acestei lecţii descoperim strategia pe care a folosit-o el pentru mântuirea celor pierduţi. Astfel, a propovăduit Evanghelia slujindu-i pe cei nemântuiţi (1 Cor. 9:18-19), a propovăduit Evanghelia punându-se în locul celor nemântuiţi (1Cor. 9:20-21), a propovăduit Evanghelia fiind o mărturie pentru cei nemântuiţi (1 Cor. 9:22) şi a propovăduit Evanghelia fiind gata să facă tot ceea ce i s-ar fi cerut pentru Evanghelie (1 Cor. 9:23).
2. Un câştigător de suflete evalueaza corect starea celor pierduţi Rom. 9:4-5 Deşi evreii se mândreau cu poziţia lor spirituală (Rom. 2:17-20) şi cu binecuvântările pe care le-au primit din partea lui Dumnezeu (Rom. 3:1-2; 9:4-5), apostolul Pavel nu s-a lăsat influenţat de acest mod de gândire, apreciindu-le neprihănirea personală, ci le-a arătat că fără Hristos şi ei sunt pierduţi (Rom. 2:25-29; 3:9-11; 9:6-7). Binecuvântările alegerii, slavei, înfierii, legămintelor, Legii, făgăduinţelor, a lucrărilor înaintaşilor şi chiar a faptului că sunt predecesorii Domnului Isus, nu au adus evreilor merite pentru a dobândi neprihănirea, ci mai degrabă responsabilităţi care să-i determine să caute mântuirea prin Hristos (Rom. 2:4; 3:27-30). 3. Un câştigător de suflete contează pe lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor pierduţi Rom. 9:6-13 Cu toate că nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel (Rom. 9:6) şi nu toţi descendenţii lui Avraam sunt şi sămânţa lui Avraam (Rom. 9:7), apostolul Pavel arată că Cuvântul lui Dumnezeu este plin de putere, iar promisiunile făcute de Dumnezeu se împlinesc cu credincioşie. Pentru a dovedi acest fapt, el prezintă făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Sara (Rom. 9:9) şi pentru Rebeca (Rom. 9:10-13). Faptul că aceste promisiuni nu s-au împlinit şi faţă de Ismael şi Esau, ci numai faţă de Isac şi Iacov, ne arată că Dumnezeu, care este stăpân să aleagă, oferă aceste binecuvântări nu pe baza descendenţei fizice (Rom. 9:7-8) şi nici a meritelor personale (Rom. 9:11), ci numai prin făgăduinţă (Rom. 9:8; Gal. 4:21-31), ca rezultat al lucrării Cuvântului (Hristos) (Rom. 3:27-30).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce atitudine trebuie să aibă cei credincioşi faţă de înviere ? Care a fost atitudinea apostolului Pavel faţă de cei nemântuiţi din neamul său? De ce sunt astăzi aşa de puţini creştini dedicaţi pentru mântuirea altora? Ce lucruri ne arată că dedicarea lui Pavel pentru mântuirea altora a fost reală? Binecuvântările primite de cei din Israel le-au adus merite sau responsabilităţi? De ce un câştigător de suflete trebuie să cunoască starea celor pierduţi ? Ce mărturii folosite de apostolul Pavel confirmă puterea Cuvântului lui Dumnezeu ?
Traieste o viata de biruinta - 12 Aprilie 2009 Romani 8:18-39 (2 Corinteni 2:14) Scopul lecţiei: Să descoperim factorii care ne garantează biruinţa spirituală şi care sunt domeniile vieţii în care putem să o experimentăm. Contextul lecţiei: Continuând prezentarea portretului spiritual al omului duhovnicesc, apostolul Pavel ne arată că pe lângă faptul că cei neprihăniţi dobândesc o viaţă nouă (Rom. 8:1-27), umblând călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia au parte şi de o viaţă de biruinţă (Rom. 8:28-39).
Dacă cei ce trăiesc după îndemnurile firii vechi sunt înfrânţi, aflaţi într-o stare de robie şi condamnare (Rom. 8:1-3), cei ce sunt în Hristos experimentează biruinţa în toate domeniile vieţii. Acest adevăr este descoperit prin mărturisirea apostolului care spune: „... în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit." (Rom. 8:37). Această biruinţă, care nu poate fi câştigată prin eforturi personale (Rom. 7:14-25) sau prin lucrarea legii (Rom. 8:1-3), ne este asigurată însă prin Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt (Rom. 8:2; 10-11; 28-39).
Conţinutul lecţiei: Pentru a dovedi siguranţa vieţii noi pe care cei neprihăniţi o au în Hristos, în prima parte a capitolului pe care îl studiem apostolul Pavel a folosit mărturia prezenţei şi a lucrării Duhului Sfânt (Rom. 8:9; 14-17; 26-27) şi mărturia morţii şi a învierii lui Hristos (Rom. 8:10-11). În cea de-a doua parte a acestui capitol (Rom. 8:2839), el adaugă însă noi dovezi, care ne garantează siguranţa biruinţei. Printre aceste dovezi putem menţiona faptul că: 1. Cei credincioşi trăiesc o viaţă de biruinţă deoarece toate lucrurile lucrează spre bine (Rom. 8:28) Prin declaraţia din acest verset, apostolul Pavel nu spune că pentru cei credincioşi toate lucrurile sunt bune, ci că pentru ei toate lucrurile lucrează împreună spre bine! Deşi ne-am dori ca lucrurile care ni se întâmplă să fie doar bune, în vremea de acum avem parte de încă multe dureri şi necazuri (Rom. 8:18). Ca să ilustreze acest fapt, apostolul Pavel arată că: firea suspină (Rom. 8:19-22), noi suspinăm (Rom. 8:23) şi chiar Duhul Sfânt suspină (Rom. 8:26). În mijlocul atâtor suspine, cei credincioşi sunt însă mai mult decât biruitori, fiindcă Dumnezeu, care are control asupra întregii creaţii, rânduieşte toate lucrurile spre bine (Rom. 8:28/a; 1 Cor. 10:13), iar pentru cei ce-L iubesc planul Lui este bun şi desăvârşit (Rom. 8:28/b).
2. Cei credincioşi trăiesc o viaţă de biruinţă deoarece Dumnezeu Îşi împlineşte planul (Rom. 8:28/b-30) Pentru că cei credincioşi sunt cuprinşi în planul lui Dumnezeu, aceştia pot fi siguri de biruinţă, fiindcă Dumnezeu duce la bun sfârşit ceea ce a început (Ap. 22:13). Acest plan include cunoaşterea (Rom. 8:29), alegerea (Rom. 8:29; Efes. 1:4-5), chemarea (Rom. 8:28/b;30/a; 2 Tes. 2:13-14), justificarea (Rom. 8:30) şi proslăvirea (Rom. 8:30) tuturor celor ce sunt în Hristos. Este demn de menţionat faptul că proslăvirea, care va avea loc în viitor ( I Ioan 3:1-2; 1 Cor. 15:46-49), este prezentată în acest pasaj la timpul trecut (Rom. 8:30). Acest fapt ne arată că din perspectiva lui Dumnezeu planul mântuirii este deja finalizat.
3. Cei credincioşi trăiesc o viaţă de biruinţă deoarece au un ajutor atotputernic (Rom. 8:31-34) Continuând lista dovezilor care ne garantează biruinţa, apostolul Pavel arată că cei ce sunt în Hristos au parte de o biruinţă deplină, fiindcă nu luptă singuri. Ei au de partea lor pe Dumnezeu Tatăl (Rom. 8:31), pe Duhul Sfânt (Rom. 8:27) şi pe Domnul Isus (Rom. 8:34). O garanţie a faptului că Dumnezeu ne va da toate lucrurile este dată de faptul că El ne-a dat deja pe Fiul Său (Rom. 8:32), iar Domnul Isus a murit, a înviat şi stă la dreapta lui Dumnezeu, unde mijloceşte pentru noi (Rom. 8:34).
4. Cei credincioşi trăiesc o viaţă de biruinţă deoarece nimic şi nimeni nu-i mai poate despărţi de Hristos (Rom.8:35-39) Pentru a arăta că cei ce sunt în Hristos au parte de biruinţă deplină, în ultima parte a capitolului pe care îl studiem, apostolul Pavel foloseşte mai multe întrebări retorice: „Cine va fi împotriva noastră?" (Rom. 8:31), „cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?„(Rom. 8:33), „Cine-i va osândi?"(Rom. 8:34), şi „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?" (Rom. 8:35). Deşi răspunsul la toate aceste întrebări este „nimeni şi nimic", apostolul Pavel întăreşte acest răspuns prin mărturisirea „sunt bine încredinţat" , arătând astfel că acest răspuns este un adevăr de care este convins deplin. Pentru că niciun lucru (Rom. 8:35), nicio autoritate (Rom. 8:38-39/a) şi nicio persoană (Rom. 8:38/b) nu pot să-l despartă pe cel credincios de dragostea lui Dumnezeu, acesta are biruinţă deplină în faţa împotrivirilor (Rom. 8:31), a acuzaţiilor (Rom. 8:34), a osândirilor (Rom. 8:34), a încercărilor vieţii (Rom. 8:34-35), a autorităţilor de orice rang (Rom. 8:39-39/a) şi a oricărei alte făpturi (Rom. 8:39/b).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care este calea prin care cei ce sunt în Hristos câştigă biruinţa ? Cum explicaţi faptul că pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu toate lucrurile lucrează spre bine? De ce nu mai văd unii oameni astăzi binele în lucrurile care li se întâmplă ? Care este planul lui Dumnezeu pentru cei ce sunt în Hristos ? Cine sunt aliaţii celui credincios, care îi dau siguranţa biruinţei ? Care este garanţia faptului că Dumnezeu ne va da toate lucrurile ? Cum putem dovedi ca nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu ?
Traieste o viata noua - 5 Aprilie 2009 Romani 8:1-27 (2 Corinteni 5:17)
Scopul lecţiei: Să descoperim cum putem avea o viaţă nouă în Hristos şi care sunt caracteristicile spirituale ale celor ce trăiesc după îndemnurile Duhului. Contextul lecţiei: După ce, la începutul epistolei scrisă celor din Roma, apostolul Pavel s-a prezentat pe sine, mărturie prin care am descoperit portretul spiritual al unui om matur spiritual (Rom. 1:1-17), el şi-a continuat scrierea, descriindu-ne portretul spiritual al omului firesc (Rom. 1:18-3:20). Din punct de vedere spiritual, omul fără Dumnezeu, aşa cum ne-a fost prezentat de apostolul Pavel, este afectat de cea mai cumplită boală spirituală, numită „păcat" (Rom. 1:18-3:20). Soluţia la această problemă spirituală este „neprihănirea lui Dumnezeu", un medicament spiritual oferit tuturor prin Hristos şi care se capătă numai prin credinţă (Rom. 3: 21-4:25). În următorul pasaj pe care l-am studiat (Rom. 5:1-7:25), am descoperit că în viaţa celor neprihăniţi sunt evidenţe ale vindecării spirituale. Printre aceste evidenţe pe care le-am intitulat „binecuvântări ale neprihănirii" am menţionat: împăcarea cu Dumnezeu (Rom. 5:1-11), izbăvirea de păcat (Rom. 5:12-6:23) şi izbăvirea de sub autoritatea Legii (Rom. 7:1-25). Începând cu acest capitol vom avea în atenţie un nou paragraf (Rom. 8:1-11:36), în care apostolul Pavel prezintă caracteristicile spirituale ale vieţii noi în Hristos, caracteristici prin care vom descoperi portretul spiritual al omului duhovnicesc.
Conţinutul lecţiei: Pentru a prezenta caracteristicile spirituale ale vieţii noi în Hristos, apostolul Pavel face o nouă comparaţie între viaţa spirituală a celor ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti şi viaţa spirituală a celor ce trăiesc după îndemnurile Duhului. Urmărind această comparaţie descoperim că: 1. Cei ce au o viaţă nouă în Hristos trăiesc în libertate (Rom. 8:1-4) Dacă umblarea după lucrurile firii pământeşti înseamnă robie, osândă şi moarte, cei care au dobândit o viaţă nouă în Hristos au găsit adevărata libertate (Ioan 8:30-36). Ei trăiesc în libertate spirituală fiindcă au fost izbăviţi de sub osânda păcatului (Rom. 8:1; 33-34; 1 Cor. 15:55-57), de sub robia păcatului (Rom. 8:2-4; Ef. 2:1-5; Rom. 7:14-25), de sub prezenţa păcatului (Rom. 8:6-9; I Ioan 3:2; Fil. 3:21; 1 Cor. 15:40-49) şi de sub urmările păcatului (Rom. 8:10-11).
2. Cei ce au o viaţă nouă în Hristos trăiesc după îndemnurile Duhului (Rom. 8:5-11) Cei ce trăiesc o viaţă nouă în Hristos nu mai sunt guvernaţi de legea păcatului şi a morţii şi nici nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Rom. 8:4). Cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului au în atenţie lucrurile de sus (Rom. 8:5; Col. 3:1-3; Gal. 5:16-26), au găsit adevărata viaţă (Rom. 8:6;13), menţin o bună relaţie cu Dumnezeu (Rom. 8:6-8; Gal. 6:7-8), au o nouă natură spirituală (Rom. 8:9; 1 Cor. 2:9-16; 1 Cor. 6:19-20; Gal. 6:1) şi o nădejde vie (Rom. 8:10-11; Col. 2:27). Pentru a dovedi cât de importantă este lucrarea Duhului Sfânt în viaţa unui credincios, apostolul Pavel arată că Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios (Rom. 8:9;11), garantează învierea trupului (Rom. 8:11), aduce viaţă şi pace (Rom. 8:4), stăvileşte păcatul (Rom. 8:13), călăuzeşte pe cei credincioşi (Rom. 8:14), garantează înfierea şi moştenirea (Rom. 8:16-17) şi ne ajută în rugăciune ( Rom.
3. Cei ce au o viaţă nouă în Hristos, trăiesc cu o vie nădejde (Rom. 8:12-27) Dacă aceia care trăiesc umblând după îndemnurile firii pământeşti nu mai au nicio nădejde (Ef. 2:12), cei ce trăiesc în Hristos au nădejdea vieţii (Rom. 8:11-13), a înfierii (Rom. 8:14-16), a moştenirii (Rom. 8:17), a proslăvirii (Rom8:17/b18), a răscumpărării naturii (Rom. 8:19-22), a răscumpărării trupului (Rom. 8:23-25; 2 Cor. 5:1-5; Ef. 4:30; 1 Cor. 15:35-54) şi a unui ajutor permanent (Rom. 8:26-27).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce comparaţie a folosit apostolul Pavel pentru a ne prezenta caracteristicile vieţii noi în Hristos ? 2. Cum puteţi defini trăirea după îndemnurile firii pământeşti ? 3. Ce înseamnă a trăi după îndemnurile Duhului? 4. Cum dovediţi că viaţa nouă în Hristos înseamnă adevărata libertate? 5. Ce lucruri menţionate în acest capitol definesc lucrarea Duhului Sfânt în viaţa celui credincios ? 6. Care este nădejdea celor ce trăiesc o viaţă nouă în Hristos ? 7. De ce sunt atât de puţini oameni care trăiesc o viaţă nouă în Hristos ?
Izbavirea de sub repercursiunile Legii - 29 Martie 2009 Romani 7:1-25 (Galateni 2:16) Scopul lecţiei: Să cunoaştem care este natura şi lucrarea Legii şi să înţelegem care este motivul pentru care cei credincioşi nu mai au nicio răspundere faţă de Lege. Contextul lecţiei: Pe lângă împăcarea cu Dumnezeu şi izbăvirea din păcat, cei neprihăniţi au parte şi de binecuvântarea izbăvirii de sub autoritatea Legii.
Pentru a sublinia acest adevăr, apostolul Pavel repetă numai în acest capitol de 23 de ori termenul „Lege". În 19 dintre aceste menţionări acest termen identifică Legea lui Dumnezeu dată prin Moise, în 3 dintre ele scoate în evidenţă legea păcatului care încearcă să-i stăpânească viaţa, iar prin una dintre referiri identifică legea minţii care cuprinde dorinţele bune. Dacă în lecţia precedentă am învăţat că în viaţa celui credincios păcatul nu trebuie să mai domnească fiindcă cel neprihănit a fost izbăvit de sub stăpânirea păcatului, în lecţia de astăzi apostolul Pavel ne arată că cel neprihănit nu se mai află nici sub autoritatea Legii. Întregul capitol (Rom. 7:1-25) este de fapt o explicaţie a declaraţiei pe care apostolul a făcut-o în Rom. 6:14. când a spus că: " nu mai suntem sub Lege ci sub Har."
Conţinutul lecţiei: După ce şi-a încheiat pledoaria prin care a arătat că cei ce au fost botezaţi în Hristos au murit faţă de păcat şi trăiesc pentru neprihănire (Rom. 6:1-23), apostolul Pavel face un pas mai departe şi arată că cei credincioşi au murit şi faţă de Lege şi trăiesc doar pentru Hristos. Pentru a dovedi că cei credincioşi au fost izbăviţi de Lege, apostolul Pavel arată că: 1. Cei credincioşi nu mai au nicio răspundere în faţa Legii (Rom. 7:1-6) Deşi la începutul acestei secţiuni apostolul Pavel a menţionat în mod clar că se adresează unor oameni care cunoşteau Legea (Rom. 7:1), fiindcă atunci când îi numeşte foloseşte apelativul „fraţii mei" (Rom. 7:1 şi 4), putem spune că aceştia erau credincioşi care Îl întâlniseră pe Hristos şi care au dobândit neprihănirea oferită de Dumnezeu prin credinţă. Pentru a dovedi că cei credincioşi nu mai au nicio obligaţie faţă de Lege, apostolul Pavel a folosit ilustraţia familiei, prin care a arătat că soţul şi soţia sunt sub autoritatea legământului făcut atâta vreme cât sunt în viaţă. Când soţul moare, soţia este liberă, iar responsabilitatea ei faţă de legământul familiei încetează (Rom. 7:2-3). Pentru că prin Hristos cei credincioşi au murit faţă de Lege, (tot aşa cum au murit şi faţă de firea veche), Legea nu mai are nicio autoritate asupra lor (Rom. 6:1-10;7:4). Fiind însă înviaţi împreună cu Hristos, cei credincioşi nu mai sunt datori să intre iarăşi în vechiul legământ ca să trăiască după slova Legii, ci, fiindcă sunt uniţi cu Hristos (precum femeia căsătorită cu un alt bărbat), aceştia intră întrun nou legământ prin care sunt chemaţi să trăiască o viaţă nouă după îndemnurile Duhului (Rom. 7:4-6; 8:1-4). Pentru a ne prezenta această măreaţă binecuvântare, apostolul Pavel foloseşte în argumentarea sa : o ilustraţie (legea relaţilor din căsnicie - Rom. 7:1-3), o experienţă (moartea şi învierea împreună cu Hristos - Rom. 7:4-5) şi o chemare (responsabilitatea trăirii pentru Hristos, după îndemnurile Duhului - Rom. 7:6).
2. Cei credincioşi trebuie să cunoască natura şi lucrarea Legii (Rom. 7:7-13) Deşi cei credincioşi nu mai au nicio responsabilitate pentru a păzi Legea, au totuşi datoria să cunoască natura şi lucrarea Legii. Pentru a ne face cunoscute aceste adevăruri, apostolul Pavel arată că Legea nu este ceva păcătos (Rom. 7:7) sau ceva rău (Rom. 7:13/a), ci dimpotrivă; în esenţa ei, Legea este duhovnicească, sfântă, dreaptă şi bună (Rom. 7;12;14). Legea nu ne-a adus neprihănirea aşteptată de Dumnezeu pentru că ar fi fost nedesăvârşită, ci imposibilitatea ei de a aduce neprihănirea a stat în faptul că omul păcătos nu a putut să o împlinească (Rom. 7:5; Mat. 5:17-20; Rom. 3:31; 10:4; Gal. 3:24). Cu toate că nu ne-a ajutat să obţinem neprihănirea oferită de Dumnezeu, Legea şi-a împlinit lucrarea, pentru că a descoperit păcatul (Rom. 7:7-8), a îndreptăţit pedeapsa lui Dumnezeu (Rom. 7:9-11) şi a arătat neputinţa celor aflaţi în robia păcatului, accentuând necesitatea unui Salvator (Rom. 7:13-14; Gal. 3:19-25).
3. Cei credincioşi experimentează izbăvirea fără faptele Legii (Rom. 7:14-25) Deşi Legea este duhovnicească (se adresează părţii spirituale a fiinţei umane), este fără putere, fiindcă nu poate schimba natura noastră veche (Rom. 7:14), nu ne poate ajuta să facem binele pe care îl dorim (Rom. 7:15-21) şi nici nu ne poate asigura biruinţa în lupta spirituală purtată împotriva legii păcatului care guvernează viaţa celor ce trăiesc în firea pământească (Rom. 7:21-25). Pentru a arăta această neputinţă a Legii, apostolul Pavel repetă de 3 ori faptul că păcatul locuieşte în fiinţa sa (Rom. 7:17; 20; 23), subliniază faptul că nu are putere să înfăptuiască binele pe care şi-l doreşte (Rom. 7:15- 21), că este într-o continuă luptă spirituală (Rom. 7:21-23), iar legea păcatului înscrisă în natura sa veche este mai tare decât legea minţii (a dorinţelor bune) aflată în inima sa (Rom. 7:21-25). Dacă lucrarea Legii nu i-a fost de niciun ajutor în lupta spirituală din fiinţa sa, el arată că această biruinţă poate fi totuşi câştigată, dar numai prin Hristos (Rom. 7:24-25; 8:1-4).
Întrebări pentru discuţii: 1. Cum putem defini „Legea", (termen repetat de 23 de ori în acest capitol) ? 2. Care sunt dovezile folosite de apostolul Pavel pentru a arăta că cei credincioşi nu mai au nicio răspundere faţă de
Lege ? 3. De ce unii oameni mai predică şi astăzi despre o neprihănire câştigată prin Lege? 4. Cum putem defini natura Legii ? 5. Care a fost lucrarea Legii ? 6. De ce Legea nu ne poate aduce izbăvirea din păcat ? 7. Care este calea prin care câştigăm biruinţa în lupta spirituală pe care o purtăm împotriva firii vechi?
Izbavirea de sub robia pacatului - 22 Martie 2009 Romani 5:12-6:23 (Romani 6:11) Scopul lecţiei: Să descoperim cum putem dobândi izbăvirea de sub robia păcatului, cum trăiesc cei ce au dobândit această eliberare şi care sunt binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru cei ce au ajuns în această stare de libertate spirituală. Contextul lecţiei: După ce a arătat că împăcarea cu Dumnezeu este primul rod al neprihănirii (Rom. 5:1-11), apostolul Pavel adaugă pe lista binecuvântărilor primite prin această stare de har şi izbăvirea de sub robia păcatului (Rom. 5:12-6:23). În paragraful anterior (Rom. 1:18-3:20), în care apostolul Pavel a prezentat starea de păcat a omenirii, el ne-a arătat că atât evreii cât şi neamurile au ajuns sub păcat (Rom. 3:9;23). Pentru fiinţa umană, această stare de păcat nu este doar un incident, sau o situaţie temporară, ci o adevărată robie spirituală (Rom. 6:6; 12-16; 20; 7:22-23). Pentru a ilustra această robie spirituală apostolul Pavel vorbeşte despre puterea păcatului (Rom. 3:20; 7:14-18), despre stăpânirea păcatului (Rom. 6:12-14) şi despre urmările acestei stări de robie (Rom. 20-21;23). Păstrând în atenţie aceste adevăruri, putem spune că stăpânirea păcatului a instaurat cea mai severă stare de robie spirituală, urmată de cele mai grozave consecinţe (Rom. 5:21/a; 6:23/a). Actul jertfei Domnului Isus ne-a adus însă izbăvirea din această robie (Rom. 6:18; 22; 7:24-25/a; 8:2; Ioan 8:30-36).
Conţinutul lecţiei: În pasajul pe care îl studiem astăzi (Rom. 5:12-6:23), apostolul Pavel ne arată câţiva factori care ne garanteză posibilitatea izbăvirii din păcat (Rom. 5:12-21), care trebuie să fie atitudinea faţă de păcat a celor ce au dobândit acestă izbăvire (Rom. 6:1-21) şi ce binecuvântări sunt pregatite de Dumnezeu pentru cei trăiesc în libertate spirituală (Rom. 6:22-23). 1. Posibilitatea izbăvirii de sub robia păcatului (Rom. 5:12-21) Dacă în primele versete pe care le studiem apostolul Pavel ne arată cum a ajuns omul în robia păcatului şi a morţii (Rom. 5:12-14), în versetele următoare el ne descoperă anumiţi factori care ne garantează eliberarea din acestă robie. Pentru a ilustra acest fapt, el face o comparaţie între Adam şi Hristos, între urmările păcatului şi cele ale neprihănirii şi între lucrarea harului şi cea a Legii. Pe lângă acest contrast el foloseşte şi un joc de cuvinte, repetând în context diferit de 11 ori termenul „unul" sau „singur", de 5 ori afirmaţia sau termenul „a domni" şi „domnie" şi tot de 5 ori afirmaţia „cu atât mai mult!" Luând în considerare aceşti factori, descoperim că oferta darului lui Dumnezeu este mai mare decât stricăciunea cauzată de păcatul lui Adam (Rom. 5:15), că urmările ascultării lui Hristos sunt mai mari decât urmările neascultării lui Adam (Rom. 5:16;19) şi că urmările domniei lui Hristos sunt mai mari decât efectele domniei păcatului (Rom. 5:17), precum şi că binecuvântările neprihănirii sunt mai mari decât urmările păcatului (Rom. 5:18) iar lucrările Harului mai mari decât lucrările Legii (Rom. 5:20-21). Toate acestea ne arătă că cei ce au primit darul neprihănirii prin credinţa în Hristos nu numai că au fost izbăviţi din robia păcatului şi că au scăpat de consecinţele acestei stări, dar au primit binecuvântări mult mai mari faţă de cele pe care le-a avut Adam.
2. Atitudinea faţă de păcat a celor ce au dobândit eliberarea de sub robia păcatului (Rom. 6:1-21) Pentru a arăta ce atitudine ar trebui să aibă faţă de păcat cei ce au găsit deja eliberarea, apostolul Pavel ridică în acest paragraf două serii de întrebări concrete: Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul ? (Rom. 6:1) şi Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? (Rom. 6:15). Răspunsul pe care îl dă Pavel celor două întrebări este un categoric „nicidecum", care arată că cel neprihănit nu trebuie să mai aibă nicio legătură cu păcatul. El foloseşte acest „nu" hotărât pentru că cel neprihănit a murit faţă de păcat (Rom. 6:2-7). Pentru a exemplifica acest fapt, apostolul Pavel se foloseşte de simbolul botezului, arătând că cei ce au murit împreună cu Hristos (Rom. 6:3;6) şi-au răstignit firea (Rom. 6:6), au fost îngropaţi împreună cu Hristos (Rom. 6:4) şi au înviat împreună cu Hristos la o viaţă nouă (Rom. 6:5-7) Apoi El foloseşte acest „nu" hotărât pentru că cel neprihănit trebuie să trăiască o viaţă nouă (Rom. 6:8-11). Cel ce a înviat împreună cu Hristos nu mai trăieşte pentru păcat (Rom. 6:10), ci pentru Dumnezeu (Rom. 6:10), având acelaşi fel de viaţă ca al lui Hristos (Rom. 6:8-9; 2 Cor. 5:17). Pe lîngă aceste argumente, apostolul Pavel foloseşte un „nu" hotărât şi pentru faptul că cel izbăvit de păcat trebuie să devină rob al neprihănirii (Rom. 6:11-19). De aceea, păcatul nu trebuie să mai aibă niciun fel de autoritate asupra noastră (Rom. 6:11-12), pentru că nu mai avem nicio obligaţie faţă de păcat ca să mai ascultăm de poftele lui (Rom. 6:12), iar acum aparţinem altui stăpân şi ne-am dedicat pentru a umbla în neprihănire (Rom. 6:13-14) printr-o ascultare
deplină (Rom.6:15-21). 3. Binecuvântările primite de cei ce trăiesc ca robi ai neprihănirii (Rom. 6:22-23) Dacă păcatul aduce robie spirituală, necurăţie, fărădelege, roade care aduc ruşine şi conduc spre moarte (Rom. 6:1920; 21; 23/a), cei ce umblă în neprihănire au parte de libertate spirituală, au ca rod sfinţirea şi ca răsplată viaţa veşnică (Rom. 6:19/b; 22; 23/b)
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Cum a ajuns omul în robia păcatului ? De ce este robia păcatului cea mai grea robie ? Care sunt factorii care ne garantează posibilitatea izbăvirii din robia păcatului ? De ce nu trebuie să mai păcătuiască omul izbăvit de păcat? De ce nu se poate compara robia neprihănirii cu robia păcatului ? De ce mai sunt încă atât de mulţi oameni din zilele noastre în robia păcatului ? Care sunt binecuvântările oferite celor ce sunt robi ai neprihănirii ?
Impacarea cu Dumnezeu - 15 Martie 2009 Romani 5:1-11 (Efeseni 2:13-18) Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt semnele însănătoşirii spirituale din viaţa omului neprihănit şi să înţelegem de ce împăcarea cu Dumnezeu este o mare binecuvântare. Contextul lecţiei: După ce ne-a arătat că omul fară de Dumnezeu a ajuns în cea mai severă boală spirituală, iar simptomele manifestate descoperă o stare de „metastază spirituală" care conduce spre moarte (Rom. 1:18-3:20), apostolul Pavel ne-a prezentat soluţia lui Dumnezeu la această stare de păcat (Rom. 3:1-31) precum și modul în care putem ajunge să dobândim acest dar spiritual (Rom. 4:1-25). În paragraful următor, (Rom. 5:1-7:25), el continuă să ne prezinte acestă stare de har, descoperindu-ne binecuvântările neprihănirii. Prin binecuvantarile pe care le menţionează, descoperim că neprihănirea oferită de Dumnezeu nu este numai singura soluţie pentru rezolvarea stării de păcat a fiinţei umane, ci şi o stare spirituală urmată de mari binecuvântări pentru viaţa de aici şi pentru veşnicie. Urmărind aceste binecuvântari descoperim că Dumnezeu poate să îndepărteze stricăciunile spirituale cauzate de păcat şi, prin meritele Domnului Isus, poate să-i ajute să ajungă la o stare spirituală şi la binecuvântări chiar mult mai mari decât cele pe care omul le-a avut prin creaţie pe toţi cei ce cred.
Conţinutul lecţiei: Studiind acest pasaj (Rom. 5:1-11) descoperim că era nevoie de o împăcare a omului cu Dumnezeu, fiindcă păcatul a generat o stare de conflict şi vrăjmăşie (Rom. 5:10;Ef.2:11-18), descoperim că această împăcare s-a realizat prin jertfa Domnului Isus (Rom. 5:6-8;11; 2 Cor. 5:17-21; Ef. 2:14-17; ) este dobândită prin credinţă (Rom. 5:1-2;3:21-22; Ef. 2.8-9) şi are urmări veşnice. Printre aceste urmări ale neprihănirii, apostolul Pavel enumeră: 1. Împăcarea cu Dumnezeu asigură o nouă relaţie cu Dumnezeu (Rom. 5:1) Dacă păcatul ne-a depărtat de Dumnezeu şi între omul păcătos şi Dumnezeu a fost generată o stare de conflict şi vrăjmăşie (Rom. 5:6-10), în starea de neprihănire în care am intrat prin credinţă, relaţia cu Dumnezeu este refăcută. Apostolul Pavel menţionează în mod concret acest fapt spunând: „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu. " (Rom. 5:1) Pentru cei aflaţi în acestă stare de neprihănire nu numai că s-a îndepărtat conflictul şi că s-a realizat o împăcare cu Dumnezeu, ci, mai mult, cei neprihăniţi au primit şi harul de a avea acces liber înaintea lui Dumnezeu, având parte de toate binecuvântarile izvorâte din această părtăşie (Rom. 5:1-2;10-11; Ef. 2:13-18; 3:12).
2. Împăcarea cu Dumnezeu conferă un nou statut spiritual (Rom. 5:2; Ef. 2:13-18) Continuând lista binecuvântărilor de care are parte omul izbăvit de păcat, apostolul Pavel arată că cel neprihănit intră într-o stare de har (Rom. 5:2), dobândind statutul de „copil al lui Dumnezeu" , „cetăţean al cerului" şi „moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu (Rom. 5:10-11; Ioan 1:12; Ef. 2:19-22; Rom. 4:16; 8:17)
3. Împăcarea cu Dumnezeu generează o nouă condiţie a vieţii (Rom. 5:2/b-8) În contrast cu cei aflaţi în starea de păcat, a căror viaţă este plină de teamă, nesiguranţă şi neîmplinire, cei ce au dobândit neprihănirea au o viaţă plină de bucurie, de nădejde şi împlinire. În aceste versete, apostolul Pavel vorbeşte despre o bucurie a nădejdii (Rom. 5:2/b; 5-8), o bucurie chiar și în necazuri (Rom. 5:3-4) şi o bucurie a părtăşiei cu Dumnezeu (Rom. 5:11; Fil. 4:4). 4. Împăcarea cu Dumnezeu conduce spre un nou destin (Rom.5:9-11) Dacă pe cei păcătoşi îi aşteaptă mânia lui Dumnezeu (Rom. 1:18; 32; 2:5; 9) cei neprihăniţi vor fi izbăviţi de acestă pedeapsă (Rom. 5:9; 1Tes. 5:10), beneficiind de o mântuire deplină (Rom. 5:10; Ioan 5:25-29; 14:19).
Întrebări pentru discuţii:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce are nevoie omul de o împăcare cu Dumnezeu ? Care este calea prin care omul poate dobândi împăcarea cu Dumnezeu? Care sunt binecuvântările pe care le primesc cei împăcaţi cu Dumnezeu ? Ce lucruri crezi că pot afecta astăzi relaţia cu Dumnezeu ? Care sunt bucuriile pe care le trăiesc cei s-au împăcat cu Dumnezeu ? De ce aşa de mulţi creştini nu mai trăiesc o bucurie deplină ? Care este destinul celor ce au găsit pacea cu Dumnezeu?
Neprihanirea dobandita prin credinta - 08 Martie 2009 Rom.4:1-25 (Ef.2:8-9) Scopul lecţiei: Să descoperim calea prin care se poate ajunge la neprihănire, cum a fost evidenţiată credinţa în viaţa lui Avraam şi care sunt lucrările şi caracteristicile credinţei adevărate. Contextul lecţiei: În pasajul cuprins între capitolele 3:21-7:25 din epistola pe care o scrie romanilor, apostolul Pavel arată soluţia lui Dumnezeu pentru starea de păcat a omenirii şi prezintă: neprihănirea oferită de Dumnezeu (Rom. 3:21-31), condiţia ce trebuie îndeplinită pentru primirea acestui dar spiritual (Rom. 4:1-25) şi binecuvântările de care au parte cei ce au intrat în această stare de har (Rom. 5:1-7:25). După ce a prezentat autoneprihănirea sub care voiau să se ascundă cei din Israel printr-o falsă religiozitate (Rom. 2:17-24) şi neprihănirea pe care aceştia se aşteptau să o câştige prin Lege (Rom. 3:20; Fil. 3;4-9), apostolul Pavel descoperă neprihănirea oferită de Dumnezeu (Rom. 3:21-31), arătând că acest dar se capătă numai prin „credinţă" (Rom. 3:27-30). Pentru că evreii luau în calcul şi alte căi pentru dobândirea neprihănirii, precum: alegerea lui Dumnezeu (Deut. 4:7-9; 7:6-8; Rom. 3:1;9:4-5), descendenţa fizică din Avraam (Mat. 3:9; Ioan 8:33-40; Rom. 4:1;11;16), actul circumciziei (Rom. 2:25-29; Gal. 5:2-3) sau păzirea Legii (Rom. 2:17-23; Gal. 5:4), pentru a le dovedi că acest dar spiritual se capătă numai prin credinţă, apostolul Pavel prezintă exemple ale Vechiului Testament şi încearcă să-i convingă de acest adevăr, folosindu-se de propriile lor argumente.
Conţinutul lecţiei: Studiind acest pasaj (Rom. 4:1-25) descoperim cât de vastă era cunoştinţa apostolului Pavel cu privire la relatările Vechiului Testament, ce adânci sunt adevărurile pe care Dumnezeu ni le transmite chiar la acest nivel al revelaţiei şi cât este de uşor să prezinţi şi să aperi adevărul atunci când cunoşti şi interpretezi corect Scripturile. Pentru a arăta că neprihănirea se capătă numai prin credinţă, apostolul Pavel se foloseşte de: 1. Exemplificarea credinţei (Rom. 4:1-12) Pentru a arăta că neprihănirea oferită de Dumnezeu se capătă numai prin credinţă, apostolul Pavel foloseşte mai întâi exemplul lui Avraam (Rom. 4:1-3). Acest exemplu este deosebit de important fiindcă Avraam era considerat de către evrei „strămoşul lor" (Rom. 4:1; Gen. 12:2; 14:13; Fapte 22:3), cel dintâi care a căpătat neprihănirea (Gen. 15:6; Rom. 4:3; Gal. 3:6). Apostolul Pavel arată însă că Avraam n-a dobândit această neprihănire prin eforturi personale (Rom. 4:1) şi nici prin faptele Legii (fiindcă în vremea lui Avraam Legea încă nu fusese dată) (Rom. 4:2; Ioan. 1:17), ci numai prin credinţă (Rom. 4:3). După ce a prezentat exemplul lui Avraam, apostolul Pavel îşi continuă argumetarea faptului că neprihănirea se capătă prin credinţă folosind exemplul unui muncitor (Rom. 4:3-4). El arată că atunci când acest lucrător este remunerat după ce a lucrat, plata este dreptul lui (ceea ce i se cuvine, Rom. 4:4). Pe când, dacă primeşte un dar fară să fi lucrat, acesta este un har (Rom. 4:5). Potrivit acestui exemplu, neprihănirea nu este o plată care ni se cuvine pentru ceea ce am făcut noi, ci un dar pe care îl primim prin credinţă (Rom. 4:4-5). Pentru a întări acest adevăr, apostolul Pavel foloseşte apoi declaraţia lui David, care numeşte fericit pe omul iertat de Dumnezeu fără ca el să fi săvârşit anumite fapte care să-i fi creat merite (Rom. 4:6-7; Ps. 32:1-2) şi îşi încheie lista acestor exemple făcând referire la actul tăierii împrejur (Rom. 4:9-12). El arată că nici chiar acest act al tăierii împrejur nu ne crează merite pentru a ne câştiga neprihănirea, fiindcă Avraam a fost socotit neprihănit înainte de împlinirea acestui act, iar Dumnezeu oferă neprihănirea tuturor, indiferent dacă au împlinit sau nu acest act al circumciziei (Rom. 4:9; 2:25-29). În toată această argumentare, apostolul Pavel repetă de 9 ori termenul „logizomai" care este tradus prin „a socoti" şi înseamnă „a considera" sau „a declara". Acest termen, folosit cel mai des în contabilitate, arată că Dumnezeu a hotărât să ne ierte păcatele şi să ne declare (socotească) drepţi, sau fără de vină (neprihăniţi), doar prin credinţă (Rom. 3:26). Iar această acţiune este în exclusivitate lucrarea lui Dumnezeu .
2. Lucrarea credinţei (Rom. 4:13-16; Ef. 2:8-9) După ce, folosind exemple ale Vechiului Testament, apostolul Pavel a arătat că neprihănirea se capătă doar prin credinţă, ca să întărească acest fapt, în continuarea acestui pasaj el prezintă şi lucrarea credinţei (Rom. 4:13-17/a). Folosind o antiteză între lucrarea Legii şi lucrarea credinţei, el arată că prin credinţă avem parte de promisiunile lui Dumnezeu (Rom. 4:13-15) şi dobândim moştenirea făgăduită (Rom. 4:16-17/a). Dacă Legea, care doar descoperă păcatul, îndreptăţeşte mânia lui Dumnezeu, credinţa este calea prin care primesc iertarea de păcate şi dobândesc binecuvântarea atât cei ce sunt sub Lege, cât şi cei ce sunt sub Har (Rom. 3:25; 4:14-117/a).
3. Caracteristicile credinţei (Rom. 4:17-22)
Pentru a ne arăta care este credinţa care ne aduce această binecuvântare, apostolul Pavel descrie caracteristicile credinţei lui Avraam. Urmărind exemplul lui Avraam descoperim că: credinţa adevărată contează pe ceea ce este Dumnezeu (Rom. 4:17), trece dincolo de lucrurile obişnuite (Rom. 4:18/a), crede pe cuvânt pe Dumnezeu (Rom. 4:18/b; 20/a), nu se uită la obstacole (Rom. 4:19) şi slăveşte pe Dumnezeu pentru ceea ce va primi de la El, înainte de a vedea lucrurile promise (Rom. 4:20/b-21).
4. Garanţia credinţei (Rom. 4:23-25) Dacă această credinţă a făcut ca Avraam să fie socotit neprihănit (Rom. 4:22), avem siguranţa că acelaşi fel de credinţă ne va aduce şi nouă acelaşi dar (Rom. 4:23-24). Garanţia acestui fapt ne este dată prin moartea şi învierea Domnului Isus (Rom. 4:24-25).
Întrebări pentru discuţii: 1. De ce a trebuit apostolul Pavel să folosească atâtea exemple pentru a arăta că neprihănirea vine doar prin credinţă ? 2. Care sunt exemplele din Vechiul Testament folosite de apostolul Pavel pentru a arăta că capătă numai prin credinţă? 3. De ce exemplul lui Avraam avea o deosebită autoritate pentru evrei ? 4. Ce alte căi spre neprihănire sunt promovate de oamenii zilelor noastre? 5. De ce sunt aceste căi greşite ? 6. Care sunt caracteristicile credinţei adevărate ? 7. Ce anume ne dă garanţia că şi noi suntem socotiţi neprihăniţi doar prin credinţă ?
neprihănirea se
Neprihanirea oferita de Dumnezeu - 01 Martie 2009 Romani 3:21-31 (Filipeni 3:7-9) Scopul lecţiei: Să cunoaştem care este soluţia lui Dumnezeu pentru starea de păcat a omenirii, ce înseamnă darul neprihănirii şi cine sunt cei ce îl pot primi. Contextul lecţiei: Dacă în pasajul din Rom.1:1-17 apostolul Pavel s-a prezentat pe sine, mărturie prin care descoperim trăsăturile spirituale ale unui om matur spiritual , în paragraful următor (Rom.1:18-3:20), el prezintă starea de păcat a omenirii, arătându-ne trăsăturile prin care este identificat omul firesc . În starea de păcat, omul este corupt din punct de vedere moral şi spiritual ( Rom.1:18-32), dezvoltă relaţii nepotrivite (Rom.2:1-16), are o religiozitate falsă (Rom.2:17-3:8) şi nu are nicio posibilitate de a se salva singur (Rom.3:1-20). Subliniind grozăvia acestei stări, apostolul Pavel ne arată că păcatul este o boală spirituală generală, că realitatea ei este confirmată de simptome evidente, că urmările sunt severe şi, din perspectivă umană, fără posibilitate de vindecare. În următoarea secţiune a epistolei pe care apostolul Pavel o scrie romanilor (Rom. 3:21-7:25), el ne prezintă soluţia lui Dumnezeu la starea de păcat a omenirii şi ne arată ce înseamnă acest dar spiritual (Rom. 3:21-31), cum putem beneficia de aceasta ofertă a dragostei divine (Rom. 4:1-25) şi care sunt binecuvântările rezultate din această stare de har (Rom. 5:1-7:25).
Conţinutul lecţiei: Dacă în pasajul studiat anterior tema generală a fost „ păcatul ", începând cu acest pasaj (Rom. 3:21-31), apostolul Pavel vorbeşte despre „neprihănire." Numai în acest pasaj, el repetă de nouă ori termenii „ dikaiosine" care însemnă: dreptate, neprihănire, îndreptăţire, precum şi adjectivul „dikaios" care înseamnă: drept, neprihănit sau îndreptăţit. Prin folosirea acestor termeni, apostolul Pavel a dorit să sublinieze nu numai standardul moral pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la fiinţa umană (Isaia 26:7; Gen. 18:19; Mat. 5:48; Ezec. 18:9), sau acţiunea cu caracter juridic prin care judecătorii pronunţau dreptatea pentru o persoană nevinovată (2 Sam. 15:4;Ps.82:1-3), ci mai degrabă actul de bunătate şi îndurare a lui Dumnezeu, care îi socoteşte drepţi pe aceia ce, deşi nu merită acest statut, beneficiază de el pe baza credinţei lor în Hristos (Gen. 15:6; Hab. 2:4; Rom. 3:24-26; Gal. 3:11; 1 Cor. 1:30). Ştiind că „neprihănirea" (dreptatea lui Dumnezeu), este soluţia lui Dumnezeu pentru rezolvarea starii de păcat a omenirii, studiind acest pasaj descoperim că:
1. Neprihănirea oferită de Dumnezeu este un dar promis (Rom. 3:21) Deşi apostolul Pavel spune că neprihănirea a fost arătată „acum" (Rom. 3:21;26), făcând referire la vremea lui Hristos şi la timpul harului (Ioan 5:25; Ef. 2:11-18;Tit 2:11-14), această neprihănire a fost promisă de Dumnezeu cu mult timp înainte, fiindcă a fost anunţată de Dumnezeu prin Lege şi prooroci ( Rom. 1:2; 1 Pet. 1:10-12; Isaia 45:25; Hab. 2:4; Ier. 23:5-6)
2. Neprihănirea oferită de Dumnezeu este un dar primit prin Hristos (Rom. 3:22) Cu toate că în Vechiul Testament se vorbeşte despre o neprihănire dobândită prin fapte, fiindcă nici un om n-a ajus so câştige prin eforturi personale (Ps. 49:6-8; Gal. 2:16; Evrei 7:18-19), apostolul Pavel ne prezintă o neprihănire care este oferită ca dar de către Dumnezeu ( Rom. 1:16-17; 3:21-22; Fil. 3:7-9) . Această neprihănire este oferită prin
Hristos (Rom. 3:22; 25-26), fără faptele Legii (Rom. 3:20;28; 8:2-4; Gal. 2:16), este pentru toţi (Rom. 3:22), împărţită fără deosebire şi în aceeaşi măsură (Rom. 3:22; Col. 3:11; Rom.10:12; 1 Cor. 12:13) şi este dobândită prin credinţă (Rom. 3:22).
3. Neprihănirea oferită de Dumnezeu este un dar nemeritat (Rom. 3:23) Darul neprihănirii este nemeritat fiindcă este oferit celor păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom.3:23). A fi lipsit de slava lui Dumnezeu însemnă a nu-I fi adus lui Dumnezeu slava pe care El o merită (Luca 17:18; Fapte 12:23; 1 Cor. 10:30-31), a nu avea parte de recunoaşterea şi aprecierea lui Dumnezeu (Ioan 5:41-44; Evrei 3:3; 2 Pet. 1:17), a fi pierdut slava cu care omul a fost înzestrat prin creaţie (Ps. 8:4-6; 1Cor. 11:7) sau a fi descalificat de la a primi slava pe care Hristos o va aduce la venirea Sa (Rom. 2:10; 5:2; 8:18; 1 Cor. 15:42-43; Col. 1:27; 2 Tes. 2:14; 1 Pet. 5:1;4).
4. Neprihănirea oferită de Dumnezeu este un dar preţios (Rom. 3:24-26) Deşi acest dar al neprihănirii este fără plată (Rom. 3:24) şi ne este dat prin harul lui Dumnezeu ( Ef. 2:8-9), neprihănirea este deosebit de preţioasă fiindcă ne este oferită de Dumnezeu, fiindcă a fost plătită cu preţul jertfei lui Hristos şi ne aduce iertarea păcatelor, răscumpărarea, îndreptăţirea şi înfierea (Rom. 3:24-26; 8:15; Ps. 103:12; Mat. 20:28; Ef. 1:4-11; Gal. 4:5; Ap. 5:9)
5. Neprihănirea oferită de Dumnezeu este un dar dobândit prin credinţă (Rom.3:27-31) Pentru a ne arăta că neprihanirea se capătă prin credinţă, apostolul Pavel foloseşte afirmaţii foarte categorice. Astfel, el exclude lucrarea Legii şi meritul faptelor, autorizând lucrarea Harului şi a credinţei, prin care sunt socotiţi fără vină atât Iudeii cât şi Neamurile (Rom. 3:27-31; 10:12-13; Ef. 2:8-9; Gal. 2:16).
Întrebări pentru discuţii. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care este soluţia lui Dumnezeu pentru starea de păcat a omenirii ? Ce înţelegem prin „neprihănire"? De ce are nevoie omul de acest dar al neprihănirii ? Care este calea prin care ne oferă Dumnezeu darul neprihănirii ? De ce este neprihănirea un dar de mare preţ ? Cine poate primi acest dar al neprihănirii ? De ce Iudeii, care au beneficiat cu prioritate de oferta lui Dumnezeu, au pierdut acest dar ?
Persistenta in pacat si faradelege - 22 Februarie 2009 Rom.3:9-20 (Ps.14:2-3) Scopul lecţiei: Să înţelegem care sunt concluziile apostolului Pavel cu privire la starea de păcat a omenirii şi să descoperim ce motivatii ne arată că această stare de păcat, este o boală spirituală cronică. Contextul lecţiei: După ce a a arătat cât de mare este stricăciunea păcatului asupra naturii spirituale a fiinţei umane (Rom.1:18-32) şi asupra relaţiilor pe care acesta ar fi trebuit să le dezvolte (Rom.2:1-16) şi ne-a prezentat haina religiozităţii pe care cel păcătos este gata sa o îmbrace pentru a-şi ascunde adevărata identitate (Rom.2:17-3:8), apostolul Pavel îşi încheie această secţiune a epistolei sale (Rom.1:18-3:20) cu câteva concluzii cutremurătoare cu privire la ceea ce înseamnă starea de păcat a omenirii (Rom.3:9-20). Conţinutul lecţiei: Apostolul Pavel începe acest pasaj (Rom.3:9-20) folosind două întrebari majore. Cea dintâi dintre acestea sugerează o concluzie:"ce urmează atunci?" Sau cu alte cuvinte:"ce putem spune după cele menţionate până acum?" Iar cea de-a doua, arată constatarea apostolului Pavel,un adevăr de care el a dorit să-i facă conştienţi pe Iudeii din vremea lui, pe credincioşii din Roma şi pe fiecare dintre noi astăzi. Răspunsurile pe care apostolul Pavel le dă acestor două întrebări arată că întrega omenire, atât Iudeii şi Grecii (Neamurile) se află sub păcat (Rom.3:9-12). Urmărind aceste răspunsuri, descoperim că pentru fiinţa umană pacatul nu-i un incident, sau o situaţie vremelnică, ci o adâncă cădere spirituală, o adevărata robie ce indică o persistenţă în păcat şi fărădelege. Pentru a înţelege această realitate, în cadrul acestei lecţii vom face o comparaţie între starea de păcat şi o boală cronică.
1. Păcatul este o boală spirituală generală (Rom.3:9-12) Întrebării „Suntem noi mai buni decât ei?" apostolul Pavel îi răspunde cu un răspicat „Nicidecum !" (Rom.3:9/a). Acest răspuns aşa cum explică el în continuare, arată că atât Iudeii cât şi Grecii, înaintea lui Dumnezeu au acelaşi statut spiritual: sunt „sub păcat", declaraţie ce ilustrează o stare de robie, sau de stăpânire a păcatului (Ro.3:9/b; Rom.6:1214;Ef.2:1-2; I Ioan.5:19). Apostolul Pavel susţine această generalitate a păcatului, prin lucrurile care le-a dovedit anterior (Rom 3:9/b ;1:182:24), afirmaţiile Scripturii (Rom.3:10; Ps.14:1-3; 53:1), şi prin folosirea repetată a afirmaţiei „toţi" sau „niciunul!" În aceste patru versete aceste afirmaţii sunt repetate de opt ori (Rom.3:9-12).
2. Păcatul este o boală spirituală reală (Rom.3:12-18; Ps.14:2-3)
Pentru a dovedi că această stare de păcat este reală, apostolul Pavel foloseşte multe citate din Vechiul Testament arătând că acest diagnostic a fost pus chiar de Dumnezeu (Ps.14:1-3;53:1-3;) iar simptomele acestei boli sunt evidente. Astfel, omul afectat de păcat şi-a pierdut curăţia spirituală (neprihănirea) (Rom.3:10; Ps.143:2;130:3;Ecl.7:20;Isaia.59;1-8;I Ioan.1:8), nu mai are pricepre (Rom.1:21-22;Ps.14:1), nu mai caută pe Domul (Rom.1:23; Ier.2:11-13), nu mai urmează adevărul (Rom.1:25) şi nu mai înfăptuieşte ceea ce este bine (Rom.3:1012;1:26-32). După ce apostolul Pavel a arătat că omul păcătos nu împlineşte ceea ce ar trebui să facă, îşi continuă lista simptomelor spirituale, arătând lucrurile pe care omul păcătos le face şi nu ar trebui să le facă! Cei păcătoşi beau nelegiuirea ca apa, au gâtlejul deschis gata să înghită tot ceea ce duce la moarte (Rom.3:13/a; Ps.5:9;Iov.15:14-16), limba le este înşelătoare (Rom.3:13/b;Ps.140:1-3), gura rosteşte blesteme (Rom.3:14;Ps.10:7), picioarele alegă spre rău (Rom.3:15; Prov.1:15-16;Is.59:7-8; Ef.6:15) şi merg pe calea păcatului fără a avea frică de Dumnezeu (Rom.3:16-18;Ps.36:1-4: Prov.1:7).
3. Păcatul este o boală spirituală severă (Rom.3:19) Apostolul Pavel ne face cunoscut că păcatul nu este numai o boală generală şi reală, ci şi deosebit de severă. El subliniază acest fapt arătând că păcatul ne face vinovaţi înaintea lui Dumnezeu (Rom.3:19;1:20;2:1) , atrăgând o dreaptă judecata şi o pedeapsă, care înseamnă moarte fizică şi moarte veşnică (Rom.1:32;2:2-12;5:12;6:23;Ap.20:1215).
4. Păcatul este o boală spirituală fără leac (din perspectivă umană) (Rom.3:20) Fiindcă nimeni nu poate să-şi câştige neprihănirea prin eforturi personale, sau prin lucrarea Legii, din perspectivă umană, boala spirituală cauzată de păcat este fără leac (Rom.3:20;8;3; Ps.49:6-9;Gal.2:16;3:21-24).
Întrebări pentru discuţie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Cum putem defini păcatul ? De ce considerau Iudeii că nu sunt la fel de păcătoşi ca cei dintre Neamuri ? De ce unii oameni din zilele noastre au aceiaşi atitudine ? Ce motivaţii a folosit apostolul Pavel că să arate că păcatul este o boală spirituală generală ? Ce ne face să credem că păcatul este o boală spirituală reală ? Ce lucruri descoperă grozăvia stării de păcat ? De ce Legea nu ne poate asigura vindecarea spirituală ?
Religiozitatea falsa - 16 Februarie 2009 Rom.2:17-3:8 (Fil.3:7-8) Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt lucrurile ce au caracterizat religia Iudeilor, în ce masură aceste practici sunt întâlnite şi în cazul omului firesc, care sunt urmările unei religii ceremoniale şi ce defineşte o religie adevărată. Contextul lecţiei: Dupa ce în prima parte a capitolului întâi al epistolei pe care o studiem, apostolul Pavel se prezinta pe sine şi arată chemarea pe care a primit-o, slujba încredintata şi Evanghelia pe care o propovaduieşte, în pasajul următor (Rom.1:18-3:20) el prezinta starea de păcat a omenirii, arătând că din punct de vedere spiritual toţi oamenii sunt păcătoşi (Rom.3:10). Înaintea lui Dumnezeu atât Iudeii cât şi Neamurile, sunt sub aceiasi stare de vinovaţie şi merită aceiaşi pedeapsă (Rom.3:9-10;20;23;2:11-12). Dacă urmărim felul cum apostolul Pavel se prezintă pe sine şi îşi împlineşte slujirea, descoperim „exemplul unui om matur spiritual " (Rom.1:1-17). Acest tablou ne este prezentat însă într-un puternic contrast cu portretul spiritual al „ omului firesc ", identificat prin starea de păcat în care au ajuns atât Iudeii cat şi Neamurile (Rom.1:18-3:20) Pentru a arăta că omul firesc nu se mai aseamănă cu chipul în care a fost creat, apostolul Pavel face o radiografie spirituală a omului păcătos şi ni-l prezintă aşa cum arată el din punct de vedere spiritual pe dinăuntru;" depravat moral şi spiritual " (Rom.1:18-32). În cazul omului firesc, păcatul nu i-a afectat însă numai natura sa spirituală, ci şi relaţiile pe care acesta le dezvoltă. Aceste relaţii sunt marcate de insensibilitate spirituală, judecată, dispreţ, respingere, împotrivire, nepăsare şi neascultare. Aceste atitudini sunt exprimate faţă de semeni, Dumnezeu, mântuire şi Adevărul revelat (Rom.2:1-16).
Conţinutul lecţiei: În pasajul pe care îl studiem, apostolul Pavel prezintă un contrast între religia ceremonială şi adevărata religie, subliniind faptul că omul firesc pune accentul pe lucrurile exterioare, având o falsă religiozitate şi numai o formă de evlavie (Rom.2:17-24; 2 Tim.3:1-5). 1. Lucrurile ce definesc o religie ceremonială (Rom.2:17-20) Prin modul de manifestare al Iudeilor, înţelegem că omul firesc încearcă să-şi ascundă identitatea spirituală printr-o religiozitate falsă. Dacă măsurându-se cu Hristos, apostolul Pavel s-a văzut pe sine un nimeni: „rob a lui Hristos"
(Rom1:1), „o stârpitură (1 Cor.15:8), Cor.15:8), sau unul nevrednic de cinstea ce i s-a oferit (1 Cor.15:9-10), Ideii despre care vorbeşte în acest pasaj, se considerau a fi cineva! În aroganţa lor spirituală aceştia se mândreau cu numele lor (Rom.2:17), se considerau privilegiaţi fiindcă sunt poporul ales al lui Dumnezeu (Rom.2:17; Ex.19:5-6; Deut.7:6;14:2), se lăudau cu Dumnezeu şi cu meritele înaintaşilor (Rom.2:17; Mat.3:9;Ioan 8:33; 39-41), se bazau pe lucrarea Legii, ajutorul lui Dumnezeu şi experienţele trecute (Rom.9:4-5; Mica 3:11; Ier.7:3-4), fălindu-se cu măsura cunoştinţelor dobândite prin studierea Legii şi cu abilitatea de a deosebi lucrurile (Rom.2:18; Ioan.9:40-41). Pe lângă privilegiile meţionate, apostolul Pavel enumeră şi prerogativele pe care aceştia şi le asumau. Astfel ei se considerau a fi : călauză a orbilor, lumină pentru cei din întuneric, povăţuitori ai celor fără minte şi învăţători petru cei neştiutori (Rom.2:19-20). Acest mod de gândire egocentric, ia condus însă spre mândrie spirituală şi o închinare ceremonială, care i-a făcut să se îndrepte spre o religie rituală, accentând mai mult partea de afară, în detrimentul schimbării lăuntrice (Isaia 1:1:10-17; Isaia 29:13; Mat.15:8; Luca 18:10-14). Deşi au respectat litera legii şi au purtat pe trup semnul legământului (tăierea împrejur), inima le-a rămas împietrită şi plină de păcat.De aceia Domnul Domnul Isus le-a adresat cele mai aspre cuvinte de condamnare condamnare (Mat.23:13-33).
2. Urmările unei religii ceremoniale (Rom.2:21-24) Deşi se lăudau cu privilegii deosebite şi îşi asumau prerogative majore, atunci când a fost vorba de practică, Iudeii au fost deficitari. În cazul lor a fost o mare deosebire între vorbe şi fapte, pretenţii şi realitate. Ei care se considerau învăţătorii altora, nu se puteau învăţa pe ei înşişi ( Rom.2:20-21) şi ceea ce aşteptau de la alţii, nu puteau înfăptui ei mai întâi (Rom.20:21;Luca 4:23;Fapte.1:1-2). Deşi condamnau public păcate precum : hoţia, preacurvia şi idolatria, în ascuns le înfăptuiau fără nici un fel de remuşcare. Ca să descopere ipocrizia lor, apostolul Pavel arată că deşi pe faţă manifestau scârbă faţă de idoli, în realitate le jefuiau templele, profitând de jertele ce le erau închinate (Rom.2:22; Isaia 44:9-20;Mica 1:6-14). Acest fapt arată că practicarea unei religii ceremoniale nu aduce nici o schimbare lăuntrică, ci mai degrabă măreşte măsura vinovăţiei (Rom.2:21-22) şi îl necinsteşte pe Dumnezeu (Rom.2:23; Mica 1:6). De aceia, Evreii ce aveau pretenţia că sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a conduce lumea într-o închinare adevărată, prin viaţa lor au ajuns o pricină de poticnire şi un prilej de batjocoră (Rom.2:24; Isaia 52:5;2 Sam.12:14; Ezec.36:20-23).
3. Lucrurile ce confirmă o religie adevărată (Rom.2:25-3:8) După ce prezintă manifestările unei religii ceremoniale şi arată care sunt urmările acesteia, apostolul Pavel subliniază faptul că lucrurile exterioare au valoare numai în măsura în care este împlinită Legea şi lăuntrul inimii este bun. (Rom.2:25-26). Într-o religie adevărată, mai important decât „slova" şi ceremonialul exterior este „duhul de viaţă", care aduce o transformare lăuntrică (Rom.2:27-29;Deut.10:16;Ier.9:25-26;Ez.11:19-21;Ier.31:31-34;2 Cor.3:5-6). De aceia creştinismul nu este o religie bazată pe dogme şi ritualuri, ci o relaţie vie pe care cei credincioşi o păstrează în Duhul, cu Dumnezeu (Col.2:6-12; Fil.3:1-8). Chiar dacă cei din Israel au avut prioritate în primirea acestor binecuvântări (Rom.3:1-2;9:4-5), necredinţa lor nu a zădărnicit planul lui Dumnezeu (Rom.3:3-4;11:28-32;2 Tim.2:13) şi nici nu ne îndreptăţeşte să ne asemănăm lor (Rom.3:5-7; 6:1-2;15-16;Tit.2:11-13), ci dimpotrivă, trebuie să ne determine să trăim în aşa fel ca să nu mai păcătuim, şi să scăpăm astfel de judecată şi osânda lui Dumnezeu (Rom.3:8;6:23).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt lucrurile ce definesc o religie ceremonială ? Ce asemănări asemănări sunt între religia Iudaică şi religiile tradiţionale de astăzi ? De ce omul firesc îmbracă o haină a religiozităţii ? Care sunt efectele unei religii ceremoniale ? De ce Iudeii s-au oprit la „slovă" şi nu au acceptat o lucrare a „duhului"? Ce înseamnă adevărata tăiere împrejur ? Ce înseamnă să trăieşti având o relaţie cu Dumnezeu Dumnezeu şi nu numai o religie ?
Insensibilitate spirituala - 8 Februarie 2009 Rom.2:1-6 (2 Cor.5:10) Scopul lectiei: Să înţelegem cum se manifestă acestă stare de nepăsare şi insensibilitate spirituală, de ce a ajuns omul în acesta situaţie spirituală şi care este preţul ce trebuie plătit pentru acestă atitudine. Contextul lecţiei: Atunci canând a descris portretul portretul spiritual al omului firesc, apostolul Pavel a prezentat mai întâi starea de decădere moral spirituala în care acesta a ajuns. Din punct de vedere spiritual, omul firesc nu mai seamănă cu chipul Celui care l-a creat, ci cu chipul veacului acestuia. Cu o natură spirituală coruptă de păcat şi părăsit de Dumnezeu, omul firesc a ajuns să înfaptuiasca cele mai grozave păcate (Rom.1:21-32; Ef.2:1-3;4:17-19), aflandu-se sub judecata si pedeapsa lui Dumnezeu ( Rom.1:32;6:21-23).
După ce face această radiografie spirituală şi ne prezintă cu multe detalii cum arată omul firesc în identitatea lui spirituală lăuntrucă, apostolul Pavel îşi continuă scrisoarea pe care o adreseză celor din Roma, descriind modul în care omul firesc se exprimă în exterior, sau se relaţionează cu cei din jur ( Rom.2:1-16).
Conţinutul lecţiei: Textul lecţiei biblice de astazi, ne descopere că în cazul omului firesc, păcatul i-a afectat nu numai natura lui spirituală, ci şi relaţiile pe care ar trebui să le pastreze cu cei din jur. De aceia în loc de dragoste, apreciere, partăşie, colaborare, încurajare, termeni care descriu natura relaţiilor pe care omul duhovnicesc (matur spiritual), le dezvoltă cu cei din jur, omul firesc are o atitudine de judecată, subapreciere, dispreţ, insensibilitate, nepăsare, împietrire şi indiferenţă (Rom.2:1-16). Deşi titlul acestui pasaj este "nepocăinţa iudeilor", iar atunci când apostolul Pavel descrie aceste atitudini ce exprimă starea de nepocăinţă, îi are în atenţie în primul rând pe cei din Israel, aceste manifestări pot fi generalizate, deoarece atât iudeii cat şi neamurile au ajuns sub aceiaşi stare de păcat.(Rom.2:1/a;3:9). Studiind acest pasaj descoperim că:
1. Insesnsibilitatea spirituală este confirmată de atitudinea omului firesc faţă de semeni (Rom.2:1-3) judecată" (Rom.2:1). Această atitudine de Termenul ce defineşte atitudinea omului firesc faţă de semeni, este „ judecată judecată exprimă fariseism şi ipocrizie, fiindcă faptele săvârşite de judecători nu sunt diferite de a celor judecaţi (Rom.2:1; mat.7:1-5;), măresc măsura vinovăţiei, fiindcă cei ce judecă pe alţii, nu se pot desvinovăţi (Rom.2:1; Rom.1:20), aduc autocondamnare , fiindcă cei ce judecă se osândesc singuri, (Rom.2:1) şi atrag judecata lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu condamnă păcatul şi ipocrizia (Rom.2:2-3).
În contrast însă cu această atitudine de judecată a omului firesc, apostolul Pavel descrie judecata lui Dumnezeu, care este : dreaptă ( Rom.2:2;5), sigură (Rom.3:3), severă (Rom.2:5), nepărtinitoare (Rom.2:11), specifică (Rom.2:12-15), înfăptuită prin Hristos (Rom.2:16) şi va cuprinde toate lucrurile (Rom.2:16; 2 Cor.5:10). Cor.5:10).
2. Insensibilitatea spirituală este confirmată de atitudinea omului firesc faţă de Dumnezeu (Rom.2:4) Termenul care defineşte atitudinea omului firesc faţă de Dumnezeu este „dispreţ" (Rom.2:4). Această atitudine ce arată aroganţă, desconsiderare şi obrăznicie, este cu atât mai surprinzătoare, deoarece este exprimată faţă de Dumnezeu, care şi faţă de aceşti oameni căzuţi, arată o măsură incomensurabilă (bogăţie) de bunătate, îngăduinţă şi îndelungă răbdare (Rom.2:4; 2 Pet.3:9;15).
3. Insensibilitatea spirituală este confirmată de atitudinea omului firesc faţă de mântuire (Rom.2:5-11) Termenul care defineşte atitudinea omului firesc faţă de mântuire este " respingere" (nu vrea să se pocăiască) (Rom.2:5). Deşi prin acţiunile Sale, Dumnezeu Dumnezeu îi conduce pe cei căzuţi spre pocăinţă (Rom.2:5), aceştia nu au ochi să vadă acest lucru, inima le este împietrită, iar respingerea ofertei lui Dumnezeu este o decizie conştientă, care îndreptăţeşte mânia şi judecata lui Dumnezeu (Rom.2:5-11).
4. Insensibilitatea spirituală este confirmată de atitudinea atitudinea omului firesc faţă de revelaţia lui Dumnezeu (Rom.2:12-16) Termenul care defineşte atitudinea omului firesc faţă de revelaţia lui Dumnezeu este „împotrivire" (Rom.2:8). Indiferent de forma în care a vorbit Dumnezeu: prin conştiinţă (Rom.1:19;2:14-14), natură (Rom.1:20), (Rom.1:20), Lege (Rom.2:12-13) sau Evanghelie (Rom.2:16), atitudinea omului firesc (a iudeilor, pe care apostolul Pavel i-a menţionat în mod specific în acest caz) faţă de adevărul revelat este de: împotrivire (Rom.2:8), neascultare (Rom.2:8;13) (Rom.2:8;13) şi neâmplinire (Rom.2:13). Această atitudine arată că evreii care au avut binecuvântarea revelaţiei într-o măsură mai mare decât cei dintre neamuri, au ajuns din punct de verede spiritual mai jost decât aceştia (Rom.2:14-15)
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce termeni descriu natura relaţiilor pe care un om matur spiritual le are cu cei din jur ? Cum puteţi dovedi că păcatul a afectat afectat şi domeniul relaţiilor relaţiilor ? Ce atitudine are omul firesc faţă de semeni ? Ce diferenţă este între judecata omului firesc şi cea a lui Dumnezeu ? Care sunt semnele ce confirmă confirmă o împietrire a inimii ? Care este atitudinea omului firesc faţă de adevărul lui Dumnezeu ? Cum putem avea o atitudine bună faţă de semeni, Dumnezeu, mântuire, şi adevăr ?
Depravarea morala si spirituala - 1 Februarie 2009 Rom.1:18-32 (Ef.2:1-3) Scopul lectiei: Să descoprim starea spirituala în care a ajuns omul fară de Dumnezeu, care au fost cauzele ce au determinat acestă cadere spirituală si cosecinţele de care acestă cădere este umată.
Contextul lecţiei: După ce apostolul Pavel se prezintă pe sine, slujba la care a fost chemat şi evanghelia pe care o propovăduieşte, marturii prin care descoperim portretul omului matur spiritual, el îşi continua scrisoarea pe care o adresează celor din Roma, prezentând în contrast: „portretul spiritual al omului fără de Dumnezeu". Urmărind acest tablou, descoperim că din punct de vedere spiritual, omul fară de Dumnezeu nu mai seamană cu chipul în care a fost creat. La început, omul a fost creat într-o stare de inocenţă, fiind îmbrăcat cu demnitate şi slavă (Ps.8:4-9), oglindind chipul şi asemanarea cu Dumnezeu (Gen.1:26-27). Acest exemplu de sfinţenie şi desavarşire, ne-a fost arătat plenar, prin marturia vieţii Domnului Isus (Ioan 1:14; Evrei 1:3/a;2 Cor.4:4). De la înălţimea acestei staturi spirituale, omul a căzut însă în cea mai adăncă stare de depravare morală şi spirituală, în aşa fel încăt din punct de vedere spiritual a ajuns o hidoşenie. Nu mai seamănă cu chipul Celui ce l-a creat, ci cu chipul veacului acestuia (Ef.2:1-3; Rom.12:2; Ef.4:17-19)
Conţinutul lecţiei: Tema pe care o subliniază apostolul Pavel începând cu Romani 1:18 până la Romani 3:23, este: „universalitatea păcatului şi consecinţele stării de păcat". În acestă porţiune a epistolei sale, el ne arata că: „nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar" (Rom.3:10), „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom.3:23), iar faptele Legii nu ne pot asigura neprihănirea pe care o asteaptă Dumnezeu. (Rom.3:23). În textul pe care îl studiem (Rom 1:18-32), apostolul Pavel ne arată cum a ajuns omul în acestă stare de păcat, care sunt evidenţele ce confirmă acestă stare de depravare moral spirituală şi consecinţele suportate de fiinţa umană datorită acestei stări de păcat.
1. Cauzele ce au generat starea de depravare moral-spirituală a fiinţei umane (Rom.1:18-21/a) Pentru a ne arăta care au fost cauzele decăderii moral spirituale ale fiinţei umane, apostolul Pavel face referire la trei căi ale revelaţiei lui Dumnezeu, menţionând: revelaţia progresivă a lui Dumnezeu prin Cuvântul Adevărului (Rom.1:18), revelaţia lui Dumnezeu prin glasul conştiinţei (Rom.1:19) şi revelaţia lui Dumnezeu prin natură (Rom.1:20). Deşi a avut posibilitatea să cunoscă pe Dumnezeu şi să umble în voia lui Dumnezeu, omul a ajuns o urâciune spirituală, datorită faptului că n-a ţinut cont de adevărul care i-a fost descoperit (a înăbuşit adevărul, alegând să trăiască în nelegiuire Rom.1:18), n-a luat seama la înştiinţările şi lucrarea lui Dumnezeu (Rom.1:19-20; Rom.1:28;2:14-15) şi nu L-a cinstit pe Dumnezeu, recunoscându-I autoritatea, printr-o atitudine de respect, ascultare şi mulţumire (Rom.1:21). Această atitudine a fost o decizie conştientă. Omul L-a respins pe Dumnezeu în mod voit, alegând în mod deliberat calea deşertăciunii (Rom.1:21; 2 Împ.17:13-17), aşa că pentru el nu mai există nici un motiv de desvinovăţire (Rom.1:20; Fapte. 17:24-34)
2. Confirmarea stării de depravare moral-spirituală în care care a ajuns fiinţa umană (Rom.1:21/b-31) Starea de depravare moral spirituală este reală, deoarece este confirmată de fapte concrete. Printre aceste evidenţe este menţionată: orbirea spirituală (Rom.1:21:b-22; Ef.4:17-18; 2 Cor.4:3-4;), idolatria (Rom.1:23-25; Ps.106:1922;Is.40:18-26;465-8), imoralitatea (cu cele mai oribile păcate: homosexualitatea şi perversiunile sexuale Rom.1:2628; Geneza 19; Levitic 18:22, 20:13;1 Corinteni 6:9-10;1 Timotei 1:9-10; Iuda 1:7) şi plinătatea deşertăciunii (Rom.1:29-31). În aceste versete, apostolul Pavel prezinta o listă a celor mai grozave păcate care au ajuns să pună stăpânire pe fiinţa umană. În decăderea lui moral-spirituală, omul nu numai că înfăptuieşte aceste păcate, ci a ajuns să se şi mândrească cu ele, felicitându-i pe cei ce le săvârşesc (Rom.1:32). Acest fapt ne arată că de la plinătatea slavei în care a fost creat, omul a ajuns la o plinătate a fărădelegii (Rom.1:29; Gen.6:11).
3. Consecinţele suportate de fiinţa fiinţa umană datorită stării de de dapravare moral- sprituală (Rom.1:32; Ef.2:1-3) Starea de depravare moral-spirituală atrage mânia mânia lui Dumnezeu (Rom.1:18), îl depărtează pe om de Dumnezeu (de trei ori în acest pasaj este menţionată declaraţia: „Dumnezeu i-a lăsat ; (părăsit)!" Rom.1:24;26;28) şi aduce judecata lui Dumnezeu (Rom.1:32; Ef.2:1-3).
Întrebări pentru discuţii: 1. Care este starea spirituală pe care omul a dobândit-o prin creaţie ? 2. De ce a pierdut omul acest statut spiritual ? 3. De ce omul nu se poate desvinovăţi pentru starea de depravare moral-spirituală în care a ajuns ? 4. Care sunt mărturiile mărturiile ce confirmă starea de decădere moral-spirituală ? 5. Care dintre aceste evidenţe sunt mai frecvente astăzi ? 6. Care sunt consecinţele acestei stări de păcat ? 7. Care sunt lucrurile ce ar trebui sa fie corectate corectate în viata ta, pentru ca portretul tău spiritual să se asemene cu cel al omului matur spiritual ?
Comunica Evanghelia lui Hristos - 25 Ianuarie 2009 Rom.1:16-17 (2 Tim.4:1-5)
Scopul lecţiei: Să înţelegem, prin exemplul apostolului Pavel, care este atitudinea corectă a unui om matur spiritual faţă de Evanghelie. Contextul lecţiei: Urmărind modul în care Sfânta Scriptură prezintă atitudinea pe care oamenii au avut-o faţă de Evanghelie, descoperim oameni care nu cunosc Evanghelia (Rom.15:20;2 Cor.4:1-6), sunt nepăsători faţă de Evanghelie (Mat.22:1-6;Evrei 3:3), nu ascultă Evanghelia (Rom.10:16; 2 Tim 4:2-4; 2 Tes.1:8), nu primesc Evanghelia (Fapte.17:30-32), sau, se împotrivesc Evangheliei (Fapte.7:51-59;1Tim.1:12-13; Gal. 1:7-9). În contrast însă cu aceştia, sunt şi oameni care au fost gata să audă Evanghelia (Mat.4:33;11:5;Fapte 15:7), au crezut Evanghelia (Ef.1:13), au primit Evanghelia (1 Cor.15:1-2), au trăit Evanghelia (Fil.1:12-27) şi au vestit Evanghelia (1 Tes.1:4-8). Dacă în prima parte a vieţii sale, numele apostolului Pavel putea fi găsit printre a celor din prima listă, după întâlnirea cu Domnul Isus, Evanghelia a devenit pentru el scopul vieţii (1 Cor.9:16-23).
Conţinutul lecţiei: Prin mărturisirile pe care apostolul Pavel le-a făcut în prima parte a capitolului întâi a epistolei pe care o scrie celor din Roma, descoperim că întâlnirea cu Hristos i-a adus nu numai o nouă perspectivă asupra vieţii (Eom.1:1-7) şi un alt mod de slujire (Rom.1:8-15), ci şi o altă atitudine faţă de Evanghelie (Rom.1:16-17). El îşi prezintă această nouă atitudine faţă de Evanghelie prin declaraţiile: „sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor " (Rom.1:14), „am o vie dorinţă să vestesc Evanghelia" (Rom.1:15) şi „nu mi-e ruşine de Evanghelie" (Rom.1:16). Luând în considerare aceste afirmaţii, putem spune că pentru apostolul Pavel vestirea Evangheliei nu a fost numai o datorie, ci şi o pasiune pe care a împlinit-o cu mult curaj. Iar, urmărind exemplul pe care el ni l-a lăsat, înţelegem că omul matur spiritual este gata să vestească Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se ruşinează de Evanghelie:
1. Datorită obârşiei Evangheliei (Rom.1:16) Prin declaraţia sa, apostolul Pavel, arată că Evanghelia pe care o propovăduieşte, este "Evanghelia lui Dumnezeu "(Rom. 1:1), sau „Evanghelia lui Hristos" (Rom.1:16/a). Aceste declaraţii ne arată că apostolul Pavel era conştient de faptul că mesajul pe care îl propovăduia, era diferit de învăţăturile transmise de rabinii evrei sau de filosofii vremii. Pentru că a fost convins pe deplin că Evanghelia are obârşie divină (Gal.1:11-12), el nu numai că nu s-a ruşinat de Evanghelie, dar l-a îndemnat şi pe Timotei, copilul său în credinţă, să aibă aceeaşi îndrăzneală în a vesti cuvântul lui Dumnezeu, indiferent de atitudinea celor din jur sau de preţul pe care ar trebui să-l plătească (2 Tim.4:1.5).
2. Datorită conţinutului Evangheliei (Rom.1:16/a) Prin afirmaţia:"Evanghelia lui Hristos", apostolul Pavel arată nu numai faptul că Evanghelia aparţine lui Hristos (are origine divină şi ne-a fost descoperită prin Hristos), ci şi că, îl prezintă pe Hristos. După cum, într-o carte cu are titlul „Istoria imperiului Roman" ne aşteptăm să găsim date referitoare la acest imperiu, tot aşa şi Evanghelia lui Hristos, cuprinde viaţa şi lucrarea lui Hristos (Rom.1:1-4; 2 Tim.2:8). Atunci când a descoperit această taină, apostolul Pavel nu s-a propovăduit pe sine sau Legea pe care a învăţat-o din pruncie şi nici experienţele pe care le-a trăit, ci numai pe Hristos ( Gal.6:14-15; 1Cor.2:1-5).
3 Datorită lucrării Evangheliei (Rom.1:16-17) Apostolul Pavel arată că Evanghelia pe care o propovăduieşte este activă, fiindcă este „puterea lui Dumnezeu" care aduce „ mântuirea"(Rom.1:16). Mântuire (soteria) este un termen folosit foarte des de apostolul Pavel şi înseamnă : izbăvire, salvare sau eliberare. Dacă în mijlocul acestei lumi puterea robeşte sau distruge, Evanghelia aduce eliberare (Ioan 8:32). Acestă eliberare este pentru toţi oamenii, se capătă prin credinţă (Rom.1:16) şi a fost oferită întâi Iudeilor (Ioan 1:1113;Luca2:30-32;Fapte.3:26) şi apoi Grecilor (neamurilor: Luca 24:47; Fapte 13:46). Pe lângă eliberare, Evanghelia descoperă şi calea spre neprihănire (Rom.1:17). Această neprihănire este oferta lui Dumnezeu, se capătă prin credinţă şi conduce spre o viaţă şi o trăire prin credinţă (Rom.1:17; Gal.2:16;3:11;Fil.3:9).
Întrebări pentru discuţie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care au fost atitudinile greşite pe care oamenii le-au avut faţă de Evanghelie ? Ce atitudini corecte faţă de Evanghelie, sunt prezentate în Sfânta Scriptură? Ce declaraţii a folosit Apostolul Pavel pentru a descrie atitudinea sa faţă de Evanghelie? De ce nu s-a ruşinat apostolul Pavel de Evanghelie ? De ce astăzi, mulţi oameni se ruşinează de Evanghelie? De ce un om matur spiritual trebuie să vestească Evanghelia? Ce lucruri pot face ca Evanghelia să aibă putere şi să-şi împlinească lucrarea?
Slujeste-L pe Dumnezeu cu devotament - 18 Ianuarie 2009
Romani 1:8-15 (Efeseni 4:11-15) Scopul lecţiei: Să descoperim, prin exemplul apostolului Pavel, cum poate fi dovedită maturitatea spirituală prin modul în care cineva îşi împlineşte slujirea. Contextul lecţiei: Dacă din perspectivă umană maturitatea se aşteaptă a fi exprimată prin conducere, din perspectivă divină, maturitatea spirituală este arătată prin slujire. Acesta este exemplul care ne-a fost lăsat de Domnul Isus (Ioan 13:3-14;Mat.20:28) şi învăţătura pe care Fiul lui Dumnezeu a transmis-o ucenicilor Săi (Mat.20:20-28). Urmărind relatările Sfintei Scripturi, descoperim că: cu cât o persoană se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult aceasta este dedicată slujirii. Acest fapt este evident în viaţa lui Moise, (Ex.4:1-7;24:12-18; 32:30-35), Isaia (Is.6:1-8), dar şi a apostolului Pavel (Fapte.9:6; 27:20-25,1 Cor.9:19-23). Exemplul acestor slujitori ne îndreptăţeşte să spunem că modul slujirii este un test al maturităţii spirituale (Ioan.10:11-17)
Conţinutul lecţiei: După ce la începutul primului capitol al epistolei pe care a scris-o celor din Roma apostolul Pavel şi-a definit identitatea în raport cu Hristos, chemarea pe care a primit-o, mesajul pe care îl propovăduia şi lucrarea în care era angajat, el îşi continuă scrisoarea prezentând detalii cu privire la modul în care îşi împlineşte slujirea. Urmărind declaraţiile din acest pasaj, care ne prezintă relaţia pe care apostolul Pavel dorea să o stabilească cu cei din Roma, descoperim: 1. Un slujitor dedicat îi apreciază pe cei pe care îi slujeşte (Rom.1:8) Dovada dragostei apostolului Pavel pentru cei din Roma este confirmată de modul prin care el li se adresează „prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma"(Rom.1.7) şi de felul în care le evaluează viaţa: mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toţi, apreciindu-le credinţa, despre care afirmă că „este vestită în toată lumea!"(Rom.1:8)
2. Un slujitor dedicat se roagă pentru cei pe care îi slujeşte (Rom.1:9-10) Înainte de a ajunge să-i cunoască în mod personal pe cei din Roma, apostolul Pavel s-a rugat pentru fiecare dintre ei. Rugăciunea lui era o comunicare în Duh cu Dumnezeu, potrivit modelului lăsat de Domnul Isus (Rom.1:9/a). Dacă înainte de întâlnirea cu Hristos rugăciunea apostolului Pavel putea fi asemănată cu cea a fariseilor (grupare religioasă de care a aparţinut: Fil.3:5), după întâlnirea cu Domnul Isus, rugăciunea lui n-a mai fost ceremonială, ci o experienţă reală, avându-l ca mărturie pe Dumnezeu (Rom.1:9). El s-a rugat pentru toţi, cu stăruinţă, cuprinzând mulţumiri şi cereri concrete (Rom.1:8-9). Deşi a avut planuri şi dorinţe personale, a fost însă gata să accepte voia lui Dumnezeu (Rom.1:10).
3. Un slujitor dedicat petrece timp cu cei pe care îi slujeşte (Rom.1:10-13) Apostolul Pavel nu s-a mulţumit numai să trimită scrisori celor din Roma. În ciuda pericolelor la care s-a expus, el a arătat o dorinţă înfocată de a fi în mijlocul lor. Pentru că ştia că nici un păstor nu-şi poate sluji turma prin scrisori, apostolul Pavel a căutat părtăşia cu cei pe care i-a slujit. De aceia, el a considerat părtăşia cu credincioşii din Roma un moment de fericire (Rom.1:10), de întărire în credinţă (Rom.1:12-13), de îmbărbătare spirituală (Rom.1:12) şi de lărgire a împărăţiei lui Dumnezeu, prin mântuirea altora (Rom.1:13).
4. Un slujitor dedicat îi are în atenţie pe toţi cei pe care îi slujeşte (Rom.1:14-15) Domeniul slujirii apostolului Pavel a fost foarte larg. El nu a slujit ţinând cont de pătura socială de care cei slujiţi aparţineau, de convingerile lor religioase, sau de posibilităţile lor maretiale. Datorită acestui fapt, în domeniul slujirii sale, el i-a cuprins pe Greci şi pe Barbari, pe învăţaţi şi pe neînvăţaţi (Rom.1:14), iar slujirea lui n-a fost numai împlinirea unei responsabilităţi (datorii) pe care o avea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, ci şi o mare pasiune pe care a împlinit-o cu entuziasm (Rom.1:14-15).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Este modul în care cineva slujeşte un test al maturităţii spirituale ? De ce mulţi credincioşi se luptă mai mult pentru conducere, decât pentru slujire? Care sunt domeniile care ne arată că apostolul Pavel a fost un slujitor dedicat? Ce lucruri arată că apostolul Pavel i-a apreciat pe cei ce i-a slujit? Ce loc a ocupat rugăciunea în slujirea apostolul Pavel ? De ce mulţi slujitori nu mai petrec timp cu cei pe care îi slujesc? Ce diferenţă este între cel ce slujeşte din datorie şi cel ce slujeşte cu pasiune ?
Dobandeste o perspectiva divina asupra vietii - 11 Ianuarie 2009 Romani 1:1-7 (2 Corinteni5:16) Scopul lecţiei: Să descoperim, prin exemplul apostolului Pavel, care este perspectiva pe care o are omul matur spiritual asupra realităţilor vieţii.
Contextul lecţiei: Epistola către Romani poate fi considerată cea mai de seamă dintre scrierile apostolului Pavel. Despre ea, marele reformator Luter a spus : "Este cartea de căpătâi a Noului Testament, Evanghelia în starea cea mai pură.Niciodată nu poţi spune că ai citit-o sau ai studiat-o prea mult. Cu cât te adânceşti mai mult în ea, cu atât o preţuieşti mai mult şi gustul ei este mai bun." Deşi această epistolă numită „un mic tratat de teologie" conţine adevăruri teologice profunde, în cadrul acestui studiu vom încerca să ne concentrăm mai mult asupra aspectelor practice pe care apostolul Pavel le menţionează, pentru ca, învăţând din exemplul pe care el ni l-a lăsat şi învăţăturile transmise, să ajungem să ne cunoaştem identitatea spirituală şi aplicând adevărurile descoperite, să creştem la statura spirituală pe care Dumnezeu o doreşte. Creşterea spirituală este aşteptarea lui Dumnezeu pentru fiecare credincios (Mat.5:48;Ef.4:11-16; 2 Tim.3:16-17; 1 Pet.1:14-15) şi o condiţie esenţială pentru a fi biruitori în acest timp de post modernism, cu provocări majore ale învăţăturilor false, a practicilor păgâne şi de împotrivire a celui rău (Mat.24:10-13; 2 Pet.3:17-18; Evrei 10:37-39).
Conţinutul lecţiei: Fiindcă apostolul Pavel încă nu-i întâlnise în mod personal pe cei din Roma, la începutul epistolei pe care le-o adresează, se prezintă pe sine, arătând chemarea pe care a primit-o, învăţătura pe care o propovăduieşte şi lucrarea care i s-a încredinţat. Urmărind aceste declaraţii, descoperim că un om matur spiritual are o nouă perspectivă asupra realităţii şi putem spune că: 1. Omul matur spiritual îşi cunoaşte identitatea (Rom.1:1/a) În declaraţia cu care începe epistola pe care o adresează celor din Roma, apostolul Pavel face o mărturisire despre sine, spunând: „Pavel, rob a lui Isus Hristos" (Rom.1:1/a). În această declaraţie, apostolul Pavel nu-şi foloseşte numele evreiesc pe care l-a purtat de la naştere (Saul-„cerut de la Dumnezeu"), ci acela pe care l-a primit după întâlnirea cu Hristos ( Pavel- „mic"). Acest nou nume nu este numai o referire la înălţimea staturii fizice pe care el o avea, ci mai degrabă o exprimare a schimbării pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa sa şi a modului în care el se vedea acum pe sine însuşi. Dacă înainte de întâlnirea cu Hristos, Saul se considera a fi cineva (Fil.3:4-7), atunci când s-a măsurat cu Fiul lui Dumnezeu a căpătat o nouă perspectivă asupra identităţii sale, considerându-se un nimeni (Fil.3:7-9; 1Cor.15:8-10). Această convingere cu privire la sine este întărită şi de mărturisirea: „rob a lui Isus Hristos". Este surprinzător să citim pe cartea de vizită a apostolului Pavel acestă afirmaţie, deoarece el ar fi putut folosi multe alte declaraţii care i s-ar fi potrivit pentru a-şi prezenta identitatea. Dacă şi-ar fi evaluat identitatea după origine, el ar fi putut scrie „evreu din evrei!", după neprihănirea pe care o dă Legea, „fără prihană", după curentul religios de care a aparţinut „Fariseu", după educaţia teologică, „ucenicul lui Gamaliel", după cetăţenie „cetăţean roman", iar după perspectivele pe care le avea-„ candidat pentru Sinedriu!" (Fil.3:4-6:Fapte.22:25-28) Faptul că apostolul Pavel nu foloseşte niciuna dintre aceste denumiri, ne arată că el a dobândit o nouă perspectivă asupra vieţii. De aceia, măsurându-se cu Hristos, el s-a numit a fi doar „rob!". Termenul grecesc folosit de Pavel pentru a-şi prezenta această poziţie este „dulos", care îi identifică pe robii înlănţuiţi de la galere. Folosind acestă numire, el arată că nu mai are nici un drept (a murit faţă de sine) şi depinde întru totul de Hristos, noul său stăpân (Gal.2:20).
2. Omul matur spiritual îşi cunoaşte chemarea (Rom.1:1/b) Mărturisirile făcute de apostolul Pavel la începutul acestei epistole ne arată că el îşi cunoştea şi chemarea care i-a fost adresată. Dacă înainte de întâlnirea cu Hristos a împlinit o misiune în care a fost trimis de Marele Preot (Fapte 9:12), prin întâlnirea cu Hristos, el a înţeles că Dumnezeu îl cheamă pentru o misiune mult mai înaltă: să fie „apostol", (trimis a lui Dumnezeu (Rom.1:4-5), având sarcina de a vesti Evanghelia (Rom.1:1 Fapte.9:15;13:2; Gal.1:15). Această încredinţare este cea mai înaltă chemare pe care cineva o poate primi în mijlocul acestei lumi, slujire pentru care apostolul Pavel a fost gata să plătească orice preţ (Ef.4:11-12; 2 Cor.5:17-20;1 Cor.9:16-18).
3. Omul matur spiritual cunoaşte Evanghelia (Rom.1:3-4) Pentru că a fost crescut şi educat ca să cunoască şi să interpreteze fiecare frântură din Legea Mozaică, ne-am aştepta ca apostolul Pavel să fie un propovăduitor al Legii. Atunci însă când scrie celor din Roma, el se prezintă a fi un „vestitor al Evangheliei" şi un foarte bun cunoscător al acesteia. Acest fapt ne arată că apostolul Pavel a găsit un mesaj mult mai important decât cel al Legii. A descoperit Evanghelia, căreia i-a cunoscut obârşia (Rom.1:1/b; Gal.1:11), modul în care a fost descoperită (Rom.1:2) şi conţinutul (Rom.1:3). Mărturisirea făcută de apostolul Pavel în acest pasaj este cea mai completă definiţie a Evangheliei, care este „vestea bună a lui Dumnezeu", transmisă prin naşterea, viaţa, moartea, învierea şi domnia lui Hristos (Rom.2:3-4; 16-17).
4. Omul matur spiritual cunoaşte misiunea încredinţată (Rom.1:5-7) După ce îşi prezintă identitatea, chemarea şi mesajul pe care îl propovăduia, apostolul Pavel prezintă şi lucrarea în care este angajat, arătând că misiunea sa este să conducă la ascultarea de Dumnezeu prin credinţă a tuturor neamurilor, pentru ca astfel, toţi să aparţină lui Hristos şi să ajungă la starea de sfinţenie cerută de Dumnezeu. Luând în considerare această mărturisire, descoperim că apostolul Pavel ştia: cine este Cel ce i-a încredinţat această misiune (Rom.1:4-5), cine sunt cei pe care urma să-i slujească (Rom.1:5) şi care este starea la care aceştia trebuiau să ajungă (Rom.1:6-7).
5. Omul matur spiritual cunoaşte secretul reuşitei (Rom.1:7)
Salutul folosit de apostolul Pavel pentru cei din Roma arată că el ştia că resursele pentru împlinirea acestei slujiri sunt la Dumnezeu, singurul care ne iubeşie şi poate să ne dea prin Domnul Isus „har" şi „pace". Datorită acestui fapt, el nuşi atribuie nici un merit, ci doreşte ca lucrarea pe care o împlineşte să-L cinstească pe Dumnezeu, înâlţându-I Numele. (Rom.1:5)
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce mărturii arată că apostolul Pavel avea o nouă perspectivă asupra identităţii sale? 2. Care sunt domeniile faţă de care apostolul Pavel putea să-şi stabilească identitatea ? 3. Sunt oameni care şi astăzi încearcă să-şi definească identitatea folosind aceleaşi domenii? 4. De ce cunoaşterea chemării este un semn al maturităţii spirituale ? 5. Care sunt adevărurile pe care un om matur spiritual le ştie despre Evanghelie ? 6. Ce aspecte din lucrarea apostolului Pavel arată că el a ajuns la o stare de maturitate ? 7. Comparându-te cu Hristos şi ţinând cont de exemplul apostolului Pavel, ce poţi spune despre statura ta spirituală?
Traieste experienta unui nou inceput - 04 Ianuarie 2009 Fapte 9:1-22 (Fapte 9:22) Scopul lecţiei: Să descoperim ce experienţă a generat în viaţa apostolului Pavel un nou început, ce mărturii confirmă această schimbare şi cum putem trăi şi noi aceiaşi înnoire. Contextul lecţiei: Studiile biblice pe care le vom parcurge în acest an vor avea tema : "creşterea spirituală." După cum un nou născut, odată cu trecerea anilor, creşte şi se dezvoltă spre maturitate fizică şi intelectuală, tot aşa şi un nou născut din punct de vedere spiritual, trebuie să crească spre statura spirituală pe care o aşteaptă Dumnezeu. Această statură spirituală este „desăvârşirea" (Mat.5:48; 2 Tim.3:17), exprimată prin înălţimea staturii spirituale care ne-a fost arătată de Hristos (Ef.4:11-16;Col.1:28-29). Apostolul Pavel este omul care a fost cel mai dedicat alergării spre desăvârşire, ajungând aproape de a împlini acest exemplu (Fil.3:12-15). Pe acest drum al înaintării spre desăvârşire, el i-a chemat în primul rând pe colaboratorii săi (1Tim.4:7-16;6:12-13; Tit.2:1-8), dar şi pe toţi acei care au ajuns să-L cunoască pe Hristos (1Cor.3:1-9;Col.1:28-29;Evrei 5:12-6:3). Urmărind exemplul apostolului Pavel şi învăţăturile pe care le găsim în epistolele Romani, Iacov, I şi II Petru, am dori ca în anul pe care îl începem, să înaintăm pe drumul spre desăvârşire, şi călcând pe urmele înaintaşilor (1 Cor.4:1417;11:1;Fil.3:17-18), prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu (2 Tim.3:16-17) şi lucrarea Duhului Sfânt (2 Cor.3:18), să creştem la statura spirituală pe care o aşteaptă Dumnezeu. Conţinutul lecţiei: Apostolul Pavel începe epistola pe care o scrie romanilor, cu un „Curriculum Vitae", prin care se prezintă pe sine. Urmărind ceea ce apostolul Pavel spune despre sine, descoperim „exemplul unui om matur spiritual." Pentru a înţelege afirmaţiile sale, trebuie însă să luăm în considerare experienţa prin care i-a fost schimbat cursul vieţii. Textul pe care îl studiem în cadrul acestei lecţii biblice, descrie tocmai acest moment când Saul a devenit Pavel, împotrivitorul un apărător, prigonitorul un prigonit, defăimătorul Adevărului, un propovăduitor al Evangheliei, iar drumeţul care alerga pe drumurile lumii luptând împotriva lui Dumnezeu a ajuns un alergător spre desăvârşirea şi mântuirea altora. Urmărind felul în care evanghelistul Luca descrie acest moment, descoperim: •
Împrejurările în care Saul a trăit un nou început (Fapte 9:1-2)
Privind modul în care Sfânta Scriptură îl prezintă pe apostolul Pavel înainte de convertire, descoperim că Saul a fost: un om religios (Fil.3:5-6), cu o bună reputaţie (era descendent al unei familii de evrei din seminţia lui Beniamin Fil.3:5), educat (Fapte 22:3), cu mari resurse financiare şi posibilităţi sociale (putea fi membru al sinedriului (Fapte 7:58) şi avea cetăţenie romană (Fapte 22:25-29). În acelaşi timp, Saul era un om cu mare influenţă, pentru că a avut acces la marele preot, care i-a acreditat planurile (Fapte9:1-2), iar pentru a împlini ceea ce i s-a încredinţat, a lucrat cu mare râvnă şi conştiinciozitate, fiind gata să plătească orice preţ i s-ar fi cerut (Fapte.9:1-2). Pentru a-i prinde pe creştini şi ai aduce legaţi la Ierusalim, el a fost gata să meargă până la Damasc, aproape 200 de km nord-est de Ierusalim. În acea vreme, această călătorie ar fi durat o săptămână, solicitând o jertfă deosebită pentru a traversa munţii din Nordul Israelului şi o parte din deşert. Dacă din punct de vedere uman, am putea spune că Saul a fost un om realizat, care a atins stadiul maturităţii şi al împlinirii, din perspectivă divină, Saul era însă: mort spiritual (Ef.2:1-3), fără cunoştinţă de Dumnezeu (Fapt.22:8;1 Tim.1:13), un împotrivitor feroce, vrednic de judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu (Fapt. 9 1-4). •
Experienţa care a adus în viaţa lui Saul un nou început (Fapte 9:3-9)
În momentul în care Saul se credea cel mai sigur de reuşită, contând pe atuul abilităţilor personale şi al scrisorilor de acreditare, a trăit însă o experienţă care i-a schimbat cursul vieţii. Această experienţă a fost: „momentul întâlnirii cu Hristos!" Este interesant de observat că Domnul Isus i s-a arătat la sfârşitul călătoriei şi nu la începutul ei (Fapte 9:3).
Acest fapt ne arată că Dumnezeu a avut răbdare cu Saul şi a aşteptat ca el să se oprească singur, luând în considerare toate mărturiile despre Dumnezeu pe care le primiseră deja până atunci. Toate aceste mărturii formau ţepuşul care l-ar fi împiedicat să mai dea înapoi (Fapte 6:15;8:54-60). Pentru Saul, întâlnirea cu Hristos a fost o experienţă reală (pentru că a fost confirmată de martori: Fapte.8:7), personală (fiindcă Domnul Isus i s-a arătat personal, adresându-i -se pe nume: Fapte 9:4), neaşteptată (pentru că s-a petrecut deodată, în toată splendoarea slavei şi a autorităţii lui Dumnezeu Fapte:9:3-4; 22:6-7: 26:12-13), dramatică (pentru că Saul a căzut de pe cal, n-a mai putut să vadă, iar trei zile n-a mâncat nici nu a băut nimic Fapte: 9:89,22:7;26:14) şi determinativă (datorită întrebărilor pe care le-a pus şi deciziei pe care Saul a luat-o Fapte: 9:5; 26:1920). •
Mărturiile care dovedesc că Saul a trăit un nou început (Fapte.9:10-22)
Experienţa trăită de Saul a marcat momentul unui nou început, pentru că în urma întâlnirii cu Hristos, el şi-a schimbat atitudinea (Fapte.9:11;), chemarea (Fapte.9:15; 22:14-16), viaţa (Fapte.9:17-19), drumul (Fapte.9:19;9:30), mesajul (Fapte9:20-21) şi statura spirituală (Fapte.9:22). Toate aceste mărturii ne ajută să înţelegem că Saul a devenit nu numai un om nou, dar şi un credincios devotat care a înaintat rapid pe calea asemănării cu Hristos, devenind Pavel, omul lui Dumnezeu şi marele apostol al neamurilor (Fapte.11:25-26; 13:1-4; 9).
Întrebări pentru discuţii: 1. De ce apostolul Pavel este un exemplu privind maturitatea spirituală ? 2. De ce Saul n-a atins această statură spirituală înainte de întâlnirea cu Hristos? 3. Care dintre lucrurile din viaţa lui Saul, dinaintea întâlnirii cu Hristos, sunt faptele cu care unii oameni încearcă astăzi să-şi susţină poziţia spirituală ? 4. Cum puteţi dovedi că pentru Saul întâlnirea cu Hristos a fost o experienţă reală? 5. De ce mulţi dintre cei ce se numesc creştini nu mai pot vorbi despre momentul unui nou început privind viaţa spirituală ? 6. Care sunt mărturiile ce dovedesc că Saul a trăit un nou început privind viaţa spirituală? 7. Cum poate cineva care încă nu a trăit această înnoire să experimenteze un nou început în viaţa spirituală?
Vesnicia - imparatia eterna a celor biruitori - 28 Decembrie 2008 Ap.22:1-21 (Ap.22:5)
Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă veşnicia, care este cadrul în care vor domni cei biruitori şi cine sunt cei ce vor avea parte de acestă binecuvântare. Contextul lecţiei: Năzuinţa omului exprimată deseori în basmele populare, a fost pentru: „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!" Dacă în mijlocul acestei lumi încadrate în timp şi spaţiu, acestă năzuinţă este numai un vis frumos, în lumea pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei neprihăniţi, acest vis va deveni realitate. Prin veşnicie înţelegem o vreme în care nu va mai exista timp şi spaţiu, o stare eternă în care cei neprihăniţi vor domni împreună cu Hristos pentru totdeauna (Ioan3:15:6:51-54;Rom.6:22;Ap.11:15;22:5). Dacă pentru cei nelegiuiţi, veşnicia va însemna pedeapsă veşnică (Mat.25:41;46;2 Tes.1:9; Ap.14:11), pentru cei neprihăniţi, veşnicia va însemna fericire şi binecuvântare veşnică (Mat.25:46;Ap.3:21;7:9-17;22:5). Va fi o veşnicie de chin, sau de fericire, deoarece pedeapsa pentru necredinţă este veşnică (Marcu 16:15-16: Ioan.12:44-50; Ap.21:8;22:15) după cum şi răsplata credinţei este veşnică (Marcu 16:15;1 Pet.1:5-9; Ioan 1:12-13).
Conţinutul lecţiei: Capitolul pe care îl studiem în cadrul acestei lecţii biblice, descrie sfârşitul glorios pe care îl vor avea cei biruitori în lupra spirituală, prin care înţelegem că binecuvântările de care cei biruitori vor avea parte, sunt mai mari decât cele pe care le-au avut primii oameni în grădina Edenului (Gen 2:8-17; Ap.22:1-21). Aceste binecuvântări vor fi o experienţă reală, fiindcă sunt adeverite de: îngerul prin care apostolul Ioan a primit această revelaţie (Ap.22:6), apostolul Ioan care a avut parte de această revelaţie (Ap.22:8) şi Domnul Isus, prin care vor fi împlinite toate lucrurile descoperite în acestă revelaţie (Ap.22:16;13;20-21). Păstrând în atenţie aceste adevăruri, descoperim: 1. Cadrul în care cei biruitori vor petrece veşnicia (Ap.22:1-3) Potrivit relatărilor din ultimul capitol al Sfintei Scripturi, descoperim că în veşnicie omul regăseşte ceea ce a pierdut în urma căderii din Eden (Gen.3.1-24), dar la un nivel mult mai înalt (Ap.22:1-3). Dacă în Eden este menţionat doar un râu care udă grădina, în raiul lui Dumnezeu, unde cei biruitori îşi vor petrece veşnicia, va curge un râu care va izvorî de sub tronul lui Dumnezeu. Acest râu de apă vie, va fi curat şi limpede, şi va aduce viaţă şi abundenţă deplină (Ezechiel 47:1-10; Zah.14:8-11;Ps.46:4; Ap.22:1-2). Dcă asemănăm acest râu cu binecuvântările care izvorăsc din Hristos (Ioan7:37-39; Ioan 4:10-14; Ap.7:17; 21:6;22:1;17), atunci descoperim că ceea ce El ne oferă este, curat, din belşug şi aduce viaţa (Ioan.10:10;Iacov.1:1617). În raiul ceresc nu va mai fi pomul cunoştinţei binelui şi răului, ci numai pomul vieţii, care va rodi duouăsprezece
feluri de rod şi va sluji la vindecarea neamurilor (Ap.2:7;22:2;14). Nu va mai fi nimic vrednic de blestem, iar tronul lui Dumnezeu va fi înălţat pentru veşnicie (Ap.22:3;5).
2. Starea în care cei biruitori vor petrece veşnicia (Ap.22:4-6) Dacă cei biruitori îşi vor petrece veşnicia într-un cadrul desăvârşit, apostolul Ioan ne arată că cei ce vor avea parte de această binecuvântare vor trăi şi cele mai înălţătoare experienţe. Într-o stare conştientă, aceştia vor vedea faţa lui Dumnezeu (Ex.33:20;23; Rom.8:29; Ap.22:4), vor avea o identitate nouă, având scris pe frunţile lor numele lui Dumnezeu (Ap.22:4; 2 Cor.3:18; 1 Ioan3:2;), vor împlini o slujbă preoţescă (Ap.22:3/c;), şi vor domni veşnic împreună cu Hristos (Ap.22:5; Ap.3:21).
3. Condiţiile împlinite de cei biruitori pentru a domni o veşnicie (Ap.22:7-21) În ultima parte a acestui capitol apostolul Ioan ne arată însă că cei ce vor ajunge să petreacă veşnicia în acest cadru desăvârşit, şi vor avea parte de experienţe ce nu pot fi descrise în cuvinte, trebuie să împlinească anumite condiţii. Deşi toate aceste binecuvântări sunt oferite de Dumnezeu în meritele Domnului Isus, cei ce le vor primi trebuie: să păzească cuvântul lui Dumnezeu ( Ap.22:6-7;1:3), să se închine lui Dumnezeu (Ap.22:8-9), să umble în sfinţenie (Ap.22:11-15) şi să fie pregătiţi pentru a-L întâlni pe Hristos 17-21).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce omul tânjeşte după viaţă şi fericire ? Ce înţelegem prin veşnicie ? Ce asemănări şi ce deosebiri sunt între raiul edenic şi cel ceresc? Cum descrieţi cadrul în care cei biruitori vor petrece veşnicia ? Ce mărturii confirmă că aceste lucruri sunt adevărate ? Ce condiţii trebuie să împlinească cei ce vor domni o veşnicie ? Care dintre aceste condiţii sunt cele mai neglijate astăzi ?
Raiul (rasplata eterna a celor biruitori) - 21 Decembrie 2008 Ap.21:1-27 (Ioan 14:1-3) Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt mărturiile ce confirmă existenţa cerului, cine sunt cei ce vor avea parte de răsplătire veşnică şi cum putem ajunge în acest loc de fericire. Contextul lecţiei: În contrast cu iadul, care este locul de pedeapsă veşnică a celor ce s-au împotrivit lui Dumnezeu, atunci când prezintă veşnicia, Sfânta Scriptură ne vorbeşte şi despre cer, care este locul unde cei biruitori vor avea parte de răsplată eternă. Pentru a ne descrie acest loc, în Sfînta Scriptură este folosit termenul ebraic „shamaym", un substantiv la plural care înseamnă „înălţimi" (Gen. 1:1; 2:1), cât şi termenul grecesc „ouranus" care înseamnă ceva ridicat sau foarte înălţat." Luând în considerare nuanţele acestor termeni înţelegem că cerul este ceva sus, mai sus, sau deasupra. Aceşti termeni sunt menţionaţi în Cuvântul lui Dumnezeu de 582 de ori în 550 de versete diferite, şi descriu: cerul atmosferic - locul unde zboară păsările (Gen.1:20;Ier.4:25; Mat.6:16), cerul astronomic - locul unde zboară cosmonauţii (Gen.1:12-15;Ps.19:4-6; Isaia 13:10), sau cerul slavei - locul locuinţei lui Dumnezeu (Ps.2:4; Evrei 9:24: Ioan 14:1-3; 2 Cor.12:2-3; Mat.22:30). În Vechiul Testament este întâlnit însă şi termenul „pardace" care înseamnă „grădină regală" şi descrie grădina în care a fost aşezat Adam (Gen.2:8;15;3:23) sau diferite comparaţii cu acest loc (Gen.13:10;Ioel.2:3;Ez.31:8-9). Şi în Noul Testament întâlnim acelaşi termen, menţionat de trei ori în forma sa grecească („paradeisos"), folosit pentru a descrie locuinţa intermediară, unde vor ajunge cei neprihăniţi (Luca 23:43) experienţa traită de apostolul Pavel (2 Cor.12:4), sau locul unde vor ajunge cei biruitori (Ap.2:7). Dacă raiul pământesc este locul unde a fost aşezat Adam, iar raiul (sânul lui Avraam Luca 16:23), este locul de aşteptare a celor neprihăniţi, raiul ceresc, este locul fericirii veşnice în prezenţa lui Dumnezeu în cerul nou şi pământul nou unde va domni neprihănirea ( Ap.21:1-14; 2 Pet.3:10-13).
Conţinutul lecţiei: Studiind acest capitol (Ap.21:1-27) constatăm că istoria omului care a început în paradisul Edenic, va continua pentru veşnicie în paradisul ceresc, noua creaţie a lui Dumnezeu (Ap.21:1-4). Datorită acestui fapt adevărurile prezentate în acest capitol, sunt într-un puternic contrast cu cele descoperite în cartea Genesei. Urmărind însă modul în care apostolul Ioan ne prezintă acestă viziune cu privire la cer, descoperim: 1. Cerul este un loc real (Ap.21:1-4) Putem fi siguri că cerul este un loc real fiindcă este un loc creat de Dumnezeu (Gen.1:1; Ps 8:3;33:6; Isaia 44:24; Ap.21:1), fiind este menţionat în Sfânta Scriptură de peste 580 de ori. Numai în Noul Testament întâlnim 250 de afirmaţii cu privire la cer, iar 144 dintre dintre acestea sunt atribuite Domnului Isus. În acelaşi timp, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că Domnul Isus s-a coborât şi s-a înălţat la cer (Ioan 3:13; 6:38; Fapte 1:9-11), Dumnezeu Tatăl a vorbit din cer (Mat.3:16-17), Ştefan şi Petru au văzut cerul (Fapte. 7:56; 10:11), apostolul
Pavel a fost înălţat până la al treilea cer (2 Cor. 12:2-4), iar în revelaţia pe care a primit-o de la Dumnezeu, Ioan a văzut un cer nou şi un pământ nou. (Ap.21:1-4).
2. Cerul este un loc de fericire veşnică (Ap.21:2-23) Această fericire este determinată de ceea ce este cerul: un loc sfânt (Isaia 57:15; Ps.20:6; Ap.21:2;10; 2 Pet.3:13), un loc de slavă (1 Cor.2:9, Ap.21:10-23 - Noul Ierusalim), un loc al părtăşiei si-al împlinirii depline (Ap.7:10; 21:3;21:6), un loc al laudelor şi-al fericirii veşnice (Ap.7:11-17;Ap.5:8-14). În acelaşi timp, acestă fericire va fi derterminată de lucrurile care nu vor mai fi în cer. În cer nu vor mai fi: lucrurile dintâi ( Ap.21:1), lucrurile care ne-au adus durere (Ap.21:4), cei ce au trăit în păcat (Ap.21:8), sau oricine s-a împotrivit lui Dumnezeu (Ap.20:10;20:15;21:27). Mai mult însă, fericirea cerului va fi determinată de cei ce vor fi prezenţi în acest loc: Dumnezeu Tatăl (Ap.21:22-23), Dommnul Isus (Ap.21:2-3), Duhul Sfânt (Ap.21:10), Mireasa Mielului şi toţi cei scrişi în cartea vieţii (Ap.21:2-3;9 ;2427).
3. Cerul este un loc în care Dumnezeu îi aşteptă pe toţi oamenii (Ap.21:24-27) Deşi cerul este un loc în care Dumnezeu îi aşteaptă pe toţi oamenii (Mat 11:28), în acest loc vor intra numai cei ce au fost născuţi din Dumnezeu şi au fost scrişi în cartea vieţii (Ioan 3:3-5; Ap.21:27), au trăit în neprihănire şi au slujit lui Dumnezeu (Ap.19:7-8;21:2; 27; Mat.5:8;Ap.22:14; Ap.21:21:24) şi au câştigat biruinţa spirituală împreună cu Dumnezeu (Ap.21:7).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt dovezile ce ne arată că cerul este un loc real ? Ce lucruri fac ca cerul să fie un rai (loc de fericire) ? Numiţi trei persoane faţă de care Dumnezeu a deschis cerul? De ce cerul este un loc al răsplătirii? De ce oaniii zilelor noastre nu mai au inima legată de cer? Cine sunt cei ce vor ajunge în cer? Care este primul lucru pe care ar trebu să-l împlineşti pentru a fi mai aproape de cer?
Iadul (pedeapsa eterna a celor infranti) - 14 Decembrie 2008 Mat.25:31-46 (Ap.14:11)
Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt mărturiile ce confirmă existenţa iadului, cine sunt cei ce vor suporta chinuri veşnice în acest loc şi cum putem scăpa de această pedeapsă. Contextul lecţiei: Atunci când ne este prezentată veşnicia, în Sfânta Scriptură sunt menţionate două locuri: cerul, locul răsplatirii celor credincioşi şi iadul, locul pedepsei pentru diavol şi cei ce l-au urmat. Pentru a descrie iadul, sunt folosiţi termenii: „şheol" care înseamnă „groapă" , „mormânt", sau „locuinţă a morţilor" (Gen.37:35;Isaia 5:14;Iov.7:9;Ps.86:13), „hades" (echivalentul grecesc al termenului ebraic sheol), care înseamnă: adânc sau locuinţa morţilor (Mat.11:23; 16:18; Luca 10:15; Fapte 2:27), „gheena" un loc de chin şi tortură, unde arde focul (Mat.5:30; 23:33; Marcu 9:43-44), „tartarus" care înseamnă abis, fântână adâncă, sau închisoare întunecată (2 Pet.2:4; Luca 8:31;Ap.11:7;17:8; Ap.20:3) şi „iazul de foc", un loc de pedeapsă veşnică (Mat.13:41-42; Mat. 25:41; Ap.19:20;20:10; 20:14-15). Dacă prin aceste versete, Sfânta Scriptură ne deschide numai o fereastră prin care putem privi spre veşnicie, prin pilda bogatului nemilostiv, ne sunt prezentate mai multe detalii despre locuinţa morţilor şi locul de chin, descoperite chiar de Domnul Isus. Luând în considerare aceste adevăruri, trebuie să ajungem să cunoaştem ce este iadul, prin revelaţie, şi nu prin experienţă, într-o vreme în care totul va fi prea târziu.(Luca 16:19-31).
Conţinutul lecţiei:Pasajul pe care îl studiem face parte din mesajul profetic rostit de Domul Isus pe muntele Măslinilor (Mat.24:1-25:46) şi descrie scena judecăţii viitoare.Această judecată va fi înfăptuită de un judecător îmbrăcat în slavă (Mat 25:3) şi-i va cuprinde pe toţi oamenii (Mat.25:32). Prin sentinţa care va fi rostită se va face o despărţire între cei neprihăniţi, care vor avea parte de răsplătire veşnică şi cei necredincioşi care vor avea parte de pedeapsă veşnică (Mat.25:32-40; 41-46) Această despărţire va fi în funcţie de caracterul celor ce vor fi judecaţi (oi sau capre, neprihăniţi sau păcătoşi Mat.25:32;46), atitudinea pe care aceştia au avut-o faţă de Hristos şi slujirea pe care au împlinit-o (Mat.25:34-40;4146) Păstrând în atenţie declaraţia făcută de Domnului Isus despre pedeapsa pe care o vor suporta cei necredincioşi (Mat.25:41) cât şi celelalte pasaje ale Scripturii care ne prezintă acest loc, descoperim că :
1. Iadul este un loc real ( Mat.25:41)
Înţelegem că iadul este un loc real, fiindcă Scriptura îl menţionează. Numai în Noul Testament sunt peste 162 de texte ce conţin referiri cu privire la iad, dintre care 70 sunt declaraţii ale Domnului Isus. Potrivit mesajului transmis prin Evanghelii, descoperim că Domnul Isus a vorbit despre iad, mai mult decât despre oricare alt subiect. Demonii sunt conştienţi de această existenţă (Luca8:31; Mat.8:29), iar prin pilda bogatul nemilostiv ne este prezentată experienţa pe care o vor trăi toţi cei ce vor ajunge în acest loc (Luca 16:23-31).
2. Iadul este un loc de pedeapsă veşnică (Ap.14:11) Urmărind modul în care Sfânta Scriptură descrie iadul, înţelegem că acesta este locul cel mai de temut care poate exista.Grozăvia acestui loc este cauzată de faptul că iadul este: un loc fără prezenţa lui Dumnezeu (Mat.25:41), de dureri şi chinuri (Luca 16:23-24;Mat 13:42), fără odihnă (Ap.14:11), al plânsului şi-al remuşcării (Mat.22:13; Mat.25:30), al întunericului (Mat.8:12; 22:13;25:30), un iaz de foc ( Ap.19:20; 20:10;15;21:8; Marcu 9:47-48 ; Mat.25:41) şi de pedepsă veşnică (Mat.25:46; Ap.14:11). Grozăvia iadului este cauzată şi de faptul că: rugăciunile celor din iad nu sunt ascultate ( Luca 16:24-25;27-31), nu există milă îndurare, ajutor şi nici o posibilitate de scăpare (Luca 16:24-26), iar în compania celor ce vor ajunge în iad, se vor afla cei mai înverşunaţi duşmani ( Ap.19:20;20:10;14-15).
3. Iadul este un loc care n-a fost pregătit pentru oameni (Mat.25:41) Mângăierea pe care o avem în faţa acestei triste realităţi, este faptul că iadul n-a fost pregătit pentru oameni (Mat 25:41), iar Dumnezeu nu doreşte moartea şi osândirea celor păcătoşi (2 Pet.3:7-9). Cu toate acestea, în iad vor ajunge însă şi cei ce n-au crezut (2 Tes.1:4-10), n-au cunoscut pe Dumnezeu (2 Tes.2:8), n-au ascultat de Dumnezeu (2 Tes. 1:8; Mat.7:21), au dat înapoi (2 Pet.2:20-22; Evrei 10:39), nu s-au pocăit (Rom.2:3-11; Ap.2:21-23;Ap.9:20-21; 21:14-15), n-au slujit lui Dumnezeu ( Mat 25:41-46) şi numele lor n-a fost găsit scris în cartea vieţii ( Ap.20:15).
Întrebări pentru discuţie: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce ne ajută să credem că iadul este un loc real ? De ce oamenii zilelor noastre pun la îndoială existenţa acestui loc ? Care sunt lucrurile ce fac ca iadul să fie un loc de temut ? Cui a fost destinat iadul ? Cine se va alătura celor pentru care a fost pregătit iadul ? Ce ne arată că iadul este un loc de pedeapsă veşnică ? Ce ar trebui să faci pentru a nu ajunge în iad ?
Legarea si judecata lui Satan - 07 Decembrie 2008 Ap.20:1-15 (Evrei 10:12-13)
Scopul lecţiei: Să descoperim cum se va sfârşi războiul spiritual în care Diavolul a luptat împotriva lui Dumnezeu şi care va fi soarta lui Satan şi a celor ce l-au urmat. Contextul lecţiei: În cadrul acestui studiu, am învăţat până în prezent, despre felul cum a început acest conflict spiritual, care au fost formele de luptă ale puterii întunericului manifestate dealungul istoriei, şi cum putem câştiga biruinţa spirituală purtând armura pe care ne-o prezintă scriptura şi învăţând din experientele celor ce au fost înfrânţi sau au câştigat biruinţa spirituală, în ultimile lecţii biblice, vom încerca să descoperim cum se va sfârşi acest război spiritual şi care sunt lucrurile ce vor evidenţia „victoria finală". Dacă în capitolul 19 al cărţii Apocalipsa este prezentat modul în care Domnul Isus va câştiga biruinţa împotrva celor care susţinuţi de puterea întunericului se vor ridica împotriva Lui în vremea sfârşitului: Babilonul (sistemul religios păgân) şi Anticrist cu armatele lui (sistemul politic corupt), în capitolul pe care îl studiem ne este descoperită soarta lui Satan şi a celor ce i s-au alăturat în lupta împotriva lui Dumnezeu. Fiindcă dealungul timpului s-a căutat mai mult un răspuns la întrebările: „când" şi „cine" (când se vor întâmpla aceste lucruri şi cine vor fi cei ce le vor trăi), acest capitol a ridicat intense dezbateri teologice. Pentru a nu ne angaja în aceleaşi dispute, prin această lecţie biblică vom încerca să găsim răspuns la întrebările: „ce" şi cum"(ce se va întâmpla la sfârşitul vremurilor şi cum va fi exprimată biruinţa finală).
Conţinutul lecţiei: Pasajul lecţiei biblice de astăzi ne arată că lupta spirituală declanşată de Diavol va ajunge la sfârşit, Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, iar victoria finală va fi confirmată prin acţiuni concrete. Studiind acest capitol descoperim că: 1. Victoria finală va fi confirmată prin legarea lui Satan (Ap.20:1-3) Urmărind relatările Scripturii descoperim că înfrângerea lui Satan a fost confirmată în decursul istoriei prin: alungarea din prezenţa lui Dumnezeu (Is.14:12-15; Ez.28:12-19), restrângerea acţiunilor doar asupra pământului (Iov.1:7;2:2; Luca 10:18; Ap.12:7-10) şi dezbrăcarea de putere, prin biruinţa de pe cruce (Ioan12:20-32; Col.2:15). Va veni însă o vreme când biruinţa Domnului Isus va fi mult mai evidentă, când Satan va fi legat şi aruncat în adânc (Ap.20:1-3). Deşi unii comentatori văd în legarea lui Satan, doar o limitare a acţiunilor lui asupra celor credincioşi (Iov.1:12; 2:6; Luca 10:17-18; 1 Cor.10:13), primele versete din textul pe care îl studiem ne arată că Dumnezeu are putere să-l pună
pe diavol în imposibilitate de acţiune şi să-l întemniţeze în adânc (Ap.20:1-3). Acestă biruinţă este posibilă, deoarece Cel care îl va lega pe Satan este însuşi Isus Hristos. Cu toate că în vedenia sa apostolul Ioan a văzut un înger, Sfânta Scriptură ne arată că Cel ce poartă cheile morţii şi ale locuinţelor morţii este Hristos (Ap.1:18) El este singurul care poate să-l lege pe Satan, pentru că a anuţat aceasta în timpul misiunii Sale (Mat.12:24-29), l-a înfrânt pe diavol prin jertfa de pe cruce ( Col.2:15) şi a proclamat acestă biruinţă în timpul vizitei din ,,şeol" (1 Pet.3:18-20). O dovadă a faptului că diavolul poate fi pus în imposibilitate de acţiune, este păstrarea în lanţuri (întemniţarea în adânc), a duhurilor răutăţii care s-au răzvrătit pe vremea lui Noe (2 Pet.2:4; Iuda 1:6) şi mărturia duhurilor care au ieşit din demonizatul din Gadara (Marcu 5:6-10;Luca 8:28-31).
2. Victoria finală va fi confirmată prin domnia celor credincioşi (Ap.20:4-6) Prin revelaţia pe care a primit-o apostolul Ioan, Dumnezeu ne descoperă că El va avea victoria finală în lupta spirituală, prin faptul că va asigura domnia celor ce L-au urmat (Ap.20:4-6). Această domnie este promisiunea făcută de Dumnezeu celor credincioşi (Luca 22:29-30;Mat.19:28;2 Tim.2:12;Ap.2:26-27;Ap.3:21) şi poate fi înţeleasă în sens spiritual, prin stăpânirea asupra păcatului şi-a împrejurărilor vieţii (Rom.5:17;6:12-14), dar şi în sensul unei experienţe reale, trăite de cei credincioşi în timpul domniei terestre a Domnului Isus (Ap.20:4-6), cât şi a celei veşnice, în cerul nou şi pământul nou recreate de Dumnezeu (Mat.19:28; Ap.3:21;Ap.22:5). Cei ce vor domni împreună cu Hristos sunt cei ce vor avea parte de prima înviere (Ap.20:6;1Cor.15:20-26;1 Tes.4:1517;1 Cor.15:42-54), vor fi judecaţi de Hristos (în sens de răsplătire) Ap.20:4; 1 Cor.3:13.15;2 Cor.5:10; Rom.14:10; Luca 14:13-14;1 Cor.4:5), cărora li se vor alătura martirii din vremea necazului (Ap.20:4-6; Ap.6:9-11;13:15-17).
3. Victoria finală va fi exprimată prin condamnarea lui Satan (Ap.20:7-10) Dacă pentru o vreme, Satan va fi legat şi închis în adânc, păstrat în imposibilitate de acţiune, Dumnezeu va exprima biruinţa finală asupra celui ce i s-a împotrivit, fiindcă îl va aruca în iazul de foc, unde va fi pedepsit veşnic, împărtâşind aceiaşi soartă cu cei ce i-au fost cei mai fideli slujitori (Ap.20.7-10; 19:20; 14:9-11). Condamnarea lui Satan ne arată că cel rău nu-şi schimbă caracterul şi nu renunţă la luptă chiar şi după 1000 de ani de detenţie, iar pedeapsa pentru cei ce i s-au împotrivit este deosebit de severă (Ap.20:7-10)
4. Victoria finală va fi confirmată prin judecarea celor păcătoşi (Ap.20:11-13) Această judecată îl va avea ca judecător pe Dumnezeu, va fi înfăptuită la marele tron de domnie ( Ap.2:9; 5:1;7:13;6:16:7:10,15; 19:4;21:5), inculpaţi vor fi cei păcătoşi (Ap.20:12-13; Dan 7:10), capetele de acuzare vor fi după cele scrise în cărţi ( Ap.20.12; Ps.139:16;Mat.12:36; Ps.56:8; Mal.3:16;Rom.2:16) iar sentinţa va fi: dreaptă, aspră şi finală (Ap.20:13-15;21:8).
5. Victoria finală va fi confirmată prin pedepsirea celor ce s-au împotrivit (Ap.20:14-15) Pentru că sentinţa rostită de Dumnezeu este definitivă şi va fi executată imediat, în iazul de foc (moartea a doua), alături de anticrist, proorocul mincinos şi diavol, va fi aruncată şi moartea, locuinţa morţilor şi toţi acei a căror nume n-a fost găsit scris în cartea vieţii (Ap.19:20;20:10, 14-15).
Întrebări pentru discuţie: 1. Ce mărturii ne arată că Dumnezeu va câştiga biruinţa finală ? 2. Ce ne învaţă faptul că diavolul a fost înfrânt în toate bătăliile spirituale ? 3. De ce este important să cunoaştem sfârşitul celor ce s-au împotrivit lui Dumnezeu ? 4. Ce nume a folosit Ioan, pentru a-l prezenta pe cel ce va fi legat în adânc ? 5. Ce diferenţă este între ceea ce se va întâmpla în timpul domniei lui Hristos şi ceea ce s-a întâmplat în timpul stăpânirii lui Satan? 6. Ce lucruri ne arată că moartea a doua înseamnă o pedeapsă grozavă ? 7. Dacă cei credincioşi vor domni împreună cu Hristos, cum trebuie să ne pregătim pentru acestă domnie ?
Domnul Isus (accepta voia lui Dumnezeu) - 30 Noiembrie 2008 Mat.26:36-56 ( Mat.26:41) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce-a însemnat pentru Domnul Isus umblarea în voia lui Dumnezeu şi cum L-a ajutat acest fapt să ajungă la biruinţă spirituală. Contextul lecţiei: Domnul Isus este pentru noi modelul desăvârşit privind biruinţa spirituală. Misiunea Lui în mijlocul acestei lumi a fost nu numai să învingă puterea întunericului şi să nimicească lucrările diavolului (1 Ioan3:8;Col.2:1415; Evr.2:14), dar să ne dea şi un exemplu, pe care urmându-l, să putem câştiga aceiaşi biruinţă (1 Pet.2:21). Unul dintre secretele biruinţei Domnului Isus a fost umblarea în voia lui Dumnezeu. Asfel, El a acceptat voia lui Dumnezeu în mod voluntar (Ps.40:5-8;Evrei 10:5-10), a făcut din voia lui Dumnezeu ţinta slujirii Sale (Ioan 4:34; 5:1730), a proclamat public împlinirea voiei lui Dumnezeu (Ioan 6:38-40;9:4;12:47-50;14:10) şi a plătit orice preţ pentru a rămâne în voia lui Dumnezeu ( Mat.4:1-10; 26:39; Luca22:41-42; Ioan 8:28-29).
Conţinutul lecţiei: Pasajul lecţiei biblice de astăzi ne prezintă momentul luptei spirituale purtată de Domnul Isus în Ghetsimani. Deşi diavolul care ştia că Domnul Isus este sămânţa femeii ce îi va drobi capul (Gen.3:14-15), s-a împotrivit venirii Domnului Isus în mijlocul acestei lumi şi a luptat împotriva Lui de la întrupare şi până la răstignire, citind relatările Scripturii, descoperim că au fost câteva momente în care această bătălie spirituală a fost mult mai intensă. Printre aceste momente se numără: numără: ispitirea din pustie (Mat 4:1-11; Mc.1:9-13; Luca 4:1-13), rugăciunea din Ghetsimani ( Mat.26:36-46;Marcu 14:32-42; Luca 22:39-46; Ioan 18:1-11) şi momentul răstignirii pe Golgota (Mat.27:32-56; Mc.15:21-41;Luca 23:26-43; Ioan 19:17-30). În pasajul lecţiei biblice de astăzi ce ne prezintă una dintre aceste situaţii, descoperim că Domnul Isus a fost biruitor în lupta spirituală, fiindcă a acceptat întru totul voia lui Dumnezeu. Declaraţia „ ..nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu." (Mat 26:39/b) exprimă această biruinţă. Urmărind modul cum prezintă Scriptura această luptă spirituală, descoperim:
1. Împrejurările în care Domnul Isus a acceptat voia lui Dumnezeu Deşi Domnul Isus a acceptat voia lui Dumnezeu chiar înainte de intrarea în mijlocul acestei lumi ( Ps.40:5-8), El a ales să rămână în voia lui Dumnezeu şi atunci când în faţa Sa era un pahar plin cu păcate (Isaia 53:4; 2 Cor.5:21;1 Petru2:24), de suferinţe (Isaia 53:3-5;Ps.22:6-18), de singurătate (a fost despărţit de Tatăl: Ps 22:1-5; Mat 27:46; Marcu 15:34; Evrei 5:7-8) şi de cea mai ruşinoasă moarte (Deut.21:23;Gal.3:13). În acelaşi timp însă, Domnul Isus a acceptat voia lui Dumnezeu, într-o vreme în care cei mai cu vază ucenici au fost învinşi de trei ori (Mat. 26:37-45) şi în singurătate a trebuit să confrunte unul dintre cele mai puternice atacuri declanşate de diavol. Rugăciunea din Ghetsimani n-a fost asemenea multor momente de rugăciune în care Domnul Isus stătea în părtăşie cu Tatăl, ci a însemnat o intensă luptă spirituală. Înţelegem acest fapt, deoarece în timpul acestei agonii (Mat.26:38) sudoarea Domnului Isus s-a transformat în picături mari de sânge (Luca 22:44)
2. Semenle care ne arată că Domnul Domnul Isus a umblat în voia lui Dumnezeu Dumnezeu Putem înţelege că Domnul Isus a ales să rămână în voia lui Dumnezeu, fiindcă a apelat la Tatăl. Pentru că ştia bine cine este Tatăl Său, El şi-a început rugăciunea adresându-I-se în mod direct spunând de trei ori „Tată „ (Mat.26:39;42). Apoi El i-a încurajat şi antrenat pe ucenici spre aceiaşi bătălie spirituală (Mat.26:39-41), acceptînd întru totul voia lui Dumnezeu indiferent de preţul pe care urma sa-L plătească (Mat.26:39;42) Mărturisirea :" daca este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!", nu este un semn al abdicării de la voia lui Dumnezeu şi nici de slăbiciune sau de negociere cu Tatăl, cu privire la evenimentele care ar fi urmat. Fiindcă Domnul Isus ştia că tocmai pentru aceste clipe venise în mujlocul acestei lumi (Ioan 12:27;Luca 12:50; Ioan 13:1), această rugăciune, este mai degrabă expresia unui suflet care doreşte să se păstreze curat, şi-a unei atitudini de ascultare care n-ar vrea să fie despărţită de persoana pe care o urmează ( Evrei.7:26-27;5:7-8). Deşi pentru Domnul Isus a urmat ceasul în care a fost dat în mâinile oamenilor (Mat. 26:45; Marcu 14:41), 14:41), El a văzut în evenimentele care au urmat nu numai un ceas al întunericului, durerii, despărţirii şi-al morţii, ci un ceas al proslăvirii şi-o cale spre biruinţă (Ioan 12:23-33; Ioan 13:31-35;17:1-5; Evrei 12:2).
3. Binecuvântările care au fost dobândite dobândite de Domnul Isus pentru că a umblat în voia lui lui Dumnezeu Pentru că Domnul Isus a rămas în voia lui Dumnezeu, chiar şi în cele mai grele momente de încercare, a primit întărire spirituală prin părtăşia cu Tatăl şi prin ajutorul pe care Tatăl I L-a trimis ( Mat.26:41; Luca 22:43), a stăpânit asupra evenimentelor care au urmat (Mat.26:47-56) a trecut biruitor prin suferinţă şi moarte ( Col.2:15; 1 Cor.15:55-57) şi a primit slava pe care Tatăl I-a promis-o (Fil.2:6-11).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt mărturiile ce ne arată că Domnul Isus a umblat în voia lui Dumnezeu ? Ce factori puteau să-l determine pe Domnul Domnul Isus ca în Ghetsimani să nu mai rămână în voia lui Dumnezeu ? Care a fost secretul biruinţei Domnului Domnului Isus în lupta spirituală din Ghetsimani ? Care au fost binecuvântările ce au urmat acestei biruinţe ? De ce ucenicii Domnului Isus au fost înfrânţi în lupta spirituală din Ghetsimani ? Care au fost urmările acestei înfrângeri ? Care sunt lucrurile ce-i împiedică pe unii credincioşi să rămână în voia lui Dumnezeu? Dumnezeu?
Daniel (asteapta raspunsul Domnului) - 23 Noiembrie 2008 Dan.9:1-27 (Iacov 5:16) Scopul Lecţiei: Să descoperim secretul rugăciunii, care l-a făcut pe Daniel să primească răspuns din partea lui Dumnezeu şi să câştige biruinţa în lupta spirituală. Contextul lecţiei: Daniel, nume care în limba ebraică înseamnă: „Dumnezeu este judecătorul meu" a fost un israelit de viţă regală, ce a fost luat în robia Babiloniană, în timpul domniei lui Ioiachin. Ajuns în Babilon, Daniel a fost pregătit împreună cu alţi tineri de vârsta lui, pentru a împlini slujiri la curtea regală (Dan.1:1-6)
Pentru Daniel, lupta spiriruală a început odată cu primii paşi pe care i-a facut în ţara robiei. Astfel el a trebuit să lupte împotriva regulilor de la curtea împărătească şi-a obiceiurilor păgâne (Dan.1:8-21), a pretenţiilor fără limite ale împăratului Nebucadneţar (Dan.2:1-23; 4:1-9), sau a acuzaţiilor venite din partea colegilor de slujbă (Dan.6:1-28). (Dan.6:1-28). Pe lângă lupta spirituală purtată împotriva acestor împotriviri venite dinafară, Daniel a fost angajat însă şi într-o adevărată luptă a rugăciunii. Cu toate că pentru Daniel rugăciunea a fost un mod de viaţă (Dan.2:16-19;6:10), atunci când a înţeles voia lui Dumnezeu pentru cei aflaţi în robie, rugăciunea sa a căpătat o şi mai mare intensitate, devenind o adevărată luptă sirituală (Dan.9:1-27).
Conţinutul lecţiei: Experienţa luptei spirituale purtată de Daniel în post şi rugăciune a început în anul întâi al domniei lui Darius Medul, fiul lui Ahaşveroş Ahaşveroş ( Dan.5:30-31;9:1; 11:1), 11:1), dar a continuat şi în anii care au urmat urmat (Dan.10:1-3). Biruinţa sa spirituală este confirmată de răspunsul imediat pe care l-a primit din partea lui Dumnezeu (Dan.9:20-27), experienţele pe care le-a trăit ulterior (Dan.10:1-12:13), dar şi de împlinirea în cursul istoriei a adevărurilor pe care Dumnezeu i le-a descoperit : întoarcerea din robia Babiloniană, venirea, moarte şi învierea lui Mesia, împrăştierea Israelului printre naţiuni şi strângerea lui înapoi în ţara promisă (Dan 9:24-26). Lui Daniel, Dumnezeu i-a descoperit însă nu nuami ceea ce se va întâmpla cu neamul său, ci şi drumul pe care îl va parcurge istoria omenirii până la vremea necazului celui mare, apariţia lui Anticrist, Anticrist, venirea lui Hristos, judecata finală şi răsplătirea veşnică a celor credincioşi (Dan.11:1-12:3). Faptul că a primit o aşa revelaţie, ne arată că Daniel a trăit o biruinţă sprituală deplină, iar răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile pe care el le-a înălţat, a fost mult mai mare decât el se aştepta. Studiind pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim că Daniel a primit un aşa răspuns la rugăciunile pe care le-a înălţat, pentru că :
1. Daniel s-a rugat rugat în conformitate cu Scriptura ( Dan.9:1-2) Înainte de a se ruga, Daniel a citit Cuvântul lui Dumnezeu. În ciuda vârtei înaintate, a schimbărilor din viaţa politică şi socială a imperiului şi- a obligaţiilor de serviciu, Daniel şi-a făcut timp să citească Scriptura. Cartea pe care a citit-o a fost scrisă de proorocul Ieremia, iar portiunea la care a făcut referire, este Ieremia 29:10-12. El nu numai că a citit, dar a şi meditat la Cuvântul lui Dumnezeu, căutând s-i găsească înţelesul (Dan.10:1) Când a înţeles care este planul lui Dumnezeu, Daniel s-a rugat potrivit adevărului pe care l-a desoperit ( Dan.9:3)
2. Daniel s-a rugat cu umilinţă (Dan.9:3) Deşi era prim ministru, Daniel s-a rugat îmbrăcat în sac şi cenuşă. Această afirmaţie este menţionată în biblie de 46 de ori şi de fiecare dată exprimă o adâncă smerenie. Cei îmbrăcaţi în sac arătau durerea în semn de doliu pentru un mort (Gen.37:34; 2Sam.3:31; Ioel 1:8), un semn al unui dezastru personal sau naţional (Iov.16:15; Plâng.2:10; Estera 4:1), o mărturie a remuşcării pentru păcatele comise (1 Împ.21:27; Neemia 9:1; Iona 3:5; Mat 11:21) sau o adâncă stare de umilinţă în timpul rugăciunii (2 Împ.19:1-2; Dan.9:3).
3. Daniel s-a rugat cu stăruinţă (Dan. 9:3-4) Pentru Daniel rugăciunea n-a fost numai un ritual sau o simplă poezie pe care a spus-o înaintea lui Dumnezeu, ci o adevărată luptă spirituală în timpul căreia şi-a întors faţa către Dumnezeu, a căutat părtăşia cu El mărturisindu-şi starea inimii şi a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu cerile sale. Expresia: „M-am rugat Domnului" (Dan.9:4/a) (Dan.9:4/a) este aceiaşi cu cea care descrie lupta lui Iacov cu Dumnezeu, folosită în Gen.32:25. Pentru Daniel, stăruinţa n-a însemnat frecvenţa cu care a folosit cuvintele, ci puterea credinţei cu care s-a rugat, intensitatea luptei pe care a purtat-o şi statornicia lângă ceea ce a cerut.
4. Daniel s-a rugat mărturisindu-şi păcatele (Dan.9:4-7) Înainte de orice altă cerere, Daniel şi-a mărturisit păcatele (Dan.9:4/a).Deplin conştient de măreţia măreţia lui Dumnezeu (Dan.9:4/b), el a mărturisit fiecare abatere abatere pomenind-o pe nume (Dan.9:5-6) şi a recunoscut juteţea pedepsei lui Dumnezeu (Dan.9:7). Daniel n-a avut o atitudine de mândrie, sau exclusivistă, ca a fariseului de la templu (Luca 9:914), ci s-a inclus în numărul celor ce au păcătuit şi-au meritat să primească pedeapsa. Acestă atitudine este confirmată de faptul că în rugăciunea sa, pronumele „noi" cu derivatele lui, este repetat de 17 ori.
5. Daniel s-a rugat mijlocind pentru alţii (Dan.9:8-13) În mijlocirea sa, Daniel a menţionat: împăraţii, căpeteniile, părinţii celor din poporul său şi tot Israelul. Şi în momentul mijlocirii, la fel ca în momentul mărturisirii, mărturisirii, el a recunoscut păcatele menţionându-le pe nume şi-a subliniat justeţea pedeapsei pe care Dumnezeu le-a trimis-o.
6. Daniel s-a rugat rugat contând contând pe lucrarea lui Dumnezeu Dumnezeu (Dan.9:14-19) Atunci când s-a rugat lui Dumnezeu, Daniel n-a contat pe merite personale, sau pe neprihănirea poporului (Dan.9:18), (Dan.9:18), ci pe mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel el menţionează caracterul lui Dumnezeu: îndurarea şi iertarea ( Dan.9:9; 16) dreptatea (Dan.9:14) şi dragostea (Dan.9:17 şi 19), dar şi lucrările pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie (Dan.9:15).
7. Daniel s-a rugat rugat aşteptînd un răspuns concret (Dan.9:19) În ultimele afirmaţii ale rugăciunii lui Daniel, descoperim răspunsul pe care el şi-l dorea şi lucrările pe care aştepta ca Dumnezeu să le împlinească. El a dorit ca Dumnezeu „să audă rugăciunea", „să ierte păcatele", „să ia aminte"(să ia în considerare cererile adresate şi să le împlinească), „să lucreze" şi „să răspundă imediat„ (Dan.9:19). Răspunsul pe care Dumnezeu i l-a dat, a fost însă mult mai mare decât aşteptările sale, fiindcă lucrările lui dumnezeu sunt mai mari decât aşteptările noastre. (Dan.9:20-27).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care dintre dintre luptele spirituale purtate de Daniel a fost mai intensă ? De ce viaţa de rugăciune a lui Daniel a fost o luptă spirituală ? Ce l-a determinat pe Daniel să poarte această luptă spirituală ? De ce cei mai mulţi creştini sunt înfrânţi în lupta rugăciunii rugăciunii astăzi? Care dintre dintre caracteristicile rugăciunii lui Daniel este cel mai neglijat astăzi ? De ce cele mai multe multe rugăciuni ale celor ce se roagă nu primesc răspuns ? Puteţi împărtăşi împărtăşi măcar un singur răspuns pe care l-aţi primit la rugăciune ?
Neemia (respinge provocarile) - 16 Noiembrie 2008 Neemia 6:1-19 (Evrei 13:6) Scopul lecţiei: Să descoperim lupta spirituală în care a fost angajat Neemia, cine au fost cei ce i s-au împotrivit şi modul în care a câştigat biruinţa spirituală înainte de-a ajunge pe terenul vrăjmaşului. Contextul lecţiei: Neemia a fost probabil unul dintre urmaşii evreilor deportaţi în Babilon, care a ajuns paharnicul împăratului persan Artaxerxes. El îşi împlinea acestă slujbă de mare cinste în Susa, capitala noului imperiu (Neemia 1:1). Când a primit însă veşti despre situaţia dezolantă în care se afla cetatea părinţilor săi (Neemia1:2-3), după un timp de post şi rugăciune (Neemia 1:4-11), Neemia a cerut permisiunea împăratului să meargă la Ierusalim şi reconstruiască zidurile cetăţii (Neemia 2:1-10). Ajuns în ţară, el s-a confruntat însă cu două obstacole majore: nepăsarea locuitorilor Ierusalimului şi împotrivirea vrăjmaşilor (Sanbalat şi Tobia). Dacă Neemia a reuşit să-i mobilizeze pe cei din neamul său, folosind exemplul personal şi mărturia experienţelor trăite cu Dumnezeu (Neemia 2:11-18), confruntarea cu cei ce se împtriveau reconstruirii zidurilor cetăţii s-a transformat într-un adevărat război, care a inclus toate formele de manifestare: batjocoră şi învinuiri neadevărate (Neemia (Neemia 2:19) subestimarea slujirii şi acuzaţii demoralizatoare (Neemia (Neemia 4:1-3), acţiuni armate şi atacuri supriză (Neemia 4:7-14). În ciuda acestor împotriviri, Neemia a continuat înălţarea zidurilor Ierusalimului, biruind chiar şi descurajarea şi nemulţumirea poporului, care s-a ridicat ca un obstacol venit din interior. (Neemia 5:1-13) În momentul în care lucrările erau aproape de sfârşit, vrăjmaşii lui Iuda care se împotriveau reconstrucţiei zidurilor Ierusalimului, au declanşat însă un atac puternic, care a inclus compromisul, denigrarea publică şi îndemnul pentru depăşirea atribuţiunilor, cursă prin care Neemia s-ar fi descalificat înaintea oamnilor şi înaintea lui Dumnezeu (Neemia 6:1-19) Toate aceste curse prin care vrăjmaşii lui Iuda au vrut să împiedice reconstrucţia zidurilor Ierusalimului, pun în lumină aţiunea de împotrivire a diavolului, faţă de împlinirea planului lui Dumnezeu. De aceia, Sanbalat, Tobia, Gheşem şi toţi cei ce li s-au alaturat, numai uneltele pe care diavolul le-a folosit pentru a-l compromite pe Neemia şi- ai face de ruşine pe cei din Iuda, prin neterminarea lucrărilor începute. În ciuda acestor împotriviri, Nemii a rămas credincios lucrării încredinţate şi reconstrucţia zidurilor Ierusalimului a fost terminată în numai 52 de zile (Neemia 6:15).
Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul Scripturii care prezintă atacul final al celor ce se împotriveau reconstruirii zidurilor Ierusalimului, descoperim că Neemia a fost biruitor în această luptă spirituală, n-a acceptat compromisul şi pasttrandu-şi demnitatea şi nu şi-a depăşit atribuţiile, atribuţiile, respingand toate provocările vrăjmaşului. El El nu s-a lăsat atras pe terenul vrăjmaşului, loc în care ar fi fost cu siguranţă învins, pentru că: 1. Neemia a respins provocările vrăjmaşilor fiindcă a cunoscut lucrarea pe care trebuia să-o împlinească (Neemia 6:1-3) Deşi propunerea vrăjmaşilor era deosebit de tentantă: „o întalnire în satele din vale" (Neemia 6:2), Nemia a respins această ofertă şi n-a acceptat o vreme de concediu, sau de discuţie protocolară, fiindcă ştia cine sunt cei ce l-au invitat la masă.( Ps.1:1-2) În acelaşi timp, el şi-a cunoscut bine lucrarea pe care urma s-o împlinească şi preţul care ar fi fost plătit daca ar fi acceptat această propunere (Neemia 6:3). Este interesant de observat faptul că prin cursele sale, diavolul încearcă să ne determine să părăsim muntele şi să coborâm în vale, unde să ne aşezăm la masă cu cei care îl urmează. 2. Neemia a respins provocările vrăjmaşilor fiindcă a fost hotărât în decizii (Neemia 6:4-9)
Propunerile făcute de împotrivitorii lui Neemia n-au fost numai foarte tentante, ci şi deosebit de persuasive. Acestea au fost repetate de patru ori. În ciuda acestor insistenţe, Neemia nu s-a lăsat înduplecat, fiindcă a fost hotărât în decizii: „de patru ori a trimis acelaşi răspuns!" (Neemia 6:4). Iar când invitaţia a venit ca o scrisoare deschisă citită în auzul tuturor celor din cetate, Neemia nu s-a lăsat înfricoşat de acuzaţiile aduse, ci a condamnat minciuna şi s-a întărit în slujire căutând părtăşia cu Dumnezeu (Neemia 6:5-9; Evrei 13:6). 3. Neemia a respins provocările vrăjmaşilor fiindcă nu şi-a depăşit atribuţiunile (Neemia 6:10-15) Când vrăjmaşii lui Iuda au înţeles că nu-l pot compromite pe Neemia, prin oferte tentante, sau acuzaţii calomnioase, iau întins o altă cursă, îndemnându-l prin proorocii mincinoase să meargă în Templu, într-un loc unde era permis accesul numai preoţilor (Neemia 6:10-11). Sub ameniţarea fricei de oameni, Neemia a fost îndemnat să intre în Templu, unde ar fi fost pedepsit de Dumnezeu (Neemia 6:12-14). El nu s-a lăsat însă prins în această cursă, pentru că ştia care îi sunt limitele atribuţiilor, a înţeles care este sursa mesajului care i-a fost transmis, şi motivaţia ce i-a determinat pe acei prooroci să-i comunice neadevăruri. 4. Neemia a respins provocările vrăjmaşilor fiindcă a fost dedicat împlinirii voiei lui Dumnezeu (Neemia6:16-19) Neemia s-a anjgajat în reconstrucţia zidurilor Ierusalimului fără a urmări un interes personal, ci deplin convins că aceasta era voia lui Dumnezeu. El n-a urmărit ca sa-i fie trecut numele său pe opera pe care tocmai o finalizase, ci să fie cinstit şi onoarat Dumnezeu prin acea lucrare. Acest fapt este bine subliniat de atitudinea popoarelor care la terminarea zidurilor Ierusalimului, nu l-au cinstit pe Neemia ci pe Dumnezeu. (Neemia 6:16-19). Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt mărturiile ce arată că Neemia a fost antrenat într-un război spiritual ? Care dintre formele de împotrivire ale vtăjmaşilor lui Iuda consideraţi a fi cele mai puternice? Care dintre aceste forme de împotrivire sunt mai frecvente astăzi? Ce lucruri l-au ajutat pe Neemia să respingă provocările vrăjmaşilor ? Ce lucruri îi determină pe mulţi credincioşi să nu mai fie hotărâţi în decizii ? De ce credeţi că pentru Neemia ar fi fost o înfrângere spirituală dacă ar fi acceptat să meargă la Templu? Ce ar trebui să facem ca la sfârşitul lucrării pe care o împlinim să fie onorat Dumnezeu ?
David (Lupta cu indrazneala) - 09 Noiembrie 2008 1 Sam.17:12-58 (1 Sam.17:45)
Scopul lecţiei: Să descoperim lupta spirituală în care a fost antrenat David, care au fost factorii ce l-au determinat să lupte cu îndrăzneală şi care au fost binecuvântările ce au urmat biruinţei. Contextul lecţiei:Unul dintre duşmanii cu care poporul Israel s-a luptat în repetate rânduri, au fost filistenii. Aceştia sunt urmaşi ai lui Ham (Gen.10:14; 1 Cron 1:12), fiind cunoscuţi ca oameni ai mării. Ei ocupau o fâşie de pământ de pe coasta Mării Mediterane, la sud-vest de Ierusalim, între Egipt şi Gaza. În timpul cuceriii Canaanului, de către poporul Israel, filistenii aveau 5 cetăţi întărite: Gaza, Acalon, Asdod,Ecron şi Gat (Iosua 12:2-3). În timpul domniei lui Saul, filistenii au declarat razboi Israelului şi şi-au adunat armata într-o cetate a lui Iuda numitî Soco, aşezânduşi tabăra pe un munte lânga Efes-Damim (1 Sam.17:1-3). Pentru că pe celălat munte era desfaşurată pentru luptă armata lui Israel, în valea care îi despărţea, a înaintat unul dintre cei mai vestiţi soldaţi din armata filistenilor, numit Goliat. Acesta era un urmaş a lui Rafa (Deut.2:20-21; 2 Sam. 21:18-22), un om cu o statură împunătoare, de şase coţi şi o palmă (3,2m). Îmbrăcat în zale şi echipat cu sabie, scut şi o suliţă a cărei mâner era cât un sul de ţesut (1 Sam.17:57), Goliat a aruncat ocară asupra taberei lui Israel, cerând un soldat cu care să se lupte, iar cel ce urma să câştige lupta, aducea biruinţa şi pentru armata care l-a trimis.(1 Sam.17:9)
Conţinutul lecţiei: Deşi pasajul leţiei biblice de astăzi descrie lupta dintre David şi Goliat, în spatele acestei confruntări fizice putem observa un adevărat război spiritual, fiindcă Goliat a aruncat ocară asupra oştirii lui Israel (şi implicit asupra lui Dumnezeu)(1 Sam.17:10), iar David a luptat în Numele Domnului, apărând nu numai onoarea lui Israel, ci şi cea a lui Dumnezeu (1 Sam.17:45-47). Dacă Goliat era uriaşul fizic, pentru a-l birui, David a trebuit să învingă mai întâi alţi uriaşi: frica (1Sa.17:11; 25), suspiciunea (1 Sam.17:28-29), subaprecierea (1 Sam.32) şi rutina, fiindcă toţi cei ce se angajau în luptă trebuiau să poarte un anume echipament militar (1 Sam.17:38-40). Cu toate că cei din armata lui Israel tremurau de frică, iar timp de patruzeci de zile din partea duşmanului au fost provocări repetate (1 Sam.17:16), când a ajuns pe câmpul de luptă, David s-a oferit sa-l confrunte pe Goliat, imediat. Urmărind modul cum s-a pregătit pentru această luptă şi cum l-a învins pe Goliat, descoperim că deşi era numai un adolescent, el a luptat cu o mare îndrăznelă. Luând în considereare exemplul său descoperim că:
1. David a luptat cu îndrăzneală fiindcă şi-a cunoscut duşmanul
David nu s-a antrenat în luptă înainte de a afla toate detaliile cu privire la duşmanul său. Deşi a auzit vorbele rostite de Goliat, nu s-a mulţumit numai cu rumorile care circulau printre soldaţii din tabăra lui Israel, ci a pus întrebări concrete şi a aşteptat un răspuns autorizat (1Sam.17:23-26). Procedând astfel el a descoperit identitatea, acţiunile, motivaţiile şi armura folosită de vrăşmaş, dar şi punctele lui slabe (1Sam.17:45-51). În contrast cu David, Goliat ştia atât de puţin despre cel ce a ieşit sa-l înfrunte. De aceia una din cauzele înfrângerii lui, a fost şi aroganţa manifestată prin subestimarea adversarului. (1 Sam.17:42-44). Dacă datorită staturii, vitejiei şi-a armurii pe care o purta, Goliat era pentru cei din tabăra lui Israel o mare provocare, pentru David, acesta a fost o mare oportunitate. Este aşa de mare, cred că îşi zicea el; încât este imposibil să nu-l nimeresc!
2. David a luptat cu îndrăzneală fiincă era obişnuit cu lupta Pentru David lupta nu a fost o noutate, sau ceva care sa-l fi luat prin surprindere, ci un mod de viaţă. Când Saul i-a spus lui David că experienţa de luptător a lui Goliat este mai mare decât a lui (1 Sam. 17:33), acesta i-a răspuns împăratului că şi el a făcut antrenament în fiecare zi, luptând pentru a apăra turma tatălui său de urşii şi leii din pustie. (1 Sam.17:34-36)
3. David a luptat cu îndrăzneală fiindcă n-a folosit o armură străină Oridecâteori cineva se pregăteşte pentru luptă, se gasesc destui sfătuitori care să le dea sugestii. Printre aceştia s-a numărat şi Saul, care s-a oferit sa-i dea lui David armura sa. Deşi la început David s-a supus împăratului şi s-a lăsat îmbrăcat cu hainele acestuia, dacă ar fi acceptat să le şi poarte pe câmpul de luptă, n-ar fi luptat cu îndrăzneală. Pentru a înţelege această situaţie, aş dori să vă întreb: „Aţi condus vreodata o maşină împrumutată? Ce calificativ v-ar fi dat ca şofer cei ce v-au urmărit modul cum aţi condus în primele 10 minute ?"
4. David a luptat cu îndrăzneală fiindcă a contat pe ajutorul lui Dumnezeu Îndrăzneala lui David n-a avut ca suport tinereţea sau experienţa sa, ci convingerea delplină că Dumnezeu îi va da biruinţa. Acestă convingere exprimată înainte de a fi realitate, dovedeşte o mare credinţă ( 1 Sam.17:36;45-47). În contrast cu încrederea pe care el a dovedit-o, desoperim starea de necredinţă a celor din Israel, manifestată prin frică, lipsă de curaj, şi amânarea luptei. Aceste atitudini ne confirmă faptul că aceştia erau înfrânţi chiar înainte de-a fi început lupta.
5. David a luptat cu îndrăzneală fiindcă a luptat pentru o cauză dreaptă David n-a luptat motivat de recompensă (1 Sam.17:25-26; 18:17-30), ci pentru a apăra onoarea Numelui lui Dumnezeu şi-a poporului pe care Dumenuzeu l-a ales.(1 Sam.17:26;36,45-48). El n-a urmărit ca prin acestă biruinţa să câştige doar foloase personale, ci a dorit un câştig pentru Împaraţia lui Dumnezeu. Acest căştig a însemnat nu numai un uriaş mai puţin, ci o nouă mărturie a prezenţei şi-a puterii lui Dumnezeu şi o mare bucurie şi binecuvântare pentru cei din neamul său (1 Sam.17:48-58; 18:1-16).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce filistenii erau un duşman de temut ? Care sunt uriaşii pe care David a trebuit sa-i învingă înainte de a-l birui pe Goliat ? Care dintre aceşti uriaşi îi afectează cel mai mult pe oamenii din zilele noastre ? Ce l-a făcut pe David să lupte cu îndrăzneală? Care dintre aceşi factori lipseşte cel mai mult astăzi? De ce oamenii zilelor noastre, sunt interesaţi mai mult de recompensa materială ? Cum poate fi înălţat numele lui Dumnezeu prin viaţa ta şi-a bisericii în care slujeşti?
Iosua (Umbla stapanit de un alt duh) - 02 Noiembrie 2008 Num.14:1-38 (Num.14:24) Scopul lecţiei: Să descoperim secretul biruinţei spirituale traite de Iosua, contextul în care aceasta biruinţă spirituală a fost câştigată şi binecuvântarile care au urmat. Contextul lecţiei: În contrast cu personajele biblice ce au trait înfrângere în lupta spirituală, Sfanta Scriptură prezintă şi exemple ale unor oameni ai lui Dumnezeu, care au experimentat bucuria biruinţei spirituale. Printre cei ce au trait această binecuvântare se numără şi Iosua împreună cu tovarăşul său Caleb. Iosua a fost ucenicul lui Moise (Ex.33:11), care l-a asistat pe acest mare conducător al poporului Israel în timpul călătoriei prin pustie (Ex.24:13; 32;17;33:11;Num.11:28), primind uneori slujiri şi responsabilităţi specifice. În timpul luptei împotriva lui Amalec, el a condus armata lui Israel (Exod 17:8-16), iar în calitate de reprezentant al tribului lui Efraim a participat împreună cu celelate iscoade la cercetarea ţării Canaanului (Num.13:1-33).
Dupa moartea lui Moise, Iosua a preluat conducerea poporului Israel, fiind omul folosit de Dumnezeu pentru a conduce poporul Israel în Canaan şi ai da în stăpânire moştenirea promisă, cucerind fiecare zonă a ţării.(Num.27:1823;34:17;Iosua 1:1:1-8) La început numele său a fost Hosea (în ebraică „Hosua", însemnând: salvare sau mântuire), dar Moise i-a adăugat acestui nume prefixul „Ye", devenind Iosua (în ebraică Yehosua, care înseamnă, Yahve este Salvatorul, Yahve eliberază, sau Yahve izbăveşte) (Num.13:16). Numele său are aceiaşi rădăcină cu a numelui Domnului Isus, iar prin viaţa sa şi lucrările pe care le-a împlinit, Iosua poate fi considerat un prototip a lui Hristos.
Conţinutul lecţiei: Textul lecţiei biblice de astazi, prezintă momentul în care iscoadele trimise de Moise ca sa cerceteze ţara Canaanului şi-au prezentat raportul. Pentru că zece dintre iscoade au prezentat un raport negativ (Numeri 13:27-29;31-33), tabăra lui Israel a fost cuprinsă de panică şi desnădejde (Num.14:1). În acele momente de tensiune şi învrăjbire, Iosua şi Caleb au prezentat însă un raport pozitiv şi i-au chemat pe toţi cei din Israel la pace şi încredere în Dumnezeu, asigurându-i de biruinţă (Num.13:30; 6-9). În acele momente când poporul a ascultat cele două rapoarte, n-a fost numai o confruntare de cuvinte şi mărturii, ci o adevărată bătălie spirituală, datorită faptului că fiecare tabără era călăuzită de un anume duh. Dacă iscoadele ce au prezentat raportul negativ erau călăuzite de un duh de necredinţă şi teamă, Iosua şi Caleb au fost călăuziţi de un duh înalt, de încredere pace şi siguranţă (Num.14:24). Urmărind în contrast atitudinile şi acţiunile celor două tabere, descoperim:
1.Împrejurările în care Iosua a dovedit că este stăpânit de un alt duh Iosua şi Caleb au dovedit că sunt călăuziţi de un alt duh, într-o vreme în care erau în minoritate. Procentul celor antrenaţi în acea confruntare era de zece la doi, în defavoarea lor, iar poporul cuprins de furie, voia sa-i omoare cu pietre (Num.14:10). Raport negativ care exprima necredinţa celor zece iscoade, a făcut ca întreg poporul să piardă pacea (au ajuns plini de frică. Num.13:33;14;1), viziunea (au văzut obstacolele nu obiectivele.Num.13:28;31.33), încrederea (au cârtit împotriva conducătorilor şi împotriva lui Dumnezeu (Num.14:2) drumul (au dorit să se întoarcă înapoi în Egipt. Num.14:3), binecuvântarea ( Dumnezeu şi-a îndreptat mâna împotriva lor. Num.14:11-12) şi viaţa ( toti cei ce au văzut minunile lui Dumnezeu şi nu au dovedit credinţă, au murit în pustie Num.14:13-23;26-38)
2. Semnele ce au confirmat că Iosua a fost stăpânit de un alt duh În contrast cu tabăra lui Israel şi cele zece iscoade, Iosua şi Caleb au fost stăpâniţi însă de un alt Duh, experimentând o biruinţă spirituală chiar în mijlocul celor mai grele încercări. Ei au dovedit această biruinţă spirituală prin faptul că au vorbit şi acţionat prin credinţă. Această credinţă i-a ajutat să-i vadă pe duşmani din perspectiva lui Dumnezeu (Num.13:33;14:9), să se încreadă în promisiunile şi lucrarea lui Dumnezeu (Num.14:8), să acţioneze cu curaj (Num.14:6), să aibă o viziune clară asupra realităţii (Num.7), să urmeze întru totul calea Domnului (Num.14:24), să fie siguri de biruinţă ( Num.13:30) şi stând împotriva păcatului, să-i cheme pe cei ce au pornit pe un drum grşit, pe drumul cel bun (Num.13:30).
3. Binecuvantările pe care le-a primit Iosua fiindcă a fost stăpânit de un alt duh Dacă în orbirea cauzată de necredinţa de care au ajuns să fie stăpâniţi, cei din tabara lui Israel au vrut ca pe Iosua şi Caleb să-i omoare cu pietre, urmărind declaraţia lui Dumnezeu care s-a arătat în mijlocul acestor conflicte, descoperim că Dumnezeu apreciază şi-i răsplăteşte pe cei credincioşi. Astfel Dumnezeu le-a luat apărarea (Num.14:10), i-a înălţat în faţa întregei adunări (Num.14:24), le-a cruţat viaţa ( Num.14:38), şi le-a dat moştenirea fagăduită (Num.14:24; Iosua 14 :6-15).
Întrebări pentru discuţie: 1. De ce poporul lui Israel a ajuns stăpânit de un duh de necredinţă şi răzvrătire? 2. Care a fost preţul pe care l-au plătit cei din Israel pentru această înfrângere spirituală? 3. Care sunt factorii ce generează aceiaşi atitudine de răzvrătire în zilele noastre? 4. Ce a făcut ca Iosua şi Caleb să fie însufleţiţi de un duh de credinţă şi ascultare ? 5. Care au fost semnele ce ne confirmă că ei au fost stăpâniţi de un alt duh ? 6. Care au fost binecuvântările pe care le-au primit în urma acestei biruinţe spirituale ? 7. Cum putem dobândi aceleaşi binecuvântări ?
Anania si Safira (Mandria spirituala) - 26 Octombrie 2008 Fapte 5:1-11 (Iacov 1:14-15) Scopul lecţiei: Să descoperim care au fost semnele mândriei spirituale în care au fost prinşi Anania şi Safira, pericolul acestui păcat şi preţul pe care ei l-au plătit, pentru a nu ajunge în aceiaşi înfrângere spirituală. Contextul lecţiei: Printre cei ce au experimentat un eşec în lupta spirituală se numără şi Anania şi Safira. Aceştia au fost doi credincioşi (soţ şi soţie), ce au făcut parte din Biserica din Ierusalim. Ei erau bine cunoscuţi de apostoli şi
printre membrii bisericii, deoarece apostolul Petru l-a chemat pe Anania pe nume (Fapte.5:3), iar vestea despre moartea lor a cuprins toată adunarea (Fapte.5:11) Anania, este forma greaca a numelui evreiesc „Hananiah" care înseamnă : „Yahve a lucrat cu milostivire", iar Safira este forma aramaica a numelui grecesc „Sappheria" care înseamnă „ frumoasă!" Experienţele trăite de cei doi soţi, nu se ridică însă la înălţimea semnificaţiei numelor pe care le-au purtat. În cazul lor, Domnul nu a lucrat cu milostivire, iar Safira chiar daca ar fi avut frumuseţe fizică, n-a dovedit şi-o frumuseţe spirituală. Înfrângerea spirituală trăită de Anania şi Safira, a avut loc într-o vreme de biruinţă spirituală, trăită de Biserica din Ierusalim. În acea vreme biserica a experimentat o biruinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece la predica apostolului Petru s-au întors la Domnul aproape 3.000 de suflete (Fapte.2:41). În acelaşi timp, ei au trait şi-o biruinţă a lucrării Domnu Isus, pentru că în Numele lui Isus a fost vindecat un olog din naştere (Fapte.3:6-8) . La acest şir de biruinţe spirituale, se adaugă şi-o biruinţă în slujire, confirmată de faptul că Petru şi Ioan au raspuns cu îndrăzneală în faţa sinedriului (Fapte.4:8-22), după momentele de rugăciune, Dumnezeu a cutremurat pământul (Fapte.4:31), apostolii predicau cu multă putere (Fapte.4:33), iar cei ce crezuseră, trăiau în părtăşie şi îngrijeau de cei aflaţi în lipsuri materiale, încât toţi aveau toate de obşte.(Fapte.4:32-37). Primul obstacol pe care l-a ridicat diavolul în faţa Bisericii din Ierusalim, a fost împotrivirea autorităţilor religioase (Fapte 4:1-22). După ce a fost biruită această împotrivire, diavolul şi-a continuat lupta spirituală, încercând să creeze o breşă în mijlocul bisericii, prin acţiunea lui Anania şi Safira. Acest contrast între vremea de biruinţă trăită de Biserica din Ierusalim şi înfrângerea spirituală trăită de Anania şi Safira este susţinut de conjuncţia „dar" care precede istorisirea din pasajul pe care îl studiem.
Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul lecţiei biblice, descoperim că acţiunile celor doi soţi, Anania şi Safira, au fost cauzate de mândria spirituală. Este posibil ca ei să fi fost martori la jertfa depusă de Barnaba, care a vândut un ogor şi-a adus banii la picioarele apostolilor (Fapte. 36-37). Impresionaţi de acest act de caritate, cei doi au dorit să dobândească acelaşi prestigiu şi aceiaşi apreciere, fără a plati însă un preţ întreg. De aceia, faptele care au urmat, ne arată: 1. Evidenţa mândriei spirituale Dacă mândria a fost motivul căderii lui Lucifer (Isaia 14:12-14), aceiaşi cauză a determinat şi căderea lui Anania şi Safira. Este demn de menţionat faptul că Domnul Isus n-a poruncit ca cei ce se pocăiesc sa-şi vândă ogoarele şi să le împartă cu cei aflaţi în nevoi materiale, iar în biserica din Ierusalim n-a fost nici un regulament intern, care să fi cerut membrilor săi acest lucru. Pentru membrii bisericii din Ierusalim (în acea vreme), ajutorarea celor aflaţi în lipsuri materiale, a fost o decizie personală, un semn al dragostei şi-o expresie a părtăşiei (Fapte.4:32-37). Când şi-au vândut casele şi ogoarele, Barnaba şi ceilalţi credincioşi, au pus în practică exemplul lăsat de Domnul Isus şi au avut în atenţie nevoile altora. Când Anania şi Safira au hotărât să-şi vândă moşioara, aceştia s-au gândit nu la cei aflaţi în nevoie, ci la ei înşişi. Ei au căutat ca prin această jertfă să câştige prestigiu şi să capete apreciere, dorind să apară buni în faţa oamenilor, nu în faţa lui Dumnezeu. Mândria lor spirituală este evidentă şi prin hotărârea de a opri o parte din preţul moşioarei, pretinzând că suma adusă la picioarele apostolilor, este preţul întreg (Fapte.5:2). Dacă înfrângerea lor spirituală a început cu motivaţii greşite, a fost dovedită apoi prin minciună şi făţărnicie (Fapte.5:3). Minciuna lor n-a fost un răspuns pripit, ci o decizie luată cu premeditare, deoarece la întrebarea apostolului Petru şi Safira a dat acelaşi răspuns (Fapte 5:8) Deşi pasajul Scripturii nu ne face cunoscut de ce aceşti soţi care au dovedit atâta unitate în planurile lor rele, nu au venit împreună la locul de închinare, păstrând în atenţie dorinţa lor după prestigiu, putem spune că Safira a venit mai târziu, pentru că şi-a dorit ca cei din biserică sa-şi mai plece încă odata capul în semn de apreciere şi în faţa ei.
2. Pericolul mândriei spirituale Urmărind pasajul Scripturii care prezintă cazul lui Anania şi Safira, descoperim că mândia aduce descalificare spirituală. Deşi în contextul lecţiei se vorbeşte despre apostoli, sau despre cei credincioşi (Fapte.4:32-37), atunci când se vorbeşte despre Anania, acesta este prezentat ca un simplu „om !" (Fapte 5:1). Nu se face nici o referire la experienţa întoarcerii la Dumnezeu, sau la relaţia lui cu biserica. În acelaşi timp, mândria spirituală pregăteşte terenul pentru stăpânirea lui Satan şi-l antrenează pe cel ce este prins de acest păcat în lupta împotriva Duhului Sfânt, prin minciună şi făţărnicie (Fapte.5:3-5) Când apostolul Pavel i-a arătat lui Timotei pericolele ce-i pândesc pe cei biruiţi de iubirea de bani, îi spune că aceştia: cad în ispită, în cursa poftelor, merg pe drumul ce duce la pierzare, rătăcesc de la credinţă şi suportă ca pedeapsă o mulţime de chinuri (1 Tim.6:9-10). Dcă înaintea oamenilor o minciună este deseori scuzabilă, înaintea lui Dumnezeu, minciuna este un păcat vrednic de moarte (Fapte.5:5;10).
3. Urmările mândriei spirituale Declaratia Sfintei Scripturi care arată că „mândria merge înaintea pieirii" (Prov.16:18) s-a adeverit şi în cazul lui Anania şi Safira. Pacatul lor a fost descoperit, a fost prezentat public, pedepsit imediat şi condamnat de întreaga adunare (Fapte 5:3-11). Fiindcă au fost înfrânţi în lupta spirituală, Anania şi Safira s-au făcut de ruşine, au fost pedepsiti cu moartea şi înmormântaţi chiar în aceiaşi zi (Fapte 5:10).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care sunt semnele mândriei spirituale din viaţa lui Anania şi Safira? De ce mândria spirituală este un mare pericol? În ce mod se manifestă mândria spirituală astăzi? De ce păcatul lui Anania şi Safiara a fost pedepsit cu o aşa asprime? Este Dumnezeu nedrept fiindcă nu acţionează în acelaşi fel şi astăzi? Cum putem birui minciuna şi ispita făţărniciei spirituale? Cum putem face ca jertfa noastră să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?
Iuda (Planuri rele) - 19 Octombrie 2008 Ioan 13:1-30 (Iacov 1:14-15) Scopul lecţiei: Să descoperim care au fost oportunităţile de care a beneficiat Iuda, cauzele căderii lui spirituale şi preţul pe care a trebuit să-l plătească pentru această înfrângere spirituială. Contextul lecţiei: Pe lista ce conţine numele celor ce au fost înfrânţi în lupta spirituală, se află scris şi numele lui Iuda. Sfânta Scriptură îl prezintă ca fiu al unui aşa numit Simon (Ioan 6:71), iar apelativul care îi însoţeşte numele îl identifică a fi un bărbat din Kariot, o localitate situată la aproximativ 25 km sud-est de Hebron. Iuda este menţionat numai de câteva ori în evanghelii, iar în majoritatea cazurilor apare într-o imagine negativă. Pentru că a acceptat gândul diavolului şi a pus la cale arestarea Domnului Isus, el a rămas în istorie ca un mare vânzător şi un exponent al trădării. Deşi astăzi nu mai sunt oameni care să-i poarte numele, prin caracterul său, Iuda încă mai trăieşte în viaţa tuturor celor ce nu umblă cu Dumnezeu. În contrast cu modul în care este prezentat de Sfânta Scriptură, Iuda este un personaj ce a căpătat o mare influenţă în grupurile esoterice şi-a sctelor gnostice, care au încercat sa-i îndreptăţească atitudinea avută faţă de Domnul Isus şi faptele săvârşite, făcându-l un erou al luptei împotriva lui Dumnezeu şi pentru promovarea salvării prin cunoaşterea înţelepciunii. În zilele în care trăim, Iuda a ajuns foarte popular, fiindcă a fost tipărită şi promovată o evanghelie apocrifă care îi poartă numele şi ca o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, a fost prezentat prin diferite articole ca fiu al lui Isus şi-al Mariei Magdalena, ajungând un exponent al tendinţelor moderne din artă şi literatură (vezi expoziţia ICR în Germania) Această tristă realitate ne arată că Satan care s-a folosit de persoana lui Iuda pentru a-L vinde pe Hristos, se foloseşte astăzi de imaginea lui, pentru a-i duce în rătăcire pe oameni şi pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu.
Conţinutul lecţiei: Pasajul lectiei biblice de astăzi ne prezintă momentul instituirii „Cinei Domnului", cadru în care Domnul Isus a vorbit desluşit despre moartea Sa, dar şi despre cel ce urma sa-L vândă. Pentru Domnul Isus, evenimentele cu care se confrunta în această vreme, n-au fost o surpriză. El era deplin conştient că ceea ce i se întâmplă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu, iar aceste evenimente au loc la timpul stabilit de Dumnezeu (Ioan 13:1-3) Datorită acestui fapt, El nu acţionează ca un înfrânt, sau ca un resemnat, ci ca Unul care stăpâneşte asupra împrejurărilor. Atfel: El a fost gata sa-i iubească pe ucenici necondiţionat şi până la capăt (Ioan13:1) şi chiar dacă era numit „ Învăţătorul şi Domnul", S-a plecat asemenea unui rob şi-a spălat picioarele tuturor celor prezenţi în camera de sus (Ioan 13:4-17) Chiar şi atunci când a trebuit să vorbească despre trădarea şi moartea Sa şi l-a descoperit pe vânzător, El a stăpânit atmosfera şi n-a acţionat cu precipitare şi răutate, ci procedând dragoste şi înţelepciune, îi dă lui Iuda o nouă şansă de pocăinţă (Ioan 13:18-30). Iuda deşi se credea stăpân peste evenimente şi considera că viitorul Domnului este în în mâinile lui, în contrast cu Domnul Isus, apare însă ca un mare învins. Studiind modul cum este prezentat în acest pasaj al Sfintei Scripruri, cât şi celelate care vorbesc despre el, descoperim că:
1. Iuda este omul care a beneficiat de-o mare şansă
Şansa lui Iuda este descoperită prin faptul că a fost ales să fie printre uicenici, deşi nu era Galileean. El provenea din Kariot şi aparţinea grupării zeloţilor, care erau un fel de terorişti ai vremii, ce luptau împotriva autorităţilor Romane (Mat.10:2-4;Luca 6:12-16). El a umblat cu Domnul Isus în tot timpul misiunii Sale publice în mijlocul acestei lumi, i-a ascultat învăţăturile şi-a fost martor la minunile pe care Domnul le-a făcut. S-a bucurat de încrederea ucenicilor, deoarece a primit responsabilitatea de-a fi casierul grupului (Ioan.12:6;13:29), a stat la masă cu Domnul, care i-a spalat picioarele (Ioan 13:4-12) şi-a avut perspectiva apostoliei (Fapte 1:12-17)
2. Iuda este omul care şi-a ales o slujbă ingrată Deşi putea să ajungă apostol, Iuda s-a făcut vânzător (Mat 10:4;Luca 6:16), alegând cea mai ingrată slujbă. El n-a fost predestinat pentru acestă slujbă, deoarece Sfânta Scriptură a anunţat doar postul de vânzător şi pedeapsa ce o va primi persoana care avea sa-l ocupe ( Ps 41:9; Zah.11:12-13; Ps.109:8;Ioan.17:12). Deşi fiecare ucenic putea fi un potenţial ocupant al acestui post, Iuda a fost cel care şi l-a abjudecat (Ian 13:21; Mat.26:20-25). Acest fapt arată cât de mare a fost căderea lui spirituală: din apostol a ajuns vânzător! Iuda a ajuns în această înfrângere spirituală, deoarece a aceptat gândul diavolului (Ioan 13:2), a lăsat ca Satna sa-i stăpânească inima (Luca 22:3-6; Ioan.13:21-27) şi s-a raliat planurilor oamenilor cu privire la Domnul Isus (Mat.26:1416). Diavolul a găsit în Iuda un teren propice pentru a-l face vânzător, pentru că era necredincios. Deşi era în casa celui pe care Domnul Isus l-a înviat din morţi, n-a dovedit o credinţă deplină în Hristos (Ioan.12:1-11). Cu toate că unii comentatori încearcă să-l îndreptăţească pe Iuda spunând că prin actul vânzării, el a vrut doar să grăbească evenimentele din viaţa Domnului Isus, eu cred că vânzarea Fiului lui Dumnezeu a fost o manifestare a necredinţei. Asemenea celorlaţi ucenici cred ca şi Iuda a aşteptat ca în ziua intrării în Ierusalim, Domnul Isus să meargă la palatul lui Irod pentru a domni, nu la templu şi apoi la cruce ca să moară. Această dezamăgire cu privire la Domnul Isus l-a făcut să vadă în jertfa Mariei din Betania o risipă şi nu un act profetic (Mat.26:6-13;Ioan.12:3-8). Necredinţa sa este dovedită şi de faptul că a acţionat deliberat şi-a întocmind un întreg scenariu pentru a-l da pe Domnul Isus în mâinile preoţilor (Mat.26:14; 47-50), iar atunci când a negociat preţul pentru a-l vinde pe Domnul, a acceptat 30 de arginţi, sumă care în acea vreme era preţul cu care se vindea un rob (Mat.26:14-16). Iuda a fost corupt şi-a urmărit interese personale, pentru că lua din ceea ce era în pungă (Ioan 12:6), iar pentru a-si atinge scopurile a acţionat cu făţărnicie (Ioan.12:6; Mat.26:25;47-49)
3. Iuda este omul care a suportat o pedeapsă severă Deşi atunci când a auzit de moartea Domnului Isus, Iuda s-a căit (Mat.27:3-4) şi a returnat banii primiţi (Mat.27:5-10), aceste acte n-au însemnat o pocăinţă adevărata, fiincă în loc să-şi mărturisească păcatele şi să alerge la Domnul Isus, el s-a dus şi s-a spânzurat. (Mat.27:4) Datorită acestui fapt, el a pierdut banii (Mat.27:5), iertarea (Luca 23:34), viaţa (Mat.27:5; Fapte.1:18) şi veşnicia (Ioan 17:12; Fapte.1:25).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
De ce credeţi că nu mai întâlnim astăzi oameni pe care sa-i cheme Iuda ? De ce diavolul încearcă în această vreme sa-l reabiliteze pe Iuda? Care a fost şansa lui Iuda? Care au fost semnele înfrângerii spirituale din viaţa lui Iuda? De ce a ajuns Iuda în această înfrângere spirituală? Care dintre faptele săvârşite de Iuda sunt mai frecvente astazi ? Care a fost preţul plătit de Iuda, cauzat de înfrângerea lui spirituală ?
Saul (Neascultarea de Dumnezeu) - 12 Octombrie 2008 1 Samuel 16:14-23 (1 Samuel 15:22) Scopul lecţiei: Să descoperim ce a însemnat vremea de biruinţă spirituală din viaţa lui Saul şi să înţelegem cât de adâncă este căderea celui ce-a fost părăsit de Duhul lui Dumnezeu. Contextul lecţiei: Saul a fost primul împărat a lui Israel. El a urcat pe tronul lui Israel după Samuel, care a împlinit atât slujba de judecător, cât şi pe cea de preot şi profet (1 Sam. 8:1-6). Atunci când israeliţii au cerut un împărat, aceştia au renunţat nu numai la serviciile lui Samuel, ci şi la stăpânirea lui Dumnezeu, pentru că în locul teocraţiei (conducerea lui Dumnezeu) ei au ales să urmeze o autoritate umană (dinastie regală) (1 Sam. 8:7;21-22). Deşi Samuel a făcut cunoscut celor din Israel dreptul împăratului şi preţul pe care urmau să-l plătească pentru că au cerut un împărat (1 Sam. 8:11-18), poporul n-a vrut să-l asculte, dorind asemănarea cu celelalte neamuri (1 Sam. 8:19-20). În anii care au urmat, cei din neamul lui Israel au înţeles însă că preţul pe care au trebuit să-l plătească fiindcă au cerut un împărat a fost mult mai mare decât cel anunţat de Samuel, iar asemănarea cu neamurile a fost nu numai prin faptul că au avut un împărat, ci ei înşişi au ajuns asemenea acestora, deoarece căderea moral-spirituală a regelui pe care şi l-au ales a condus şi la căderea lor.
Această prăbuşire ar fi fost mult mai mare dacă Samuel ar fi încetat să se roage pentru ei (1 Sam. 12:13-25), iar în locul lui Saul, împăratul ales după placul oamenilor, Dumnezeu n-ar fi ales un împărat după inima Sa (1 Sam. 13:14;16:7). Slujirea şi domnia lui David a limitat manifestările răutăţii lui Saul dar şi măsura căderii lui Israel, pentru că David i-a ajutat pe cei din neamul său să se întoarcă din nou cu faţa spre Dumnezeu.
Conţinutul lecţiei: Pasajul lecţiei biblice de astăzi este un fragment din şirul relatărilor prin care Sfinta Scriptură ne prezintă întregul proces al căderii lui Saul şi urmările înfrângerii lui spirituale. Urmărind această descriere a Cuvântului lui Dumnezeu, descoperim că: 1. Saul a fost un rege care a experimentat biruinţa spirituală Semnele biruinţei spirituale din viaţa lui Saul sunt confirmate de faptul că în mijlocul necazurilor el a apelat la Dumnezeu (1Sam. 9:1-20). La început a fost mic în ochii săi şi a dovedit multă smerenie (1Sam. 9:21;10:17-22). La întâlnirea cu Samuel a dovedit respect şi ascultare, iar înainte de a fi ales ca rege a primit o inimă nouă, iar Duhul Sfânt a început să-l foloseasca ajutându-l să câştige biruinţa (1 Sam. 9:21-27;10:1-8;9-16). Cu ajutorul lui Dumnezeu, el a câştigat biruinţa nu numai împotriva amoniţilor (1 Sam. 11:1-11) dar şi împotriva celor ce-l dispreţuiau. Când unii din popor i-au adresat cuvinte de ocară, el s-a făcut că nu-i aude, iar atunci când unii care l-au urmat de la început voiau să se răzbune pe cei ce nu l-au dorit ca rege, el a împiedicat vărsarea de sânge (1 Sam. 10:27:11:12-15). În această vreme, Saul a experimentat nu numai o biruinţă spirituală pesonală, ci a condus şi tabăra lui Israel spre biruinţă (1 Sam. 11:1-11).
2. Saul a fost un rege care a ajuns să fie părăsit de Duhul lui Dumnezeu După un aşa frumos început, Saul a ajuns însă să fie părăsit de Duhul lui Dumnezeu (1 Sam. 16:14). Este demn de menţionat faptul că în acea vreme Duhul Sfânt nu lucra naşterea din nou. Acestă schimbare a naturii umane cu o natură divină nu era posibilă în acel timp, deoarece preţul pentru păcate încă nu fusese plătit prin jertfa Domnului Isus. Cu toate acestea, Duhul Sfânt venea în viaţa preoţilor, profeţilor, regilor, sau a celor ce au primit încredinţări specifice, pentru a-i echipa şi a-i ajuta pentru împlinirea slujirilor ce le-au fost încredinţate. Din această cauză, în vremea lui Saul, Duhul Sfânt putea să vină peste o persoană şi să plece atunci când aceasta îşi încheia slujirea, sau se descalifica pentru a mai fi folosită de Dumnezeu (Ex. 31:1-6;Jud. 16:20-21). Saul a fost părăsit de Duhul lui Dumnezeu nu pentru că şi-ar fi terminat lucrarea, ci pentru că s-a descalificat pentru slujirea la care a fost chemat. El a ajuns în această stare deoarece n-a avut încredere deplină în Dumnezeu, n-a dovedit o îndelungă răbdare (1 Sam. 13:6-14), a nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu (1 Sam. 13-14;15:7-9), a ajuns plin de sine însuşi (1 Sam. 15:1617), n-a dovedit o ascultare deplină (1 Sam. 15:18-23), s-a pocăit de formă (1 Sam. 15:24-26) şi a luptat ca să-şi păstreze poziţia şi reputaţia, nu ca sa-şi schimbe viaţa (1 Sam. 15:27-35).
3. Saul a fost un rege care a trăit ca un înfrânt spiritual În momentul în care Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit pe Saul, acesta a început să fie stăpânit de un duh rău (1 Sam. 16:14). Deşi sunt unii care consideră că răul care i s-a întâmplat lui Saul a fost doar un disconfort cauzat de lipsa prezenţei şi a ajutorului lui Dumnezeu, sau numai o pedeapsă trimisă de Dumnezeu (o stare de descurajare, sau de depresie) survenită ca plată a neascultării, urmărind viaţa lui Saul şi manifestările lui ulterioare putem spune că înfrîngerea lui spirituală a fost mult mai severă. El a ajuns să fie muncit de un duh rău, căruia Dumnezeu i-a îngăduit să-i stăpânească viaţa (1 Sam. 16:14-16; Mat. 12:43-45). Această stăpânire a determinat excesele lui de furie manifestate împotriva lui David, întreruperea lăgăturii cu Dumnezeu (1 Sam. 28:5-25), înfrângerea în faţa duşmanilor (1 Sam. 31:1-1) şi a cauzat moartea sa şi a fiului său, Ionatan (1 Sam. 31:2-13). Spre deosebire de Saul, David a trăit o viaţă de biruinţă spirituală. El era frumos la chip, dar şi la suflet (1 Sam.16:18). Pentru că Dumnezeu era cu el, a fost plăcut chiar şi de cel mai înverşunat duşman (1 Sam. 16:19-22), iar cântul şi slujirea sa a adus eliberare şi a împiedicat manifestările puterii întunericului (1 Sam. 16:23).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Ce mărturii confirmă vremea de biruinţă din viaţa lui Saul ? Care au fost efectele biruinţei spirituale din viaţa lui Saul asupra celor din jurul său? Care au fost cauzele înfrângerii spirituale din viaţa lui Saul ? Care dintre aceste cauze sunt mai frecvente astăzi ? Ce ar fi trebuit să facă Saul pentru a birui starea de înfrângere spirituală ? Care a fost preţul pe care l-a plătit Saul pentru că nu s-a ridicat din căderea lui spirituală ? Oamenii pe care îi cunoşti pot fi asemănaţi cu Saul sau cu David?
Balaam (Iubirea de bani)- 05 Octombrie 2008 Numeri 22:1-35 (Evrei 13:5)
Scopul lecţiei: Să înţelegem lupta spirituală în care a fost implicat Balaam, care au fost cauzele înfrângerii lui spirituale şi ce urmări a generat această cădere. Contextul lecţiei: Dacă în ultimele lecţii biblice am căutat să înţelegem cum ne prezintă Scriptura secretul biruinţei în lupta spirituală, începând cu această lecţie vom urmări câteva exemple practice, studiind viaţa unor personaje biblice care au trăit durerea înfrângerii sau bucuria biruinţei în lupta spirituală. Pentru că nu ne propunem o abordare exhaustivă a acestui subiect, vom încerca să înţelegem mai mult: care a fost germenele răului din viaţa persoanei pe care o vom studia, ce a cauzat înfrângerea spirituală sau care a fost factorul spiritual predominant ce a condus la biruinţa spirituală. Este demn de menţionat faptul că, urmărind viaţa personajelor prezentate de Sfânta Scriptură, găsim oameni care au mers din înfrângere spirituală în altă înfrângere spirituală (ex. faraonul Egiptului), oameni care au avut o perioadă de biruinţă spirituală urmată de înfrîngere spirituală (ex.Saul), dar şi oameni care după o înfrângere spirituală şi-au continuat viaţa din biruinţă spirituală în altă biruinţă spirituală (ex.David, Petru). În acelaşi timp însă, Sfânta Scriptură vorbeşte şi despre exemplul unor oameni despre care nu este menţionată nici o înfrângere spirituală (ex. Iosif) sau care n-au trăit nicio înfrângere spirituală (ex. Domnul Isus). Deşi în viaţa celui credincios pot fi momente de înfrângere spirituală, acesta nu va rămâne niciodată în această stare. Chiar dacă a căzut şi a pierdut o bătălie, cel credincios se ridică din nou şi luptă pentru a nu pierde războiul (Luca 17:3-4; Mat. 26:69-75; Gal. 6:1).
Conţinutul lecţiei: Pasajul scripturii pe care îl studiem în această lecţie biblică prezintă un şir de evenimente trăite de poporul Israel spre sfârşitul călătoriei prin pustie, din momentul în care copiii lui Israel a ajuns aproape de Iordan în câmpiile Moabului. După ce a biruit rând pe rând toţi împăraţii care au încercat să-i oprească din drumul spre Canaan (Num. 21:1-35), poporul Israel a ajuns faţă în faţă cu ultimul duşman. Pentru a trece Iordanul şi a intra în Canaan, ei trebuiau să câştige biruinţa şi împotriva Moabului. Dacă în cazul celorlalţi duşmani au fost bătălii purtate între armata lui Israel şi a celorlalte naţiuni vrăjmaşe, în cazul războiului purtat împotriva moabiţilor, înainte de a avea loc un conflictul armat, a fost declanşată o adevărată bătălie spirituală. Eroul principal al acestei bătălii spirituale a fost Balaam, un pretins profet, care practica vrăjitoria ca o sursă de câştig. Urmărind modul cum Sfânta Scriptură prezintă aceste evenimente, descoperim:
1.Realitatea luptei spirituale în care a fost implicat Balaam (Num. 22:1-6) Când a auzit că împăraţii naţiunilor vecine au fost învinşi, Balac, regele moabiţilor, a înţeles că în spatele acestor victorii este Dumnezeul evreilor (Ex.15:11-16;Iosua 2:8-11). Pentru că în lumea păgână din acea vreme era obişnuit ca înainte de a merge la război să se câştige bunăvoinţa şi ajutorul zeilor, Balac a apelat la serviciile unui vrăjotor căruia i-a cerut să-i blesteme pe israeliţi (Num.22:2-5). Balac credea că prin blestem va reuşi să-L îndepărteze pe Dumnezeu de poporul său şi să câştige astfel biruinţa. Planul lui Balac, care a declanşat o adevărată bătălie spirituală, părea să aibă sorţi de izbândă, pentru că cel tocmit era un ghicitor cu renume, iar el era dispus să plătească, oricât de mare ar fi fost onorariul (Num.22:6-7).
2. Cauzele înfrângerii lui Balaam în lupta spirituală (Num. 22:7-41) Urmărind modul în care s-a desfăşurat această luptă spirituală, putem observa că Balaam a început bine, pentru că: nu s-a grăbit cu răspunsul (Num.22:8), a aşteptat un cuvânt din partea lui Dumnezeu (Num. 22:9-11), a înţeles voia lui Dumnezeu (Num. 22:12) şi a comunicat ceea ce Dumnezeu îi descoperise (Num. 22:13). Dacă ar fi rămas la această atitudine, Balaam nu s-ar fi antrenat în lupta spirituală spre care a fost atras, fiind biruitor în faţa acelor provocări. Versetele care urmează ne arată însă că, după un început bun, Balaam a facut câteva greşeli care i-au cauzat înfrângerea. El n-a exprimat o hotărâre categorică (Num. 22:13), dovedită de faptul că atunci când a dat un răspuns căpeteniilor trimise de Balac, le-a spus că:"Domnul nu mă lasă să merg cu voi" (Num. 22:13). Cu alte cuvinte; „eu aş vrea, dar Domnul nu mă lasă!" Această atitudine i-a făcut pe trimişii lui Balac să poarte un mesaj greşit (Num. 22:14), bănuind că refuzul său este cauzat de faptul că suma oferită este mult prea mică (Num.15-17). Aceeaşi nehotărâre este dovedită de Balaam şi în momentul când vine cea de-a doua solie. Deşi a ştiut că nicio sumă n-ar fi trebuit să-l facă să se ridice la luptă împotriva lui Dumnezeu şi să blesteme pe Israel (Num.22:18), el a folosit un „totuşi," cerând noilor trimişi să rămână peste noapte în casa sa, pentru ca să vadă dacă nu cumva Dumnezeu s-a răzgândit, sau mai adăugă ceva la mesajul iniţial (Num. 22:19). Pentru că răspunsul lui Dumnezeu primit de această dată a fost afirmativ, Balaam s-a sculat dis de dimineaţă şi a plecat cu solii lui Balac (Num. 22:20-21). Acest răspuns ne arată că Dumnezeu ne respectă libertatea şi ne lasă să mergem pe drumul pe care l-am ales, Îşi împlineşte planurile chiar pe cheltuiala vrăjmaşilor şi este biruitor chiar şi atunci când trebuie să folosească planul „B". După plecarea lui Balaam, Dumnezeu s-a aprins de mânie (Num. 22:2-22). Deşi mulţi găsesc o pricină de poticnire în această afirmaţie, înţelegem că mânia lui Dumnezeu era cauzată de atitudinea lui Balaam, care nu a rămas lângă cuvântul pe care îl primise întâia dată, iar când a primit încuviinţarea pentru a pleca, a pornit dis de dimineaţă şi cu o aşa dedicare încât n-a mai fost atent la nimic din ceea ce i s-a întâmplat pe drum.
Prins de iubirea de bani şi de dorinţa de câştig (2 Pet. 2:15-16; Iuda 1:11), Balaam nu s-a mai oprit din drumul pe care pornise nici atunci când în faţă i-au stat obstacole de netrecut. Măgăriţa a luat-o pe câmp (Num. 22:23), i-a strâns piciorul de perete (Num. 22:24-25), s-a culcat în mijlocul drumului (22:26-27), i-a vorbit în grai omenesc (Num. 22:2830) iar îngerul Domnului i-a ieşit înainte cu sabia pregătită pentru luptă (Num. 22:31-33). Deşi a fost confruntat cu atâtea obstacole, Balaam nu s-a oprit şi a mers din rău în mai rău, iar atunci când a luat în calcul alternativa de a se întoarce foloseşte un nou „dacă" (Num. 22:34-35).
3. Consecinţele înfrângerii lui Balaam în lupta spirituală (Num.22:22;25:1-2;31:8) În ultima parte a textului lecţiei biblice pe care îl studiem, ne este prezentat faptul că vrăjmaşii lui Israel au făcut totul pentru a-şi asigura biruinţa şi a-l determina pe Balaaam să blesteme pe Israel. Însuşi împăratul i-a ieşit înainte (Num. 22:36), i-a promis cinste (Num. 22:37) şi a organizat un întreg alai şi o mare procesiune religioasă (Num. 22:39-41). Cu toate acestea, în loc să blesteme pe Israel, Balaam l-a binecuvântat şi nu o dată, ci de trei ori (Num. 23:1-24:25). Acest fapt ne arată că Dumnezeul care a deschis gura unei măgăriţe ca să poată vorbi, poate folosi şi gura unui om înfrânt pentru a-Şi face cunoscute planurile Sale. Faptul că a rostit binecuvântarea în locul blestemului nu i-a adus lui Balaam nici un merit. Fiindcă a fost înfrânt în lupta spirituală şi a pornit pe drumul pe care Dumnezeu îi spusese să nu meargă (Num. 22:12), a ajuns sub judecata lui Dumnezeu, mergând pe un drum care ducea spre pierzare (Num. 22:32-33). El a pierdut darurile pe care şi le dorea (Num. 24:25), plătind cu preţul vieţii fărădelegile săvârşite (Num.31:8). Dacă Balaam n-a reuşit să-L depărteze pe Dumnezeu de poporul Său, a reuşit însă să îndepărteze pe poporul Israel de Dumnezeu, conducându-l spre imoralitate şi idolatrie (Num. 25:1-18). Aceasă înfrângere spirituală, cunoscută sub denumirea de „fapta lui Peor" (Num. 25:18;31:16; Ap. 2:14), a adus judecata şi moartea a 24.000 de oameni din Israel (Num.25:9).
Întrebări pentru discuţii: 1. Care sunt mărturiile ce arată că Balaam a fost implicat într-o luptă spirituală ? 2. Ce evidenţe dovedesc că Balaam a început bine această luptă spirituală? 3. Care au fost cauzele înfrângerii lui Balaam în lupta spirituală? 4. Care dintre greşelile săvârşite de Balaam sunt mai frecvente astăzi ? 5. Care au fost consecinţele înfrângerii lui Balaam în lupta spirituală ? 6. Cum explicaţi faptul că după ce a fost folosit de Dumnezeu pentru a rosti binecuvântarea, Balaam a fost omorât cu sabia ? 7. Mai este rătăcirea sugerată de Balaam o cursă pentru oamenii zilelor noastre şi cum o putem birui ?
Lupta-te lupta credintei 28 Septembrie 2008 Estera 4 :1-17 (Ioel 1:14) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă lupta credinţei, cum se exprimă aceasta în practică şi care sunt binecuvântările pe care le primesc cei ce poartă această luptă prin post şi rugăciune. Contextul lecţiei: Deşi atunci când scrie celor din Efes despre armura spirituală apostolul Pavel nu menţionează în mod concret postul, acest mod de luptă spirituală apare implicit ca o formă de luptă a credinţei. Când ucenicii au fost înfrânţi în faţa demonului ce stăpânea copilul care le-a fost adus spre vindecare atunci când Domnul Isus era pe muntele schimbării la faţă, Domnul Isus le-a spus că secretul biruinţei este rugăciunea însoţită de post (Mat. 17:14-21). Când Domnul Isus a mers în pustie să înfrunte pe diavol, El Însuşi a pus în practică acest îndemn (Mat. 4:1-11), iar în multe alte bătălii spirituale postul a fost strategia care condus spre biruinţă (2 Cron. 20:1-25; Ezra 8:21-32; Ier. 36:1-9; Neemia 9:1-3;Fapte 13:2;14;23). Citind Sfânta Scriptură descoperim însă oameni care, deşi au postit, postul nu le-a fost de niciun ajutor, pentru că nau făcut ceea ce le-a cerut Dumnezeu mai întâi (2 Sam. 12:15-23; Ier. 14:1-12;) sau au redus postul doar la un act ceremonial (Isaia 1:10-15; Zah. 8:19; Mat. 6:16-18; Luca 18:12). Adevăratul post nu înseamnă nu numai abstinenţă (Isaia 58:3-5), ci şi pocăinţă sinceră (Isaia 58:6; Iona 3:1-10), rugăciune stăruitoare (Isaia 58:4;9), slujire cu dedicare (Isaia 58:7) şi consacrare deplină pentru Dumnezeu (Isaia 58:7-12). Apostolul Pavel a considerat postul o formă de luptă a credinţei. Atunci când îşi defineşte viaţa şi slujirea, el afirmă: „M-am luptat lupta cea bună. Mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa" (2 Tim. 4:7). De aceea, între slujirile pe care le-a împlinit ca apostol al neamurilor, postulului i-a oferit un loc primordial (2 Cor. 6:5;11:27). Pentru că lupta în care suntem angajaţi este o luptă spirituală îndreptată:"împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac şi împotriva duhurilor care sunt în locurile cereşti" ( Ef.6:12), putem birui atunci când ne vom împotrivi acestor puteri spirituale fiind tari în credinţă (1 Pet.5:8-9), iar ca formă de manifestare a credinţei vom alege şi rugăciunea şi postul (Marcu 11: 22-24; Iacov 1:5-7).
Conţinutul lecţiei: Pasajul lecţiei biblice de astăzi ne prezintă un moment crucial din viaţa poporului Israel, moment în care cei aflaţi în robia medo-persană au găsit biruinţa şi izbăvirea de sub pedeapsa hotărâtă de Haman, fiindcă au apelat la Dumnezeu cu post şi rugăciune. Urmărind modul în care au luptat evreii împotriva planurilor lui Haman, descoperim că:
1. Postul este o cale accesibilă (Estera 4:1-3) Postul este o formă de luptă spirituală la îndemâna oricui. Tot ceea ce ne trebuie este voinţă, determinare şi statornicie. Putem vedea acest fapt concretizat în hotărârea lui Mardoheu şi a celorlaţi evrei ce au auzit de planul lui Haman. Când a auzit de porunca pe care a dat-o împăratul la sugestia lui Haman, Mardoheu a apelat la post şi rugăciune, mergând chiar în locul unde nu era permis cuiva să postească (Estera 4:1-2). Dacă a fost posibil ca Mardoheu să postească într-un loc în care nu-i era permis, cu cât mai mult ar fi putut să postească cei ce au auzit de această poruncă şi locuiau departe de capitala imperiului ( Estera 4:3). Ce să mai spunem despre noi, cei care trăim într-o vreme de pace, har şi libertate!
2. Postul este o strategie înţeleaptă (Estera 4:4-9) Este demn de subliniat faptul că, deşi a mers într-un loc în care nu-i era permis, Mardoheu a ales o cale înţeleptă pentru a comunica cu împărăteasa şi a o conştientiza de gravitatea situaţiei ( Estera 4:4-6). Postul nu este eroism sau aventură şi nici o cale de popularitate prin care se urmăreşte un avantaj personal, ci o luptă a credinţei pentru împlinirea planului lui Dumnezeu şi salvarea altora (Estera 4:7-8; Mat. 6:1-6).
3. Postul este o jertfă susţinută (Estera 4:10-17) Urmărind preţul pe care l-a plătit Estera înţelegem că postul cere o jertfă pe care trebuie să o plătim. Estera nu numai că n-a mâncat şi n-a băut nimic trei zile şi trei nopţi (Estera 4:16), ci a fost gata să treacă peste legea împăratului, mergând să-i vorbescă pregătită chiar să plătească cu preţul vieţii. Urmărind această mărturie înţelegem că postul nu înseamnă o atitudine defensivă, ci o acţiune ofensivă ce implică eroism exprimat cu înţelepciune prin credinţă (Estera 4:11-16).
4. Postul este o soluţie eficientă (Ioel 1:14) Postul Esterei şi a celorlalţi evrei n-a rămas fără răspuns. Ea a căpătat trecere înaintea împăratului şi a primit un răspuns favorabil, prin care a fost salvată ea şi cei din neamul său (Estera 5:1-7:10; 8:1-9:16). Postului Esterei şi a celorlalţi evrei a făcut să se schimbe chiar şi legea mezilor şi a perşilor, iar cel mai temut duşman al evreilor să fie înfrânt şi să-şi găsească sfârşitul chiar în spânzurătoarea pe care o înălţase pentru Mardoheu (Estera 3:8-11; 7:10). Atunci când locuitorii din Iuda şi Ierusalim, în timpul invaziei de lăcuste, s-au adunat la post şi rugăciune, Dumnezeu le-a răspuns nu numai prin faptul că a înlăturat pericolul, dar le-a şi binecuvântat ţara. Această binecuvântare a însemnat prosperitate materială şi înviorare spirituală (Ioel 2:18-28).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce ne ajută să înţelegem că postul este indispensabil pentru lupta spirituală? 2. Când nu este de niciun folos postul? 3. Care sunt caracteristicile unui post autentic? 4. Care sunt cele mai importante învăţături pe care le descoperim din postul Esterei? 5. De ce folosesc credincioşii din zilele noastre atât de puţin această armă spirituală? 6. Care este ultimul răspuns pe care l-ai primit ca o binecuvântare a postului şi a rugăciunii? 7. Ce ar trebui să faci pentru ca postul şi rugăciunea să fie o practică frecventă în viaţa ta şi a bisericii în care slujeşti?
Staruie in rugaciune 21 Septembrie 2008 Fapte 4:23-31 (Efeseni 6:18-20)
Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă lupta rugăciunii şi să descoperim exemplul dovedit de primii creştini în această luptă spirituală, pentru a ajunge luptători activi în rugăciune. Contextul lecţiei: După ce enumeră toate armele care formează armura spirituală a celui credincios, apostolul Pavel nu spune „la atac", ci „la rugăciune!" (Ef. 6:18-20). Atunci când adresează acest îndemn, apostolul Pavel repetă de patru ori într-un singur verset acelaşi termen, care implică o măsură întreagă. Astfel, el arată că trebuie să ne rugăm în „toată vremea", să facem „tot felul de rugăciuni", să ne rugăm cu „toată stăruinţa" şi pentru „toţi sfinţii" (Ef. 6:18). Acest îndemn ne arată că în lupta spirituală rugăciunea trebuie să aibă prioritate, să fie continuă, variată, stăruitoare şi să cuprindă tot felul de motivaţii. Această rugăciune nu este o slujbă ceremonială, ci o luptă reală în duhul. Acest tip de rugăciune, deşi exprimă o comunicare în duh cu Dumnezeu (Ioan 4:20-23), implică şi o intensă luptă spirituală, susţinută prin ajutorul Duhului lui Dumnezeu (Rom. 8:26; Col. 2:1-2; Col. 4:12; Iuda 1:20-21). Pentru că în vremea în care trăim, timpul de rugăciune este limitat deseori numai la ocazii (atunci când te scoli dimineaţa, te aşezi la masă, începi sau sfârşeşti o lucrare, închei ziua şi mergi la culcare), sau este redus doar la servicii (ora de rugăciune, întâlniri de rugăciune, săptămâni de rugăciune), tot mai puţini credincioşi ştiu ce înseamnă lupta rugăciunii.
Pentru a înţelege ce înseamnă această luptă a rugăciunii este bine să luăm în considerare exemplul lui Moise, care, în timp ce Iosua era angrenat în vale în războiul fizic împotriva lui Amalec, purta pe munte lupta spirituală a rugăciunii (Ex. 17:8-16). Pentru Daniel, rugăciunea n-a fost doar un obicei repetat mecanic, ci o luptă spirituală pe care a purtat-o cu preţul oricărei jertfe (Dan. 6:10). Rugăciunile lui au pus în mişcare armate de îngeri, care, luptând împotriva celui rău, au câştigat biruinţa şi au pregătit calea pentru împlinirea planului lui Dumnezeu şi a binecuvântărilor viitoare (Dan. 9:1-27; 10:1-21). Şi Domnul Isus a avut o viaţă de rugăciune, pentru că în faţa fiecărui eveniment, El s-a rugat mai întâi. Afară însă de aceste ocazii, El a petrecut nopţi întregi în rugăciune şi a avut un timp special de post şi rugăciune atunci când a trebuit să-l confrunte pe diavol (Mat. 4:1-2; Luca 6:12; Mat. 26:36-45; Evrei 5:7). Urmărind exemplul Domnului Isus, putem spune că El a biruit în lupta suferinţelor de pe Golgota fiindcă a câştigat mai întâi în lupta spirituală din Ghetsimani, pe când Petru şi ceilalţi ucenici au fost înfrânţi în curtea marelui preot, chiar înainte de a ajunge la Golgota, fiindcă au fost înfrânţi şi în Ghetsimani (Mat. 26:36-45; 47-56; 69-75). În vremea în care trăim, lupta rugăciunii nu este o opţiune, ci o responsabilitate spirituală a fiecărui credincios (Rom. 15:30-33; Iuda 1:18-21;Iacov 5:13-16). Conţinutul lecţiei: Studiind pasajul lecţiei biblice de astăzi descoperim modul în care primii creştini au purtat lupta rugăciunii. Urmărind exemplul lor, descoperim:
1. Necesitatea luptei în rugăciune (Fapte 4:23) A fost o vreme când urmaşii Domnului Isus nu ştiau cum să se roage şi nici ce înseamnă lupta rugăciunii. Domnul Isus, care i-a instruit în multe domenii ale slujirii, a început de fapt prin a-i învăţa secretul rugăciunii (Luca 11:113; Mat. 6:1-15). Chiar dacă la început ucenicii au avut momente când au fost înfrânţi în lupta rugăciunii (Mat. 17:14-21; 26:3646), după înălţarea Domnului Isus la cer, rugăciunea a devenit pentru ei un mod de viaţă şi o puternică armă spirituală (Fapte 1:14; 2:42; 4:23-31; 6:4; 12:5-12; 13:3; 16:25; 20:36; 21:5). Luând în considerare aceste situaţii, putem spune că primii creştini au înţeles că este nevoie de luptă în rugăciune, pentru a fi pregătiţi să primească darurile promise (Fapte 1:14), pentru a creşte în credinţă (Fapte 2:42), pentru a confrunta împotrivirile (Fapte 4:23-31; 12;5-12), pentru a-i pregăti pe misionari şi câmpul de misiune (13:3), pentru a avea biruinţă în necazuri (Fapte 16:25), pentru a veni în ajutorul celor în nevoie (Fapte 28:8) şi pentru a susţine lucrarea lui Dumnezeu (Fapte 20:36; 21:5).
2. Modelul luptei în rugăciune (Fapte 4:24-30) Deşi modul de rugăciune al primilor creştini a fost variat şi adaptat situaţiilor cu care aceştia se confruntau, urmărind rugăciunea pe care au înălţat-o înaintea lui Dumnezeu în timpul în care Petru şi Ioan au fost anchetaţi de autorităţile religioase, descoperim că: primii creştini s-au rugat după ce au primit o informaţie detaliată asupra situaţiei cu care se confruntau (Fapte 4:23) şi au strigat cu toţii înaintea lui Dumnezeu (Fapte 4:24). Deşi unii creştini văd în acest mod de închinare doar rugăciunea în comun, sunt demne de remarcat însă şi unitatea în rugăciune, participarea fiecăruia şi mai ales faptul că toţi s-au rugat pentru acelaşi lucru (Mat. 18:19). Urmărind conţinutul acestei rugăciuni a primilor creştini, descoperim că ei s-au rugat potrivit Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 14:11-14; 16:23-24), au lăsat judecata în seama lui Dumnezeu (Fapte 4:29/a) şi au avut ca prioritate slujirea şi Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 4:29-30).
3. Binecuvântările biruinţei în lupta rugăciunii (Fapte 4:31) Pentru primii creştini rugăciunea a fost o adevărată experienţă, care a însemnat nu numai biruinţă spirituală ci şi un răspuns concret. După acestă rugăciune înălţată înaintea lui Dumnezeu într-o vreme de împotrivire, primii creştini au primit ca binecuvântare un semn concret al prezenţei lui Dumnezeu (cutremurul de pământ), întărire spirituală (toţi sau umplut de Duhul Sfânt), curaj şi putere în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (Fapte 4:31; 33) şi întărirea părtăşiei şi a slujirii (Fapte 4:32-35).
Întrebări pentru discuţii: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Care este diferenţa dintre rugăciunea ceremonială şi lupta spirituală în rugăciune? Care sunt domeniile în care trebuie să i se atribuie rugăciunii o măsură întreagă? Ce situaţii din experienţele trăite de primii creştini ne descoperă nevoia luptei în rugăciune? Care sunt caracteristicile rugăciunii practicate de primii creştini? De ce sunt implicaţi atât de puţin creştinii zilelor noastre în lupta rugăciunii? Care sunt semnele ce ne arată lipsa rugăciunii? Ce trebuie să faci pentru a deveni un soldat activ în lupta spirituală a rugăciunii?
Manuie sabia Duhului 14 Septembrie 2008 Fapte 6:7-15 (Evrei 4:12)
Scopul lecţiei: Să înţelegem ce reprezintă sabia Duhului şi cum putem câştiga biruinţa în lupta spirituală urmând exemplul celor ce au mânuit Cuvântul. Contextul lecţiei: Ultima piesă din armura spirituală pe care o menţionează apostolul Pavel este „ sabia Duhului"(Ef. 6:17). Dacă armele spirituale studiate până în prezent sunt cu preponderenţă arme spirituale de apărare, prin care putem respinge sau opri atacurile diavolului, sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este o armă spirituală ce poate fi folosită atât pentru apărare cât şi pentru atac. Pentru a înţelege ce înseamnă această armă spirituală trebuie să luăm în considerare faptul că atunci când vorbeşte despre sabie, apostolul Pavel foloseşte termenul grecesc „makhaira" ce descrie o sabie scurtă cu două tăişuri, folosită de soldaţii romani în lupta corp la corp. Iar atunci când prezintă identitatea acestei arme şi arată că aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu, apostolul Pavel nu foloseşte termenul „logos", care identifică „Cuvântul scris" (Ioan 1:1-5, 14; 1 Pet. 1:23; Luca 8:11; Fil. 2:16; Evrei 4:12; 2 Tim. 2:15), ci termenul „rhema" ce reprezintă „Cuvântul propovăduit", vestit prin cuvinte şi aplicat în contextul vieţii (Mat. 4:4; Ioan 6:63; 2 Cor. 13:1; Rom. 10:17; Ioan 15:17). În acelaşi timp, apostolul Pavel arată că sabia este a Duhului. Prin această declaraţie înţelegem că sabia nu este de natură fizică, ci spirituală (2 Cor.10:4;Ef.5:19;6:12). De aceea, în lupta la care suntem chemaţi nu trebuie să luptăm folosind armele firii (Mat. 26:51-52; Ioan 18:10-11), ci armele spirituale pe care ni le dă Dumnezeu (Isaia 59:12-21; Ef. 6:13). Această declaraţie subliniază însă şi modul cum am primit Cuvântul lui Dumnezeu care ne-a fost adus prin lucrarea Duhului. Sabia nu este a noastră şi nici de obârşie umană, ci ne este dată de Duhul (2 Tim 3:16; 2 Pet. 1:1921). Pe lângă natura acestei armături şi descoperirea modului în care ne-a fost transmis Cuvântul lui Dumnezeu , declaraţia „sabia Duhului" ne arată şi modul în care trebuie să mânuim Cuvântul, proclamându-l în autoritatea şi puterea Duhului Sfânt ( 1 Cor. 2:4-5; Rom.15:14-21; 1 Tes. 1:5). Acest Cuvânt este plin de putere (Luca.1:34-37) ce ne-a fost confirmată prin actul creaţiei ( Evrei 11:3;1:3) lucrarea Domnului Isus (Mat 8:8;23-27;Mc.5:6-8), biruinţa în lupta împotriva ispitelor diavolului (Mat.4:1-11) şi slujirea şi lucrarea apostolilor (fapte 2:37-41;Evrei 4:12).
Conţinutul lecţiei: Pasajul lecţiei biblice de astăzi ne arată modul în care Ştefan, unul dintre cei şapte diaconi ai bisericii din Ierusalim, a folosit sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi i s-au încredinţat lucrări administrative ( Fapte 6:16), Ştefan a fost şi un bun mânuitor al Cuvântului lui Dumnezeu, ajungând un mare apologet şi primul martir al Bisericii. Urmărind exemplul lui Ştefan descoperim că: 1. Cel ce mânuie sabia Duhului proclamă Cuvântul (Fapte 6:7-8) Primii creştini ne sunt un model privind modul în care trebuie să proclamăm Cuvântul. Dacă la început cei ce au propovăduit Cuvîntul au fost apostolii (Fapte 2:7-11; 14-36;4:33), imediat după aceea s-au adăugat la numărul apostolilor pentru vestirea Cuvântului şi unii dintre diaconi (Fapte 6:7-15; 8:5-8) iar mai apoi membrii de rând care se împrăştiaseră datorită prigoanei (Fapte 11:19), la numărul acestora Dumnezeu adăugând şi pe cel mai înverşunat împotrivitor (Fapte 9:22; 27-29). Indiferent de slujbele care le-au fost încredinţate, primii creştini au simţit o mare responsabilitate faţă de Cuvânt, datorită poruncii pe care au primit-o din partea Domnului Isus (Mat. 28:19-20; Marcu 16:15-16; Luca 24:45-49), a experienţei pe care au trăit-o (Fapte 4:19-20) şi a nevoilor mulţimii care îi asculta (Fapte 2:12-21). Cuvântul propovăduit de ei a adus multă roadă (Fapte 2:41; 5:14-16; 6:7), fiind câştigaţi pentru Dumnezeu nu numai oameni de rând, ci şi o mulţime de preoţi (Fapte 6:7). Atunci când cartea Faptele Apostolilor prezintă modul în care Ştefan a proclamat Cuvântul, ea ne arată că el a predicat nu numai cu vorbe, ci era plin de har, de putere şi întărea mesajul transmis cu minunile pe care Dumnezeu le împlinea prin el în mijlocul norodului (Fapte 6:8).
2. Cel ce mânuie sabia Duhului apără Cuvântul (Fapte 6:9-14) Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu nu aduce doar roadă, ci stârneşte şi împotrivire. Cei ce s-au ridicat împotriva mesajului transmis au fost un grup de iudei din diferite sinagogi împărţite după apartenenţă etnică sau orientare teologică (Fapte 6:9). Este demn de menţionat faptul că mesajul pe care ei îl purtau şi strategiile pe care le foloseau erau cu totul diferite de cele ale celor ce mânuiau Cuvântul. Pentru ei predica era o ceartă de vorbe (Fapte 6:9), iar când n-au mai avut argumente au folosit acuzaţiile mincinoase şi învinuirile calomnioase (Fapte 6:11-14). Când n-au mai putut să asculte predica şi să-şi argumenteze învăţăturile pe care le suţineau, au căutat să scape de predicator (Fapte 7:54-58). În acest război spiritual Ştefan a fost biruitor fiindcă a ştiut cum să folosească sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Capitolul 7 al cărţii Faptele Apostolilor conţine una dintre cele mai documentate predici apologetice. Cu înţelepciune şi politeţe Ştefan a folosit mărturii din Lege, din istorie şi din experienţele personale pentru a-i înfrunta pe împotrivitori. El n-a făcut niciun compromis faţă de adevăr şi a lăsat Cuvântul „să taie" şi să-şi împlinească lucrarea sub autoritatea Duhului Sfânt (Fapte 7:54).
3. Cel ce mânuie sabia Duhului trăieşte Cuvântul (Fapte 6:15)
Ştefan a avut putere în mânuirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru că ceea ce a spus altora a trăit el mai întâi (Fapte 6:15). Greutatea mesajului său n-a stat în puterea vocii ci în măsura înţelepciunii, puterea argumentelor şi mărturia vieţii (Fapte 6:10; 7:55-60).
Întrebări pentru discuţii: 1. De ce este sabia Duhului o armă spirituală deosebită faţă de celelalte menţionate de apostolul Pavel? 2. Ce înţelegem prin expresia „sabia Duhului"? 3. Ce ne ajută să credem că „sabia Duhului" este o armă spirituală puternică? 4. De ce folosesc creştinii zilelor noastre această armă spirituală atât de puţin? 5. Ce lucruri l-au ajutat pe Ştefan să fie un bun mânuitor al Cuvântului? 6. Atunci când Ştefan a trebuit să plătească cu preţul vieţii pentru mesajul pe care l-a propovăduit a fost un biruitor sau un învins? 7. Ce lucruri ar trebui să schimbi în viaţa ta pentru a ajunge un bun mânuitor al Cuvântului lui Dumnezeu?
Pune-ti coiful mantuirii 07 Septembrie 2008 Coloseni 3:1-25 (2 Corinteni 10:5) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce înseamnă „coiful mântuirii", cine sunt cei care îl poartă şi care sunt binecuvântările pe care le primesc cei ce sunt echipaţi cu această armă spirituală. Contextul lecţiei: Următoarea piesă din armura creştină pe care o menţionează apostolul Pavel este „coiful mântuirii" (Ef. 6:17/a). Această armă spirituală nu este prezentată individual ci în conexiune cu „centura adevărului", "platoşa neprihănirii", "râvna Evangheliei" şi „scutul credinţei". Înţelegem acest fapt deoarece atunci când prezintă această armă spirituală apostolul Pavel foloseşte conjuncţia „şi", care implică o enumerare (Ef.6:17). Pentru că prima luptă spirituală se desfăşoară la nivelul gândirii, „coiful mântuirii" este o armă care ne protejează mintea şi ne ajută în luarea deciziilor. Chiar de la începutul istoriei umane Satan şi-a concentrat toată puterea atacurilor lui pentru a schimba gândirea omului. El nu ne poate determina să păcătuim până când nu ne convinge să acceptăm păcatul. Datorită acestui fapt, mintea este centrul de control care va decide dacă păcătuim sau nu. Dacă decidem să păcătuim, atunci ajungem sub robia păcatului (Ioan 8:34), conduşi de dorinţe păcătoase (Tit.3:3; 2 Pet.2:12-19), sub stăpânirea celui rău (1 Ioan.5:19; Ef.2:1-3) şi, pierzând binecuvântarea, ne aşteaptă pedeapsa lui Dumnezeu (Rom.6:23; 2 Tes.1:6-10). Când decidem să nu păcătuim, respingem gândurile sugerate de diavol (2 Cor.10:3-5), ne păstrăm curaţi (Rom.12:1-2; 1 Tim.1:18-20), Îl urmăm pe Hristos (Fil.3:13-16; 1Cor.14:20; Ef.4:11-15) şi ne pregătim pentru a primi binecuvântarea şi viaţa veşnică (Rom.8:5-11; Ef.2:4-9). Acest proces al bătăliei spirituale purtat la nivelul gândirii îl întâlnim exemplificat în cazul Evei (Gen. 3:1-6), al lui Iuda (Ioan 12:4-7; Ioan 13:2; 18-30), al lui Simon Petru (Mat. 16:13-23; Luca 22:31-32), sau în cel al fiilor lui Zebedei (Luca 9:51-56). Diavolul acţionează în acelaşi fel şi astăzi, semănând îndoială (Iac. 1:5-7; 1 Tim2:8; Mat.21: 21), semănând minciuna neghina ereziilor - (2 Cor. 11:3; Rom. 16:17-18; 2 Tes.2:7-12), conducând spre plăceri fizice precum lucrurile lumii (I Ioan 2:15-17; Fil. 3:19), mândria (1 Tim. 6:3-5; Col. 2:16-19) iubirea de bani (1Tim.6:9-10) şi plăcerile carnale (Tit 3:3; Iuda1:7-8; 1 Tes.4:3-5). Cei ce se lasă atraşi în această cursă nu au nicio protecţie a minţii, fiind conduşi spre orbire spirituală ( Ioan 8: 39-47; Mat. 13:14-16; Rom.1:20-32; 2 Cor.4:4).
Conţinutul lecţiei: A purta coiful mântuirii înseamnă a dobândi o gândire nouă, care să nu mai fie alterată de păcat şi de minciunile diavolului ( 2 Cor. 4:5-6; Ef. 1:15-21) având siguranţa şi nădejdea mântuirii (Evrei 10:39; 1 Tes.5:4-10). Termenul grecesc „elpis" în care îşi are rădăcinile cuvântul „nădejde" înseamnă de fapt „a aştepta cu încredere" (2 Cor. 4:16-5:8). Cel credincios are această siguranţă ştiind că a fost mântuit (în trecut) de penalitatea păcatului prin actul de justificare (2 Tim.1:9-10), este mântuit (în prezent) de puterea păcatului prin actul de sfinţire (Tit. 2:11-15; Rom. 6:11-14) şi va fi mântuit (în viitor) de prezenţa păcatului prin actul de glorificare (1 Tes. 1:9-10; Evrei 9:28; Fil. 3:21). Păstrând în atenţie această luptă spirituală prin care diavolul încearcă să ne controleze gândirea şi studiind textul lecţiei biblice de astăzi în contextul subiectului pe care îl urmărim, descoperim că:
1. Cei ce poartă coiful mântuirii au o gândire nouă (Coloseni 3:1) Apostolul Pavel arată explicit acest lucru spunând: "dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii" (Col. 2:20) de ce mai trăiţi după preceptele lumii, respectând porunci precum: "nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!" (Col. 2:22). Aceste învăţături nu mai au nicio valoare pentru noua împărăţie în care am intrat (Col. 2:2223) pentru că cei ce au înviat împreună cu Hristos trăiesc după legile Împărăţiei lui Dumnezeu (Col. 3:1; Ef. 4:17-24). Când cineva a devenit cetăţean al unei alte ţări el trebuie să schimbe şi constituţia pe care trebuie s-o respecte, trăind o viaţă nouă, după alte precepte (Ef. 2:19-22; Gal. 2:19-20; 2 Cor. 5:16-17).
2. Cei ce poartă coiful măntuirii au în atenţie lucrurile de sus (Coloseni 3:2-4)
Gândirea celor ce au înviat împreună cu Hristos nu este îndreptată spre lucrurile de aici, ci spre cele de sus. Copiii lui Israel au suferit multe înfrângeri în timpul călătoriei prin pustie pentru că în loc să gândească la lucrurile ce le erau puse înainte şi la moştenirea pe care urmau s-o primească în Canaan au rămas cu gândul la usturoiul, prazul şi oalele cu carne din Egipt (Ex. 16:2-3; Num. 11:4-6). Cei a căror minte a fost luminată de Hristos nu mai gândesc la lucrurile de pe pământ (Luca 9:46-48; Fil. 3:13-21) ci au în atenţie lucrurile viitoare (Ier. 29:11; Tes. 5:8; Evrei 6:17-20; 1 Tes. 4:13-18; 2 Cor. 4:16-5:10).
3. Cei ce poartă coiful măntuirii se împotrivesc firii (Coloseni 3:5-10) Cei ce au înviat împreună cu Hristos şi au o gândire cerească, au o atitudine categorică faţă de păcat şi faţă de provocările firii vechi. Imperativele folosite de apostolul Pavel în acest pasaj sunt radicale: „omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ" (Col. 3:5), „lăsaţi-vă de toate aceste lucruri" (Col. 3:8), şi „nu vă minţiţi unii pe alţii"(Col. 3:9). În viaţa celor ce pun în practică aceste imperative nu mai este loc de dialog şi de negociere cu păcatul sau cu diavolul (Jud. 14:1-16:31) pentru că aceştia sunt dedicaţi deplin procesului de sfinţire, exemplificat prin dezbrăcarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea în omul cel nou, în asemănare cu Hristos ( Col. 3:9-10; Ef. 4:22-32; 1 Tes. 5:4-8; Rom. 13:1114).
4. Cei ce poarta coiful mântuirii urmăresc unitatea (Coloseni 3:11-17) Apostolul Pavel arată că cei ce au gândul lui Hristos urmăresc lucrurile care conduc la unitate (Fil. 3:15-16). Standardul unităţii este: "Hristos totul şi în toţi"(Col. 3:11) şi se realizează depăşind barierele religioase, etnice şi sociale (Col. 3:11), atunci când toţi cei aleşi de Dumnezeu sunt îmbrăcaţi în aceleaşi virtuţi spirituale (Col. 3:12), dezvoltă relaţii bune (Col. 3:13-15), comunică în adevăr (Col. 3:16) şi lucrează pentru slava lui Dumnezeu (Col. 3:17).
5. Cei ce poartă coiful mântuirii îşi împlinesc responsabilităţile (Coloseni 3:18-25) Dacă în lumea în care trăim cei mai mulţi oameni au în atenţie drepturile ce li se cuvin, apostolul Pavel arată că cei ce au înviat împreună cu Hristos trebuie să aibă în atenţie responsabilităţile pe care trebuie să le împlinească. Astfel, soţiile trebuie să înveţe să se supună bărbaţilor lor (Col. 3:18), bărbaţii să-şi iubească soţiile (Col. 3:19), copii să asculte de părinţi (Col. 3:20), părinţii să se poarte cu înţelepciune (Col. 3:21), robii să lucreze cu credincioşie (Col. 3:22) iar stăpânii să plăteasca salariul întreg (Col. 4:1). Aceste responsabilităţi trebuie împlinite cu o motivaţie corectă şi cu nădejdea că răsplătirea vine de la Dumnezeu ( Col. 3:23-25).
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce înseamnă a purta coiful mântuirii ? 2. De ce credeţi că diavolul luptă pentru a ne stăpâni gândirea ? 3. Ce mărturii arată că gândirea omului fără de Dumnezeu este pervertită ? 4. Puteţi da exemple ale celor ce au fost înfrânţi în lupta spirituală fiindcă au acceptat gândurile sugerate de diavol ? 5. Ce mărturii arată că o persoană poartă coiful mântuirii ? 6. De ce o persoană născută din nou trebuie să gândească la lucrurile de sus ? 7. Care dintre gândurile oamenilor sau dintre cele sugerate de diavol reprezintă cea mai mare provocare pentru biserică astăzi ?
Foloseste scutul credintei (umbla prin credinta) 31 August 2008 Evrei 11:1-13 (1 Petru 5:8-9) Scopul lecţiei : Să înţelegem ce înseamnă scutul credinţei, care este relaţia acestui echipament spiritual cu celelate piese din armura spirituală şi cum putem ajunge eroi ai credinţei, biruind în lupta spirituală în care suntem antrenaţi. Contextul lecţiei: În şirul pieselor ce formează armătura spirituală pe care trebuie să o poarte cei credincioşi în scopul de a fi biruitori în lupta împotriva diavolului, apostolul Pavel menţioneză şi „scutul credinţei." Atunci când vorbeşte despre aceasta armă spirituală, el o relaţionează faţă de cele prezentate anterior, spunând că acest echipament trebuie purtat pe deasupra tuturor celor deja menţionate ( Ef.6:16). Acest fapt ne arată că această armă spirituală (scutul credinţei), lucrează împreună cu centura adevărului, platoşa neprihănirii şi râvna evangheliei, care sunt incomplete şi ineficiente fără credinţă. În echipamenutul militar al unui soldat roman, la care a facut probabil referire apostolul Pavel, scutul era arma cu cele mai mari dimensiuni, având aproximativ 1,2 m înălţime şi 0,60 m lăţime. Aceste dimensiuni ne arată nu numai cît ar trebui să fie mărimea credinţei, ci şi faptul că, adăpostindu-ne în spatele ei, ne este apărată întreaga fiinţă. Atunci când a menţionat „ săgeţile arzătoare", apostolul Pavel a făcut referire la arma cea mai de temut folosită în timpul războaielor din acea vreme. Acestea erau săgeţi ce aveau înfăşurate în jurul vârfului ascuţit câlţi înmuiaţi în smoală fierbinte, căreia i se dădea foc. Aceste săgeţi în flăcări provocau răni dureroase ce se vindecau foarte greu, datorită arsurilor, iar acolo unde acestea ajungeau provocau mari incendii. Când soldatul îşi folosea scutul ce era confecţionat din două straturi de lemn lipite încrucişat, aceste săgeţi care se înfingeau adânc în lemn, erau oprite şi stinse. Aceste săgeţi ilustrează puterea atacului diavolului, care aruncă împotriva celor credincioşi săgeţi de deznădejde, îndoială, teamă şi ispitire. Putem învinge aceste săgeţi arzătoare aruncate de diavol doar apărându-ne şi luptând cu
scutul credinţei (1 Tim.6:3-12; 1 Tes.5:5-8; 1 Tes.3:1-5). O credinţă insuficientă a adus ucenicilor o mare înfrângere în faţa puterii demonice ce stăpânea copilul ce le-a fost adus pentru vindecare (Mat 17:14-20), iar o credinţă mare asigură o biruinţă deplină (Mat.17:20.21; Mat.21:21-22). Cei ce folosesc scutul credinţei sunt fară teamă (Ex.14:13-14;Ps.27:1-3), stau tare în Domnul ( Ps.112:4-10;Ef.6:10; Ev.6:17-20), stau în picioare ( Ef.6:13; Ps.121:1-8), se împotrivesc atacurilor diavolului ( Ef.6:11;1 Pet.5:8-9) şi mărturisesc cu putere şi curaj (1 Ioan.2:14; Ap.12:10-11).
Conţinutul lecţiei: În capitolul 11 al epistolei către Evrei, ne este prezentată o galerie a eroilor credinţei. Numele acestor sfinţi este menţionat datorită faptelor de vitejie pe care le-au înfăptuit prin credinţă. Studiind pasajul lecţiei biblice de astăzi observăm că: 1. Cei credincioşi au în atenţie lumea de dincolo (Ev.11:1-3) Atunci când prezintă o definiţie a credinţei, scriitorul epistolei către Evrei spune:" credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd"(Ev.11:1). Această declaraţie ne ajută să înţelegem că cei credincioşi nu se uită la lucrurile de aici şi la realitatea imediată, ci au în atenţie lucrurile care nu se văd şi realitatea veşnică (2 Cor.4:16-18). Slujitorul lui Elisei a fost înfrânt când a văzut doar duşmanul fizic. A ajuns însă plin de curaj când i s-au deschis ochii şi a văzut armata lui Dumnezeu (2 Împ.6:15-17).
2. Cei credincioşi oferă lui Dumnezeu ce este mai bun (Ev.11:4) Urmărind exemplul lui Abel descoperim că el a fost plăcut lui Dumnezeu şi jertfa i-a fost bine primită, fiindcă L-a pus pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii sale şi I-a oferit ceea ce avea mai bun (Ev.11:4). Când Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii nostre, atunci toate celelate lucruri sunt aşezate în ordinea corectă, iar binecuvântarea şi biruinţa ne sunt depline ( Mat. 6:31).
3. Cei credincioşi umblă cu Dumnezeu (Ev.11:5-6) Pentru Enoh, lupta credinţei a însemnat o umblare cu Dumnezeu. Deşi a trăit într-o lume coruptă, în ciuda greutăţilor vieţii şi a responsabilităţilor de familie, el a mers în cadenţă cu Dumnezeu şi a biruit în lupta credinţei, fiindcă n-a dat înapoi şi, perseverând, a umblat cu Dumnezeu vreme de 300 de ani ( Gen.5:21-22; Ev.10:35-39).
4. Cei credincişi aplică planul lui Dumnezeu (Ev.11:7) Noe şi-a exprimat credinţa prin faptul că a pus în practică tot ceea ce i-a cerut Dumnezeu şi a împlinit cu credincioşie fiecare detaliu. El n-a pus la îndoială planul lui Dumnezeu şi nici nu i-a facut corectări prin adăugiri sau omiteri, ci a împlinit întocmai tot ceea ce i s-a cerut (Gen.6:22). Eva a fost învinsă în lupta spirituală purtată cu diavolul fiindcă a aceptat adăugirile la planul lui Dumnezeu, sugerate de diavol (Gen.3:1-6).
5. Cei credincioşi ascultă necondiţionat (Ev.11:8-13) Avraam a ajuns părintele tuturor credincioşilor pentru că L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Astfel el a ascultat şi a pornit spre ţara făgăduită chiar dacă nu ştia unde merge (Ev.11:8), a luat în moştenire un pământ bazându-se doar pe făgăduinţă (Ev.11:9-10) şi a aşteptat un moştenitor şi o sămânţă de urmaşi contând deplin pe ceea ce i-a spus Dumnezeu ( Ev.11:11-12; Gen.15:1-6; Rom.4:16-25). Întărindu-ne în credinţă şi exprimându-ne credinţa în acelaşi fel , vom fi şi noi biruitori în lupta spirituală (2 Pet.1:3-11; Iacov 4:7).
Întrebări pentru discuţii : 1. Care este relaţia dintre scutul credinţei şi celelalte piese din armura spirituală ? 2. De ce săgeţile aruncate de cel rău sunt un mare pericol ? 3. Ce înseamnă a folosi scutul credinţei ? 4. Ce alte scuturi încearcă să folosească oamenii de astăzi pentru a înfrunta atacurile diavolului? 5. Ce face scutul credinţei să fie o armă spirituală puternică ? 6. Care dintre manifestările credinţei întâlnite la sfinţii prezentaţi în lecţia biblică de astăzi lipseşte cel mai mult în timpul în care trăim? 7. Cum putem ajunge să creştem în credinţă ?
Fii incaltat cu ravna Evangheliei 24 August 2008 1 Corinteni 9:15-23 (Romani 1:16-17) Scopul lecţiei: Să înţelegem sensul expresiei „încălţat cu râvna Evangheliei", scopul acestui îndemn şi modul în care ne putem folosi de această echipare în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Conţinutul lecţiei: În numărul pieselor ce formează armătura creştină, apostolul Pavel menţionează şi „râvna Evangheliei păcii" (Ef. 6:15). Spre deosebire de celelalte piese enumerate până în prezent, atunci când vorbeşte despre această parte a echipamentului spiritual, apostolul Pavel nu mai foloseşte un corespondent concret, ci arată numai că aceasta identifică încălţămintea.
În cazul unui soldat antrenat în luptă încălţămintea este foarte importantă, deoarece conferă protecţie, asigur agilitate, dă stabilitate şi ajută la căţărări. Un soldat încălţat exprimă demnitate şi arată că este pregatit pentru orice acţiune. Când Moise a cerut copiilor lui Israel să fie gata pentru momentul eliberării, le-a poruncit acestora să fie echipaţi şi să aibă şi încălţăminte în picioare (Ex.12:11). Această imagine în care evreii au serbat paştele sugerează nu numai pregătire, dar şi entuziasm şi grabă pentru a pleca la drum. La aceeaşi stare de entuziasm, agilitate şi dedicare pentru slujire face referire şi apostolul Pavel atunci când vorbeşte despre „râvna Evangheliei păcii"(Ef.6:13-14). Dacă cei din poporul Israel trebuiau să fie gata pentru a începe o călătorie, urmaşii lui Hristos trebuie să fie gata pentru a vesti Evanghelia. Apostolul Pavel i-a făcut cunoscută această slujire lui Timotei atunci când i-a spus: „propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blîndeţea şi învăţătura"(2 Tim.2). În zilele în care trăim, picioarele multor oameni aleargă mai degrabă la rău (Prov.1:16), să verse sânge (Prov.1:16; Is. 59:7) sau spre desfrâu ( 1 Pet.4:4). Iar atunci când trebuie să împlinească vreo slujire, cei mai mulţi zăbovesc, amână, sau şovăie (Mat.14:37-40; Fapte.22:14-21; Ex.4:1-17). Toţi cei ce au ajuns în această stare de „căldicel", apatie, moliciune şi dezinteres faţă de lucrarea lui Dumnezeu, pornesc deja înfrânţi în lupta spirituală.
Conţinutul lecţiei: A fost o vreme când Apostolul Pavel a fost plin de râvnă pentru Lege (Gal.1:13-14), pentru datinile strămoşeşti ( Gal.1:14) şi în a-i prigoni pe creştini, luptând împotriva lui Dumnezeu (Fapt.22:1-5; Gal.1:13; Fil.3:6). După ce L-a întâlnit însă pe Hristos, el a ajuns să fie însufleţit pentru Evanghelie (1 Cor.9:16;23;1 Cor.11:29) şi dedicat deplin slujirii (Rom.1:1; 1 Cor.9:19). În râvna sa, apostolul Pavel s-a asemănat cu Domnul Isus, care ne-a slujit în acelaşi fel (Isaia 9:7; Ps.119:139; Ioan 2: 13-17; Ioan4:31-36). Pentru toţi cei ce-L urmează pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu are aceeaşi chemare: să avem râvnă în pocăinţă (Ap.3:19), un duh înfocat (Rom.12:11) pentru fapte bune (Tit.2:14;1 Pet.3:12-13) şi pentru slujire (Evrei 9:6-12; Tit.3:14; 1 Tim.3:1; Rom.12:8). Prin textele biblice pe care le studiem în această lecţie biblică, apostolul Pavel ne arată prin exemplu personal cum ar trebui să vestim Evanghelia. Dacă unii oameni propovăduiesc Evanghelia din duh de ceartă (Fil.1:15-17), din slavă deşartă sau pentru interes material (1 Cor.9:1-14), urmărind exemplul apostolului Pavel descoperim că:
1.Cei ce sunt plini de râvnă pentru Evanghelie au motivaţii corecte (1 Cor. 9:15-18) Deşi pe vremea apostolului Pavel erau mulţi predicatori care îşi prezentau învăţăturile pentru bani, iar Sfânta Scriptură arată că vestitorul evangheliei trebuie să trăiască din Evanghelie (1 Cor. 9:14), apostolul nu s-a folosit de acest drept. Aceasta nu înseamnă că pentru vestirea evangheliei n-ar fi avut nevoie de susţinere financiară, ci că nu a fost motivat de o dorinţă materială, n-a pretins bani şi n-a făcut din vestirea Evangheliei o sursă de câştig (1Cor. 915). El n-a predicat evanghelia motivat de popularitate. N-a ţinut o listă cu cei care s-au întors la Dumnezeu pentru ca apoi să se laude în faţa altor predicatori (1Cor.9:16), ci a predicat Evanghelia de bună voie (1 Cor.9:17), ca o datorie motivată de isprăvnicia ce i-a fost încredinţată şi răsplata ce-i este pregătită (1 Cor.9:16-18).
2. Cei ce sunt plini de râvnă pentru Evanghelie folosesc o strategie clară (1 Cor. 9:19-23) În vestirea Evangheliei, apostolul Pavel nu a avut numai motivaţii corecte, ci ne descoperă şi o strategie clară. Astfel, el a predicat Evanghelia nu numai ca un crainic, ci ca un adevărat slujitor (Iona 3:1-4;1 Cor.9:19). S-a identificat cu persoanele cărora le-a vestit Evanghelia (1 Cor.9:20-21), n-a promovat o religie, ci un adevăr (1 Cor.9:20-21), a ţinut cont de auditoriu (1 Cor.9:22), a vorbit potrivit nevoilor celor ce-l ascultau ( 1 Cor.9:19-22), a dezvoltat relaţii şi a urmărit excelenţa, fiind gata să plătească orice preţ (1 Cor.9:22-23).
3.Cei ce sunt plini de râvnă pentru Evanghelie au aşteptări concrete ( Rom. 1 16-17) Apostolul Pavel n-a predicat Evanghelia la întâmplare, ci a urmărit un scop precis. Astfel, el a dorit mântuirea tuturor ( Rom.1:16-17) şi câştigarea pentru Hristos a celor din neamul său (Rom.9:1-3;10:1) cât şi a celor dintre neamuri (1 Cor.9:20-22; Rom.1:13-15). Fiindcă cei ce şi-au pierdut râvna sunt o pradă uşoară pentru cel rău (1 Imp.19:1-18; Mat.26:38-46), pentru a fi biruitori în lupta spirituală trebuie să experimentăm o reînflăcărare pentru slujire şi pentru vestirea Evangheliei (Evrei 12:12-14; Isaia 35:1-10).
Întrebări pentru discuţii:
1. Ce înseamnă (în sens spiritual) a avea picioarele încălţate ? 2. De ce este importantă încălţămintea ? 3. Care sunt lucrurile faţă de care oamenii dovedesc astăzi o râvnă deosebită ?
4. De ce mulţi creştini nu mai sunt astăzi plini de râvnă? 5. De ce sunt în pericol de a fi învinşi în lupta spirituală cei ce şi-au pierdut râvna pentru slujire şi pentru vestirea Evangheliei? 6. În ce domenii ne este apostolul Pavel un exemplu privind vestirea Evangheliei ? 7. Ce lucruri credeţi că ar aduce o reînflăcărare pentru slujire şi pentru vestirea Evangheliei a membrilor din biserica în care slujeşti ?
Imbraca platosa neprihanirii 17 August 2008 Romani 3:21-30 (1 Petru 1:14-16) Scopul lecţiei: Să descoperim ce înseamnă platoşa neprihănirii, cine sunt cei ce o pot dobândi şi cum ajung cei ce o poartă să fie biruitori în lupta spirituală . Contextul lecţiei: O altă piesă din armura spirituală pe care trebuie să o poarte fiecare creştin pentru a înfrunta atacurile puterilor întunericului este „platoşa neprihănirii". Dacă în cazul soldaţilor din armata romană, platoşa ce le acoperea pieptul şi le proteja organele vitale, era din bronz, şi uneori acoperită cu piele, în cazul creştinilor această platoşă reprezintă un veşmânt spiritual. A fi neprihănit (fără prihană) înseamnă a fi „socotit fără păcat" ( fără vină, curat), îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu ( Rom.3:26; 5:1), dar şi a împărtăşi natura divină (2 Cor 5:17; 1 Tes.4:3 şi 7; 1 Pet.1:14-16; I Ioan 3:1-2). Aceste adevăruri relatate de Sfânta Scriptură ne ajută să spunem că există o neprihănire care ne este atribuită prin credinţa în Hristos, care defineşte poziţia pe care o avem în Hristos: suntem consideraţi drepţi (fără de vină) înaintea lui Dumnezeu fără vreun merit personal, ci numai pe baza jertfei Domnului Isus (2 Cor.5:21; Rom.3:21- 24; 4:22-25; Gal.2:16). Dar există şi o neprihănire împărtăşită, prin care dobândim aceeaşi natură divină împreună cu Dumnezeu ( Ioan 1:12; 2 Cor.3:18; Ef.4:22-24; Col.3:9-10). Atunci când apostolul Pavel vorbeşte despre platoşa neprihănirii, el are în vedere mai mult această neprihănire împărtăşită, o stare de sfinţenie prin care devenim asemenea lui Hristos. Înţelegem acest fapt deoarece suntem chemaţi să fim îmbrăcaţi în neprihănire. Acest imperativ înseamnă un proces continuu (procesul de sfinţire) prin care ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi ne îmbrăcăm în omul cel nou ( Ef.4:22-24; Isaia 59:17; 2 Cor.6:3-7; 1Tes.5:8). Un bun exemplu privind modul cum a folosit platoşa neprihănirii este exemplul lui Iov, care, în mijlocul necazurilor şi a suferinţelor cauzate de Satan, s-a păstrat curat şi a câştigat biruinţa în lupta spirituală în care a fost antrenat, fiindcă în tot ceea ce i s-a întâmplat n-a blestemat pe Dumnezu şi nici n-a păcătuit cu buzele sale (Iov.2:9-10). Măsurându-se însă cu Dumnezeu, Iov a trebuit să recunoască că este pacătos, şi are nevoie de o neprihănire mult mai mare decât cea la care ar fi putut el să ajungă (Iov.41:1- 42:6).
Conţinutul lecţiei: Pasajele lecţiei biblice de astăzi ilustrează modul în care putem dobândi această neprihănire şi ne arată care este neprihănirea ce ne va apăra în faţa atacurilor diavolului, ca să putem câştiga biruinţa în lupta spirituală. 1. Neprihănirea personală (autoneprihanirea) (Romani 3:22; 27-28) În faţa provocărilor vieţii şi a atacurilor celui rău mulţi oameni încearcă să se apere declarându-se nevinovaţi şi îmbrăcând o haină de autoneprihănire. Găsim acest exemplu în cazul lui Cain (Gen.4:9), al fraţilor lui Iosif (Gen.42:911), al fariseului de la templu (Luca 18:10-14) şi în prima parte a vieţii lui Pavel (Fil.3:4-9). Această stare de autoneprihănire nu ne poate asigura însă biruinţa în faţa atacurilor puterii întunericului, pentru că Diavolul nu se sperie de o neprihanire de etichetă, ci, dimpotrivă, o şi recomandă. Diavolul ne ştie punctele vulnerabile şi ceea ce am făcut, lucruri pe care le va folosi atunci când vrea să ne prindă în mreaja lui şi să ne acuze (Iov.1:6-12;2:1-10). Iar înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii sunt păcătoşi (Rom.3:22) şi nimeni nu se va putea îndreptăţi printr-o neprihănire personală (Rom.3:20;28). Această stare de neprihănire personală este de fapt o autoînşelare (Gal.6:7-8). 2. Neprihănirea atribuită (dobândită prin credinţă) (Romani 3:21-30) Primul verset al acestui pasaj (Rom.3:21) ne desoperă faptul că există o neprihanire pe care o dă Dumnezeu. Această neprihănire indică mai mult poziţia pe care o avem noi în Hristos. Nu mai suntem socotiţi pacătoşi, ci fără de vină (drepţi) (Rom.3:23-24;5:1). Această neprihănire este darul lui Dumnezeu (Rom.3:21-22), se capătă prin credinţa în Hristos (Rom.3:22;24-26), este pentru toţi (Rom.3:22;29-30), fără Lege sau fapte personale (Rom.3:27-28) şi numai prin meritele jertfei lui Hristos (Ro.3:24-26).
Această neprihănire ce ne acoperă păcatele trecutului şi ne aşează în meritele lui Hristos este o puternică armă care îl face pe diavol să rămână fără pricină de acuzare şi îl împiedică să mai aibă acces asupra noastră, fiindcă acum suntem ascunşi cu Hristos în Dumnezeu (Rom.8:33-39; Col.3:3; Ioan 10:28-30). 3. Neprihănirea împărtăşită (starea de sfinţenie) (1 Petru 1:14-16) Aceasta este starea de neprihănire la care trebuie să ajungem. Nu numai să fim în Hristos, dar să şi devenim asemenea Lui. Deorece adresarea folosită de apostolul Petru este generală, înţelegem că această stare de sfinţenie este chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi (1 Pet.1:14-16). „Urmăreşte exemplul celui ce ne-a chemat" (1 Pet.1:15) este un imperativ (1 Pet. 1:16) trebuie să cuprindă toate compartimentele vieţii (1 Pet.1:15) şi are ca motivaţie noua relaţie pe care care o avem cu Dumneuzeu şi judecata care urmează să vină (1 Pet.1:17). Pot ajunge la acestă stare de sfinţenie cei ce sunt deja copii (1 Pet.1:14; Ioan 1:12-13) ce nu se lasă învinşi de pofte (1 Pet.1:14), cunosc adevărul şi pe Cel ce i-a chemat (1Pet.1:14-15), iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu (1 Pet.1:16) umblă în frica lui Dumnezeu (1 Pet.1:17), veghează asupra vieţii lor (1 Pet.1:17 si 13) şi acceptă lucrarea de desăvârşire împlinită de Duhul lui Dumnezeu ( 2 Cor 3:18). Cei ce vor ajunge astfel îmbrăcaţi cu Hristos vor fi biruitori în lupta spirituală, după cum şi Hristos a biruit toate atacurile celui rău.
Întrebări pentru discuţii: 1. Ce înseamnă platoşa neprihănirii ? 2. Cum putem obţine această piesă din armătura spirituală ? 3. De ce neprihănirea personală (autoneprihănirea) nu ne poate apăra de atacurile diavolului ? 4. Care sunt cele mai frecvente afirmaţii ce ne arată că şi astăzi oamenii încercă să se îmbrace în acest veşmânt al autoneprihănirii ? 5. Cine poate primi neprihănirea oferită de Dumnezeu ? 6. Care sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a ajunge la starea de sfinţenie -asemenea lui Hristos ? 7. De ce acei ce sunt îmbrăcaţi în Hristos sunt şi biruitori în lupta spirituală?
Poarta centura adevarului 10 August 2008 2 Timotei 2 1-26 (Efeseni 6:13-14/a) Scopul lecţiei: Să descoperim care este centura adevărului, ce înseamnă a o purta şi cum vom câştiga biruinţa în faţa diavolului, folosind această parte din armură. Contextul lecţiei: Pentru a fi biruitor în lupta spirituală, după ce a primit această biruinţă prin lucrarea Domnului Isus, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să rămână de partea biruitorilor, purtând el înşuşi un război spiritual. Deoarece acest război nu este de natură fizică, purtat împotriva cărnii şi a sîngelui, ci de natură spirituală, purtat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef.6:12), nici armamentul folosit nu este de natură fizică, ci spirituală. Când vorbeşte despre această armătură, deşi numeşte câteva piese din echipamentul militar caracteristic unui soldat roman, apostolul Pavel atribuie acestora o semnificaţie spirituală. Astfel, el arată că armătura este a lui Dumnezeu (Ef.6:11 şi 13). După cum, înainte de a-l înfrunta pe Goliat, David s-a îmbrăcat în armura lui Saul, ( 1Sam.17:38-39) tot aşa şi noi, înainte de a-l înfrunta pe Satan, trebuie să ne îmbrăcăm cu armătura lui Dumnezeu (Ef.6:11 şi 13). Această armătură este formată din piese specifice: centură, platoşă, sandale, scut, coif şi sabie (Ef.6:14-17), este eficientă atunci când este completă ( Ef.6:11 şi 13) şi conferă celui ce o poartă o poziţie ofensivă. Niciuna dintre piesele enumerate nu-l apără pe soldat dacă se întoarce cu spatele spre duşman sau fuge de pe câmpul de luptă. Conţinutul lecţiei: Prima piesă din echipamentul spiritual este „centura adevărului" (Ef.6:14). În cazul echipamentului unui soldat roman, centura se încingea la brâu, peste tunică, conferind celui ce o purta demnitate, pentru că strângea toate celelalte piese ale echipamentului împreună. În acelaşi timp, centura oferea posibilitatea de completare a echipamentului, pentru că de ea erau prinse sabia şi scutul. Pentru a descoperi înţelesul spiritual al acestei centuri, trebuie să răspundem la mai multe întrebări care se ridică cu privire la identitatea adevărului pe care ea îl semnifică: Sfânta Scriptură ne arată că „Hristos este Adevărul" (Ioan 14:6). În acelaşi fel este identificat şi Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17; Ps.119:142 şi 151). Atunci când vorbeşte despre centura adevărului, apostolul Pavel nu face însă referire la Domnul Isus şi nici la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, în cadrul aceluiaşi echipament el vorbeşte despre sabia Duhului, pe care o identifică a fi Cuvântul lui Dumnezeu (Ef.6:17). El se referă la o persoană care umblă în adevăr şi
trăieşte în integritate şi fără ipocrizie (1 Cor.5:8; 2 Cor.1:12), având adevărul în inimă (Ps.119:9-11), în minte ( 1 Pet.1:13; Ps.1:1-2) şi în umblarea de fiecare zi (2 Ioan 1:4; 1 Ioan 1:6-8). A purta centura adevărului înseamnă a fi demn de încredere şi a trăi fără reproş. Un exemplu în acest sens este Iov, care a fost biruitor în lupta spirituală pentru că diavolul n-a găsit în viaţa lui nimic pentru care să-l acuze ( Iov 1:612;2:1-10). Urmărind pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim că apostolul Pavel îl cheamă pe Timotei să trăiască la acelaşi standard de viaţă, atunci când îi spune: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului" (2 Tim.2:15). Pentru a-l ajuta să trăiască o viaţă ireproşabilă şi să nu facă lucruri de care mai târziu să-i fie ruşine, apostolul Pavel îi prezintă lui Timotei mai multe exemple practice, vorbindu-i despre: 1. Exemplul ispravnicului ( 2 Tim.2:1-2) Pentru a fi un bun ispravnic al tainelor ce i-au fost descoperite şi a trăi fără reproş, apostolul Pavel îi cere lui Timotei să-şi împlinească responsabilitatea pe care o are faţă de Cuvânt, învăţându-i pe alţii în aşa fel încât evanghelia să poată fi transmisă neştirbită din generaţie în generaţie. Pentru aceasta, el trebuia să se întărească în har (2 Tim1:1), să fie cu luare aminte la ceea ce a auzit, să nu părăsească cadrul a ceea ce este confirmat de martori şi să înveţe cu responsabilitate, aleagând oameni de încredere şi cu abilităţi pentru echiparea altora (2 Tim2:2; 2:24; 3:2). 2. Exemplul sodatului (2 Tim.2:3-4) Un soldat trăieşte fără reproş atunci când este pregătit să îndure greutăţile (2 Tim.2:3; 8-13), nu se încurcă cu treburile vieţii (2Tim.2:4) şi caută să împlinească voia celui ce l-a înscris la oaste şi sub al cărui drapel luptă (2 Tim.2:4). 3. Exemplul atletului ( 2 Tim.2:5) Un atlet primeşte cununa şi nu i se poate reproşa nimic atunci când respectă regulile jocului pe care îl practică şi ale competiţiei la care participă (2 Tim 2:5;1Tim.4:7-8; Fil.3:12-16; Evrei 12:1-2). 4. Exemplul fermierului (2 Tim.2:6-7) Plugarul îşi strânge recolta numai după ce a muncit făcând tot ceea ce trebuit: ca să pregătească terenul, să semene sămânţa şi să întreţină culturile (2 Tim.2:6; Prov.24:30-34; 1 Cor.9:7; Gal.6:7-8). 5. Exemplul apostolului (2 Tim.2:8-13) Apostolul Pavel se poate prezenta pe sine ca un adevărat exemplu, pentru că după întîlnirea cu Hristos a trăit o viaţă fără reproş, având chiar îndrăzneala să-i cheme pe cei pe care i-a condus la Hristos să-i calce pe urme ( 1 Cor.4:1516). Când îi scrie lui Timotei, el îi prezintă mărturia vieţii şi a slujirii sale, care este în asemănare cu Hristos. Astfel el arată că a propovăduit o evanghelie curată ( 2Tim.2:8), a suferit cu răbdare în mijlocul necazurilor (2 Tim.29), a făcut totul pentru mântuirea altora (2 Tim.2:10) şi a ţintit slava şi răsplătirea viitoare (2 Tim.2:10-13). 6. Exemplul lucrătorului (2 Tim.2:14-19) Un lucrător integru, căruia n-are de ce să-i fie ruşine, îşi împlineşte slujba cu entuziasm, se roagă cu foc, nu promovează certurile ( 2 Tim2:14), împarte drept Cuvântul lui Dumnezeu (2Tim.2:15) şi se păzeşte de bârfă (2Tim.2:16), învăţături greşite (2 Tim.2:17-18) şi păcat (2 Tim.2:19). 7. Exemplul vaselor ( 2 Tim.2:20-26) Un vas folositor se păstrează curat (2 Tim.2:21-23), este dedicat pentru o slujbă bună (2 Tim.2:20-21) şi lucrează cu destoinicie (2 Tim.2:24-26). Prin toate aceste exemple, indiferent de lucrarea pe care o împlinim, apostolul Pavel ne arată cum putem trăi păstrându-ne integritatea morală şi spirituală şi împlinindu-ne slujirea încredinţată fără reproş, pentru ca diavolul sau cei ce ne privesc să nu găsescă în noi vreo pricină de poticnire sau vreo faptă de care să ne acuze.
Întrebări pentru discuţii:
1. Ce factori vor face ca armătura pe care o purtăm să fie eficientă în lupta spirituală? 2. Ce reprezintă „centura adevărului" ?
3. De ce în zilele în care trăim mulţi credincioşi nu mai sunt demni de încredere ? 4. De ce credeţi că omul ce nu păstrează adevărul în minte, în inimă şi în umblarea de fiecare zi este înfrânt în lupta spirituală ? 5. De credeţi că apostolul Pavel a folosit atâtea exemple pentru a prezenta ce înseamnă o viaţă fără reproş ? 6. Care sunt reproşurile pe care oamenii le pot aduce astăzi celor credincioşi? 7. Ce lucruri crezi că ar trebui să se schimbe în viaţa ta şi a bisericii tale pentru ca diavolul să fie înfrânt prin faptul că nu mai găseşte nicio pricină de acuzare ?
Accepta biruinta castigata de Hristos 03 August 2008 Romani 7:14-25 ( Romani 8:37-39) Scopul lecţiei: Să descoperim cine este Cel ce ne oferă biruinţa spirituală, cum o putem dobândi şi care sunt responsabilităţile celor socotiţi biruitori ? Contextul lecţiei: Dacă în prima parte a anului am studiat pasaje ale Sfintei Scripturi care ne-au conştientizat de realitatea luptei spirituale şi ne-au desoperit cine sunt reprezentanţii împărăţiei întunericului şi cei ai Împărătiei luminii precum şi modul în care diavolul va susţine bătălia spirituală din zilele din urmă, începând cu această lecţie şi până la sfârşitul anului vom studia subiecte biblice prin care vom încerca să descoperim sfaturi practice care să ne ajute să fim biruitori în acest război spiritual. Dacă subiectele studiate anterior au fost uneori şocante, iar unele biserici nepregătite să le parcurgă pentru că n-au mai fost discutate public, m-aş bucura acum, după ce le-am studiat, să aud că în urma acestor lecţii am înţeles că Biblia vorbeşte despre „Razboiul Spiritual" mai mult decât ne-am aşteptat, manifestările puterii întunericului sunt mai evidente decât am crezut şi că am fost conştientizaţi de faptul că o mare responsabilitate a bisericilor de astăzi este să poarte războaiele Domnului. În zilele în care trăim, Biserica trebuie să-şi împlinească această slujire, fiind o frână împotriva înaintării fărădelegii şi un obstacol împotriva dezlănţuirii lucrărilor puterii întunericului. Dacă subiectele studiate au ridicat multe semne de întrebare şi au stârnit împotriviri, aş vrea să vă asigur că sunteţi pe drumul cel bun. Nici nu se putea altfel. Am luat mai în serios lupta spirituală purtată împotriva diavolului şi el nu putea să rămână nepăsător. Cele mai multe e-mailuri pe care le-am primit n-au fost din partea celor ce au dorit să susţină aceste subiecte, sau să-şi aducă partea lor de contribuţie pentru a avea o înţelegere mai completă a acestor adevăruri, ci din partea celor care, simţindu-se lezaţi, au încercat să apere lucrările şi manifestările puterii întunericului pe care le-am condamnat, încercând să-l prezinte pe diavol şi lucrările lui, într-o postură favorabilă. Dacă în vremea vechiului sistem o prioritate a bisericii era să dovedească prin argumente raţionale că există Dumnezeu şi, condamnând materialismul să prezinte Evanghelia ca unicul adevăr, în perioada postmodernă în care trăim, înainte de vestirea Evangheliei, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să fie biruitor în lupta spirituală. Oamenii acceptă mai uşor astăzi existenţa lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp aşteaptă şi mărturii care să-i convingă cine este Dumnezeul Cel adevărat. În această vreme când, pentru ai înşela pe oameni, puterea întunericului va folosi tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase ( 2 Tes. 2:9), biserica trebuie să fie pregătită să le stea împotrivă, arătând în acelaşi timp minunile şi lucrările pe care le face Dumnezeu prin proclamarea Evangheliei şi prin lucrarea Duhului Sfânt. Lecţiile următoare ne vor ajuta să descoperim care sunt lucrurile pe care trebuie să le facă fiecare credincios pentru ca să ajungă să câştige în lupta spirituală, dovedind astfel că Domnul este adevăratul Dumnezeu.
Conţinutul lecţiei: În pasajul lecţiei biblice de astăzi ne este prezentată lupta spirituală pe care apostolul Pavel o purta cu el însuşi şi soluţia pe care el a găsit-o pentru câştigarea biruinţei în această confruntare spirituală. În bătălia spirituală din mijlocul acestei lumi, fiecare credincios este chemat să lupte pe trei fronturi: un front interior , cauzat de pofte (firea veche), care se poartă la nivelul gândirii şi al voinţei (Rom.7:18-23; Marcu.14:38), un front exterior , generat de ofertele lumii (ispite), care se poartă la nivelul sentimentelor (1 Ioan.2:15-16; Gen.3:6; Iosua 7:20-21) şi un front spiritual, generat de atacurile diavolului, care se poartă la nivelul duhului (Mat.16:22-23; Luca 9:54-55;Ioan 13:21-30;Fapte 6:9-10; Fapte 17:16). De foarte multe ori, diavolul foloseşte însă un atac concertat în care acţionează concomitent pe toate cele trei fronturi. Un exemplu în acest caz este ispitirea Domnului Isus (Mat. 4 1-11). Ştiind că şi noi suntem confruntaţi cu aceleaşi provocări spirituale, cred că ne-am pus deseori aceiaşi întrebare pe care si-a pus-o şi apostolul Pavel: „O, nenorocitul de mine ! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte ?"
(Rom.7:24). Există oare vreo şansă de biruinţă în acest război spiritual? Urmărind experienţa trăită de apostolul Pavel observăm că: •
Biruinţa în războiul spiritual nu poate fi dobândită
prin Lege (Rom.7:14-17) Prin mărturisirea făcută în acest pasaj, apostolul Pavel ne arată că Legea nu ne poate asigura biruinţa. Cu toate că Legea este sfântă, dreaptă, bună şi duhovnicească (Rom.7:12; 14; 16), ea nu ne poate izbăvi de păcat. Acest adevăr este confirmat de experienţa lui Pavel, care, deşi şi-a dat toată silinţa pentru a o împlini (Fil.3:4-9), a rămas tot în robia păcatului (Rom.7:14). În contextul acestui pasaj, apostolul Pavel ne-a arătat că, deşi nu poate să asigure izbăvirea, slujba Legii a fost să descopere păcatul ( Rom.7:7; Rom.3:20), să îndreptăţească păcatul (Rom.7:8-9), să arate grozăvia păcatului, care aduce moarte (Rom.7:10-11) şi nu lucrează nimic bun (Rom.7:12-13) şi să îndrepte spre adevăratul Izbăvitor (Rom.7:4-6; Gal.2:19-21; 3: 21-24). Dacă în vremea în care trăim sunt unii oameni care încă mai caută biruinţa spirituală în lupta împotriva păcatului prin păzirea Legii, alegerea lor nu este înţeleaptă, pentru că, pe lângă faptul că Legea nu poate oferi această izbăvire, slujba Legii a fost şi vremelnică (Rom.7:1-4), iar urmaşii lui Hristos nu mai au nicio responsabilitate faţă de ea (Rom.7:6). •
Biruinţa în războiul spiritual nu poate fi câştigată
prin efort personal (Rom.7:15-24) Prin mărturisirea din aceste versete, apostolul Pavel îşi deschide inima ca să ne arate ce se întâmplă pe frontul luptei spirituale din fiinţa sa. Astfel el ne prezintă o confruntare aprigă ce se dispută între omul de carne şi omul dinlăuntru ( Rom.7:21-24) şi între firea pământească supusă legii păcatului şi adevărul primit de mintea sa, supus legii lui Dumnezeu (Rom.7 :22-23 şi 25/b). Deşi în acest război lăuntric apostolul şi-a dat toată silinţa să câştige şi să înfăptuiască ce este bine, el a ajuns să facă tocmai ceea ce n-ar fi vrut să facă (Rom.7:15-23). Prin această înfrângere el dovedeşte că nimeni nu poate câştiga biruinţa spirituală prin eforturi personale (Rom.7:23 şi 25/b; Rom.3:20; Gal.2:16; Iov.36:17-19; Ps.49:6-8). •
Biruinţa în războiul spiritual ne este dată de Hristos (Rom.7:25)
Descoperind că nu poate câştiga biruinţa prin păzirea Legii sau prin efort personal, apostolul Pavel se întreabă: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Rom.7:24). Este interesant că el întreabă „cine" şi nu „ce", arătând prin aceasta că izbăvirea vine printr-o persoană şi nu prin lucruri. Persoana spre care îşi îndreaptă privirile şi căreia îi aduce mulţumiri nu este însă o fiinţă umană, ci Însuşi Dumnezeu Tatăl, Cel care oferă biruinţa şi izbăvirea din păcat prin lucrarea Domnul Isus (Rom.8:1-4). Este interesant de observat faptul că pentru izbăvirea noastră şi câştigarea biruinţei spirituale lucrează Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus şi Duhul Sfânt (Rom.8:1-11), iar această biruinţă ne este oferită prin credinţă ( 1 Cor.55-57). Pentru a înţelege cum suntem socotiţi biruitori prin faptul că cineva a luptat pentru noi, să ne imaginăm un boxer care luptă pentru centura de aur. Înainte de luptă se cântă imnul ţării sale şi se anunţă că el va lupta pentru câştigarea centurii şi a titlului mondial. Atunci când acesta câştigă, victoria sa este trecută în dreptul ţării de care aparţine deşi nu toţi locuitorii acesteia au fost implicaţi efectiv în luptă. Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi în cazul lui David, atunci când a luptat împotriva lui Goliat (1 Sam.17:1-11). Când David a câştigat biruinţa, tot Israelul a fost considerat biruitor ( 1 Sam.17:50-53). Biruinţa pe care Domnul Isus a câştigat-o împotriva păcatului, a morţii şi a puterii întunericului este şi biruinţa noastră (Rom.8:33-34; Rom.5:1; Ioan16:33; Col.2:10-15), iar toate aceste autorităţi nu mai au nicio putere asupra noastră (Rom.8:35-39). Pentru a beneficia însă de această biruinţă, trebuie să credem (Gal.3:22-24; 2:16; Rom.10:4-13) şi să rămânem de partea biruitorilor (Gal.4:31-5:1; Gal.5:6-8; Gal.5:13).
Întrebări pentru discuţii:
1. Care sunt aspectele luptei spirituale studiate până în prezent? 2. De ce ar trebui ca lupta spirituală să fie o prioritate a bisericilor de astăzi? 3. De ce Legea nu poate asigura biruinţa în lupta spirituală ? 4. De ce apostolul Pavel n-a reuşit să câştige această biruinţă prin eforturi personale?
5. Cine ne asigură biruinţa în lupta spirituală? 6. Care sunt cele mai frecvente soluţii prin care oamenii caută astăzi biruinţa spirituală? 7. Care sunt responsabilităţile celor ce sunt socotiţi biruitori ?
Batalia spirituala finala 27 Iulie 2008 Apocalipsa 19:1-21 ( 1 Corinteni 15:24-26) Scopul lecţiei: Să descoperim cadrul în care se va desf[şura bătălia spirituală finală, cine sunt cei biruitori şi cei învinşi şi cum putem ajunge în rândul biruitorilor. Contextul lecţiei: Războiul spiritual care a început prin răzvrătirea pe care Lucifer a declanşat-o în cer şi care s-a desfăşurat de-a lungul istoriei, având diferite forme de manifestare, va avea un moment final. După ce a fost izgonit din cer şi a fost aruncat pe pământ, diavolul şi-a continuat lupta spirituală, îndreptându-se împotriva omului, apoi împotriva seminţei femeii şi a poporului Israel, pentru a împiedica astfel venirea Celui ce a fost anunţat că îi va zdrobi capul ( Gen.3:15). După întruparea Domnului Isus, atacurile celui rău au fost îndreptate împotriva Fiului lui Dumnezeu, având ca momente culminante momentele naşterii , ispitirea şi răstignirea Domnului Isus. Deşi a fost înfrânt de Domnul Isus în aceste bătălii spirituale, diavolul n-a depus armele, ci şi-a continuat războiul spiritual, luptând în mod special împotriva Israelului şi a Bisericii. Aşa cum am studiat în lecţiile anterioare, în vremurile din urmă diavolul îşi va înteţi lupta spirituală, conducând la apariţia unui sistem diabolic universal. Este demn de luat în considerare faptul că în cartea Apocalipsei apare în mod frecvent un contrast între Ierusalim şi Babel, mireasa şi curva, autoritatea divină reprezentata de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus şi Duhul Sfânt şi cea diabolică reprezentată de Satan, Anticrist şi proorocul mincinos. Dincolo de evenimentele care i-au fost descoperite apostolului Ioan, scene ce descriu ceea ce se petrece în cer sau pe pământ, apare în mod predominant acest război spiritual în care Dumnezeu, împreună cu armata îngerilor buni şi cei răscumpăraţi, luptă împotriva lui Satan şi a celor care îl urmează.
Conţinutul lecţiei: Capitolul 19 al cărţii Apocalipsa prezintă momentul în care se va desfăşura bătălia spirituală finală. Satan, care îi va avea ca exponenţi pe Anticrist şi pe Proorocul mincinos, după ce va realiza un sistem diabolic universal, prefigurat de noul imperiu Roman din punct de vedere administrativ şi Babelul din punct de vedere religios, va aduna toate neamurile să lupte împotriva Israelului (Ap.16:13-14 şi 16; Zah.12:3; Dan.11:40-45;Ioel 3:11-17. etc.). Dincolo de această nouă conflagraţie mondială există însă o bătălie spirituală îndreptată împotriva Mielului şi a lui Dumnezeu, generată de o duşmănie care este de fapt cauza acestui conflict (Ap.17:14; 19:19). Deşi unii teologi văd în această bătălie doar dimensiunea spirituală, consider că este corect să păstrăm în atenţie atât dimensiunea fizică cât şi cea spirituală, pentru că în toate celelalte bătălii spirituale de până acum sunt menţionate ambele dimensiuni. În Eden, de exemplu, dimensiunea fizică este reprezentată de Eva şi şarpe, iar cea spirituală de Dumnezeu şi Satan. În lupta împotriva seminţei femeii, a Israelului, a Domnului Isus şi a Bisericii sunt subliniate atât efecte fizice cât şi efecte spirituale. La potop, acuzarea lui Iov, eliberarea din Egipt, naşterea, ispitirea şi moartea Domnului Isus, au fost întâlnite ambele dimensiuni. În lupta ce a precedat eliberarea poporului Israel din Egipt, purtată între Moise şi vrăjitorii lui faraon, în timpul celor 10 urgii ce prefigurează într-un fel judecata pe care Dumnezeu o va aduce împotriva întregii lumi înaintea revenirii Domnului Isus, sunt prezente atât dimensiuni fizice cât şi spirituale. Pastrând în atenţie acest tablou prezentat de ultimile capitole ale cărţii Apocalipsa, în care, după ce va institui un sistem diabolic universal, Satan îşi va exercita autoritatea diabolică prin lucrările pe care le va înfăptui prin Anticrist şi proorocul mincinos, atunci când armate din întreaga lume vor fi adunate pentru o nouă conflagraţie mondială, Însuşi Domnul Isus va reveni îmbrăcat în autoritate şi slavă, însoţit de oştirea cerească şi va pune capăt războiului spiritual, aducând judecata asupra naţiunilor lumii şi osânda pentru Satan şi reprezentanţii lui. În lecţia biblică de astăzi este prezentată această bătălie spirituală finală. Studiind textul lecţiei biblice (Ap.19:1-21) descoperim o scenă din cer (Ap.19:1-10), o scenă din văzduh (Ap.19:11-16) şi o scenă de pe pământ precum şi din adânc (Ap.19:17-21). •
Anticiparea biruinţei în bătălia spirituală finală (scena din cer ) Apocalipsa 19:1-10
Această scenă cerească descoperă o atmosferă de sărbătoare exprimată prin laudă şi închinare. În acest pasaj se repetă de patru ori afirmaţia „Aleluia!" (lăudaţi pe Domnul), care, deşi nu se mai întâlneşte niciodată în Noul Testament, este caracteristică psalmilor (Ps.113-118; 145-150; Ps.104:35). În acestă cântare de laudă s-au unit mulţimea celor răscumpăraţi (Ap.19:1), cei 24 de bătrâni, cele 4 făpturi vii (Ap.19:4) şi toţi cei supuşi lui Dumnezeu care umblă în frica de Domnul (Ap.19:5-7).
Când apostolul Ioan a vrut să se închine îngerului care i-a facut această descoperire acesta l-a oprit şi l-a îndemnat să se alăture în închinare tuturor celorlalte categorii de închinători, cinstindu-L pe Singurul care merită închinarea (Ap.19:10). Motivul acestor cântări de laudă este determinat de ceea ce este Dumnezeu (Ap.19:1-2), de ceea ce a făcut El (Ap. 19:1-3) şi de anticiparea biruinţei finale (Ap.19:4-6). Dumnezeul care a adus deja izbăvirea celor răscumpăraţi ( Ap.19:1-2), care a judecat şi a determinat căderea Babilonului - sistemului diabolic universal - (Ap. 18:1-24; 19:2-3) a început să împărăţească (Ap.19:6; 1 Cor.15:24-26), iar momentul inaugural al acestei noi dimensiuni a Împărăţiei lui Dumnezeu este „Nunta Mielului" (Ap.19:7-9). Pentru a fi părtaşă acestei sărbători, mireasa - biserica (2 Cor.11:2; Ef.5:22-23) s-a pregătit (Ap.19:7-9). •
Cel ce va câştiga biruinţa în bătălia spirituală finală ( scena din vazduh) Apocalipsa 19:11-16
Dacă în cer este o atmosferă de sărbătoare împodobită cu laudă şi închinare, în văzduh este o atmosferă de autoritate şi slavă. Potrivit revelaţiei pe care a primit-o, apostolul Ioan Îl prezintă pe Domnul Isus, Cel ce va câştiga biruinţa finală, arătând caracterul Său - „Cel credincios", „Cel adevărat", „Cel ce judecă cu dreptate" (Ap.19:11), înfăţişarea Sa glorioasă (Ap.19:12-13; Ap.1:13-16), însoţitorii Săi (Ap.19:14) şi modul în care va câştiga biruinţa (Ap.19:15). Acest tablou Îl descoperă pe Domnul Isus în autoritatea Sa de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor ( Ap.19:16). •
Cei ce vor fi învinşi în bătălia spirituală finală ( scena de pe pământ şi din adânc) Apocalipsa 19: 17-21
Spre deosebire de scenele din cer şi din văzduh, care descriu o atmosferă de sărbătoare şi slavă, ceea ce se întîmplă pe pământ şi în adânc redă o atmosferă de pedeapsă şi groază. Dacă cei răscumpăraţi sunt chemaţi la ospăţul nunţii Mielului (Ap.19:9), îngerul pe care l-a văzut Ioan aşezat în soare a chemat toate păsările cerului la ospăţul cauzat de judecata lui Dumnezeu ( Ap.19:17-18). Acest ospăţ arată în mod figurativ soarta pe care o vor avea cei ce îl vor urma pe Anticrist (Ap.16:13-16;9:16-17; Ez.38-39).
În acestă bătălie finală vor fi pedepsiţi nu numai cei ce-l vor urma pe diavol, ci vor fi prinşi, judecaţi şi aruncaţi în iazul de foc şi fiara (Anticrist) şi proorocul mincinos ( Ap.19:20-21). Pedeapsa lor va fi sigură, severă şi fără sfârşit ( Ap.19:20-21; 14:10-11;21:10).
Întrebări pentru discuţii:
1. Ce ne ajută să credem că bătălia spirituală finală va avea o dimensiune fizică şi una spirituală ? 2. Care sunt cele mai frecvente greşeli pe care le întâlnim cu privire la bătălia spirituală finală ? 3. Care sunt cele trei scene pe care le prezintă textul lecţiei biblice de astăzi ? 4. Ce a motivat cerul la sărbătoare, laudă şi închinare ? 5. Ce asemănări şi ce deosebiri sunt între venirea lui Hristos ca Mesia şi cea de „Domn al domnilor" şi „Împărat al împăraţilor"? 6. Ce ne ajută să credem că reprezentanţii diavolului şi cei ce-l urmează pe Satan vor fi pedepsiţi ? 7. Care dintre lucrurile ce ne arată că mireasa lui Hristos s-a pregătit lipsesc cel mai frecvent bisericilor de astăzi ?
Aparitia lui Anticrist 20 Iulie 2008 2 Tesaloniceni 2:1-17 (2 Tesaloniceni 2:7-8)
Scopul lecţiei: Să descoperim identitatea lui Anticrist şi lucrarea pe care acesata o va împlini, pentru a nu fi înşelaţi şi atraşi pe calea pierzării. Contextul lecţiei: Dacă în lecţia precedentă am încercat să identificăm sistemul diabolic universal pe care diavolul îl va institui înainte de venirea Domnului Isus, în lecţia de astăzi vom avea în atenţie persoana care îl va conduce. Acesta va fi un „Hristos fals", care, deşi se va prezenta ca un salvator al omenirii, va antrena pe toţi cei care îl vor urma în cea mai mare rebeliune şi împotrivire faţă de Dumnezeu.
Deşi acest spirit anticristic l-a caracterizat pe Satan chiar din momentul căderii (Is.14:12-13; Ap.12:9-10) şi s-a manifestat de-a lungul istoriei în diferite forme de împotrivire faţă de Dumnezeu, de Hristos şi de Adevăr ( Num.22-24; Dan.9:26;11:21-45:I Ioan 2:18; 4:3), la sfârşitul vremurilor „Anticrist" va fi o persoană. Descoperim acest adevar luând în considerare faptul că apostolul Ioan îl aseamănă pe Anticrist cu cei căzuţi de la credinţă (I Ioan 2:18-19;4:1-3), iar apostolul Pavel îl numeşte „omul păcatului" sau „fiul pierzării", atribuindu-i însuşiri şi acţiuni caracteristice unei persoane ( 2 Tes.2:3-11). Când Domnul Isus vorbeşte despre venirea lui Anticrist, îl prezintă în contrast faţă de lucrarea pe care El a împlinit-o, arătând că acesta va veni şi va lucra nu trimis de Tatăl, ci în puterea lui proprie (Ioan 5:43). Şi Daniel subliniază acelaşi adevăr, pentru că atunci când prezintă un prototip al lui Anticrist, el vorbeşte despre un împărat ce se va ridica pe scena istoriei, care va lucra cu autoritate şi putere diabolică, până când îl va ajunge pedeapsa care îi este rânduită (Dan.7:24-26;8:23-25;9:27;11:36-45).
Conţinutul lecţiei: Cea de-a doua epistolă pe care apostolul Pavel o scrie celor din Tesalonic este deosebit de importantă pentru că ne prezintă detalii asupra unor afirmaţii greşit înţelese din prima epistolă şi dă răspuns la unele întrebări majore, pe care cei din Tesalonic le aveau cu privire la venirea Domnului Isus. Pentru a răspunde celor ce credeau că Domnul Isus a şi venit şi pentru a-i ajuta pe cei din Tesalonic să deosebească învăţăturile greşite şi duhurile de rătăcire, apostolul Pavel prezintă două semne distincte ce vor precede venirea Domnului: lepădarea de credinţă şi apariţia lui Anticrist (2 Tes.2:1-3) Deşi aceste afirmaţii ale apostolului Pavel au generat multe controverse între teologi, studiind acest capitol descoperim: •
Identitatea lui Anticrist, 2 Tesaloniceni 2:3-4
Cu toate că nu ne prezintă obârşia lui Anticrist, apostolul Pavel ne arată caracterul acestua, numindu-l „omul fărădelegii „ - omul ce ce nu respectă legea lui Dumnezeu, fiind un promotor al păcatului - (2 Tes.2:3;2:8). Spre deosebire de Domnul Isus, pe care Sfânta Scriptură îl prezintă ca „Fiu al omului", - ce a venit să aducă salvarea - (Dan 7:13; Mat.18:11;Luca 9:56;19:10) , Anticrist este prezentat a fi „fiul pierzării" - cel ce va conduce lumea spre pierzare, având el însuşi aceiaşi soartă - (2 Tes.2:3/c; 2 Tes.2:10: 2 Tes.1:6-10; Ap.17:8; Ap.17:11). •
Lucrarea lui Anticrist 2 Tes.2:4-11
Anticrist va fi cunoscut nu numai după caracterul sau, ci şi după lucrarea pe care o va înfăptui. Fiind plin de sine, el se va împotrivi lui Dumnezeu, înălţându-se mai presus de ceea ce este vrednic de închinare (Hristos), dându-se drept Dumnezeu (2 Tes.2:4). Împotrivirea lui nu se va exprima însă numai prin atitudine, ci şi prin acţiuni concrete. Astfel, Anticrist va profana Templul, aducând păcatul în locul sfânt (Dan.7:25;11:36;Ap.13:6). În puterea Satanei, va face tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase, folosind toate amăgirile nelegiuirii, pentru a-i duce în rătăcire pe cei ce sunt pe calea pierzării ( 2 Tes.2:8-10/a). Lucrarea lui nu va fi un secret, ci a fost prevestită (2 Tes.5); pentru un timp va fi restricţionată (2 Tes.6-7), dar se va descoperi deplin la vremea potrivită, când se va manifesta cu toată autoritatea şi puterea demonică (2 Tes.2:6-10). •
Sfârşitul lui Anticrist 2 Tes.2:8 -13
Deşi Anticrist se va prezenta lumii având pretenţia că este Dumnezeu şi săvârşind minuni şi lucrări dincolo de capacităţile priceperii umane, sfârşitul lui este sigur, pentru că Dumnezeu îi va îngădui apariţia şi lucrarea care va fi doar pentru o vreme, iar la venirea Sa, Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale ( 2 Tes.2:8; Ap. 19:15 şi 20), şi îl va prăpădi cu arătarea venirii Sale ( 2 Tes.2:8;Ap 20:10). Termenii folosiţi de apostolul Pavel arată nu numai siguranţa sfârşitului lui Anticrist, dar şi asprimea pedepsei pe care acesta o va suferi. Împreună cu el vor fi judecaţi şi condamnaţi şi toţi cei ce l-au urmat ( 2 Te.2:12; Ap.14:9-11). •
Biruinţa asupra lui Anticrist 2 Tes.2:13-17
În contrast cu cei ce sunt pe calea pierzării, care îl vor urma pe Anticrist şi vor primi împreună cu el aceiaşi pedeapsă, pentru că n-au primit dragostea adevărului (mântuirea) (2 Tes.2:10), n-au crezut adevărul (2 Tes.2:12) şi acceptând o minciună şi-au găsit plăcerea în nelegiuire (2 Tes.2:12), apostolul Pavel îi prezintă pe cei biruitori. Aceştia sunt cei aleşi de Dumnezeu (2Tes.2:13), care au fost chemaţi prin Evanghelie (2 Tes.14) şi au rămas lângă Cuvânt şi în slujire (2 Tes.15-17). Potrivit îndemnului pe care îl foloseşte apostolul Pavel, înţelegem că vor câştiga biruinţa împotriva lui Anticrist cei ce vor rămîne statornici (tari) în alegerea primită ( prin credinţă şi sfinţenie, 2Tes.2:13), în chemarea care le-a fost făcută ( prin o bună nădejde, 2 Tes.2:14), în Cuvântul Scripturii (prin împlinirea a ceea ce li s-a vestit, 2 Tes.2:15) şi în slujirea care li s-a încredinţat (prin orice lucru şi cuvânt bun, 2 Tes.2:16-16). Acestă biruinţă este posibilă ca răspuns al rugăciunii, şi al lucrării lui Dumnezeu Tatăl, a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt, care ne sfinţeşte, ne mângâie, ne iubeşte şi ne întăreşte (2 Tes.2: 13 şi16-17).
Întrebări pentru discuţii:
1. În ce context a vorbit apostolul Pavel despre persoana şi lucrarea lui Anticrist? 2. Care sunt cele mai frecvente concepţii cu privire la Anticrist? 3. Ce mărturii ne ajută să credem că Anticrist va fi o persoană? 4. De ce este important să ştim care va fi lucrarea lui Anticrist? 5. Care sunt factorii ce vor determina căderea celor ce-l vor urma pe Anticrist? 6. Cine sunt cei ce vor câştiga biruinţa împotriva lui Anticrist? 7. Care dintre atitudinile menţionate ar trebui să fie atitudinea bisericii de astăzi faţă de acest subiect: nepăsare, triumfalism, îngrijorare, anticipare, pregătire, confruntare (explicaţi atitudinile selectate).
Aparitia sistemului diabolic 13 Iulie 2008 Apocalipsa 13:1-18 (Iacov 4:7) Scopul lecţiei: Să înţelegem care este sistemul diabolic ce va antrena întreaga lume la închinare înaintea lui Satan, care vor fi formele de manifestare ale acestei împărăţii demonice şi ce soartă vor avea conducătorii acesteia şi cei ce iau urmat. Contextul lecţiei: Dacă în lecţiile precedente am învăţat că în zilele din urmă diavolul va genera un formalism spiritual, îl va îndrepta pe om spre el însuşi şi va atrage lumea într-o goană continuă pentru lucrurile materiale, provocând astfel o înmulţire a răului, o sporire a ocultismului şi a vrăjitoriei care vor genera lepădarea de credinţă şi persecutarea celor credincioşi, în lecţia biblică de astăzi vom învăţa că prin toate aceste căi el urmăreşte de fapt întemeierea unei împărăţii prin care să guverneze întreaga lume. Diavolul a încercat întotdeauna să compromită şi să atragă sub stăpânirea lui instituţiile create de Dumnezeu. Tot timpul au fost familii, guverne şi chiar biserici prin care el şi-a împlinit planurile lui rele. Însă înaintea revenirii Domnului Isus, această împărăţie va căpăta dimensiuni globale sub conducerea lui Anticrist (Dan.7:23-26: Ap.17:8-13).
Conţinutul lecţiei: Capitolul 13 al cărţii Apocalipsa este o continuare a ceea ce ni s-a descoperit în capitolul 12, capitol în care ne-a fost prezentat diavolul sub imaginea figurativă a unui balaur mare şi roşu, având şapte capete şi zece coarne cu şapte cununi împărăteşti (Ap.12:3 şi 9). Diavolul a fost aruncat pe pământ împreună cu îngerii lui (Ap.12:4 şi 7-10) unde de-a lungul istoriei a luptat împotriva „femeii" - Israelul (Ap.12:4 şi 13-16), împotriva „copilului care s-a născut" - Hristos (Ap.12:5), a tuturor sfinţilor credincioşii (Ap.12:9-12) şi împotriva „rămăşiţei" - cei din Israel ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos (Ap.12:17). Dacă în capitolul 12 ne este prezentată în termeni generali această luptă spirituală purtată de diavol, în capitolul 13 această luptă spirituală este prezentată într-un mod mult mai detaliat. În acest capitol, conform viziunii pe care a avut-o apostolul Ioan, ne sunt prezentate două fiare ce reprezintă un sistem politic controlat de diavol: fiara care se ridică din mare (Ap.13:1-10) şi un sistem religios satanic prefigurat de fiara care se ridică din pământ (Ap.13:11-18). Este interesant de observat faptul că, deşi sunt diferite, cele două sisteme lucrează împreună sub autoritatea şi puterea diavolului, pentru a-L batjocori pe Dumnezeu (Ap.13:6), pentru a lupta împotriva sfinţilor (Ap.13:7) şi pentru a conduce întreaga lume sub domnia puterii întunericului şi la o închinare înaintea diavolului şi a reprezentanţilor acestuia (Ap.13:4-18). •
Identificarea sistemului diabolic universal
Pentru a înţelege contextul în care se va forma acest sistem diabolic universal, trebuie să luăm în considerere visul pe care l-a avut Nebucadneţar (Dan.2:1-49) şi viziunea pe care a avut-o Daniel (Dan.7:1-8 şi 16-28). Prin aceste revelaţii Dumnezeu a descoperit împărăţiile ce se vor perinda pe scena istoriei până la sfârşitul lumii. Prima fiară arătată lui Daniel şi care semăna cu un leu şi corespunde capului de aur al chipului visat de Nebucadneţar, reprezintă imperiul Babilonian (Dan.2: 31şi 37-38 ; 7:4). A doua fiară care era ca un urs şi corespunde pieptului şi braţelor de argint ale chipului visat de Nebucadneţar, reprezintă împărăţia Medo-Persană (Dan.2:32,39;7:5;8:20). A treia fiară care semăna cu un pardos şi corespunde pântecelui şi coapselor de aramă din chipul visat de Nebucadneţar, reprezintă împărăţia Greciei (Dan.2:32,39; 7:6;8:5). Cea de-a patra fiară, cu o înfăţişare înfricoşătoare, ce corespunde picioarelor de fier şi degetelor din fier amestecate cu lut, reprezintă imperiul Roman (Dan.2:33-35, 40-45; 7:7,8,11, 19-26). Când Ioan primeşte viziunea pe care o descrie în capitolul 13, vede o fiară care se ridică din mare - naţiunile lumii (Ap.17:15; Is.17:12) având caracteristici asemănătoare cu ale fiarelor pe care le-a văzut Daniel. Această fiară însumează caracteristici ale tuturor fiarelor (împărăţiilor) precedente. Ioan prezintă aceste caracteristici însă în ordine inversă faţă de modul cum le-a prezentat Daniel, datorită timpului în care a trăit. Astfel, această fiară ce avea zece coarne, şapte capete şi 10 cununi împărăteşti, semăna cu un leopard, avea gheare de urs şi gură de leu (Ap.13:1-2). Pentru a înţelege identitatea acestei fiare ne sunt prezentate mai multe detalii în Ap. 17:8, în care ni se spune că aceasta se ridică din adânc (Ap.17:8), că a avut o vreme când a fost în existenţă, o vreme cînd n-a mai fost şi o vreme când va reveni pe scena istoriei, provocând uimirea naţiunilor (Ap.17:8 ).
Această fiară are şapte capete ce reprezintă şapte munţi (sau coline) şi şapte împăraţi (sau împărăţii) care s-au perindat pe scena istoriei (Egiptean, Asirian, Babilonian, Medo-Persan, Grec şi Roman). Dintre aceste imperii 5 au trecut, unul este (din punct de vedere al timpului în care a trăit Ioan) şi unul încă n-a venit.(Ap.17:10). Este foarte interesantă mărturisirea că cel de-al optulea împărat care este aşteptat să vină este din numărul celor şapte (Ap.17:11). Aceste mărturisiri ne arată că există o mare asemănare între a şasea şi a şaptea împărăţie, sau fiara a patra văzută de Daniel şi prima fiară pe care a văzut-o Ioan.( Dan.7:7-10, 23-28; Ap.13:1-3) Această asemănare i-a determinat pe cei mai mulţi comentatori ai Sfintei Scripturi să afirme că înaintea revenirii Domnului Isus va fi o reînviere a vechiului Imperiu Roman, care a fost, a avut o vreme când s-a destrămat şi acum reînvie. Caracteristicile fiarei văzute de Ioan pot fi atribuite atât împăratului care va conduce (Anticrist) cât şi împărăţiei asupra căreia el va stăpâni (Dan.7:17, 23). Pentru că în lecţia viitoare vom studia despre Anticrist, dictatorul care va stăpâni asupra împărăţiilor lumii, întărind şi susţinând acest sistem diabolic universal, în lecţia de astăzi vom avea în vedere mai mult această împărăţie a întunericului, identificată prin reînvierea Imperiului Roman. Fiara văzută de Ioan, ce reprezintă Imperiul Roman reînviat, deşi are însuşiri asemănătoare cu cea de-a patra fiară văzută de Daniel, are în caracterul ei însă o deosebire, fiindcă va păstra însuşiri ale tuturor celorlalte imperii anterioare (Ap.13:1-3). Acest fapt ne arată că la sfârşitul vremurilor va stăpâni nu o copie a Imperiului Roman, ci un sistem politic, economic şi administrativ asemănător Imperiului Roman, care din punct de vedere moral şi spiritual va fi mult mai decăzut. În zilele în care trăim se conturează reînvierea acestui sistem prin înfiinţarea şi consolidarea Uniunii Europene. Este uimitor cum, numai în câţiva ani, fără războaie, 27 de state s-au unit pentru a forma, nu o confederaţie de naţiuni, ci un nou stat. Acest stat a început practic cu decizia ministrului de externe francez şi a cancelarului RFG, care, la data de 9 mai 1950, au hotărât să formeze o piaţă comună a fierului şi a cărbunelui. Pentru că această decizie a avut succes, la 18 aprilie 1951, alte patru naţiuni au aderat la această piaţă a fierului şi cărbunelui (Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia). Prin tratatul de la Roma din 1957, s-au pus bazele Comunităţii Economice Europene, iar prin tratatul de la Bruxelles, din 1965, s-a integrat şi piaţa agricolă. La numărul ţărilor fondatoare au mai aderat în 1973, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, iar în 1986 Spania. În momentul în care a căzut cortina de fier, prin tratatul de la Maastricht s-au pus bazele reunificării Europei, care să fie mai mult decât o piaţă comună, ci să devină un nou stat, având constituţie proprie, consiliu, parlament, justiţie şi monedă comună. La 1 Ianuarie 2002 a fost introdusă moneda unică „Euro", iar în 1995 au mai aderat Austria, Finlanda şi Suedia. În prezent sunt 27 de state membre, dar numai zece sunt considerate fondatoare. Programul viitor cuprinde formarea unei armate proprii (din armata de intervenţie rapidă de astăzi), extinderea numărul ţărilor membre şi alegerea unui conducător unic.
Toate aceste mărturii ne arată că fiara văzută de Ioan capătă înfăţişare tot mai vizibilă. Aceasta nu numai prin aspect politic, economic si administrativ, ci mai ales prin orientarea spirituală şi atitudinea faţă de evrei şi creştini. •
Acţiunile sistemului diabolic universal
Cele două fiare pe care le-a văzut Ioan, ce reprezintă ca sistem civil pe Anticrist şi împărăţia asupra căreia acesta va domni - fiara ce se ridică din mare (Ap.13:1-3) şi un sistem religios, Proorocul mincinos - fiara care se ridică din pământ (Ap.13:11-17; 16:13;19:20;20:10) au ca şi caracteristică dominantă o agendă demonică. Acestea sunt reprezentanţi ai lui Satan, primesc putere de la balaur (Ap.13:4-5 şi 11-12), adresează hule şi blesteme la adresa lui Dumnezeu (Ap.13:5-6), luptă împotriva sfinţilor (Ap.13:7) şi îi conduc pe cei ce li se supun în închinarea înaintea lui Anticrist şi a lui Satan (Ap.13:4,8,12,14-15). Pentru a conduce locuitorii lumii spre această închinare, proorocul mincinos va face semne deosebite (Ap.13:12-15), iar toţi cei ce nu vor accepta semnul fiarei vor fi excluşi din sistem (Ap. 13:16-18). •
Soarta sistemului diabolic universal
Deşi în această vreme dezlănţuirea puterii întunericului va cunoaşte apogeul, Cel ce va câştiga biruinţa este Dumnezeu. Astfel, numărul zilelor de acţiune a puterii întunericului este limitat (Ap.13:5), acţiunile intreprinse se vor întoarce împotriva lor (Ap.13:10), iar judecata şi pedeapsa le este pregătită ( Ap.19:20; 14:9-11; 20:10).
Întrebări pentru discuţii:
1. Care sunt instituţiile create de Dumnezeu şi pe care diavolul luptă să le compromită? 2. Ce ne ajută să credem că între vedeniile lui Daniel şi cele ale lui Ioan există o mare asemănare?
3. De ce încearcă diavolul să-şi întemeieze o împărăţie fizică guvernată de reprezentanţii lui în mijlocul acestei lumi? 4. Care sunt mărturiiile ce ne ajută să credem că această împărăţie se întemeiază sub ochii noştri? 5. Care sunt formele prin care reprezentanţii diavolului îşi vor exercita domnia asupra întregii lumi? 6. Care va fi soarta acestor autorităţi demonice şi a celor ce li se vor supune? 7. Cum vor câştiga biruinţa cei credincioşi?
Aparitia sistemului diabolic 13 Iulie 2008 Apocalipsa 13:1-18 (Iacov 4:7) Scopul lecţiei: Să înţelegem care este sistemul diabolic ce va antrena întreaga lume la închinare înaintea lui Satan, care vor fi formele de manifestare ale acestei împărăţii demonice şi ce soartă vor avea conducătorii acesteia şi cei ce iau urmat. Contextul lecţiei: Dacă în lecţiile precedente am învăţat că în zilele din urmă diavolul va genera un formalism spiritual, îl va îndrepta pe om spre el însuşi şi va atrage lumea într-o goană continuă pentru lucrurile materiale, provocând astfel o înmulţire a răului, o sporire a ocultismului şi a vrăjitoriei care vor genera lepădarea de credinţă şi persecutarea celor credincioşi, în lecţia biblică de astăzi vom învăţa că prin toate aceste căi el urmăreşte de fapt întemeierea unei împărăţii prin care să guverneze întreaga lume. Diavolul a încercat întotdeauna să compromită şi să atragă sub stăpânirea lui instituţiile create de Dumnezeu. Tot timpul au fost familii, guverne şi chiar biserici prin care el şi-a împlinit planurile lui rele. Însă înaintea revenirii Domnului Isus, această împărăţie va căpăta dimensiuni globale sub conducerea lui Anticrist (Dan.7:23-26: Ap.17:8-13).
Conţinutul lecţiei: Capitolul 13 al cărţii Apocalipsa este o continuare a ceea ce ni s-a descoperit în capitolul 12, capitol în care ne-a fost prezentat diavolul sub imaginea figurativă a unui balaur mare şi roşu, având şapte capete şi zece coarne cu şapte cununi împărăteşti (Ap.12:3 şi 9). Diavolul a fost aruncat pe pământ împreună cu îngerii lui (Ap.12:4 şi 7-10) unde de-a lungul istoriei a luptat împotriva „femeii" - Israelul (Ap.12:4 şi 13-16), împotriva „copilului care s-a născut" - Hristos (Ap.12:5), a tuturor sfinţilor credincioşii (Ap.12:9-12) şi împotriva „rămăşiţei" - cei din Israel ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos (Ap.12:17). Dacă în capitolul 12 ne este prezentată în termeni generali această luptă spirituală purtată de diavol, în capitolul 13 această luptă spirituală este prezentată într-un mod mult mai detaliat. În acest capitol, conform viziunii pe care a avut-o apostolul Ioan, ne sunt prezentate două fiare ce reprezintă un sistem politic controlat de diavol: fiara care se ridică din mare (Ap.13:1-10) şi un sistem religios satanic prefigurat de fiara care se ridică din pământ (Ap.13:11-18). Este interesant de observat faptul că, deşi sunt diferite, cele două sisteme lucrează împreună sub autoritatea şi puterea diavolului, pentru a-L batjocori pe Dumnezeu (Ap.13:6), pentru a lupta împotriva sfinţilor (Ap.13:7) şi pentru a conduce întreaga lume sub domnia puterii întunericului şi la o închinare înaintea diavolului şi a reprezentanţilor acestuia (Ap.13:4-18). •
Identificarea sistemului diabolic universal
Pentru a înţelege contextul în care se va forma acest sistem diabolic universal, trebuie să luăm în considerere visul pe care l-a avut Nebucadneţar (Dan.2:1-49) şi viziunea pe care a avut-o Daniel (Dan.7:1-8 şi 16-28). Prin aceste revelaţii Dumnezeu a descoperit împărăţiile ce se vor perinda pe scena istoriei până la sfârşitul lumii. Prima fiară arătată lui Daniel şi care semăna cu un leu şi corespunde capului de aur al chipului visat de Nebucadneţar, reprezintă imperiul Babilonian (Dan.2: 31şi 37-38 ; 7:4). A doua fiară care era ca un urs şi corespunde pieptului şi braţelor de argint ale chipului visat de Nebucadneţar, reprezintă împărăţia Medo-Persană (Dan.2:32,39;7:5;8:20). A treia fiară care semăna cu un pardos şi corespunde pântecelui şi coapselor de aramă din chipul visat de Nebucadneţar, reprezintă împărăţia Greciei (Dan.2:32,39; 7:6;8:5). Cea de-a patra fiară, cu o înfăţişare înfricoşătoare, ce corespunde picioarelor de fier şi degetelor din fier amestecate cu lut, reprezintă imperiul Roman (Dan.2:33-35, 40-45; 7:7,8,11, 19-26). Când Ioan primeşte viziunea pe care o descrie în capitolul 13, vede o fiară care se ridică din mare - naţiunile lumii (Ap.17:15; Is.17:12) având caracteristici asemănătoare cu ale fiarelor pe care le-a văzut Daniel. Această fiară însumează caracteristici ale tuturor fiarelor (împărăţiilor) precedente. Ioan prezintă aceste caracteristici însă în ordine inversă faţă de modul cum le-a prezentat Daniel, datorită timpului în care a trăit. Astfel, această fiară ce avea zece coarne, şapte capete şi 10 cununi împărăteşti, semăna cu un leopard, avea gheare de urs şi gură de leu (Ap.13:1-2).
Pentru a înţelege identitatea acestei fiare ne sunt prezentate mai multe detalii în Ap. 17:8, în care ni se spune că aceasta se ridică din adânc (Ap.17:8), că a avut o vreme când a fost în existenţă, o vreme cînd n-a mai fost şi o vreme când va reveni pe scena istoriei, provocând uimirea naţiunilor (Ap.17:8 ). Această fiară are şapte capete ce reprezintă şapte munţi (sau coline) şi şapte împăraţi (sau împărăţii) care s-au perindat pe scena istoriei (Egiptean, Asirian, Babilonian, Medo-Persan, Grec şi Roman). Dintre aceste imperii 5 au trecut, unul este (din punct de vedere al timpului în care a trăit Ioan) şi unul încă n-a venit.(Ap.17:10). Este foarte interesantă mărturisirea că cel de-al optulea împărat care este aşteptat să vină este din numărul celor şapte (Ap.17:11). Aceste mărturisiri ne arată că există o mare asemănare între a şasea şi a şaptea împărăţie, sau fiara a patra văzută de Daniel şi prima fiară pe care a văzut-o Ioan.( Dan.7:7-10, 23-28; Ap.13:1-3) Această asemănare i-a determinat pe cei mai mulţi comentatori ai Sfintei Scripturi să afirme că înaintea revenirii Domnului Isus va fi o reînviere a vechiului Imperiu Roman, care a fost, a avut o vreme când s-a destrămat şi acum reînvie. Caracteristicile fiarei văzute de Ioan pot fi atribuite atât împăratului care va conduce (Anticrist) cât şi împărăţiei asupra căreia el va stăpâni (Dan.7:17, 23). Pentru că în lecţia viitoare vom studia despre Anticrist, dictatorul care va stăpâni asupra împărăţiilor lumii, întărind şi susţinând acest sistem diabolic universal, în lecţia de astăzi vom avea în vedere mai mult această împărăţie a întunericului, identificată prin reînvierea Imperiului Roman. Fiara văzută de Ioan, ce reprezintă Imperiul Roman reînviat, deşi are însuşiri asemănătoare cu cea de-a patra fiară văzută de Daniel, are în caracterul ei însă o deosebire, fiindcă va păstra însuşiri ale tuturor celorlalte imperii anterioare (Ap.13:1-3). Acest fapt ne arată că la sfârşitul vremurilor va stăpâni nu o copie a Imperiului Roman, ci un sistem politic, economic şi administrativ asemănător Imperiului Roman, care din punct de vedere moral şi spiritual va fi mult mai decăzut. În zilele în care trăim se conturează reînvierea acestui sistem prin înfiinţarea şi consolidarea Uniunii Europene. Este uimitor cum, numai în câţiva ani, fără războaie, 27 de state s-au unit pentru a forma, nu o confederaţie de naţiuni, ci un nou stat. Acest stat a început practic cu decizia ministrului de externe francez şi a cancelarului RFG, care, la data de 9 mai 1950, au hotărât să formeze o piaţă comună a fierului şi a cărbunelui. Pentru că această decizie a avut succes, la 18 aprilie 1951, alte patru naţiuni au aderat la această piaţă a fierului şi cărbunelui (Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia). Prin tratatul de la Roma din 1957, s-au pus bazele Comunităţii Economice Europene, iar prin tratatul de la Bruxelles, din 1965, s-a integrat şi piaţa agricolă. La numărul ţărilor fondatoare au mai aderat în 1973, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, iar în 1986 Spania. În momentul în care a căzut cortina de fier, prin tratatul de la Maastricht s-au pus bazele reunificării Europei, care să fie mai mult decât o piaţă comună, ci să devină un nou stat, având constituţie proprie, consiliu, parlament, justiţie şi monedă comună. La 1 Ianuarie 2002 a fost introdusă moneda unică „Euro", iar în 1995 au mai aderat Austria, Finlanda şi Suedia. În prezent sunt 27 de state membre, dar numai zece sunt considerate fondatoare. Programul viitor cuprinde formarea unei armate proprii (din armata de intervenţie rapidă de astăzi), extinderea numărul ţărilor membre şi alegerea unui conducător unic.
Toate aceste mărturii ne arată că fiara văzută de Ioan capătă înfăţişare tot mai vizibilă. Aceasta nu numai prin aspect politic, economic si administrativ, ci mai ales prin orientarea spirituală şi atitudinea faţă de evrei şi creştini. •
Acţiunile sistemului diabolic universal
Cele două fiare pe care le-a văzut Ioan, ce reprezintă ca sistem civil pe Anticrist şi împărăţia asupra căreia acesta va domni - fiara ce se ridică din mare (Ap.13:1-3) şi un sistem religios, Proorocul mincinos - fiara care se ridică din pământ (Ap.13:11-17; 16:13;19:20;20:10) au ca şi caracteristică dominantă o agendă demonică. Acestea sunt reprezentanţi ai lui Satan, primesc putere de la balaur (Ap.13:4-5 şi 11-12), adresează hule şi blesteme la adresa lui Dumnezeu (Ap.13:5-6), luptă împotriva sfinţilor (Ap.13:7) şi îi conduc pe cei ce li se supun în închinarea înaintea lui Anticrist şi a lui Satan (Ap.13:4,8,12,14-15). Pentru a conduce locuitorii lumii spre această închinare, proorocul mincinos va face semne deosebite (Ap.13:12-15), iar toţi cei ce nu vor accepta semnul fiarei vor fi excluşi din sistem (Ap. 13:16-18). •
Soarta sistemului diabolic universal
Deşi în această vreme dezlănţuirea puterii întunericului va cunoaşte apogeul, Cel ce va câştiga biruinţa este Dumnezeu. Astfel, numărul zilelor de acţiune a puterii întunericului este limitat (Ap.13:5), acţiunile intreprinse se vor întoarce împotriva lor (Ap.13:10), iar judecata şi pedeapsa le este pregătită ( Ap.19:20; 14:9-11; 20:10).
Întrebări pentru discuţii:
1. Care sunt instituţiile create de Dumnezeu şi pe care diavolul luptă să le compromită? 2. Ce ne ajută să credem că între vedeniile lui Daniel şi cele ale lui Ioan există o mare asemănare? 3. De ce încearcă diavolul să-şi întemeieze o împărăţie fizică guvernată de reprezentanţii lui în mijlocul acestei lumi? 4. Care sunt mărturiiile ce ne ajută să credem că această împărăţie se întemeiază sub ochii noştri? 5. Care sunt formele prin care reprezentanţii diavolului îşi vor exercita domnia asupra întregii lumi? 6. Care va fi soarta acestor autorităţi demonice şi a celor ce li se vor supune? 7. Cum vor câştiga biruinţa cei credincioşi?
Persecutarea celor credinciosi 06 Iulie 2008
Matei 10:16-39; Apocalipsa 12:1-17 (Matei 10:28)
Scopul lecţiei: Să înţelegem de ce se va înteţi prigonirea celor credincioşi în vremurile din urmă, care este cauza acestor persecuţii şi cum putem câştiga în mijlocul necazurilor o biruinţă deplină. Contextul lecţiei: Pentru toţi cei ce doresc să-L urmeze pe Hristos, lumea în care trăim este ostilă. Statisticile actuale arată că de la răstignirea Domnului Isus şi până în prezent au fost martirizaţi mai mult de 40 de milioane de creştini. Chiar dacă cei mai mulţi au auzit doar despre cele 10 valuri ale persecuţiei creştinilor din primele secole, în secolul al 20-lea au murit mai mulţi creştini decât în toate celelalte de dinainte. În evidenţele statistice de astăzi sunt înregistrate pentru secolul 20 mai mult de 26 de milioane de cazuri ale creştinilor care au plătit cu viaţa pentru credinţa lor, realităţi dovedite prin documente oficiale. În raportul său pentru anul trecut, Alianţa Evanghelică Mondială a arătat că mai mult de 200 de milioane de creştini din peste 60 de ţări de pe glob se confruntă astăzi cu diferite forme de persecuţie. Aproape 60% dintre aceştia sunt copii, iar 150.000 - 165.000 sunt martirizaţi în fiecare an. Cei mai mulţi creştini care îndură restricţii, întemniţări şi torturi, plătind cu preţul vieţii numai pentru faptul că se numesc creştini, locuiesc în ţările islamice sau în cele comuniste. Ţarile în care persecuţia creştinilor este cea mai severă sunt: Coreea de Nord, Eritreea, Iran, Myanmar, Arabia Saudită etc. Potrivit acestor statistici, putem spune că în zilele noastre creştinii sunt grupul religios cel mai persecutat. Şi aceasta nu este decât începutul durerilor. În lupta spirituală din vremurile din urmă, diavolul va declanşa o împotrivire crescândă faţă de evrei şi creştini, luptând prin orice formă pentru exterminarea acestora. Vorbind despre această vreme, Însuşi Domnul Isus a spus: " Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu" (Mat.24:9).
Conţinutul lecţiei: În cele două pasaje ale lecţiei biblice de astăzi ne este prezentată prin anunţ profetic măsura suferinţelor pe care adevăraţii credincioşi o vor îndura în zilele din urmă, cine sunt cei ce vor genera această suferinţă şi cum trebuie să ne raportăm la această persecuţie. Prin mesajul anunţat de Domnul Isus şi cel revelat lui Ioan pe când se afla pe insula Patmos, descoperim că adevăraţii credincioşi: •
Anticipează persecuţia
Când Domnul Isus i-a trimis pe ucenici în prima lor misiune pentru oile pierdute ale casei lui Israel, după ce i-a înzestrat pentru această slujire (Mat.10:1-15), i-a anunţat şi cu privire la modul în care urmează să fie primiţi de lume (Mat.10:1-15). Pentru ucenici, împotrivirea, necazul şi persecuţia n-ar fi trebuit să mai fie o surpriză, fiindcă Însuşi Domnul Isus le-a spus: „vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor" (Mat.10:16). Această persecuţie urma să fie generată de autorităţile religioase (Mat.10:16), autorităţile civile (Mat.10:18), membrii familiilor (Mat.10:21) şi de către toţi oamenii (Mat.10:22). Persecuţia ucenicilor va fi sigură, pentru că în acelaşi fel a fost primit şi Domnul Isus (Mat.24-25). Fiindcă Domnul Isus le-a spus ucenicilor că „nu vor isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul Omului" (Mat.10:23) şi că „cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit" (Mat.10:22), afirmaţii pe care le repetă şi în anunţul profetic cu privire la necazurile din zilele din urmă (Mat.24:9-13; Marcu 13:13: Luca 21:17), înţelegem că persecuţia nu va fi doar pentru cei ce au mers în prima misiune, ci şi pentru toţi creştinii de-a lungul timpului şi mai ales pentru cei din vremurile din urmă. Când apostolului Ioan i se revelează vremea necazului şi a încercărilor pe care le vor îndura cei credincioşi, Dumnezeu îi descoperă faptul că cel care le iniţiază este Diavolul (Ap.12:9). Acesta s-a ridicat împotriva „femeii" (Israelului) (Ap.12:1-4), „copilului pe care l-a născut" (Hristos) (Ap.12:5-16) şi a „rămăşiţei" (cei credincioşi) care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos (Ap.12:17). Dacă prigoana şi suferinţa au fost îndurate de evrei, Domnul Isus, ucenici şi creştinii din toate timpurile, cu atât mai mult acum, când diavolul ştie că mai are puţină vreme, acesta se va dezlănţui împreună cu armata lui de demoni împotriva tuturor celor ce-L urmează pe Domnul ( Ap.12:4 şi 8-12).
•
Acţionează corect în timpul persecuţiei
Când Domnul Isus a vorbit despre necazurile pe care cei ce-L urmează le vor întâmpina în mijlocul lumii, El nu numai că i-a anunţat despre suferinţă, dar i-a şi învăţat cum să se relaţioneze corect la această suferinţă. Astfel, El le-a cerut ucenicilor să procedeze cu înţelepciune (Mat.10:16), să se păstreze curaţi (Mat.10:16), să nu se îngrijoreze (Mat.10:19), când vor fi prigoniţi într-o cetate să fugă în alta (Mat.10:23), să rabde până la sfârşit ( Mat.10:23), să nu se teamă (Mat.10:26-31), să păstreze o bună mărturie (Mat.10:32-33), să-şi poarte crucea (Mat.10:38) şi să-şi investească viaţa (Mat.10:39). Adevăraţii credincioşi nu caută persecuţia, dar nici nu fug din calea ei, ci folosesc vremea necazurilor ca pe o oportunitate pentru vestirea Evangheliei (Mat.10:18). •
Aşteaptă ajutorul lui Dumnezeu pentru a trece biruitor prin persecuţie
Domnul Isus le spune ucenicilor că ei vor fi biruitori în mijlocul necazurilor pentru că Duhul Tatălui Său le va spune ce trebuie să răspundă (Mat.10:19-20), Dumnezeu este ultima autoritate (Mat.10:26-29), El ştie până şi cele mai mici detalii (Mat.10:30), nu va îngădui să se împlinească decât voia Sa (Mat.10:29-31), iar cei ce îşi vor pierde viaţa pentru Hristos, de fapt o vor câştiga (Mat.10:39).
Întrebări pentru discuţii: 1. De ce urmaşii Domnului Isus sunt primiţi în această lume cu ostilitate? 2. De ce persecutarea celor credincioşi va fi mai severă în vremurile din urmă? 3. Ce mărturii ne ajută să anticipăm suferinţa? 4. Cum putem avea o atitudine corectă în mijlocul suferinţelor? 5. Ce ne garantează biruinţa în mijlocul persecuţiilor? 6. Care este cea mai frecventă formă de persecuţie cu care te confrunţi? 7. Ce responsabilitate avem faţă de cei persecutaţi?
Paganism si vrajitorie 29 Iunie 2008 Fapte 8:1-13; Apocalipsa 9:13-21 (Apocalipsa 9:6) Scopul lecţiei: Să cunoaştem cât de mare este pericolul păgânismului şi să învăţăm cum au reacţionat primii creştini în faţa acestor provocări, pentru a nu plăti preţul suferinţelor ce vor fi îndurate de cei ce se vor antrena în această rătăcire. Contextul lecţiei: Un alt mare pericol ce pândeşte lumea în care trăim este invazia ocultismului. În aceste zile din urmă, suntem martori la o adevărata reînviere a pagânismului care se manifestă în toate formele sale. Credinţele orientale modernizate predomină gândirea societăţii de astăzi, conducându-i pe oameni spre păgânism, ocultism şi spiritism. Acum, la numai câţiva ani după revoluţie, aceste subiecte despre care nu se vorbea nimic public în vremea vechiului regim, au ajuns să fie prezentate pe primele pagini în majoritatea publicaţiilor media. Citirea horoscopului, consultarea unei vrăjitoare sau a unui medium, participarea la şedinţe de meditaţie sau a unor întâlniri sataniste au ajuns practici comune cărora li se atribuie uneori chiar o haină creştină. Foarte multe pagini web promovează meditaţia transcedentală, yoga, astrologia, spiritismul, având un tot mai mare număr de cititori. Multe formaţii rock, care deşi promovează o muzică satanistă, sunt votate ca favorite la câştigarea unor mari concursuri muzicale. Chiar în aceste zile mijloacele media abundă de articole despre mişcarea EMO, prezentând preţul pe care au trebuit să-l plăteaca unii tineri, care, rupţi de realitatea cotidiană, lăsându-se pradă sentimentelor de tristeţe şi deznădejde semănate de diavol, au ajuns să-şi pună capăt vieţii. Păgânismul şi vrăjitoria a ajuns să fie „calul troian" al zilelor noastre prin publicarea seriei Harry Potter, volume ce au ajuns cele mai vândute în întrega lume. Deşi foarte mulţi critici consideră că J.K. Rowling, autoarea acestei serii, prezintă doar o lume imaginară, aceste scrieri sunt pline de referiri la astrologie, vrăjitorie, necromanţie, licori magice, duhuri familiale, talismane, numerologie şi chiromanţie. Această serie ce va cuprinde în total 7 volume este deosebit de periculoasă deoarece i-a antrenat spre lumea ocultismului pe copii, adolescenţi şi pe părinţii acestora. La lansarea celor 6 volume publicate până în prezent cozile au fost interminabile iar numărul exemplarelor tipărite s-a epuizat imediat. După multe dintre aceste cărţi s-au turnat deja filme şi s-au facut jocuri pentru calculator, care au stârnit un mare interes.
Diavolul foloseşte astăzi această cursă a păgânismului modern pentru a cufunda lumea în cea mai severă rătăcire spirituală, pentru a lupta împotriva Bisericii lui Hristos şi pentru a pregăti lumea pentru domnia lui Antihrist. Deşi pentru unii creştini aceste subiecte sunt şocante, trebuie să nu uităm că acesta este noul context în care Biserica trebuie să-şi împlinească slujirea, lărgind Împărăţia lui Dumnezeu şi pregătind lumea pentru revenirea Domnului Isus.
Conţinutul lecţiei: Studiind cele două pasaje ale lecţiei biblice de astăzi dorim să descoperim cum au răspuns primii creştini provocărilor păgânismului şi vrăjitoriei, care sunt formele de manifestare ale acestei provocări, forme pe care le vom întâlni la sfârşitul vremurilor şi preţul pe care urmează să-l plătească toţi cei care vor fi prinşi de acest val. •
Cum răspundem provocărilor păgânismului ? (Fapte.8:1-13)
Urmărind descrierea făcută de evanghelistul Luca, observăm că după ce au îndurat o mare prigoană în Ierusalim, primii creştini s-au împrăştiat prin Iudeea şi Samaria (Fapte 8:1-3). Ajuns în Samaria, un ţinut cu o mare influenţă păgână, Filip s-a confruntat cu un alt fel de împotrivire. Aici a întâlnit un om numit Simon, un vrăjitor care i-a uimit pe toţi cei din Samaria prin minunile şi vrăjitoriile lui ( Fapte.8:9-11). După ce a auzit evanghelia, asemeni multor samariteni, Simon s-a botezat şi a trecut de partea credincioşilor (Fapte 8:12-13). Schimbarea din inima lui n-a fost însă una reală, pentru că atunci când a văzut modul de slujire al apostolilor, a încercat să-i mituiască pentru a primi aceeaşi putere (Fapte 8:18-19). Această întâmplare ne arată că diavolul a avut întotdeauna slujitori pe care i-a folosit ca să se opună evangheliei şi să-i ducă în rătăcire pe cei credincioşi. Pentru a atinge aceste scopuri, aceştia au îmbrăcat de multe ori haina prefăcătoriei. Urmărind modul în care primii creştini au reacţionat în faţa acestei provocări, observăm că ei n-au declanşat un război deschis, ci au rămas dedicaţi vestirii evangheliei şi misiunii care le-a fost încredinţată de Domnul Isus (Fapte 8:4-13). Au fost categorici cu păcatul (Fapte8:20-21) şi i-au îndemnat pe cei vinovaţi la pocăinţă şi rugăciune (Fapte 8:22-23). În faţa păgânismului şi a vrăjitoriei, Biblia ne arată că trebuie să avem o atitudine categorică ( Deut. 18:10-12), să nu mergem la cei ce promovează aceste practici (Lev.19:31; 20:6) şi să învăţăm din pedeapsa suferită de cei ce le-au practicat (Lev.20:27; 1 Cron.10:13). •
Preţul ce va fi plătit de cei antrenaţi în ocultism şi vrăjitorie (Ap. 9:13-21)
În cel de-al doilea pasaj al lecţiei biblice este prezentat în mod profetic timpul când manifestarea ocultismului şi a vrăjitoriei va ajunge la apogeu, atunci când însuşi Satan, căzut din cer (Luca 10:18; Ap.9:1), va deschide porţile adâncului şi va pune în libertate armata demonilor închişi ( Ap.9:2-3;13-16; 2 Pet.2:4). Acest moment va dezlănţui manifestarea puterii întunericului ce va aduce o vreme de chinuri groaznice pentru cei ce L-au respins pe Dumnezeu ( Ap.9:4-6; 17-19). Tabloul prezentat de apostolul Ioan după ce îngerul al cincilea şi al şaselea au sunat din trâmbiţă, zugrăveşte iadul pe pământ, arătându-ne cât de mare este preţul pe care trebuie să-l plătească cei ce sunt sub autoritatea stăpânirii întunericului. Acest fapt arată că cei ce s-au încrezut într-un înşelător vor fi ei înşişi înşelaţi (2 Tim 3:13). Deşi a treia parte dintre oameni îşi vor găsi sfârşitul în această urgie ( Ap.9:13), ceilaţi oameni ce vor rămâne în viaţă nu se vor pocăi, nu se vor opri din acţiunile teroriste şi crimele pe care le comit şi nu vor renunţa la vrăjitorie, imoralitate şi la furturile pe care le comit (Ap.9:21). Aceast anunţ profetic arată cât de mare este pericolul la care se expun cei ce se lasă atraşi în cursa pagânismului, ocultismului şi a vrăjitoriei, deoarece, înaintând în aceste practici, pot ajunge la o aşa stare de împietrire încât nu vor mai putea să se pocăiască.
Întrebări pentru discuţie: 1. Care sunt mărturiile ce confirmă că în timpul în care traim există o reînviere a păgânismului ? 2. Care sunt scopurile pe care diavolul le urmăreşte întinzând această cursă ? 3. Care dintre aceste practici le consideraţi a fi pericolul cel mai mare pentru biserrica în care slujiţi ? 4. Cum au reacţionat primii creştini în faţa acestor provocări ? 5. De ce credeţi că în faţa provocărilor păgânismului trebuie să avem curajul să spunem un „NU" categoric? 6. De ce este important să ştim dinainte ceea ce ne spune Biblia cu privire la starea de apogeu a acestor manifestări ? 7. Dacă cei prinşi în cursa păgânismului şi a vrăjitoriei pot să ajungă într-o stare în care nu se mai pot pocăi, ce ar trebui să facem în prezent pentru cei ce au pornit pe acest drum?
Lepadarea de credinta 22 Iunie 2008 1 Timotei 4:1-16 ( Luca 18:7-8) Scopul lecţiei: Să descoperim care sunt semnele ce-i identifică pe cei căzuţi din credinţă şi ce învăţături ar trebui să punem în practică pentru a creşte în credinţă şi a deveni buni slujitori. Contextul lecţiei: În zilele din urmă, pe lângă formalism spiritual, robie materială, înmulţirea fărădelegii şi umanism, diavolul va folosi toate strategiile sale pentru a-i ademeni pe cei credincioşi de pe calea credinţei. Despre acest pericol ne-a anunţat Însuşi Domnul Isus, atunci cînd a ridicat întrebarea: „...când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ ?" (Luca 18:7-8) Şi apostolul Pavel, Petru şi Ioan, ne înştiinţează că în zilele din urmă Satan va înşela pe mulţi credincioşi făcându-i să nu mai creadă (1 Tim.4:1; 2 Pet.3:3-4; 1 Ioan 2:18-19). Este uimitor să observăm că deşi continuă să meargă la biserică, tot mai mulţi creştini nu mai cred astăzi în naşterea din fecioară, în minunile, învierea în trup şi divinitatea Domnului Isus. Sunt tot mai mulţi cei care, deşi le place să se considere creştini, nu mai cred în rai şi iad, în înviere, în viaţa de apoi şi în judecata lui Dumnezeu. Statisticile actuale arată că nu există mare diferenţă între ceea ce spun despre aceste subiecte cei ce nu merg la biserică şi ce spun cei ce se consideră credincioşi. Pentru a-i conduce pe oameni la această stare de necredinţă diavolul s-a folosit de unii slujitori ce au îmbrăţişat teologia liberală şi nu va ezita să-i folosescă pe unii ce se vor prezenta a fi noii Hristoşi (Mat.24:5-11). Lepădarea de credinţă va determina o somnolenţă spirituală ( Mat.25:5; 1Tes.1-8), nepăsare faţă de Cuvântul Scripturii (2 Tim.4:1-4), lipsa rugăciunii şi a puterii spirituale (2 Tim.3.1-5), nefrecventarea bisericii şi neimplicare în evanghelizare.
Conţinutul lecţiei: În pasajul lecţiei biblice de astăzi observăm că după ce l-a anunţat pe Timotei că în zilele din urmă va fi un timp al lepădării de credinţă certificat de Duhul, (1Tim.4:1) apostolul Pavel descrie trăsăturile ce-i identifică pe cei căzuţi (1 Tim4:1-3), în contrast cu modul de viaţă al celor credincioşi ( 1 Tim4:5-16). •
Semnele ce-i identifică pe cei ce s-au lepădat de credinţă (1 Tim.4:1-3)
Diavolul care l-a făcut să cadă din credinţă pe Iuda în timpul slujirii Domnului Isus, sau pe Anania şi Safira, Dima şi Alexandru Căldărarul, în timpul slujirii apostolilor, va lupta cu toată puterea ca în vremea sfârşitului pe acestă listă să fie adăugate tot mai multe nume ale celor aleşi. Astăzi sunt mulţi membri şi slujitori ai bisericilor sataniste care se roagă diavolului pentru compromiterea şi căderea pastorilor şi a celorlalţi slujitori din Biserica lui Hristos. Cei ce au alunecat de la credinţă pot fi identificaţi prin faptul că se lasă conduşi de duhuri înşelătoare, sunt atraşi de învăţături greşite (1 Tim.4:1) şi rătăcesc de la adevăr înşelaţi de cei ce răspândesc minciuni (1 Tim.4:2). Acest fapt ne arată că rătăcirea despre care i-a anunţat apostolul Pavel pe cei din Efes (Fapte 20:29-31), după numai câţiva ani, acum, când îi scrie lui Timotei, a devenit o tristă realitate. Continuând prezentarea celor ce au căzut din credinţă, apostolul Pavel arată că aceştia au o conştiinţă moartă (1 Tim.4:2) şi luptă împotriva voii lui Dumnezeu, amestecând legalismul iudaic cu ascetismul păgân, nesocotind astfel Cuvântul Scripturii ( 1 Tim.4:3). •
Smnele ce-i identifică pe cei ce trăiesc prin credinţă (1 Tim.4:4-16)
După ce i-a prezentat pe cei ce s-au lepădat de credinţă, apostolul Pavel vorbeşte despre „ cei ce cred şi cunosc adevărul „ (1 Tim.4:3/b-5), iar atunci cînd i se adresează lui Timotei mărturiseşte despre el că „ se hrăneşte cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături" (1 Tim.4:6). Urmărind cuvintele adresate de apostolul Pavel lui Timotei şi celor credincioşi descoperim că aceştia sunt îndemnaţi să stea deoparte de învăţăturile lumii, pe care le numeşte „basme băbeşti" (1 Tim.2-4; 4:4;6:20; 2 Tim.2:16, 23; Tit 1:10-14), să crească în evlavie (1 Tim.4:7-8), să nu-şi piardă nădejdea (1 Tim.4:9-10), să proclame adevărul (1 Tim.4:11), să păstreze o bună mărturie ( 1 Tim.12-13) şi să înainteze în credinţă şi slujire (1 Tim.4:14-16). Dacă cei ce au căzut de la credinţă sunt o pricină de poticnire, provoacă dezbinări şi conduc pe alţii în rătăcire ( 1 Tim.4:1-3), cei ce trăiesc prin credinţă au siguranţa mîntuirii şi lucrează pentru salvarea altora ( 1 Tim.4:16).
Întrebări pentru discuţie: 1. Ce lucruri ne ajută să credem că în zilele din urmă va fi o vreme a lepădării de credinţă ? 2. Ce căi foloseşte diavolul pentru a provoca lepădarea de credinţă? 3. Care sunt semnele ce-i identifică pe cei căzuţi ? 4. Care sunt cele mai frecvente „basme băbeşti" ce au ajuns mărturii de credinţă astăzi ?
5. Care sunt semnele ce-i identifică pe cei ce trăiesc prin credinţă ? 6. Potrivit îndemnurilor adresate de apostolul Pavel lui Timotei, care sunt domeniile în care un slujitor trebuie să fie un bun exemplu? 7. Care sunt lucrurile asupra cărora trebuie să fii cu luare aminte pentru a înainta în credinţă şi slujire ?
Divinizarea omului - umanism 15 Iunie 2008 Genesa 11:1-9; Fapte 2:1-21 (1 Ioan 4:2) Scopul lecţiei: Să înţelegem ce este umanismul, care au fost formele în care acesta s-a manifestat în trecut şi prin care provoacă lumea de astăzi şi modul în care putem trăi stăpâniţi de Duhul Sfânt, pentru ca în viaţa noastră să fie înălţat Hristos. Conţinutul lecţiei: Umanismul este un curent filozofic ce-l pune pe om şi valorile umane mai presus de orice. Acest mod de gândire presupune căutarea adevărului şi a mântuirii prin mijloace şi resurse umane, excluzându-L pe Dumnezeu. Această manifestare este evidentă mai ales în trăirea practică, deoarece omul a ajuns să fie mândru de sine, să trăiască doar pentru el însuşi şi pentru lucrurile de aici şi de acum. Turnul Babel a fost prima încercare de instituire a unui sistem unic de guvernare mondială, în care omul şi-a căutat salvarea şi prosperitatea materială fără de Dumnezeu. Aşa cum afirmă tradiţia evreiască, la 500 de ani după potop, Nimrod, un mare conducător al vremii, s-a proclamat a fi dumnezeu. El a reuşit să-i facă să creadă pe cei din vremea lui că fericirea şi bunăstarea nu se datorează lui Dumnezeu, ci este rezultatul propriilor eforturi. Mânaţi de acest gând de mândrie, aceştia s-au angajat în a construi Turnul Babel, care, dincolo de a fi o cetate de scăpare, a devenit un semn al aroganţei şi un mod de rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Acelaşi spirit este întâlnit şi la Nebucadneţar, care, considerându-se a fi dumnezeu, i-a chemat pe toţi cei din vremea lui să se închine în faţa unui chip ce-l reprezenta, înălţat în valea Dura (Dan.4:28-30). Bolnav de iubirea de sine, el şi-a atribuit toate realizările imperiului (Dan.4:29-30). Cu aceeaşi provocare, diavolul va confrunta lumea şi înaintea venirii Domnului Isus. Pentru că învăţătura fundamentală a mişcării New Age este divinizarea omului, umanismul a atins astăzi dimensiuni globale. O confirmare a acestei realităţi este faptul că mai mult ca oricând, egocentrismul a atins astăzi cote maxime, antrenându-i pe oameni în plăceri şi păcate prin care îşi caută împlinirea personală. O dovadă a reînvierii sistemului păgân este şi mărturia clădirii Parlamentului European, ce are înfăţişarea Turnului Babel neterminat!
Conţinutul lecţiei: În lecţia biblică de astăzi studiem două pasaje biblice ce ne prezintă în contrast două momente cruciale din istoria omenirii. În cel dintâi ( Gen.11:1-9), este prezentat momentul în care Dumnezeu a încurcat limba oamenilor ca o pedeapsă pentru mândria şi aroganţa de care aceştia au ajuns să fie stăpâniţi, iar în cel de-al doilea (Fapte2:1-21), momentul în care Dumnezeu a dat oamenilor abilitatea de a vorbi în limbi noi, prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. •
Omul plin de sine însuşi (Gen. 11:1-9)
Urmărind adevărurile prezentate de acest pasaj biblic, descoperim că omul plin de el însuşi hotărăşte fără Dumnezeu (Gen.11:3) şi contează doar pe eforturi personale (Gen.11:4), sfidând pe Dumnezeu (Gen.11:4). Atunci când oamenii din timpul lui Nimrod au hotărât, spunând: „Haidem, să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul" , prin această declaraţie ei pun în lumină nu numai megalomania proiectelor la care s-au angajat, ci şi atitudinea lor sfidătoare la adresa judecăţii lui Dumnezeu, care, în trecut, a nimicit lumea din timpul lui Noe prin potop. Pentru că nu şi-au căutat salvarea prin pocăinţă şi ascultare de Dumnezeu, aceştia au hotărât să construiască un turn care să fie mai înalt decât înălţimea apei cu care Dumnezeu ar mai „îndrăzni" sa-i judece. Prin această hotărâre, ei sau luat la întrecere cu Dumnezeu, fiind gata sa spună: noi vom face un turn mai înalt decât apa pe care este în stare Dumnezeu să o trimită pentru judecată (Gen.11:4). Declaraţia „să ne facem un nume" arată că omul plin de el însuşi se înalţă pe sine, iar faptul că au hotărât să rămână în câmpiile Şinearului dovedeşte împotrivirea lor faţă de planului lui Dumnezeu, care a dorit ca omul să umple pământul ( Gen.1:28; 11:4, 11:4, 9) Deşi pentru o vreme pare să aibă reuşită, omul plin de sine nu poate scăpa de judecata lui Dumnezeu (Gen.11:5-6). Dacă în acest pasaj este menţionată de două ori declaraţia „haidem!", ce exprimă acţiunile pe care ei s-au angajat să le împlinească (Gen11:3-4), tot efortul oamenilor este zadarnic atunci când Dumnezeu spune „haidem", (Gen.11:7), pentru că El are ultimul cuvânt! Intervenţia divină nu arată însă că Dumnezeu ar fi împotriva unităţii sau a progresului, ci mai degrabă confirmă faptul că toţi cei ce hotărăsc şi lucrează fără El, nu au nici o şansă de reuşită. Deşi încurcarea limbilor a fost pentru moment o formă de pedeapsă, pentru rasa umană aceasta a fost o binecuvântare, deoarece în urma acestei intervenţii divine omul s-a răspândit pe toată faţa pământului, conform planului lui Dumnezeu.(Gen.11:8-9).
•
Omul plin de Duhul Sfânt (Fapte 2:1-21)
În contrast cu imaginea omului plin de sine, pasajul biblic ce prezintă evenimentul Rusaliilor ne descoperă imaginea omului plin de Duhul lui Dumnezeu. Această experienţă a plinătăţii au trăit-o ucenicii Domnului Isus, chiar din ziua când s-a pogorât Duhul Sfânt. Această umplere cu prezenţa Duhului Sfânt a fost posibilă pentru că ei au aşteptat împlinirea făgăduinţei făcute de Domnul Isus cu credinţă, ascultare, unitate şi rugăciune ( Luca 24:49-53; Fapte. 1:1226). Urmărind ceea ce s-a petrecut în ziua Rusaliilor descoperim că omul plin de Duhul lui Dumnezeu are o vorbire nouă. Dacă la Babel Dumnezeu a încurcat limba oamenilor, la Rusalii s-a petrecut reversul acestei situaţii. Acest fapt arată că Dumnezeu poate să dea omului noi abilităţi, prin care a restaurată judecata anterioară.(Fapte 2:4) Limbile rusaliene au fost limbi înţelese, deoarece acestea au creat surpriza martorilor prezenţi. Aceştia nu s-au mirat de faptul că cei din Galileea vorbeau ceva ce nimeni nu putea înţelege, ci de faptul că toţi cei ce vorbeau înainte aceeaşi limbă le vorbeau acum în limbile şi dialectele tuturor naţiunilor prezente la Ierusalim, potrivit cu limba lor maternă (Fapte. 2:5-12). Prin afirmaţia:"...îi auzim vorbind în limbile noastre lucruri minunate ale lui Dumnezeu" (Fapte.2:11), cei ce i-au ascultat pe apostoli au confirmat că au perceput mesajul transmis, iar prin întrebarea „ Fraţilor, ce să facem?" (Fapte 2:37) au arătat că faţă de ce li s-a spus au o mare responsabilitate. Schimbarea ce a urmat în viaţa celor ce i-au auzit pe apostoli vorbind în limbi arată că ei au auzit mesajul, l-au înţeles şi au fost gata să-l pună în practică. Aceştia n-au plecat în confuzie, aşa cum s-a întâmplat la Babel, ci, luminaţi de Cuvântul Scripturii şi înoiţi de Duhul Sfânt, s-au alăturat ucenicilor, făcând ca numărul acestora să crească cu aproape 3000 de suflete care L-au mărturisit pe Domnul prin botez (Fapte 2:41). Acest fapt ne arată că omul plin de Duhul Sfînt trăieşte o viaţă nouă, înţelege, aplică şi proclamă Evanghelia, înălţându-L pe Hristos (Fapte.2:14-21). Acest fapt este deosebit de evident în predica apostolului Petru, care nu se mai vede pe sine, ci aplică corect spusele lui David şi Îl înalţă pe Domnul Isus (Fapte.2:22-36).
Întrebări pentru discuţie: 1. Cum explicaţi umanismul ? 2. De ce credeţi că omul luptă să ia locul lui Dumnezeu? 3. Cum explicaţi că această supraestimare a fiinţei umane este un atac al diavolului? 4. Care dintre lucrurile ce-i identifică pe oamenii din generaţia lui Nimrod arată că aceştia erau plini de ei înşişi ? 5. Care dintre manifestările mândriei acestor oameni, sau a lui Nebucadneţar, este mai frecventă astăzi? 6. Care sunt mărturiile ce-i identifică pe oamenii plini de Duhul Sfânt? 7. Ce ar trebui să faci ca în viaţa ta şi a bisericii tale să fie înălţat mai mult Hristos?
Escaladarea raului in lume 08 Iunie 2008 Iuda 1:1-25 (Luca 21:34-35) Scopul lecţiei:Să înţelegem care este cauza înmulţirii fărădelegii din univers, cine sunt cei ce o produc şi cum putem lucra pentru a o opri. Conţinutul lecţiei: După ce l-a atras pe om în păcat, generând o prăbuşire moral-spirituală lăuntrică a fiinţei umane, în zilele din urmă diavolul va determina şi o înmulţire a fărădelegilor şi a numărului relelor din univers.Anticipând aceste vremuri, Domnul Isus a anunţat că înainte de vremea sfârşitului va creşte numărul războaielor, a conflictelor interetnice, a dezastrelor naturale, a măsurii persecuţiei celor credincioşi, a numărului celor ce vor cădea de la credinţă şi a proorocilor mincinoşi (Mat.24:6-10; Luca 21:9-12). În aceeaşi predică în care a prezentat ucenicilor aceste semne ce vor prevesti venirea Sa, Domnul Isus a spus: „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci" (Mat.24:12), anunţând astfel în mod explicit că vremurile din urmă vor fi caracterizate printr-o creştere a numărului fărădelegilor, situaţie ce reprezintă o caracteristică reală pentru lumea în care trăim. Statisticile din vremea noastră arată că numărul războaielor şi al conflictelor armate a început să crească după anul 1990, ajungând de la 20-30 de conflicte majore în fiecare an ( incluzînd conflictele religioase, interetnice şi revoluţiile pentru câştigarea independenţei) la aproape 50 de conflicte armate după anul 2000, când s-au alăturat conflictelor precedente atacurile teroriste şi acţiunile de răspuns împotriva acestora. Şi numărul cutremurelor a depăşit cifra de 20.000 pe an după anul 2000, ajungând ca în anul 2004 să fie de 31.199 de cutremure înregistrate în întreaga lume. Dintre acestea, două cutremure au avut magnitudinea de peste 8 grade pe scara Richter, 14 între 7 -7,9 grade şi 140 între 6-6,9 grade. Această statistică arată că a crescut nu numai numărul cutremurelor, dar şi intensitatea acestora.
Înmulţirea fărădelegii se poate observa nu numai după numărul acestor conflicte armate majore ce descoperă o înrăutăţire a relaţiilor interetnice, ci şi după numărul conflictelor din şcoli, familii sau biserici. Dacă la şedinţele cu părinţii din timpul când eu mergeam la liceu se discuta despre abateri disciplinare precum fumatul, băutura sau absenteismul, în prezent se discută despre droguri, violuri, conflicte între bande rivale, aprobându-se nu suplimentarea numărului profesorilor şi al pedagogilor, ci cel al poliţiştilor şi bodyguarzilor. Dacă în generaţia trecută problemele din biserici priveau mai mult băutura sau relaţiile şi atitudinile dintre membri, în prezent acestea includ aproape toate problemele cu care şi societatea se confruntă. Statisticile arată că aproape nu mai este nicio deosebire între membrii bisericii şi cei din societate.
Conţinutul lecţiei:Deşi are numai un singur capitol, epistola scrisa de Iuda poate fi considerată un semnal de deşteptare adresat Bisericii în vremea de apostazie şi un manifest pentru credinţă. Pentru a se antrena în această luptă a credinţei, Biserica este chemată să lupte pentru a opri înmulţirea fărădelegii şi înaintarea răului în lume, fiind pregătită pentru întâlnirea cu Hristos. Urmărind pasajul lecţiei biblice de astăzi am dori să observăm:
1.Cine sunt cei chemaţi să lupte pentru a opri înmulţirea fărădelegii ? (Iuda 1:1-2) Adresându-se celor pe care îi cheamă să lupte pentru credinţă, Iuda îi numeşte: „cei chemaţi", „cei iubiţi de Dumnezeu" „cei păstraţi pentru Hristos", „cei sfinţi" (Iuda 1:1-3). Aceste numiri fac cunoscute nu numai privilegiile de care au parte cei credincioşi, dar şi responsabilităţile ce le revin datorită acestor binecuvântări. Aceste responsabilităţi implică o luptă a credinţei pentru a opri înaintarea fărădelegii, prin perpetuarea credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Dacă în lumea din vremurile din urmă diavolul va genera o înmulţire a fărădelegilor, pentru cei credincioşi Iuda doreşte să le fie înmulţită îndurarea, pacea şi dragostea ( Iuda 1:2).
2. Cine sunt cei ce generează înmulţirea fărădelegii ? (Iuda 1:4-16) Atunci când îi prezintă pe cei ce generează înmulţirea fărădelegii, Iuda arată că aceştia sunt deja printre cei credincioşi (Iuda 1:4), dovedind astfel că anunţul apostolului Pavel făcut pentru cei din Efes s-a împlinit întocmai (Fapte.20:29-30). El îi numeşte pe aceştia „oameni înşelători", pentru că se strecoară în ascuns,„oameni neevlavioşi", pentru că nesocotesc harul, schimbându-l în desfrînare, „oameni ce tăgăduiesc pe Dumnezeu", pentru că nu-I recunosc autoritatea şi se lasă târâţi de visările lor, „oameni ce nesocotesc stăpânirea", pentru că batjocoresc dregătoriile, oameni care n-au învăţat nimic din exemplele pe care le-au avut şi rătăcesc în ceea ce nu ştiu, pentru că sunt fără educaţie (Iuda 1:4-10). Aceşti oameni se prezintă sub o identitate falsă (Iuda 1:12-13), trăiesc doar pentru ei înşişi (Iuda 1:16), generează dezbinări şi sunt fără Dumnezeu, pentru că trăiesc în plăceri şi n-au Duhul ( Iuda 1:18-19). Pentru a exemplifica modul în care aceşti oameni lucrează pentru înmulţirea fărădelegii, Iuda foloseşte mai multe exemple, prezentând cazul „ îngerilor căzuţi" (Iuda 1:6), al cetăţilor Sodoma şi Gomora (Iuda 1:7), păcatul lui Cain ( Iuda 1:11), rătăcirea lui Balaam şi răscoala lui Core ( Iuda 1:11). Deşi aparent acţiunile lor par să aibă izbândă, aceştia nu vor continua la nesfârşit, fiindcă Dumnezeu îi va opri. Despre ei Iuda spune că sunt scrişi pentru osândă (Iuda1:4) iar predecesorii lor ce au trăit în acelaşi fel au suportat deja pedeapsa. Pentru a ilustra această pedeapsă, Iuda foloseşte exemplul egiptenilor (Iuda 1:5), al îngerilor căzuţi (Iuda 1:6) şi al locuitorilor din Sodoma şi Gomora ( Iuda 1:7). Iuda îi anuţă în mod direct că pentru ei este păstrată negura întunericului (Iacov 1:13/b), iar judecata lui Dumnezeu este iminentă (Iacov 1:14-15). Dacă în această lume înaintarea fărădelegii pare de neoprit, Dumnezeu are puterea să spună „destul", pentru că va veni o vreme când îl va chema pe fiecare să dea socoteală pentru tot ceea ce a făcut ( 2 Cor. 5:10).
3 . Cum putem opri înaintarea fărădelegii ? (Iuda 1:17-25) După ce i-a prezentat pe cei ce contribuie la înmulţirea fărădelegii, Iuda arată cum ar trebui să trăiască cei ce lucrează pentru oprirea înmulţirii păcatului, prin afirmaţia „dar voi", ce implică contrastul (Iuda1:17). Pentru a opri înmulţirea fărădelegii, cei chemaţi la lupta credinţei, pe care la sfârşitul epistolei Iuda îi numeşte „prea iubiţi", ar trebui să nu se depărteze de cuvântul primit (Iuda 1:17), să crească spiritual, întărindu-se în credinţă, să aibă o viaţă de rugăciune, rugându-se prin Duhul Sfânt (Iuda 1:20), să rămână în dragoste, să aştepte venirea Domnului Isus, lucrând pentru câştigarea altora şi să conteze pe ceeea ce poate face Dumnezeu (Iuda 1:21-25).
Întrebări pentru discuţie: 1. Care sunt mărturiile Biblice ce ne arată că la sfîrşitul vremurilor va fi o înmulţire a fărădelegilor? 2. Care sunt dovezile ce ne confirmă că această realitate se împlineşte sub ochii noştri? 3. Cine sunt cei ce ar trebui să lupte pentru oprirea înmulţirii fărădelegii? 4. De ce mulţi creştini din zilele noastre au fost înfrânţi în această misiune?
5. Cum îi identifică Iuda pe oamenii ce produc înmulţirea fărădelegilor? 6. Care dintre exemplele folosite de Iuda pentru a prezenta cursele folosite de cei ce lucrează pentru înmulţirea fărădelegii ţi se pare a fi strategia cea mai periculoasă? 7. În care dintre domeniile prezentate de Iuda în care trebuie să crească cei ce lucrează pentru înaintarea credinţei ar trebui să creşti cel mai mult ?
Robia materiala 01 Iunie 2008 Matei 24:36-42; Iacov 5:1-8 (1 Ioan 2:15-17)
Scopul lecţiei : Să înţelegem ce este materialismul şi care sunt formele în care acesta se manifestă, pentru a nu fi prinşi în cursele pe care diavolul le întinde lumii înaintea venirii Domnului Isus . Contextul lecţiei: Dacă în vremea vechiului sistem, materialismul era mai mult o filozofie ce considera materia fiind singura existenţă din univers, în acest timp de libertate materialismul a ajuns un mod de viaţă ce-i antrenează pe oameni într-o goană continuă după lucrurile materiale. Deoarece aceia care sunt prinşi de duhul de avariţie cred că succesul material înseamnă cea mai înaltă realizare a vieţii, materialismul poate fi considerat şi o religie. Acest mod de gândire egocentric ce are în atenţie doar lucrurile de aici şi de acum, a dezvoltat o teologie a prosperităţii prin care unii teologi încearcă să demonstreze că Dumnezeu nu poate să aibă copii săraci. Sfânta Scriptură arată însă că există o mare deosebire între cei ce au bogăţii şi cei ce şi-au legat inima de acestea, facându-le scop al vieţii (Gen.13:1; 24:35; Iov.1:1-3; Marcu 10:17-25; Mat.6:19-21). Spiritul materialist este bine exemplificat de Domnul Isus prin pilda bogatului căruia i-a rodit mult ţarina (Luca 12:13-21). Atunci când a fost binecuvântat de Dumnezeu cu un rod neaşteptat, acest om lacom de avere n-a văzut nimic altceva decât recolta atât de mare încât nu mai putea fi strânsă în vechile hambare. Dorind să nu piardă nimic, el a uitat de toate celelalte responsabilitaţi şi s-a angajat deplin pentru a-şi construi altele. Când toată recolta a fost adăpostită în noile hambare, crezând că este stăpân pe viaţă, acesta şi-a zis:" suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te" (Luca12:19). Înaintea lui Dumnezeu tot efortul şi strădania lui a fost însă o mare nebunie (Luca 12:20-21). Indiferent de forma în care se exprimă, materialismul este foarte periculos deoarece este folosit de diavol pentru a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa şi gândirea umană. Dacă în cazul filozofiei materialiste Dumnezeu este exclus prin negaţie, în cazul robiei materiale Dumnezeu nu mai are loc, pentru că viaţa a ajuns să fie plină cu altceva. Acest adevăr a fost prezentat de Domnul Isus în pilda semănătorului, când a vorbit despre cea de-a treia categorie de pământ. El a arătat că sămânţa căzută între spini îi reprezintă pe acei care, după ce au auzit Cuvântul, se lasă prinşi de îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor, care înăbuşă Cuvântul şi-l împiedică să rodească (Mat.13:22).
Conţinutul lecţiei: Dacă goana după lucrurile materiale a fost o ispită greu de biruit în toate timpurile, aceasta va ajunge o trăsătură dominantă a vremurilor din urmă. În această perioadă, dorinţa de îmbogăţire, spiritul de concurenţă şi lăcomia pentru avere vor atrage lumea într-o adevărată robie materială (1 Tim.6:8-10; Prov.15:27; Ps.62:10). 1. Provocarea materialismului (Mat.24:36-42) Pentru a ne atenţiona despre provocarea materialismului din timpul din urmă, Domnul Isus compară aceste zile cu vremea lui Noe, când oamenii trăiau doar pentru ei înşişi (Mat.24:38) şi vremea lui Lot, când oamenii erau preocupaţi doar de lucrurile materiale (Luca 17:28). Find antrenaţi în comerţ, construcţii şi petreceri fară sfârşit, gîndurile acestor oameni au fost îndreptate numai spre rău (Gen.6:5). Robia materială în care au ajuns a generat o adevărată orbire spirituală ce i-a făcut inconştienţi şi insensibili la ceea ce se petrecea în jurul lor (Mat.24:39), iar când a venit judecata lui Dumnezeu, aceştia au fost găsiţi complet nepregătiţi (Mat.24:38-42). Pentru că în zilele lui Noe şi cele ale lui Lot a fost o vreme de atacuri intense ale puterii întunericului, putem spune că, pentru a-i depărta pe oameni de Dumnezeu, diavolul a folosit cursa plăcerilor şi a lucrurilor materiale, mreajă în care va încerca să prindă din nou lumea înaintea venirii Domnului Isus.
2. Pericolul materialismului (Iacov 5:1-8) Deşi cei mai mulţi oameni văd în lucrurile materiale o cale spre fericire, atunci când scrie bogaţilor din vremea lui, Iacov îi îndeamnă să plângă şi să se tânguiască, pentru că bogăţiile nu-i vor scăpa de nenorociri şi necazuri ( Iacov 5:1). Prin această afirmaţie Iacov a anticipat necazurile prin care urmau să treacă bogaţii Ierusalimului în momentul în care cetatea avea să fie cucerită de armatele romane. Încercând să-şi apere sau să-şi salveze bogăţiile, mulţi dintre bogaţii vremii şi-au pierdut viaţa, pentru că, având inima legată de bogăţii, n-au părăsit cetatea atunci când li s-a creat posibilitatea să plece.
Dacă bogăţiile nu ne pot scăpa de necazurile acestei lumi, nici nu ne sunt de vreun folos în faţa judecăţii şi a pedepsei lui Dumnezeu. Domnul Isus a vorbit despre acest fapt în pilda bogatului nemilostiv ( Luca 16:19-31) pentru care, după ce a ajuns în văpaia chinurilor veşnice, toată bogăţia nu i-a mai fost de niciun ajutor ( Luca 16:19-31). În următoarele versete Iacov arată că alergarea după lucrurile materiale este o nebunie, deoarece sunt valori trecătoare (Iacov 5:2-3; Mat.6:19-20), accentuează corupţia (Iacov 5:4), împiedică dobândirea adevăratelor comori (Iacov 5:3/b; Luca 12:15), conduc la risipă şi desfrâu (Iacov 5:5) şi generează insensiblitate, nedreptate şi agresiune faţă de semeni (Iacov 5:5-6). Pericolul materialismului este bine subliniat şi de apostolul Pavel, care îi spune lui Timotei : „cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare" ( 1 Tim.6:9).
3. Biruinţa materialismului (Iacov 5:7-8; 1 Ioan 2:15-17) Atunci când se adresează „fraţilor de credinţă", Iacov le spune că ei trebuie să aibă în atenţie revenirea Domnului Isus (Iacov.5:7-8). Pentru a arăta că adevăraţii credincioşi n-ar trebui să se angajeaze în cursa materialisnului, el foloseşte exemplul plugarului care îşi câştigă pâinea în mod cinstit, lucrând pământul şi aşteptând ploaia şi binecuvântarea recoltei de la Dumnezeu (Iacov 5:7-8). Domnul Isus ilustrează această dependenţă de Dumnezeu folosind exemplul păsărilor cerurilor şi al crinilor de pe câmp (Mat.6:26-30), arătând că cei ce vor căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu vor primi mâncarea şi îmbrăcămintea (toate aceste lucruri) pe deasupra (Mat.6:33), iar imperativul folosit de apostolul Ioan este: "nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume!" (I Ioan.2:15). Luând în considerare aceste declaraţii, putem afirma că sunt biruitori în cursa materialismului cei ce privesc lucrurile materiale din perspectiva lui Dumnezeu, nu fac din acestea un scop al vieţii, nu iubesc lumea, ci caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi aşteaptă revenirea Domnului Isus, lucrând cu credinţă şi răbdare, depinzând întru totul de Dumnezeu.
Întrebări pentru discuţie:
1. Ce înţelegem prin materialism ? 2. Care dintre formele de exprimare a materialismului este mai periculoasă ? 3. Cum dovediţi că materialismul a fost una dintre trăsăturile dominante ale lumii din zilele lui Noe şi din timpul lui Lot ? 4. Ce argumente a folosit Iacov pentru a arăta bogaţilor din vremea lui cât de mare este pericolul materialismului ? 5. A pierdut tânărul bogat viaţa veşnică pentru că avea multe bogăţii ? 6. Care sunt cele mai frecvente forme ale materialismului prin care diavolul încearcă să-i prindă în cursă pe oamenii din zona în care locuieşti? 7. Este materialismul o provocare şi pentru cei credincioşi? Cum poate fi ea biruită ?
Formalismul spiritual 25 Mai 2008 2 Timotei 3:1-17 (1 Timotei 6:11) Scopul lecţiei: Să descoperim formele în care se manifestă formalismul spiritual şi modul cum ar trebui să trăim pentru a învinge această cursă a puterii întunericului în care diavolul caută să-i prindă pe oamenii din zilelor din urmă. Contextul lecţiei: Diavolul, care a început războiul spiritual prin răzvrătirea din cer, a continuat această luptă spirituală în tot decursul istoriei omenirii. Au fost însă câteva momente când această luptă spirituală a căpătat dimensiuni maxime. Printre aceste momente putem menţiona: ispitirea omului din Eden, pervertirea fiinţei umane în vremea lui Noe, lupta împotriva formării poporului Israel, lupta împotriva Domnului Isus şi a slujirii apostolilor. Un alt moment de activitate demonică intensă este anunţat pentru sfârşitul vremurilor (zilele din urmă), când diavolul va încerca să-i abată pe cei credincioşi de la adevăr, pentru a-şi întemeia o împărăţie demonică în care să cuprindă toate naţiunile lumii sub domnia şi stăpânirea lui Anticrist. Această împărăţie ce va fi evidentă în vremea sfârşitului prin minuni, semne şi lucrări supranaturale înfăptuite de puterea întunericului (2 Tes. 2:7-10) a început să capete contur chiar în zilele noastre. În lecţiile biblice viitoare, vom studia metodele de luptă pe care diavolul le va folosi în zilele din urmă, încercând să-i descoperim planurile pentru ca nu cumva să fim înşelaţi şi atraşi sub stăpânirea lui.
Este demn de remarcat faptul că diavolul nu va acţiona prezentându-şi public identitatea, ci se va preface, luând chiar înfăţişarea unui înger de lumină, folosind uneori curse şi lucrări greu de identificat ( 2 Cor.11:14; Ioan 8:44).
Conţinutul lecţiei: În lecţia biblică de astăzi vom avea în atenţie „formalismul spiritual!" Despre acest pericol al superficialităţii spirituale i-a vorbit şi apostolul Pavel lui Timotei, atunci când, în mod profetic, îi prezintă starea spirituală a oamenilor din zilele din urmă. Este demn de remarcat faptul că diavolul care a amăgit lumea cu ateismul, evoluţionismul şi materialismul, în zilele din urmă îi va amăgi pe oameni cu o religie falsă, care va fi de fapt o reînviere a pagânismului. Putem întelege acest fapt amintindu-ne de decăderea spirituală în care a căzut în repetate rânduri poporul Israel. Înainte de robia babiloniană, deşi slujbele şi ritualurile de la templu erau practicate cu regularitate, starea spirituală era plină de formalism religios (Isaia 1:10-15; Isaia 29:13). În aceeaşi stare spirituală au fost găsiţi şi preoţii şi cărturarii din vremea Domnului Isus (Mat. 23:1-36). Formalismul spiritual este cursa pe care diavolul o va întinde şi bisericii înainte de venirea Domnului Isus. Dacă după revoluţie am trăit o trezire spirituală, slujirile multor biserici au ajuns astăzi pline de ceremonial sau de spectacol. A reînviat cultul moaştelor, al perelinajului la locurile sfinte şi al popularităţii prin acte de milă creştină. Pentru că această decădere spirituală este ca o plasă în care sunt prinşi peştii înainte ca să fie scoşi pe mal, este bine să cunoaştem că:
1. Formalismul spiritual este o strategie folosită de diavol (2 Tim. 3:1) Alunecarea bisericii spre lume în timpul zilelor din urmă nu va fi numai o stare firească determinată de înmulţirea păcatului şi a fărădelegii, ci un atac iniţiat şi susţinut de puterea întunericului. Când apostolul Pavel spune că în zilele din urmă vor fi „vremuri grele"(cumplite), foloseşte acelaşi termen pe care evanghelistul Matei l-a folosit pentru a descrie starea celor doi demonizaţi pe care Domnul Isus i-a întâlnit în Gadara (Mat. 8:28). Acest atac spiritual este prezentat mult mai explicit de apostolul Pavel care îi spune lui Timotei: „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor" (1 Tim. 4:1).
2. Formalismul spiritual se exprimă prin forme evidente (2 Tim. 3:1-9) Când prezintă formalismul spiritual al oamenilor din zilele din urmă, apostolul Pavel face o radiografie spirituală, descriind felul în care aceştia arată pe dinăuntru. Urmărind lista viciilor prezentată de apostolul Pavel, descoperim că formalismul spiritual este evidenţiat de lucrurile pe care oamenii le iubesc, atitudinile pe care le manifestă şi faptele pe care le săvârşesc (2 Tim. 3:2-4). În acelaşi timp, formalismul spiritual este evidenţiat de lipsa evlaviei şi a puterii spirituale ( 2 Tim. 3:5) şi de păcatele săvârşite sub masca unor slujiri spirituale (2 Tim. 3:6-7). Ca să arate cât este de mare pericolul formalismului spiritual, apostolul Pavel face o comparaţie cu vremea ieşirii poporului Israel din Egipt, menţionându-i pe Iane şi Iambre, vrăjitorii care s-au împotrivit lui Moise (2 Tim. 3:8), arătând că cei ce ar trebui să cunoască şi să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu se împotrivesc adevărului.(2 Tim. 3:8). Cei ce trăiesc astfel nu vor avea parte de izbânda, pentru că sunt deja osândiţi, iar făţărnicia lor va fi descoperită (2 Tim. 3:9).
3. Formalismul spiritual poate fi biruit (2 Tim. 3:11-17) După ce îi prezintă lui Timotei portretul spiritual al oamenilor din zilele din urmă, zugrăvind formalismul spiritual în care aceştia vor ajunge, la încheierea aceluiaşi capitol apostolul Pavel prezintă în contrast un alt portret ce îl identifică pe „omul lui Dumnezeu", care trebuie să fie „desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună!" (2 Tim. 3:17). Pentru a ajunge la acestă statură spirituală şi a trăi ca un om a lui Dumnezeu în mijlocul unei societăţi corupte, apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei să se depărteze de cei ce au doar o formă de evlavie (2 Tim. 3:5), să înveţe din greşelile altora (2 Tim. 3:6-9 şi 12-13), să urmeze exemplul pe care i l-a dat (2 Tim. 3:10-11), să nu uite lucrurile pe care le-a primit în pruncie (2 Tim. 3:14-15) şi să lase Cuvântul lui Dumnezeu să desăvârşească lucrarea începută (2 Tim. 3:15-17).
Întrebări pentru discuţie: 1. Care sunt lucrurile ce ne arată că formalismul religios este o cursă a diavolului? 2. Ce deosebire este între un om evlavios şi un om religios ? 3. Care sunt lucrurile pe care le iubesc cei ce trăiesc o formă de evlavie ? 4. Care sunt lucrurile pe care le iubesc cei ce trăiesc cu evlavie, dovedind că sunt oameni ai lui Dumnezeu ? 5. Care dintre trăsăturile ce definesc formalismul religios sunt mai frecvente astăzi? 6. De ce oamenii care au o formă de evlavie şi-au pierdut puterea spirituală? 7. Care dintre îndemnurile date de apostolul Pavel lui Timotei pentru a-l ajuta să trăiască asemeni unui om a lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi corupte ar trebui aplicat imediat în viaţa şi în biserica ta?
Fiii luminii - Armata Biruitorului 18 Mai 2008 Efeseni 5:1-18 (2 Corinteni 5:17) Scopul lecţiei : Să cunoaştem identitatea fiilor luminii şi să înţelegem modul în care ne pot fi de ajutor pentru a câştiga în lupta împotriva puterii întunericului. Contextul lecţiei : În lupta împotriva puterii întunericului, Sfânta Scriptură ne face cunoscut că alături de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus, Duhul Sfânt şi oştirea îngerilor, avem ca aliaţi şi fii luminii. Aceştia sunt oamenii care, prin credinţa în Hristos, au avut parte de o înnoire a vieţii (2 Cor. 5:17) fiind strămutaţi din împărăţia întunericului în împărăţia luminii (Col.1:13; I Tes.5:4-8; Ef.5:8). Vom înţelege cât este de important să ştim că în lupta spirituală nu suntem singuri, amintindu-ne de experienţa trăită de profetul Ilie. Ajuns în pustie, unde voia să se ascundă de Izabela, Ilie îşi dorea sfârşitul, deoarece a ajuns să creadă că nu mai este nimeni care să lupte împreună cu el (I Împ.19:10-14). A reuşit însă să depăşească această stare de singurătate şi deznădejde pentru că Dumnezeul care i s-a descoperit personal i-a făcut cunoscut că în Israel sunt încă 7.000 de bărbaţi care nu-şi plecaseră genunchii înaintea lui Baal (I Împ.19:18). Când a înţeles că împreună cu el sunt antrenaţi în aceeaşi luptă spirituală un aşa mare număr de bărbaţi din Israel, Ilie nu s-a mai temut şi a acţionat ca un învingător. Dacă diavolul încearcă să ne facă să credem că am rămas singuri, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că cei răscumpăraţi sunt de fapt o mare oştire (1 Pet.2:9-10; Ap.5:9; 7:9-10). Zilele trecute am vizitat-o pe şefa catedrei de istorie de la universitatea din oraş, care mi-a povestit o experienţă pe care a trăit-o în timpul unui program de cercetări ştiinţifice desfăşurat într-un parteneriat dintre universităţi din Europa şi cele din Lituania. În timp ce se pregătea să meargă la o universitate din Vilnius, inima i-a fost cuprinsă de îngrijorare pentru că se gândea ce va face ea, o credincioasă baptistă, în mijlocul unei delegaţii de profesori pe care nu-i cunoştea. Temerile îi erau şi mai mari pentru că urma să ajungă într-o ţară fostă comunistă, iar mulţi dintre profesorii implicaţi în program erau musulmani. Aceste temeri i s-au spulberat însă când, la aeroport în Bucureşti, a întâlnit-o pe cealaltă colegă a ei ce venea din Cluj. După ce i-a auzit îngrijorările, aceasta i-a spus: „Nu te teme; eu sunt credincioasă baptistă şi biserica mea se roagă pentru noi!" După ce a auzit această mărturisire, profesoara a îmbrăţişat-o pe colega ei şi i-a spus: „suntem surori pentru că şi eu aparţin aceleiaşi biserici!" Făcând această descoperire, cele două profesoare au mulţumit lui Dumnezeu pentru că între toţi profesorii universitari de istorie şi geografie din România, în delegaţia pentru Vilnius au fost desemnate două credincioase ce aparţineau aceleiaşi denominaţii. Descoperind că nu sunt singure şi că două biserici se roagă pentru ele, cele două profesoare au avut reuşită nu numai în obligaţiile lor profesionale, dar au folosit această ocazie şi în scop misionar, depunând mărturie despre credinţa lor în Dumnezeu. Acesta a fost şi motivul pentru care Domnul Isus i-a trimis pe ucenici în misiune, doi câte doi, ( Marcu 6:7; Luca 10:1), iar cei trimişi din Antiohia au acţionat cu îndrăzneală şi curaj, pentru că ştiau că au ajutorul Duhului Sfânt şi suportul întregii biserici (Fapte 13:1-3).
Conţinutul lecţiei:Lecţia de astăzi începe cu un imperativ prin care apostolul Pavel îi cheamă pe toţi cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu şi fii ai luminii, să-L urmeze pe Dumnezeu. Dacă fiii veacului acestuia trăiesc după mersul lumii şi după domnul puterii văzduhului (Ef. 2:1-2), cei ce au fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos s-au dezbrăcat de faptele întunericului (Ef. 4:17-32) şi trăiesc imitându-L pe Hristos (Ef. 5:1). Imperativul „urmaţi" provine din grecescul „mimetai" care poate fi tradus prin „imitaţi", sau „copiaţi întocmai". Datorită acestui fapt, cei ce au părăsit împărăţia întunericului şi care în acest pasaj sunt numiţi „copii prea iubiţi, sfinţi, copii ai luminii sau moştenitori ai Împărăţiei lui Hristos şi a lui Dumnezeu", sunt chemaţi să se asemene cu Dumnezeu. Păstrând în atenţie acestă chemare, descoperim că: 1. Fiii luminii trăiesc în dragoste (Ef. 5:1-2) Fiindcă Dumnezeu este dragoste ( I Ioan 4:7-8), toţi cei ce doresc să I se asemene, trebuie să trăiască arătând aceeaşi măsură de dragoste în relaţia cu Dumnezeu (Ef. 5:1), cu semenii (Ef. 5:2) sau în familie (Ef. 5:25).
2. Fiii luminii umblă în curăţie (Ef. 5:3-6) Apostolul Pavel îi cheamă pe cei ce vor să-L urmeze pe Hristos la curăţie morală (Ef. 5:3), curăţie în vorbire (Ef. 5:4) şi în intenţiile vieţii (Ef. 5:6), arătând că aceasta este starea ce se cuvine celor sfinţi (Ef. 5:3). Pentru că cei ce trăiesc în imoralitate, idolatrie, stricăciune şi lăcomie nu vor avea parte de Împărăţie şi vor suporta mânia lui Dumnezeu (Ef. 5:56).
3. Fiii luminii rămân în Adevăr (Ef. 5:7-14) Deoarece am fost izbăviţi din întuneric şi am ajuns lumină în Domnul (Ef. 5:8; Mat. 5:14-16), Îl imităm pe Hristos, care este adevărata lumină (Ioan 1:5-9; I Ioan 1:5:-8; 2:8-11) numai atunci când nu ne amestecăm cu oamenii din lume (Ef. 5:7), nu luăm parte la lucrările întunericului (Ef. 5:11-13), lăsăm ca în viaţa noastră să crească roadele luminii (Ef. 5:89) şi alegem doar ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu (Ef. 5:10).
4. Fiii luminii lucrează cu înţelepciune (Ef. 5:15-17)
Această înţelepciune este dovedită prin atitudinea faţă de cursa şi evenimentele vieţii. Un adevărat credincios cunoaşte vremurile (Ef. 5:16), îşi planifică acţiunile şi foloseşte oportunităţile (Ef. 5:15). Nu iroseşte timpul cu lucruri neînsemnate (Ef. 5:16), alegând să împlinească numai ceea ce este după voia lui Dumnezeu (Ef. 5:17).
5 Fiii luminii sunt stăpâniţi de Duhul Sfânt A fi plin de Duhul Sfânt înseamnă a fi sub stăpânirea sau sub controlul Duhului Sfânt. Dacă sub stăpânirea vinului, a mâniei (Luca 4:28), a invidiei (Fapte13:15) şi a păcatului (Rom. 6:12-14) fiii întunericului săvârşesc lucruri de ruşine ce au ca sfârşit moartea (Rom. 6:19-23), fii luminii sunt chemaţi ca, sub stăpânirea Duhului Sfânt, să înfăptuiască lucruri vrednice de neprihănire şi care duc la viaţă (Rom. 6:22). Cei ce sunt sub stăpânirea Duhului, vorbesc cu psalmi şi cântari de laudă, mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate lucrurile şi au o atitudine de smerenie si supunere (Ef. 5:19-21).
Întrebări pentru discuţie: 1. Cine sunt cei ce sunt numiţi fii ai luminii ? 2. De ce fiii luminii nu mai sunt priviţi astăzi ca un ajutor indispensabil în lupta împotriva puterii întunericului ? 3. Care sunt domeniile în care cei ce se pretind a fi fii ai luminii nu se mai ridică astăzi la înalţimea mărturiei şi slujirii primilor creştini? 4. Care sunt domeniile în care fiii luminii de astăzi se aseamănă cel mai mult cu fiii întunericului ? 5. Dacă fiii luminii sunt chemaţi să-L imite pe Hristos, în care dintre domeniile studiate în această lecţie trebuie să creşteţi mai mult ? 6. Cunoaşteţi vreo situaţie în care aţi câştigat biruinţa în faţa unor provocări sau ispite ale vieţii fiindcă aţi fost ajutat de un credincios ? 7. Care este persoana căreia ar trebui să-i oferiţi ajutorul pentru a fi biruitoare în încercările cu care se confruntă?
Capeteniile Binelui: Arhanghelii, serafimii, heruvimii 11 Mai 2008 Isaia 6:1-8 (Col.1:16) Scopul lecţiei: Să cunoaştem care au fost experienţele ce au făcut ca viaţa şi slujirea profetului Isaia să nu mai fie la fel, pentru ca urmându-i exemplul, să ajungem oamenii pe care Dunezeu sa-i folosească pentru generaţia noastră. Contextul lecţiei: Atunci când descrie oştirea cerească, Sfânta Scriptură vorbeşte, alături de îngeri, şi despre arhangheli, serafimi şi heruvimi, atribuindu-le autoritate, putere şi slujiri specifice. Arhanghelii sunt fiinţe angelice cu autoritatea cea mai înaltă. Prefixul „arch" sugerează şefia. Deşi Scriptura îl numeşte arhanghel numai pe Mihail (Iuda 1:9), Lucifer, înainte de cădere, a fost şi el un arhanghel, egal sau poate chiar superior lui Mihail (Ez.28:12-17). Acestă autoritate a lui Mihail este evidenţiată de faptul că Vechiul Testament îl prezintă a fi prinţul poporului ales a lui Dumnezeu (Dan. 10:21;12:1.), iar Noul Testament ca fiind cel ce anunţă venirea Domnului Isus (1Tes.4:16) şi conduce armata care îl va înfrunta pe Satan ( Ap.12:7-12).
Serafimii sunt fiinţe angelice menţionate o singura dată în Sfânta Scriptură (Isaia 6:1-6). După rădăcina ebraică a termenului care îi defineşte, „serafimii" înseamnă „cei ce ard" (în sens de strălucire). Ei sunt îngerii care fac de gardă în faţa tronului lui Dumnezeu şi cântă, întreţinând atmosfera cerească. Strălucirea şi frumuseţea lor este o exprimare a Slavei lui Dumnezeu. Heruvimii sunt fiinţe angelice care, pe lângă aripi, sunt prezentaţi de Sfânta Scriptură şi cu trăsături omeneşti, având mâini şi picioare (Ez.1:4-14;10:1-22). Heruvimii exprimă Slava prezenţei lui Dumnezeu şi Îl însoţesc pe Dumnezeu în timpul teofaniilor Sale (Ps.18:6-10; 60:1;99:1;Exod 19:16-19; 24:9-11; Ez. 9:1-3;10:1-3). Heruvimii au primit însă şi slujiri specifice. Astfel, un heruvim a păzit intrarea spre pomul vieţii (Gen.3:24), iar heruvimii din cortul întâlnirii au reprezentat în mod figurativ prezenţa lui Dumnezeu (Ex.25:18; 1 Sam.4:4;2 Sam.6:2; Ps.80:1). Împreună cu aceste autorităţi şi căpetenii angelice, Sfânta Scriptură îl menţionează şi pe îngerul Gavril ce ne este prezentat ca fiind un mesager special a lui Dumnezeu, ce aduce veşti bune (Dan8:16;9:21; Luca 1:19; 1:26-27).
Conţinutul lecţiei: Sfânta Scriptură ne arată că cei ce s-au angajat în lupta spirituală pentru a câştiga biruinţa împreună cu Dumnezeu, atunci când au fost conştientizaţi de prezenţa şi slujirea autorităţilor angelice, au fost întăriţi şi pregătiţi pentru a îndeplini cu mai multă putere slujirile încredinţate. Această experienţă a fost trăită şi de profetul Isaia. Studiind pasajul lecţiei biblice de astăzi, vom descoperi că experienţa trăită de profet la templu ne arată că:
1. Descoperirea slavei lui Dumnezeu înseamnă o mare revelaţie
Isaia a mers la templu într-o stare de doliu. Pentru că în acel an murise împăratul, întreaga naţiune a lui Iuda era întro vreme de tranziţie. După ce a domnit cu înţelepciune şi a făcut multe lucruri după voia lui Dumnezeu, în viaţa împăratului Ozia a venit un moment de cumpănă, când, datorită mândriei, a fost pedepsit de Dumnezeu cu lepră (2 Împ.15:1-7; 2 Cron.26:1-23). Cuprins de teama judecăţii lui Dumnezeu, Isaia vine la templu ca un înfrânt, plângându-şi împăratul şi cu multe întrebări în suflet. Ajuns însă la templu, el nu numai că a găsit răspuns la frământările sale, ci a avut parte şi de o mare revelaţie în care: a văzut slava lui Dumnezeu (Isaia 6:1), a descoperit măreţia identităţii şi a slujirii oştirii cereşti (Isaia 6:2-3), a înţeles planul divin (că tot pământul trebuie să fie plin de mărirea lui Dumnezeu, Isaia 6:3) şi a trăit mărturia prezenţei lui Dumnezeu (Isaia 6:4).
2. Intervenţia lucrării lui Dumnezeu aduce o mare schimbare Dacă revelaţia divină l-a conştientizat de starea de vinovăţie şi de pedeapsa de care era vrednic (Isaia 6:5), intervenţia lui Dumnezeu i-a adus profetului o mare schimbare a vieţii. Acestă intervenţie divină arată că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului (1 Tim.2:1-4; 2 Pet.3:9), El este cel ce ia iniţiativa, are soluţii pentru problemele noastre şi slujitori pe care să-i folosească, oferindu-ne o curăţire deplină ( Isaia 6:6-7)
3. Întrebarea autorităţii lui Dumnezeu este o mare provocare După experienţele pe care le-a trăit la templu, Isaia a fost confruntat cu o mare provocare, pentru că a trebuit să răspundă întrebării ridicate de Dumnezeu (Isaia 6:8). Acestei provocări Isaia i-a răspuns personal şi imediat, hotărât să accepte întru totul voia lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta încă nu-i fusese descoperită (Isaia6:8). Studiind pasajul lecţiei de astăzi observăm că, între starea în care Isaia a venit la templu şi cea în care a plecat de la templu, a fost o mare deosebire. Iar profetului i-a fost schimbată nu numai viaţa ci şi întreaga slujire, ajungînd să fie cunoscut ca „ un evanghelist al Vechiului Testament", iar cartea care îi poartă numele să fie o Biblie în miniatură.
Întrebări pentru discuţie: 1. Care dintre autorităţile angelice sunt cel mai puţin cunoscute astăzi ? 2. De ce credeţi că acest subiect este mai puţin discutat în biserici ? 3. Ce mărturii ne confirmă existenţa arhanghelilor, serafimilor şi a heruvimilor? 4. Care sunt lucrurile ce îi determină pe mulţi creştini să vină la închinare în aceeaşi stare în care şi Isaia a venit la templu? 5. Ce ar trebui să se întâmple în timpul închinării pentru ca aceia care au venit la biserică să nu plece spre casă la fel cum au venit ? 6. Cum puteţi dovedi că experienţa curăţirii trăită de Isaia în templu este posibilă şi astăzi? 7. Ce lucruri ne arată că Isaia a plecat de la templu ca un biruitor ?
Ingerii buni - agentii lui Dumnezeu 04 Mai 2008 Evrei 1:1-14 (Ps.34:7) Scopul lecţiei: Să descoperim care este identitatea şi slujirea îngerilor, pentru a înţelege cât de mare este ajutorul cu care Dumnezeu ne sprijină, pentru a câştiga biruinţa în lupta împotriva puterii întunericului. Contextul lecţiei: Printre exponenţii Binelui cosmic, alături de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus şi Duhul Sfânt, este cuprinsă şi lumea îngerilor. După numele pe care îl poartă, (angelos), îngerul este un mesager al lui Dumnezeu. Dacă omul creat de Dumnezeu are un trup fizic ce este încadrat în timp şi spaţiu, îngerii sunt „duhuri slujitoare" create de Dumnezeu cu trupuri spirituale ( Evrei 1:14), dar care atunci când sunt trimişi pentru a împlini diferite slujiri în lumea materială, pot lua şi înfăţişare umană (Gen.18:1-8;16-22; Luca 24:1-4;Fapte. 1:10-11). Îngerii sunt cunoscuţi a fi „oştirea cerurilor" care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu ( Neemia 9:6; Ps.148:1-2; Ps.103:20-21; Ap.4:11; 5:11.), dar şi armata lui Dumnezeu ce intervine oferind ajutorul celor ce sunt în primejdie (Ps.34:7 ;91:11). Sfânta Scriptură ne arată însă că, pentru a împlini anumite misiuni specifice, îngerii acţioneză şi în mod individual. În acest fel, îngerul Domnului i-a stat înainte lui Balaam, pentru a-l opri de pe drumul greşit pe care pornise (Num.22:30-35), pentru Daniel a venit în groapa în care a fost aruncat, ca să închidă gura leilor (Dan.6:21-22), iar lui Zaharia, Iosif şi Mariei, îngerul trimis de Dumnezeu le-a făcut cunoscută naşterea lui Ioan Botezatorul şi a lui Mesia (Luca 1:10-13; 1:26-38;Mat.1:20-21). Nu întotdeauna însă îngerii au oferit numai ajutorul, sau au transmis numai veşti bune. Au fost şi situaţii în care îngerii trimişi de Dumnezeu au anunţat judecata, sau au aplicat pedeapsa lui Dumnezeu pentru cei vinovaţi (Gen.19:11;2 Împ.19:35; Fapte.12:21-23). Deoarece îngerii L-au însoţit pe Domnul Isus în misiunea pe care a împlinit-o în mijlocul acestei lumi, îi întâlnim pe îngeri prezenţi: la naşterea Sa (Mat.1:20; Luca1:26-31; 2:9-14), la ispitirea Sa (Mat.4:11), după rugăciunea din Ghetsimani (Luca 22:43), la învierea Domnului (Mat.28:1-7), la înălţarea la cer (fapt.1:10-11) precum şi la revenirea Sa în slavă (2 Tes.1:7).
Deşi Biblia nu ne spune care este exact numărul îngerilor, sunt pasaje care ne arată că acesta ar putea fi de ordinul miliardelor (Deut.33:2;Ps.68:17; Evrei 12:22;Ap.5:11). Acest număr nu creşte şi nici nu se micşorează pentru că îngerii nu se căsătoresc ca să aibă copii şi nici nu mor (Mat.22:30;Luca 20:34-36). Pentru că unii dintre îngeri l-au urmat în răzvrătire pe Lucifer, o treime dintre îngerii creaţi de Dumnezeu au ajuns demoni (Ap.12:1-4). Putem înţelege cât este de importantă prezenţa şi slujirea îngerilor în lupta spirituală în care suntem angajaţi, amintindu-ne de Iacov care, înainte de a se întîlni cu fratele său Esau ce-i ieşea înainte cu o mare armată, a văzut tabăra lui Dumnezeu (Gen.32:1-2) şi de slujitorul lui Elisei, care, în timpul în care armata sirienilor se pregătea să asedieze Samaria, a văzut oştirea Domnului (2 Împ.6:14-17). Conştientizat de prezenţa divină, Iacov a schimbat numele locului unde era, iar Ghehazi, întărit şi eliberat de frica care îl stăpânea, a întrezărit biruinţa.
Conţinutul lecţiei: În capitolul întâi al epistolei către Evrei ne este prezentat Domnul Isus în contrast cu proorocii Vechiului Testament şi cu îngerii. Urmărind acest contrast vom fi conştientizaţi de existenţa îngerilor şi vom înţelege care este identitatea şi slujirea acestora. 1. Existenţa îngerilor În vremea în care trăim există un interes mereu crescând pentru lumea îngerilor.Dacă pentru mulţi oameni acest interes este o simplă curiozitate, iar unii cercetează acest domeniu numai pentru că, văzându-se neputincioşi în faţa provocărilor vieţii, caută un ajutor, pentru cei credincioşi existenţa îngerilor trebuie să fie o convingere fermă. Această convingere este motivată de faptul că Scriptura vorbeşte despre îngeri menţionându-i între fiinţele create de Dumnezeu (Col.1:16;Neemia 9:6). În primele versete ale capitolului întîi al epistolei către Evrei, după ce vorbeşte despre prooroci şi despre Domnul Isus, de a căror existenţă suntem conştienţi, scriitorul epistolei vorbeşte şi despre îngeri, prezentându-i ca fiind fapturi la fel de reale (Evrei 1:1-6). Existenţa îngerilor este confirmată însă şi de faptul că sunt oameni care au trăit o experienţă a întâlnirii cu aceşti mesageri. Printre ei îi putem menţiona pe Avraam (Gen.18:1-15), Lot (Gen.19:1-2), Iacov (Gen.32:1-2), Iosua (Ios.5:13-15), Daniel (Dan.6:22), păstorii din Betleem (Luca 2;8-14), femeile la mormânt (Mat.28:1-7), apostolii (Fapte 5:19;8:26;10:3; 27:23) etc. Chiar dacă nu ne numărăm printre cei ce au avut parte de această experienţă, credem în existenţa îngerilor, pentru că şi atunci când nu i-am văzut, am beneficiat de slujirile pe care le-au împlinit ei. Cu siguranţă că în fiecare biserică sunt şoferi care, după ce au condus maşina pe drumuri periculoase sau au efectuat depăşiri riscante, pot să mărturisească: „numai îngerii Domnului au ţinut maşina pe şosea sau au oprit-o înainte de a se prăbuşi în prăpastie !"
2. Identitatea îngerilor Faţă de Domnul Isus, care este superior îngerilor prin statutul Său (Evrei 1:4-5), prin natura Sa (Evrei 1:8 ), prin poziţia Sa (Evrei 1:9), prin lucrările Sale (Evrei 1:10-12) şi prin autoritatea Sa (Evrei 1:13), îngerii nu sunt decât fiinţe create (Evrei 1:7), duhuri slujitoare (Evrei 1:14/a) care se supun autorităţii lui Dumnezeu (Evrei 1:6) şi îndeplinesc întocmai misiunile încredinţate (Evrei 1:14/b). Cunoscând statutul îngerilor înţelegem că, deşi slujirea lor ne este un mare ajutor în lupta spirituală pe care o purtăm în lupta împotriva păcatului şi a puterii întunericului, nu ne putem închina înaintea lor (Col.2:18;Ap.19:10).
3. Slujirea îngerilor Dacă, pentru cei ce trăiesc în păcat şi se împotrivesc planului lui Dumnezeu, slujirea îngerilor este „împotriva acestora", pentru cei ce vor moşteni mântuirea, slujirea îngerilor este „favorabilă!" (Evrei 1:14). Astfel, îngerii urmăresc viaţa noastră (1Cor.4:9; 1 Pet.1:12), ne ajută să înţelegem planul lui Dumnezeu sau să ne îndeplinim slujirile încredinţate ( Fapte:5:19;10:1-8; 12:7etc), se bucură atunci când cineva se întoarce la Dumnezeu (Luca 15:10), ne păzesc în mijlocul necazurilor (Ps.34:7;Fapte 27:23) şi ne însoţesc în ceasul morţii (Luca 16:22).
Întrebări pentru discuţie: 1. Care este deosebirea dintre îngeri şi oameni ? 2. De ce este important să cunoaştem cine sunt şi care este slujirea îngerilor? 3. Ce lucruri s-au schimbat în viaţa slujitorului lui Elisei după ce a văzut armata îngerilor lui Dumnezeu? 4. În ce fel a fost favorizată misiunea Domnului Isus de slujirea îngerilor? 5. Care sunt cele mai frecvente greşeli pe care le întâlniţi astăzi cu privire la îngeri? 6. Ce lucruri ne ajută să credem în existenţa îngerilor? 7. Care dintre slujirile pe care le îndeplinesc îngerii pentru cei credincioşi înseamnă cea mai mare binecuvântare ?
Duhul Sfant - Putere nemarginita 27 Apr 2008 Rom. 8:1-27 ( Rom.8:11) Scopul lecţiei: Să înţelegem cum aplică Duhul Sfânt biruinţa Domnului Isus în viaţa celor credincioşi şi cum putem beneficia de puterea şi lucrarea Sa, în lupta împotriva păcatului.
Contextul lecţiei: Dacă Dumnezeu Tatăl are suveranitate absolută, iar Domnul Isus ne-a asigurat o biruinţă deplină, Duhul Sfânt este Cel ce lucrează pentru noi cu o putere nemărginită. Despre această putere a vorbit şi Domnul Isus atunci când a anunţat începutul lucrării Duhului Sfânt în viaţa celui credincios ( Ioan14:26;16:7-15; Fapte 1:8). Urmărind relatările Scripturii, înţelegem că Dumnezeu Tatăl a întocmit planul mântuirii (Ef.1:4-10), Domnul Isus a împlinit actul mântuirii (Fapte 4:12;I Pet.1:18-19; I Ioan 2:1-2), iar Duhul Sânt realizează mântuirea, sau aplică mântuirea în viaţa celui ce crede (Ioan:16:7-15;Tit 3:4-7;2Cor.3:18; Rom.8:26-27). Datorită acestui fapt putem spune că întreaga Divinitate lucrează pentru binele nostru, asigurându-ne o biruinţă deplină.
Conţinutul lecţiei: În această zi, când sărbătorim biruinţa Domnului Isus asupra păcatului, asupra morţii şi a puterii întunericului, lecţia biblică pe care o studiem ne arată cum se aplică această biruinţă în viaţa noastră. Dumnezeu, care L-a ridicat pe Hristos din mormânt (Fapte 2:23-24), poate să aducă învierea şi în viaţa noastră prin puterea Duhului Sfânt, ajutându-ne astfel să găsim izbăvirea şi să dobândim nădejdea vieţii veşnice ( Rom. 8:11). Urmărind modul în care apostolul Pavel descrie biruinţa lui Dumnezeu în viaţa celui credincios descoperim că prin lucrarea Domnului Isus şi puterea Duhului Sfânt dobândim: •
Izbăvire de sub osânda păcatului (Rom.8:1)
Deşi Dumnezeu a hotărât o pedeapsă severă pentru păcat (Rom.3:23; 5:12;6:23;Iac.1:15; Ap.21:8.), pentru că Domnul Isus a plătit în locul nostru ( Isaia 53:4-5; Rom.4:25; 1 Cor 15:3;1 Pet.3;18), pentru cei ce sunt în Hristos nu mai există niciun motiv de osândă, fiindcă datoria păcatului a fost achitată (Rom.8:1). Diavolul nu mai are pentru ce să ne acuze şi să ceară condamnarea, deoarece păcatele ne-au fost iertate (1 Cor .15:55-57). •
Izbăvire de sub robia păcatului (Rom.8:2-4)
Dacă, înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, păcatul ne ţinea în cea mai grea robie spirituală (Ef.2:1-2; Rom.7:14-24), prin moartea Domnului Isus am găsit o eliberare deplină de sub această stăpânire ( Rom.6:3-7; 10-14; 7:4-6). Pot trăi însă această izbăvire nu cei ce păzesc Legea, ci cei ce cred în Hristos şi trăiesc după călăuzirea Duhului Sfânt (Rom.8:2-4). •
Izbăvire de sub prezenţa păcatului (Rom.8:5-10)
Prin lucrarea Duhului Sfânt, Dumnezeu aduce în viaţa celui credincos altfel de roade spirituale (Rom.7:20-22; Gal.5 : 16-25), care dovedesc că aceia care L-au primit pe Hristos nu mai sunt pământeşti (fireşti), ci duhovniceşi (Rom. 8: 69). Pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu lucrează în noi desăvârşirea şi ne înobileză cu roadele sale, prezenţa păcatului este tot mai limitată ( Rom.8:12-13; 2 Cor.3:18). Prezenţa păcatului va fi însă îndepărtată deplin numai la venirea Domnului, când vom fi îmbrăcaţi în trupul de slavă (1 Ioan 3:2; Fil.3:21;1 Cor.15:40-49). •
Izbăvire de sub urmările păcatului (Rom.8:11;24-27)
Dacă prin puterea lucrării Duhului Sfânt beneficiem de izbăvire de sub osânda, stăpânirea şi prezenţa păcatului chiar din mijlocul acestei lumi, există şi o izbăvire pe care o aşteptăm să vină. Aceasta cuprinde învierea ( transformarea) trupului (Rom.8:11;1 Tes.4:13-17), moştenirea împreună cu Hristos(Rom.8:14-17/a), proslăvirea în asemănare cu Hristos (Rom.8:17/b-18; 1 Ioan 3;2) şi răscumpărarea naturii (cerul nou şi pământul nou) (Rom.8;19-25; Ap.21:1-4). Această lucrare, pe care Dumnezeu o împlineşte prin puterea Duhul Sfânt în viaţa celor credincioşi, ne garantează biruinţa împotriva păcatului şi a puterii întunericului, pentru că tot ceea ce Dumnezeu a început, va duce şi la bun sfârşit (Rom.26-27).
Întrebări pentru discuţie: 1.De ce este importantă pentru câştigarea biruinţei spirituale lucrarea Duhului Sfânt ? 2.De ce oamenii zilelor noastre nu beneficiază de acest ajutor pentru lupta spirituală? 3.Care dintre aspectele eliberării pe care ne-o aduce Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt este cel mai neînţeles astăzi? 4.De ce credeţi că apostolul Pavel foloseşte în acest pasaj contrastul între Lege şi Hristos, faptele firii şi faptele Duhului, lucrarea prezentă şi cea viitoare? 5. De ce oamenii zilelor noastre nu sunt plini de roada Duhului lui Dumnezeu ? 6. Ce lucruri ne ajută să credem că ceea ce Dumnezeu începe, va duce la bun sfârşit ? 7. Ce schimbare va aduce în abordarea luptei spirituale convingerea că Dumnezeu lucrează pentru noi ?
Domnul Isus - Biruinta deplina 20 Apr 2008 Matei 21:1-17 ( I Timotei 2:5) Scopul lecţiei: Să cunoaştem cine este Domnul Isus, domeniile ce ne confirmă că El este Biruitorul şi cum putem avea parte de aceiaşi biruinţă în Numele Lui. Contextul lecţiei: În lupta împotriva puterii întunericului, împreună cu Dumnezeu Tatăl, avem aliat şi pe Domnul Isus. El este Fiul Lui Dumnezeu ( Mat.3:17;17:5; Rom.1:4), Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat ( Ioan 1:1; Evrei
1:3-10) dar şi Fiu al omului, care a luat chip asemenea nouă pentru ca să câştige lupta spirituală, înfruntând aceleaşi provocări ca şi noi ( Ioan 1:14; Evrei 4:14-15). Scopul venirii Domnului Isus în mijlocul acestei lumi a fost să învingă puterea întunericului ( Col.2:15), să împlinească ispăşirea păcatelor (Evrei 9:13), să biruie moartea ( I Cor.15:55-57) şi să ne dea mântuirea, asigurându-ne o biruinţă deplină în Numele Său (Rom.8:35-39).
Conţinutul lecţiei: Deşi Domnul Isus l-a confruntat pe diavol chiar de la începutul misiunii din mijlocul acestei lumi, momentul intrării în Ierusalim a însemnat vremea prezentării Sale publice. În această zi Domnul Isus şi-a făcut cunoscută identitatea Sa de Împărat, Profet şi Mare Preot. Prin împlinirea profeţiilor Vechiului Testament şi a lucrărilor pe care le-a împlinit, El a confirmat că este „Mesia", trimisul lui Dumnezeu. Intrarea în Ierusalim a fost un eveniment important nu numai pentru că în acestă zi au fost împlinite multe profeţii ale Cuvântului lui Dumnezeu iar Ierusalimul şi neamul lui Israel a avut o nouă ocazie de cercetare, ci şi datorită faptului că acest eveniment marchează începutul „săptămânii patimilor", în care s-a desfăşurat cea mai mare luptă spirituală. Acestă zi poate fi asemănată cu momentul în care David a ieşit public în faţa armatei lui Israel şi a păşit pe câmpul de război pentru a-l înfrunta pe Goliat (I Sam.17:20-42). Pasajele Scripturii care descriu acest eveniment ne arată că în spatele alaiului şi a atmosferei de sărbătoare, la intrarea în Ierusalim, Domnul Isus a fost primit cu ostilitate, împotrivire, care au crescut cu fiecare zi, până când a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte. În această luptă spirituală, Domnul Isus a câştigat însă o biruinţă deplină. Dacă dovada biruinţei Sale este învierea din morţi din ziua dintâi a săptămânii ( Mat.12:38-40;28:1-7; Fapte 17:31;Rom.1:4), semnele biruinţei pot fi observate chiar din ziua intrării în Ierusalim. Studiind această lecţie descoperim că: •
Domnul Isus a fost biruitor prin caracterul Său
În mijlocul unei mulţimi entuziaste, Domnul Isus nu şi-a pierdut cumpătul. El n-a declanşat o revoluţie politică, aşa cum s-ar fi aşteptat cei mai mulţi, ci a dominat atmosfera prin caracterul şi atitudinile Sale. Nu s-a lăsat influenţat de situaţii şi nici n-a reacţionat la provocări, ci a acţionat conform planului lui Dumnezeu, plin de înţelepciune, smerenie şi blândeţe (Mat.21:1-4), dar şi cu fermitate şi hotărâre atunci când a trebuit să condamne păcatul sau să rostească judecata (Mat.21:12-13;Luca 19:41-44). •
Domnul Isus a fost biruitor prin faptele Sale
Domnul Isus nu S-a lăsat prins de fast sau de sărbătoare, ci, în ziua intrării în Ierusalim, a luat în considerare fiecare detaliu, lucrând cu înţelepciune. Astfel, El a dat responsabilităţi ucenicilor, a curăţat Templul, a vindecat pe bolnavi şi ia apărat pe copii (Mat.21:1-3; 10-13 ;14-16 ). Aceste lucrări împlinite de Domnul Isus confirmă biruinţa Sa, prin faptul că El a poruncit cu autoritate (Mat.21;1-2), ştia mai dinainte ce avea să se întâmple (Mat.21:3; Luca 19:29-35), a acţionat cu fermitate( Mat.21;12), a vindecat boli confirmate ( Mat.21:14) şi a ăaspuns cu autoritate (Mat.21:16). •
Domnul Isus a fost biruitor prin misiunea Sa
Domnul Isus a venit la Ierusalim nu numai ca să creeze un eveniment, sau să genereze o sărbătoare. Misiunea Sa a fost dincolo de aşteptările şi percepţiile publicului care L-a însoţit. Intrarea în Ierusalim a însemnat intrarea Regelui în capitala Împărăţiei Sale şi venirea Împăratului la poporul Său. Deşi cei din Ierusalim şi cei din Israel n-au înţeles această misiune şi L-au respins pe Domnul chiar şi în ziua în care aveau cele mai multe evidenţe că El este Mesia, acest eveniment prefigurează vremea în care Domnul va mai veni odată la Ierusalim, dar îmbrăcat în slavă ( Zah.14:19). În ziua intrării în Ierusalim , Domnul Isus şi-a împlinit nu numai misiunea Sa de Împărat, ci şi pe cea de Profet, pentru că a anunţat viitorul lui Israel (Luca 19:41-44), precum şi pe cea de Mare Preot, pentru că a curăţat Templul, venind să se aducă jertfă pe Sine însuşi ( Evrei 7:26-27:9:13-15). Cunoscând cine este, ce a facut şi care este misiunea Domnului Isus şi acceptându-L ca Domn al inimii noastre prin credinţă, avem parte de ajutorul Lui şi de aceeaşi biruinţă în lupta spirituală.
Întrebări pentru discuţie: 1. Care sunt lucrurile ce ne îndreptăţesc să spunem că Domnul Isus este „Biruitorul" ? 2. Dacă sărbătoarea din această zi a început fără să fi fost pregătită şi s-a terminat pe neaşteptate, de ce credeţi că Domnul Isus a mai îngăduit-o ? 3. Ce credeţi că L-a făcut pe Domnul Isus ca într-o vreme de euforie să nu-şi piardă cumpătul ? 4. De ce n-au înţeles cei din Israel misiunea Domnului Isus ? 5. Sunt întâlnite aceleaşi atitudini şi la oamenii din zilele noastre? 6. Care au fost consecinţele faptului că oamenii din Israel L-au respins pe Domnul ? 7. Dacă respingerea Domnului Isus înseamnă înfrângere, care sunt binecuvântările biruinţei pe care o avem în Numele lui ?
Dumnezeu Tatal - Suveranitate absoluta 13 Apr 2008 Deut. 4:32-40 (Is.44:6) Scopul lecţiei: Să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem că Acela care ne este aliat în lupta spirituală are suveranitate absolută. Conţinutul lecţiei: Într-un război, deşi este important să-ţi cunoşti duşmanul şi strategiile pe care acesta le foloseşte, mult mai important este să cunoşti cine îţi sunt aliaţii. În lecţiile de până acum am studiat despre prezenţa răului în univers, evidenţe ale puterii întunericului şi exponenţii răului cosmic, încercând să ne cunoaştem duşmanii. Începând însă cu această lecţie vom studia despre „Exponenţii Binelui Cosmic" căutând să ne cunoaştem aliaţii. Dacă în multe biserici subiectul existenţei lui Satan, al demonilor, al căpeteniilor puterii întunericului şi al modului în care acţionează aceştia a fost mai puţin discutat, îmi place să cred că lecţiile de până acum ne-au conştientizat de o realitate mult mai evidentă decât am crezut uneori. Studiind modul cum a apărut Lucifer şi răul din univers şi care au fost de-a lungul istoriei atacurile cruciale prin care puterea întunericului a încercat zădărnicirea planului lui Dumnezeu, n-am urmărit să speriem pe cineva, ci doar să arătăm că Sfânta Scriptură vorbeşte deschis despre toate aceste probleme, prezentîndu-ne chiar multe detalii despre cei ce ne sunt vrăjmaşi, pentru ca în acest fel să cunoaştem dimensiunile luptei spirituale în care suntem angajaţi. Am fost însă foarte surprins să primesc unele comentarii prin care mi se sugera să nu mai discutăm astfel de subiecte în mod public si mai ales în biserică, pentru că noi nu propovăduim pe Satan ci pe Hristos! Si eu am crezut la fel până acum un an de zile când am întâlnit un copil al unei familii de credincioşi stăpânit de un duh demonic. În acele momente mi-am zis că nouă ne este ruşine să vorbim public despre Satan, dar lui nu-i este ruşine să provoace atâta împotrivire, atâtea conflicte şi chiar să-i stăpînească pe unii dintre cei din familiile noastre, care au acceptat de bunăvoie autoritatea lui. Pentru că doresc ca toţi cei credincioşi să rămână sub autoritatea lui Dumnezeu, prin stăpânirea puterii Duhului Sfânt, consider că este important să-L propovăduim pe Hristos, dar într-un context real, care include şi prezenţa şi lucrarea puterii întunericului. Pentru a împlini acest scop, încheierea fiecărei lecţii a avut un caracter pozitiv care a ilustrat biruinţa câştigată de Dumnezeu, în faţa fiecărui atac al puterii întunericului şi modul în care şi noi putem trăi aceiaşi binecuvântare. Subiectele pe care le vom parcurge începând din această lecţie, ne vor prezenta pe Cei ce ne sunt aliaţi în lupta spirituală. De fapt această luptă nici nu este războiul nostru, ci al lui Dumnezeu. Noi suntem chemaţi doar să alegem de partea cui luptăm. Cei ce au acceptat să lupte de partea Diavolului sunt deja învinşi, pentru că cel care îi conduce a fost dezbrăcat de putere şi autoritate (Col.2:15), pe când cei ce trec de partea lui Dumnezeu sunt mai mult decât biruitori, pentru că Dumnezeu este Biruitorul ( Rom 8.35-39).
Conţinutul lecţiei: În cartea Deuteronom, Moise repetă legea pe care a primit-o din partea lui Dumnezeu pentru generaţia de evrei care s-a născut în pustie. Pe lângă cunoaşterea Legii, Moise a dorit însă ca acei din Israel care au fost născuţi în pustie să-L cunoască cu adevărat şi pe Cel ce este Legiuitorul. Datorită acestui frapt, atunci când s-a adresat adunării, El le-a vorbit în repetate rânduri despre Dumnezeu. În pasajul lecţiei biblice de astăzi ce ne prezintă una dintre aceste ocazii, găsim unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Scripturii care ni-L descoperă pe Dumnezeu Tatăl, în „Suveranitate absolută". •
Suveranitatea lui Dumnezeu descoperită prin Creaţie
Pentru a-i ajuta pe cei din poporul Israel care s-au născut în pustie să cunoscă cine este Dumnezeu, Moise îi îndeamnă să ia în considerare actul creaţiei (Deut.4:32), pentru că măreţia şi puterea lui Dumnezeu sunt evidenţiate de lucrurile pe care El le-a făcut ( Ps:19:1-7; Rom.1:19-20). •
Suveranitatea lui Dumnezeu confirmată de experienţele personale
Pe lângă mărturia creaţiei, Moise îi îndeamnă pe cei din Israel să-şi aducă aminte de experienţele personale trăite atunci când ei înşişi au auzit glasul lui Dumnezeu ( Deut. 4:33 şi 35). Poporul Israel a trăit această experienţă la Muntele Sinai, când Slava lui Dumnezeu a cuprins tot muntele, iar focul sfânt a confirmat prezenţa lui Dumnezeu (Ex.19:9;20-24; 24:9-11; Deut. 4: 10-19). •
Suveranitatea lui Dumnezeu exprimată de evenimentele istoriei
Ca să întărească convingerea lor despre Dumnezeu, Moise adaugă şi mărturia evenimentelor istoriei, arătându-le că Dumnezeu este singurul care şi-a aratat Slava, prin faptul că i-a ales din mijlocul naţiunilor, a lucrat în mijlocul lor cu mână tare şi braţ întins, eliberându-i din robia Egiptului (Deut.4:34). Dacă pentru egipteni aceste minuni au constituit o cale de judecată a lui Dumnezeu asupra zeităţilor cărora aceştia se închinau, pentru poporul Israel aceste minuni au fost o demonstraţie a prezenţei şi a puterii lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să-i ajute să creadă că Dumnezeu este Unic şi Atotputernic (Deut.4:35;37-38). •
Suveranitatea lui Dumnezeu dovedită de caracterul Său
Pe lângă mărturia creaţiei, a experienţelor personale şi a evenimentelor istoriei, Moise vorbeşte copiilor lui Israel şi despre caracterul lui Dumnezeu, arătând că El este Unul singur (Deut. 4:35 şi 39), plin de dragoste şi îndurare
(Deut.4:31 şi 37), credincios promisiunilor pe care le-a făcut (Deut.4:39), dar şi un Dumnezeu drept şi plin de gelozie (Deut.4:20-27). •
Suveranitatea lui Dumnezeu recunoscută prin actul închinării
Pentru a avea parte de biruinţă şi de binecuvântările pe care le-a promis Dumnezeu, Moise i-a chemat pe cei din Israel la închinare şi la păzirea poruncilor pe care le-au primit (Deut. 4 1-9), pentru că de acest răspuns atârna fericirea şi numărul zilelor trăite în ţara în care Dumnezeu voia să-i conducă (Deut.4:40).
Întrebări pentru discuţie: 1. Care este avantajul faptului că într-un conflict ne cunoaştem bine duşmanii ? 2. De ce credeţi că a fost important ca în timpul călătoriei prin pustie Moise să îndrepte privirile celor din Israel spre Dumnezeu? 3. Care au fost dovezile prin care Moise a încercat să arate Suveranitatea lui Dumnezeu? Mai sunt acestea relevante şi astăzi ? 4. Care dintre aceste domenii ce confirmă suveranitatea lui Dumnezeu, este cel mai contestat astăzi? 5. Ce schimbări credeţi că ar aduce în viaţa ta şi a bisericii în care slujeşti recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu? Convingerea că Dumnezeu este Suveran ar aduce şi o schimbare în modul abordării luptei spirituale ? 6. Poţi identifica evenimente sau experienţe din viaţa ta care să confirme suveranitatea lui Dumnezeu? 7. Cum putem demonstra celor de lângă noi că Dumnezeu este Tatăl nostru ?
Fii intunericului: armata Diavolului 04 Apr 2008 2 Pet.2:1-22 (Ef.2:1-2) Scopul lecţiei: să cunoaştem identitatea învăţătorilor falşi şi să învăţăm cum putem birui cursele pe care aceştia le folosesc, pentru a nu fi depărtaţi de Hristos şi pentru a trăi cu evlavie şi neprihănire. Contextul lecţiei: în lupta împotriva Adevărului, alături de Satan, îngerii căzuţi, căpeteniile, domniile şi stăpânirile celui rău, Sfânta Scriptură ne prezintă ca exponenţi ai răului cosmic şi pe „fii întunericului" . Dacă cei ce L-au primit pe Hristos au dobândit dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12-13), devenind fii ai luminii (Ef.5:8-9;Ioan 8:12;12:36; I Tes.5:5-8), cei ce au rămas sub stăpânirea diavolului sunt identificaţi ca „fii ai veacului acestuia", sau „fii ai întunericului" ( Luca 16:8; Ef.5:8;I Ts.5:5-8;I Ioan 2:9-11). Sfânta Scriptura ne prezintă multe cazuri în care, pentru a-i îndepărta pe oameni de la adevăr, diavolul s-a folosit de prooroci mincinoşi, oameni de nimic, sau de învăţători care au promovat erezii nimicitoare. Deşi public a proorocit şi a anunţat numai ceea ce i-a spus Dumnezeu, în secret Balaam i-a sugerat însă lui Balac că poate să câştige lupta împotriva Israelului, atrăgându-i în imoralitate şi idolatrie ( Numeri 25:1-3;2Pet.2:15; Iuda 1:11). În vremea Vechiului Testament, alături de proorocii adevăraţi, este întâlnită şi o întreagă armată a profeţilor falşi ( I Împ.22:6; Ier.14:14;23:15-29;27:9-16;29:8-9). Iar în multe situaţii, pentru a-şi împlini planurile, cei care nu au reuşit altfel, au apelat la mărturia unor oameni de nimic (I Împ.21:9-13;Mat 26:-60-61;Fapt 6:11-14). Această armată a fiilor întunericului va fi foarte activă şi în zilele din urmă, iar unii dintre proorocii şi învăţătorii mincinoşi se vor strecura chiar şi în biserică ( 2 Pet.2:1-22; I Ioan.4:1-6; I Tim.4:1-2).
Conţinutul lecţiei: După ce în repetate rânduri apostolul Petru a atenţionat despre pericolul învăţăturilor false şi al rătăcirii de la adevăr (2 Pet.1:12-15), el prezintă şi modul în care fii întunericului acţioneză şi modul în care putem câştiga biruinţa împotriva acestora. 1. Portretul învăţătorilor falşi Deşi proorocii mincinoşi încearcă să-şi ascundă identitatea ( Mat.7:15: Fapte. 20:29-31), în prima parte a pasajului Scripturii din lecţia de astăzi apostolul Petru ne prezintă cine sunt aceştia, descriindu-le caracterul, atitudinile şi acţiunile lor. Asemenea lui Lucifer, aceştia s-au lepădat de Adevăratul Stăpân, lucrează în ascuns şi promovează erezii nimicitoare (2Pet.2:1). Cu toate că în viaţa lor a fost o vreme când s-au bucurat de răscumpărare (2.Pet.2:1) şi chiar au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoaşterea lui Dumnezeu, au alunecat iarăşi spre lucrurile pe care le-au înfăptuit altădată şi starea lor din urmă a ajuns mai rea decât cea de la început (2 Pet.20-22). Învăţătorii falşi urmăresc interese personale şi un câştig mârşav realizat prin înşelăciune, atrăgându-i şi pe alţii în destrăbălările lor (2 Pet.2:2-3). Din această cauză, sunt o pricină de poticnire pentru cei ce le urmăresc viaţa şi o cursă pentru cei care îi urmează (2Pet.2:2-3).
2. Pericolul învăţătorilor falşi.
După ce prezintă identitatea armatei fiilor întunericului formată din proorocii şi învăţătorii falşi, în acelaşi capitol, apostolul Petru prezintă şi cât de mare este pericolul pe care ei îl reprezintă. Acest pericol este cauzat de atitudinile lor: nu se supun autorităţii (2 Pet.2:10-12), nu se ruşinează de oameni, trăind în plăceri chiar ziua în amiaza mare (2 Pet.2:13), făcând din păcat un scop al vieţii ( 2 Pet.2:10; 13- 15). În acelaşi timp sunt un pericol şi datorită strategiilor pe care le folosesc şi a modului în care acţionează : se strecoară la mesele de dragoste şi momesc sufletele nestatornice ( 2 Pet.2:13-14), făcând promisiuni deşarte, pe care nu pot să le împlinească (2 Pet.2:17-19).
3. Pedeapsa care îi aşteaptă pe învăţătorii falşi Deşi prezintă cu multe detalii identitatea învăţătorilor falşi şi strategiile pe care aceştia le folosesc pentru a-i prinde în cursa lor pe cei nestatornici, în capitolul pe care îl studiem apostolul Petru anunţă şi pedeapsa ce le este pregătită. Astfel, pedeapsa care îi aşteaptă pe cei ce s-au înrolat în armata diavolului este aspră, pentru că Dumnezeu va face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică ( 2Pet.2:1/b), este iminentă, pentru că e aproape să se împlinească (2 Pet.2:3) şi este sigură, pentru că este dovedită de evenimente istorice: îngerii căzuţi (2 Pet.2:4), lumea veche (2 Pet.2:5) şi cetăţile păcătoase (2 Pet.2:6). În faţa acestui atac al celor folosiţi de puterea întunericului, atât de evident în primul veac, dar care se va înteţi mult mai mult în vremurile din urmă, există însă o şansă de biruinţă. Dumnezeu îi va izbăvi pe cei cucernici (evlavioşi), care trăiesc o viaţă de neprihănire şi nu iau parte la nelegiuire (exemplul lui Lot 2:Pet.2:7-9).
Întrebări pentru discuţie : 1. De ce este important să fim atenţionaţi de pericolul proorocilor şi al învăţătorilor falşi ? 2. Dacă aceşti învăţători falşi s-au strecurat în biserica primară, pot fi găsiţi şi în biserica din zilele noastre ? 3. Este mai bine să ascundem această tristă realitate sau să vorbim deschis despre ea? 4. Care dintre cursele întinse de cei ce s-au înrolat în armata puterii întunericului reprezintă cel mai mare pericol pentru biserică ? 5. Cum ar trebui să-i tratăm pe cei ce au ajuns în acestă stare ? 6. Ce atitudine ar trebui să avem faţă de faptele pe care le săvârşesc? 7. Cum putem câştiga biruinţa în faţa curselor pe care învăţătorii falşi ni le întind?
Capeteniile, domniile si stapanirile Celui Rau 30 Mar 2008 Daniel 10:1-21 (Efeseni 6:12) Scopul lecţiei: Să înţelegem cine sunt şi ce rol îndeplinesc aceste căpetenii, domnii şi stăpâniri ale celui rău, care sunt mijloacele de luptă împotriva lor şi care sunt rezultatele unei atitudini spirituale corecte în confruntarea cu puterile întunericului.
Contextul lecţiei: Pe lângă Lucifer, arhangelul care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi demonii, îngerii căzuţi care s-au alăturat lui Lucifer, Sfânta Scriptură vorbeşte şi despre căpetenii, domnii şi stăpâniri ale întunericului (Ef.6:12; Rom.8:38).
Deşi nu ne sunt descoperite în detaliu identitatea şi slujirea acestor căpetenii, luând în considerare declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu, descoperim că aceste căpetenii se opun răspunsului lui Dumnezeu şi împlinirii planului lui Dumnezeu în istorie (Dan. 10:13) şi luptă împotriva mesagerilor lui Dumnezeu (Dan.10:13,20-21; Iuda 9; Ap.12:7-8). Cu toate că au fost dezbrăcate de autoritate prin jertfa Domnului Isus (Col.2:15;Ef.1:20-23) şi nu mai au putere să-i smulgă pe cei credincioşi din mâna lui Dumnezeu (Rom. 8:35-39), aceste căpetenii ale întunericului îşi continuă lupta spirituală (Ef.6:12) care se va înteţi înaintea venirii Domnului Isus (2 Tes.2:7-12).
Acest război spiritual este bine evidenţiat în capitolele 10-12 din cartea profetului Daniel, în care putem observa că experienţele trăite de Daniel, sau evenimentele ce urmau să se întâmple în istorie, reprezintă un efect a ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. În aceste capitole, profetul Daniel vorbeşte despre forţe spirituale care luptă una împotriva celeilalte (Dan.10:13/a, 20), se ajută reciproc (Dan.13/b, 21;11:1) sau au o misiune pentru oameni. În acest caz arhanghelul Mihael este prezentat ca o căpetenie a poporului Israel (Dan.10:13,21) şi ocrotitorul copiilor poporului Israel (Dan.12:1).
Putem înţelege acest război spiritual , amintindu-ne de lupta pe care Iosua a purtat-o împotriva lui Amalec, în care biruinţa din vale era conditionată de biruinţa de pe munte (Ex..17:8-16).
Conţinutul lecţiei: Capitolele 10-12 din cartea Daniel îl prezintă pe acest mare om de stat şi om a lui Dumnezeu, aflat la apusul vieţii (85-95 de ani), care era probabil retras din slujba de la curtea împărătească. După ce slujise mai multe legislaturi ca prim ministru în marele imperiu Babilonian, Daniel şi-a menţinut aceeaşi funcţie şi în timpul împăraţilor Dariu şi Cir (Dan.6:25-28), care au condus noua împărăţie Medo-Persană.
După o viaţă de slujire cu atâtea evenimente dramatice, după ce a trăit bucuria împlinirii cuvântului pe care l-a primit din partea lui Dumnezeu şi a urmărit cum primul val al prinşilor de război s-a întors la Ieruslim, Daniel putea să-şi aştepte mulţumit sfârşitul.
Capitolele 10-12 al cărţii pe care a scris-o ne arată că, deşi era la apusul vieţii şi în plin război spiritual, Daniel îşi încheie umblarea şi slujirea în mijlocul acesteia nu ca un resemnat sau ca un înfrânt, ci ca un mare erou al credinţei. Exemplul său ne arată că:
1. Sunt biruitori în faţa împotrivirii căpeteniilor întunericului cei ce au o viaţă de rugăciune
Daniel este cunoscut ca un om al rugăciunii. El s-a rugat în faţa provocărilor vieţii (Dan.2:17-18), în timpul interdicţiilor (Dan.6:10), în momentul când a fost cercetat de Cuvântul lui Dumnezeu (Dan 9:1-3) sau în faţa primejdiilor şi a nenorocirilor care i-au fost descoperite (Dan.10:1). Rugăciunea lui Daniel a fost o adevărată luptă spirituală, care a durat trei săptămâni (Dan.10:2), fiind însoţită de jale şi post (Dan.10:2-3). Rugăciunea lui Daniel a antrenat cerul şi iadul şi a continuat până ce a primit răspunsul ( Dan.10:12-13).
2.Sunt biruitori în faţa împotrivirii căpeteniilor întunericului cei ce au o nouă experienţă cu Dumnezeu.
Daniel a avut parte de multe experienţe cu Dumnezeu, a avut vise şi vedenii, a întâlnit chiar şi îngerul care a închis gura leilor, dar în lupta spirituală în care a fost angajat a trăit cea mai înaltă experienţă, pentru că lui I s-a arătat Domnul Isus ( Dan.10:5-13). Acest pasaj descrie o teofanie, un moment în care, în revelaţie divină, Daniel Îl întâlneşte pe Domnul Isus. Putem face această mărturisire datorită faptului că în aceeaşi înfăţişare L-a văzut şi apostolul Ioan pe Domnul Isus pe insula Patmos ( Ap.1:13-17). În acestă experienţă, Daniel nu numai că a avut parte de o nouă revelaţie, dar a fost întărit şi ajutat să stea în picioare ( Dan.10:7-12). Această întărire şi încurajare pentru Daniel a fost o experienţă repetată (Dan. 10:15-19).
3.Sunt biruitori în faţa împotrivirii căpeteniilor întunericului cei ce înţeleg planul lui Dumnezeu
Este interesant de subliniat faptul că Daniel n-a văzut lupta spirituală care s-a desfăşurat în cele 21 de zile şi nici nu i s-a vorbit în detaliu despre aceasta, pentru că Dumnezeu ne ocroteşte de ceea ce nu putem suporta sau înţelege. Cu toate că n-a văzut lupta spirituală, Daniel a beneficiat din plin de efectele biruinţei. După ce a fost întărit şi pregătit să asculte (Dan.10:19), Daniel a auzit cuvântul Domnului, care i-a prezentat planul şi lucrările lui Dumnezeu până la sfârşitul zilelor (Dan.11:1-12:13). Astfel, el a auzit despre împărăţiile care se vor succeda pe scena istoriei (Dan.11:245), despre sfârşitul neamului său şi a omenirii (Dan 12:1-3; 7-12) despre modul cum el însuşi îşi va încheia viaţa (Dan.12:13) şi ceea ce îl aşteaptă la urmă (Dan.12:13).
Întrebări pentru discuţii:
1.Ce mărturii ne ajută să înţelegem că aceste căpetenii, puteri şi stăpâniri, sunt exponenţi ai puterii întunericului? 2.Ce dovezi ne arată că aceste căpetenii au fost dezbrăcate de putere? 3. De ce vremea de la sfârşitul vieţii lui Daniel poate fi considerată timpul unui intens război spiritual? 4. Ce s-ar fi întâmplat dacă Daniel şi-ar fi întrerupt rugăciunea în a 10-a, a 18-a sau a 20-a
zi de la momentul când şi-a început rugăciunea ? 5. Ce aspect din rugăciunea lui Daniel este mai neglijat astăzi ? 6. De ce în mijlocul luptei spirituale cei mai mulţi tremură sau sunt înfrânţi ? 7. Care dintre cuvintele vestite lui Daniel despre planul lui Dumnezeu în istorie sunt cel mai neînţelese astăzi ?
Demonii - Ingerii cazuti 23 Mar 2008 Marcu 9:14-29 (Matei 25:41) Scopul lecţiei: Să descoperim care au fost cauzele înfrângerii ucenicilor în faţa puterii întunericului şi să învăţăm cum să confruntăm stăpânirea demonică, pentru a nu trăi aceeaşi ruşine. Contextul lecţiei: O armată este puternică în funcţie de comandantul care o conduce, numărul soldaţilor ce o compun, echipamentele militare de care dispune şi tacticile pe care le adoptă. Dacă în lecţia precedentă am învăţat despre Lucifer, comandantul oştirii împărăţiei întunericului, lecţia prezentă ne va familiariza cu armata pe care acesta o conduce. Demonii pe care Satan îi are sub autoritatea sa, sunt îngeri căzuţi, care s-au alăturat diavolului în momentul rebeliunii pe care acesta a declanşat-o în cer.( Isaia 14:12-14; Ap.12:9-10). Aceşti îngeri care au fost creaţi de Dumnezeu (Gen.1:1; Iov 38:4; Neemia 9:6), pentru că nu şi-au păstrat vrednicia şi au ales să-l urmeze pe Lucifer, au pierdut poziţia pe care au avut-o prin creaţie (Iuda 6,2 Pet.2:4) şi, din „îngeri" care slujeau lui Dumnezeu (Evrei 1:7-14), au ajuns „demoni", slujind lui Satan ( Iov.4:18;Ez.28:12-19; Mat.8:16;10:1). Numărul demonilor poate fi de 1/3 din numărul total al îngerilor creaţi de Dumnezeu (Ap.12:4), iar o parte dintre aceştia, datorită pervertirii pe care au generat-o înainte de potop, au fost limitaţi în acţiune, fiind păziţi în adânc, pentru judecată (2 Pet.2:4; Iuda 6; I Pet.318-20). Deşi sunt îngeri căzuţi, demonii au putere de a-i ispiti, înşela, încerca, sau poseda pe oameni (I Pet 5:8; Iacov 1:13-15; Mat.12:43-45), generând uneori afecţiuni fizice sau mentale (Luca 11:14; Marcu 9:17; Luca 8:27; Marcu 9:17-20). Demonii nu-i pot poseda pe adevăraţii credincioşi (2 Cor.6:19-20; Col.1:13, Rom 8;37-39; I Cor.15:57; I Ioan2:13; 4:4; I Pet.1:5), se află sub judecata lui Dumnezeu ( 2 Pet.2:4; Mat.25:41; Ap.21:10-15), iar în autoritatea Sa, Domnul Isus le porunceşte cu autoritate şi ei ascultă întocmai (Marcu 1:27; Luca 4:36;Luca 8:2; 29 Marcu 9:25-26).
Conţinutul lecţiei: Evenimentul eliberării copilului lunatec de duhul care i-a pricinuit această boală este prezentat de evanghelişti după un moment culminant al slujirii Domnului Isus în mijlocul acestei lumi. Dacă pe muntele schimbării la faţă, după părtăşia pe care au avut-o cu doi dintre cei mai mari oameni ai Vechiului Testament, trei dintre ucenici au văzut slava Domnului şi au auzit mărturisirea Tatălui (Mat.17:1- 5 ;Marcu 9:2-13; Luca 9:28-36), în vale, ceilalţi ucenici au trăit o înfrângere ruşinoasă. Păstrând în atenţie acest contrast dintre ceea ce s-a întâmplat pe munte şi ceea ce s-a întâmplat în vale, descoperim că: Prezenţa demonică este o experienţă reală Dacă pe munte au fost mărturii şi semne ale prezenţei lui Dumnezeu, în vale au fost semne ale prezenţei demonice. Un părinte a prezentat ucenicilor, şi mai târziu Domnului Isus, pe fiul său care, datorită faptului că era stăpânit de un duh necurat, nu putea să vorbească ( Marcu 9:17), avea manifestări epileptice (Mat.17:15; Marcu 9: 18), nu se putea controla, fiind deseori în pericol de a-şi pierde viaţa ( Mat. 17:15; Marcu 9:22; Luca 9:39) Prezenţa demonică în viaţa acestui copil a fost o experienţă reală, deoarece aceste manifestări au început încă din copilărie ( Marcu 9:21) şi au fost repetate chiar şi în prezenţa Domnului Isus (Marcu 9:20; Luca 9:42).
Înfrângerea în faţa demonilor a fost o experienţă neaşteptată Atunci când ucenicii au încercat să-l vindece pe acest copil şi să-l elibereze de puterea care îl stăpânea, s-au facut de ruşine şi au trăit o neaşteptată înfrângere. Acest fapt este cu atât mai surprinzător, deoarece Domnul Isus le dăruise deja putere ca să scoată demoni şi să tămăduiască orice fel de boală ( Mat.10:1; Marcu 3:13-15;Luca 9:1). Această înfrângere n-a fost însă cauzată de faptul că Domnul Isus n-ar mai fi avut aceeaşi putere, ci de faptul că ucenicii n-au fost la înălţimea provocării pe care o confruntau. Însuşi Domnul Isus le-a descoperit că eşecul lor a fost cauzat de lipsa credinţei ( Marcu 9:19; Mat.17:19-20), a postului şi a rugăciunii (Mat.17:21; Marcu 9:28-29). Acest fapt ne arată că sunt anumite duhuri ale întunericului care au o autoritate şi o putere mai mare şi că ucenicii nu s-au pregătit îndeajuns pentru a le confrunta. Se poate ca slujirea ucenicilor să fi ajuns o rutină, care a generat o slăbire a credinţei. În virtutea lucrărilor în care erau prinşi ei n-au mai dat importanţă părtăşiei cu Dumnezeu prin rugăciune şi post. Toţi cei ce ajung să-şi împlinească slujirea în mod mecanic şi numai ca o profesie , sunt în faţa aceluiaşi eşec şi astăzi ( Fapte 19:13-20; 2 Tim 3:5).
Eliberarea de sub robia demonică este o experienţă posibilă
Eşecul ucenicilor a generat o discuţie aprigă purtată între cei prezenţi, aducând deznădejde şi îndoială şi în inima părintelui care dorea vindecarea fiului său. Acest fapt este confirmat de subiectul discuţiei pe care cei prezenţi o aveau între ei ( Marcu 9:14-18) şi de cuvintele pe care tatăl copilului le-a adresat Domnului Isus. În rugăciunea sa, acest părinte i-a spus Domnului: „ dacă poţi fă ceva; fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne" (Marcu 9:22). Deşi acest părinte avea toate motivele să plece, iar fiul său să rămână sub aceiaşi stăpânire demonică, el a tăait bucuria eliberării şi a vindecării, pentru că a alergat la Domnul ( Mat.17:14; Marcu 9:17; Luca 9:38), s-a rugat sincer, mărturisind exact situaţia lui (Mat.17:4; Marcu 9: 17-22). În starea în care era, acel părinte putea să-i judece şi să-i condamne pe ucenici. Dar n-a fost preocupat de neputinţele altora, ci mai degrabă de necazurile lui. A primit vindecarea fiului său fiindcă a fost atent la declaraţiile şi recomandările Domnului (Marcu 9:23), s-a rugat strigând cu lacrimi ( Marcu 9:24) şi a cerut ajutorul lui Dumnezeu, recunoscându-şi limitele (Marcu 9:24). Când Domnul Isus a mustrat duhul, iar copilul a căzut jos, considerat de cei prezenţi ca fiind mort, acest părinte nu s-a luat după spusele oamenilor, ci a aşteptat cu încredere desăvârşirea lucrării pe care Domnul o începuse (Marcu 9:25-27; Luca 9:42). Dacă Domnul Isus a adus vindecarea şi eliberarea de sub stăpânirea demonică pentru acest copil lunatic, trebuie să avem credinţă că experienţa eliberării de sub stăpânirea demonică este posibilă şi astăzi, pentru că Dumnezeul nostru nu se schimbă, iar principiul enunţat de Domnul Isus rămâne valabil : "toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!"( Marcu 9:23).
Întrebări pentru discuţii: 1. Care a fost experienţa trăită de ucenici pe munte ? 2. De ce ucenicii din vale n-au trăit aceeaşi experienţă ? 3. Ce lucruri confirmă faptul că boala acelui copil avea origine demonică ? 4. Ce concepţie greşită despre existenţa şi lucrarea demonilor întâlniţi cel mai frecvent astăzi? 5. Care dintre greşelile ce au cauzat eşecul ucenicilor este cel mai des repetată de slujitorii de astăzi? 6. Ce lucruri au ajutat pe acest părinte încercat să trăiască bucuria vindecării ? 7. Ce factori ne îndreptăţesc să credem că experienţa eliberării de sub robia duhurilor necurate este posibilă şi astăzi ?
Satan, Luceafar sau Lucifer 16 Mar 2008 Isaia 14:12-20; Matei 12:22-29; (2Corinteni 11:13-14) Scopul lecţiei: Să descoperim identitatea diavolului aşa cum ne este prezentată în Sfânta Scriptură, ca să nu fim înşelaţi de cursele lui, şi să învăţăm cum să luptăm în Numele Domnului, pentru ca să avem parte de biruinţa pe care Dumnezeu ne-a pregatit-o. Contextul lecţiei: Dacă în lecţiile precedente am studiat despre câteva mărturii prezentate de Sfânta Scriptură, care ne-au confirmat prezenţa răului în univers şi modul în care cei ce s-au confruntat cu aceste provocări au câştigat biruinţa, începând cu această lecţie vom avea în atenţie „exponenţii răului cosmic". Este important să cunoaştem cine ne este duşmanul, ce strategie foloseşte, şi cum putem să ne împotrivim atacurilor pe care le iniţiază, pentru ca în lupta spirituală în care suntem angajaţi să câştigăm biruinţa. Un bun exemplu în acest caz este experienţa trăită de poporul Israel în lupta împotriva sirienilor. Pentru că Elisei a descoperit împăratului lui Israel unde se ascunde vrăjmaşul şi ce tactică de luptă urma să adopte, poporul Israel a ştiut cum să abordeze lupta, câştigând biruinţa fără să-şi folosească armele (2 Împ.6:8-23). În lumea în care trăim s-au împământenit deja concepţii greşite despre Diavol. Cea mai frecventă dintre acestea este mărturisirea: „ nu există Diavol!" Celor ce nu cred în existenţa lui Satan se alătură însă şi cei ce îi atribuie o identitate greşită. Diavolul este numai o idee, o putere, sau un înger căzut (spun aceştia), a cărui responsabilitate este numai să pregătească smoala pentru iad. La cealaltă extremă sunt însă cei ce văd în Lucifer adevăratul domn pe care îl cinstesc şi îl venerează ca pe Dumnezeu. Din această cauză sunt tot mai multe aşa zise „biserici ale diavolului" care practică închinarea către Satan. Datorită acestor situaţii, în mijlocul atâtor rătăciri, ar trebui să luăm mult mai în serios atenţionarea Domnului Isus, care spune şi pentru noi astăzi:„ băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.!" (Mat.24: 4-26)
Conţinutul lecţiei: Atunci când îl prezintă în starea în care a fost creat, profetul Isaia îl identifică cu denumirea "Luceafăr strălucitor", arătând că la început diavolul a fost un înger purtător de lumină. Diavolul şi-a pierdut însă acestă vrednicie, ajungând un prinţ al întunericului (Luca 10:18, Ap.9:1;12:9; Luca 22:53;Ef.6:12). Din această cauză, numele „Lucifer" care îi este atribuit diavolului, reprezintă o identitate falsă, pentru că adevărata lumină (Luceafărul strălucitor de dimineaţă) este Hristos (Num.24:17; Ap.22:16). Deoarece diavolul îşi ascunde identitatea şi se preface chiar într-un înger de lumină (2 Cor.11:14), pentru a descoperi cine este el în realitate, prin acestă lecţie biblică vom studia modul în care îl prezintă Biblia. •
Lucifer este un înger căzut
Deşi Lucifer a fost înzestrat prin creaţie cu frumuseţe, înţelepciune şi autoritate mai mare decât oricare altă făptură (Ez.28:13-15), datorită mândriei şi a rebeliunii pe care a generat-o în cer, a ajuns un înger căzut (Is.14:12-20; Luca 10:18;Ap.9:1;12:9), aflat sub judecata lui Dumnezeu (Ez.28:16-19; Ioan 12:31; 16:11). •
Lucifer este un duşman real
Intenţia diavolului este să distrugă lucrările lui Dumnezeu. De aceea, după ce a ispitit-o pe Eva şi l-a atras pe om de partea sa, a luptat să împiedice venirea lui Mesia. Cînd Domnul Isus a venit în mijlocul lumii, diavolul I s-a împotrivit şia încercat să-L învingă, ispitindu-L şi motivând pe cei din neamul lui Israel să-L condamne la moarte. Acum, prin minciună (Ioan 8:44), înşelăciune (Ap.12:10), ispitire (Iacov13-15) şi posedare demonică, luptă să-i împiedice pe oameni să ajungă la mântuire.( I Pet.5:8-9). Existenţa răului în lume, manifestat prin atâtea forme, implică şi existenţa celui care l-a generat. •
Lucifer este un adversar puternic
Urmărind lucrările pe care le împlineşte, măsura răului şi a împotrivirii pe care o generează, putem spune că nu e de glumit cu diavolul. Cei ce i-au nesocotit puterea au trebuit să suporte consecinţele (Fapte 8:10;19:13-17;Ap.12:12). •
Lucifer este un acuzator neobosit
În acţiunile sale, diavolul este neobosit. Nu-i este ruşine să încerce şi a doua sau a treia oară (Iov.1.6-12; 2:1-10; Mat.4:1-10), sau să aducă acuzaţii zi şi noapte (Ap.12:10). •
Lucifer este un ispititor activ
Cînd Dumnezeu l-a întrebat pe diavol de unde vine, acesta I-a răspuns: "de la cutreierarea pământului" (Iov.1:7;2;2), iar apostolul Petru îl compară cu un leu care aleargă după pradă dând târcoale, răcnind (1 Pet.5:8). Cînd nu reuşeşte cu unul dintre planurile sale, el pune la cale un altul. Iar când a fost înfrânt de Domnul Isus, după ispitire, L-a lăsat pe Domnul, dar numai pentru o vreme (Luca 4:13). •
Lucifer este un potrivnic limitat în acţiune
Puterea diavolului este una primită (Luca 4:6), iar acţiunile lui sunt în limitele stabilite de Dumnezeu (Iov. 1:6-12;2:110;1 Cor.10:13;Ap.20:2,7). Numai Dumnezeu este atotputernic şi poate transforma chiar şi acţiunile diavolului în lucruri benefice pentru împlinirea planurilor Sale (1 Cor.5:5;2 Cor.12:7; Luca 10:18). •
Lucifer este un vrăjmaş înfrînt
Deşi i se mai permite să acţioneze, diavolul este un vrăjmaş înfrânt. El a fost deja judecat (Ioan 16:11; Evrei 2:14;1 Ioan3:18), locul pedepsei îi este pregătit (Mat.25:41), şi în curând Dumnezeu va proclama biruinţa finală ( Mat.12:2229;Rom.16:20; Ap.20:1-10).
Întrebări pentru discuţii: 1. De ce îşi ascunde diavolul identitatea ? 2. Care sunt cele mai frecvente concepţii greşite despre diavol ? 3. Este important să cunoaştem identitatea vrăjmaşului? 4. Ce ne ajută să cunoaştem că diavolul este un vrăjmaş puternic? 5. Ce factori arată că diavolul este un ispititor activ ? 6. De ce îi mai permite Dumnezeu diavolului să acţioneze ? 7. În ce fel suntem ajutaţi atunci când ştim că diavolul este un duşman înfrânt ?
Stapanirea demonica 09 Mar 2008 Marcu 5:1-20 (Matei 12:43-45) Scopul lecţiei: Să înţelegem care sunt urmările stăpânirii demonice, cum se poate dobândi eliberarea de sub acestă stăpânire şi care sunt schimbările pe care le aduce Domnul Isus în viaţa celor vindecaţi. Contextul lecţiei: Starea cea mai de jos în care poate fi găsită fiinţa umană este identificată prin „stăpânire demonică" sau „posedare spirituală." Prin stăpânire demonică înţelegem abilitatea anumitor demoni de a pătrunde în trupul uman, pentru a stăpâni şi controla gândirea, voinţa şi comportamentul acelei persoane. Daca în multe situaţii aceste experienţe sunt cazuri izolate, diagnosticate doar ca afecţiuni psihice sau mintale, există religii în care posedarea demonică este considerata a fi cea mai înaltă experienţă practicată ca şi act de cult. În religia voodoo, religia naţională din Haiti, oamenii îşi ofera de bună voie trupul pentru a fi vehiculul (calul) pe care să călărească (Loa). Loa este spiritul religiei voodoo şi-i reprezintă pe îngeri (demoni) sau sfinţi.
Deşi în multe biserici acest subiect este neglijat, Sfânta Sriptură ne prezintă cazuri de stăpânire demonică întâlnite atât în perioada Vechiului Testament, cât şi în timpul slujirii Domnului Isus sau a apostolilor (1 Sam.16:14-23; Luca 7:20, Mat.4:24.8:16,28;9:32-34; 12:22;15:22 Luca 8:36; Fapte.5:13,16;8:6-8;8:18-19;19;10:38;16:16-24;19:11-20). Stăpânirea demonică, ajungând la o frecvenţă tot mai mare în zilele noastre, va creşte în intensitate înaintea venirii Domnului Isus (I Tim.4:1-2; Ap.18:2). Realitatea acestor experienţe ne arată cât de jos a ajuns fiinţa umană. Când omul ispitit de diavol a căzut, acesta a ajuns sub robia puterii întunericului (Ef.2:1-2; I Ioan 5:19), fiind influenţat spre păcat prin poftele cărnii, poftele ochilor, lăudăroşia vieţii şi ispitele diavolului (I Ioan 2:15-15; Iacov 1:13-15). Dacă acestea sunt însă experienţe comune tuturor oamenilor, sunt anumite persoane care şi-au deschis viaţa pentru stăpânirea lui Satan. Pentru aceştia influenţa diavolului nu vine numai din afară, ci se exercită din lăuntrul fiinţei lor, prin pervertirea gândirii, anihilarea voinţei şi determinarea comportamentului.
Conţinutul lecţiei: În cazul pe care îl studiem în lecţia de astăzi, este mentionat faptul că Domnul Isus a a trecut pe celălalt ţărm al mării Galileei, în ţinutul Gadarenilor (Marcu. 5:1;Mat 8:28; Luca 8:26). Gadara a fost una dintre cele zece cetăţi cunoscute sub denumirea „Decapole", pe care Domnul Isus a vizitat-o cel puţin de două ori (Marcu 5:1 Mat.4:25; Marcu 7:31). Atunci când a venit întâia dată în acest ţinut şi a coborât din corabie, Domnul Isus a fost întâmpinat de un om care era stăpânit de puterea întunericului (Marcu 5:2;Luca 8:26). Măsura stăpânirii demonice din viaţa acestei persoane este descoperită nu numai de cadrul în care locuia, sau de manifestările pe care le avea, ci şi de răspunsul pe care puterea întunericului l-a dat atunci când Domnul Isus i-a cerut să-şi prezinte identitatea. Când a fost întrebat : „care îţi este numele ?", demonizatul a răspuns: „numele meu este «Legiune», pentru că suntem mulţi" (Marcu 5:9). Dacă acest nume sub care şi-a prezentat identitatea puterea întunericului este conform cu realitatea, putem spune că acel gadarean era stăpânit de 6.000 de demoni, deoarece o legiune romană din vremea Domnului Isus număra 6.000 de soldaţi. Păstrând în atenţie aceste detalii descoperim: •
Efectele stâpânirii demonioce
Luând în considerare modul în care este prezentată de evanghelişti situaţia în care a ajuns omul stăpânit de diavol, constatăm că stăpânirea demonică conduce la izolare. Cel pe care l-a întâlnit Domnul în ţinutul Gadarei, era separat de familie şi de societate şi locuia printre morminte (Marcu 5:2;Mat.8:28;Luca 8:27). Pentru că i-a fost anihilată voinţa, demonizatul din Gadara împlinea nu ceea ce şi-ar fi dorit, sau ceea ce alţii s-ar fi aşteptat, ci numai ceea ce îi permitea diavolul să facă. Din această cauză, acţiunile lui erau îndreptate numai spre rău şi distrugere (Marcu 5:4). Acest fapt ne ajută să înţelegem că stăpânirea demonică răpeşte libertatea şi controlează voinţa. Mai mult însă decât atât; stăpânirea demonică denaturează fiinţa umană. Faptul că acel gadarean nu purta haine şi se automutila, Marcu 5:5;Luca 8:27 ne arată că diavolul generează o denaturare fizică. Faptul că nu se controla şi locuia în munţi sau printre morminte, ţipînd zi şi noapte (Marcu 5:5), ne arată că stăpânirea demonică generează o denaturare intelectuală. Iar faptul că era robit, fară bucurie şi fără nădejde, ne arată că stăpânirea demonică conduce şi la o denaturare spirituală. În loc să fie o binecuvântare, acel om a ajuns o ruşine pentru familie, o sperietoare pentru trecători (Mat.8:28), o problemă pentru societate (Marcu 5:3-4) şi un om pierdut, din perspectiva lui Dumnezeu (Mat.25:41;2Pet.2:4-9). Luând în considerare toti aceşti factori putem spune că demonizatul din Gadara era un om necurat, fiindcă locuia printre morminte şi era stăpânit de un duh necurat, neîmbrăcat, fiindcă era gol din punct de vedere fizic dar şi spiritual, necontrolat, fiindcă acţiunile lui erau influenţate de puterea care îl stăpânea, neajutorat, fiindcă cei din jur nu-i puteau oferi nici un ajutor, nestăpânit, fiindcă rupea obezile şi cătuşele cu care era legat şi nefericit fiindcă diavolul i-a distrus viaţa de aici şi veşnicia. •
Eliberarea de sub stăpânirea demonică
Deşi stăpânirea demonică l-a condus pe acel gadarean pe treapta cea mai de jos a identităţii umane, Domnul Isus i-a adus eliberarea de sub această stăpânire, oferindu-i şansa unui nou început al vieţii. Este interesant de subliniat faptul că în dragostea Sa pentru cei pierduţi, Domnul Isus a avut iniţiativa acestei vindecări, a trecut Marea Galileei şi a venit în Gadara doar pentru acel om demonizat, căruia i-a oferit eliberarea, arătând că El are autoritate asupra puterii Întunericului (Luca 8:29;Marcu 5:8). Autoritatea Domnului Isus a fost recunoscută de puterea celui rău, pentru că demonii ce-l stăpâneau pe acel gadarean au cunoscut cine este Cel ce le vorbeşte (Marcu 5:7), nu l-au putut împiedica pe cel posedat să alerge înaintea Domnului ca să se închine (Marcu 8:6), ştiau că îi aşteaptă chinuri şi pedeapsă (Mat.8:29; Marcu 5:7) şi au împlinit întocmai ceea ce li s-a poruncit (Mat.8:32;Marcu 5:10-13). Dacă pentru cel stăpânit de diavol semenii n-au fost de nici un ajutor şi prin intervenţiile lor aceştia chiar i-au mărit suferinţa, ajutorul i-a venit din partea lui Dumnezeu care i-a adus eliberarea prin lucrarea Domnului Isus. Aceeaşi
eliberare o poate aduce Dumnezeu şi atăzi pentru toţi cei ce cred şi acceptă domnia lui Hristos (Ef.2:1-6; Rom 6:1114). •
Binecuvântările trăite de cel eliberat
După eliberare, gadareanul întâlnit de Domnul Isus a recăpătat tot ceea ce pierduse datorită stăpânirii demonice. Astfel el şi-a redobândit libertatea, integritatea fizică şi cea mintală (Marcu 5:15; Luca 8:35). Domnul Isus i-a redat demnitatea umană, pentru că după eliberare, cel stăpânit de puterea întunericului s-a integrat în societate, trăind asemeni celorlalti oameni. La cel eliberat de sub stăpânirea demonică întâlnim însă o schimbare mult mai profundă decît cea personală si socială. Acestă schimbare este de natură spirituală şi este dovedită prin faptul că omul eliberat a avut un raţionament corect. Când locuitorii din Gadara l-au rugat pe Domnul Isus să plece, el a facut o alegere diferită, rugându-L pe Domnul, să-l lase să-L urmeze (Marcu 5:18). Iar când a fost trimis de Domnul la ai lui, cel vindecat a ascultat şi s-a întors acasă povestind tot ceea ce i-a făcut Domnul, fiind o bună mărturie (Marcu 5:19-20). Dacă diavolul a facut din acest om o sperietoare pentru cei în mijlocul cărora traia, Domnul Isus i-a adus o aşa schimbare a vieţii încât a ajuns să fie o minune pentru toţi cei pe care îi întâlnea ( Marcu 5:20)
Întrebări pentru discuţii: 1. De ce este considerată stăpânirea demonică a fi cea mai de jos treaptă spirituală ? 2. Care sunt urmările stăpânirii demonice? 3. Prin ce se aseamănă, sau diferă, tratamentul societăţii de astăzi exprimat faţă de cei stăpâniţi de puterea întunericului, cu cel din societatea din vremea Domnului Isus? 4. Care ar trebui să fie răspunsul Bisericii faţă de acestă problemă ? 5. De ce creştinii sunt indiferenţi, neputincioşi sau plini de teamă în faţa aceste provocări? 6. Poate un creştin adevărat să fie stăpânit de puterea demonică? 7. Care sunt semnele unei eliberări autentice ?
Impotrivirea fata de adevar 02 Mar 2008 Fapte 13:1-12;16:16-18 (Fapte 7:51-52) Scopul lecţiei: Să descoperim căile prin care diavolul se împotriveşte Adevărului şi cum putem birui aceste provocări, pentru ca, prin slujirea noastră, Evanghelia să fie acceptată detoţiceiceovorauzi. Contextul lecţiei: Diavolul care a provocat răzvrătirea din cer, căderea omului din Eden, care l-a acuzat pe Iov şi a generat pervertirea din vremea lui Noe, şi-a continuat lupta spirituală punând o minciună în gura proorocilor falşi, a încercat să-L învingă prin ispitire chiar pe Domnul Isus şi a atras fiinţa umană în cea mai adâncă decădere moral-spirituală. După ce în lecţiile biblice precedente am studiat aceste conflicte spirituale majore şi modul prin care cei ce au trecut prin aceste provocări au câştigat biruinţa spirituală, în lecţia biblică de astazi vom sublinia o nouă formă a luptei spirituale, exprimată prin „împotrivirea faţă de adevăr". În această vreme de libertate ne-am obişnuit să avem partide de opoziţie. În slujirea din mijlocul acestei lumi, cei credincioşi întâlnesc însă o opoziţie mult mai înverşunată decât cea politică. Ori de câte ori cineva încearcă să vestească Evanghelia sau să facă ceva pentru Împărăţia lui Dumnezeu, acea persoană întâlneşte o opoziţie creată şi susţinută de puterea întunericului. Această experienţă a fost trăită chiar la începutul primei călătorii misionare de echipa de misionari trimisă de Biserica din Antiohia (Fapt.13:1-12) şi a fost repetată şi în misiunea din Macedonia, atunci când Pavel şi Sila au predicat Cuvântul lui Dumnezeu în Filipi (Fapte.16:16-18). Ştiind că adevărul stârneşte împotrivire (Fapte.7:51-52), putem spune că puterea întunericului încearcă să zădărnicească planul lui Dumnezeu, creând o puternică opoziţie. În ciuda acestei opoziţii, Adevărul a triumfat în vremea primilor creştini şi va triumfa şi astăzi, pentru că Adevărul nu poate fi învins deoarece este însuşi Isus Hristos (Ioan 14:6;17:17).
Conţinutul lecţiei: Deşi împotrivirea faţă de adevăr se manifestă în forme diferite, studiind pasajele biblice în care este menţionată, vom reuşi să înţelegem acest mod de luptă al puterii întunericului şi modul în care vom câştiga biruinţa doar atunci când vom gasi răspuns la întrebările:
1. Cine se confruntă cu împotrivirea?
Cu câţiva ani de zile în urmă am citit o carte care avea titlul "Călătorie contra curentului". În această carte autorul povesteşte experienţele trăite de o evreică tânără care, după ce L-a întâlnit pe Hristos, a hotărît să trăiscă altfel faţă de lumea din jurul ei. Dacă până la a-L primi pe Hristos ea a fost uşor acceptată în cercul de prieteni, fiind adesea chiar în centrul atenţiei, după ce a luat acestă decizie, a fost respinsă, considerată nebună şi nedemnă de societatea în care trăise. Pentru că toţi cei ce se întorc la Dumnezeu au parte de acelaşi tratament din partea lumii, putem spune că experimentează această împotrivire „cei ce primesc «Adevărul»!" (Fapte.8:1-2;28:22). O împotrivire mult mai mare o trăiesc însă „cei ce proclamă «Adevărul»". Când echipele de misionari au început să predice Cuvântul lui Dumnezeu în Cipru şi în Filipi, primele atitudini cu care aceştia s-au întâlnit au fost o reacţie de împotrivire. Această reacţie a fost cauzată nu numai de împietrirea inimii oamenilor care nu voiau să primească Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi de o acţiune suţinută de diavol (Fapte.13:4-8;16:16-18). Diavolul obstrucţionează însă nu numai pe cei ce primesc sau proclamă Adevărul, ci şi pe „ cei ce se interesează de «Adevăr»". Prin acţiunile lui, Elima a încercat să-l împiedice pe guvernatorul Sergius Paulus să asculte şi să primescă Cuvântul lui Dumnezeu, (Fapte.13:6-8) iar roaba ce era stăpânită de un duh de ghicire, atunci când Pavel şi Sila predicau Cuvântul lui Dumnezeu în Filipi, a încercat să atragă atenţia celor ce-i ascultau de la mesajul Cuvântului, spre mărturia pe care ea o făcea despre misionari (Fapte16:17-18).
2. Care sunt formele de împotrivire ? Pentru a zădărnici Adevărul, diavolul foloseşte metode subtile. În insula Creta, el a folosit un om ce avea o identitate ciudată. Numele celui ce se împotrivea era Bar-Isus, (Fapte.13:6) care însemnă „Fiul lui Isus", sau „fiul lui Ioşua", un „fiu al salvării". Când Pavel îi descoperă însă adevărata identitate, îl numeşte „fiul dracului" (Fapte.13:10). Acest fapt ne arată că în viaţa lui Elima era o mare diferenţă între etichetă şi conţinut. În loc să se asemene cu Acela al cărui nume îl poartă, prin caracterul său şi prin acţiunile pe care le înfăptuia, Bar-Isus se identifica mai mult cu diavolul, fiind plin de viclenie, răutate şi dorinţă de distrugere(Fapte.13:10) Deşi era Iudeu de origine, Elima era un prooroc mincinos, un vrăjitor care, potrivit Legii lui Dumnezeu, ar fi trebuit să fie omorât cu pietre (Ex.22:18;Lev.20:27). Acţiunile lui de împotrivire păreau să aibă reuşită, pentru că Elima avea mare credit înaintea lui Sergius Paulus, fiind parte a suitei care îl însoţea pe dregător şi, posibil unul dintre consilierii acestuia (Fapte.13:6-7). Acest mod de împotrivire ne arată că, pentru a-i duce pe oameni în rătăcire, diavolul, deşi ţinteşte zădărnicirea Adevărului, foloseşte căi subtile şi se prezintă sub o identitate falsă, pentru ca aceia care îl ascultă să nu-şi dea seama de cursa în care au fost prinşi, sau pentru a evita să-i fie descoperite planurile. Acest fapt este întâlnit şi în Filipi, atunci când o roabă stăpânită de un duh de ghicire s-a alăturat echipei misionare, pe care a însoţit-o vreme de câteva zile (Fapte.16:16-18). Deşi în predica acesteia nu este nimic de condamnat în ceea ce priveşte conţinutul mesajului (Fapte.16:17), apostolul Pavel, în loc să fie bucuros că mai are un colaborator, a luat atitudine faţă de această roabă şi a eliberat-o de duhul care o stăpânea, deoarece a văzut o mare problemă în viaţa ei. În acest caz, pentru a se împotrivi Adevărului, diavolul a folosit cuvinte măgulitoare şi o mărturie stricată. Adevărul nu are însă nevoie de proptele care să îl susţină, iar apostolul Pavel a oprit slujirea acelei pretinse misionare, deoarece ştia că lucrarea zidită pe o temelie falsă este sortită eşecului (I Cor.3:10-13;Mat.7:15-29).
3. Cum putem birui împotrivirile ? Cu toate că diavolul a folosit metode subtile pentru a se împotrivi Adevărului, în cazul echipei misionare trimise de Biserica din Antiohia n-a avut parte de reuşită. Prin slujirea lui Pavel, Barnaba şi Sila, Adevărul a triumfat, fiind acceptat de multe inimi (Fapte 13:12;16:34). Echipa misionară a biruit împotrivirile generate de diavol, pentru că şi-a împlinit misiunea în acord cu voia lui Dumnezeu şi încredinţarea bisericii (Fapte.13:1-3;16:6-10;2Cor.10:4-5), a slujit în puterea Duhului Sfânt şi a Numelui Domnului Isus (Fapte.13:9;16:18) şi a arătat o atitudine categorică faţă de împotrivitori (Fapte.13:9-11;16:18). Cei ce se împotrivesc Adevărului se află sub judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu, iar soarta lor va fi asemenea celui ce este cel mai mare adversar (Rom.2:5-9;2 Tim.3:8-9;Rom.16:20). Deşi în Cipru Evanghelia a fost acceptată chiar de guvernatorul insulei, echipa de misiune a suferit însă şi o pierdere. Speriat probabil de provocările slujirii, Ioan Marcu a abandonat slujirea şi a plecat la Ierusalim (Fapte.13:13). Acest abandon a fost însă doar pentru o vreme, deoarece în viaţa celor chemaţi de Dumnezeu flacăra misiunii este reaprinsă (Fapte.15:36-39).
Întrebări pentru discuţii: 1. Cum putem arăta că împotrivirea faţă de adevăr este o reacţie a diavolului ? 2. Care sunt formele de împotrivire întâlnite de echipele de misiune trimise de Biserica din Antiohia ? 3. De ce formele de împotrivire erau deosebit de puternice ? 4. Care dintre aceste forme de împotrivire sunt mai frecvente astăzi? 5. Dacă diavolul a folosit metode subtile de împotrivire, acesta este singurul lui mod de împotrivire? 6. Care a fost secretul biruinţei echipei de misiune în faţa împotrivirilor diavolului? 7. Care a fost cauza eşecului lui Ioan Marcu în faţa aceloraşi provocări ?
Depravarea fiintei umane 24 Feb 2008 Rom. 1:18-32 (Ef.4:17-19) Scopul lecţiei: Să înţelegem cât de profundă este decăderea fiinţei umane, cauzele acestei stări şi modul în care putem să ne recâştigăm demnitatea umană, ajungând la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu.
Contextul lecţiei: Prin depravare înţelegem denaturare, decădere morală, trăirea unei vieţi de plăceri carnale şi a unui trai în desfrâu şi destrăbălare. Deşi este greu de făcut o asociere între aceste afirmaţii şi fiinţa umană, lecţia biblică de astăzi ne arată că aceasta este starea spirituală în care a ajuns omul care a întors spatele lui Dumnezeu. Urmărind atent portretul omului zugrăvit de apostolul Pavel în acest pasaj biblic şi identitatea lui, asa cum a fost creat de Dumnezeu, observăm că există o mare deosebire. Omul care a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa (Gen.1:26), plin de înţelepciune (Gen 2:19-20), îmbrăcat cu autoritate şi slavă (Ps.8:4-7), din punct de vedere intelectual, moral şi spiritual a ajuns o urâţenie. Urmărind acest contrast între ceea ce a fost şi ceea ce a ajuns omul, putem înţelege cât de mare a fost înşelătoria diavolului. Acesta i-a promis Evei că atunci când va mânca din pomul oprit i se vor deschide ochii şi va fi ca Dumnezeu (Gen.3:5). Ascultând de propunerea diavolului, împreună cu soţul ei, au ajuns să cunoască ce este bine şi ce este rău prin proprie experienţă. Din acea zi însă, cei doi au început să se asemene tot mai mult cu diavolul şi nu cu Dumnezeu. Din acestă cauză, putem spune că depravarea fiinţei umane nu este numai o consecinţă firească a păcatului primilor oameni, ci şi urmarea atacurilor şi a ispitelor celui rău, care îl ademeneşte pe om spre cele mai grozave păcate. Această acţiune concertată dintre firea păcătoasă, natura stricată a lumii în care trăim şi ispitele diavolului, a făcut ca omul să meargă din rău în mai rău, ajungând o hidoşenie spirituală, săvârşind lucruri greu de imaginat pentru cineva care a fost creat în asemănare cu Dumnezeu (4:17-19). Această decădere intelectual-moral-spirituală are un efect profund atât asupra existenţei fizice în trăirea din mijlocul acestei lumi, cât şi asupra relaţiei pe care omul o are cu Dumnezeu, şi, implicit, în privinţa veşniciei care îl aşteaptă.
Conţinutul lecţiei: Urmărind tabloul în care apostolul Pavel prezintă fiinţa umană decăzută, putem descoperi:
1.Domeniile în care omul a ajuns depravat Apostolul Pavel ne arată că decăderea omului nu s-a petrecut numai în anumite domenii ale vieţii sale, ci este una generală, care a afectat de fapt întreaga lui existenţă. În descrierea stării în care a ajuns omul, apostolul Pavel vorbeşte despre o depravare intelectuală. Omul a schimbat adevărul cu minciuna. Fiindcă n-a păstrat în atenţia sa pe Dumnezeu, în mintea omului s-au cuibărit gânduri deşarte, a ajuns fără pricepere şi inima i s-a întunecat (Rom.1:21). Din această cauză, hotărârile pe care le-a luat, deşi i se păreau înţelepte, înaintea lui Dumnezeu au fost o nebunie (Rom.1:22; Ier.10:14; Ps.14:1-4). În această stare de necunoaştere, orbire şi rătăcire, omul a luat cea mai greşită decizie. A lepădat Adevărul şi a ales minciuna ( Rom. 1:18,25; Ier.2:13,19;Prov.1:23-33). Pe lângă depravarea intelectuală, apostolul Pavel descrie şi o adâncă depravare morală, prezentând o listă cu 24 dintre cele mai grozave păcate (Rom.1:29-32). Mai mult însă, depravarea morală este dovedită şi de faptul că omul a înlocuit întrebuinţarea firească a trupului său cu una care este împotriva firii, săvârşind păcatele homosexualităţii şi ale lesbianismului (Rom.1:26-27; Lev.18:22; 20:13). Datorită acestor păcate, întregul sistem al valorilor umane a ajuns corupt. Omul a ajuns să nu mai deosebească binele de rău şi chiar să numească răul ca fiind binele (Rom.1:32). Depravarea intelectuală şi cea morală au fost însă cauzate de depravarea spirituală. Omul a schimbat slava Dumnezeului nemuritor cu înfăţişarea unor lucruri trecătoare. Această rătăcire a condus fiinţa umană în idolatrie, iar omul a ajuns să se închine şi să venereze lucrurile create, în locul Creatorului ( Rom.1:23, 28 ; Deut.4:15-24).
2. Cauzele ce au determinat depravarea fiinţei umane Deşi este de necrezut ca omul să ajungă într-o aşa decădere moral-spirituală, Cuvântul lui Dumnezeu, comunicat de apostolul Pavel, ne descoperă că omul a ajuns în această stare datorită faptului că n-a păstrat în atenţia sa pe Dumnezeu şi n-a luat aminte la glasul conştiinţei şi al mesajulului creaţiei (Rom.1:19-20). A încetat în mod voit să se mai închine lui Dumnezeu, alegând să trăiască după propriile decizii (Rom.1:21). În urma acestor decizii, omul a întors spatele lui Dumnezeu şi s-a cufundat în păcat şi idolatrie. Este interesant de observat faptul că Dumnezeu i-a respectat omului decizia pe care a luat-o, numai că nu l-a mai însoţit pe drumul pe care acesta a pornit. De trei ori în acest pasaj este menţionat faptul că „ Dumnezeu i-a lasat pe oameni..." "pradă necurăţiei" (Rom.1:24), „în voia unor patimi scârboase"(Rom.1:26), „în voia minţii lor blestemate!" (Rom.1:28). Aceste adevăruri ne arată că decăderea fiinţei umane a fost cauzată de depărtarea de Dumnezeu, de cursa în care omul a fost atras de poftele firii, de ofertele lumii şi de ispitele diavolului. 3.Consecinţele suportate de omul depravat
Pasajul biblic al lecţiei de astăzi începe cu declaraţia: "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri" (Rom.1:18). Acest fapt ne arată că asupra celor ce necinstesc pe Dumnezeu este gata să se dezlănţuie mânia lui Dumnezeu. Aceştia nu se pot dezvinovăţi (Rom.1:20), plătesc în însăşi trupurile lor urmările păcatelor pe care le-au comis (Rom.1:27), aşteptând moartea, judecata şi pedeapsa veşnică ( Rom. 1:32; 2:5-9). Omului ajuns în această stare de decădere spirituală, Dumnezeu îi mai oferă însă o nouă şansă, spre înnoire, viaţă şi slavă ( Rom. 6:23; 2 Pet.3:9; I Cor 5:17).
Întrebări pentru discuţii: 1. Care este identitatea omului în starea în care a fost creat de Dumnezeu ? 2. Care sunt lucrurile ce-l identifică pe omul ajuns în starea de depravare? 3. Dacă apostolul Pavel a prezentat portretul omului decăzut din zilele sale, care este starea oamenilor fără de Dumnezeu astăzi ? 4. Putem să mai scoatem păcate de pe lista pe care Pavel a prezentat-o romanilor, sau putem să mai adăugăm? 5. Ce factor care a cauzat decăderea finţei umane din vremea lui Pavel este mai frecvent la oamenii din zona în care locuieşti? 6. Ce lucruri credeţi ca ar opri înaintarea omului în vârtejul depravării în care a fost prins ? 7. Ce ar trebui să facă cei credincioşi, pentru ca viaţa lor spirituală să se asemene în fiecare zi tot mai mult cu cea cerută de Domnul Isus şi nu cu chipul veacului acestuia?
Provocarea Ispitelor 17 Feb 2008 Matei 4:1-11 ( Evrei 4:15) Scopul lecţiei: să întelegem modul în care a fost ispitit Hristos şi cum S-a împotrivit El diavolului, pentru ca în faţa provocărilor ispitelor cu care ne confruntăm să avem parte de aceeaşi biruinţă. Contextul leţiei: Pentru Domnul Isus ispitirea n-a fost un incident sau un fapt ocazional, ci o mare bătălie spirituală, cuprinsă în Planul lui Dumnezeu. Putem spune aceasta deoarece ispitirea a avut loc imediat după evenimentul care a marcat începutul slujirii Sale publice (Marcu 1:12,Luca 4:1), iar în pustie, unde urma sa-l confrunte pe diavol, El a fost dus de Duhul (Mat.4:1) Sensul cel mai potrivit pentru afirmaţia "a fost dus de Duhul" este adevărul care ne arată că Domul Isus a mers în pustie în puterea şi sub călăuzirea Duhului Sfânt (Luca 4:1). Acest fapt ne ajută să întelegem că ispitirea n-a fost o acţiune defensivă a Domnului Isus, sau o iniţiativă a diavolului. Ci, înainte de a-şi începe misiunea în mijlocul acestei lumi, Domnul Isus, într-o acţiune ofensivă, a păşit pe terenul de luptă spirituală, din domeniul autorităţii puterii întunericului, pentru a-l confrunta pe cel ce s-a declarat pe nedrept „stăpânitorul acestei lumi!" (Ef.2:2;6:12. Ioan 12:31;14:30;16:11) Dacă luăm în considerare doar divinitatea Domnului Isus, ispitirea n-ar fi avut nici un sens, pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iac.1:13). Fiindc[ Domnul Isus a îmbrăcat un trup uman, fiind în acelaşi timp şi Fiu al omului, El a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15) În planul Sau, Dumnezeu a rânduit însă momentul ispitirii, pentru ca prin aceasta bătălie Domnul Isus să ne fie un exemplu în lupta spirituală şi să fim întăriţi în nădejdea că, atunci când cerem ajutorul, apelăm la Cineva care a trecut prin aceleaşi ispite şi provocări.(Evrei 4:15) Cel mai important aspect al ispitirii Domnului Isus este însă faptul că, în calitate de al doilea Adam (Rom.5:14-19), El la confruntat pe diavol pentru a câştiga lupta spirituală în care primul Adam a fost înfrânt. Datorită acestui fapt, putem spune că ispitirea din pustie este o reeditare a bătăliei spirituale din Eden. Dacă în Eden întâiul Adam a fost înfrânt şi a atras întreaga omenire în păcat şi sub stapânirea întunericului, în bătălia spirituală din pustie, al doilea Adam a biruit cursele diavolului, câştigând astfel dreptul de a face cunoscută oamenilor Evanghelia, (vestea bună a salvării prin Hristos) şi condiţiile pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu (Mat.4:12-17;Luca4:14-15).
Conţinutul lecţiei: Ispitirea a avut loc în pustie, undeva între Ierusalim şi Marea Moartă, nu prea departe de locul unde Domnul Isus a fost botezat de Ioan. Acest cadru ne exemplifică foarte bine ce a ajuns natura sub blestemul păcatului şi stăpânirea celui rău. Dacă în Eden, grădina în care a fost ispitit Adam, era un rai, locul unde a fost ispitit Domnul a ajuns să prefigureze iadul. Un loc fără apă, fără viaţă şi pârjolit de căldura soarelui.
În timpul ispitirii, Domnul Isus a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Mat.4:2; Luca 4:2), iar diavolul şi-a declanşat atacurile sale spre sfârşitul acestui timp, când Domnul flămânzise.(Mat.4:2) Urmărind modul în care şi-a lansat diavolul atacurile sale, strategia pe care a folosit-o şi modul în care Fiul lui Dumnezeu a câştigat biruinţa, suntem conştientizaţi de:
1. Realitatea ispitelor Urmărind experienţa trăită de Domnul Isus, constatăm că ispitele sunt o realitate, datorită faptului că Cel ce a povestit despre ceea ce s-a întâmplat în pustie este Adevărul (Ioan 14:6), iar cuvântul Său este „da" şi „amin" (Mat.24:35; 2 Cor.1:19-20). Ispitirea s-a desfăşurat într-un context real, fiind menţionată pustia, templul şi un munte foarte înalt. (Mat 4:1,5,9; Luca 4:1). Iar misiunea Domnului Isus care a urmat acestui eveniment confirmă biruinţa pe care El a câştigat-o în pustie (Mat.4:11;Ioan 14:30-31;16:11). Cea mai puternică dovadă a realităţii ispitelor sunt însă experienţele pe care şi noi le trăim, pentru că diavolul care L-a ispitit pe Domnul Isus foloseşte aceeaşi strategie şi astazi (Evrei 4:15;Iacov 1:13-15).
2. Puterea ispitelor Ispitele cu care Domnul Isus a fost confruntat au fost deosebit de puternice, nu numai datorită celui care le-a iniţiat (Mat.4:1, Mc.1:13, Luca4:1-2) ci şi a contextului în care au fost lansate. Astfel, diavolul s-a prezentat în faţa Domnului Isus spre sfârşitul celor 40 de zile şi 40 de nopţi de post si rugăciune, când Domnul flămânzise (Mat.4:2). În timpul ispitirii, diavolul a subliniat de două ori faptul că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu şi are putere să transforme pietrele în pâini, sau să sară de pe acoperişul templului, pentru a fi prins de îngeri (Mat.4:3,6). Diavolul a venit la Domnul Isus citând cuvinte din Scriptură (Mat.4:5-6) şi promiţând stăpânirea asupra împăraţiilor lumii pe o cale mult mai uşoară (Mat.4:9). Ispitele au fost puternice şi pentru faptul că au fost repetate. Atacurile diavolului au fost dezlănţuite, val după val, având o intensitate mereu crescândă. Diavolul i-a cerut mai întâi Domnului Isus să facă ceva particular, pentru satisfacerea unor nevoi fizice ( Mat.4:3), apoi să fac o demonstraţie publică, prin care să probeze veridicitatea Cuvântului în care se încrede (Mat.4:6), sfârşind prin a-I cere Domnului un act de închinare (Mat.4:9). În acelaşi timp, diavolul a folosit şi o strategie variată.A început cu pofta cărnii (Mat.4:3-5), a continuat cu lăudaroşia vieţii (Mat.4:5-7), sfârşind cu pofta ochilor (Mat.4:8-10) Ţinând cont de strategia pe care a folosit-o diavolul, putem spune că, pentru a-L învinge pe Domnul Isus, diavolul şi-a folosit tot arsenalul de care dispune. În acelaşi mod el a procedat în cazul ispitirii Evei (Gen.3:1-6) şi în cel al ispitirii fiecăruia dintre noi (I Ioan 2:16-17)
3. Biruinţa ispitelor Dacă în faţa ispitirii diavolului primul Adam a fost înfrânt, Hristos, al doilea Adam, a fost mai mult decât biruitor. Această biruinţă a fost posibilă deoarece El l-a confruntat pe diavol în puterea Duhului Sfânt (Luca 4:1), a răspuns provocărilor cu Cuvântul Scripturii (Mat.4:4,7,10), a rămas credincios voii lui Dumnezeu (Iacov 4:7; Mat.26:39) şi a păstrat o comunicare strânsă cu Tatăl prin post şi rugăciune (Mat 4:1-11). Biruinţa Domnului Isus este o garanţie şi a biruinţei noastre. Pentru a trăi această binecuvântare trebuie însă să ne asemănăm cu Domnul şi să ne împotrivim diavolului (I Pet.5:8-9), fugind de poftele cărnii (I Tim.11-12) şi de ofertele lumii (I Ioan 2:15-16).
Întrebări pentru discuţii: 1.Care sunt lucrurile care ne arată că ispitirea Domnului Isus a fost iniţiativa lui Dumnezeu? 2.Cum putem dovedi că ispitirea Domnului Isus a fost o experienţă reală ? 3.De ce ispitele diavolului sunt deosebit de puternice ? 4.Care este strategia diavolului folosită cel mai frecvent pentru ispitire? 5.Care au fost căile prin care Domnul Isus a biruit ispitele? 6. În care dintre aceste domenii suntem cel mai vulnerabili? 7.Cum ar trebui să confruntăm ispitele diavolului pentru a câştiga biruinţa ?
Prorocia falsa 10 Feb 2008 I Împăraţi 22:1-28 (Deuteronom 18:20) Scopul lecţiei: Să descoperim modul prin care diavolul promovează minciuna folosind profeţii falşi şi cum putem dobândi un bun discernământ spiritual, pentru a alege adevărul. Contextul lecţiei: Pe vremea lui Ahab, poporul Israel a ajuns în cea mai decăzută stare de imoralitate şi idolatrie. Soţia sa, Izabela, de origine sidoniană, a promovat închinarea către Baal, susţinând 450 de prooroci care practicau închinarea către Baal si Astarteea. (I Împ.16-33). Această rătăcire spirituală a fost confruntată de Dumnezeu prin slujirea lui Ilie, care, coborând foc din cer peste jerfa de pe Carmel, a arătat întregului Israel că Domnul este adevăratul Dumnezeu.(I Împ.17:16-40) Ne-am aştepta ca, după acestă biruinţă spirituală în care toţi cei 450 de prooroci ai lui Baal au fost omorâţi, în Israel să înceapă o mare trezire spirituală. De la împarat şi până la ultimul om din împărăţie, toţi să-şi mărturisească păcatele şi să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăinţă. Deşi după acea minune a existat o recunoaştere publică a suveranităţii lui
Dumnezeu (I Împ.18:39), inima poporului nu s-a schimbat, iar împărăteasa a anunţat o mare răzbunare (I Împ.19:2). După câteva biruinţe câştigate împotriva lui Ben-Hadad, împăratul Siriei, şi împăratul şi-a continuat planurile lui egoiste ( I Împ-20:31-34 ; 21:1-4). După ce Nabot a fost omorât pentru a-i fi luate proprietăţile, proorocul Ilie s-a prezentat încă o dată înaintea lui Ahab şi i-a anunţat pedeapsa (I Împ.21:17-24). Auzind cât de grozavă este pedeapsa pentru păcatele săvârşite, Ahab şi-a rupt hainele şi a postit îmbrăcat cu un sac (I Împ.21:27). Pocăinţa lui nu a ţinut însă prea mult. După trei ani de linişte, în timpul unei vizite pe care a făcut-o la Ierusalim, Ahab anunţă o nouă campanie militară pentru cucerirea Ramotului din Galaad, cerându-i lui Iosafat, împăratul lui Iuda, să-i fie aliat (I Împ.22:1-4). Studiind pasajele Scripturii care prezintă această campanie militară, putem observa că în paralel cu pregătirea armatelor celor două împărăţii, Israel şi Iuda, şi războiul care a fost purtat împotriva Siriei pentru eliberarea Ramotului din Galaad, s-a desfăşurat şi o înverşunată bătălie spirituală.
Conţinutul lecţiei: După ce, la propunerea lui Ahab, Iosafat, împăratul lui Iuda, a dat un răspuns pripit (I Împ.22:4), acesta a dorit să afle şi voia lui Dumnezeu (I Împ.22:5). Pentru a răspunde acestei solicitari, Ahab a adunat aproape 400 de prooroci care au vorbit la unison, spunând : „Suie-te şi Domnul îl va da în mâinile împăratului!" ( I Împ.22:6). Fiind nemulţumit de răspuns, Iosafat a dorit să afle şi mesajul unui prooroc al Domnului. În acele momente a fost prezentat profetul Mica, care s-a prezentat înaintea celor doi împăraţi pregătit să le spună tot ce avea să-i facă cunoscut Domnul ( I Împ.22:914). În confruntarea dintre proorocii falşi adunaţi de Ahab şi profetul Mica, omul lui Dumnezeu, descoperim o nouă bătălie spirituală purtată între slujitorii puterii întunericului şi slujitorul lui Dumnezeu. Între minciună şi adevăr. Între ambiţii personale şi voia lui Dumnezeu. Urmărind acest eveniment, descoperim:
1. Caracteristicile proorocilor falşi Urmărind modul în care profeţii falşi s-au prezentat înaintea lui Ahab, mesajul pe care l-au transmis şi motivaţia care ia determinat la această mărturie, descoperim că: profeţii falşi sunt mulţi (aproape 400, v. 6) şi vorbesc fără să întrebe pe Domnul. Când Ahab şi Iosafat le-au cerut un răspuns, cei 400 de prooroci n-au întrebat mai întâi pe Domnul, ci au dat un răspuns care să fie pe placul oamenilor (a celor ce îi susţineau) şi nu după voia lui Dumnezeu ( v.6/b) Proorocii mincinoşi se iau unul după altul, promovând un spirit de turmă (v.10) şi acţionează cu îndrăzneală, promovând minciuna, deşi cunosc adevărul (v.11 şi 24). Cel mai grav este însă faptul că mesajul proorocilor mincinoşi are ca sursă un duh de rătăcire (I Împ.22: 19-23) şi nu se împlineşte în timp ( v.25 , I Împ.22:34 38, Deut. 18:21-22).
2. Caracteristicile proorocilor adevăraţi În contrast cu proorocii mincinoşi, proorocii adevăraţi se prezintă sub o altă identitate. Aceştia sunt în minoritate. La fel ca în cazul lui Ilie, când proporţia a fost de 1 la 450 ( I Împ. 18:22), când s-a prezentat în faţa lui Ahab şi Iosafat, Mica era unul singur împotriva a aproape 400 (I Împ.22:6-7). Pentru slujba ce o împlinesc şi mesajul pe care îl transmit, proorocii adevăraţi sunt urâţi, trataţi cu dispreţ şi persecutaţi (v.8-10; si 24). Cu toate acestea, ei nu acceptă compromisul (v.13), vorbesc numai ceea ce le descoperă Dumnezeu (v14-23), iar cuvântul lor este „adevărul" care se împlineşte întocmai (v.25-40, Deut.18:15-22).
3. Consecinţele neascultării de adevăr La propunerea lui Ahab, Iosafat a dat la început un răspuns pripit. După acest raspuns însă, el a căutat să cunoască voia lui Dumnezeu ( I Împ.22:4-5). După ce a cunoscut adevărul, n-a avut însă curajul de a spune „NU". S-a lăsat influenţat de prietenia pe care o avea cu Ahab şi de propunerile celor mulţi şi s-a angajat în războiul împotriva Siriei, considerând că va câştiga biruinţa şi va aduce eliberarea Ramotului din Galaad. Urmând însă minciuna nu se poate câştiga biruinţa. Iosafat a fost înfrânt, iar Ahab a fost omorât de o săgeată trasă la întâmplare ( I Împ.22: 29-40). Deşi Ahab s-a deghizat, dorind să-şi piardă identitatea, n-a putut ocoli pedeapsa lui Dumnezeu. Acest fapt ne arată că minciuna conduce la înfrângere şi moarte ( Deut.18:15-22) şi că numai cei care urmează adevărul au parte de biruinţă şi de eliberare (Ioan 8:31-32).
Întrebări pentru discuţie: 1. Cum putem defini proorocul şi slujba pe care o împlineşte el? 2. De ce credeţi că diavolul încearcă să denatureze mesajul profeţilor? 3.Care sunt cele mai frecvente însuşiri ale proorocilor falşi pe care le întâlniţi astăzi la cei ce pretind că vorbesc în numele Domnului ? 4. Care sunt cele mai mari ispite pentru cei ce vorbesc din partea lui Dumnezeu generaţiei noastre ? 5. De ce oamenii sunt gata să primească mai degrabă minciuna decât adevărul ? 6. Care este proba supremă ce confirmă o proorocie ca fiind adevărată? 7. Cum am putea să facem adevărul mai accesibil celor din generaţia noastră, pentru ca voia lui Dumnezeu să fie cunoscută şi acceptată de toţi oamenii ?
Originea raului: razvratirea din cer - 06 Ian 2008 Is. 14:12-20; Ezec. 28:11-19; (Ap. 12:9) Scopul lecţiei: Să te ajute să descoperi care este originea răului în univers şi să înţelegi în ce măsură aceiaşi factori, generează conflict şi astăzi.
Introducere
Istoria omenirii este o paranteză între cerurile dintâi şi cerurile de pe urmă. Cartea Genesei ne arată că la început, Dumnezeu a creat „cerurile şi pământul" (Gen.1:1). Iar cartea Apocalipsei ne spune că atunci când istoria omenirii se va încheia pentru această perioadă când suntem cuprinşi în timp şi spaţiu, va fi „un cer nou" şi „un pământ nou" (Ap. 21:1).
Deşi Biblia nu ne descrie modul în care au fost create cerurile, ne prezintă destule detalii care ne ajută să înţelegem cum este în cer. Cerul este un loc real, un loc al sfinţeniei, al slavei, şi al prezenţei lui Dumnezeu. Deoarece în cer există fericire, armonie şi frumuseţe desăvârşită, putem spune că cerul este locul perfecţiunii.
În acest cadru desăvârşit a început, însă, un conflict spiritual care a generat cel mai lung şi mai aprig război. Dacă în istoria omenirii avem exemple de războaie de 30, 50 sau 100 de ani, acest război spiritual, declanşat la început în cer, a antrenat cerul şi apoi Pământul, continuă şi astăzi, şi se va încheia doar atunci când Domnul Isus va exprima biruinţa finală. Pentru că în zilele în care trăim, cei mai mulţi creştini sunt înfrânţi sau trăiesc ca prizioneri de război, prin studiul „Biruitori în lupta spirituală" ne propunem să descoperim modul în care a început acest conflict spiritual, cine sunt cei implicaţi, care sunt metodele pe care puterea întunericului le foloseşte şi cum putem câştiga în această bătălie spirituală ca să călătorim prin viaţă sărbătorind biruinţa.
Contextul lecţiei:
Atât profetul Isaia cât şi profetul Ezechiel, prezintă răzvrătirea din cer, asemanându-l pe Lucifer, cu împăratul Babilonului şi cu regele Tirului. Prin această personificare, având anumite coordonate ale lumii fizice şi ale unor evenimete istorice concrete, suntem ajutaţi să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în cer. În acelaşi timp constatăm că răzvrătirea din cer n-a fost singulară. Diavolul care a generat primul conflict, a atras de partea lui numeroşi reprezentanţi care au acţionat în acelaşi fel, provocând în decursul istoriei omenirii, în repetate rânduri aceiaşi răzvrătire.
Conţinutul lecţiei: În orice revoltă există cineva care a iniţiat-o, cauze care o determină şi consecinţe sau urmări ale acestei acţiuni. Pentru că şi răzvrătirea din cer păstreză acelaşi tipar, vom studia lecţia parcurgând aceleaşi etape:
I. Identitatea celui ce a iniţiat răzvrătirea din cer
Cel ce a iniţiat răzvrătirea din cer este Lucifer (luceafăr), unul dintre arhangheli (Is. 14:12, Luca 10:18, Ap. 9:1, 12:9). Acesta a ajuns la cea mai înaltă treaptă de perfecţiune pe care o poate atinge o făptură creată, fiind plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe (Ez. 28:12). Pentru a ne descrie această frumuseţe, profetul Ezechiel ne prezintă veşmântul său, făcând o asemănare cu cele mai valoroase pietre scumpe: sardonic, topaz, diamant, hrisolit, onix etc. (Ez. 28:13). Această descriere evidenţiază strălucirea acestei făpturi cereşti, dar şi asemănarea lui Lucifer cu slava divină. Biblia face referire la aceleaşi pietre şi atunci când descrie slava lui Dumnezeu sau a noului Ierusalim (Ez. 1:26-28, Ap. 4:3; 21:18-21).
Fiind unul dintre heruvimi, Lucifer avea privilegiul de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, având o poziţie de autoritate şi slavă (Ez. 28:14-15). Aceste referiri biblice ne arată că răzvrătirea din cer a fost iniţiată de arhanghelul ce era cel mai aproape de Dumnezeu şi se asemăna cel mai mult cu Cel Preaînalt.
II. Cauzele ce au generat răzvrătirea din cer
Datorită cadrului în care a fost aşezat şi poziţiei pe care o avea, Lucifer n-ar fi trebuit să găsească nici un motiv pentru care să declanşeze o revoltă. Dacă n-a fost nici o cauză externă care să-l fi determinat pe Lucifer la o asemenea acţiune, motivaţia pentru răzvrătirea lui a venit, însă, din el însuşi. Din această cauză putem spune că răul a încolţit în inima lui Lucifer. A fost un moment când Lucifer a încetat să mai privească la Dumnezeu, şi a început să privească spre el însuşi. În acel moment s-a născut mândria, egocentrismul şi invidia, atitudini care l-au condus pe Lucifer la împotrivire şi revoltă (Ez. 28:17, Is. 14:13-14). Este demn de remarcat faptul că numai în aceste cîteva versete, pronumele personal la persoana I singular este repetat de mai multe ori. De aceea, mândru de sine, Lucifer a râvnit poziţia, puterea şi slava lui Dumnezeu. Această experienţă trăită de Lucifer, ne învaţă că mândria este cauza tuturor păcatelor, iar acolo unde apare „eul", începe o revoluţie.
III. Consecinţele răzvrătirii din cer
Răzvrătirea nu este neglijată şi nici nu rămâne nepedepsită. Având toată puterea şi toată autoritatea, Dumnezeu judecă şi condamnă păcatul, chiar dacă acesta a izbucnit în cer şi a fost înfăptuit de cea mai desăvârşită faptură pe care El a creat-o. Datorită păcatului mândriei, Lucifer şi-a pierdut vrednicia (Ez. 28:15), poziţia (Ez. 28:16-17, Ap. 12:9), misiunea (Ez. 28:17-18, Is. 14:16-20, Ap. 12:9) şi destinul (Is. 14:15, Ez. 28:19). Deşi păcatul a izvorât în inima lui Lucifer, în revolta pe care a condus-o împotriva lui Dumnezeu, el a antrenat şi o treime dintre îngeri, care au împărţit aceiaşi soartă cu liderul lor (Ap. 12:3-4, Ap. 12:7-9).
Întrebări pentru discuţie:
1. Care sunt lucrurile ce fac cerul să fie „cer?" 2. Care sunt cauzele ce-i determină pe unii credincioşi să nu mai aibă în viaţă sărbătoare? 3. De ce gândul mândriei a încolţit tocmai în inima lui Lucifer? 4. Cum s-a exprimat mândria lui Lucifer? Mai întâlnim astfel de atitudini şi astăzi? 5. Dacă răzvrătirea lui Lucifer a avut urmări imediate, cei ce păcătuiesc în acelaşi fel, suportă vreo consecinţă? Care sunt acestea ? 6. Biblia vorbeşte despre împăratul Babilonului şi despre regele Tirului, asemănându-i cu Lucifer. Mai are diavolul exponenţi şi astăzi ? 7. Ce ar trebui să faci ca în inima ta şi în biserica unde slujeşti să fie o atmosferă de cer ?
Consecinta raului: caderea omului din Eden - 13 Ian 2008 (Gen.3:1-24, Gen.3:15) Scopul lecţiei : să descoperim care au fost cauzele ce au determinat eşecul omului în bătălia spirituală din Eden şi cum putem să ne împotrivim ispitelor Diavolului, ca să nu mai trăim aceeaşi durere a înfrângerii. Contextul lecţiei : După răzvrătirea lui Lucifer care a avut loc în cer, Dumnezeu a limitat sfera de acţiune a Diavolului. Satan a fost aruncat pe Pământ, iar acţiunile lui nu depăşesc limita văzduhului (primul cer) (Ap.12:9, Iov. 2:2, Ef. 2:1-2). Deşi există o teorie a prăpastiei dintre Gen.1:1 şi Gen.1:2, care susţine că „pustiul" şi „golul" care definea starea Pământului la început, ar fi fost cauzată de căderea Diavolului, acest fapt nu poate fi adevărat deoarece descrierea din versetele care urmează în acelaşi prim capitol al cărţii Genesa, ar fi o a doua creaţie. La fel ca starea multor planete pe care le cunoaştem astăzi, la început şi Pământul a fost pustiu şi gol. În acestă sferă în care a fost restricţionat Diavolul, Dumnezeu a început însă să-şi arate Slava şi puterea Sa, prin faptul că a creat viaţa vegetală, animală şi pe om. Omul este o reproducere a imaginii lui Dumnezeu, într-o împărăţie a întunericului (Gen. 1:26). Crearea omului a fost un act deliberat, ca urmare a hotărârii Consiliului Divin, prin care Dumnezeu a vrut să arate că El este gata să împartă poziţia pe care Lucifer şi-a dorit-o, dar nu pe calea rebeliunii, ci pe cea a ascultării şi a supunerii.
Încredinţându-i capacitatea de reproducere, Dumnezeu a intenţionat ca omul să multiplice chipul şi asemănarea Sa, încât pământul să ajungă plin de făpturi care să oglindească Slava lui Dumnezeu. În acest fel, în Împaraţia Întunericului să fie numai fii ai luminii, iar pământul să fie plin de slavă ! (Ps. 8:4-9, Is. 6:3). Pentru că în bătălia spirituală din Eden, omul a fost înfrânt, Dumnezeu a încredinţat împlinirea planului Sau, Celui deal doilea Adam (Rom. 5:12-19, 1 Cor. 15:21-26).
Conţinutul lecţiei : Dacă pentru Adam şi Eva, eşecul din Eden a fost o tristă experienţă, pentru care a trebuit să plătescă ei şi toţi cei ce le suntem descendenţi, pentru noi care încă mai suportăm consecinţele acestei căderi, înfrângerea lor ar trebui să fie o mare lecţie:
I. Căderea omului din Eden ne descoperă strategia folosită de Diavol Diavolul care a generat revolta din cer, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu, a văzut în om o pradă mult mai uşoară. De aceea, pentru a-l învinge şi a-l atrage de partea lui, a folosit un întreg arsenal spiritual. Astfel s-a prezentat Evei într-o imagine atractivă (Gen.3:1a), a pus la îndoială spusele lui Dumnezeu (Gen.3:1b), şi s-a adresat femeii (Gen.3:1). Deşi ţinta era Adam, Diavolul şi-a început atacul spiritual adresându-se Evei. El a ştiut să folosească momentele de singurătate şi necomunicare dintre Eva şi Adam, purtând întrega conversaţie numai cu Eva (Gen. 3:1-6a). A diminuat consecinţele păcatului (Gen. 3:4), şi a făcut asigurări deşarte, ascunzând o parte din adevăr (Gen.3:5). S-a folosit de strălucirea aparenţelor şi a determinat la acţiune (Gen. 3:6). Ispita Diavolului a fost atât de convingătoare pentru Eva, încât după ce a mâncat din pomul oprit, a dat din acest fruct şi soţului ei (Gen. 3:6b).
II Căderea omului din Eden ne descoperă greşelile care pot cauza înfrângerea Prima greşeală care a condus la căderea omului, în Eden, a fost acceptarea conversaţiei cu Diavolul şi întreruperea conversaţiei cu Dumnezeu sau cu partenerul de viaţă. Apoi Eva a greşit prin faptul că a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu, sau i-a schimbat sensul. Răspunzând Diavolului, ea l-a citat inexact pe Dumnezeu adaugând la porunca Lui: ,,să nu vă atingeţi de el", ceea ce, de fapt, Dumnezeu nu spusese (Gen3:3, Gen.2:17). În aceeaşi declaraţie făcută în faţa Diavolului, Eva a diminuat măsura pedepsei anunţată de Dumnezeu, care a spus: „veţi muri, negreşit", ceea ce arată o pedeapsă aspră şi categorică, prin afirmaţia „ca să nu muriţi", ce are sensul mai blând, de posibilitate (Gen. 3:3, Gen. 2:17). În acelaşi timp, Eva a evaluat greşit promisiunile Diavolului, dorind să ajungă ca Dumnezeu, pe calea propusă de acesta (Gen.3:5). S-a lăsat atrasă de aparenţe şi-a acţionat imediat (Gen3:6). Dacă în lupta spirituală din Eden, Eva a făcut greşeli care i-au cauzat înfrângerea, ea are totuşi meritul că a încercat o apărare. Adam însă n-a spus nimic. A acceptat fără nici o împotrivire tot ceea ce i s-a oferit (Gen. 3:6).
III. Căderea omului din Eden ne descoperă care sunt urmările păcatului Deşi, la sugestia Diavolului, omul şi-a dorit să ajungă ca Dumnezeu, înfrângerea din lupta spirituală din Eden, l-a făcut să semene mai mult cu Diavolul. După cădere omul şi-a pierdut inocenţa şi slava, dobândind o natură păcătoasă (Ps. 8:5, Rom. 6:14-25, Gal. 5:17). Când li s-au deschis ochii, au descoperit că sunt goi nu numai din punct de vedere fizic, ci mai ales spritual (Gen. 3:7, Gen. 3:10-11). Înfrângerea din Eden a întrerupt părtăşia omului cu Dumnezeu (Gen. 3:8), a generat frică şi acuzaţie reciprocă (Gen. 3:12-14), şi a atras blestemul lui Dumnezeu (Gen. 3:14-19). Acest blestem a fost rostit asupra şarpelui (Gen. 3:14), asupra Diavolului (Gen. 3:15) şi asupra pământului (Gen. 3:17). Iar omul a trebuit să plătescă preţul durerii, trudei şi al morţii (Gen. 3:17-19).
IV. Căderea omului din Eden, ne descoperă dragostea lui Dumnezeu În dragostea Sa, Dumnezeu i-a oferit omului libertate, lasându-i posibilitatea să aleagă între bine şi rău (Gen. 2:15-17). În momentul în care a căzut, îl caută şi-l pedepseşte cu dragoste (Gen. 3:8-13). Îi promite apoi un izbăvitor (Gen. 3:15), şi-i poartă grija de împlinirea nevoilor (Gen. 3:20-24).
Întrebări pentru discuţie : 1. Cum credeţi că ar arăta Pământul dacă Adam n-ar fi căzut? 2. De ce credeţi că Diavolul a ales-o tocmai pe Eva pentru a o ispiti? 3. Care dintre cursele cu care Diavolul a ispitit-o pe Eva este mai frecventă astăzi? 4. Care dintre greşelile săvârşite de Adam şi Eva sunt comune şi în generaţia noastră? 5. De ce credeţi că în bătălia spirituală din Eden, Adam n-a opus nici o rezistenţă? 6. Prin ce modalităţi, cei ce au păcătuit încearcă astăzi să se dezvinovăţească? 7. Pedeapsa pentru omul căzut a fost binecuvântare sau blestem ?
Practicilie Oculte - 03 Feb 2008
Ex.7:8-8:19 (2 Tim.3:8) Scopul lectiei : Sa descoperim care au fost modalitatile de împotrivire a puterii întunericului, în timpul eliberarii poporului Israel din Egipt si sa învatam care este atitudinea corecta fata de practicile oculte. Contextul lectiei: Modul în care lucreaza Dumnezeu, este uneori amuzant. El şi-a format poporul Sau, în mijlocul unei împâraţii pagâne, iar pe Moise l-a crescut chiar în casa lui Faraon. Pentru ca atunci când numarul evreilor a crescut, Faraon a vazut în acest popor un potential vrajmaş, a hotarât nimicirea lui, poruncind moaselor sa omoare orice copil de parte barbateasca, chiar de la nastere. Aceasta porunca na fost însa numai o strategie folosita de Faraon, pentru a proteja Egiptul, ci şi un atac al puterii întunericului, care urmarea distrugerea evreilor, pentru a împiedica astfel venirea lui Mesia. În acele momente când nimicirea evreilor parea sigura, Dumnezeu a intervenit si a pregatit eliberarea poporului Israel din Egipt, dupa patrusute de ani de robie. De aceea evnimentele care au avut loc înaintea ieşirii poporului Israel din Egipt, n-au fost numai o negociere între Moise şi Faraon, care au fixat condiţiile eliberarii, ci o adevarata batalie spirituala care s-a purtat între trimişii lui Dumnezeu (Moise şi Aron) şi reprezentanţii lui Faraon ( înţelepţii şi vrajitorii, Egiptului) (Ex. 7:8-13) Aceasta batalie spirituala are o deosebita importanţa si pentru noi, pentru ca ea reprezinta judecata lui Dumnezeu asupra tuturor zeitatilor pagâne la care se închinau egiptenii, şi o prefigurare a judecăţii pe care Dumnezeu o va împlini înca odata asupra întregii lumi, la sfârşitul vremurilor.(Ap.6:1-19:21) Un alt aspect demn de remarcat, este faptul că în acea vreme simbolul Egiptului era şarpele. Pe coroana lui Faron şi pe sceptrul lui, ca semn al autoritatii supreme, era turnat un şarpe. Când toiagul lui Moise s-a prefacut în şarpe, acest fapt n-a fost numai un semn al puterii lui Dumnezeu, ci şi o judecata a lui Dumnezeu, asupra zeului şarpe al egiptenilor. Toiagul lui Moise prefacut în şarpe, a înghiţitşerpii prefacuţi din toiegele vrajitorilor. (Ex.7:10-12). Când Dumnezeu a anunţat judecata prim moartea întâilor nascuţi din fiecare familie a egiptenilor, a poruncit copiilor lui Israel, sa ia un miel pe care sa-l jertfeasca si sa-l manânce cu întreaga familie, în aceiaşi noapte, fiind adunaţi împreuna în aceiaşi casă. Cu sângele acestui miel, israeliţii trebuiau sa unga uşiorii uşei casei unde erau adunaţi, pentru ca atunci când îngerul morţii avea sa-şi împlinească misiunea, să vadă acest semn al credinţei, ascultării şi-al ispăşirii.(Ex.12:1-28) Datorită acestui fapt, putem spune că la ieşirea poporului Israel din Egipt , a fost o mare luptă spirituală, care a însemnat o confruntare dintre şarpe şi miel !În aceasta luptă spirituală „Mielul" a învins. Dar urmărind evenimentele care s-au petrecut în aceasta confruntare, putem constata că:
1. Practicile oculte au origine demonică Înţelepţii şi vrăjitorii chemaţi de Faraon, n-au fost numai nişte slujbaşi ai marelui imperiu Egiptean, sau simpli consilieri ai împaratului, ci persoane care lucrau prin puterea diavolului. Ştim aceasta, pentru că erau reprezentanţii celor ce se împotriveau trimisilor lui Dumnezeu (Moise şi Aron), reacţionând la faptele împlinite de aceştia.(Ex. 7:8-12) Diavolul este un imitator. El copiaza şi falsifică lucrarile pe care le împlineşte Dumnezeu, pentru a-i duce în rătăcire pe oameni. Fraza care se repeta cel mai des în aceste capitole este :" şi vrăjitorii Egiptului au facut şi ei la fel" (Ex.7:11, 22, 8:7). Sfânta Scriptură prezintă în repetate rânduri oameni care au lucrat sub acesta autoritate demonica: (Mat.12:24-29,Fapte.3:6-8; 8:9-11) si anunta ca momentul culminant al acestor manifestari va fi sub stăpânirea lui Anticrist (2Tes.2:8-12).
2.Practicanţii ocultismului au acţiuni limitate Dşi vrăjitorii din Egipt au dovedit puteri supraomeneşi, atunci când şi-au prefacut toiegele în şerpi (Ex.7:11) au prefacut apa în sânge (Ex.7:22), sau au scos broaştele din râuri (Ex.8:7), puterile lor au fost limitate. În timpul plăgilor prin care Dumnezeu a judecat Egiptul, a fost un moment când ei înşişi au ajuns sub judecata lui Dumnezeu, recunoscând ca minunea pe care o au sub ochi, este prin puterea lui Dumnezeu (Ex.8:18-19 ;9:11). Este demn de remarcat însă şi faptul că slujitorii puterii întunericului au reuşit numai să cauzeze probleme, nu să le şi rezolve. De fiecare data când Faraon dorea soluţionarea unei situaţii prin care ţara era judecată, el nu i-a chemat pe vrăjitori, ci pe Moise şi Aron.(Ex. 8:8). Acest fapt ne arată ca puterea diavolului este îndreptata spre rău şi distrugere. Numai Dumnezeu este cel ce face rana, şi în acelaşi timp, poate să o şi vindece (Ier.30:11-18)
3.Puterea celor ce practică ocultismul poate fi înfrântă Moise, un om care a fugit atunci când l-a acuzat un egiptean (Ex.2:14) şi care a şovăit atunci când l-a chemat Dumnezeu (Ex.3:11-4:17), este omul care înfruntă pe Faraon, armata vrăjitorilor din Egipt şi manifestările puterii întunericului, câştigând biruinţă după biruinţă, pentru împlinirea planului lui Dumnezeu.
Această biruinţă a fost posibilă pentru că Moise şi Aron au acţionat în Numele lui Dumnezeu (Ex.3:12, 19-22) De fiecare dată când s-au prezentat înaintea lui faraon au spus: „aşa vorbeşte Domnul!" ( Ex.5:1; 7:16; 8:1,20;9:1, 13;10:3) Acest fapt arata că ei l-au confruntat pe Faraon, vrjitorii egiptului si minunile diavolului, în puterea lui Dumnezeu. În acelaşi timp însă, ei au facut întocmai cum le-a poruncit Dumnezeu,( Ex.7:6) fara sa mai adauge la lucrarea lor soluţii personale (Ex.2:11-15) sau sugestii ale vrajmaşului (Ex.8:25-27; 28; 10:10; 10:11; 10:24-26), aşteptând cu răbdare vremea biruinţei rânduită de Dumnezeu. Biruinţa nu vine totdeauna atunci când noi o aştptâm. Moise a trebuit să mearga de nenumărate ori la Faraon si au asteptat cu rabdare, pâna la cea de-a zecea urgie. Pentru cei ce lucrează cu Dumnezeu, biruinţa este mai mare decât orice aşteptare. În confruntarea din Egipt, Moise, nu numai ca a facut de ruşine zeitatile păgâne şi-a adus judecata lui Dumnezeu pentru păcatele pe care locuitorii Egiptului le-au înfaptuit, ci a condus spre libertate un popor de aproape 600.000 de oameni, fara ca să rămâna niciunul dintre ei şi nimic din ceea ce era a lor în Egipt, primind înainte de plecare, chiar si plata pentru cei 400 de ani de robie şi multe merinde pentru drum ( Ex.12:31-36)
Întrebări pentru discuţie : 1. Ce înseamnă ocultism, şi care sunt practicile oculte? 2. Dacă aceste practici erau obişnuite păgânilor din Egipt, mai sunt întâlnite şi astăzi? 3. Ce dovezi confirmă faptul că la ieşirea din Egipt a fost o mare batălie spirituală? 4. Ce factori dovedesc că practicile oculte au origine demonică? 5. Cum putem argumenta că vrăjitorii au puteri limitate? 6. Ce l-a facut pe Moise să aibă autoritate împotriva lui Faraon şi-a vrăjitorilor lui ? 7. Care dintre compromisurile sugerate de Faraon, cauzeaza cele mai multe înfrângeri spirituale de astazi?
Raspandirea Raului: Pervertirea Din Vremea Lui Noe - 27 Ian 2008 Geneza 6:1-22; 1 Petru 3:18-20 Scopul lecţiei: să înţelegem de ce lumea din vremea lui Noe a ajuns pervertită, care au fost urmările acestei situaţii şi în ce masură lumea de atunci se aseamănă cu generaţia nostră.
Conţinutul lecţiei: I. Dumnezeu cunoşte starea celor căzuţi II. Dumnezeu pedepseşte pe cei necredincioşi III. Dumnezeu izbăveşte pe cei neprihăniţi
Întrebări pentru discuţie : 1. Care a fost cauza pervertirii din vremea lui Noe ? (6:4-5) 2. De ce alunecarea omului spre rău a fost atât de rapidă ? (6:12) 3. Care sunt lucrurile care aseamănă generaţia noastră cu vremea lui Noe ? 4. Ce ar trebui să schimbăm în viaţa nostră ştiind că Dumnezeu ne cunoaşte deplin? 5 Care sunt lucrurile ce ne rată astăzi că judecata lui Dumnezeu este iminentă ? (Matei 24:1-35; 2 Petru 3:3-10) 6. Ce ar trebui să facem noi ştiind că judecata lui Dumnezeu este la uşă ? (Matei 24:36-51; 2 Petru 3:11-18) 7. Care sunt persoanele cu care ai dori să urci în corabie? Mai ai pe cineva care încă n-a intrat ?
Strategia celui rau: acuzarea omului - 20 Ian 2008 Iov1:6-12; 2:1-10; Apocalipsa12:10 Scopul lecţiei : să înţelegem de ce foloseşte diavolul tactica acuzării, şi să descoperim cum putem trăi în neprihănire, pentru ca acuzaţiile lui să fie nefondate.
Conţinutul lecţiei: I. Acuzarea lui Iov a fost pe nedrept II. Acuzarea lui Iov a fost repetată III. Acuzarea lui Iov a fost tendenţioasă Întrebări pentru discuţie: 1. Care sunt lucrurile din viaţa voastră, pentru care diavolul ar fi îndreptăţit să vă acuze? (Iov 1:8-10) 2. Şi-ar asuma Dumnezeu vreun risc, dacă te-ar alege pe tine să fii exponentul Lui într-o bătălie spirituală de astăzi? 3. Care sunt cele mai frecvente reacţii pe care le au oamenii atunci când le merge rău? (Iov 2:9) 4. A fost Dumnezeu nedrept cu Iov, fiindcă a îngăduit să ajungă în ciurul diavolului? (Iov 42:1-6) 5. Cum ar trebui să răspundem celor ce ne acuză, pentru a câştiga biruinţa în faţa pârâşilor? (Iov 1:21) 6. Care ar trebui să fie atitudinea nostră în încercări, ştiind că acestea sunt dimensionate de Dumnezeu? (1 Corinteni 10:13) 7. Dacă diavolul nu oboseşte acuzând, care sunt lucrurile în care nici noi n-ar trebui să obosim? (1 Tesaloniceni 5:1222)
Învingerea comodităţii în viaţa creştină Mat. 25:14-30 - 16.05.2010 Învingerea comodităţii în viaţa creştină Mat. 25:14-30
Introducere • •
Cultul contemporan al comodităţii Comoditatea – o atitudine neutră?
1. Ce înseamnă comoditatea în viaţa creştină? a. Să crezi că talantul tău nu este necesar (v. 18) b. Să desconsideri privilegiul acordat de Stăpân: administrarea avuţiei Sale (v. 14) 2. Care sunt consecinţele comodităţii? a. Tendinţa autojustificării (v. 24-25) b. Pierderea talanţilor încredinţaţi (v. 28) c. Întunerecul de afară (v. 30) 3. Cum poate fi depăşită comoditatea? a. Înţelegând scopul pentru care ţi-a fost încredinţat talantul: pentru “negoţ” b. Acceptând să lucrezi cu ceea ce ai, nu cu ceea ce nu ai, nici cu ceea ce au alţii
4. Care sunt beneficiile celor care renunţă la comoditate? a. Aprecierea Stăpânului (v. 21a, 23a) b. Înmulţirea talanţilor (v. 21b, 23b, 28-29) c.
Intrarea în bucuria Stăpânului (v. 21c, 23c)
Citate •
“Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa, deoarece ura cel puţin are meritul de a-l lua pe celălalt în serios”
•
„Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic” (Edmund Burke)
•
„Inactivitatea e cuibul în care faptele rele îşi depun ouăle”
•
„Cei ce fac mult vorbesc puţin şi cei ce fac puţin vorbesc mult”
•
„Diavolul îşi alege ucenicii pe când trândăvesc; Hristos şi-a ales ucenicii pe când lucrau”
•
„Rugina/Corodarea deteriorează mai mult decât uzura”
Cât de mare este Dumnezeul tău? Ps. 145 - 02.05.2010 Cât de mare este Dumnezeul tău? Ps. 145 Introducere •
Iluzia filozofiei umaniste: omul este măsura tuturor lucrurilor şi poate controla (aproape) orice Vucanul din Islanda ilustrează cât de mici suntem noi în faţa lui Dumnezeu
•
Credinţa noastră (teologică/teoretică) în măreţia lui Dumnezeu şi aparenta absurditate a întrebării din titlu
•
•
Proba practică: comportamentul nostru în anumite situaţii speciale demonstrează cât de convinşi suntem noi de măreţia Dumnezeului nostru
I. închinare?
Cât de mare este Dumnezeu în viaţa ta de
a. Cazuri biblice i. Cazul lui David: tânărul care vine împotriva lui Goliat „în numele Dumnezeului lui Israel” este cel care avea să scrie atâţia psalmi de închinare (vezi mai ales Ps. 145-148, cu accent pe măreţia lui Dumnezeu)
ii. Cazul lui Isaia (Isa. 40:18-26)
b. Implicaţii practice i. Cât de mare este Dumnezeu în închinarea ta privată? – Cât preţuieşti închinarea personală în raport cu alte solicitări? ii. Cât de mare este Dumnezeu în închinarea ta publică? – Cum te comporţi în închinare? Cu câtă pasiune şi solemnitate cânţi, te rogi etc.? II. prin încercări?
Cât de mare este Dumnezeul tău când treci
a. Cazuri biblice: i. Cazul lui Iov: deşi multă vreme îl ia pe Dumnezeu la întrebări, este invitat în cele din urmă să contemple măreţia lui Dumnezeu şi aceasta aduce linişte, punând capăt întrebărilor sale (cap. 40:1-4; 42:5) ii. Înmulţirea pâinilor (Ioan 6): ucenicii în contrast cu copilul care a crezut cu tărie că în mâinile lui Hristos orice problemă găseşte rezolvare
b. Implicaţii practice i. Nu să evaluăm (şi să criticăm) pe alţii care sunt încercaţi ii. Să evaluăm cum ne comportăm noi când trecem prin încercări? III. Cât de mare este Dumnezeul tău când ai ocazia să Îl mărturiseşti? a. Entuziasmul nostru în a relata (în cuvinte sau imagini) altora când am văzut ceva măreţ sau când am întâlnit pe cineva mare b. Redescoperirea măreţiei lui Dumnezeu poate reaprinde focul mărturiei noastre IV. Cât de mare este Dumnezeul tău în atitudinea ta faţă de păcat? Doar aprecierea măreţiei lui Dumnezeu ne va face să căutăm din toată inima: a. Harul iertării lui Dumnezeu pentru păcatele noastre trecute (care altfel pot părea nesemnificative în comparaţie cu ale altor oameni) b. Neprihănirea lui Hristos, ca singura haină cu care vom putea sta înaintea lui Dumnezeu în viitor (în contrast cu teologia falsă a cântarului cu fapte bune şi rele) c. O viaţă sfântă, cât mai departe de păcat – în prezent
Încheiere: „Cât de mare eşti Doamne, cât de sfânt!” / „O, Doamne mare”
Cu ce pleci de la mormantul gol? - 05.04.2010
Cu ce pleci de la mormântul gol? Mat. 28:8-15
-
I.
Introducere Obiceiul oamenilor de pleca cu câte ceva (suveniruri etc.) din locurile importante pe care le-au vizitat În decursul sărbătorii Paştelor, şi noi am avut ocazia (figurativ vorbind) să trecem pe la mormântul gol
Cu informaţii noi – cazul străjerilor a. Accesul lor privilegiat la informaţii, fiind singurii de faţă când învierea a avut loc b. Modul greşit în care ei au folosit aceste informaţii i. Le-au oferit cui nu trebuia – duşmanilor lui Hristos (28:11), deşi erau mulţi care s-ar fi bucurat să asculte vestea bună a învierii ii. Au urmărit ce nu trebuia – nu răspândirea adevărului ci câştigul propriu (28:12) c. Accesul nostru la informaţii în cadrul sărbătorii învierii d. Posibilitatea de a folosi informaţiile i. Spre binecuvântare ii. Spre osândă (cazul străjerilor) II. Cu întrebări/dileme noi – cazul lui Petru (Luca 24:12b) a. Întrebările posibile ale lui Petru: dacă Hristos a înviat cu adevărat; daca i se va mai arăta şi lui, în urma lepădării; dacă îl va putea ierta; dacă îl va mai accepta în rândul apostolilor etc. b. Cum s-au rezolvat întrebările lui Petru i. Căutând părtăşia cu ceilalţi ucenici (Ioan 20:19-20) ii. Căutându-L pe Hristos (Ioan 21:7) III. Cu o misiune nouă – cazul femeilor (Mat. 28:7) a. Importanţa misiunii femeilor, ca martore ale învierii b. Importanţa misiunii noastre în biserică şi în lume IV. Cu o credinţă nouă – cazul lui Ioan (Ioan 20:8)
a.
Ioan crezuse în Hristos mai demult, dar încă lipsea ceva credinţei sale – credinţa în învierea lui Hristos, ca martor direct. Fără aceasta el nu era echipat corespunzător pentru slujba de apostol b. Cazul ascultătorilor i. Poate încă nu ai dobândit credinţa mântuitoare ii. Poate lipseşte ceva credinţei tale pentru a putea fi mai dedicat, mai eficient etc.
Mesajele celor trei cruci Luca 23:32-43 1. Un mesaj despre identificare şi suferinţă: „împreună cu” (23:32): cele trei cruci sunt dovada supremă a identificării lui Dumnezeu cu omul a. În nedreptăţile suferite: El, cel sfânt, a suferit nedreptatea acuzaţiilor, a calomniilor b. În suferinţa îndurată: El, singurul OM care nu ar fi avut nevoie să sufere, a îndurat de bună voie agonia crucificării c.
În păcatul însuşit: El, Cel de trei ori sfânt a fost mereu printre păcătoşi: se botezase alături de cei veniţi să îşi mărturisească păcatele, stătuse la masă cu vameşii şi păcătoşii, iar acum moare răstignit între doi „făcători de rele”, luând asupra Sa păcatulomenirii
2. Un mesaj despre credinţă: adâncimea credinţei se testează nu atât în ziua Floriilor cât în ziua răstignirii a. Credinţa multora în ziua de Florii, când Hristos intra triumfător în Ierusalim b. Valoarea credinţei tâlharului: deşi Îl vede pe Isus murind pe cruce, crede totuşi că El este împărat, că împărăţia Sa are un viitor şi că poate face ceva şi pentru veşnicia unui păcătos ca el c. i. ii.
Mărimea credinţei noastre se testează la fel
Când suntem noi înşine în suferinţă (ca tâlharul) Când Împărăţia lui Dumnezeu pare să eşueze (în biserica ta, în ţară, în lume) 3. Un mesaj despre valoarea unei zile şi a unei decizii: ceea ce faci cu Hristos în ziua întâlnirii cu El va determina drumul tău spre abis sau spre Paradis a. Crucea lui Hristos împarte lumea în două şi numai în două: de care parte a crucii eşti tu? b. Tâlharul a avut o singură zi în care L-a cunoscut pe Hristos şi a folosit-o.
Speranţe transformate Matei 21:1-17 Introducere - Două lucruri unesc pasajul: (1) toate cele relatate se petrec în aceeaşi zi; (2) toate sunt legate de conceptul de speranţă (a evreilor) - Speranţele şi aspiraţiile evreilor, asociate cu trei simboluri naţionale majore o Împăratul o Ierusalimul/Sionul o Templul - Toate aceste simboluri se bucură de o atenţie specială în ziua de Florii, însă Hristos solicită transformarea speranţelor asociate cu acestea I.
Împăratul – simbolul speranţei de SUCCES a. Aspiraţia evreilor după succes era legată de venirea unui împărat davidic b. Aşteptările mesianice, ajunse la apogeu cu intrarea lui Isus în Ierusalim (vezi Iehu, 2 Împ. 9:13) c. Folosirea măgăruşului, în locul unui cal de luptă, arată transformarea speranţei de succes: nu prin impunere ci prin supunere şi umilinţă. Misterul avea să se dezlege peste câteva zile: victoria prin jertfă de sine d. Aplicaţie: modelul succesului pentru noi
II.
Ierusalimul – simbolul speranţei de PACE a. Aspiraţia evreilor după pace (Ps. 137:5-6), simbolizată de numele „Ierusalim” („oraşul păcii”) – devenit, ironic, oraşul conflictului şi războiului, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării b. Transformarea speranţei de pace prin venirea lui Hristos i. Ierusalimul Îl respinge pe Hristos, care este răstignit în afara cetăţii (locul pentru gunoaie, leproşi, condamnaţi) ii. Semnificaţie: pacea se realizează nu în cetate (în ceea ce lumea stimează) ci în afara taberei (în ceea ce lumea dispreţuieşte) iii. Aplicaţii: 1. Unde ne căutăm noi pacea? – Evr. 13:12-13 2. Evreii îşi căutaseră de multe ori pacea prin alianţe cu lumea (puterile politice), dar Hristos oferă pacea prin alipirea de Dumnezeu
III.
Templul – speranţa de neprihănire a. Aspiraţia evreilor după neprihănire (prin sistemul de jertfe; prin puritatea ceremonială) b. Transformarea speranţei de neprihănire de către Hristos: curăţirea Templului arată că neprihănirea se căştigă nu prin religie ci prin relaţie c. Aplicaţie: Cum căutăm noi neprihănirea? Prin forme sau prin fond (relaţie)? Mesajele creaţiei reînnoite 2 Cor. 4:16; 5:17
Introducere: ultima zi a lunilor de iarnă; pregătirea pentru venirea primăverii – reînnoirea creaţiei I.
Un mesaj despre puterea vieţii în faţa morţii a. Aparenta supremaţie a morţii: toamna, îmbătrânirea, decesul b. Realitatea biruinţei vieţii asupra morţii: viaţa este mai tare decât moartea! i. „Bobul de grâu” c. Secretul biruinţei vieţii asupra morţii: aşezarea „în Hristos” (5:17a) i. Nu orice teren produce flori/plante: este nevoie de sămânţă, nutriţie, protecţie – ceea ce găsim în Hristos II. Un mesaj despre puterea purităţii asupra murdăriei a. Aparenta putere a murdăriei asupra purităţii: în natură, societate b. Posibilitatea victoriei purităţii asupra murdăriei i. Ghiocelul ieşit din noroi ii. Exemple biblice: Noe, Samuel, Daniel III. Un mesaj despre puterea noului în faţa vechiului (5:17a) a. Natura: „hainele învechite” ale toamnei versus primăvara b. Relaţia dintre trupul nostru (care se „învecheşte”) şi duhul nostru (care se poate „înnoi” din zi în zi); Rom. 8:10 i. Încercările erodează trupul dar pot fortifica duhul c. Relaţia dintre omul vechi şi omul nou i. Rolul Duhului Sfânt în raport cu rolul nostru Biserica din California: Bannerul „Come Holy Spirit” (cuprins într-o flacără), aşezat deasupra semnului „Fire extinguisher” d. Aplicaţii la nivel personal, familial, eclesial Speranţe transformate Matei 21:1-17 Introducere Două lucruri unesc pasajul: (1) toate cele relatate se petrec în aceeaşi zi; (2) toate sunt legate de conceptul de speranţă (a evreilor) - Speranţele şi aspiraţiile evreilor, asociate cu trei simboluri naţionale majore o Împăratul o Ierusalimul/Sionul o Templul - Toate aceste simboluri se bucură de o atenţie specială în ziua de Florii, însă Hristos solicită transformarea speranţelor asociate cu acestea -
I.
Împăratul – simbolul speranţei de SUCCES a. Aspiraţia evreilor după succes era legată de venirea unui împărat davidic b. Aşteptările mesianice, ajunse la apogeu cu intrarea lui Isus în Ierusalim (vezi Iehu, 2 Împ. 9:13) c. Folosirea măgăruşului, în locul unui cal de luptă, arată transformarea speranţei de succes: nu prin impunere ci prin supunere şi umilinţă. Misterul avea să se dezlege peste câteva zile: victoria prin jertfă de sine d. Aplicaţie: modelul succesului pentru noi
II.
Ierusalimul – simbolul speranţei de PACE a. Aspiraţia evreilor după pace (Ps. 137:5-6), simbolizată de numele „Ierusalim” („oraşul păcii”) – devenit, ironic, oraşul conflictului şi războiului, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării b. Transformarea speranţei de pace prin venirea lui Hristos i. Ierusalimul Îl respinge pe Hristos, care este răstignit în afara cetăţii (locul pentru gunoaie, leproşi, condamnaţi) ii. Semnificaţie: pacea se realizează nu în cetate (în ceea ce lumea stimează) ci în afara taberei (în ceea ce lumea dispreţuieşte) iii. Aplicaţii: 1. Unde ne căutăm noi pacea? – Evr. 13:12-13 2. Evreii îşi căutaseră de multe ori pacea prin alianţe cu lumea (puterile politice), dar Hristos oferă pacea prin alipirea de Dumnezeu
III.
Templul – speranţa de neprihănire a. Aspiraţia evreilor după neprihănire (prin sistemul de jertfe; prin puritatea ceremonială) b. Transformarea speranţei de neprihănire de către Hristos: curăţirea Templului arată că neprihănirea se căştigă nu prin religie ci prin relaţie c. Aplicaţie: Cum căutăm noi neprihănirea? Prin forme sau prin fond (relaţie)? Mesajele creaţiei reînnoite 2 Cor. 4:16; 5:17 Introducere: ultima zi a lunilor de iarnă; pregătirea pentru venirea primăverii – reînnoirea creaţiei
I.
Un mesaj despre puterea vieţii în faţa morţii a. Aparenta supremaţie a morţii: toamna, îmbătrânirea, decesul b. Realitatea biruinţei vieţii asupra morţii: viaţa este mai tare decât moartea! i. „Bobul de grâu” c. Secretul biruinţei vieţii asupra morţii: aşezarea „în Hristos” (5:17a) i. Nu orice teren produce flori/plante: este nevoie de sămânţă, nutriţie, protecţie – ceea ce găsim în Hristos II. Un mesaj despre puterea purităţii asupra murdăriei a. Aparenta putere a murdăriei asupra purităţii: în natură, societate b. Posibilitatea victoriei purităţii asupra murdăriei i. Ghiocelul ieşit din noroi ii. Exemple biblice: Noe, Samuel, Daniel
III.
Un mesaj despre puterea noului în faţa vechiului (5:17a) a. Natura: „hainele învechite” ale toamnei versus primăvara b. Relaţia dintre trupul nostru (care se „învecheşte”) şi duhul nostru (care se poate „înnoi” din zi în zi); Rom. 8:10 i. Încercările erodează trupul dar pot fortifica duhul c. Relaţia dintre omul vechi şi omul nou i. Rolul Duhului Sfânt în raport cu rolul nostru Biserica din California: Bannerul „Come Holy Spirit” (cuprins într-o flacără), aşezat deasupra semnului „Fire extinguisher” d. Aplicaţii la nivel personal, familial, eclesial
Principii de bază în evanghelizarea personală Ioan 4:1-26 Introducere creştinilor doresc să Majoritatea împărtăşească Evanghelia cu alţii, dar nu se simt pregătiţi să o facă Putem desprinde câteva principii din exemplul Domnului Isus în Ioan 4 Înainte de a vedea aceste principii, este important să precizăm câteva condiţii pentru implicarea în evabghelizare: o Să Îl fi găsit tu însuţi pe Hristos (Ioan 1:40-41, 45) o Să îţi pese de oameni o Să fi pregătit să te rogi pentru mântuirea altora o Să ţii minte că mărturisirea lui Hristos începe cu viaţa şi nu cu gura
I.
Stabileşte contacte sociale cu oamenii
(4:1-6) a. Isus a trecut prin Samaria, deşi mulţi iudei ar fi evitat (vezi Lc. 5:29-32) b. „Când oamenii nu vin la Hristos, este pentru că noi nu mergem la oameni”. Ca să pescuim, nu ne aşteptăm să vină peştii în ligheanul nostru... c. „Separarea de lume” (sfinţenia) nu trebuie confundată cu izolarea d. Oportunităţile noastre pentru contacte sociale i. La şcoală – nu eşti prea tânăr pt a fi un evanghelist! ii. La lucru – unde petrecem atâta timp cu colegii iii. Acasă – cu membri ai familiei, prieteni, rude. Cât contact avem cu vecinii?... II. Stabileşte puncte de interes comune (4:7-8) a. Exemplul D-lui Isus: apa, setea b. Comicarea pe teme spirituale e mai uşoară şi naturală, dacă pornim de la puncte de interes comune. Treptat vom ajunge şi la probleme spirituale c. Exemple: i. Probleme de familie: copii, nepoţi ii. Activităţi: servici, probleme ale comunităţii, hobby-uri iii. Experienţe comune: călătorii, tragedii iv. III. Stimulează interes spiritual
Prin acţiuni (4:9): i. Simplul fapt că Hristos a vorbit cu ea (femeie, păcătoasă, samariteancă) a fost important ii. Acţiunile noastre: ajutor, bunătate, depăşirea prejudecăţilor, exemplul nostru de viaţă şi credinţă b. Prin cuvinte (4:10-14) i. Hristos a condus discuţia spre domeniul spiritual „apa vie” ii. Putem începe prin a pune întrebări care să conducă spre teme spirituale: cauza răului, suferinţei etc. iii. E important să se accentueze întâi punctele de acord (Fap. 13:16-22) IV. Nu te grăbi (4:15-16) a. Isus a văzut că ea nu înţelege „apa vie” şi de aceea a început cu ceva mai elementar (dovezile că El e Mesia) b. Oferă atâta cât oamenii sunt pregătiţi să primească i. Ca şi cantitate de informaţie ii. Ca şi conţinut: nu aborda şi nu te lăsa atras în subiecte prea sofisticate (eschatologie etc.) – 1 Cor. 3:1-2 V. Nu condamna mai mult decât e cazul a. Hristos avea multe motive să o condamne, dar nu s-a grăbit să o facă, pt că El a venit în primul rând să salveze, nu să condamne b. Lucrarea noastră e o „slujbă a împăcării”, este Vestea bună VI. Concentrează-te asupra punctelor importante (4:19-25) a. Samariteanca a îndreptat discuţia înspre locul de închinare, dar Hristos a adus-o înspre Persoana Sa – Cine este El şi ce oferă El (vezi 4:10) VII. Invită la acţiuni concrete a. În cele din urmă, Hristos a confruntat-o cu identitatea Sa (4:26), dar numai după ce au parcurs alte lucruri mai elementare, accesibile şi acceptabile b. Noi putem invita la acţiuni cum ar fi i. O rugăciune făcută împreună atunci şi acolo ii. Participarea la biserică, la un grup de studiu biblic iii. Oferirea unei cărţi spre lectură, urmată de discuţii pe marginea ei
a.
Concluzie Rezultatele: Nu numai că samariteanca a primit ea însăşi credinţa, ci ea a devenit „evanghelistă” pentru mulţi alţii din mediul ei Ocaziile oferite de o adunare generala 2 Cron. 30:13-27
Introducere -
„Adunarea generală” din vremea lui Ezechia: 30:13
- Eforturile lui Ezechia de a convoca participanţi nu numai din Iuda (unde el era rege) ci şi din celelalte seminţii ale lui Israel - Răspunsul dezamăgitor al multora (30:10), în ciuda lecţiilor pe care ar fi trebuit să le înveţe după deportările masive din Asiria. Iuda pare a fi o excepţie mai fericită (30:10-13)
I. neglijate (30:1, 13)
O ocazie de a redescoperi valori uitate sau
a. Sărbătoarea Paştelor: valoarea legământului cu Dumnezeu b. Sărbătoarea azimilor (pâine nedospită – săracă/simplă) – valoarea simplităţii sofisticare...
i. Tendinţele noastre spre elitism,
c. Alte valori uitate/neglijate noi (ca indivizi sau biserică) – poate disciplina unui timp personal cu Domnul, evanghelizarea personală etc.
II.
O ocazie de curăţire generală (30:14)
a. Îndepărtarea altarelor străine (28:24) i. înlocuiesc adevărata închinare succes” (28:13) (Ahaz)
Forme de închinare care
ii.
Altare închinate „zeilor de
iii.
Altare moştenite de la alţii
b. Altarele sunt „aruncate” (30:14) în Chedron – nu recondiţionate, ajustate...
III. O ocazie de pocăinţă şi sfinţire a sfinţire a slujitorilor lui Dumnezeu (30:15) a. Nu au prezentat rapoarte pastorale triumfaliste şi nici măcar nu au făcut efortul de a se exculpa, ci cu ruşine şi-au recunoscut vinovăţia şi s-au sfinţit b. Şi-au redescoperit locul în slujire, conform planului lui Dumnezeu (30:16)
c. Doar după ce s-au pocăit/sfinţit ei, au putut ajuta poporul să se sfinţească (30:17)
IV. O ocazie de a descoperi bucuria trăirii cu Dumnezeu (30:20-27) – repetarea cuvântului bucurie/veselie în pasaj
Notă: Nu o bucurie/exaltare ieftină a. Bucuria iertării (30:18-20) b. Bucuria cântării (30:21) c. Bucuria părtăşiei – extinsă încă o săptămână (30:22-23) d. Bucuria dărniciei (30:24) – împăratul, căpeteniile şi apoi poporul (vezi 31:3-5) e. Bucuria mărturiei (30:25b) – mărturia faţă de neevrei (cei care nu aparţineau poporului lui Dumnezeu) f.
Bucuria rugăciunilor ascultate (30:27) Apreciază ce ai! Deut. 4:1-10
Introducere: Două observaţii/premize majore: - Riscul de a începe să ne obişnuim cu ce avem în Dumnezeu aşa încât să nu mai preţuim îndeajuns o Contextul evanghelicilor din România astăzi: cei mai mulţi sunt „pocăiţi de a doua/treia generaţie”. Apare riscul obişnuinţei, nu se (mai) cunoaşte drama ieşirii din lume (Egipt), miza umblării pe calea Domnului nu mai pare aşa de mare o Situaţia similară a evreilor, după aproape 40 de ani de la ieşirea din Egipt o În acest context apare Deuteronomul şi mai specific „îndemnul” din cap. 4: Apreciază/Preţuieşre ce ai! - Aprecierea se învaţă (ca şi lipsa de apreciere): în familie etc., dar şi în raport cu credinţa I.
De ce este important să apreciezi ce ai în Dumnezeu? Doar aşa Îl onorezi pe Dumnezeu i. Când îţi apreciezi soţia o cinsteşti... b. Doar aşa te poţi bucura cu adevărat de viaţă (4.1) i. Când nu apreciezi ce ai nu te poţi bucura de nimic ii. Ilustraţie: colegul meu „am fost fericit fiind necăsătorit şi sunt fericit fiind căsătorit”. Diavolul vrea să apreciezi doar ce nu ai/eşti c. Doar aşa poţi fi ferit de ispita de „a vedea iarba mai verde dincolo de gard” (4:3). Idolatria a fost posibilă pentru că nu au apreciat ce au ei d. Doar aşa poţi avea o mărturie bună în faţa lumii (4:6) i. Nu ai nici o şansă de impact dacă tu nu arăţi apreciere/entuziasm faţă de ce ai/eşti în Hristos a.
II.
Ce sunt chemat să apreciez în mod special? a. Caracterul lui Dumnezeu (4:7): atotputernicia, dragostea, dreptatea, mila, disponibilitatea Sa etc. b. Valoarea şi frumuseţea Cuvântului lui Dumnezeu (4:5-6): rolul său în viaţa noastră, în civilizaţia lumii c. Experienţa cu Dumnezeu – la nivel personal şi comunitar (4:9)
III.
Cum se cultivă şi exprimă aprecierea faţă de ceea ce am? a. Arătând respect faţă Dumnezeu şi tot ce este asociat cu El: chemarea evreilor de a trata cu respect şi ascultare Legea lui Dumnezeu (4:6a) i. Când îmi preţuiesc soţia nu îi arunc pozele, nu îi mototolesc hainele... ii. Când Îl preţuiesc pe Dumnezeu tratez cu respect Casa Sa, Cuvântul Său, slujitorii Săi, banii Săi b. Împărtăşind cu alţii ceea ce am (4:9b) c. Veghind asupra legământului cu Dumnezeu (4:10, 23) Încheiere: „Iată ce sunt, iată ce am: rege sunt, mă trag din Avraam...” Dumnezeul începuturilor / Dumnezeul primei zile Gen. 1: 1-5 Introducere
-
Plecarea mea în UK: nu cunoşteam mai nimic dar ştiam că e cineva care mă aşteaptă la aeroport, iar eu aveam de făcut două lucruri simple: să mă întâlnesc cu el şi să merg cu el. Propun ascultătorilor aceste două obiective la începutul anului. - Geneza – cartea începuturilor – începe cu săptămâna creaţiei (Gen. 1) iar săptămâna creaţiei începe cu prima zi (1:15) - Descrierea primei zile nu se focalizează asupra detaliilor creaţiei ci asupra Creatorului - Tendinţa oamenilor (inclusiv creştinilor) de a se focaliza asupra altor lucruri/fiinţe o Geocentrismul o Heliocentrismul o Antropocentrismul - Invitaţia Genezei la teocentrism: prima zi a creaţiei (1:5) ne dă ocazia de a descoperi lucruri extraordinare despre Dumnezeu, pornind de la verbele care descriu acţiunile Sale din prima zi de creaţie
I.
II.
Un Dumnezeu care creează din nimic (1:1) a. Verbul „barah” (a face, a crea din nimic) b. Exemple biblice i. Perioada pustiei: „neavând nimic şi totuşi având totul, atunci când Îl ai pe Dumnezeu” ii. Înmulţirea pâinilor c. Aplicaţii pentru începutul unui an în care se anunţă adâncirea crizei economice a.
b. c. d.
III.
IV.
V.
Un Dumnezeu care vorbeşte (1:3) De la Geneza la Apocalipsa Dumnezeu „vorbeşte” i. Dacă nu ţi-a vorbit până acum cere-I să o facă ii. Dacă nu îţi mai vorbeşte ca altădată revizuieşte-ţi viaţa, priorităţile, relaţia cu Păstorul iii. Dacă îţi vorbeşte, dă-I slavă şi caută să împlineşti! b. Dumnezeu vorbeşte şi se face: „şi a fost lumină” i. Exemple din lucrarea pământească a lui Hristos, esp. Sutaşul „zi doar un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit” ii. Aplicaţii a.
Un Dumnezeu care vede şi atunci când nu e nimeni să vadă (1:4a) a. Repetarea sintagmei „Dumnezeu a văzut” în săptămâna creaţiei – pe când nu era nimeni altcineva să vadă b. Aplicaţii i. Dumnezeu vede păcatul când nu e nimeni să vadă ii. Dumnezeu vede curăţia/integritatea când nu e nimeni să vadă iii. Dumnezeu vede slujirea când nu e nimeni să vadă a. b. c. d. 1.
VI.
Un Dumnezeu care stăpâneşte chiar şi peste haos (1:2) Descrierea pământului i. „tohu va bohu” – un sinonim al haosului ii. „Adâncul de ape” în literatura evreiască – simbol al răului/dezordinii, mai ales când apele sunt acoperite cu „întuneric” Peste această lume a haosului „Duhul (prezenţa) lui Dumnezeu se mişca” Exemple de haos/rău/nedreptate/suferinţă în lumea noastră şi pericolul disperării Asigurarea noastră că Dumnezeu e Stăpân şi asupra haosului: Dumnezeu nu şi-a spus încă pe deplin cuvântul!!! Când Dumnezeu îşi spune Cuvântul chiar şi haosul se transformă în ordine...
a. b. c. d.
Un Dumnezeu care delimitează şi separă (1:4b) El delimitează /stabileşte limitele răului /suferinţei „Doamne în necazuri lângă noi rămâi... Cântăreşte greul Tu cu mâna Ta...” Dumnezeu separă ce e sfânt (al Său) de ce nu e sfânt: urgiile Dumnezeu va mai face o separare finală: grâul de neghină, oile de capre, aurul de zgură Aplicaţii i. De care parte eşti, în vederea marii separări? ii. Cât din ce aduni e aur, grâu etc. Deocamdată se aplică pilda neghinei: neghina creşte alături de grâu şi diferenţa nu e întotdeauna evidentă, dar vine secerişul! Un Dumnezeu care conferă identitate / dă nume (1:5) Preocuparea oamenilor de a-şi face un nume i. Încă din cele mai vechi timpuri: Gen. 11:5 ii. În vremea noastră: CV-ul, imaginea, aparate foto cu „senzor de zâmbet”... Contează cine îţi dă nume sau îţi construieşte numele i. Exemplul lui Avraam: Gen. 11:2 ii. Dumnezeu vrea să îţi dea şi ţie un nume mare: fiu de Dumnezeu (Gal. 4) Cine vrei să îţi construiască identitatea anul acesta? Trebuie să începi prin a te asigura că ai numele în cartea vieţii „Doamne, nu vreau comoară, nu aur sau argint... Scris e şi-al meu nume?” Încheiere: rămân obiectivele anunţate la început: Asigură-te că L-ai întâlnit pe acest Dumnezeu! Angajează-te să mergi cu El şi să nu te desparţi de El în noul an! • •
Priorităţile relaţionale ale poporului lui Dumnezeu pe perioada pustiei Numeri 2:1-6 •
• • • •
I. II. III.
Relaţia cu cei din propria casă (2:2a) Relaţia cu locaşul de închinare (2:2b) Relaţia cu alte familii sau grupuri din poporul lui Dumnezeu (2:5, 12 etc.)
• • • •
Observaţii generale - Fiecare contează (e luat în calcul) în casa lui (2:4, etc.) şi în poporul lui Dumnezeu (2:32) - Poziţia şi rolul fiecăruia (ex. al leviţilor) e stabilită de Domnul (2:34a)
• •
Betel, 3 dec. 2009
Invitaţiile Adventului Num. 24:17 I. II.
III. IV.
a. a. b.
a. b. a. b. c.
Introducere definiţia şi semnificaţia Adventului accentul (pierdut?) pe a doua venire al neoprotestanţilor români: cf. Marcu Nechifor O invitaţie la aşteptare: „Îl văd, dar nu acum” Cei care L-au cunoscut nu pot să nu Îl aştepte: „Demult, Isuse...” „Vei veni Isuse” O invitaţie la credinţă: „Îl privesc, dar nu de aproape”, i.e. nu suficient de clar, mai există lucruri pe care nu le înţeleg Platon: mitul peşterii Umblarea prin credinţă vs. prin vedere (2 Cor. 5) i. Ilustraţie: copilul la incendiu, s-a aruncat când a auzit chemarea tatălui, deşi nu vedea nimic „Când încercările prea grele ni se par... Când vom vedea pe nor faţa lui Isus” O invitaţie la speranţă: „o stea răsare” Greutăţile prezente (economice, politice, sociale), pt evrei şi pt noi: „pesimişti” şi „optimişti” Baza speranţei noastre O invitaţie la ascultare: un toiag de cârmuire – simbolul conducătorului, solicitând supunere Roagă-te „Vino împărăţia Ta”! Invită-L ca Domn” Evaluează-te! i. Comportamentul (mai ordonaţi/ascultători) al copiilor când aşteaptă să sosească tăticu
Puterea lui Dumnezeu de a scrie drept peste liniile strâmbe ale vieţilor noastre (Rut 1) Introduction - formaţia de percuţie (pe oale sparte) invitată la deschiderea anului universitar al AS în Aula Magna - artiştii care scot dintr-o mâzgăleală o pictură, dintr-un lemn strâmb o sculptură, din oale sparte muzică...
1. Care sunt cauzele „liniilor strâmbe”? a. Contextul istoric: anarhia politică şi morală din vremea judecătorilor (1:1); criza economică (foametea, 1:1)
b. Greşelilor unor persoane apropiate: efectul deciziei lui Elimelec asupra membrilor familiei sale
c. Depărtarea de Dumnezeu şi de poporul Său (greşeli proprii) Mahlon şi Chilion se căsătoresc cu femei străine (1:3-4) ii. Neîncrederea în Dumnezeu: Elimelec („Dumnezeu e rege”) pleacă din Betleem („casa pâinii”) să caute pâine departe de Dumnezeu şi poporul Său d. Autojustificările: greutăţile din Iuda; doi copii; „pentru o vreme” (1:1) 2. Imaginea „liniilor strâmbe” i.
d. Pierderi pe plan familial: decesele e. Pierderi pe plan personal: fiecare resimte dezintegrarea în felul său f. Pierderi pe plan spiritual i. ii.
Semnificaţia deciziei lui Elimelec Raportarea Naomei la Dumnezeu (1:20-21)
d. Pierderea speranţei şi bucuriei (1:20-21)
3. Ce se întâmplă când Dumnezeu începe să scrie? d. Transformarea gândirii: de la 1:20-21 la 2:20 e. Purtarea de grijă de nevoile materiale: de la „cu mâinile goale” (1.21) la a nu pleca cu mâinile goale (3:17)
f. Binecuvântarea pe plan relaţional şi familial i. ii. iii.
i. ii. iii.
Rut are un soţ Naomi are un răscumpărător (4:14) Amândouă (!) au un fiu (4:13, 17) d. Reabilitarea numelui/identităţii Mahlom (4:10) Rut (o văduvă, străină) devine străbunica lui David (4:17) Boaz (4:14) 4. Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a scrie drept peste linii strâmbe a. Providenţa divină: „s-a întâmplat că...” (2:3, 19-20)
b. Încrederea în Dumnezeu şi alipirea de poporul Său (Rut) c. O decizie radicală (1:6): întoarcerea acasă şi părăsirea Moabului i.
Similarităţi cu pilda fiului risipitor: „M-am depărtat de Dumnezeu...” d. Atitudinea sănătoasă a poporului lui Dumnezeu
i.
Nu o critică pe Rut (când pare să vorbească negativ) Oferă modele şi şanse: decizia de întoarcere a Naomei o dedermină şi pe Rut să facă la fel. Cultivarea binecuvântârii (vezi vocabularul în 2:4,7; 4:14) şi bunăvoinţei (2:8-9, 14-17; 3:15) Betel, 15.11.2009 pm
ii. iii.
Masa din mijlocul furtunii (pt Cina Domnului) Fapte 27:33-34 I.
a. 1. 2. 1. 2. b. c.
II.
a.
b. c.
III.
a. b. c.
Dezlănţuirea furtunii Descrierea furtunii: forţă, efecte, trăiri, pericole (18-20) i. Pentru Pavel şi însoţitorii săi Furtuna politică (27:1) Furtuna economică (pierduseră resursele) (18) ii. Pentru noi: Ca români: criza economică şi haosul politic Ca şi creştini Caracterul universal/nediscriminatoriu al furtunii i. Atât pentru Pavel (deţinut pt credinţă) cât şi pt alţi deţinuţi (vinovaţi, cel puţin unii, de fapte grave) ii. Unii din vina lor (9-12) dar nu toţi (Pavel, deţinuţii) Efectele zadarnice ale luptei cu furtuna i. Corăbiile pe ruta Egipt-Roma – un fel de „Titanice” ale vremii: cele mai mari vase existente pe atunci. Iosif Flavius spune că puteau transporta până la 600 pers şi 150 tone de grâu. În text: 276 oameni (v. 37). ii. Cu toate acestea, corabia era vulnerabilă Oferta mesei din mijlocul furtunii Semnificaţia mesei i. Satisfacerea nevoilor fizice ii. Simbol al răgazului iii. Explicaţii şi aplicaţii Posibilitatea mesei într-un astfel de context i. Imposibilitatea ei d.p.d.v. al necredincioşilor (33) ii. Posibilitatea ei pentru copiii lui Dumnezeu (Pavel) Secretele i. Trăirea după voia lui Dumnezeu (Pavel) De comparat Iona cu Pavel! ii. Încrederea în suveranitatea şi puterea lui Dumnezeu (25) iii. Comunicarea cu Dumnezeu (23:11; 27:24) Oportunităţile mesei din furtună O oportunitate de a redescoperi pe Dumnezeu: măreţia Sa, caracterul Său, purtarea Sa de grijă „E o stâncă ce de veacuri” O oportunitate de mărturie în faţa oamenilor Evaluarea filozofilor în Grecia antică, conform comportamentul acestora în criză O oportunitate de a înţelege salvarea/mântuirea oferită de Dumnezeu (27:34 – soterias – „scăparea”)
Pentru cei ce ascultă glasul slujitorului lui Dumnezeu
Încheiere: Ilustraţie: Concursul de picturi pe tema „păcii”, câştigat de un tablou reprezentând o pasăre hrănindu-şi puii în furtună Ce experimentează un om care stă lângă Dumnezeu? Ex. 33:12-23
-
Introducere Grija noastră lângă cine stăm: în bancă (la şcoală); în autobuz; în biserică(?) Sentimentul neplăcut când vrei să te aşezi şi ţi se spune că locul e pt altcineva Sentimentul înălţător când cauţi un loc şi cineva important îţi spune „ai loc lângă mine” Ce va fi simţit Moise când Domnul îi spune „Iată un loc lângă mine” (v. 21) – mai ales în contextul în care Moise era zdrobit după cele întâmplate şi îngrijorat pentru ce putea urma (dacă Domnul nu avea să meargă cu ei)
I.
Stabilitate: „vei sta pe stâncă” (v. 21) a. Semnificaţia tipică a stâncii în Biblie (psalmi, predica de pe munte etc) b. Nevoia noastră de stabilitate într-o lume instabilă c. Posibilitatea stabilităţii doar când stai lângă Domnul şi când El merge cu tine (v. 15-17) „E o stâncă ce de veacuri stă în valuri ca un far...” II. Protecţie: „te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna mea”(v. 22) a. Vulnerabilitatea noastră şi nevoia noastră de protecţie b. Semnificaţia gestului lui Dumnezeu faţă de Moise c. Experienţa altor credincioşi – Ps. 46; situaţii din istorie şi de astăzi „În Domnul eu am adăpost, cetate tare-n vreme grea” III. Slava lui Dumnezeu (33:22a) a. Vizibilă pentru Moise mai ales în caracterul lui Dumnezeu (Ex. 34:5-7) b. Demonstrată în mod suprem în Hristos – împăcarea bunătăţii lui Dumnezeu cu dreptatea Sa c. Văzută de Ştefan (Fapte 7:55) d. Experimentată de noi în momente de bucurie sau încercare IV. Asemănarea cu Dumnezeu (34:29) a. Lângă cine stai, cu acela începi să te asemeni Încheiere: „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”
Ziua Domnului Gen. 2:2-3; Evr. 4:4-11 Introducere - Când respect sau iubesc pe cineva, tratez cu respect tot ce este asociat cu persoana respectivă – pozele, caietele, hainele etc. - Respectul şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu se testează şi prin felul în care ne raportăm la „ziua Domnului” o În Scriptură „ziua Domnului” are mai multe sensuri (ziua judecăţii, ziua răsplătirilor etc.), dar acum ne vom referi la ea ca zi de odihnă
A. Relaţia dintre Sabat şi ziua Domnului I. Cadrul VT: Creaţia şi Legea stabilesc Sabatul (ziua a şaptea) ca zi de odihnă II.
Cadrul NT:
a. Combaterea unei interpretări rigide şi legaliste a sabatului, bazată pe reguli stricte despre ce este voie sau nu să se facă în ziua de odihnă, sau într-o zi de sărbătoare i. Lucrarea şi învăţătura Domnului Isus, care, în repetate rânduri şi spre disperarea multor lideri religioşi, „dezlega” Sabatul (Ioan 5:18)!!!
ii. Învăţătura Bisericii primare: 1. Gal. 4:10 2. Evrei: Sabatul VT are ca şi corespondenţi NT a. Odina „de tip sabatic” pe care o avem în Hristos (în fiecare zi şi până în veşnicie) – Evr. 4:1-11; mai ales v. 9 b. Ziua de „astăzi” – Evr. 4:7
b. Legitimitatea păstrării unei zile săptămânale ca zi de odihnă şi ca zi închinată în mod special lui Dumnezeu, această zi fiind ziua dintâi a săptămânii (duminica). Mărturiile NT în acest sens
i. Învierea lui Hristos – noua creaţie
ii. Coborârea Duhului Sfânt – corespondentul dării Legii la Sinai
iii. Arătările Domnului Isus 1. În dimineaţa zilei dintâi (toate Evangheliile) 2. În seara zilei dintâi, în mijlocul adunării ucenicilor (Ioan 20:19)
iv. Practica bisericii apostolice 1. Fapte 20:7: adunarea ucenicilor, combinată cu frângerea pâinii 2. 1 Cor. 16:1,2: practica adunării unei contribuţii pt nevoile lucrării 3. Apoc. 1:10: standardizarea „zilei Domnului”, ca ziua dintâi a săptămânii
B. Accentele zilei Domnului I.
Accentul pe Dumnezeu
a. În VT: O zi care Îi aparţine / Îi este închinată (într-un mod special) lui Dumnezeu (Ex. 20:10; 31:15): Ziua Mea, Sabatele Mele, etc. b. În NT: „Ziua Domnului” (Apoc. 1:10) c. John Thackway:[1] „Ziua despre care vorbim nu este ziua noastră ci a lui Dumnezeu. El a delimitat-o în raport cu celelalte şase
zile şi a declarat-o ca fiind proprietate divină”. Noi suntem administratorii acestei proprietăţi speciale a lui Dumnezeu şi El are dreptul să ne spune cum să o folosim. d. Problema nu este deci ce vrem noi să facem în această zi, ci ce vrea Domnul e. Aceasta nu înseamnă că ziua aceasta nu are beneficii şi pentru om: „Sabatul a fost făcut pentru om” (Mc. 2:27) II.
Accentul pe întrerupere şi bucurie :
a. Sabat înseamnă odihnă, dar şi oprire/încetare b. O întrerupere a activităţilor obişnuite din restul săptămânii: e „spuma zilelor”, o oază în deşert (anonim) c. Nu cu legalism ci cu bucurie: Nu cu accentul pe ce nu putem face ci pe ce putem. Ex. în perioada curtării, o zi pe care ai ocazia să o petreci cu persoana iubită. d. O atenţionare specială pentru părinţi: 1. Karen Burton Mains: „Cum te comporţi tu duminica dimineaţa – te grăbeşti, te împingi, strigi, devii neplăcut la modul general? Îţi exprimi nemulţumirea faţă de biserică? Este participarea ta inconsecventă? Eşti prea tipicar cu anumite mărunţişuri? Critici de regulă pastorul, corul, lungimea serviciilor, diaconii? Atunci nu te mira dacă când copiii tăi vor creşte şi vor privi ziua de duminică drept cea mai neplăcută zi din săptămână” III. (Ex. 20:10)
Accentul pe amintire : „adu-ţi aminte”
a. Să ne amintim de ea când ne planificăm lucrurile/săptămâna (cel puţin cum ne planificăm alte zile importante: concedii, deplasări, întâlniri b. Învaţă să spui „Nu”! – ca şi când alţii ne solicită şi noi le spunem că nu putem pentru că am planificat deja ziua respectivă c. Nu e o zi pentru recuperări – să recuperezi ce nu ai făcut/finalizat în restul săptămânii (curăţenie, teme) Thackway: „Ar trebui să ţinem ziua Domnului cât mai liberă posibil de lucrurile obişnuite, ca să o putem ţine cât mai liberă posibil pentru Dumnezeu”
C. Activităţi potrivite pentru ziua Domnului : Matthew Henry: Ziua Domnului „este o zi de odihnă sfântă, aşa încât să poată fi o zi de lucrare sfântă” I.
Lucrări inevitabile
a. Hrana proprie şi prepararea ei (elementară) – Mat. 12:1; Lc. 14:1. Prepararea duminica va fi ţinută la minim b. Îngrijirea animalelor (Mat. 12:11) c. Servicii şi obligaţii publice ce nu pot fi întrerupte: acţiunile pompierilor, personalului medical, supraveghe supraveghere/securitate, re/securitate, hidrocentrale II. Lucrări ale milei (Mat. 12:10-13; Lc. 13:1117; Ioan 5, 9): Vizitarea bolnavilor, a celor singuri, hrănirea sau îngrijirea nevoiaşilor III. Lucrări duhovniceşti: pe lângă biserică (discutată mai jos): educarea creştină a copiilor; părtăşia cu alţi creştini etc. IV.
Ospitalitatea (Rom. 12:13; Evr. 13:2)
a. Abundenţa de îngeri în jurul nostru... b. Un tată a mai mulţi copii a mărturisit că, la nivel uman, atribuie convertirea fiecărui copil al său obiceiului familiei sale de a oferi ospitalitate altor creştini. Notă: responsabilitate r esponsabilitateaa celor care mergeţi în vizite!!!
D. Relaţia dintre ziua Domnului şi prezenţa la Casa Domnului I. Bazele biblice/Nou-Testamentale ale participării la Casa Domnului Domnului în ziua Domnului: Domnului: practica bisericii primare primare (primul punct) II.
Istoria trezirilor spirituale:
a. dorinţa de a petrece cât mai mult timp în Casa Domnului (spre deosebire de tendinţele contemporane) b. aceasta nu legitimează inflaţia artificială a serviciilor bisericii III. Domnului:
Motivaţia participării la Casa Domnului în Ziua
a. Thackway, referitor la prezenţa credincioşilor la biserică duminica: „Două motivaţii ne fac să fim [duminica] la locul nostru [în biserică]: dorinţa spirituală şi datoria biblică. Când lipsim, una dintre acestea este la mijloc: fie dorinţa este slabă, fie datoria este neglijată (fie amândouă). Dacă absentăm de la închinare fără temei, atunci absenţa noastră spune ceva despre starea sufletului nostru. Indiferent de scuzele cu care ne satisfacem conştiinţa, în faţa Domnului nu avem nici una. El vede că dragostea noastră faţă de El nu mai este ca înainte; El vede desconsideraţia noastră faţă de voia Lui revelată. Neglijarea adunării adunării sfinţilor în ziua Domnului nu este atât de mult o condiţie, condiţie, cât un simptom, al altor probleme” (p. 13)
IV. Valorificarea participării la Casa Domnului (după pastorul Ashton Oxenden) a. Când pleci de acasă, pleacă aşteptând o binecuvântare! binecuvânta re! Caut-o şi roagă-te pentru ea! b. Când intri în serviciul de închinare, fă-o cu toată inima! Participă în mod activ la cântare, rugăciune, rugăciune, etc. c. Când asculţi citirea Cuvântului, ascultă cu toată atenţia! Chiar şi un text cunoscut poate oferi multe învăţături noi. d. Când asculţi predica, ascultă cu umilinţă! Fii ca un copil care are de învăţat, ca un flămând care aşteaptă mâncare, ca un pământ uscat care aşteaptă ploaia! e. Când pleci acasă, nu uita serviciul de la biserică! Reciteşte textul, textul, discută (dacă ai cu cine) despre despre mesaj!
Încheiere: O observaţie şi o ilustraţie: - Observaţia: conform paradigmei biblice, ziua Domnului începe în seara dinainte. Cum te pregăteşti (haine, mâncare, etc.)? La ce oră te culci? - Ilustraţia: Concursul de tăiat lemne câştigat de cel ce se odihnea: „când mă odihneam, eu îmi ascuţeam securea” „Aceasta e, aceasta e, ziua Domnului...” Casa în care Hristos este acasă (pentru nuntă) Luca 10:38-42 Introducere: Casa din Betania nu ştim să fi avut ceva deosebit, însă a rămas cunoscută în istorie pentru un lucru – era o casă în care Hristos se simţea ca acasă I. II. III.
O casă în care este preţuită închinarea şi slujirea (Luca 10:40, 42) O casă în care încercările se transformă în binecuvântări (Ioan 11) O casă în care ucenicii Domnului Isus sunt bineveniţi (Luca 10:38a) Prietenia cu Dumnezeu Gen. 18:16-33
Introducere • •
- importanţa prieteniilor ... bune ... şi rele: „spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti" - tema predicii: o prietenie cu totul unică - prietenia cu Dumnezeu
I. Baza biblică a conceptului de prietenie cu Dumnezeu
•
- aparenta ciudăţenie a conceptului, când ne gândim la cine este Dumnezeu şi cine suntem noi - statutul nostru de fii ai lui Dumnezeu - compatibil cu „prietenia"?
•
- întrebarea fiului meu de 2 ani: „tata, vrei să fim prieteni?"
•
•
- cazul lui Avraam: Iac. 2:23; Isa. 41:8
•
- Elifaz: Iov 22:21
•
- cazul lui Ioan Botezătorul: „prietenul Mirelui" (Ioan 3:29)
•
- ucenicii lui Hristos - de atunci şi de azi (Ioan 15:13-15)
II. Natura şi trăsăturile prieteniei cu Dumnezeu 1. Comuni Comunicar carea ea deschi deschisă: să: Gen. Gen. 18:17; 18:17; Ioan Ioan 3:29; 3:29; Ioan Ioan 15:15 15:15 2. Cu Cuno noaş aşte tere reaa reci recipr proc ocăă 1. Avraam Avraam Îl cunoaşte cunoaşte pe Dumnezeu Dumnezeu - până la punctul punctul de a fi sigur sigur ce este este şi ce nu este este compatibil compatibil cu caracterul Său (Gen. 18:25) 2. Dumnezeu Dumnezeu îl cunoaşte cunoaşte pe Avraam Avraam - până până la punctul punctul de a fi sigur sigur de acţiunil acţiunilee viitoare viitoare a lui Avraam: Avraam: „cunosc şi ştiu..." (Gen. 18:19) 3. În Încr cred eder erea ea de depl plin inăă 1. Încred Încrederea erea lui lui Avraam Avraam în în Dumnezeu: Dumnezeu: jertf jertfirea irea lui lui Isaac Isaac (Evr. (Evr. 11:19) 11:19) 2. Înc Încred redere ereaa lui Dumn Dumneze ezeuu în Avra Avraam am (Gen. (Gen. 18: 18:19) 19) 4. Dr Drag agos oste te pr prac actitică că 1. Dra Dragos gostea tea lui lui Avraam Avraam pentr pentruu Dumnez Dumnezeu eu (2 Cron. Cron. 20:7 20:7)) 2. Calitatea Calitatea practică practică a iubirii iubirii lui Dumnezeu Dumnezeu pentru pentru Avraam: Avraam: istoria binecuvâ binecuvântări ntărilor/bi lor/bineface nefacerilor rilor (Gen (Gen 12-19) 3. Dimen Dimensiunea siunea practic practicăă a iubirii iubirii de Dumne Dumnezeu: zeu: Iac. Iac. 2:23-24; 2:23-24; Gen. Gen. 18:19; 18:19; Ioan Ioan 15:13 15:13 5. Înd Îndrăz răznea neala: la: mijlo mijlocir cirea ea pentru pentru Sodom Sodomaa (Gen. 18:2 18:27, 7, 31) 1. Înd Îndrăz răznea neala la însoţ însoţită ită de de respe respect ct (Gen. (Gen. 18: 18:27b 27b))
III. Relevanţa practică a prieteniei cu Dumnezeu 1. O invit invitaţi aţiee la int intimi imitat tatee cu cu Dumn Dumneze ezeuu 1. Ne Nevo voia ia noa noast stră ră de in intitimi mita tate te 2. Experienţel Experienţelee nefericite nefericite („Last („Last Christmas Christmas I gave gave you my heart heart / The The very next next day you gave gave it away") away") => teama de deschidere => evitarea intimităţii => suferinţa goliciunea 3. O intim intimita itate te care care nu cade cade în tri trivia vialit litate ate 2. Un mod model el pent pentru ru pri priete etenii nii de cali calitat tatee 3. Un eta etalon lon pen pentru tru tri triere ereaa prie prieten teniil iilor or 4. O motivaţ motivaţie ie pentru pentru refuz refuzul ul priete prietenii niilor lor cu lumea lumea (Iac. (Iac. 4:4) 4:4) 1. Priet Prietenia enia cu Dumneze Dumnezeuu şi cu lumea: lumea: „prea „preacurvie curvie spirit spirituală"! uală"! 5. O inv invititaţ aţie ie la re recu cuno noşt ştinţ inţăă 1. Pe Pent ntru ru onoa onoare reaa acest acestei ei prie priete teni niii 2. Pentr Pentruu valoarea valoarea practic practicăă a acestei acestei priete prietenii: nii: în în prezent prezent şi şi în viitor viitor 1. Binecuvânta Binecuvântarea rea israeliţilo israeliţilorr în istorie istorie îşi are are originea originea în prietenia prietenia lui lui Avraam Avraam cu Dumnezeu Dumnezeu (Isa. 41:8-10)
Motivaţia căutării lui Dumnezeu Ioan 6:24-27; Ps. 63:1
Introducere • •
•
- Cine mai caută ceva după ce a găsit? - Câţi dintre cei prezenţi L-au găsit pe Dumnezeu ... şi totuşi Îl caută? - Tozer: „A-L fi găsit pe Dumnezeu şi totuşi a continua să-L cauţi este paradoxul sufletesc al dragostei": există ceva în Dumnezeu care te face ca din clipa în care L-ai găsit să vrei să Îl cauţi tot mai mult
I. Importanţa acestei căutări: deosebirea principală dintre creştini şi lume •
o
o
a. Mărturia biblică
i. Matei 6:31-33: distincţia neamuri vs. Poporul lui Dumnezeu
ii. Cea mai mare poruncă
b. Semnificaţie
i. Ceea ce ne distinge de lume în mod suprem nu e îmbrăcămintea, sau ce (nu) bem sau (nu) mâncăm, nici măcar anumite standarde morale
ii. Ceea ce ne distinge (sau ar trebui să ne distingă) este pasiunea noastră după Dumnezeu, dragostea noastră pentru El
•II. Pericolul motivaţiilor greşite sau imperfecte în căutarea lui Dumnezeu •
o
a. Căutarea lui Dumnezeu de dragul spectacolului (Ioan 6:7; cazul lui Irod - Lc. 23:8)
o
b. Căutarea lui Dumnezeu de dragul succesului şi relaţiilor (Ioan 6:14-15)
o
o
i. Dacă vii la biserică doar când sunt formaţii deosebite, predicatori renumiţi ... s-ar putea să fie o problemă!
i. Intensificarea participării la catedrală/biserică înainte de examene, înainte de un interviu pentru servici
c. Căutarea lui Dumnezeu de dragul beneficiilor materiale (Ioan 6:26b)
i. „Evanghelia prosperităţii"
ii. Apropierea de Dumnezeu doar cât ţine criza economică, sau până îmi găsesc un serviciu mai bine plătit
d. Căutarea lui Dumnezeu de dragul binelui fizic/trupesc (Mat. 14:35-36)
i. Focalizarea rugăciunilor mai mult pe probleme de sănătate decât de sfinţenie / umblare cu Dumnezeu
ii. Mobilizarea creştinilor când un frate are o boală gravă dar mai puţin când s-a depărtat de Dumnezeu
•III. Redescoperirea unei motivaţii corecte în căutarea lui Dumnezeu
•
a. Exemplul lui David (Ps. 42:1-2; Ps. 63:1) b. Exemplul lui Pavel (Fil. 3:8)
•
c. Exemplul lui Dorz: Poezia „Cu cine să te-aseamăn" (ves. 1-2)
•
•
d. Exemplul lui Tozer, care a scris literalmente pe genunchi cartea În căutarea lui Dumnezeu: rugăciunea sa la sfârşitul cap. 1
Imperativele progresului spiritual Evr. 10:19-39 Intro: Viaţa creştină ca mersul pe bicicletă: când nu mai înaintezi, te prăbuşeşti
•I.
Chemarea noastră la progres spiritual (10:39, ca miez al epistolei) • •
•II.
a. Metaforele „umblării", „alergării", „creşterii" - toate presupun progres b. Progresul/maturizarea presupune însă adesea o
i. Timp - „S-au născut ceva oameni mari în satul acesta?" - „Nu, numai prunci"
o
ii. Efort (refuzarea „scurtăturilor", etc.) - tentaţia copiilor de a „rezolva" problemele uitându-se la răspunsurile de la sfârşitul cărţii
o
iii. Disconfort/greutăţi: cuiburile de vultur au spini sub pene, iar când puii sunt mari vulturul începe să scoată penele
Pericolul regresului spiritual • •
•III.
a. Menţionarea pericolului (10:38) b. Descrierea pericolului (10:26-31) o
i. Cine sunt cei vizaţi: creştini reali
o
ii. Seriozitatea implicaţiilor
o
iii. Evitarea fricii exagerate de a nu fi comis „apostazie": atâta vreme cât există regretul pentru păcat şi dorinţa de îndreptare e semn că nu a fost comisă „apostazia"!
Imperativele progresului spiritual (şapte- 5 la pers I pl, 2 la II pl) •
a. „Să ne apropiem" (10:22) - să nu ne mulţumim cu a rămâne pe loc o i. Privilegiul de a ne putea „apropia" (10:19-22) o
•
b. „Să ţinem ... la mărturisirea..." - să preţuim ce avem o
•
•
i. Mulţi pierd soţii/moşteniri/bani pentru că nu preţuiesc ce au
c. „Să veghem unii asupra altora" (10:24) o
•
ii. Imposibilitatea evreilor de a se „apropia" de locul prea sfânt, datorită şirului de „bariere"/perdele; dacă li s-ar fi dat şansa o dată la 5 ani, e greu de imaginat că un evreu credincios nu ar fi utilizat-o; noi avem harul acesta zilnic
i. Nu doar să stăm unii lângă alţii în biserică, să cântăm împreună... ci să avem deschiderea de a ne întreba despre progresul spiritual, de a avertiza/semnala, de a nu ne supăra şi a nu răspunde cu generalităţi când alţii ne întreabă
o
ii. Repulsia noastră faţă de a fi „supravegheaţi" - securitatea comunistă; individualismul occidental
o
iii. Conştientizarea nevoii de a merge împotriva curentului cultural: o familie în care nimeni nu vrea să dea socoteală nimănui e disfuncţională; la fel şi în familia bisericii!
d. „Să nu părăsim adunarea" (10:25) o
i. Mama arată pe pereţii bisericii numele celor care au murit în „serviciu (militar)"; copilul întreabă: „serviciul de dimineaţă sau de seară". Dimpotrivă, statisticile arată că mult mai mulţi mor acasă decât la biserică, deci e o idee bună să venim!
o
ii. „Creştinii noştri de pe vremuri pe sub pământ altar zideau / Şi pe furiş la miezul nopţii veneau şiacolo se-nchinau"
e. „Aduceţi-vă aminte (de zilele de la început)" (10:32) - suferinţele, preţul plătit altădată de noi sau de înaintaşii noştri
•
f. „Să nu vă părăsiţi încrederea în răsplătire" (10:35) - încrederea că dedicarea, jertfa şi perseverenţa ne vor fi răsplătite
Liniştea din mijlocul furtunii: O perspectivă biblică asupra stresului Ps. 131; Mat. 8:23-27
Introducere • •
•I.
- descoperirea cuvântului „stres" la 14 ani ... iar a realităţii de atunci încoace - Tema mesajului, cu o precizare: nu o prelegere despre managementul stresului (despre care există literatură din abundenţă) ci o abordare biblică
Definiţie şi atestare biblică
1.
Definiţie (DEX): 1. stare de încordare sau tensiune neuropsihică. 2. ansamblul reacțiilor fiziologice prin care organismul uman răspunde unui agent stresant, încercând să se apere și să-și mențină echilibrul de bază. o Ilustrare: un resort gata să sară; un elastic gata să se rupă o
Nu e ceva neapărat rău, dar poate avea efecte devastatoare când scapă de sub control
2. Atestarea biblică: o o
Stresul - un concept „biblic" (din moment ce nu apare în Biblie şi este relativ recent)? Deşi cuvântul nu apare, realitatea pe care o descrie cuvântul modern „stres" poate fi uşor identificată în Biblie
David
Rolul său ca împărat, cu responsabilităţile inerente
Conflictele - intense şi de lungă durată - cu Saul, Absalom etc.
Necazurile/traumele: moartea unui copil, etc.
Hristos (Mc. 1:32-39)
activitatea Sa, solicitările mulţimilor, opoziţia liderilor religioşi
II. Cauzele stresului •
1. Cauze externe - care nu ţin de noi şi pentru care nu suntem responsabili o Mediul în care trăim sau lucrăm o
o
•
Evenimentele şi situaţiile din viaţa noastră
Evreii între oastea lui Faraon şi Marea Roşie (Ex. 14:13-15)
Pornirea furtunii pe mare
Similar: pierderea slujbei, apropierea unui examen etc.
De reţinut: în astfel de situaţii, preocuparea noastră (principală) nu este să fie schimbarea circumstanţelor ci dobândirea unei atitudini corecte
2. Cauze interne - care ţin de noi şi pentru care suntem responsabili
o
Mândria (Ps. 131:1), manifestată prin
focalizarea asupra persoanei mele (în discuţii, preocupări etc.)
„Nu vreau mult. Doar dacă aş avea mai multă sănătate, ceva mai mulţi bani, o slujbă mai interesantă, haine mai bune, concedii mai interesante, atunci aş fi satisfăcut. Vreau o doză de succes... Vreau să deţin controlul. Cine n-ar vrea? Vreau să mă simt bine. Oare nu vrea şi Dumnezeu să mă simt bine? Vreau... vreau ca lucrurile să fie cum vreau eu... Vreau ca Dumnezeu să facă ce doresc eu. Vreau ... să fiu Dumnezeu!" (David Powlison, Stress)
atitudinea negativă faţă de alţii (Ps. 131:2)
Atenţie! Chiar şi cei ce nu au o imagine bună despre ei pot fi mândri şi egoişti. Când te simţi inferior faţă de alţii nu îi respecţi şi nu îi tratezi cu bunătate. În schimb, îi invidiezi, îi urăşti, te văicăreşti, critici. Mândria chiar şi atunci când este rănită găseşte pe altcineva pe care să îl privească de sus.
Femeia fără prieteni - cu două categorii de contacte: „oamenii de pe piedestal", respectiv „oamenii din groapă", iar între ei „liftul"(evenimentele) care îi transfera direct dintr-o clasă în alta
aspiraţii exagerate (Ps. 131:1): scările spre nimic; treptele de nisip
nu înseamnă să nu ai aspiraţii ci să le subordonezi lui Dumnezeu şi să Îi laşi lui dreptul de a decide dacă, cum şi când ţi le împlineşte
III. Învingerea stresului: liniştea lăuntrică (Ps. 131:2-3)
1. Posibilitatea liniştii: metafora „copilului înţercat" 2. Insuficienţa proprie: nu e destul să îţi propui să fii calm, să nu mai fi orgolios, să nu mai cauţi să controlezi toate şi pe toţi 3. Importanţa intervenţiei lui Dumnezeu: „pune-ţi nădejdea în Domnul", „taci, fără gură (mării)" => strigă către Dumnezeu (ca ucenicii pe mare) 4. Necesitatea părţii umane: sugestii specifice o
Cultivă încrederea în Dumnezeu (Ps. 131:3)
o
Identifică-ţi „scările spre nimic" / „treptele de nisip" ... şi demolează-le!
o
i. Scări ale realizărilor: Evaluează-ţi modul în care urmăreşti să-ţi obţii diplomele, promovările, ambiţiile (fie ele şi legate de lucrarea lui Dumnezeu)
ii.
Scări ale posesiunilor: lucruri despre care spui sau gândeşti „doar dacă aş avea..."
iii.
Scări ale satisfacţiilor/plăcerilor
Cultivă o părere cumpătată despre tine (Rom. 12:3)
o
Ai grijă în ce barcă urci ... şi cu cine! (Mt. 8:23) - Salvarea ucenicilor a fost că au urcat cu Hristos
o
Ai grijă cui te adresezi
i.
ii.
Tendinţa este ca în situaţii de stres să-ţi îndrepţi atenţia spre oameni
1.
2. Fie ca descărcare a tensiunii tale lăuntrice: adesea rănim pe cei la care ţinem cel mai mult
Fie pentru căutarea ajutorului şi să fii dezamăgit
Ucenicii s-au adresat lui Hristos (Mt. 8:25; Filip. 4:6-7)
Mânia - stăpâneşte-o, ca să nu te stăpânească! Efes. 4:26-31
Introducere - Incidentul tragic cu explozia de la Biserica Baptistă Germană din Timişoara: gazul, care pentru atâţia dintre noi e de mare folos, pentru această familie a fost o tragedie - La fel ca şi gazul, sau curentul electric, sau forţa apelor sau a vântului sunt şi sentimentele noastre - o binecuvântare, atâta vreme cât sunt ţinute sub stăpânire, dar o tragedie, când scapă de sub control - Nu orice formă de mânie este neapărat rea: • •
Biblia vorbeşte de mânia lui Dumnezeu (Rom. 1:18); Hristos s-a mâniat (Marcu 3:5) Mânia este o emoţie foarte puternică, ce poate distruge sau poate mobiliza la acţiuni constructive
1. Miza controlului: o controlezi sau te controlează •
•
Exemple de situaţii în care am avut de pierdut mult pentru că nu am controlat mânia ci ne-am lăsat controlaţi de ea o Relaţii compromise; răni adânci; remuşcări pentru cuvinte sau atitudini exprimate la mânie şi din cauza cărora nu putem adormi seara, etc. Copiii, victime prioritare ale mâniei scăpate de sub control (Efes. 6:4) o
Ameşii: constatarea că la ei în curtea şcolii copiii nu ţipă... pentru că nici părinţii nu ţipă acasă!
2. Mitul că nu o pot controla • •
•
•
•
•
•
•
Afirmaţiile/Justificările noastre în acest sens Afirmaţiile Scripturii: putem să o controlăm şi suntem responsabili să o facem (Prov. 12:16; 29:11) Descrierea secventiala a unei situaţii care generează mânia - aparent imposibil de controlat Demonstrarea capacitatii noastre de a o controla, cand stim ca nu ne putem permite sa rabufnim: în mijlocul dramei sună telefonul iar tonul se schimbă brusc ... pt că la capătul firului e şeful/profesorul Concluzia: suntem capabili să o controlăm, atunci când vrem cu adevărat (când ne dăm seama că nu ne putem permite să răbufnim. Problema este însă că am învăţat să ne controlăm mânia în prezenţa anumitor persoane şi am învăţat să nu facem efortul de a ne-o controlăm în faţa altora (cel mai adesea membri ai familiei). Justificarea noastră: „nu îmi pot permite" cu unii (şeful, profesorul etc.) dar „îmi pot permite cu alţii (membrii familiei) Greşeala acestui raţionament: serviciul/banii/notele sunt mai importante decât relaţia cu soţia/copiii/Dumnezeu Vestea bună: comportamentul nostru este învăţat şi „orice învăţ are şi un dezvăţ" Cum? - secţiunile următoare
3. Metode nebiblice de gestionare a mâniei: • •
Ventilarea (răbufnirea) - spre oameni sau spre obiecte (e.g. sfatul unor psihiatri/psihologi) Interiorizarea - „a ţine mânie" (calea spre amărăciune şi resentimente) - tot un păcat (Efes. 4:26)
4. Metodele bibice de controlare a mâniei •
Ai grijă cum te pregăteşti o Comportamentul în anumite situaţii este ca şi un examen: depinde cum te-ai pregatit:
Pregătirea în trup: prin odihnă, exerciţiu, hrană corespunzătoare (de ex. mulţi sunt mai irascibili când sunt flămânzi)
Pregătirea în suflet/psihic: limitarea, pe cât posibil, a situaţiilor de stres intens şi prelungit (prin ore de muncă suplimentare; prin ambiţii nerealiste etc.)
•
Pregătirea în duh
Cultivă credinţa: încrederea că Dumnezeu e în controlul situaţiei şi că nu e cazul ca eu să îmi pierd cumpătul pentru a o rezolva
Cultivă dragostea (necondiţionată), chiar şi faţă de cei greu de iubit (Mat. 5:43-44)
Cultivă rugăciunea - mai ales pentru cei care te fac să reacţionezi nepotrivit
Ai grijă cum acţionezi: o
Acţionează, nu reacţiona!
o
Atacă problema, nu persoana!
o
o
Ia-ţi un timp de răgaz!
Un timp de 1 minut înainte de a spune ce ţi-a trecut prin minte. Nu am auzit pe nimeni să regrete că nu a spus imediat ce i-a trecut prin minte dar ştiu pe mulţi care ar da mult să poată lua înapoi un cuvânt rostit în pripă
Un timp retras (în dormitor, în baie) pentru rugăciune, calmare, reflecţie, atunci când situaţia pare să se încingă
Scrie ce simţi ... şi apoi arde scrisoarea! - Tehnica lui Abraham Lincoln
Lectură suplimentară:
June Hunt, Cheile consilierii , vol. 1, p. 241ff. John Coblentz, Eliberează-te de mânie, Christian Aid, 2000 Lou Priolo, The Heart of Anger , Calvary Press, 1997. Ross Campbell, Mânia îţi distruge copiii, Cluj: Ed. Discipolul, 2006
O ÎNTÂLNIRE PERSONALĂ CU CRISTOS Marcu 1: 16-20 Introducere Acest text ne redă prima întâlnire personală a Domnului Isus cu un grup de viitori ucenici după intrarea Sa oficială în lucrare. Orice întâlnire personală cu Cristos este urmată de o chemare în a-L urma. Alegerea este a noastră. Noi putem să-L respingem sau putem să alegem sa mergem cu El. Dar, să nu uităm! Cel ce ne cheamă este însăşi Dumnezeu. Urmarea lui Cristos trebuie făcută în termenii prescrişi de El. Care sunt aceste condiţii? Cine-L urmează pe Cristos trebuie ...
•
I. ... sa fie gata să renunţe la anumite lucruri II. ... sa devină dependent de Domnul Isus
•
III. ... sa fie gata să asculte de Cristos devenind robul Lui
•
IV. ... să se lase transformat în mod continuu de Dumnezeu
•
V. ... să devină ‘pescar de oameni'
•
Concluzie: În seara aceasta Domnul Isus s-a întâlnit personal şi cu tine. Ţi-a adresat şi ţie aceeaşi chemare, Vino după Mine! Cum vei răspunde tu? Vei fi gata să accepţi condiţiile Lui?
