Surprins de Puterea Duhului

Dr. Jack Deere

Surprins de puterea Duhului

Ediţia a II-a revăzută

Cuprins

Partea I - Luat prin surprindere 1. Apelul telefonic care mi-a schimbat viaţa 9 2. Surprins de Duhul Sfânt 23 3. „Wimbere" şi semne 33

Partea a ll-a Prejudecăţi spulberate 4. Mitul obiectivitătii biblice desăvârşite 43 5. Adevăratul motiv pentru care unii nu cred în darurile spirituale 57 6. Răspunzând abuzurilor spirituale 81 7. înspăimântat de moarte de către Duhul Sfânt 93 8. Au fost lăsate miracolele doar pentru o vreme? 107 9. De ce vindecă Dumnezeu? 127 10. Pentru ce a lăsat Dumnezeu darurile supranaturale? 145 11. De ce nu vindecă Dumnezeu întotdeauna? 159

Partea a lll-a Căutarea darurilor şi a dătătorului lor 12. Umblarea cu discernământ după darurile spirituale 177 13. Pasiunea după Dumnezeu 195 14. Crescând în pasiune şi în putere 213

Epilog Anexa A Alte motive pentru continuitatea minunilor 239 Anexa B Au încetat darurile spirituale odată cu apostolii? 251 Anexa C Au existat doar trei perioade de minuni 285 Note

Pentru Leesa, „Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, şi măreaţă ca nişte oştiri sub steagurile lor?" (Cântarea Cântărilor 6:10)

SURPRINS DE PUTEREA DUHULUI Acesta este cel mai convingător răspuns pe care l-am citit vreodată la obiecţiile celor care spun că darurile supranaturale, precum vindecarea şi profeţia, nu mai sunt active astăzi. Această carte este solid ancorată în Biblie şi scrisă de un talentat interpret al Scripturii care cunoaşte din interior obiecţiile oponenţilor. Dacă credeţi deja aceste adevăruri, cartea aceasta vă va întări credinţa şi dragostea pentru Isus, ajutându-vă să vă feriţi de abuzuri. Iar dacă nu credeţi că darurile mai există şi astăzi, fiţi pregătiţi pentru a vă schimba gândirea - şi chiar viaţa! Wayne Grudem Profesor de Teologie Sistematică, Trinity Evangelical Divinity School Ca mulţi dintre noi, Dr. Jack Deere a fost nevoit să părăsească sistemul cesaţionist. Aceasta este cea mai clară prezentare a teologiei darurilor supranaturale pe care am citit-o vreodată. Îi voi contacta pe toţi cesaţioniştii pe care îi cunosc şi îi voi provoca să se confrunte cu această analiză strălucită a Dr. Deere. Ralph Neighbour, Jr. Touch Equiping Stations, Singapore Iată o carte care vine la momentul potrivit, o carte care ar trebui să creeze un gen de nelinişte (bună) atât între penticostali cât şi între cesaţionişti, chemându-i pe cei dintâi să se desprindă de uşurinţa cu care adesea doar vorbesc despre Duhul, fără să îi mai experimenteze puterea, invitându-i pe cei din urmă să accepte că ei şi-au zidit argumentul lor pe baza unei experienţe, sau, mai precis, pe lipsa ei. Această carte este o teologie narativă în cea mai strălucită formă, din punct de vedere confesional, al mărturiei personale şi al Bibliei. Cititorul, de asemenea, să se aştepte la o surpriză. Gordon D. Fee Profesor de Noul Testament, Regent College Una dintre cele mai solide frâne în calea manifestării depline a împărăţiei lui Dumnezeu şi în SUA a fost cartea lui Benjamin Warfield, Minuni contrafăcute (Counterfeit Miracles), tipărită cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă. Noua carte a Dr. Jack Deere, mai mult decât orice altceva, are potenţialul de a neutraliza teoriile lui Warfield şi ale urmaşilor săi, deschizând Trupul lui Hristos către puterea deplină a Duhului Sfânt. Este cu adevărat un reper, o carte de referinţă. C. Peter Wagner Fuller Theological Seminary In opinia mea, cartea lui Jack Deere, Surprins de puterea Duhului, este o lectură obligatorie pentru orice creştin fidel Bibliei. Sunt convins că această carte va inspira, va frământa şi va binecuvânta pe fiecare cititor. Mi-aş dori din toată inima să o pot aşeza în mâinile fiecărui credincios evanghelic conservativ. James Robison Life Outreach International Un punct de cotitură dramatic a intervenit în viaţa lui Jack Deere când Duhul lui Dumnezeu l-a luat prin surprindere. In mod suveran, Dumnezeu i-a ieşit înainte, tot aşa cum i-a cercetat pe Saul fariseul, pe Augustin cel lumesc, pe loan Calvin, umanistul din secolul al şaisprezecelea. Cartea Dr. Deere descrie acel punct de cotitură şi îi analizează fundaţia biblică. Este o carte căreia i-a sosit timpul.

John White psihiatru şi autor Această carte este un adevărat taifun Prin istorisiri fascinante, o privire proaspătă în Biblie şi o teologie a pasiunii şi puterii, Dr. Deere ia cu asalt poziţia tradiţională protestantă conform căreia darurile supranaturale ale Duhului au încetat. Dr. Deere nu lasă loc de neutralitate. Fie i te alături în această căutare după mai mult din puterea supranaturală a Duhului, fie te pui împotrivă. Cartea aşteaptă un răspuns, de o partea sau de cealaltă, nu doar o reacţie. Bruce K. Waltke Profesor de Noul Testament, Regent College Uşor de citit, argumentată cu strălucire, teza doctorului Deere, în opinia mea, nu poate fi combătută. Va marca zilele noastre. îi va convinge pe cei care sunt deschişi şi pe mulţi dintre aceia care încă nu sunt. R.T.Kendall Păstor, Westminster Chapel, Londra

LUAT PRIN SURPRINDERE Partea I Apelul telefonic care mi-a schimbat viaţa In cele mai răzleţe imaginaţii ale mele nu mi-aş fi putut închipui că o singură conversaţie telefonică ar putea schimba cursul vieţii mele — şi nu numai al vieţii mele, ci şi al altora din cercul meu. Înainte de apelul telefonic ştiam încotro merg. Duceam o viaţă confortabilă şi sigură. Deţineam controlul şi îmi plăcea aceasta. In cea mai mare parte a timpului percepţia mea era că ştiam ce făcea Dumnezeu. Dar în momentul în care am pus receptorul jos în acea dimineaţă rece de ianuarie 1986, toate acestea s-au schimbat brusc. Nu mai eram atât de sigur încotro mergeam şi ce făceam şi începusem să mă întreb dacă cunoşteam măcar ce făcea Dumnezeu. Aşa după cum se va vedea, viaţa mea nu a mai fost la fel după acea conversaţie telefonică. Niciodată nu voi mai simţi confortul şi siguranţa pe care ţi le dă gândul că tu deţii controlul asupra vieţii tale. Neîndoielnic, aceasta este o siguranţă falsă — ştiu acum aceasta — dar te poţi simţi bine sub vraja unei astfel de iluzii. Dacă aş fi ştiut câtă durere şi ce traume îmi stăteau înainte, probabil ca nu aş fi ridicat vreodată receptorul. Dar în acest fel, aşa cum spun cuvintele unui cântec, „aş fi ratat aventura", şi aceasta ar fi însemnat cea mai mare pagubă dintre toate. Eram cel mai nepotrivit candidat din lume pentru cuvântul „farsă", dar Dumnezeu urma să îmi joace una. Tocmai se încheia cel de al zecelea an ca profesor la catedra de Vechiul Testament

de la Dallas Theological Seminary. Păşeam în al şaptelea an ca păstor la o Biserică din Fort Worth, la fondarea căreia am participat. Cu o toamnă mai devreme, tocmai mă întorsesem cu familia din Germania. Fusese un an binecuvântat de odihnă şi studiu, şi eram nerăbdător să revin la îndatoririle mele pastorale şi didactice. Principala mea pasiune era predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Credeam că cel mai important lucru în viaţă era să studiez Cuvântul lui Dumnezeu şi că majoritatea nevoilor noastre — sau cel puţin cele mai importante — puteau fi rezolvate prin studierea Scripturilor. Dacă acestea nu puteau fi rezolvate în acest fel, atunci mă aflam la strâmtorare, fiindcă eu adoptasem un sistem care nu Îi lăsa lui Dumnezeu multe ocazii de a ne ajuta şi în alt fel. Dumnezeul în care credeam şi pe care ÎI predicam nu era implicat în vieţile noastre aşa cum se implicase în vieţile credincioşilor din Noul Testament. La ora aceea, aceasta nu mă deranja prea mult, fiindcă credeam că El aşa voia. Credeam că El a schimbat lucrurile astfel. Mai precis, credeam că Dumnezeu ascultă rugăciunile, dar numai anumite feluri de rugăciuni. De exemplu, eu ştiam că Dumnezeu a retras darurile supranaturale ale Duhului. Nu mai este nevoie de ele; noi avem acum Biblia completă. Desigur că uneori Dumnezeu face minuni. La urma urmelor, El este Dumnezeu şi poate face tot ce doreşte. Doar că El nu le mai face aşa de des. In realitate, El le făcea aşa de rar, încât de când devenisem creştin nu îmi amintesc să fi văzut vreo minune de vindecare despre care să fi fost sigur că era rezultatul puterii lui Dumnezeu. Nici măcar nu am auzit de o aşa minune! Nici nu puteam arăta vreo minune din istorie care să fi fost documentată corespunzător după moartea apostolilor. Singurele excepţii erau convertirile, despre care credeam atunci, şi încă mai cred

şi astăzi, că sunt cele mai mari dintre toate minunile. In afară de convertiri, lucrul cel mai apropiat de o minune în experienţa mea erau răspunsurile la rugăciune, mai ales cele pentru nevoi financiare, care uneori păreau prea precise pentru a putea fi puse pe seama coincidentei. Această absenţă a minunilor nou testamentare din experienţa mea nu mă deranja, şi aceasta fiindcă eu credeam că Dumnezeu era iniţiatorul acestei schimbări. Eram încrezător că puteam dovedi cu Scriptura, cu teologia şi cu mărturia istoriei bisericii că Dumnezeu a retras darurile supranaturale ale Duhului Sfânt. Eram, de asemenea, încrezător că El nu ne mai vorbeşte nouă decât prin Cuvântul Său scris. Visele, vedeniile, îndemnurile lăuntrice şi altele asemenea miroseau a subiectivism şi ambiguitate, lucruri de care îmi era scârbă. Tare mă mai iritam când vreun student venea la mine şi îmi spunea: „Dumnezeu mi-a vorbit să fac..." Rareori putea ceva să mă irite atât de tare, încât să trec la mustrare aspră aşa de repede ca atunci când auzeam cuvintele: „Dumnezeu mi-a vorbit să fac..." Pentru mine, acele cuvinte implicau faptul că orice mi-ar fi comunicat mai departe respectivul, avea aceeaşi autoritate precum Cuvântul lui Dumnezeu. Îmi părea că e mai mult decât îngâmfare, chiar o blasfemie! Îmi venea să îi iau în derâdere pe cei care spuneau că Dumnezeu le-a vorbit. Aşa cum aţi putea intui din ce am spus până aici, eu nu eram genul de credincios care „căuta ceva mai mult". Nu aveam nevoie de minuni şi vindecări din partea lui Dumnezeu. Eu şi familia mea ne-am bucurat din totdeauna de o sănătate bună, iar în acele ocazii rare, când a trebuit să ne dregem cu medicamente, doctorii familiei noastre au fost mai mult decât pricepuţi. Adunarea noastră era tânără şi puternică şi am avut puţine decese în primii şapte ani ai istoriei noastre. Pur şi simplu, vindecarea divină nu era prea sus pe lista priorităţilor noastre. Fără îndoială că nu era nevoie ca Dumnezeu să îmi vorbească printr-una dintre acele metode subiective pe care le-a folosit cu oamenii din Biblie. La urma urmelor, eu aveam biblia acum şi mă număram printre acei puţini oameni care dobândiseră o pregătire teologică de excepţie. Nu, nici eu şi nici prietenii din cercul cel mai apropiat nu aşteptau „ceva mai mult" de la Dumnezeu. Dacă aveam o problemă, era aceea că nu ştiam cum să mă dăruiesc mai mult Domnului. Soţia mea avea o viziune diferită faţă de mine. De fapt, dacă este vreun motiv omenesc pentru care ar fi trebuit să răspund la acel apel telefonic, îl atribuiesc rugăciunilor soţiei mele pentru mine. Lessa este una dintre acele puţine persoane care trăieşte viaţa creştină mai mult decât vorbeşte despre ea. Ea mai degrabă petrece o oră rugându-se pentru tine decât să petreacă zece minute mustrându-te pentru un păcat ce l-ai făcut. Deşi nu mi-a spus-o atunci, ea a simţit că am nevoie de ceva mai mult din partea lui Dumnezeu. In timpul anului pe care l-am petrecut în Germania (1984-1985) ea obişnuia să meargă în fiecare după-amiază la o plimbare de două ore în munţii Pădurea Neagră. Când o întrebam despre plimbările ei, ea îmi spunea că se ruga. Niciodată nu am întrebat-o pentru ce se ruga şi ea nu mi-a spus, dar ea se ruga pentru mine. De-a lungul anilor am văzut cum pasiunea mea pentru Dumnezeu seca încet, ca rezervoarele de apă din Sudul Californiei, în anotimpul secetos. Eu nu eram conştient că îmi pierdusem pasiunea pentru Dumnezeu, Credeam doar că m-am maturizat. Dar ea era preocupată de făptul că eram mulţumit şi satisfăcut de mine însumi. In acest timp ea a observat atitudinile mele ostile faţă de chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Omeneşte vorbind, îmi dau seama că rugăciunile Leesei L-au determinat pe Dumnezeu să facă pe un om din cealaltă parte a ţării să ridice receptorul şi să formeze numărul meu. La sfârşitul toamnei anului 1985, conducerea bisericii mele a hotărât că vom organiza o conferinţă biblică în primăvară. După o întâlnire cu prezbiterii, în timp ce mă îndreptam spre

maşină împreună cu conducătorul comitetului de prezbiteri, el m-a întrebat pe cine mi-aş dori să aducem ca invitat la conferinţa din primăvară. Fără ezitare am răspuns că mi-ar plăcea să îl solicităm pe Dr. John White, un psihiatru şi autor creştin britanic. El scrisese până la acea oră vreo cincisprezece cărţi, iar eu şi soţia mea le citiserăm deja pe toate. El era autorul meu favorit. Eram absolut sigur că el va face o lucrare minunată în calitate de conferenţiar. Ştiam din lecturile mele că el acorda o mare stimă Cuvântului lui Dumnezeu, că era inteligent, că era de un ajutor imens în domenii practice în care creştinii aveau nevoie de ajutor şi mai credeam că am găsit indicii că el, de asemenea, era dispensaţionalist. (In realitate, s-a adeverit că el avea rădăcini în mişcarea evanghelică Plymouth Brethren1). (1 Frăţietatea de la Plymouth a luat naştere în anul 1820, prin lucrarea lui John Darby şi a Iui Francis Hutchinson. Ei considerau ca bisericile de sorginte naţională şi sistemele bisericeşti existente nu reflectau natura şi caracterul bisericii adevărate, (n.tr.) Foloseam cărţile lui de ani de zile la Şcoala noastră duminicală. Conducătorul comitetului de prezbiteri imediat a fost de acord cu sugestia mea. A doua zi el a sunat la editorul cărţilor Dr. White ca să afle cum l-am putea ademeni să vină la conferinţa noastră. Editorul ne-a spus că cel mai probabil Dr. White nu va accepta invitaţia noastră, fiindcă programul lui era deja stabilit pentru următoarele optsprezece luni. Editorul ne-a spus că singura şansă de a-1 avea pe Dr. White ar fi să îi cerem să vorbească pe un subiect la care lucra în prezent, scriind sau făcând cercetare, fiindcă lui nu-i plăcea să vorbească despre lucruri despre care scrisese deja. Editorul ne-a mai dat câteva sugestii asupra modului în care ar trebui să îl abordăm pe Dr. White, dar nu ne-a lăsat prea mari speranţe. Conducătorul comitetului i-a trimis o invitaţie prin intermediul editorului, la care în scurt timp am primit scrisoarea în care Dr. White refuza politicos invitaţia noastră. Ceva m-a făcut să nu renunţ. I-am scris deci personal Dr. White şi l-am rugat să vină. La doar câteva zile după aceasta am primit un apel telefonic care a modificat întreaga direcţie a vieţii şi slujirii mele pentru totdeauna. Apelul era de la Dr. White. Am fost foarte surprins că el m-a sunat dar şi mai surprins că a sunat atât de repede după ce a primit scrisoarea mea. El mi-a spus: „Bună Jack, aici este John White. Vreau să îţi mulţumesc pentru că m-ai invitat să vorbesc la conferinţa voastră din primăvară. Cred că aş putea să aranjez aceasta. Despre ce ai dori să vorbesc?" Înarmat cu informaţiile primite despre el, am răspuns: „O, nu prea ştiu! Ce-ar fi să vorbeşti despre ceva la care lucrezi sau despre ceva la care scrii chiar acum?" „Bine, eu lucrez acum la o carte despre împărăţia lui Dumnezeu. Cum sună aceasta?" „Este minunat! Noi cei de aici iubim împărăţia lui Dumnezeu." Gândeam în sinea mea: Grozav, vom avea o conferinţă despre profeţia biblică. Vom vorbi despre diferitele abordări ale mileniului sau poate despre concepţii diferite privitoare la împărăţie şi la taberele teologice respective. Apoi am adăugat: „Amândoi ştim ce este împărăţia lui Dumnezeu, dar va trebui să dau un raport prezbiterilor despre subiectele pe care le vei aborda cu privire la împărăţie. Dorim să avem patru sesiuni în total. Cum ai vrea să le divizezi?" „Când mă gândesc la împărăţia lui Dumnezeu, a răspuns el, mă gândesc cu prioritate la autoritatea lui Hristos. Dacă vrei sa ţin patru sesiuni, cred că le voi grupa astfel. Prima va fi despre autoritatea lui Hristos asupra ispitelor." „Foarte bine" am răspuns. „A doua va fi despre autoritatea lui Hristos asupra păcatului." „Bine." „A treia va fi despre autoritatea lui Hristos asupra demonilor." Hmm, m-am gândit eu, demoni? Bănuiesc că există demoni pe undeva în lume. Fără îndoială că au existat mulţi în primul secol. (Chiar aşa, unde or fi plecat?) Şi sunt sigur că dacă mai există demoni în jur, Isus trebuie că are autoritate şi asupra lor. Aceasta va fi cu

siguranţă o sesiune interesantă, chiar dacă nu va avea prea mare relevanţă practică. Am spus deci: „Bine...sigur...da." „A patra sesiune va fi despre autoritatea lui Hristos asupra bolilor." „Boli?!" Am exclamat eu, încercând să-mi reprim nervozitatea din glas. Fără îndoială că nu l-am auzit eu bine. „Nu ai spus boli, nu-i aşa?" „Ba da." „Nu vei vorbi despre vindecare nu-i aşa?" Aproape că am scuipat cuvântul „vindecare". Aveam o mare repulsie faţă de orice avea de a face cu vindecarea. „Ba despre aceasta." Nu-mi puteam crede urechilor. Până cu câteva clipe în urmă, fusesem sigur că Dr. White este un om în toate minţile, un priceput în ale Bibliei şi un om inteligent, şi iată că el vorbeşte despre vindecare! El este psihiatru, mi-am spus eu. Poate că foloseşte cuvântul „vindecare" doar pentru a se referi la un fel de psihoterapie. Aşa că am întrebat: „Nu vă referiţi la vindecarea fizicăy nu-i aşa?" „Ei, nu mă voi limita doar la vindecarea fizică, a replicat el calm, dar voi include şi vindecarea fizică." „Glumiţi! Fără îndoială că ştiţi că Dumnezeu nu mai vindecă astăzi şi că toate darurile supranaturale ale Duhului au fost retrase o dată cu moartea apostolilor. Ştiţi aceasta, nu-i aşa?" Niciodată nu întâlnisem o persoană pe care să o consider inteligentă şi care să nu ştie aceste lucruri. La acest punct, Dr. White nu mi-a dat nici un răspuns. Mi-am spus în sinea mea: Bine, cred că el nu este prea tare în acest domeniu; mai întâi el nici nu este teolog prin educaţie, el este doar un psihiatru. Tăcerea lui pentru mine a însemnat faptul că aştepta să dovedesc din Biblie că aceste lucruri nu mai există. Aşa că i-am spus: „Noi ştim că darul vindecării nu mai există, fiindcă dacă analizăm lucrarea de vindecare a apostolilor vedem că ei au vindecat instantaneu, complet ireversibil, şi că toţi pentru care ei s-au rugat au fost vindecaţi. Nu vedem acest fel de vindecare manifestându-se în nici una dintre mişcările sau grupurile care pretind că au puteri vindecătoare. Mai degrabă, ceea ce vedem în aceste grupuri sunt vindecări graduale, vindecări parţiale, vindecări care uneori sunt reversibile, şi sunt şi mulţi oameni care nu se vindecă niciodată. Ştim, aşadar, că genul de vindecări care au loc astăzi nu este identic cu cele care au avut loc în Biblie." „Crezi că toate situaţiile în care apostolii s-au rugat pentru o persoană sunt relatate în Biblie?" a întrebat Dr. White. M-am gândit puţin şi am spus: „Desigur că nu. Doar o mică parte din lucrarea lor şi a Domnului Isus este relatată în paginile Noului Testament." „Atunci nu se poate să fi fost vreo situaţie în care ei să se fi rugat pentru cineva şi ei să nu se fi vindecat, dar aceasta să nu fie relatată în Scripturi?" A trebuit să admit că are dreptate, fiindcă Biblia nu relatează toate situaţiile în care apostolii s-au rugat pentru oameni. Posibil că au fost situaţii în care s-au rugat pentru cineva şi aceia nu au fost vindecaţi. Mi-am dat seama că Dr. White tocmai m-a prins într-o eroare de interpretare. Eu folosisem un argument al tăcerii. Acesta era un lucru pe care eu cu grijă îi învăţam pe studenţii mei să nu îl facă. De exemplu, când venea în discuţie subiectul darurilor Duhului, unii studenţi spuneau: „Nu trebuie să vorbim în limbi ca să fim spirituali, fiindcă Hristos nu a vorbit niciodată în alte limbi." Eu răspundeam: „De unde ştii că Hristos nu a vorbit niciodată în limbi?" Studentul răspundea: „Fiindcă Scriptura nu spune nicăieri că El a vorbit în limbi." Imediat eu îl corectam pe acel student că nu poţi folosi ceea ce Scriptura nu spune ca argument în favoarea afirmaţiilor. De exemplu, Biblia nu ne spune că Petru a avut copii,

dar noi nu avem dreptul să conchidem pe baza acestei tăceri a Bibliei în această privinţă, anume că Petru nu a avut copii. Aceasta însemna pentru mine un argument al tăcerii.

Cu toate acestea, tocmai folosisem un argument al tăcerii înaintea Dr. White şi, de aceea, mi-a fost jenă. Eram însă destul de sigur că am dreptate, totuşi. Mai aveam patru argumente biblice aliniate şi gata de a fi lansate, dar mi-am spus că ar fi bine să fiu mai precaut de data aceasta. Nu mai voiam să fiu prins cu altă greşeală. Următorul meu argument era că la sfârşitul vieţii sale, Pavel nu 1-a putut vindeca pe Epafrodit (Filipeni 2:25-27), nici pe Trofim (2 Timotei 4:20), n-a putut vindeca nici desele indispoziţii ale lui Timotei (1 Timotei 5:23). Mă gândeam că aceasta dovedea că darul vindecărilor îl părăsise pe apostolul Pavel sau că procesul plecării se declanşase. Dar mi-am spus imediat: Ce aș răspunde eu la aceasta dacă aș fi în locul Dr. White? As spune doar că aceste trei situaţii dovedesc că nu toţi cei pentru care s-au rugat apostolii au fost vindecaţi! Aceasta m-a lovit ca un glonte de calibrul 0.44. Cel de al doilea argument al meu nu era nici pe departe un argument! Pe măsură ce grabnic mi-am reexaminat celelalte trei argumente pe care urma să le folosesc, am găsit că era ceva rău cu privire la fiecare dintre ele. In cele mai multe dezbateri teologice eu luam poziţia oponentului meu şi examinam critic toate argumentele mele de pe poziţia adversarului pentru a găsi fisuri şi puncte slabe. Dar convingerea mea că darurile supranaturale au încetat nu fusese niciodată contrazisă până atunci, în mod serios. Niciodată nu a trebuit să analizez aceste argumente foarte atent, fiindcă toţi în cercul meu le acceptau ca fiind adevărate. Încă eram sigur că aveam dreptate, dar mă exaspera să descopăr ceva rău la fiecare dintre argumentele mele. Aşa că pur şi simplu m-a luat gura pe dinainte spunându-i Dr-ului White: „Bine, dar aţi văzut vreodată un bolnav care să se fi vindecat?" „O, da!" a răspuns el cu o voce calmă, şoptită. El nu avea de ce să se contrazică cu mine. El nu încerca să îmi bage ceva pe gât. De fapt, eu eram cel care încercam să îl determin să vorbească în biserica noastră. El doar a spus: „O, da!" fără să ofere vreun exemplu. Trecând iar la atac, i-am spus: „Relatează-mi despre cea mai recentă vindecare spectaculoasă a ta." „Nu sunt sigur că înţeleg la ce te referi când spui spectaculoasă, dar îţi voi relata despre două vindecări recente care m-au impresionat." Mi-a povestit apoi despre un copil din Malaiezia care fusese acoperit din cap până în picioare cu o eczemă. In unele locuri acea eczemă era crudă şi umedă. Copilul era aşa de tare deranjat de acea eczemă încât părinţii lui au stat treji în ultimele treizeci şi şase de ore. Copilul se comporta aşa de sălbatic încât au trebuit să îl prindă pentru a se putea ruga pentru el. Imediat ce Dr. White şi soţia sa, Lorie, şi-au pus mâinile peste copilaş, el a adormit adânc. După vreo douăzeci de minute de rugăciune, umezeala a dispărut şi roşeaţa a pierdut din culoare. In următoarea dimineaţă pielea copilului devenise normală şi era complet vindecat. Dr. White mi-a relatat o a doua istorisire spectaculoasă despre oasele cuiva care sau îndreptat sub mâinile sale, în timp ce se ruga pentru cineva cu o deformatie. După ce mi-a dat aceste exemple, mi-am spus că sunt doar două posibilităţi: Ori Dr. White îmi spune adevărul, ori mă minte. Dar el nu se înşeală. El este medic. Mai mult, el a fost profesor de psihiatrie timp de treisprezece ani. El a scris cărţi despre halucinaţii. El ştie care este diferenţa dintre bolile organice şi bolile psihosomatice. El nu se înşeală. Ori îmi spune adevărul, ori minte intenţionat. M-am gândit puţin. Ce ar avea de câştigat dacă ar căuta să mă înşele? El nu ţinea să predice în biserica mea; eu îi ceream să vină. Mai mult, tot comportamentul său reflecta ceva

din Duhul Domnului Isus. M-am convins că îmi spunea adevărul. Eram convins că Dumnezeu a vindecat pe cele două persoane despre care îmi vorbise. Dar încă eram convins că Dumnezeu nu dădea darurile Duhului şi în zilele noastre şi că trebuia să fie altă explicaţie pentru acele vindecări. Aşa se face că i-am spus: „Dr. White, eu cred că îmi spuneţi adevărul şi aş dori să veniţi în biserica noastră şi să ţineţi aceste patru sesiuni, chiar şi pe cea despre vindecare." „Mai este încă un aspect pe care aş vrea să îl discutăm, Jack. Dacă voi veni în biserica ta, nu aş dori să vorbesc doar despre vindecare, aş vrea şi să mă rog pentru bolnavi." „Rugăciune pentru bolnavi!? Şi încă în biserică!?” Cu aceasta m-a făcut praf. Gândul mi-a zburat la alternative. „Nu s-ar putea să luăm vreun invalid sau vreun orb şi să mergem într-o încăpere unde nimeni nu ar şti despre aceasta şi să ne rugăm acolo?" Eram sigur că, dacă ne vom ruga pentru bolnavi înaintea bisericii, nici unul nu va fi vindecat, şi aceasta ar zdruncina credinţa tuturor. „Detaliile le vom putea stabili când voi veni, a răspuns el, dar nu vreau doar să vorbesc despre vindecare, fără să am ocazia să mă rog pentru bolnavii din biserică." Spunea aceasta foarte delicat, dar ştiam că, dacă nu îl vom lăsa să se roage pentru bolnavi în biserică, el nu va veni. Am respirat adânc înainte de a-i spune: „Bine, Dr. White, chiar îmi doresc să veniţi şi să ţineţi cele patru sesiuni şi puteţi chiar să vă rugaţi pentru cei bolnavi în biserică, dar aceasta nu depinde doar de mine. Ceilalţi păstori şi prezbiteri trebuie să fie de acord înainte de a face această invitaţie în mod oficial. Nu sunt sigur de felul în care vor răspunde la această sugestie," „O, înţeleg, Jack. Iţi înţeleg temerile şi le înţeleg şi pe ale lor. Dacă după toate acestea decizi să îţi retragi invitaţia, eu nu voi fi ofensat deloc. Pur şi simplu voi considera că aceasta este voia lui Dumnezeu. Ne-am luat rămas bun şi după acea conversaţie am plecat la o întâlnire cu comitetul. La începutul întâlnirii i-am anunţat pe prezbiteri şi pe ceilalţi păstori că am veşti bune şi veşti proaste. Vestea bună era că Dr. John White a luat din nou în considerare invitaţia de a veni să vorbească la conferinţa din primăvară şi a acceptat-o. Toţi s-au bucurat de vestea bună. „Care este vestea proastă?" m-au întrebat. „Vestea proastă este că el vrea să ţină o sesiune despre vindecare şi să se roage pentru bolnavi în biserică." „Glumeşti!" „Asta i-am spus şi eu." In următoarele două ore am împărtăşit tot felul de opinii cu privire la decizia de a-1 invita pe Dr. John White să conferenţieze în biserica noastră. La sfârşitul discuţiei, când fiecare îşi spunea punctul de vedere, unul dintre bărbaţi a spus: „Această conferinţă ar putea dezbina biserica noastră." Ultimele cuvinte cu privire la acest subiect au fost: „Cred că ar trebuie să ţinem conferinţa chiar şi dacă va fi să se rupă biserica. Gândiţi-vă puţin că am început această biserică doar cu o mână de oameni. Dacă biserica noastră se va dezbina, eu cred că vom putea să începem o altă biserică cu un grup la fel de mic, dacă e nevoie." Aşa cum avea să se întâmple în realitate, Dumnezeu S-a folosit până şi de acea insensibilitate şi aroganţă a mea pentru a-Şi îndeplini scopurile Sale în viaţa unora dintre noi. Conversaţia cu Dr. White şi şedinţa de comitet care a urmat în acea seară au avut loc în ianuarie 1986. Am decis în unanimitate să îl invităm pe Dr. White şi să ţinem conferinţa în aprilie, deşi eram siguri că darurile supranaturale ale Duhului Sfânt încetaseră. Am petrecut mare parte din timpul rămas până în aprilie studiind Scriptura ca să descopăr ce spune ea despre vindecare şi despre darurile Duhului. Prima oară când am cercetat Scriptura cu privire la acest subiect, nu am studiat cu o minte deschisă. Oameni evlavioşi şi foarte educaţi mi-au spus că Biblia ne învaţă că darurile Duhului şi-au încetat

existenţa o dată cu moartea ultimului apostol şi că Dumnezeu mai vorbeşte doar prin Duhul Său Sfânt astăzi. Ei nu mi-au spus, chiar cu aceste cuvinte, că Dumnezeu nu mai vindecă astăzi, dar m-au lăsat să cred că vindecarea era un lucru rar şi nu era o parte semnificativă din lucrarea bisericii din zilele noastre. De aceea, cât am studiat Scripturile, eu nu căutam în adevăr să descopăr ce spuneau ele despre darurile Duhului sau ce spuneau despre vindecare, ci mai degrabă să adun şi mai multe motive pentru care Dumnezeu nu mai făcea aceste lucrări în zilele noastre. Insă din ianuarie până în aprilie 1986 am analizat toate argumentele mele cesaţioniste1 în lumina învăţăturii Sfintelor Scripturi. De data aceasta am încercat să fiu cât de obiectiv am putut fi. La ora la care începeam conferinţa, în aprilie, o transformare radicală se petrecuse în gândirea mea. Studiul Scripturii m-a convins că Dumnezeu vindecă şi că vindecarea trebuie să fie o parte semnificativă a misiunii bisericii. Eram, de asemenea, convins că Biblia nu ne învaţă că darurile Duhului au încetat. Nici unul dintre argumentele cesaţioniste nu mai era convingător pentru mine. Încă nu eram convins că darurile Duhului erau şi pentru zilele noastre, dar eram convins că nu poţi folosi Scriptura pentru a dovedi că ele au încetat. De asemenea, începusem să cred că Dumnezeu poate vorbi şi în alt fel decât prin Scripturi, chiar dacă niciodată în contradicţie cu Scripturile. Aceste schimbări au fost ca un cutremur în concepţiile mele. Dar schimbarea mea nu s-a produs fiindcă am văzut o minune sau pentru că l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi întrun mod supranatural. Nu am avut asemenea experienţe. Nu am avut vise, vedenii, transe sau orice altceva ce ar putea fi numit supranatural dincolo de experienţa convertirii mele. Această schimbare în gândirea mea nu a fost rezultatul unei experienţe cu vreun gen de fenomen supranatural. Era rezultatul unui studiu intens şi meticulos al Scripturii Aproape împotriva voinţei mele, acum ajunsesem să cred că Dumnezeu vindecă şi vorbeşte şi în zilele noastre. Încă mai aveam o mare repulsie faţă de vorbirea în limbi. Chiar dacă acel dar era pentru zilele noastre, nu voiam să am de-a face cu el! Şi nu doream să am ceva de-a face cu ceea ce eu consideram abuzuri în mişcarea penticostală şi carismatică. Mă aflam într-o situaţie în care credeam ceva cu mintea, dar în inima mea nu eram prea sigur că doream ca manifestările Duhului să se manifeste în viaţa mea şi în biserica mea. Ştiam, totuşi, că, dacă Scriptura ne învaţă că vindecarea divină şi descoperirea dumnezeiască trebuie să aibă un rol semnificativ în viaţa bisericii, noi trebuie să le căutăm, chiar şi dacă nu le dorim. Acestea erau concluziile la care ajunsesem la vremea când a început conferinţa din aprilie.

2 Surprins de Duhul Sfânt În aprilie, în timp ce mă îndreptam spre aeroport pentru a-1 aduce pe Dr. White, simţeam din plin tensiunea aşteptării. Lunile în care am studiat Scriptura m-au făcut să am o deschidere nouă faţă de puterea lui Dumnezeu şi simţeam că sunt pe cale să ajung la o nouă etapă în viaţa mea de creştin. Din pricina unor informaţii neclare cu privire la orarul de zbor al Dr. White, a durat mai mult de o oră şi jumătate până să ne întâlnim. In cele din urmă, l-am zărit stând lângă o balustradă, în faţa unui terminal. După o călătorie scurtă şi o conversaţie plăcută am ajuns la biserică. Sala era plină până la refuz. Mă simţeam bucuros de turnura evenimentelor, dar eram şi puţin încordat. Ştiam că oamenii vor răspunde bine la cele mai multe dintre sesiunile Dr. White, dar eram îngrijorat de sesiunea care urma, cea despre vindecare şi „demonstrarea" vindecărilor. Primele trei sesiuni au urmat conform aşteptărilor, dar sâmbătă dimineaţă, Dr. White a ţinut mesajul final, cel despre autoritatea lui Hristos asupra bolilor. Erau aproximativ trei sute de oameni în adunare în acea zi. După un timp rezervat întrebărilor, la sfârşitul sesiunii, el i-a invitat în faţă pe cei care aveau nevoie de rugăciune pentru nevoi fizice sau spirituale. Mă gândeam că vor răspunde două-trei persoane. Insă ceea ce a urmat a întrecut cu mult prejudecata mea, fiindcă aproximativ o treime din cei prezenţi au dat buzna, pur şi simplu, în faţă. Pentru a-1 ajuta pe Dr. White să se roage pentru acei oameni, au venit în faţă şi o parte din păstorii şi prezbiterii bisericii. Nu-mi venea să cred ce vedeam. Oameni pe care îi cunoşteam bine, care păreau că deţin controlul asupra vieţii lor, erau îngenuncheaţi, plângând şi cerând ajutor în rugăciune. Îmi amintesc de o femeie foarte înstărită care a mărturisit că niciodată n-a simţit dragoste din partea oamenilor, în afară de dragostea soţului ei. Ea a cerut ca Domnul să îndepărteze

barierele pe care le simţea în jurul ei. Îmi amintesc de un alt bărbat puternic, care mărturisea pe genunchi că a fost înghiţit de gelozia faţă de un prieten care avea mare succes, în timp ce el nu avea deloc. Părea că toţi oamenii în jurul meu au avut astfel de experienţe. Eram uluit şi uşor contrariat. Prima mea reacţie a fost să etichetez totul drept o manifestare emoţională. Dar emoţionalismul înseamnă ca o persoană să îţi stârnească mai întâi emoţiile printr-un fel de manipulare. In acest caz, tocmai ascultasem un mesaj foarte neemotiv despre vindecare, urmat de o sesiune niţeluş mai dură de întrebări şi răspunsuri în care unii dintre prietenii mei i-au spus lucruri foarte neplăcute Dr.-lui White, care însă nu şi-a pierdut cumpătul şi nici nu le-a răspuns cu aceeaşi lipsă de amabilitate. Iar apoi, la sfârşitul acelui timp de întrebări şi răspunsuri, Dr. White a făcut o invitaţie aproape banală, fără insistenţe sau muzică în fundal, tuturor acelora care doresc să se roage pentru ei. Cum puteam să explic atunci lacrimile, mărturisirile şi onestitatea aproape şocante care se manifestau acum? Dacă aş fi fost un cercetător mai atent al trezirilor spirituale din istorie, aş fi cunoscut că aceleaşi lucruri s-au petrecut în multe împrejurări pe vremea trezirilor, când Duhul Sfânt se pogora peste un oraş sau peste o biserică. Eu nu pricepeam, dar Duhul Sfânt tocmai se pogorâse peste biserica mea! Era de parcă Dumnezeu a scos dopul de la sticlă şi le-a dat oamenilor libertatea să exprime toată durerea care a fost îmbuteliată în lăuntrul lor atât de multă vreme. Sinceritatea şi curajul, de care a fost nevoie pentru a-şi mărturisi păcatele şi suferinţele lor, erau, de fapt, un indiciu al prezenţei Duhului între noi în acea zi. Nu eram sigur dacă îmi plăcea sau nu ce vedeam; dar ce era mai rău abia de acum urma. O doamnă foarte inteligentă şi deschisă pe care o cunoşteam de multă vreme a venit la mine în timp ce stăteam în picioare în faţă. Ea mi-a cerut mie şi încă unui prezbiter să ne rugăm pentru ea. Femeia aceasta era foarte educată, deloc carismatică şi provenea din acelaşi mediu religios ca şi mine. Avea o dragoste uimitoare pentru Dumnezeu, petrecea ore întregi în rugăciune şi avea talent în expunerea învăţăturilor Bibliei. Cu toate acestea, de mulţi ani suferea din pricina fricii şi a unor depresii. La rădăcina problemei ei se afla o dependenţă puternică de aprecierile celorlalţi. Aproape că aş putea spune că „cerşea aprecierile oamenilor". Nici vorbă că ar fi poftit pe cineva, dar dorinţa ei de a fi apreciată de oamenii din jur era ca o patimă în viaţa ei. „Doriţi să vă rugaţi pentru mine?" m-a întrebat ea. Împreună cu celălalt prezbiter ne-am rugat pentru ea şi nimic nu s-a întâmplat. Noi ştiam bine aceasta, la fel şi femeia. Ea ne-a mulţumit şi a plecat mai departe. În acest timp eu am continuat să mă rog şi pentru alţi oameni, tot fără nici un rezultat După câteva minute, am observat că acea femeie aştepta la rând ca Dr. White să se roage pentru ea. M-am îndreptat spre acel loc, ajungând chiar în momentul în care ea începuse să îi spună povestea ei. Întrucât nu am avut mare succes cu rugăciunile mele pentru oameni, mam gândit că e bine să-1 ascult pe Dr. White rugându-se, ca să văd dacă am ceva de învăţat de la el. „Bine, să ne rugăm acum", i-a spus el femeii. Când şi-a plecat capul pentru rugăciune 1-a apucat în mâini, de parcă îi era foarte ruşine. Părea înconjurată de disperare, ceea ce îi intensifica durerea. Ca un tată atent, John White şia pus mâinile sub bărbia ei şi i-a ridicat capul. „Priveşte în sus, i-a spus el, nu mai trebuie să te temi. Tu eşti o fiică a Regelui." Aceasta m-a fascinat M-am gândit în sinea mea: Aceasta este o frază bună. Trebuie să o reţin — „Priveşte în sus, tu eşti o fiică a Regelui". În clipele acelea încă mai credeam că tehnica şi formula erau cheile vindecării. În mila Sa, Dumnezeu avea să mă izbăvească de acea presupunere foarte curând.

Apoi el şi-a pus mâinile foarte calm pe umerii femeii şi a spus: „Doamne, o aduc pe slujitoarea ta, Linda (nu acesta este numele ei real) în prezenţa Ta, în numele lui Isus Hristos. Ea nu simte afecţiunea lui Isus Hristos pentru ea. Fă-o să simtă în inima ei cât de mult o iubeşte Isus şi cât de importantă este înaintea Lui. Când l-am auzit pe Dr. White spunând aceasta, o lumină a pătruns în mine. Mi-am spus: Desigur că acesta este motivul pentru care ea tânjea după aprecierile oamenilor din jurul ei. Ea nu simte afecţiunea lui Isus pentru ea. Dacă s-ar simţi cu adevărat iubită de Dumnezeu, aprecierile altora nu ar fi atât de importante pentru ea. Apoi Dr. White s-a rugat: „Doamne, dacă este vreo putere a întunericului care manipulează această durere, mă rog ca aceasta să plece imediat." Când a spus aceste cuvinte, capul ei a început să se legene în sus şi în jos şi a început să geamă. Nu-şi putea opri capul şi nici plânsul. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci! Era ca şi cum acele sunete aveau o forţă fizică în ele. Când m-am uitat la ea, era de parcă şi-a pierdut cunoştinţa, sau cel puţin controlul asupra trupului ei. Simţeam o prezenţă chinuitoare în jurul ei. Aproape toţi în adunare erau şocaţi de ceea ce se petrecea. Nu mai văzusem un demon înainte, dar eram sigur în clipele acelea că aceea era lucrarea unui demon. „În numele lui Isus, îţi poruncesc să te linişteşti acum", a Spus Dr. White foarte simplu şi calm. Iar când a spus astfel, totul s-a oprit imediat. El nu accepta ca ea să fie umilită de acel duh necurat înaintea întregii adunări. Mai târziu el s-a rugat pentru ea în particular, aşa că duhul necurat a fost alungat. Astăzi Linda slujeşte cu putere, predicând şi vindecându-i pe bolnavi. De ce eram oare convins, pe când priveam la toate acele întâmplări, că aveam de-a face cu lucrarea unui duh necurat? Fiindcă acea femeie niciodată nu s-ar fi manifestat astfel în public de bun voie, ea era genul de om care evita orice lucru jenant. Ea nu provenea din medii carismatice. Aşadar, era imposibil ca acel comportament să fi fost învăţat. Mai târziu mi-a spus că o forţă „a apărut" şi a apucat-o, iar ea a rămas fără putere, incapabilă să o mai oprească. Numai numele lui Isus i-a redat controlul asupra ei. In timp ce priveam cum era chinuită, mă gândeam la toţi anii pe care i-am irosit în consiliere creştină fără rezultate semnificative. Ea a urmat direcţiile spirituale date de păstorii ei şi uneori chiar a fost judecată de păstori. Chiar dacă se ruga şi citea Biblia cu credincioşie, nu dădea semne de îndreptare şi iată că motivul ni se dezvăluise acum; o putere demonică era la originea depresiei şi fricii ei. Lacrimile au început să îmi curgă pe obraji când mi-am dat seama că păstori aroganţi ca mine pot produce aşa de multă durere în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Uneori suntem atât de siguri că ştim care sunt cauzele durerii sau ale depresiei unor persoane. Credem noi că dacă ar ţine cont de prescripţiile noastre mărginite, repede s-ar vindeca. Când ţin cont de sfatul nostru şi nu se fac bine, noi ne mâniem pe ele. Mă gândeam la toate sfaturile rele pe care le dădusem acelei femei minunate şi la toţi anii în care a răbdat toată consilierea profesională şi pastorală. Mi-am dat seama cât de nepricepuţi fuseserăm ca păstori şi consilieri. Nu poţi „consilia" demonii să iasă din oameni. Şi demonii nu ies nici când persoana în cauză iţi urmează sfatul şi îşi disciplinează viaţa. Demonii ies doar prin puterea sângelui lui Hristos. Până ca John White să vină acolo, nici unul dintre păstorii sau consilierii ei nu avusese discernământul de a înţelege ce se afla la rădăcina suferinţei ei, aşa că Linda „a suferit mult pe mâna doctorilor ei".

In momentul acela a fost prima dată de care îmi amintesc cu siguranţă că Dumnezeu mia vorbit personal. Am auzit aceste cuvinte nu cu o voce audibilă, dar la fel de clar ca o voce audibila: „Tu eşti un înşelător şi manipulator care doar se joacă de-a biserica." Doar acum, când aştern cuvintele acestea pe hârtie simt că sună prea dur, dar nu a fost aşa şi în ziua aceea. Ceea ce am auzit nu a fost o condamnare, ci o invitaţie. Cumva ştiam că sunt la o răscruce în viaţă şi că modul în care voi răspunde acelei voci va stabili o direcţie nouă în viaţa mea. Ori mă voi apropia mai mult de Dumnezeu, ori mă voi depărta de El. Am spus simplu: „Da, Doamne". Acel „da" simplu a fost începutul unei noi perioade de învăţare a ceea ce înseamnă să fii un copil în împărăţia lui Dumnezeu. Nu doar că trebuie să devenim ca nişte mici copilaşi pentru a intra în împărăţia cerurilor (Matei 18:3), dar trebuie să continuăm în starea de umilinţă asemenea unui copilaş dacă vrem să progresăm în împărăţie (Matei 18:4). Când am spus „da", m-am arătat de acord cu modul în care Dumnezeu a evaluat lucrarea şi caracterul meu. Tocmai treceam pragul unei pocăinţe care avea să ajungă atât de profundă, încât să rupă în cele din urmă lanţurile unora dintre cele mai arogante prejudecăţi ale mele despre viaţa şi lucrarea creştină. Cu toate acestea, nu am simţit nişte lanţuri care cădeau de pe mine. In schimb, m-am simţit ca un copilaş al cărui Tată era gata să îi arate o cale mai bună. Următoarea dimineaţă era duminică. M-am trezit într-o stare de şoc. Biserica noastră fusese vizitată de un demon! Mă întrebam câţi vor participa în acea duminică la program. Dar mai mult decât atât, mă întrebam ce fel de conflicte şi dezbinări se vor declanşa din aceasta. Cu cât mă întrebam mai mult, cu atât simţeam cum frica pune stăpânire pe mine. Nu eram atât de sigur că voiam ca această lucrare nouă a rugăciunii pentru bolnavi să intre în biserica noastră dacă aceasta avea să însemne că oamenii urmau să se lase purtaţi de emoţii şi demonii să se manifeste între noi. Apoi am făcut ceea ce un teolog prin vocaţie nu are voie să facă. M-am aşezat pe un fotoliu, am deschis Biblia la întâmplare şi am început să citesc. Mă pricepeam să fac mai mult decât atât. Eu mă amuzam de cei care se aşteptau ca Dumnezeu să le vorbească printrun pasaj la întâmplare, un fel de „loto biblic". Ar fi trebuit să iau o concordanţă şi să caut toate pasajele despre frică, dar nu am făcut aşa. Pur şi simplu am deschis Biblia şi i-am cerut lui Dumnezeu să îmi vorbească. Pasajul la care am deschis era din Luca, din capitolul opt, iar privirea mea s-a oprit imediat asupra versetului douăzeci şi şase. Acolo se află relatarea despre îndrăcitul din ţinutul Gherghesenilor. Am citit întreaga istorisire minunată despre modul în care Isus a alungat legiunea de demoni din acel om şi cum i-a dat o minte sănătoasă. Apoi am ajuns la versetul treizeci şi şapte: „Tot norodul din ţinutul Gherghesenilor a rugat pe Isus să plece de la ei, pentru că îi apucase o mare frică. Isus S-a suit într-o corabie și S-a întors." Eu eram pe punctul de a face ceea ce oamenii din ţinutul Gherghesenilor făcuseră. In marea sa îndurare, Domnul Isus Hristös a cercetat biserica noastră. El a trimis pe Duhul Sfânt să mărturisească despre El şi să dea în vileag puterile demonice ascunse, pentru ca astfel să ne întărească şi să ne vindece. Iar eu eram acum pe punctul de a-I cere să plece, fiindcă îmi era teamă de modul în care ar reacţiona unii. M-am pocăit imediat şi I-am cerut Domnului să mă ierte. I-am spus că ori de câte ori va dori să se atingă de un demonizat în biserica noastră, nu mă voi împotrivi nici măcar în sinea mea. După ce s-a încheiat conferinţa, toţi păstorii şi prezbiterii au căzut de acord asupra faptului că trebuie să începem să ne rugăm în mod repetat pentru bolnavii din biserică. La încheierea slujbelor, rosteam o invitaţie simplă ca să vină în faţă toţi acei care doreau să îl primească pe Isus ca Mântuitor personal sau care doreau să ne rugăm pentru nevoile lor fizice, spirituale sau financiare. Nu aveam intenţia să devenim carismatici 1. Pur şi simplu doream să împlinim porunca biblică din Iacov 5:14-16:

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii (sau: bătrânii) bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" Am dat de ştire bisericii că de acum înainte vom aplica acel pasaj în slujbele noastre şi, de asemenea, în întâlnirile individuale de consiliere. De acum înainte, prezbiterii şi pastorii bisericii vor fi gata oricând să viziteze familiile care îi invită şi să se roage pentru bolnavii din casele lor. Desigur că dintotdeauna am fost dispuşi la aşa ceva, dar acum îi încurajam pe oameni să aplice în practică acest pasaj din Scripturi. De asemenea, le-am adus la cunoştinţă că atunci când vor veni la consiliere, vom fi fericiţi nu numai să îi consiliem, ci, de asemenea, să ne punem mâinile peste ei şi să ne rugăm în conformitate cu modelul Noului Testament La scurt timp după ce am început să ne rugăm în serviciile publice ale bisericii pentru oameni, o femeie din biserică pe nume Ruth Gay m-a sunat. Ea mi-a spus că are anevrism şi miercuri va merge la spital pentru un al doilea consult cu raze X. (Anevrismul este o sângerare a vaselor sanguine din cauza căreia pereţii vaselor sanguine se întind şi se subţiază. Există mereu pericolul ca pereţii să crape, ducând la moartea persoanei.) Joia următoare femeia avea să fie operată pentru a scăpa de acel anevrism. Ea m-a întrebat dacă aş putea merge la ea acasă luni seara, ca să ne rugăm pentru ea. Luni seara, Leesa,

Joyce Smeltzer (soţia lui John Smeltzer, unul dintre păstorii noştri) şi cu mine am mers la casa lui Ruth Gay ca să ne rugăm pentru ea. Ruth trăia de una singură şi fusese abandonată de restul familiei ei. Era singură, deprimată şi speriată de operaţia care plana asupra ei ca o ameninţare.

Când noi trei am intrat în casa ei în acea luni seară, am putut simţi realmente norii denşi care o învăluiau. Am vorbit cu ea puţin şi apoi ne-am pus mâinile pe capul ei şi i-am cerut Domnului să îndepărteze anevrismul. Ne-am rugat foarte calm, în mod concret am cerut ca Dumnezeu în mod supranatural să o vindece de anevrism. Nu am mustrat duhuri, nu am strigat, nu am intrat în nici un fel de extaz religios. Nu ne-am rugat ca Domnul să conducă mâinile medicilor ca atunci când o vor opera să poată îndepărta anevrismul. Nici unul dintre noi nu L-a auzit pe Dumnezeu vorbindu-ne în mod direct în seara aceea şi nici nu am avut vreun indiciu al unei manifestări exterioare, supranaturale. Când am plecat din acea casă, însă, cu toţii aveam convingerea că Dumnezeu a vindecat-o pe Ruth. Nu i-am spus-o ei, dar cu toate acestea am simţit că Dumnezeu a fost prezent acolo. Miercuri dimineaţă am primit un telefon de la Ruth. Tocmai efectuase şi cea de-a doua analiză a vaselor de sânge. Vocea îi era foarte slăbită, de abia o puteam auzi. „Jack, mi-a spus ea, am fost vindecată"! „Poftim?" „Am fost vindecată!" „Glumeşti!" „Nu glumesc deloc, este adevărat. Anevrismul a dispărut." „Ce ţi-a spus doctorul tău?" „El a spus că am fost vindecată. O asistentă a venit la mine în această dimineaţă şi mi-a spus că aceasta este o minune." „L-ai întrebat pe doctor cum se explică aceasta?"

El nu are nici o explicaţie. El mi-a spus că anevrismul nu se vindecă singur. Acesta nu poate fi înlăturat decât prin operaţie. L-am mai întrebat dacă a mai văzut aşa ceva în cariera sa şi mi-a spus: „Niciodată. Nu am nici o explicaţie pentru aceasta, tu ai fost vindecată." Aceasta a fost prima vindecare din biserica noastră care a fost confirmată de medici. Dumnezeu şi-a arătat marea sa milă faţă de copiii Săi care erau singuri, deprimaţi şi înspăimântaţi. Am continuat să ne rugăm pentru cei bolnavi în biserică şi am văzut şi alte vindecări - unele fizice, altele emoţionale. De asemenea, am mai văzut şi unele manifestări demonice, deşi acestea nu s-au mai petrecut în timpul unui serviciu public. In timpul noii mele aventuri cu Domnul, mai întâi am fost surprins de Scripturi, iar apoi am fost surprins de Duhul Sfânt. Şi acesta avea să fie doar începutul.

3 „Wimbere" şi Semne

Când am luat întâia oară contact cu Dr. White, nu ştiam că de şapte luni el locuia în Anaheim, California şi că participa la biserica păstorită de John Wimber. John Wimber este păstorul bisericii Adunarea Creştină Vineyard din Anaheim şi este liderul mişcării „Vineyard". După primul meu contact cu Dr. White, el mi-a povestit toate acestea. Pentru mine aceasta nu însemna nimic, fiindcă nu auzisem niciodată de John Wimber sau de Vineyard. Timp de mai mulţi ani evitasem toate revistele creştine foarte răspândite, care relatau despre Wimber şi despre Vineyard, şi nici nu acceptam să se discute despre ele în prezenţa mea. Dr. White mi-a vorbit despre Wimber şi părea să aibă o atitudine foarte pozitivă cu privire la el. Mi-a spus că dacă voi avea vreodată ocazia, să încerc să îl întâlnesc pe Wimber şi să stau de vorbă cu el despre vindecare. Dr. White îmi spunea că el a putut să verifice mai multe vindecări semnificative care au avut loc prin slujirea lui Wimber. După ce Dr. White a plecat de la noi, am aflat că Wimber vine la Fort Worth peste două săptămâni. El urma să vorbească la biserica baptistă din Lake Country, în partea vestică a Fort Worth. M-am decis să îl abordez joi seara, dar nu mă simţeam prea în largul meu să vizitez o biserică baptistă care a fost purtată spre acea nouă mişcare numită „al treilea val". Chiar şi unii dintre prietenii mei m-au avertizat cu privire la John Wimber. Ei au auzit că mari ciudăţenii se petreceau la întâlnirile organizate de el. Dar, ca să fiu în siguranţă, am luat cu mine vreo zece persoane din biserică. In felul acesta, dacă lucrurile o luau razna, aveam cu mine martori care să confirme că eu am fost acolo doar ca să evaluez, nu să mă implic. Am întârziat puţin şi ne-am aşezat pe rândul din spate, chiar lângă ieşire (aşa, pentru orice eventualitate). Biserica începuse deja să se închine. Cântau, iar unii dintre ei aveau mâinile ridicate, dar nimic ciudat nu se întâmpla. După treizeci de minute de cântare, pastorul Jim Hylton, un vorbitor foarte respectat şi căutat din Convenţia Baptistă de Sud, 1-a prezentat pe John Wimber. Wimber a anunţat că va vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu. Mi-am spus în sinea mea: Iar eu am să urmăresc fiecare cuvinţel pe care ai să-l spui, ca să văd dacă este în conformitate cu Scriptura. La douăzeci de minute după ce îşi începuse mesajul am descoperit că eram de acord cu tot ce spusese despre împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, aş fi putut să ţin acel discurs la unul dintre cursurile mele de seminar fară să aibă cineva ceva de obiectat. În plus, simţeam că omul acela era cu adevărat un om minunat. Ceea ce spunea era adevărat şi o spunea într-un mod foarte degajat. Era, de asemenea, foarte onest când era vorba să îşi recunoască greşelile sale. Nu era un om cu păreri înalte despre sine. După o oră şi ceva şi-a încheiat mesajul şi a anunţat că a venit momentul „clinicii". M-am gândit imediat: Clinică? O! Acum începe cu ciudăţeniile. Wimber a spus că el va cere lui Dumnezeu să-i arate prin Duhul Sfânt ce dorea El să facă în timpul care a mai rămas. „În aceste clipe nu am idee ce ar trebui să facem, dar cred că Domnul ne va arăta ce doreşte El să facem în această seară. Voi cere ca Duhul Sfânt să vină acum", a spus el. „ Îi cere Duhului Sfânt să vină? Unde se află o astfel de rugăciune în Biblie? M-am întrebat eu. Mă deranja faptul că Wimber a spus că va rosti o rugăciune care nu era din Biblie. Nu mă deranja faptul că nici eu nu rosteam rugăciuni scrise în Biblie. Dar în cazul lui Wimber mi se părea greşit ca să rostească asemenea rugăciuni. Poate că mi-am imaginat că el nu trebuie să se roage Duhului Sfânt El trebuia să se roage Tatălui, în numele lui Isus, prin Duhul Sfânt. Cel puţin aceasta este formula pe care unii cred că trebuie să o folosim în toate rugăciunile noastre.

Sau poate că mă deranja faptul că el îi cerea unui Duh Atotprezent „să vină". Însă autorii psalmilor îi cereau Domnului în mod frecvent „să vină". Nu ştiu exact de ce, dar aceasta mă deranjase. Ori „cineva" încerca să mă tulbure — un gând care m-a înfiorat puţit Am încercat să resping acel gând, spunându-mi că Duhul Sfânt este un gentleman care nu se apucă să îi sperie pe copiii lui Dumnezeu, mai ales pe cei care au o teologie sănătoasă. Totuşi, eram deranjat Se pare că alţii au fost deranjaţi la rândul lor de acea rugăciune simplă, „Vino Duhule Sfinte", fiindcă John Wimber a remarcat o încordare neobişnuită în rândul ascultătorilor. A întrerupt „clinica" pentru a-i încuraja pe ascultători. „Ascultaţi-mă, eu mă voi ruga ca Duhul Sfânt să vină. Nu trebuie să vă fie frică sau să vă temeţi de demoni sau de Satana. Când îi ceri Tatălui tău ceresc Duhul Sfânt, el nu îţi va da în loc un şarpe." Toţi păreau că s-au liniştit la auzul acelor cuvinte. Apoi Wimber a adăugat: „Singurii demoni care se vor manifesta vor fi demonii care au venit cu voi." După ultima glumă, se părea că iarăşi s-a instalat puţină tensiune, chiar şi între cei care aveau o teologie foarte sănătoasă. În cele din urmă s-a rugat ca să vină Duhul Sfânt, şi apoi a tăcut La fel şi adunarea. După încă un minut, el s-a uitat la noi şi a spus: „Acum ştiu ce vrea Domnul să facem în această seară. El mi-a descoperit că aici sunt persoane care au nevoie de vindecare." Am presupus că el sugerează că Dumnezeu i-a spus că va vindeca în acea seară pe cineva dintre cei prezenţi. Nu mai fusesem vreodată la vreun astfel de serviciu, aşa că nu ştiam cum să reacţionez. Wimber a spus că Dumnezeu dorea să-i vindece pe cei care aveau dureri de spate. Au venit câţiva oameni în faţă pentru ca unii dintre membrii bisericii să se roage pentru ei, şi nu Wimber. După câteva minute, el a spus: „Este aici o femeie care are dureri foarte puternice de spate, dar care încă nu a venit în faţă. Vino în faţă. Eu cred că Dumnezeu te va vindeca în aceste momente." Când am auzit acele cuvinte mi-am spus: Aceasta este incredibil! Până în momentul acela, din studiul Scripturii am dedus că Dumnezeu ne vorbeşte cu scopul de a ne avertiza, de a ne călăuzi şi a ne conduce, dar nu auzisem ca vreo persoană, în afară de cele din Scripturi, să primească un cuvânt atât de concret din partea lui Dumnezeu. Ştiu, acum, că Wimber nu făcea decât să împlinească ce spune în 1 Corinteni 14:24-26: „Dar dacă toţi prorocesc, și intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească." Dumnezeu îi dăduse lui Wimber o descoperire despre o persoană din adunare pe care El dorea să o vindece, pentru ca nu doar acea persoană să fie atinsă de El, ci întreaga adunare să se zidească. Mi-am spus: Extraordinar! Exact aşa spunea Pavel că trebuie să se întâmple în biserică. Dar nimeni nu a venit în faţă. M-am gândit atunci: Sărmanul John Wimber! Se descurca aşa de bine când doar vorbea despre împărăţie. Dacă n-ar fi încercat chestia asta cu clinica, întâlnirea din seara aceasta ar fi fost un succes. Mă simţeam eu jenat şi dezamăgit în locul lui.

Wimber nu părea să împărtăşească jena sau dezamăgirea mea. A continuat, spunând încă ceva cu privire la acea femeie: „Ai fost la doctori cu mai mulţi ani în urmă, duci povara aceasta de mai mulţi ani. Te rog să vii în faţă." Acesta era cel mai incredibil lucru pe care lam auzit vreodată. Parcă retrăiam unul dintre momentele profetice din Vechiul Testament. Dar nici o femeie nu s-a ridicat ca să vină în faţă. Acum tensiunea era la cote ridicate în toată încăperea. Wimber a stat într-o atitudine de rugăciune preţ de câteva secunde. Apoi s-a uitat în sală şi a spus: „Numele tău este Margaret". Apoi, cu zâmbetul unui bunic simpatic, a spus: „Acum, Margaret, ridică-te şi vino în faţă." De undeva, aproape de centrul sălii, lângă un coridor, Margaret s-a ridicat în picioare şi a pornit ca o mieluşea spre platformă. M-am gândit că acela este cel mai grozav lucru pe care l-am văzut vreodată. Tot aşa spunea apostolul Pavel că trebuie să se petreacă lucrurile. Încăperea era copleşită de frica Domnului şi de convingerea că El este prezent. Dar înainte ca Margaret să ajungă în faţă, un val de scepticism şi dezgust a venit peste mine. Am spus în sinea mea: Dar dacă au plătit-o să facă aşa? Poate că ea este joia aceasta Margaret de la Fort Worth, Texas, iar duminică seara va fi Maria din alt oraş, venind în faţa bisericii cu un plic în care are două tumori maligne care tocmai au ieşit afară când a strănutat? Aşa că am spus pentru mine însumi: Nu cred să fie adevărat. În acelaşi timp în care eu am început să mă îndoiesc de tot ce vedeam, bărbatul care şedea lângă mine, om pe care îl cunoşteam de cincisprezece ani şi care era din biserica mea, a exclamat: „Aceasta este Margaret, cumnata mea!" Cumnata lui Mike Pinkston, Margaret Pinkston, a venit în faţa bisericii după ce a fost chemată pe nume de John Wimber. După ce câţiva dintre cei care erau în faţă s-au rugat pentru ea, a fost vindecată de suferinţele pe care le-a îndurat mulţi ani. Eu cunoşteam acea familie şi ştiam că nu putea fi vorba de o escrocherie. Era în adevăr o ilustrare vie a vieţii trăită după învăţătura Noului Testament, aşa cum este prezentată de apostolul Pavel în 1 Corinteni 14. N-o să ghiciţi cine erau primii la rând ca să stea de vorbă cu John Wimber după încheierea programului! Lessa şi cu mine aveam multe întrebări să-i punem cu privire la evenimentele din acea seară şi despre revelaţiile de la Dumnezeu. John a fost foarte amabil cu noi, răspunzând întrebărilor cu răbdare şi chiar oferindu-ne câteva instrucţiuni pe loc, în timp ce ne uitam la el cum se mai ruga pentru alţi oameni. Eu aveam cunoştinţe biblice teoretice despre vindecare şi despre lucrarea de descoperire a Duhului Sfânt, dar Wimber avea cunoştinţele practice şi experienţa modului în care acestea se manifestă în realitate. A fost o seară fascinantă, una pe care nu o voi uita niciodată. In seara aceea a început prietenia noastră cu John şi Carol Wimber, o prietenie care ne-a adus în cele din urmă să lucrăm împreună timp de patru ani. In timpul rămas din anul 1986 şi în anul 1987 John Wimber şi cu mine am devenit prieteni apropiaţi. Lesa şi cu mine am mers în perioada aceea la câteva dintre conferinţele Vineyard. Am continuat să învăţ multe despre vindecare şi despre lucrarea Duhului Sfânt în zilele noastre, atât din Scriptură cât şi din experienţa practică. Prietenia mea cu Wimber, interesul meu crescând pentru lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt m-au determinat în cele din urmă să îmi dau demisia din biserică, iar mai apoi am fost îndepărtat din poziţia de profesor la Dallas Seminary. Insă înainte de a pleca de la Dallas Seminary, am mai întâlnit pe cineva care avea să fie folosit în mod divin pentru schimbarea cursului vieţii mele. Numele lui este Paul Cain. In toamna anului 1987, în timpul ultimului meu semestru la Dallas Seminary, l-am ajutat pe George Mallone să înfiinţeze biserica Grace Vineyard din Arlington, Texas. In septembrie când eu şi cu George eram în Kansas City pentru o conferinţă, Mike Bickle,

păstorul bisericii Kansas City Fellowship (o biserică mare, de peste trei mii de membri), ne-a spus despre lucrarea lui Paul Cain. În tinereţea sa, la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, el jucase un rol important în programele de trezire şi vindecare din acel timp. Mike ne-a relatat lucruri fascinante care se spuneau despre evenimentele supranaturale care au marcat naşterea sa, viaţa sa şi multe miracole de genul celor din Noul Testament care s-au petrecut în timpul lucrării sale. In 1958 a fost atât de dezgustat de abuzurile şi decadenţa care marcau mişcare de vindecare din care el făcea parte, încât a părăsit mişcarea. In următorii douăzeci şi cinci de ani a ales să fie aproape necunoscut, păstorind câteva biserici mici, o vreme, apoi predicând la diferite evenimente. Accepta să vorbească uneori la evenimente majore, dar nu aşa de des ca înainte. Mike ne-a povestit că Paul deţinea o comoară de informaţii despre toţi cei care în anii 50 au fost folosiţi de Dumnezeu în lucrarea de vindecare. Cunoscuse practic pe toţi cei care au avut un rol proeminent în acea mişcare. El văzuse partea bună şi partea rea a mişcării. El a văzut cum oameni cu daruri de la Dumnezeu au început bine şi au sfârşit-o rău, şi a văzut pe puţini — foarte putini — care au rămas necompromişi în tot acest timp. Când eu şi cu George ne-am întors din Kansas City, i-am telefonat lui Paul şi l-am rugat să ia prânzul cu noi. Era adevărat, Paul era o bancă de date despre toate numele şi evenimentele acelor timpuri. I-am pus întrebări timp de două ore. In anul care a urmat, eu şi cu Paul am devenit prieteni foarte buni. Am luat de multe ori masa împreună şi am purtat multe conversaţii prin telefon. Pe atunci nu îl auzisem niciodată predicând sau predând, şi nici nu îl văzusem cum foloseşte darul de cunoştinţă prin care devenise vestit în vremea aceea. In septembrie 1988 mă pregăteam să plec împreună cu familia din Fort Worth, Texas, şi să ne mutăm în Anaheim, California, pentru a ne alătura lui John Wimber în lucrarea de la Vineyard Christian Fellowship din Anaheim. In vremea aceea am slujit prima dată împreună cu Paul Cain. Urma să vorbim la Şcoala de Misiune „Drumul Emausului". Aceasta este o şcoală din Euless, Texas, pentru lucrarea practică. Şcoala este condusă de T. D. Hali şi îi are printre profesori pe Dudley Hall, Doug White, Jack Taylor, Jim Hylton şi James Robison. Mulţi dintre aceşti bărbaţi erau baptişti din Convenţia de Sud sau fuseseră membri înainte, dar au început să creadă în darurile Duhului Sfânt. Paul şi cu mine trebuia să predăm la prima oră în fiecare dimineaţă, în prima săptămână din septembrie. In primele două zile, Paul a participat la întâlniri, dar nu s-a simţit suficient de bine ca să vorbească. Era un fel de ironie a sorţii, fiindcă eu vorbeam despre vindecare, iar Paul era vestit pentru modul în care Dumnezeu îl folosea în vindecarea oamenilor. Dar în cea de a treia zi, am văzut ceva care a schimbat pentru totdeauna modul în care percep lucrarea Duhului Sfânt. Paul tocmai terminase un mesaj şi începea să se roage pentru oamenii din adunare. Erau cam 250 de oameni prezenţi în dimineaţa aceea. El a cerut celor bolnavi de diabet să se ridice în picioare. Când a început să se roage pentru diabetici, s-a oprit în dreptul unei femei cu păr alb din dreapta sa. S-a uitat la ea ţintă, şi deşi nu a mai văzut-o niciodată (de fapt nu cunoştea pe nimeni dintre cei prezenţi), i-a spus: „Dumneata nu ai diabet. Ai o deficienţă de zahăr în sânge. Te-am văzut într-o vedenie că stăteai pe un scaun galben şi spuneai: „Doamne, dacă aş putea să rezist măcar până dimineaţă! Dacă aş putea să rezist măcar până dimineaţă!" Boala din corpul tău te chinuia în aşa măsură, încât uneori te ţinea trează toată noaptea. Acum, Domnul te vindecă de această boală. Problema aceea cu valva inimii este îndepărtată acum în numele lui Isus. La fel şi tumoarea de pe pancreasul tău."

In clipele acelea încăperea a fost inundată de un sentiment puternic al fricii de Domnul Oamenii au început să plângă fără rezerve când au văzut cum Dumnezeu îşi arată purtarea de grijă pentru unul dintre copiii săi. Paul a continuat să o privească pe acea femeie şi i-a spus: „Diavolul te-a pregătit pentru o cădere nervoasă". Când a spus aceasta, bărbatul care era alături de ea (mai târziu am aflat că era soţul ei), a început să plângă. El ştia că soţia lui era foarte aproape de o cădere nervoasă Paul a spus: „Domnul pune capăt acelui plan acum. Nu vei trece prin aşa ceva" Apoi, la fel de brusc cum a început să-i vorbească acelei femei, Paul s-a oprit spunând: „Cred că asta este tot ce vrea Domnul să fac acum." Apoi s-a aşezat pe rândul din faţă. Ceilalţi au rămas înmărmuriţi. Nu mai văzuserăm aşa ceva. Am văzut vindecări în ultimii ani, unele dintre ele cu adevărat remarcabile, dar nu am mai văzut să fie chemat cineva dintro audienţă aşa de mare, necunoscută pentru vorbitor, şi patru boli diferite din trupul ei să fie făcute cunoscute dar şi proclamată vindecarea asupra lor. Aceasta mi-a amintit de darul de descoperire al lui Elisei care putea să-i spună regelui izraelit planurile pe care comandantul sirian le făcea în camera sa. Se asemăna şi cu vindecările apostolilor din Noul Testament, când aceştia mai des proclamau vindecarea în loc de a se ruga pentru vindecare. Am rămas de-a dreptul năuciţi. Nimeni nu ştia cum să încheiem programul. Teama de Domnul era aşa de puternică în încăpere, încât nimeni nu voia să acţioneze după îndemnurile proprii. In cele din urmă, Jack Taylor s-a ridicat şi, cu lacrimi în ochi, ne-a condus într-o cântare de laudă. Femeia peste care Paul a rostit vindecarea în acea zi se numeşte Lynda Tidwell. Am avut mai multe conversaţii cu Lynda şi cu soţul ei, Jim, din septembrie 1988, până astăzi. Iată care a fost urmarea slujirii lui Paul pentru ea. S-a dus la doctorul ei şi a fost examinată. Nivelul zahărului din sânge era acum normal, iar alergiile ei dispăruseră chiar de atunci. (Fuseseră foarte puternice, exact cum a spus Paul.) O vibraţie neregulată a inimii, pe care o avea din copilărie, a fost vindecată, la fel şi problema pancreasului ei. Depresia şi problemele nevrotice, care erau rezultatul îngrijorărilor şi temerilor ei, au dispărut si ele. Eliberarea de acestea i-a permis ca în următoarele luni să scadă în greutate cu peste 20 de kilograme. Toate bolile pe care Paul le menţionase au fost corect diagnosticate şi vindecate. Un an mai târziu mi-a spus că un lucru din cele spuse de Paul nu i-a părut adevărat. El a spus. „Şedeai într-un scaun galben." Aceasta a frământat-o multă vreme. Nu avea nici o logică pentru ea, pentru simplul motiv că nu avea nici un scaun galben. Apoi şi-a amintit că înainte de a se muta la Fort Worth, ea şi-a vopsit scaunul rabatabil în negru, dar mai înainte fusese galben. După o vreme, a uitat că acel scaun a fost galben. Paul o văzuse în vedenie în starea dinainte de a se muta la Fort Worth, când alergiile ei erau cele mai chinuitoare. De atunci Lynda a vizitat mai multe biserici din regiunea Dallas Fort Worth, mărturisind modul în care Dumnezeu S-a atins de ea. Din septembrie 1988 L-am văzut pe Domnul folosindu-se de Paul în acest fel în toată lumea. Nu spun aceasta pentru a-i înălţa pe oameni. Cred că Dumnezeu foloseşte pe mulţi oameni ca el, în multe locuri de pe Pământ, în aceste zile. Eu cred că acest fel de lucrare supranaturală este disponibil în biserica zilelor noastre1. Cred că Domnul ne-a pregătit căi prin care putem cultiva o asemenea lucrare. Cred, de asemenea, că biserica poate face şi greşeli care să împiedice această lucrare în zilele noastre. In următoarele pagini vreau să împărtăşesc cu voi câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat în ultimii ani, atât din Scripturi, cât şi din experienţa practică, lucruri care vă vor arăta cum să căutaţi şi să trăiţi realitatea darurilor Duhului, fără tot felul de abuzuri şi exaltări, care au calamitat lucrarea unora care au dorit să lucreze prin puterea Duhului Sfânt. Doresc să mai împărtăşesc cu dumneavoastră şi obiecţiile teologice şi biblice pe care le-am avut cu privire la lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt din zilele noastre, şi apoi acele

răspunsuri care au îndepărtat obiecţiile din viaţa mea. In final, voi vorbi despre temerile şi piedicile pe care le-am întâmpinat când am încercat să lucrez prin puterea Duhului Sfânt şi cum au fost şi încă sunt îndepărtate.

PREJUDECĂŢI SPULBERATE Partea a Il-a Mitul obiectivității biblice desăvârşite Un medic psihiatru a avut odată un pacient care credea că este mort. Nici un fel de argument nu putea să îl convingă că nu e aşa. Ajuns în culmea disperării, medicul a întocmit un plan grozav. A decis să îi dovedească pacientului că oamenii morţi nu sângerează. I-a dat deci câteva manuale de medicină să citească şi a programat o întâlnire peste câteva zile. Pacientul şi-a făcut temele şi a revenit la cabinetul doctorului la timpul stabilit. „Deci, ce ai aflat din studiul tău?" a întrebat medicul.

„Am descoperit că dovezile medicale indică faptul că morţii nu sângerează", a răspuns pacientul. „Aşadar, dacă o persoană sângerează, poţi cunoaşte în mod sigur că acea persoană nu este moartă?" „Absolut", a venit răspunsul pacientului. Atât a aşteptat medicul. A scos un ac şi a înţepat degetul pacientului. Imediat a apărut o picătură de sânge. Pacientul a privit spre degetul său cu groază şi a exclamat: „Vai de mine, uite că şi morţii sângerează!" Nouă tuturor ne place să credem că suntem complet raţionali şi obiectivi. Dar adevărul este, aşa cum spunea cineva, că adesea ne târâm creierul după noi doar pentru a justifica lucrurile pe care le credem deja. Eu m-am numărat printre acei creştini cărora le place să li se amintească mereu că viaţa lor se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe experienţe. Convingerile şi faptele mele se bazau pe învăţătura Sfintelor Scripturi — sau cel puţin aşa credeam. Numai cu puţină vreme în urmă am ajuns să îmi dau seama câtă aroganţă era în acest gen de discurs. Cumva am ajuns să cred că făceam excepţie de la învăţătura din Ieremia 17:9 „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" Ce mă făcea să cred că inima mea era atât de pură încât puteam discerne cu acurateţe motivaţiile care stăteau la baza convingerilor şi faptelor mele? Adevărul este că noi toţi avem multe motive pentru care ajungem să credem şi să acţionăm, iar Scriptura este doar unul dintre acele argumente. Uneori Scriptura nu este nici măcar principala sursă motivaţională a convigerilor şi faptelor noastre, indiferent de cât de mult ne-am strădui să dovedim contrariul. Ideea că omul căzut, chiar dacă este răscumpărat, poate ajunge să determine toate practicile şi convigerile sale cu obiectivitate biblică pură este o iluzie. Noi toţi suntem influenţaţi în mod semnificativ de circumstanţe: cultura în care trăim, familia în care am crescut, biserica pe care o frecventăm, profesorii noştri, dorinţele noastre, scopurile noastre, dezamăgirile noastre, tragediile şi traumele prin care am trecut. Experienţa noastră determină mult din ceea ce credem şi facem şi adesea determină mult mai mult decât suntem conştienţi sau decât suntem gata să admitem. Am să vă ilustrez aceasta. Este un lucru obişnuit ca profesorii de teologie să insiste ca Scriptura, şi nu experienţa, să determine o doctrină. Dacă îl întrebi pe un profesor de la Dallas Seminary care este opinia sa cu privire la mileniu (domnia lui Hristos de o mie de ani, descrisă în Apocalipsa 20:4-6), el îţi va spune că este premilenist. Aceasta înseamnă că Hristos va reveni pentru a instaura împărăţia sa pe Pământ şi va domni o mie de ani înainte de a crea un cer nou şi un pământ nou. Dacă îl întrebi de ce crede astfel, el va declara că acesta este planul şi învăţătura Scripturii. Dacă pui aceeaşi întrebare unui profesor de la Westminster Seminary, probabil că el îţi va spune că este amilenist (Spre deosebire de Dallas Seminary, Westminster Seminary nu cere ca profesorii să susţină o anumită opinie cu privire la mileniu, dar majoritatea profesorilor de la Westminster sunt amilenişti). Aceasta înseamnă că Isus nu va domni în sens literal pe Pământ timp de o mie de ani între cea de a doua venire şi crearea unui cer nou şi a unui pământ nou. Dacă îl întrebi de ce crede astfel, el îţi va spune că aceasta este învăţătura evidentă a Scripturii. Nu se poate ca ambii să aibă dreptate, ba chiar s-ar putea ca nici unul să nu aibă dreptate. Adevărul este că atât Westminster Seminary cât şi Dallas Seminary au interpreţi ai Scripturii inteligenţi, evlavioşi şi talentaţi care au opinii contrare asupra unor doctrine biblice. Insă ambele tabere vor pretinde că ele se situează pe poziţia respectivă, fiindcă aceasta este învăţătura clară a Scripturii! Mă tem că nu acesta este adevărul.

Adevărul este că, dacă iei un student care nu are o opinie formată cu privire la mileniu şi îl trimiţi la Westminster Seminary, cel mai probabil este că el va deveni un amilenist. Dacă ai trimite pe acelaşi student la Dallas Seminary, cel mai probabil că va reveni ca premilenist. Puţine excepţii s-ar găsi la această regulă. Mediul în care trăim, tradiţiile teologice şi învăţătorii noştri au mai mult de a face cu ceea ce credem decât ne dăm noi seama. In unele situaţii acestea ajung să aibă o mai mare influenţă asupra convingerilor noastre decât însăşi Biblia. Să mai dau un exemplu. Ori amilenistul, ori premilenistul este complet greşit. Dacă premilenistul este cel care greşeşte, atunci nu contează cât de mult va nega, doctrina lui nu-şi poate avea originea în învăţătura Scripturii, fiindcă Scriptura nu ar afirma acele lucruri, pe care în acest exemplu le susţine doctrina eronată a premilenismului. De-a lungul anilor am observat că majoritatea convingerilor creştinilor nu sunt desprinse dintr-un studiu atent şi meticulos al Scripturii. Majoritatea creştinilor cred ceea ce cred datorita faptului că profesori dedicaţi şi respectaţi le-au spus ca un lucru este corect aşa şi nu altfel. Am văzut acest fapt ilustrat în sute de moduri, dar următoarea împrejurare este una de care nu voi uita vreodată. Absolvenţii de seminar care vor să intre la un program de doctorat trebuie să promoveze un examen scris şi unul oral înainte de a fi admişi. Ca profesor, una dintre sarcinile mele era să ajut la desfăşurarea acestor examene, alături de câţiva dintre colegii mei. Într-o zi anume, trei tineri candidaţi la cursurile de doctorat trebuiau examinaţi. Eram la examenul oral, partea de admitere care consumă cel mai mult nervii candidaţilor. La acest examen, patru până la cinci profesori pun candidaţilor întrebări din domeniile limbii ebraice, arheologie, alte domenii tehnice din studiul Vechiului Testament precum şi despre propriile lor convingeri teologice. Motivul pentru aceasta era acela că nu doream să acordăm titlul de Doctor în Teologie unui student a cărui teologie nu se încadra în limitele acceptate de seminar. Primul student care trebuia examinat în acea zi a avut aproape zece pe linie la seminarul pe care 1-a absolvit anterior, iar apoi a predat o vreme la acel seminar. S-a descurcat de minune prin toate întrebările tehnice pe care i le-am pus cu privire la Vechiul Testament Ultimul domeniu în care trebuia să fie testat era doctrina. În ziua aceea, am stabilit împreună cu colegii mei că eu voi pune întrebările teologice. Prima mea întrebare a fost: „Ce crezi cu privire la divinitatea lui Isus Hristos?" În loc de răspuns el s-a apucat să râdă, un lucru pe care nu este indicat să îl faci când dai un examen pentru doctorat! Mai bine să aştepţi să obţii gradul şi apoi să îi ridiculizezi pe profesorii tăi. I-am spus că eram serios şi interesat, cu adevărat interesat, să ştiu ce credea despre divinitatea lui Isus. „Cred, desigur, în divinitatea deplină a Domnului Isus Hristos", a fost răspunsul lui. I-am spus că este bine că crede în divinitatea deplină a Domnului Isus Hristos; şi noi credem la fel. Apoi l-am întrebat de ce crede în divinitatea lui Hristos. „Fiindcă Scriptura ne învaţă că Isus este Dumnezeu" a răspuns el. „Bine, aşa credem şi noi. Acum dă-ne câteva pasaje concrete din Noul sau din Vechiul Testament care ne învaţă în mod clar că Isus este Dumnezeu." Pentru întâia oară de când începuse examenul atitudinea încrezătoare s-a risipit de pe faţa lui. A ezitat o clipă, apoi a bâiguit ceva de genul: „Dumnezeirea lui Isus se găseşte peste tot în Noul Testament." „Ai putea să fii puţin mai concret? Arată-ne un text în care divinitatea Lui este prezentată în mod clar." După o ezitare, de data aceasta mai lungă, în cele din urmă a spus la repezeală: „Eu şi Tatăl una suntem."

I-am spus că este adevărat că scrie aşa în Ioan 10:30, dar înseamnă aceasta automat că Isus este Dumnezeu? Aş putea să spun, de exemplu, că eu şi cu tine suntem una, dar aceasta nu ar însemna că suntem la fel, cu atât mai puţin că am fi din aceeaşi familie. Isus putea să se refere la faptul că El şi cu Tatăl erau una în scopurile lor. În momentul acela a renunţat să mai folosească pasajul din Ioan 10:30. El nu ştia că trebuia doar să citeze versetele care urmau şi care arătau clar că evreii au interpretat din acele cuvinte că Isus pretindea că este divin. Dacă ar fi spus aceasta, aş fi acceptat că acel pasaj afirmă fără ambiguitate divinitatea lui Isus. Până la final el nu a reuşit să îmi arate un pasaj din Scriptură care să afirme în mod clar divinitatea Domnului Isus Hristos. Iată un bărbat care absolvise o şcoală biblică de patru ani şi apoi un seminar de patru ani. Avea un master în teologie şi un an predase la un seminar biblic conservator. Cu toate acestea, el nu a putut să prezinte şi să susţină o dovadă biblică neîndoielnică a divinităţii lui Isus! Următoarea întrebare pe care i-am pus-o era privitoare la modul în care se poate ajunge în ceruri. Ceea ce aşteptam de la el era să prezinte o referinţă biblică pentru doctrina justificării prin credinţa în Isus Hristos. Această discuţie a decurs la fel ca prima. El nu a putut să prezinte şi să susţină o dovadă biblică neîndoielnică a justificării doar prin credinţa în Hristos. Când i-am pus cea de-a treia întrebare, şi anume ce credea despre darurile supranaturale ale Duhului Sfânt, mi s-a părut că şi-a recăpătat încrederea. Fără pic de îndoială, a replicat că acestea nu mai existau. Din nou, motivul pentru care credea astfel era învăţătura clară a Bibliei. L-am întrebat care era în opinia sa cea mai puternică dovadă din Biblie care să susţină încetarea darurilor Duhului Sfânt. „Biblia ne învaţă că există doar trei perioade în care minunile au fost ceva obişnuit în istoria lucrării lui Dumnezeu cu omenirea. Acestea au fost ceva obişnuit în vremea lui Moise şi Iosua, a lui Ilie şi Elisei şi a lui Hristos şi a apostolilor — trei perioade, fiecare câte două generaţii. Următoarea epocă în care minunile vor fi ceva obişnuit va fi în timpul domniei lui Antihrist şi a necazului cel mare", a răspuns el fără urmă de ezitare. , „Ai ajuns la această convingere printr-un studiu atent, meticulos al Scripturii?" l-am întrebat „Aşa este." In acel punct ştiam că nu spune adevărul. El nu ajunsese la acea convingere printr-un studiu atent al Scripturii. Bejamin Breckenridge Warfield, teologul de la Princeton, a popularizat această învăţătură la începutul secolului al douăzecilea, iar de atunci o folosesc teologii reformaţi şi dispensaţionalişti deopotrivă. Unul sau mai mulţi dintre noi a transmis această învăţătură studentului, iar el încerca să pretindă că a desprins-o prin studierea cu meticulozitate a Scripturii. Lipsa lui de onestitate trecea dincolo de ceea ce eram dispus să tolerez, aşa că i-am spus: „Să vedem dacă poţi apăra această poziţie acum. Să începem cu primul capitol din Geneza şi să analizăm aceasta până la ultimul capitol din Vechiul Testament ca să vedem dacă exista argumente biblice în sprijinul teoriei tale. Aminteşte-ti, trebuie să identificăm doar trei perioade în care minunile au fost obişnuite. Ce s-a petrecut în primul capitol din Biblie?" „Atunci a creat Dumnezeu lumea." „Dar în capitolul doi?" „Acolo este relatarea creaţiei lumii, în care omul este în centru." „Capitolul trei?" „Acolo Diavolul apare la Adam şi Eva şi îi ispiteşte să păcătuiască, iar Dumnezeu a trebuit să îi alunge din grădină." „Sunt aceste acţiuni supranaturale?" am întrebat. „O, da! Dar trebuie să fie un început pentru orice." „Foarte bine. Capitolul patru?" „Prima ucidere", a spus el.

„Capitolul cinci este o genealogie. Ce se petrece în capitolele şase până la nouă?" „Acolo Dumnezeu trimite Potopul ca să-i pedepsească pe oameni, dar îi salvează pe opt oameni într-o corabie, pe care, exemplare dintre toate creaturile Pământului au fost convocate în mod miraculos." „Capitolul zece?" „Altă genealogie." „Capitolul unsprezece?" „Turnul Babei, unde Dumnezeu se pogoară ca să încurce limbile familiilor Pământului." „In realitate, deci, primele unsprezece capitole din cartea Genezei nu se potrivesc cu teoria ta, nu-i aşa?" „Da, dar aceasta este istoria începuturilor; este normal să te aştepţi la aşa ceva la început." „Bine. De dragul conversaţiei să dăm la o parte primele unsprezece capitole din Biblie. Cu capitolul doisprezece şi până la sfârşitul cărţii Geneza trecem la o simplă naraţiune biografică. Ce se întâmplă în capitolul doisprezece?" „Dumnezeu îl cheamă pe Avraam în mod suveran să plece din Ur din Caldeea şi să se îndrepte spre o ţară în care El va începe un plan pentru răscumpărarea omenirii." „Mai este ceva care să aducă a eveniment supranatural sau miraculos în viata lui Avraam?" „Păi, în capitolul cincisprezece, un fum şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate ale jertfei pregătite de Avraam (Gen. 15:17). In afară de conversaţia divină din capitolul 17, Domnul şi fiinţe îngereşti îi apar lui Avraam în capitolul optsprezece şi mănâncă cu Avraam. Apoi are loc nimicirea Sodomei şi a Gomorei, când din cer a plouat foc şi pucioasă peste acele cetăţi (Gen. 19). Apoi a fost naşterea supranaturală a lui Isac în capitolul douăzeci şi unu şi întâlnirea cu îngerul Domnului în timp ce el îl aducea pe Isac ca jertfa pe altar, în capitolul douăzeci şi doi." „Deci, viaţa lui Avraam nu se prea potriveşte cu teoria că minunile sau lucrările supranaturale nu au fost ceva obişnuit până în vremea lui Moise şi Iosua, nu-i aşa?" „Nu." „Dar ce crezi despre Isac, Iacov şi Iosif; este ceva care să îţi pară supranatural în viaţa lor?" „Capitolul douăzeci şi opt — viziunea profetică mesianică a îngerilor care urcau şi coborau pe acea scară în timp ce Iacov dormea." „Ce altceva mai cunoşti din viaţa lui Iacov?" „Capitolul treizeci şi doi." El se luptă acolo cu Dumnezeu, sau cu Hristos de dinainte de întrupare, o noapte întreagă. Apoi Iosif are acele vise şi tălmăcirea lor." Aşa că i-am spus: „După cum arată aceste dovezi, cartea Geneza nu se potriveşte cu teoria ta, nu-i aşa?" „Nu." „Acum am ajuns la cartea Exod, dar am spus deja că în viaţa lui Moise şi Iosua s-au petrecut minuni şi evenimente supranaturale, aşa că vom sări peste Exod şi peste celelalte cărţi până la Iosua şi ne vom opri la cartea Judecători. Este vreun lucru în cartea Judecători care pare să fie supranatural?" l a spus: „Păi, îngerul Domnului i se arată lui Ghedeon şi apoi urmează toată istoria aceea cu lâna. Apoi îngerul Domnului apare la părinţii lui Samson şi urmează puterea supranaturală a lui Samson." „Aşadar, cartea Judecători nu se prea potriveşte cu teoria ta, nu-i aşa?" „Nu." „Despre ce se vorbeşte în cartea 1 Samuel?" „Un profet ale cărui cuvinte nu au căzut la pământ" (1 Samuel 3:19-21).

Şi discuţia a continuat tot aşa. Capitol după capitol studentul era forţat să enumere evenimentele supranaturale şi miraculoase care contraziceau presupunerea lui că minunile sau petrecut doar în trei epoci ale istoriei lui Israel.1 Studentul a fost forţat să admită nu doar faptul că nu-şi putea apăra teoria, ci şi că Scripturile de fapt i-o contrazic. După ce a plecat acel student, i-am mai examinat pe doi aspiranţi tineri. Ambii s-au descurcat bine la întrebările tehnice cu privire la Vechiul Testament, dar testarea lor a fost la fel de penibilă ca şi a primului student când le-am pus aceleaşi întrebări despre divinitatea lui Isus, justificarea prin credinţă şi darurile supranaturale ale Duhului Sfânt. Când ultimul student a plecat în ziua aceea, le-am spus colegilor mei cât de dezamăgit sunt de întreaga experienţă. Am spus: „Studenţii aceia nu cred ceea ce cred datorită faptului că Biblia învaţă astfel; ei cred ceea ce cred fiindcă persoane cu autoritate din viaţa lor le-au spus că acele doctrine sunt adevărate. Ei nu şi-au dobândit convingerile prin studiul scrupulos al Scripturii. Ei nici nu pot să-şi apere convingerile folosind Scriptura." Unul dintre profesori a spus: „Este adevărat, dar trebuie să mai adaug că experienţa de azi este mai degrabă regula decât excepţia la acest gen de examene." Fiecare dintre acei studenţi a venit la examen încrezător în faptul că ceea ce crede este aşa fiindcă Biblia învaţă aşa, dar se înşelau grav. Dacă aşa stăteau lucrurile în cadrul unui seminar, cu cât mai mult sunt ele adevărate într-un cadru neacademic? Experienţa şi tradiţia determină majoritatea ideilor pe care oamenii din biserică le cred, mai mult decât studiul atent, răbdător şi personal al Scripturilor. J. I. Packer scrie: „Nimeni nu poate pretinde că este detaşat de tradiţie. De fapt, o modalitate sigură prin care poţi fi înghiţit de tradiţie este să crezi că eşti imun la aceasta... Chestiunea este, aşadar, nu dacă avem tradiţii, ci dacă tradiţiile noastre intră în conflict cu singurul standard absolut care contează: Sfânta Scriptură."2 Nici Packer şi nici eu nu pretindem că toate tradiţiile sunt rele. Sunt de acord cu Paker când afirmă că „toţi creştinii sunt la un moment dat beneficiari și victime ai tradiţiei — beneficiari care se hrănesc cu adevărul şi înţelepciunea lui Dumnezeu arătate în generaţiile trecute; victime care iau cu uşurinţă convingeri care ar trebui mai întâi verificate, astfel tratând ca fiind divine şi absolute fapte şi tipare de gândire care ar trebui să fie privite ca omeneşti, temporare şi relative. Noi toţi suntem beneficiarii tradiţiilor bune, înţelepte şi sănătoase şi victime ale tradiţiilor sărăcăcioase, neînţelepte şi nesănătoase. Sunt mulţi creştini, de exemplu, care cred în divinitatea lui Isus, dar care nu sunt în stare să o dovedească folosind Scriptura. Deşi ei cred că Scriptura ne învaţă că Isus este Dumnezeu, nu au dobândit această convingere din studiul atent al Scripturii. Aceasta face parte din tradiţia care le-a fost transmisă de învăţătorii lor. In acest caz, ei beneficiază de tradiţie, fiindcă această tradiţie se întemeiază într-adevăr pe învăţătura Scripturii. Totuşi, când sistemul nostru doctrinar trece dincolo de aspectele fundamentale ale credinţei (divinitatea lui Isus, justificarea prin credinţă, ispăşirea păcatelor făcută de Hristos şi aşa mai departe) spre aspecte care nu sunt fundamentale (metoda botezului, modul de împărtăşire sau o viziune asupra mileniului), atunci suntem mult mai dependenţi de tradiţie decât ne dăm seama. În aceste cazuri, Packer ne oferă un sfat înţelept: „Ceea ce trebuie să facem este ca mai degrabă să recunoaştem că suntem tributari tradiţiei, bună sau rea, până la un nivel mult mai mare decât ne dăm seama şi trebuie să învăţăm să ne punem în lumina Scripturii întrebări critice cu privire la ceea ce până în prezent am luat fără discernământ.4 Unii însă nu sunt gata să recunoască semnificaţia tradiţiei şi a altor factori din contextul nostru în alcătuirea şi modelarea convingerilor noastre. Edward Gross se întreabă de ce sunt atât de multe interpretări. Răspunsul lui este că

„sunt două motive simple pentru care sunt atâtea interpretări: lipsa unui studiu comprehensiv şi neutilizarea regulilor simple ale hermeneuticii (ştiinţa interpretării biblice). Mai departe, el citează trei reguli hermeneutice enumerate de Charles Hodge, şi anume că Scriptura trebuie interpretată în conformitate cu semnificaţia istorică, Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura şi călăuzirea Duhului Sfânt este necesară pentru interpretarea Scripturii.6 Gross conchide că „folosirea acestor reguli ne va ajuta în descoperirea adevăratelor semnificaţii ale Scripturii. Dacă creştinii în mod unitar ar folosi regulile acestea în orice cercetare, diferenţele de interpretare ar dispărea pur şi simplu” Sunt sigur că sunt şi alţii care cred, în mod sincer, asemenea lui Gross, că de vină pentru divergenţele teologice contemporane sunt lipsa studiului şi metoda hermeneutică. Cu toate acestea, nu cred că mulţi teologi pricepuţi sau interpreţi cu greutate ai Scripturii vor fi de acord cu Gross. Când eram la Dallas Seminary, oricare dintre profesorii pe care îi cunoşteam ar fi fost de acord cu cele trei reguli de hermeneutică enumerate de Hodge şi fiecare credea în studiul comprehensiv al Cuvântului. Cu toate acestea, aveam diferenţe semnificative faţă de poziţia teologilor reformatori pe care Gross o prezintă în cartea sa. Nu studiam şi noi, dispensaţionaliştii, Scriptura aşa cum au studiat-o teologii Reformei, cu care nu eram acum de acord? Este evident că lipsa unui studiu comprehensiv al Scripturii şi principii hermeneutice asimetrice nu pot fi singura cauză a majorităţii diferenţelor din teologia modernă.

Tradiţia şi darurile Duhului Sfânt Dacă l-ai izola pe un creştin proaspăt convertit într-o încăpere cu o Biblie şi i-ai spune să studieze ce spun Scripturile despre minuni şi vindecări, niciodată nu ar ieşi din el un cesaţionist. Ştiu aceasta din propria mea experienţă. Înainte de convertirea mea, la vârsta de şaptesprezece ani, eu nu aveam o pregătire teologică, în Scriptură sau în istoria creştinismului. Imediat după ce Domnul m-a mântuit, am început să devorez Scripturile. Le citeam zi şi noapte şi le memoram. Când am început să-i întreb pe noii mei învăţători creştini despre minunile din Scriptură, mi s-a spus că Dumnezeu nu mai face astfel de minuni prin oameni. Mi s-a spus că adevărata minune, singura care contează, era convertirea celor pierduţi. întrucât aşa mi-au spus oameni evlavioşi, respectabili şi, fiindcă nu am văzut minuni în experienţa mea care să contrazică această învăţătură, am acceptat-o ca fiind adevărată. M-am dedicat evanghelizării şi rapid am uitat de rugăciunea pentru minuni sau vindecări. Acesta nu este un sistem de doctrine pe care l-aş fi putut alcătui eu însumi. A trebuit să fiu învăţat că darurile Duhului au încetat. Acum, după douăzeci şi şapte de ani, la vârsta de patruzeci şi patru de ani, am avut privilegiul să fi fost de ambele părţi ale baricadei în dezbaterea teologică. Sunt absolut convins că învăţătura Scripturii nu afirmă că darurile Duhului au încetat odată cu moartea apostolilor. Nu învăţătura Scripturii este cea care îi determină pe oameni să nu creadă minunile contemporane. Este un motiv principal pentru care creştinii care se bizuie pe Biblie nu cred că darurile supranaturale ale Duhului sunt pentru zilele noastre. Pur şi simplu nu le-au văzut. Tradiţia

lor, desigur, susţine necredinţa lor, dar tradiţia lor nu ar avea nici o izbândă dacă nu ar fi cuplată cu lipsa unei experienţe a minunilor. Daţi-mi voie să repet: Creştinii nu resping minunile, fiindcă Scriptura ar afirma că darurile au încetat. Mai degrabă ei resping darurile supranaturale ale Duhului, fiindcă nu le-au trăit. Nu am întâlnit încă nici un scriitor cesaţionist care să îşi susţină cauza doar cu Scriptura. Toţi acei scriitori apelează la Scriptură precum şi la istoria prezentă sau trecută pentru a-şi susţine cauza.9 Adesea se trece cu vederea faptul că până şi acest apel la istorie, fie ea îndepărtată sau prezentă, este de fapt un argument al experienţei, sau, mai bine spus, un argument al lipsei de experienţă. Mă contraziceam odată cu un teolog renumit, pe subiectul darurilor Duhului. Eu am remarcat faptul că nu se găseşte nici o fărâmă de dovadă în Scriptură care să sugereze că darurile Duhului au încetat. El a spus: „Nu aş merge chiar atât de departe, dar ştiu că nu poţi susţine încetarea darurilor cu Scriptura. Totuşi, ele nu se regăsesc în mod clar în istoria bisericii şi nu fac parte din tradiţia noastră teologică." Acest om preda la un seminar care era categoric cesaţionist în abordarea darurilor supranaturale, dar într-o conversaţie particulară a admis fară rezerve că doctrina sa nu putea fi susţinută cu Scripturile. El a expus de fapt cel de al doilea motiv important pentru care oamenii nu cred în darurile Duhului şi anume, ei nu cunosc minuni de genul celor din Noul Testament în istoria bisericii. Cel de-al treilea motiv principal pentru care unii neagă darurile Duhului este repulsia generată de folosirea darurilor în mod greşit sau percepţia că sunt utilizate greşit, de către bisericile contemporane sau de către grupările care promovează vindecarea. Nici unul dintre aceste motive nu se găseşte în realitate în Scripturi. Acestea se bazează pe experienţa personală. De fapt, în cazul primelor două, acestea se bazează pe lipsa de experienţă personală. Este ceva obişnuit să se spună despre carismatici că îşi construiesc teologia pe experienţă. Cu toate acestea, toţi cesaţioniştii îşi construiesc teologia cu privire la darurile supranaturale pe lipsa lor de experienţă. Chiar şi referirea ce o fac ei la abuzurile contemporane este un argument care se bazează pe experienţe negative cu privire la daruri. Ceea ce vreau să spun, aşadar, este că motivul real pentru neîncrederea în darurile Duhului în zilele noastre nu se sprijină deloc pe Scripturi, ci se sprijină pe lipsa de experienţe. În capitolele următoare, voi analiza aceste trei motive mai detaliat.

5 Adevăratul motiv pentru care unii nu cred în darurile supranaturale La încheierea capitolului anterior afirmam că adevăratul motiv pentru care creştinii nu cred în darurile supranaturale este că ei pur şi simplu nu au văzut minuni în experienţa lor

actuală. Insă nimeni nu va admite deschis că aceasta este cauza necredinţei lui. Am purtat numeroase conversaţii cu teologi şi laici din lumea întreagă. Când îi întreb de ce resping lucrarea supranaturală a darurilor supranaturale astăzi, ei spun de obicei că „slujba de vindecare" operată de multe grupuri astăzi este foarte diferită de cea a apostolilor. Şi eu am crezut odată la fel. Când am privit la lucrarea de vindecare a lui Isus şi a apostolilor Săi, am constata că vindecările erau instantanee, ireversibile, complete.1 De asemenea, am observat că El vindeca boli care din punct de vedere organic erau cel mai dificil de vindecat. Oameni care s-au născut orbi, dintr-o dată ajungeau să vadă. Ologii umblau şi chiar săreau de bucurie. Leproşii primeau o piele nouă, fină. Mădularele paralizate şi schilodite erau întregite şi întărite. Morţii reveneau la viaţă. Furtuni nestăvilite se linişteau la o singură poruncă. Se părea că Isus şi apostolii puteau să vindece după cum voiau şi oricând voiau. Încă nu întâlnisem nici o persoană care să fi trăit sau măcar să fi auzit de astfel de vindecări. Toate relatările despre vindecări pe care le-am auzit până atunci păreau mai degrabă a fi ceva psihosomatic — durerea de cap sau de stomac a cuiva a fost îndepărtată fiindcă stresul mintal a fost îndepărtat. Iar dacă am auzit pomenindu-se despre o vindecare veritabilă a organelor, aceasta nu putea fi verificată. Ori era o relatare la mâna a treia sau a patra. Întrucât nici eu şi nici cei în care aveam încredere nu puteau să verifice o vindecare adevărată, instantanee, completă şi ireversibilă precum cele făcute de apostoli, am ajuns la concluzia că asemenea vindecări nu mai au loc astăzi. Vindecările graduale, parţiale şi uneori reversibile care puteau fi verificate în experienţa mea nu se potriveau cu ce am înţeles eu mai devreme prin darul nou testamentar al vindecării. La prima vedere, această respingere a darurilor Duhului Sfânt pare să fie un argument biblic, dar nu este aşa. Cel mult este o mărturisire a lipsei de experienţă. Argumentul spune în mod simplu că eu nu văd o lucrare contemporană prin care să se săvârşească minuni de calitatea celor din Noul Testament. Dar experienţa mea limitată nu poate fi o dovadă că nu există astăzi o asemenea lucrare. Eu cred că Dumnezeu face minuni asemănătoare celor prezentate în Noul Testament, în biserica zilelor noastre şi cred că El a făcut aceasta de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Dar de dragul argumentului, să presupunem că nu mai există astăzi asemenea lucrare. Aceasta încă nu ar dovedi că Dumnezeu a retras lucrarea nou testamentară a minunilor. Va trebui ca noi să aflăm motivul pentru care această lucrare nu mai există astăzi. In adevăr, un motiv ar putea fi acela că Dumnezeu în mod intenţionat a retras această lucrare. Cu toate acestea, motivul primordial pentru încetarea darurilor ar putea fi răspunsul bisericii. S-ar putea ca dezvoltarea unui sistem de conducere birocratic să fi triumfat în cele din urmă peste credincioşii cu daruri din biserică. Sau absenţa lor s-ar putea datora unei necredinţe larg răspândite în biserică sau a multor altor factori. Cum putem şti aceasta? Nu făcând referire la ceea ce vedem sau la ce nu vedem, ci apelând la învăţătura clară si precisă a Scripturii. Şi aceasta Vom face în curând, dar vreau să mai întăresc acum faptul că absenţa reală sau presupusă a darurilor miraculoase nu este un argument biblic, ci unul al experienţei, mai precis al lipsei experienţei. Există câteva probleme de interpretare biblică legate de viziunea asupra vindecărilor pe care am prezentat-o mai devreme. Ea se bazează pe două ipoteze false despre vindecarea din Noul Testament.

Ipoteza falsă #1: Vindecarea era „instantanee"

Prima prejudecată este aceea că darurile de vindecare ale lui Isus şi ale apostolilor erau „automate". Prin „automate" înţeleg faptul că ei puteau să vindece pe oricine, oriunde, oricând, după cum voiau. Eu vedeam aceste daruri ca pe o posesiune permanentă, care putea fi folosită după bunul plac. Credeam că ei puteau să facă vindecări şi minuni sau să rostească cuvinte profetice după cum doreau.2 Dacă aceasta este opinia ta cu privire la darul vindecărilor, îţi pot garanta că nu vei întâlni niciodată pe cineva care să aibă darul vindecărilor. Şi, când vei studia Scripturile, vei ajunge la concluzia că nici Isus şi nici apostolii nu au avut darul vindecărilor! Nici Isus şi nici apostolii nu vindecau — dacă, prin „voia lor", înţelegem oriunde, oricând şi în orice condiţii. Trei incidente din viaţa lui Isus demonstrează că El nu a fost liber să vindece în orice condiţii, după cum voia. Primul: la începutul relatării despre vindecarea paraliticului din Capernaum, Luca scrie: „într-una din szile, Isus învăţa pe noroade. Nişte Farisei şi învăţători ai Iegii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece." (Luca 5:17, s.a.) De ce o fi menţionat Luca faptul că „puterea Domnului era cu El, ca să vindece", dacă Isus putea să vindece oricând, în orice condiţii şi după buna Sa plăcere? Această afirmaţie are sens numai dacă considerăm vindecarea o prerogativă a Lui Dumnezeu Tatăl, care este suveran şi care uneori disponibilizează puterea de vindecare iar alteori o reţine. Cel de-al doilea incident este la fel de instructiv. Ioan capitolul 5 relatează despre vindecarea unui om care fusese paralizat timp de treizeci şi opt de ani. El şedea la scăldătoarea Betezda când Isus 1-a întâlnit. Erau mulţi alti bolnavi care şedeau în jurul scăldătoarei. Erau acolo, fiindcă, conform tradiţiei, o dată pe an îngerul Domnului se cobora şi tulbura apele din scăldătoare şi cel dintâi care era coborât în scăldătoare după ce apele erau tulburate se vindeca. Aşadar, scăldătoarea din Betezda era ca un spital din vechime, unde oamenii îşi aduceau prietenii, rudele şi pe cei iubiţi, ca să fie îngrijiţi, în speranţa că ar putea să fie primii care să intre în apă şi să se vindece. Ideea este că atunci când Isus 1-a întâlnit pe omul bolnav erau mulţi alţi oameni care şedeau în jurul scăldătoarei (loan 5:3). Isus 1-a întrebat pe paralitic ceva ce le-a fost multora greu să înţeleagă: „Vrei să te faci bine?" (loan 5:6). Niciodată nu am înţeles semnificaţia acelei întrebări până nu am început să mă rog pentru cei bolnavi. Îmi imaginasem că toţi oamenii bolnavi vor să se facă bine, mai ales cei care au boli cronice precum paraliticul sau orbul. Dar acum, după ce m-am rugat pentru mii de oameni bolqavi din lumea întreagă, în ultimii şapte ani, am descoperit că există şi oameni bolnavi care nu vor deloc să se facă bine. De fapt, toată identitatea lor este legată de boala lor şi le este literalmente frică de schimbările care ar avea loc în viaţa lor dacă ar fi vindecaţi deplin. Dacă suspectezi faptul că acest lucru este adevărat cu privire la cineva pe care ai vrea să îl vezi primind vindecarea, este important să îl consiliezi şi să identifici problema chiar înainte de a te ruga pentru el. în orice caz, omul din această relatare nu spune că ar vrea să se facă bine, dar Isus îl vinclecă instantaneu şi complet. Acum, fiindcă a făcut aşa ceva, tendinţa este să presupui că El îi va vindeca şi pe ceilalţi oameni care erau la scăldătoarea din Betezda. In multe ocazii din Biblie El a vindecat mulţimi de oameni. De câteva ori întâlnim afirmaţia „şi El i-a vindecat pe toţi" (Mat. 8:16; 12:15; Luca 6:19). Totuşi, în această zi el nu a vindecat decât pe o singură persoană de la scăldătoare. De ce i-a ignorat el pe ceilalţi bolnavi? Imediat după vindecare II găsim pe Isus implicat într-o dispută teologică cu liderii religioşi. In mijlocul disputei, Isus a răspuns la întrebarea de ce nu i-a vindecat pe alţii la scăldătoare, şi El, drept răspuns, ne prezintă un principiu care a guvernat întreaga Sa lucrare.

Ioan 5:19 spune: „Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.»" Isus a vindecat doar o persoană în acea zi la scăldătoare, fiindcă Tatăl a vindecat doar o persoană. Dacă Tatăl Său nu vindeca, atunci Isus nu putea să vindece. Isus era complet supus voinţei suverane a Tatălui Său ceresc pentru întreaga sa lucrare. Isus nu vindeca după bunul său plac, fiindcă El era supus Tatălui. El nu putea să facă sau să dorească ceva independent de voinţa Tatălui Său. Aceasta nu este o învăţătură izolată în cartea Ioan; este o temă majoră în Evanghelia lui loan. In numeroase ocazii Isus spune că El nu face decât ceea ce vede pe Tatăl Său făcând, El vorbeşte doar cuvintele pe care Tatăl Său I le dă să le rostească şi că învăţătura Sa nu este decât cea a Aceluia care L-a trimis (loan 3:34; 5.30; 7:16; 8:28; 12:49-50; 14:10, 24, 31). De bună seamă că acest principiu răspunde unei întrebări pe care o aud mereu: „Dacă tu crezi în vindecare şi crezi că ai un dar de vindecare, de ce nu te duci să goleşti spitalele sau de ce nu te duci în mahalalele Calcutei unde poţi într-adevăr să faci ceva bun? Răspunsul la această întrebare este că darul de vindecare nu este automat; el nu poate fi folosit la discreţia noastră. Domnul Isus însuşi a fost la un „spital" din vechime şi nu a vindecat decât o persoană, acolo. Singura modalitate prin care o persoană cu un dar de vindecare ar putea să facă o lucrare eficientă într-un spital sau în mahalalele Calcutei ar fi atunci când Domnul Isus Hristos ar trimite şi direcţiona acolo persoana cu darul de vindecare. Acest principiu este un răspuns valid la aceeaşi întrebare, şi când este formulată diferit. Cu anumite ocazii, oamenii se întreabă de ce la anumite adunări de rugăciune pentru cei bolnavi cele mai grele suferinţe nu sunt vindecate, în timp ce altele „minore" sunt vindecate. De ce primesc lucrătorii cuvinte de cunoştinţă despre oameni cu migrene care vor fi vindecaţi, dar nu despre oameni care sunt în scaune de invalizi? Scepticii vindecărilor divine numesc aceasta o tragedie şi îşi exprimă „îngrijorarea" faţă de toate persoanele din scaune cu rotile care nu au fost vindecate. Ei batjocoresc vindecarea bolilor „minore" sub acuzaţia că sunt psihosomatice. Dacă oamenii care conduc întâlnirile nu sunt escroci, ci slujitori sinceri, care încearcă în adevăr să urmeze călăuzirea Domnului, atunci, în realitate, ei nu au nici un cuvânt de spus cu privire la ce fel de vindecări să aibă loc şi ce fel de cuvinte de cunoştinţă să rostească despre vindecări. Conform principiului din Ioan 5:19, Dumnezeu este cel care decide cine va fi vindecat şi îi călăuzeşte pe slujitorii Săi să acţioneze în consecinţă. Responsabilitatea noastră este să ascultăm acele directive şi să le urmăm, şi nicidecum să hotărâm noi cine trebuie să fie vindecat. Oamenii care îşi bat joc de faptul că Dumnezeu vindecă afecţiuni „minore" şi nu „grave" riscă aşadar să batjocorească înţelepciunea şi voia Tatălui nostru. Pe de altă parte, dacă „vindecătorii" fac reclamă la aceste întâlniri în aşa fel încât să promită că Dumnezeu, în întâlnirile lor, îi va vindeca pe oamenii din scaunele cu rotile, îi va vindeca pe orbi şi aşa mai departe, iar aceasta nu se va întâmpla, atunci aceasta face loc neîncrederii în vindecările miraculoase. In acest caz, discernământul, şi poate chiar integritatea celor care conduc întâlnirile pot fi puse la îndoială. Un al treilea incident din viaţa lui Isus ne conduce la concluzia că El nu vindeca după voinţa Sa, în orice condiţii. Iată ce s-a petrecut când El S-a întors în oraşul Său, Nazaret. Oamenii din oraşul copilăriei Sale au fost atât de ofensaţi de El, încât „n-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor." (Marcu 6:5-6). Matei scrie despre acelaşi incident, afirmând că Isus „n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor" (Matei 13:58). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a îngăduit ca lucrarea de vindecare a Fiului Său să fie limitată, cel puţin

cu câteva ocazii, de necredinţa poporului. Aşadar, nici însuşi Isus nu a vindecat independent de Tatăl, după voia Sa, şi în orice circumstanţe.4 Dacă aceasta era adevărat cu privire la Fiul lui Dumnezeu, cu cât mai mult credeţi că a fost adevărat în cazul apostolilor? Când examinăm lucrarea apostolilor, găsim exact acelaşi lucru. Isus le-a spus apostolilor în Ioan 15:5: „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (loan 15:5). Isus a spus acelaşi lucru şi despre Sine însuşi: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis." (Ioan 5:30). In acelaşi fel, apostolii nu au putut face nimic cu putere divină decât dacă au fost în voia suverană a Domnului Isus şi a Tatălui Său ceresc. Găsim numeroase ilustraţii ale acestui principiu în vieţile apostolilor. De exemplu, când Domnul 1-a folosit pe Petru să vindece ologul de la poarta Frumoasă (Fapte 3:1) oamenii se uitau ţintă la el, mirându-se. Petru a fost cumva îngrozit să vadă că oamenii îi vor acorda lui meritul pentru acea vindecare. Aşadar, Petru a strigat către popor: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus." (Fapte 3:12-13, s.a.). Petru a afirmat cu claritate că acea vindecare nu a fost rezultatul puterii sale apostolice sau al evlaviei sale. A fost rezultatul voinţei suverane a Tatălui ceresc al lui Petru. Cine ar putea crede că Petru putea pur şi simplu să intre în Templu, în orice zi voia, şi să vindece pe oricine ar fi vrut el? Da, au fost revărsări extraordinare de putere vindecătoare şi de har în viaţa lui Petru şi a apostolilor, dar aceste revărsări nu au fost iniţiate de apostoli; ele au fost iniţiate de voinţa suverană a Tatălui lor ceresc. Partea lor a fost să recunoască iniţiativa Tatălui şi să se supună, iar nu să genereze vreun fel de slujire independentă de călăuzirea Sa. Acelaşi principiu este ilustrat de o minune din viaţa lui Pavel. In timp ce Pavel predica la Listra, un om care fusese olog din naştere îl asculta. Luca spune că Pavel „s-a uitat ţintă la el, fi fiindcă a vă^ut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: «Scoală-te drept în picioare». Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble." (Fapte 14:9-10). Din nou, nu Pavel a fost cel care a luat iniţiativa pentru această vindecare. El a văzut că omul avea credinţă că va fi vindecat şi apoi a rostit vindecarea asupra lui. Acesta nu era un lucru pe care Pavel să-1 poată face după cum voia. El putea să-1 facă doar când contextul deschidea calea spre vindecare. Dacă Dumnezeu nu ar fi dat omului aceluia credinţa că va fi vindecat, Pavel nu ar fi putut vreodată să rostească vindecarea asupra Sa. Pe de altă parte, există trei exemple negative din viaţa lui Pavel, când el nu a putut să-i vindece pe prietenii lui. Pavel nu 1-a putut vindeca pe Epafrodit (Filipeni 2:25-27); el a trebuit să-1 lase pe Trofim bolnav la Milet (2 Tim. 4:20); şi a trebuit chiar să-1 îndemne pe iubitul său fiu în credinţă, Timotei, să ia câte puţin vin pentru stomacul său, din pricina îmbolnăvirilor frecvente (1 Tim. 5:23). Unii oameni cred că Pavel nu a putut să vindece pe aceste trei persoane, fiindcă el nu-şi putea exercita darul de vindecare asupra creştinilor. Ei presupun că darul vindecărilor trebuia să fie folosit pentru necreştini sau în prezenţa necreştinilor, pentru a-i convinge de adevărul Evangheliei. Dacă aşa stăteau lucrurile, de ce 1-a vindecat Pavel pe Eutih, un credincios, prin învierea sa din morţi, în prezenţa credincioşilor? (Fapte 20:7-12) în plus, darul vindecărilor menţionat în 1 Corinteni 12:9 este lăsat pentru tţidirea bisericii (1 Cor. 12:7). Altii au pretins că incapacitatea lui Pavel de a-i vindeca pe Epafrodit, Trofim şi Timotei s-a datorat faptului că Dumnezeu deja luase de la Pavel darul de vindecare la acea vreme.

Aceasta este o explicaţie aberantă. Aici este o încercare de a ne face să credem că minunile au încetat chiar înainte de moartea apostolilor. Nu există argumente în context care să susţină o asemenea idee. În lumina textelor menţionate mai sus, este mult mai uşor să credem că apostolii nu puteau vindeca după placul lor. Ei erau dependenţi de voinţa Domnului Isus. O ultimă ilustraţie a incapacităţii apostolilor de a vindeca pe oricine este cea legată de cazul copilului epileptic. Lucrul acesta este semnificativ mai ales pentru faptul că s-a petrecut chiar după ce Isus le-a dat putere şi autoritate peste toţi demonii şi peste toate bolile (Matei 10:1; Luca 9:1). Cu toate acestea, ei nu au putut vindeca pe un băiat demonizat care căuta să se sinucidă şi suferea de epilepsie (Matei 17:16). După cel Isus 1-a vindecat pe băiat, ucenicii L-au întrebat de ce ei nu au putut să scoată demonul. Isus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe" (Matei 17:20). Este pur şi simplu o înţelegere greşită a Scripturii să presupui că o persoană poate vindeca pe alţii după cum voieşte. Relaţia apostolilor cu Domnul şi relaţia noastră cu El sunt mult mai personale decât ar putea lăsa să se întrevadă aceste explicaţii mecanice ale vindecării. Aşadar, în încercarea noastră de a înţelege darul vindecărilor în zilele noastre, nu trebuie să căutăm sau să ne aşteptăm să găsim oameni care pot vindeca după bunul lor plac. Insă chiar dacă țineam cont de acest calificativ, încă mi se părea că prăpastia dintre lucrarea de vindecare a apostolilor şi cea a lucrătorilor din zilele noastre era prea adâncă încât nu puteam accepta lucrarea de vindecare din zilele noastre ca fiind biblică. Calitatea şi numărul de oameni vindecaţi prin apostoli erau mult superioare faţă de ceea ce eu consideram că se petrece în zilele noastre. La acest punct mi-am dat seama de a doua presupunere falsă cu privire la vindecările şi minunile din Noul Testament.

Ipoteza falsă #2: Lucrarea de vindecare prin apostoli este acelaşi lucru cu darul de vindecare Intr-o zi, în timp ce conduceam maşina spre casă, după o zi întreagă de predare la seminar, deodată am întrezărit faptul că trebuie să existe o distincţie între lucrarea de vindecare a apostolilor şi darul de vindecare oferit altora în Trupul lui Hristos. Iată cum am ajuns la această concluzie. Mai întâi mi-am dat seama că în 1 Corinteni 12:8-10 Pavel descrie darurile supranaturale care sunt oferite întregului Trup al lui Hristos, nu doar apostolilor. Există dovezi temeinice cu privire la larga răspândire a acestor daruri. Prorocia, de exemplu, se găseşte în biserica din Tesalonic (1 Tes. 5:20), în Roma (Romani 12:6), în Efes (Efeseni 4:11) şi în alte trimiteri din toată cartea Fapte (11:27; 13:1; 15:32; 19:6; 21: 9). La fel, darul limbilor se găseşte în Ierusalim (Fapte 2), Samaria (Fapte 8:5), Cezarea (Fapte 10:46), Efes (Fapte 19:6), precum şi în Corint Minuni s-au petrecut în bisericile din Gala tia (Gal. 3:5). Această răspândire largă a darurilor în Trupul lui Hristos este ceea ce a profeţit Ioel când a spus că Duhul Sfânt se va revărsa peste orice făptură în zilele din urmă (Ioel 2:28-29). Petru a folosit profeţia lui Ioel pentru a argumenta faptul că darul limbilor din ziua Cincizecimii a fost un semn al împlinirii profeţiei lui Ioel (Fapte 2:16). Odată cu revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, au fost date daruri întregului Trup al lui Hristos. De fapt, Petru spune că fiecare creştin a primit un dar de slujire, o carisma (1 Petru 4:10).8 Acesta este exact acelaşi cuvânt pe care Pavel l¨-a folosit şi în 1 Corinteni 12 (v. 4, 9, 28, 30-31) pentru daruri spirituale; iar Pavel susţinea că toate darurile se manifestau în biserica din Corint (1 Cor. 1:7). Dovezile nou testamentare, aşadar, ne obligă să tragem următoarea

concluzie: darurile supranaturale nu au fost limitate doar la apostoli, ci au fost împărţite din belşug în întregul Trup al lui Hristos. Al doilea fapt pe care l-am descoperit a fost acela că darurile spirituale variază în intensitate şi putere. Pavel admite aceasta cu privire la darul profeţiei. In Romani 12:6, el spune: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui." Pentru exercitarea darurilor, Dumnezeu a lăsat diferite măsuri de har şi de credinţă. Pavel însuşi avea un dar de vorbire în limbi mai mare decât oricine în Corint (1 Corinteni 14:18). 9 Timotei a permis ca unul dintre darurile sale spirituale să scadă în tărie, aşa că Pavel a trebuit să îl încurajeze: „De aceea îţi aduc aminte sa înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele." (2 Timotei 1:6) Toate aceste texte demonstrează că darurile spirituale se manifestă în grade diferite de intensitate sau de putere. Nimănui nu-i este greu să recunoască faptul că darurile spirituale, care sunt de obicei văzute ca „nesupranaturale", variază în intensitate. Unii profesori au un dar de a preda mai mare decât alţii. Luca, de exemplu, îl portretizează pe Apolo ca pe un predicator şi învăţător care era „tare în Scripturi" (Fapte 18:24). Unii evanghelişti au un dar mai mare decât alţi evanghelişti şi aşa mai departe. Prin analogie, ar trebuie să ne aşteptăm la acelaşi lucru cu privire la darurile Duhului. Acesta pare să fie cazul chiar şi printre apostoli, în cartea Fapte. Dintre apostoli, Petru şi Pavel sunt prezentaţi ca unii care erau foarte înzestraţi cu darul minunilor şi darul vindecărilor. Lucrarea lui Pavel este atât de remarcabilă încât se pare că şi umbra sa era folosită de Dumnezeu în vindecarea bolilor (Fapte 5:15)! Toţi apostolii au fost folosiţi pentru a face semne şi minuni (Fapte 5:12), dar Luca pare să îl evidenţieze pe Petru mai mult decât pe ceilalţi apostoli. Când Pavel intră în scenă, el este, de asemenea, prezentat ca unul care are o putere extraordinară de vindecare, „până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din ei duhurile rele." (Fapte 19:12). Pavel şi Petru erau singurii apostoli despre care Luca menţionează că au înviat pe cineva din morţi. Chiar şi între apostoli, aşadar, Noul Testament pare să indice faptul că au fost grade diferite de putere în manifestarea darurilor. Cel de al treilea lucru pe care l-am descoperit este că, priviţi ca întreg, apostolii sunt prezentaţi în Noul Testament drept cei mai înzestraţi indivizi din biserică. Deşi sunt sigur că apostolii au primit carismata, asemenea celorlalţi din Trupul lui Hristos, Noul Testament niciodată nu descrie lucrarea lor de vindecare prin termenul carisma. Lucrarea supranaturală a apostolilor este desemnată prin expresia semne si minuni. Ce sunt semnele şi minunile? In Vechiul Testament, fraza este folosită cel mai adesea pentru a descrie marile plăgi pe care Dumnezeu le-a trimis peste Egipt şi izbăvirea poporului lui Dumnezeu din ţara aceea (Deut. 4:34; 6:22; 7:19; 23:9; 26:8; 34:11; Neemia 9:10; Ps. 135:9 ş.a.m.d.) în Noul Testament, „semnele şi minunile" descriu slujirea lui Isus (Fapte 2:22), a apostolilor (Fapte 2:43; 5:12; 14:3; 15:12; Rom. 15:18-19; 2 Cor. 12:12) şi lucrarea lui Ştefan (Fapte 6:8) şi a lui Filip (Fapte 8:6). 10 Expresia „semne şi minuni" este folosită pentru a descrie o revărsare neobişnuită a Duhului Sfânt pentru înfăptuirea minunilor. Fraza nu este folosită în împrejurări în care au avut loc una sau doua vindecări. Ea este folosită doar în împrejurări în care aveau loc minuni din belşug (e.g., Fapte 5:12; 8:7), iar cei care priveau minunile rămâneau uimiți.11 Până şi o persoană ca Simon, care era priceput în ritualuri oculte, rămâne uimit de semnele pe care le face Filip (Fapte 8:13). Semnele şi minunile se petrec în mijlocul trezirii, în legătură cu proclamarea Evangheliei, iar singurii oameni despre care ni se spune că au făcut semne şi minuni, în afară de Domnul Isus şi apostolii, sunt Ştefan şi Filip.

Iată concluziile pe care le desprind din aceste observaţii. Mai întâi, există o distincţie între semne şi minuni, pe de o parte, şi darul vindecărilor, pe de altă parte. Semnele şi minunile sunt o revărsare de minuni care au legătură cu trezirea şi proclamarea Evangheliei. Darul vindecărilor este dat bisericii pentru zidirea ei (1 Cor. 12:7) şi nu este în mod necesar corelat cu trezirea sau minunile din abundență. In al doilea rând, este greşit a insista că slujirea apostolică a semnelor şi minunilor este standardul pentru darurile de vindecare ale creştinilor nou testamentari obişnuiţi. Există descrieri pline de viaţă ale slujirii apostolilor prin semne şi minuni, dar în afară de lucrarea apostolilor sunt puţine descrieri în care creştini obişnuiţi aveau daruri de vindecare sau exemple în care darurile supranaturale operau în biserica locală. Pur şi simplu, nu este raţional a insista că toate darurile spirituale supranaturale le egalează pe cele ale apostolilor în intensitate pentru a putea fi percepute ca daruri legitime ale Duhului Sfânt. Nimeni nu ar insista în privinţa darurilor nemiraculoase, precum învăţarea sau evanghelizarea. De exemplu, în toată istoria bisericii, cine poate spune că a fost un învăţător la fel de iscusit ca Pavel? Luter? Calvin? Cine ar putea pretinde astăzi că este egal cu Pavel în darul învăţării?13 Nu cunosc pe nimeni care ar pretinde aşa ceva cu privire la trecut sau la prezent. Aşadar, de îndată ce nu s-a mai ridicat nimeni cu un dar de învăţător egal cu cel al apostolului Pavel, ar trebui să tragem concluzia că darul de învăţător a fost retras din biserică? In acelaşi fel, am putea presupune că oricine are darul de evanghelist va reuşi să evanghelizeze ca apostolul Pavel? Cine a mai înfiinţat atâtea biserici sau a desţelenit atâtea ogoare noi cu o profunzime şi autoritate ca a apostolului Pavel? Putem accepta că există diferite grade de intensitate şi calitate în ceea ce priveşte darurile de învăţător, evanghelist şi altele. De ce nu putem face la fel şi cu darul de vindecare? Sau cu darul minunilor? Sau cu darul proorociei? Desigur că ne aşteptăm ca slujba de vindecare a apostolilor să fie mai mare decât a celorlalţi din Trupul lui Hristos. Ei au fost aleşi în mod special de Domnul, ca să fie reprezentanţii Săi de seamă, şi lor le-a încredinţat autoritate şi putere peste toate bolile şi peste toţi demonii (Matei 10:1; Marcu 3:13-15; Luca 9:1). Ei au primit o făgăduinţă aleasă, aceea de a fi „îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24:49, cf. Fapte 1:8). Ei au avut o putere şi o autoritate pe care nimeni din Trupul lui Hristos nu le-a mai avut. Pavel, de exemplu, a avut autoritatea de a da pe cineva pe mâna Satanei, pentru nimicirea trupului său (1 Cor. 5:1-5). Dacă vom spune că lucrarea apostolică stabileşte standardul după care vom evalua darurile din Romani 12 şi din 1 Corinteni 12, s-ar putea să fim obligaţi să ajungem la concluzia că nici un fel de daruri, miraculoase sau ne-miraculoase, nu au mai fost disponibile din zilele apostolilor! Cine s-ar putea compara cu apostolii în vreo privinţă? In cel de-al treilea rând, nu ar trebui să concluzionăm că semnele şi minunile au încetat o dată cu moartea apostolilor. Ştefan şi Filip nu au fost apostoli, dar ei au primit o slujbă în care semnele şi minunile se manifestau ca la apostoli. Şi e posibil că au fost mulţi alţii ca Ştefan şi Filip. De asemenea, nu există nimic în Noul Testament care să tăgăduiască posibilitatea unor revărsări ulterioare însoţite de semne şi minuni. De fapt, biblic este să tânjeşti şi să te rogi pentru asemenea treziri. Analizaţi într-un duh de rugăciune Fapte 4:29-30: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus." Dacă biserica ar lua această rugăciune în serios, cine ştie ce revărsare de semne şi minuni va binevoi Dumnezeu să ne trimită? Când mă uit la întregul Trup al lui Hristos, nu văd pe nimeni prin care să se manifeste minuni asemănătoare cu ale apostolilor, ca număr şi măreţie. Dar aceasta nu mă mai face să cred că Dumnezeu nu mai foloseşte oameni pentru a înfăptui minuni de vindecarea azi.

Am avut, însă, privilegiul de a fi prieten cu o serie de oameni ca John Wimber, care sunt foarte înzestraţi în vindecări şi minuni. Paul Cain, cel pe care l-am pomenit mai devreme, este persoana cea mai înzestrată în lucrarea darurilor supranaturale dintre toţi pe care iam întâlnit. În câteva ocazii l-am văzut pe Paul cercetat de ceea ce eu numesc puterea apostolică. Prin aceasta mă refer la faptul că l-am văzut poruncind sau rostind vindecarea, în locul unei rugăciuni pentru vindecare. L-am văzut poruncind duhurilor să tacă sau să iasă afară, şi, ca urmare a unei singure porunci, duhurile au ieşit. În martie 1990, amândoi am fost invitaţi să vorbim la o conferinţă în Melbourne, Australia, la Waverly Christian Fellowship, unde păstoreşte Kevin Connor. În finalul întâlnirii, Paul s-a rugat pentru câteva dintre persoanele din sală. El a arătat spre un bărbat din spatele sălii şi a spus: „umărul tău drept este dislocat". Paul nu îl mai întâlnise pe acel om vreodată şi nu era nimic care să indice faptul că umărul acelui om era dislocat. De fapt, numai acel bărbat, care era atlet, şi mama sa ştiau că umărul lui era dislocat. Paul a spus: „întinde-ţi mâna către Domnul Isus şi umărul tău va fi vindecat". Instantaneu, în timp ce bărbatul îşi ridica mâna, umărul lui a fost vindecat. Şi a început să-şi mişte ambele braţe şi să dea slavă Domnului. În iunie 1992, Edward şi Jewell Levsen din Tustin, California, participau la o conferinţă în Kansas City, Missouri, unde Paul Cain era unul dintre vorbitori. Familia Levensen se pensionase şi se pregătea să se retragă în statul Iowa. Sentimentul lor era că nu mai sunt de folos pentru împărăţia lui Dumnezeu sau că nu vor mai conta prea mult în lucrare o dată cu pensionarea lor. Ambii aveau probleme fizice semnificative. Edward avea artrită acută în umeri iar Jewell avea probleme la gât şi la coloană. Familia lor a mai participat şi la alte conferinţe la care Paul Cain era unul dintre vorbitori, aşadar erau familiarizaţi cu modul în care Domnul se foloseşte de Paul, prin darurile de profeţie şi vindecare. Însă nici unul dintre ei nu se aştepta ca Paul să îi abordeze şi să le slujească în mod public. Într-o după-amiază, cam cu o săptămână înainte de conferinţă, Jewell s-a rugat astfel: „Tată, ştiu că Paul obişnuieşte să cheme în faţă lideri, dar l-ai folosit vreodată ca să cheme şi oameni obişnuiţi? Eu nu mă aştept să fiu chemată, dar, dacă voi fi, îi vei spune să mă cheme pe numele Jewell Floyd (Flyod era numele ei de fată). „Dacă îmi vei vorbi prin Paul Cain, vreau să te întreb ceva. Am auzit pe mulţi oameni vorbind despre implicarea femeilor în lucrare, dar aş vrea să îmi spui Tu ce părere ai despre slujirea femeii. Ştiu că sunt prea bătrână ca să mai intru în lucrare, dar tot vreau să ştiu ce părere ai Tu despre aceasta." Peste o săptămână, când a început conferinţa, Domnul i-a dat lui Paul o vedenie despre Jewell şi soţul ei, în timp ce se ruga în camera sa de la hotel. După mesajul din acea seară, Paul s-a uitat peste adunare şi a spus. „Este cineva aici pe numele Edward. Tu eşti din vest şi numele soţiei tale este Jewell." Edward şi Jewell s-au ridicat în picioare. Paul s-a uitat la Jewell şi i-a zis: „îţi spune ceva numele Jewell Floyd?" Jewell a izbucnit în plâns, fiind copleşită de omniştiinţa tandră a Domnului. Apoi Domnul s-a ocupat de descurajarea ei. El i-a spus femeii: „Domnul spune că El te-a chemat de când locuiai în Iowa si acest lucru a rămas neschimbat. Domnul te-a chemat şi mâna lui este peste tine. Şi va rămâne peste tine până la sfârşit! „Şi iată că se va întâmpla ceva cu Usa [fiica lor]. Ceva se va petrece cu întreaga voastră familiei. Rugăciunile voastre au fost ascultate. Şi Lisa a intrat deja sub o cercetare a Domnului şi acest lucru va schimba întreaga ei viaţă

Să vă mai spun ceva: voi sunteţi printre acei despre care am vorbit în această seară, care pot avea vise şi după vârsta de şaizeci de ani. Voi sunteţi printre aceia care vor vedea slava Domnului manifestată în timpul vieţii voastre. Şi vreau să ştiţi, tu, Edward, şi tu, Jewell, că Dumnezeu încă nu şi-a încheiat lucrarea cu voi." În timp ce privea la Jewell, Paul a spus: „Trupul tău este plin de durere, de la gât, prin coloană, până în picioarele tale". Jewell a recunoscut că aşa era. Paul i-a spus că Domnul o va vindeca în acea seară. Apoi Paul s-a uitat la Edward şi i-a spus: „Văd într-o vedenie suferinţele cu care te chinuieşti. Umărul tău este măcinat şi din pricină că ai condus ceva mare ai artrită — aceasta aproape că te-a omorât. Domnul vrea să vindece acea artrită." Apoi el s-a uitat la Jewell şi i-a spus: „Cred că ziua ta de naştere este în iulie. Domnul îţi face acest cadou de ziua ta — soţul tău va fi vindecat." După vreo şase săptămâni am primit o scrisoare de la Jewell. Ea scria: „Chiar după slujirea lui Paul Cain din acea vineri seara, am simţit în gâtul meu parcă o putere creatoare, ca şi cum întreaga structură musculară din gât a fost refăcută! După aceasta m-am simţit aşa de bine, scăpând de toată durerea pe care o simţeam până în picioare. Aş umple câteva pagini numai cu diagnosticele pe care mi le-au dat medicii în trecut." I-am întâlnit pe Edward şi pe Jewell în toamna anului 1992. S-au înscris la Şcoala de Misiune „Drumul Emausului" din Euless, Texas. Ambii erau complet vindecaţi de bolile de care Paul a vorbit, iar acum erau plini de o nouă râvnă pentru Dumnezeu în inima lor. Amândoi erau plini de o teamă sfântă pentru modul în care Dumnezeu i-a vindecat, dar Jewell era şi foarte recunoscătoare pentru răspunsurile precise pe care Dumnezeu i le-a dat rugăciunii ei de dinaintea conferinţei. Dumnezeu şi-a dovedit afecţiunea şi tandreţea Sa pentru Jewell, prin aceea că a chemat-o pe numele ei de fată, Floyd, dându-i de înţeles că Dumnezeu cheamă şi foloseşte femei şi, făcând-o să înţeleagă că ea şi soţul ei nu erau prea vârstnici pentru ca Dumnezeu să nu-i poată folosi într-o lucrare măreaţă. Aceste două exemple se situează în apropierea vindecărilor apostolice. Mai întâi, boala a fost descoperită de către Dumnezeu în mod supranatural, şi apoi, Domnul a făcut cunoscut că El va vindeca acele boli. Paul nu s-a rugat pentru vindecarea lor; ci pur şi simplu a declarat aceasta. Acest gen de vindecare a caracterizat adesea slujirea Domnului Isus şi a apostolilor. Mi-ar plăcea să spun că Paul Cain trăieşte la acest nivel, dar aceasta nu este adevărat. Sunt momente în care Paul se roagă pentru vindecarea oamenilor, aşa cum facem noi toţi. Dar sunt alte ocazii, şi acestea par să fie tot mai frecvente, când el pătrunde pe acest tărâm apostolic al vindecărilor, existând asemănări semnificative între slujirea lui şi cea a apostolilor. De ce să ne fie greu să acceptăm că Domnul îi foloseşte pe oameni şi azi, în acelaşi fel? De ce să ne fie greu să acceptăm că unii oameni sunt mai înzestraţi în privinţa rugăciunii pentru bolnavi? Nu este greu să acceptăm că unii sunt mai înzestraţi, alţii mai înzestraţi la evanghelizare, alţii mai înzestraţi la administrare şi aşa mai departe. De ce să ne fie greu să credem că tot aşa stau lucrurile cu vindecarea şi cu minunile? Această explicaţie a rezolvat problema neconcordanţei dintre modelul de vindecare apostolic şi ceea ce auzim şi vedem în biserica zilelor noastre. 14 Dacă nu vedem în bisericile noastre vindecări ca la apostoli, singurul lucru care ne este îngăduit este să acceptăm că noi nu vedem vindecări apostolice. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai face vindecări aşa cum a făcut prin apostoli sau că el a retras darurile de vindecare din Trupul lui Hristos.15 Totdeauna este posibil să fim ca Iacov, care a trebuit să mărturisească: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut." (Geneza 28:16)

Darurile supranaturale ale Duhului în istoria bisericii Dacă principalul motiv pentru care unii creştini nu cred în darurile miraculoase este acela că ei nu au văzut minuni, cel de al doilea motiv constă în aceea că unii consideră că nu există dovezi ale darurilor miraculoase după moartea apostolilor şi până în zilele noastre. Dacă aceste daruri au fost menite să acţioneze permanent, cum se face că ele au fost uitate în întreaga istorie a bisericii sau în intervale aşa mari de timp? Să presupunem, pentru moment, că darurile s-au pierdut cu adevărat. Nu ar fi prima dată când poporul lui Dumnezeu pierde daruri de sorginte divină. La ceva timp după moartea lui Moise, s-a pierdut până şi Pentateuhul (primele cinci cărţi ale Bibliei, n.tr.) sau cel puţin cartea Deuteronom. Aceasta nu s-a mai găsit până în jurul anului 622 Î.Hr., pe vremea lui Iosia (2 împăraţi 22:8). Gândiţi-vă puţin: poporul lui Dumnezeu şi-a pierdut Scriptura! Dacă este să privim din punct de vedere practic, acest lucru s-a petrecut încă o dată în istoria bisericii, când oamenii nu mai aveau acces la Vechiul Testament ebraic, la Noul Testament grecesc, sau la traducerea latină a Bibliei. Abia în timpul Reformei, Scripturile au fost făcute din nou accesibile poporului, în limba vorbită de popor. Nu Dumnezeu a ascuns Scriptura de popor, ci biserica a neglijat Scriptura. De asemenea, sunt şi alte exemple. Una dintre cele mai preţioase învăţături a bisericii este doctrina justificării prin credinţa în Isus Hristos. Totuşi, la scurtă vreme după moartea apostolilor, scrierile unora dintre Părinţii Apostolici trădează faptul că doctrina justificării prin credinţă deja era denaturată (cf. Epistola lui Barnaba şi Păstorul din Hermas). Până la urmă această doctrină s-a pierdut şi nu a mai fost recuperată în mod evident până la Reforma din secolele cincisprezece şi şaisprezece. Cum am putea explica această absenţă? Să tragem de aici concluzia că timp de aproape o mie şi cinci sute de ani Dumnezeu a retras lucrarea de învăţare făcută de Duhul sau că justificarea prin credinţă nu a mai fost atât de importantă pentru El? Acest gen de exemple poate fi multiplicat. Dispensaţionaliştii, de exemplu, pretind că doctrina Bisericii Primare era premilenistă şi pretribulaţionistă. Ei sunt însă forţaţi să accepte o presupunere despre ambele doctrine, şi anume că s-au pierdut pe parcursul istoriei bisericii şi nu au fost recuperat decât în vremea Ivii Darby, în secolul al nouăsprezecelea. Cum a putut biserica pierde ceva ce a fost menit să lucreze permanent? Se pare că biserica poate rătăci foarte uşor Sfintele Scripturi şi doctrinele fundamentale. De ce ne-ar fi greu să acceptăm că biserica a pierdut darurile spirituale? Trebuie să mai remarcăm şi faptul că acest argument al absenţei darurilor din istoria bisericii nu este un argument biblic. Acesta este un argument bazat pe experienţă. Dacă darurile s-au pierdut în istorie, cea mai importantă întrebare nu este dacă ele s-au pierdut, ci de ce s-au pierdut. Desigur, pentru unii acestea au fost depăşite şi lăsate în urmă conform unui plan divin. (Când vom studia scopurile minunilor şi ale darurilor Duhului vom fi obligaţi să conchidem că această explicaţie nu este corectă.) Pe de altă parte, este posibil că Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca aceste daruri să înceteze, însă biserica este aceea care le-a respins. Pierderea acestor daruri ar putea fi pusă pe seama dezvoltării unei conduceri birocrate, fără chemare, care i-a îndepărtat pe cei care aveau darurile.1 Conform acestei opinii, când oamenii au încetat să mai caute darurile spirituale (în directă neascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu: 1 Cor. 12:31; 14:1, 39) şi au încetat să mai urmărească acţiunea lor în biserică, atunci au încetat să le mai exercite. Pierderea lor se mai putea datora şi judecăţii divine împotriva necredinţei, apostaziei sau legalismului din biserică. Multe alte motive se pot găsi pentru absenţa darurilor din istoria bisericii.

Iarăşi, decizia noastră trebuie să se bazeze pe afirmaţii clare şi la subiect din Scriptură cu privire la scopul darurilor spirituale. In cele din urmă, Scriptura este cea care va lamuri această chestiune şi nu analizele istorice. Cercetarea istorică este o ştiinţă imperfectă. Cine cunoaşte istoria atât de bine? Noi avem doar un mic procent din literatura apărută în perioada dintre moartea ultimului apostol şi începutul Reformei. Aceasta înseamnă că ne bazăm studiul nostru despre o perioadă de o mie patru sute de ani pe resurse istorice infime. Sunt acestea dovezi suficiente pe care să ne bazăm convingerea că darurile Duhului Sfânt s-au pierdut în întreaga istorie a bisericii? 17 Dar s-au pierdut darurile cu adevărat? Există, în realitate, dovezi multiple în întreaga istorie a bisericii ale folosirii darurilor în biserică. După studierea documentelor istorice despre darurile miraculoase ale Duhului, D. A. Carson, un respectat cercetător al Noului Testament conchidea: Există dovedi suficiente că anumite forme ale darurilor „carismatice" au continuat sporadic de-a lungul istoriei seculare a bisericii, încât este inutil să mai insistăm pe fundamente doctrinare că fiecare raport este fie fals, fie rezultatul activităţii demonice ori al aberaţiilor psihologice.1 Aceste dovezi nu au fost însă tratate întotdeauna obiectiv. Adesea relatările despre minuni erau discreditate, fiindcă se presupunea că martorii erau foarte creduli sau că aveau o teologie incorectă. Augustin, de exemplu, a început prin a crede că darurile supranaturale au fost retrase din biserică. Spre sfârşitul vieţii sale, totuşi, el a retractat în scrierile sale mai multe dintre ideile susţinute anterior de el, printre care şi aceasta. In Oraşul lui Dumnezeu (Cartea 22:8) el afirmă că în mai puţin de doi ani el a cunoscut peste şaptezeci de minuni verificate în oraşul său, Hippo. Un scriitor de valoare precum Augustin, scriind în secolul al cincilea, spune că el a putut verifica timp de doi ani peste şaptezeci de minuni în oraşul său! Warfield, care în mod normal îl acceptă pe Augustin ca pe un martor de încredere şi care consideră că el a avut o contribuţie însemnată în istoria doctrinei, nu va accepta mărturia lui Augustin în această privinţă. Unul «dintre motivele pentru care Warfield respinge mărturia lui Augustin constă în aceea că unele dintre vindecările relatate de Augustin se făcea referire şi la relicve, în mod specific oasele lui Ştefan.19 Se pare că pentru Warfield acesta este un temei suficient pentru a demonstra că Augustin nu este un martor credibil. Warfield nu îşi propune măcar să încerce să dovedească faptul că acele presupuse vindecări prin oasele lui Ştefan nu au avut loc sau nu puteau avea loc. El nu pomeneşte măcar despre faptul că oasele lui Elisei au înviat un om din morţi (2 Imp. 13:21) şi nu ia în discuţie relevanţa acestui text pentru minunile menţionate de Augustin. De fapt, Warfield recunoaşte că există numeroşi martori oculari din al patrulea secol care relatează despre minuni şi că acei martori oculari nu erau nişte naivi sentimentali, ci „nişte erudiţi de seamă, teologi, predicatori, lideri ai vremii lor". In legătură cu aceasta, Warfield îl menţionează pe Ieronim, cel mai influent învăţător al acelor zile; pe Grigore de Nisa, pe Atanasie; pe Hrisostom, cel mai mare predicator al vremii lui; pe Ambrosie, cea mai reprezentatativă personalitate a bisericii din vremea aceea; precum şi pe Augustin, căruia Warfield îi acordă titlul de cel mai mare gânditor al acelor vremuri. Toate mărturiile lor sunt anulate de Warfield, care consideră că nu sunt relevante pentru a putea crede în minuni. Atitudinea partizană a lui Warfield faţă de dovezile istorice a intrat sub tirul unui sever criticism. Este bine de menţionat şi faptul că ciudăţenia nu este un criteriu pentru stabilirea adevărului. Şi nu este nici un criteriu pe baza căruia să stabilim dacă ceva este biblic sau nu. Sunt multe lucruri în Biblie care sunt din cale afară de ciudate. Profetul Isaia, de exemplu, a

mers dezbrăcat şi desculţ timp de trei ani ca un semn împotriva Egiptului şi a lui Cuş (Isaia 20:3). Profetului Osea i s-a poruncit să se căsătorească cu o femeie stricată (Osea 1:2). Oasele fără viaţă ale lui Elisei au înviat pe cineva din morţi (2 Imp. 13:21). Umbra lui Petru vindeca pe bolnavii peste care cădea (Fapte 5:15). Batiste şi şorţuri care atingeau trupul lui Pavel vindecau pe bolnavi şi alungau demonii (Fapte 19:12). Şi Scriptura relatează lucruri chiar şi mai ciudate. Să presupunem că eu v-aş spune că am avut o vedenie în care am văzut tronul lui Dumnezeu. In viziunea mea erau patru creaturi vii care semănau cu un leu, un viţel, un om şi un vultur, fiecare dintre acestea având şase aripi şi ochi de jur împrejurul lor. Aceste fiinţe spuneau: „Sfânt, sfânt, sfânt" în timp ce zburau în jurul tronului lui Dumnezeu zi şi noapte. Cine ar crede că aceasta este o vedenie credibilă dacă nu ar fi fost scrisă deja în Apocalipsa 4:6-8? Eu nu spun că ar trebui să credem toate ciudăţeniile care se spun. Totuşi, vreau să spun că nimic nu trebuie să fie catalogat ca nebiblic, doar pentru faptul că este ciudat. Cercetări recente tind să vadă relatările despre evenimentele miraculoase din întreaga istorie a bisericii într-o lumină mult mai favorabilă.23 Când am realizat că în mod fals am pus semnul egalităţii între semnele şi minunile săvârşite de apostoli şi darurile de vindecare date creştinilor obişnuiţi, principala mea obiecţie faţă de lucrarea contemporană a darurilor supranaturale s-a stins. Mi-a fost de folos să înţeleg că vindecările săvârşite de Isus şi de apostoli nu acţionau într-un fel de sferă mecanică, automată. O prejudecată teologică, combinată cu citirea superficială a Noului Testament, m-a determinat să cred că ei puteau vindeca pe oricine. Acum, pentru întâia oară, eram într-o situaţie în care puteam cerceta cu mintea deschisă ceea ce Scripturile spuneau despre vindecări şi minuni. De asemenea, am început să citesc istoria bisericii cu o minte deschisă, căutând de fapt dovezi ale darurilor Duhului. Am descoperit că erau mai multe dovezi ale prezenţei darurilor supranaturale de-a lungul istoriei bisericii decât am crezut eu vreodată. Mai erau două obstacole majore de trecut înainte de a putea studia Scripturile cu o minte eliberată de prejudecăţi faţă de acest subiect. Dacă a crede în darurile Duhului însemna să fiu părtaş la toate abuzurile prezente în mişcarea carismatică, nu eram sigur dacă voiam să cred în aceste daruri. Insă dincolo de aceste abuzuri cu privire la darurile spirituale, aveam o repulsie faţă de darurile de descoperire, în special faţă de darul limbilor - acestea îmi păreau foarte subiective. Ele păreau, de asemenea, să distragă atenţia de la importanţa Bibliei şi puneau în pericol autoritatea ei. Cu toate acestea, învăţătura Scripturii mă determina să accept darurile împotriva voinţei mele.

6 Răspunzând abuzurilor spirituale Aproape oricine a trăit sau a auzit de abuzuri spirituale în mişcarea penticostală, carismatică şi în alte grupări care cred în darurile Duhului. Unele dintre aceste abuzuri pot fi chiar înspăimântătoare. Înainte de a participa la prima întâlnire a bisericii Vineyard, fusesem la o singură întâlnire care se poate numi carismatică sau penticostală. Aceasta s-a petrecut în timpul primului an de colegiu. Un grup dintre noi, cu toţii lucrători ai unei organizaţii creştine, am decis să mergem şi să ascultăm pe un tânăr evanghelist penticostal care conducea o campanie de evanghelizare într-o bine cunoscută biserică din oraşul nostru. Neam dus la acel serviciu în mod expres ca să ne batem joc şi să ne distrăm. Şi nu am fost dezamăgiţi. Tânărul evanghelist a venit pe scenă îmbrăcat în ultima modă „hippie" (era în anul 1970). În loc să vorbească din Scriptură, el ne-a spus povestea convertirii sale. După spusele lui, el s-a convertit pe când era în închisoare din pricina drogurilor. În timp ce şedea pe podeaua celulei, într-un colţ, L-a văzut pe Domnul şi pe doi îngeri care zburau în jurul Lui. Isus S-a oprit să privească la tânărul acela, dar unul dintre îngeri l-a apucat de braţ şi i-a spus: „Vino, Isuse. Să mergem. Ăsta nu-i vrednic; e doar un gunoi." Isus i-a spus îngerului să înceteze, fiindcă El avea planuri mari cu acel tânăr. Nimic din ceea ce tânărul evanghelist spunea nu suna a adevărat. Iar stilul lui strident nu îi întărea credibilitatea, în opinia noastră. Chemarea pe care a făcut-o la sfârşitul predicii nu era pentru mântuirea păcătoşilor. În schimb, chemarea îi privea pe aceia care voiau să primească botezul cu Duhul Sfânt şi darul vorbirii în limbi. Când s-a făcut chemarea, unii dintre prietenii mei au mers în faţă ca să asiste mai de aproape. Ei au văzut doi bărbaţi care se rugau pentru un al treilea. Cei doi bărbaţi i-au spus celuilalt să îşi deschidă gura şi să scoată sunete. Omul a făcut cum i se spusese şi imediat s-a anunţat că el a primit darul limbilor. Experienţa noastră din acea seară a confirmat ceea ce ştiam deja: darurile Duhului Sfânt nu mai existau, iar toate acele pretenţii cu privire la primirea Duhului erau doar impresii asupra unor oameni creduli, înşelaţi. Sau, şi mai rău, erau nişte înşelători care o făceau cu bună ştiinţă. Fiind la o întâlnire la care se abuza de darurile Duhului prin imitaţie, am concluzionat că toate întâlnirile la care se manifestau acestea erau identice. Nu e de mirare că Dumnezeu nu m-a lăsat să văd adevărul. Când mintea îti este înţesată de prejudecăţi, nu-i de mirare că Dumnezeu nu te va forţa să crezi altceva. In acele zile nu eram un căutător sincer. Nu ar fi fost o surpriză dacă Dumnezeu alegea să nu arunce mărgăritarele în gura porcilor. Nu se poate tăgădui faptul că există abuzuri în unele grupuri care cred şi practică darurile Duhului. Eu am fost martor la exaltări emoţionale, la exagerări, la elitism, la cuvinte profetice folosite pentru a-i controla şi manipula pe oameni, după cum am fost surprins şi de lipsa de fundament biblic în multe întâlniri şi mişcări. Nu vreau să spun însă că acest lucru

este valabil pentru toate mişcările care practică darurile Duhului. Şi am găsit că liderii pe care îi cunosc personal în aceste mişcări sunt grabnici în a corecta aceste excese şi abuzuri.

Semnificaţia abuzurilor Ce semnificaţie ar trebui să acordăm acestor abuzuri? Noi ar trebui să le privim în acelaşi fel cum sunt privite în Scriptură. In mod surprinzător, Biblia ne învaţă că Dumnezeu face minuni şi printre cei afectaţi de abuzuri spirituale, de erori doctrinare şi chiar de imoralitate. Atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament ilustrează amplu acest aspect. Samson nu şi-a dobândit marea lui putere prin antrenamente istovitoare, într-o sală de sport. Tăria lui era supranaturală, fiindcă Biblia nu lasă loc de îndoială asupra faptului că împuternicirea lui se datora Duhului Sfânt (Jud. 14:6, 19, 15:14). Intr-o împrejurare, în oraşul Gaza, Samson a petrecut noaptea cu o femeie stricată (Jud. 16:1). Desigur că ne-am aştepta ca imoralitatea sexuală să determine pierderea puterii Duhului Sfânt. Şi, totuşi, când duşmanii lui au înconjurat cetatea ca să pună mâna pe el, Dumnezeu i-a dăruit puterea de a smulge porţile cetăţii şi a le duce pe vârful muntelui bătându-şi joc de Filisteni (Jud. 16:2-3). In Noul Testament găsim, de asemenea, astfel de exemple. Biserica din Corint era aşa de bogată în darurile spirituale, încât Pavel a trebuit să recunoască faptul că nu le lipsea nici un dar duhovnicesc (1 Cor. 1:7). Cu toate acestea, între ei se manifesta un asemenea spirit sectar încât Pavel îi consideră oameni „lumeşti" (1 Cor. 3:1 ff). In plus, între ei era imoralitate sexuală mai mare decât cea practicată de păgâni, şi ei tolerau această imoralitate (1 Cor. 5:1-2). Ei se făceau vinovaţi până şi de faptul că se îmbătau la cina Domnului! Unii dintre corinteni au acceptat una dintre cele mai mari erori doctrinare din Noul Testament. Ei pretindeau că nu există înviere din morţi (1 Cor. 15:12). Iată o biserică în care se petrec abuzuri morale şi doctrinare semnificative, şi, totuşi, este una dintre cele mai bogate biserici din Noul Testament în ceea ce priveşte darurile spirituale. Când Pavel a scris bisericii din Galatia, (probabil în jurul anului 49 d.Hr.), erezia doctrinară afecta atât de mult bisericile încât Pavel a putut să le spună: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie." (Galateni 1:6). Gravitatea situaţiei lor este dezvăluită în alt pasaj, unde Pavel îi întreabă: „O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?" (Galateni 3:1) Bisericile Galatiei erau în pericol să abandoneze chiar Evanghelia care îi mântuise, şi, totuşi, în vremea în care Pavel le scrie galatenilor, Dumnezeu făcea minuni între ei: „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?" (Galateni 3:5). In exprimarea lui Pavel, „cel ce face minuni printre voi", cuvântul „face" este la timpul prezent. Aceasta înseamnă că Pavel pretindea că minunile se petreceau între galateni în acelaşi timp în care el le scria epistola. Această analiză succintă ne conduce inevitabil la trei concluzii. Mai întâi, abuzurile creştinilor şi chiar necurăţia prezentă într-o grupare, nu sunt o dovadă că minunile ce se petrec acolo nu sunt de la Dumnezeu, cum nu a fost cazul nici în Corint. In al doilea rând, prezenţa erorilor doctrinare din grupările creştine în care se petrec minuni nu invalidează minunile lor, cum nu le-a invalidat nici pe cele din bisericile Galatiei. In al treilea rând, minunile nici nu confirmă, nici nu întăresc doctrinele sau practicile specifice unei biserici sau ale unui grup de creştini. Minunile din Galatia nu puteau fi invocate în spijinul învăţăturilor lor eretice, precum nici minunile din Corint nu puteau scuza abuzurile pe care ei le comiteau la Cina Domnului. In conformitate cu Scripturile, este un singur mesaj pe care

minunile îl confirmă şi îl întăresc, şi acela este mesajul Evangheliei care priveşte persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. O mare parte din literatura cesaţionistă din secolul nostru a eşuat în a surprinde aceste trei aspecte. De fiecare dată când minunile apar în istorie, cesaţioniştii caută abuzurile sau erorile doctrinare care se regăsesc în acel grup unde se manifestă darurile. Când ei descoperă erorile doctrinare sau abuzurile, imediat trag concluzia că acele daruri sunt autentice. Ei ar putea la fel de bine să conchidă că darurile spirituale din Corint şi Galatia nu erau daruri reale!

Abuzuri necarismatice din bisericile contemporane Adesea oamenii folosesc abuzurile carismaticilor ca să dovedească faptul că darurile Duhului nu mai sunt prezente astăzi. Dar această sabie are două tăişuri. Există abuzuri în toate cercurile creştine. Numai că noi ne obişnuim cu propriile noastre abuzuri şi acestea nu ne mai par atât de rele precum cele din alte cercuri. Dar oare nu sunt la fel de grave? Pe când eram încă profesor la Dallas Seminary, luam prânzul într-o zi cu un grup de studenţi şi unul dintre ei a adus vorba despre John Wimber şi Peter Wagner. Altul a spus: „Eu am îndoieli serioase cu privire la aceşti bărbaţi." „De ce?", am întrebat eu. „Fiindcă ei predau la Fuller Seminary." I-am întrebat ce era atât de rău la Fuller Seminary. El a răspuns că atât corpul profesoral cât şi consiliul de conducere a seminarului nu mai susţin în unanimitate doctrina ineranţei biblice, şi, deci, nimeni care predă acolo nu mai poate fi considerat vrednic de încredere. Pe măsură ce discuţia a înaintat, a fost clar că el avea convingeri foarte puternice, amestecate cu ură. Mai târziu, în aceeaşi zi, acelaşi student a venit în biroul meu şi mi-a mărturisit personal că de cincisprezece ani se luptă cu păcatul pornografiei. Mi-a mai spus că în timpul în care era student la seminar a fost la prostituate de trei ori. Tânărul acela era căsătorit, avea copii şi mai era şi păstor într-o biserică locală. Ceea ce m-a mirat era faptul că el nu considera că a merge la o prostituată era păcat. Am fost şi mai mirat să aflu că el dădea frâu unei reacţii puternice fată de opinia celor de la Fuller Seminary faţă de ineranţa biblică şi nu faţă de propriul său adulter. El era mai pătimaş în chestiunea ineranţei biblice decât în privinţa faptului că era de cincisprezece ani în lanţurile poftelor, trăind o viaţă de minciună faţă de familia sa şi faţă de biserica sa. Mai târziu, când câţiva bărbaţi dintr-o biserică carismatică s-au rugat pentru el (la cererea lui) şi i-au cerut lui Dumnezeu să rupă puterea poftelor din viaţa lui, el s-a supărat foarte tare, fiindcă unul dintre acei bărbaţi a rostit şi câteva cuvinte în alte limbi. Din nou el a arătat mai mare preocupare pentru faptul ca cineva s-a rugat în altă limbă, decât pentru faptul ca el era un curvar înrobit de pofte.4 In perioada în care încercam să îl ajut pe acest tânăr, am meditat mult timp la situaţia în care se afla. Lucrul care deranja cel mai mult nu era faptul că a căzut în cursa păcatelor sexuale şi că se afla sub puterea poftelor - am văzut aceste lucruri petrecându-se cu creştini din fiecare ramură a bisericii contemporane. 5 Ceea ce mă deranja cel mai tare la acest tânăr era faptul că el acorda mai mare importanţă doctrinei decât vieţii lui morale. Această prioritate nu este înnăscută în inima omului regenerat. Această prioritate i-a fost semănată în inimă, pe neobservate, de către profesorii lui. El a învăţat să acorde valoare acelor lucruri de la unele persoane care aveau autoritate religioasă în acele zile şi care au pus autoritatea doctrinară deasupra oricărei valori. Acest accent nu există în Noul Testament.

In realitate, a pune accent pe aceste aspecte în viaţa de credinţă înseamnă a perverti doctrina Noului Testament, fiindcă aceasta vede mintea ca fiind mai importantă decât inima (adică emoţiile) şi pretinde că a crede în lucrurile corecte este mai important decât a face lucrurile corect. Acest păstor a făcut din cunoaştere, valoarea supremă în viaţă. El a pus pe o treaptă superioară căutarea curăţiei doctrinare, în defavoarea căutării curăţiei personale. Acum priveam la roadele unei astfel de doctrine. Un păstor tânăr şi-a pierdut capacitatea de a-şi plânge păcatele, dar încă avea o pasiune pentru a apăra autoritatea Bibliei. Această aspiraţie intelectuală după curăţia doctrinară, chiar cu preţul sfinţeniei personale, este un abuz la fel de mare ca orice abuz din mişcarea carismatică. Să vă mai dau un exemplu. Cunosc un bărbat care este absolventul unui seminar. In timpul în care era student, dar şi în anii de după absolvire, el era un homosexual practicant. Era aşa de talentat în a trăi o viaţă dublă, încât nici unul dintre prietenii lui creştini şi nimeni din biserica la care participa nu a bănuit cine este el. El lua parte la unele dintre cele mai perverse activităţi ale homosexualilor. Stilul lui de viaţă a continuat aşa timp de mai mulţi ani. Apoi dintr-o dată a fost lovit de o boală care îi ameninţa viaţa şi iată-1 imobilizat la pat, în sala de operaţii. Medicul de serviciu i-a Spus că după toate probabilităţile el nu va ieşi din sala de operaţii viu. Când a auzit acestea, bărbatul a strigat către Dumnezeu să se îndure de el. El şi-a cerut iertare de la Dumnezeu pentru viaţa dublă pe care o trăise, pentru necredincioşia lui faţă de Dumnezeu şi pentru că şi-a înşelat prietenii. EI s-a pocăit de homosexualitatea lui şi a promis că niciodată nu va mai da curs acelui păcat în viaţa lui. Apoi el L-a rugat pe Dumnezeu să îi dea vindecare şi să îi mai dea o şansă în viaţă. Cum credeţi că a răspuns Dumnezeu unei rugăciuni rostite în aceste împrejurări? Dumnezeu i-a cruţat viata. Nu numai atât, dar el s-a refăcut după operaţie şi însănătoşirea lui a mers mult mai repede decât au prevăzut medicii. Nu voi numi vindecarea lui rapidă o minune, dar o minune totuşi a avut loc. Când şi-a revenit după operaţie, toate dorinţele lui homosexuale l-au părăsit. Tiranul crud pe care îl servise timp de mai mulţi ani nu a mai fost de găsit. Era liber. Puterea sângelui şi a crucii a făcut o minune mai mare decât orice vindecare fizică pe care o cunosc. După ieşirea din spital, acest bărbat a decis să îşi împlinească legământul făcut înaintea lui Dumnezeu. El şi-a spus că locul cel mai bun în care să înceapă este biserica sa. Şi-a propus să facă o mărturisire completă a păcătoşeniei şi înşelăciunii sale. Insă între timp el a aflat că este bolnav şi de SIDA şi de aceea a dorit ca prezbiterii să îl ungă cu untdelemn şi să se roage pentru el în conformitate cu Iacov 5:14-16. Poate te gândeşti că prezbiterii s-au bucurat să îl vadă pe acest fiu risipitor revenind acasă. Dar nu aşa au stat lucrurile. Mai întâi, unii s-au îndoit că el era credincios. Apoi, ei iau cerut să părăsească biserica. In al treilea rând, au refuzat chiar să se roage pentru el şi pentru vindecarea lui, iar când el, necăjit, părăsea biserica, unii nici nu au vrut să dea mâna cu el, de teamă să nu se molipsească de SIDA. Nu ştiu cum stau lucrurile cu privire la voi, dar dacă aş avea de ales în biserica mea între emoționalismul cel mai rău, mai cras, şi a trăi cu acest fel de fariseism cu sânge rece experimentat de acest tânăr, eu aş alege emoționalismul! Poate că vă gândiţi că acestea sunt povestiri izolate, dar nu este aşa. Aceste incidente nu sunt deloc neobişnuite în ramura antiharismatică a bisericii, cea care acordă mare valoare, poate cea mai înaltă dintre toate, învăţăturii doctrinelor biblice. Eu am trăit în acel cerc peste douăzeci de ani şi cunosc suficiente abuzuri, încât să pot umple câteva cărţi. Această secţiune a bisericii este la fel de vinovată de abuzarea Cuvântului lui Dumnezeu precum orice persoană pe care am întâlnit-o în ramurile carismatice. Doar că ei o fac într-un mod diferit. Ei nu cred în prorocie, aşa că ei nu pot să se folosească de aceasta pentru a

manipula şi a controla viata oamenilor. Dar ei pot folosi Cuvântul lui Dumnezeu şi interpretările lor pentru a-i manipula şi controla pe cei din bisericile lor. J. I. Packer descria acest grup în scrierile sale astfel: In ciuda dispreţului arătat faţa de „tradiţiile omeneşti", insistenţa cu care mulţi creştini conservatori le cer unor adulţi să accepte ca nişte copii, tradiţii în chestiuni de credinţă şi practică cerându-le să primească totul cu ochii închişi, cu gura închisă şi să înghită tot ce li se pune înainte, nu este un element de maturitate spirituală; în cel mai fericit caz el conduce la bigotism, şi, în cel mai nefericit caz la forme oculte. Secţiunea din biserică descrisă de Packer ar lua în derâdere oricând ideea de infailibilitate papală. Cu toate acestea, ei tratează propriile lor interpretări şi abordări ale tradiţiei ca fiind infailibile. Şi ei denaturează şi mai tare Scripturile atunci când dau unor pasaje controversate interpretările cele mai ridicole ori de câte ori acele pasaje contrazic practicile şi interpretările lor.

Când fundamentalismul devine abuziv Nu vreau să înţelegeţi greşit exemplele anterioare. Eu nu critic seminarul meu. Nu îmi voi putea niciodată achita datoria faţă de Dallas Theological Seminary. Învăţătorii mei mi-au transmis o dragoste şi un respect sfânt faţă de Cuvântul lui Dumnezeu care mi-a rămas o comoară nepreţuită. Învăţătorii mei mi-au arătat dragoste, bunătate şi m-au promovat. Nu aş da pe nimic anii în care am studiat sau am predat la Dallas Seminary. Nu vreau să critic seminarul meu şi nici vreo ramură necarismatică a bisericii. Ceea ce critic eu este fundamentalismul care devine abuziv. Am căzut deja de acord că abuzurile din mişcarea carismatică sunt reale şi grave. Nu m-am dat înapoi de la a menţiona din belşug acele abuzuri în acest capitol. O serie de autori au scris cărţi în care, fără discernământ, au făcut aceasta fără nici cea mai mică rezervă. Ceea ce nu au reuşit aceşti autori, însă, a fost să admită că şi abuzurile lor sunt la fel de grave. Genul de abuzuri pe care le-am pomenit mai devreme sunt genul de abuzuri care nu sunt neobişnuite în cercurile fundamentaliste sau în alte biserici în care cea mai înaltă valoare este ortodoxia doctrinară. Toate bisericile pun accent pe ceea ce le este specific. Unele biserici sunt mai înclinate spre emoționalism, în timp ce altele sunt mai înclinate spre fariseism legalist, spre autoîndreptăţire. Ambele sunt greşite în mod flagrant. Adesea suntem orbi faţă de abuzurile proprii, fiindcă cele mai multe abuzuri izvorăsc dintr-o accentuare greşită sau o aplicare greşită a unui fapt bun. Noi nu punem accentul pe slăbiciunile noastre, ci, normal, tindem să exagerăm punctele noastre tari. De aceea propriile noastre abuzuri sunt greu de observat, ele reprezentând o folosire greşită a punctelor tari, aspecte cu care Dumnezeu nea binecuvântat pe noi mai mult decât pe alţii.

Atitudinea noastră faţă de abuzurile spirituale In acest capitol nu mi-am propus să scuz abuzurile penticostalilor şi ale carismaticilor sau să condamn abuzurile unor biserici tradiţionale. Mai degrabă, noi trebuie să cultivăm o atitudine biblică, echilibrată faţă de abuzuri, indiferent unde se produc acestea.

Există două atitudini diferite pe care le putem adopta cu privire la abuzurile spirituale din biserică. Putem căuta să le ţinem sub control, prin eliminarea aspectului de care se abuzează. Am putea, de exemplu, să eliminăm abuzurile care se petrec cu privire la vorbirea în limbi, interzicându-le oamenilor să mai vorbească în limbi. Am putea elimina abuzul unor libertăţi, prin interzicerea acelor libertăţi. Chiar dacă Scriptura nu îngăduie această abordare, ea a fost obişnuită chiar de la începutul istoriei bisericii şi continuă până în zilele noastre. Dar cum poate cineva care crede în Biblie să facă aşa ceva? Este simplu: trecând cu vederea porunca biblică aflată în discuţie. Când Pavel spune să nu împiedicăm vorbirea în limbi (1 Cor. 14:39), unii vor spune pur şi simplu că acea poruncă nu mai este valabilă astăzi. Problema care se ridică prin această metodă, în afară de dezonorarea Scripturii, este că acest fel de control despotic stinge spontaneitatea şi suge seva de viaţă a bisericii. El mută păcatul şi abuzul în subteran, unde este mult mai greu de îndreptat. Am întâlnit mai multă stricăciune şi păcat ascuns printre credincioşii din bisericile fundamentaliste despotice, decât oriunde altundeva în spectrul larg de biserici creştine din zilele noastre. Abordarea cea mai bună, în opinia mea, este să vedem abuzurile şi erorile doctrinare ca fapte inevitabile în această lume. In loc să fim şocaţi când le descoperim, ar trebui să căutăm să le îndreptăm, plini de har şi de răbdare. În unele cazuri, vom descoperi că ceea ce părea un abuz nu a fost un abuz real, ci mai degrabă un pas înainte. Liderii din zilele lui George Whitefield (1714-1770), de exemplu, au considerat predicarea pe un câmp ca fiind o nesocotire a Evangheliei lui Isus Hristos. Dar, până la urmă, biserica şi-a dat seama că aceia care i se împotriveau lui Whitefield nesocoteau Evanghelia şi au acceptat predicarea în aer liber ca un mijloc justificat de câştigare a oamenilor la mântuire. Avem nevoie, de asemenea, de o doză considerabilă de smerenie. Trebuie să recunoaştem că inima noastră este înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ier. 17:9). Trebuie să pricepem că nici interpretările noastre, nici practicile noastre nu sunt infailibile. Aşa cum spunea J. I. Packer, „noi suntem victime şi beneficiari ai propriilor noastre tradiţii." Putem începe a vedea cu claritate numai după ce am ajuns să credem cu adevărat că ne putem şi înşela. Numai când facem apel la Dumnezeu să ne reveleze greşelile noastre vom fi izbăviţi de multe efecte ale orbirii care asediază viata noastră de credinţă. David şi-a mărturisit orbirea cruntă în rugăciunea sa: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Incearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!" (Psalmul 139:23-24) Dacă „omul după inima lui Dumnezeu", cel care a avut privilegiul să scrie şi o mare parte din Psalmi, şi-a recunoscut nevoia ca Dumnezeu să-i descopere greşelile şi păcatele, cu cât mai mult ar trebui noi să căutăm această slujbă de descoperire? Am căutat să atrag atenţia că Dumnezeu nu forţează pe nimeni să îşi schimbe prejudecăţile formulate în mândria lui religioasă. Mulţi dintre farisei şi-au dat obştescul sfârşit pe deplin convinşi de validitatea tradiţiilor şi prejudecăţilor lor. Mândria lor religioasă i-a orbit şi n-au mai putut vedea îndreptarea pe care Dumnezeu cu multă dragoste le-ar fi oferit-o, fiindcă „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har." (1 Petru 5:5) Tragedia constă în faptul că multe dintre doctrinele lor erau biblice şi adevărate. Dar e de preferat să am câteva doctrine greşite şi umilinţă decât să am ortodoxie perfectă în fiecare punct, dar să nu fiu smerit. O persoană care are doctrine greşite şi umilinţă poate fi corectată.

O persoană care are doctrine corecte şi nu este smerită se va împotrivi Domnului, celui pe care spune că II slujeşte.

7 Înspăimântat de moarte de către Duhul Sfânt La 18 aprilie 1906, ziarul Los Angeles Times relata despre o trezire ciudată care avea loc în oraş. Sub un titlu cu litere mari, „Limbi ciudate ca la Babel", un reporter al ziarului relata: Întâlnirile au loc într-o baracă dezafectată de pe Azusa Street, lângă strada San 'Pedro, iar adepţii acestei doctrine ciudate practică ritualurile cele mai fanatice, predică teoriile cele mai sălbatice şi se muncesc să ajungă într-o stare de exaltare nebunească în felul lor caracteristic. Adunarea este alcătuită din oameni de culoare, ici colo mai sunt presărate câteva picături albe. Noaptea este un coşmar pentru vecini din pricina urletelor închinătorilor, care petrec ore întregi într-o stare de rugăciune care toceşte nervii. Ei pretind că au primit „darul limbilor" şi că pot înţelege limbile care se vorbeau la Babei. În aceeaşi zi a avut loc marele cutremur din San Francisco, în urma căruia o mare parte din oraş a fost distrusă. După ce freamătul cutremurului a fost simţit şi de cei de pe Azusa Street, un „cutremur spiritual" a scuturat adunarea, care a crescut până la nivelul isteriei. Vibraţiile cutremurului din San Francisco s-au simţit în susul şi în josul coastei Californiei, dar vibraţiile cutremurului spiritual s-au răspândit în întreaga ţară. Trezirea a continuat zi şi noapte timp de trei ani şi a dat naştere penticostalismului modern. Totuşi, chiar din primele zile, fenomenele fizice care au însoţit trezirea au fost ridiculizate şi privite

ca „un zel religios nebun", iar despre cei care au vorbit în limbi s-a spus că „bâlbâie o rostire fără cuvinte"

Manifestări fizice neobişnuite au existat în întreaga istorie a bisericii, în mod deosebit în timpurile de trezire. Uneori aceste manifestări s-au petrecut într-un cadru foarte neaşteptat. In timpul Trezirii Evanghelice din Anglia, spre sfârşitul anilor 1730 şi începutul anilor 1940, John Wesley a văzut numeroase „semne exterioare" în timpul predicilor sale. La 17 iunie 1739, de exemplu, în timp ce Wesley predica pe un câmp şi „îi invita sincer pe păcătoşi să intre în sfânta sfintelor pe această cale nouă şi vie", mulţi din cei care ascultau au început să cheme pe Dumnezeu cu strigăte puternice si lacrimi. Unii se prăbuşeau şi nu mai rămânea putere în ei; alţii tremurau şi se zgâlţâiau cu putere. Unii erau cuprinşi de o mişcare convulsivă în fiecare parte a corpului, şi care era atât de violentă, încât patru sau cinci persoane nu îi puteau ţine.3 Când prietenul său, predicatorul George Whitefield, a auzit întâia oară despre aceste semne, le-a respins cu înverşunare. Insă la 7 iulie 1739 Wesley scria în jurnalul său: Am avut ocazia să vorbesc cu el despre aceste semne exterioare care au însoţit atât de des lucrările lui Dumnezeu. Am descoperit că obiecţiile lui erau bazate în principal de reprezentări greşite a realităţii. Insă în ziua următoare el a avut ocazia să se informele mai bine: fiindcă abia ce a început să îndemne pe păcătoşi să-L, primească pe Hristos, când deodată patru persoane s-au prăbuşit în apropiere de el, aproape în aceeaşi clipă. Una dintre ele stătea întinsă fără simţuri şi fără să se mişte. Alta tremura foarte puternic. Cea de-a treia avea convulsii puternice în tot corpul, dar nu scotea nici un sunet, ci doar nişte gemete. Cea de-a patra avea convulsii asemănătoare, dar II chema pe Dumnezeu cu strigăte puternice şi cu lacrimi. Concluzia lui Wesley, în notiţa corespunzătoare acelei zile din jurnalul său, sună astfel: „De acum am încredere că noi toţi vom accepta că Dumnezeu îşi desfăşoară lucrarea aşa după cum voieşte El."4 Tot în aceeaşi perioadă, cine s-ar fi gândit că acel fel de „semne" s-ar fi manifestat într-un cadru mult mai liniştit, în New England, în ceea ce astăzi este recunoscut ca fiind cea mai mare trezire din istoria Americii, Marea Trezire? Şi totuşi, exact aceasta se petrecea cu regularitate în întâlnirile lui Jonathan Edwards, cel care este considerat cel mai mare teolog al Americii. Descriind una dintre întâlnirile din biserica sa, Edwards scrie următoarele: Acele sentimente s-au propagat cu rapiditate în întreaga încăpere; mulţi tineri şi copii... păreau să fie copleşiţi de un simţământ al măreţie şi gloriei divine, dar şi de admiraţie, dragoste, bucurie şi laudă, precum şi de compasiune faţă de cei care se uitau la ei ca într-o stare firească [nefiind născuţi din nou]; şi mulţi alţii în acelaşi timp erau copleşiţi de întristare din pricina stării lor de mizerie şi păcătoşenie; astfel că întreaga încăpere nu era plină de nimic altceva decât de strigăte, leşin şi altele ca acestea (s.n.).\ In aceeaşi toamnă Edwards scria: Este ceva frecvent să vetzi o casă plină de ţipete, căderi, convulsii şi altele asemănătoare, însoţite atât de tristeţe cât şi de admiraţie şi bucurie. ...Destul de des se întâmpla că erau unii atât de afectaţi şi trupurile lor atât de copleşite, încât nu se puteau duce acasă, ci erau obligaţi să stea toată noaptea acolo unde se găseau (s.n.).

Cu altă ocazie Edwards descrie lucrarea lui Buell, care a continuat aici bilunar după întoarcerea mea: încă mai există semne puternice care însoţesc slujirea sa; mulţi sunt ridicati în sentimentele lor religioase dincolo de tot ce au cunoscut mai înainte; si au fost chiar câteva împrejurări în care persoane/e au căzut la pământ într-un fel de transă, rămânând astfel chiar timp de douăzeci şi patru de ore, timp în care simţurile lor au fost blocate; dar în acelaşi timp au avut viziuni măreţe, de parcă ar fi fost în ceruri şi au văzut acolo lucruri glorioase şi încântătoare. Dar când oamenii au fost înălţaţi în acea stare, Satan a căutat să profite şi tactica sa a ieşti repede la iveală: oamenii au devenit prea circumspecţi, alţii au fost răniţi şi acestea iau împiedicat, pe mulţi dintre ei, să se deschidă (s.n.).7 Acest fel de manifestări au creat interes pe două fronturi diferite. Aşa cum sugerează Edwards în ultimul paragraf, deşi manifestările au fost reacţii legitime la o lucrare veritabilă a Duhului Sfânt, ele au putut fi pervertite de către Satan, astfel încât oamenii să poată fi duşi în eroare. Pe alt front, acest fel de manifestări i-a determinat pe unii creştini conservatori să-1 critice pe Jonathan Edwards şi întâlnirile lui, pe care le-au considerat lucrări ale firii sau ale diavolului. Unii din zilele lui Edwards erau siguri că acel fel de manifestări dovedea că lucrarea aceea nu era de la Dumnezeu. Edward Gross este un exemplu de persoană care astăzi ar trece de partea oponenţilor lui Edwards şi ar milita împotriva concepţiei lui Edwards cu privire la manifestările fizice. Gross îl citează pe Claries Hodge, care ajunge la concluzia că nu este nimic în Biblie care să ne determine să privim aceste manifestări trupeşti ca efecte legitime ale sentimentului religios. Nici un fel de manifestări de acest gen nu au însoţit predicile lui Hristos sau ale apostolilor. Noi nu citim despre strigăte, leşin, convulsii sau ameţeli în adunările în care ei au vorbit. Contrar declaraţiilor lui Hodge, există multe indicii în Biblie care sugerează că „manifestările trupeşti" pot fi efecte legitime ale Duhului Sfânt. Aceste manifestări fizice se petrec atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.

Manifestările fizice în Scriptură Conform Scripturilor, lucrarea Duhului Sfânt va produce uneori reacţii fizice în oameni. Aceste reacţii pot varia de la tremur, scuturat, transă, până la boală sau prăbuşire fizică. Lucrările divine care pot produce aceste reacţii pot fi divizate în două categorii. Pe de o parte, aceste reacţii sunt cauzate de fenomene spectaculoase vizibile, asociate cu lucrarea Duhului Sfânt. Manifestările fizice menţionate mai sus pot fi cauzate de teofanii 9 (Ex. 19:1625), apariţii îngereşti (Matei 28:4), auzirea vocii lui Dumnezeu (Matei 17:6-7), vedenii (Daniel 8:27; 10:1-11; Fapte 10:10-23)'°, reacţii faţă de Isus, în timpul lucrării sale pământeşti (loan 18:6) şi apariţii ale lui Isus după înviere (Fapte 9:1-9). Toate aceste fenomene pe care le-am menţionat sunt experienţe mai mult sau mai puţin tangibile şi vizibile. Scripturile mai relatează manifestări fizice faţă de lucrări mai puţin vizibile ale lui Dumnezeu. Oameni tremură în fata lui Dumnezeu când nu există fenomene pipăibile sau vizibile asociate cu această prezenţă (nu sunt teofanii, apariţii îngereşti, voci audibile şi aşa mai departe). Uneori psalmiştii tremură când simt prezenţa lui Dumnezeu sub forma „fricii

de Domnul". Autorul psalmului 119 scrie: „Mi se înfioară carnea de frica Ta, şi mă tem de judecăţile Tale." (v. 120). Nu era deloc neobişnuit ca poporul lui Dumnezeu să tremure în prezenţa Sa. De fapt, Domnul aştepta acest răspuns din partea poporului Său. El a spus prin gura prorocului Ieremia: „Nu voiţi să vă temeţi de Mine, zice Domnul, nu voiţi să tremuraţi înaintea Mea?" (Ieremia 5:22)n Aspectul important pe care trebuie să-1 remarcăm este că prezenţa intangibilă a Domnului printre cei care se tem de El dă naştere tremurului (vezi de asemenea Isaia 66:2 şi Ezra 9:4). Cei care nu se tem de Domnul nu ar putea deloc sa acţioneze astfel. Plânsetul este o altă manifestare prin care oamenii răspund la prezenţa intangibilă a Domnului. Când Ezra citea cartea legii înaintea poporului ei au început să plângă spontan pe măsură ce auzeau cuvintele legii (Neemia 8:9). Plânsul lor nu era rezultatul unei isterii sau al unei manipulări în masă, fiindcă liderii nu voiau ca poporul sa plângă, ba chiar au încercat să îi împiedice (Neemia 8:9). Capacitatea de a plânge la auzul Scripturii sau din pricina eşecului nostru faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este ceva ce ar trebui să cultivăm şi să dorim astăzi. Nu este un semn de slăbiciune sau de instabilitate emoţională. Acesta este mai degrabă un semn al sensibilităţii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi al împotrivirii noastre faţă de păcat. Acesta mai este şi un semn al sănătăţii noastre spirituale şi emotive. Inabilitatea de a plânge cu privire la acestea, pe de altă parte, este o dovadă de inimă traumatizată şi împietrită. O transă (2 Cuvântul transa este cuvântul folosit în cele mai multe traduceri englezeşti ale Bibliei. In traducerea Cornilescu este folosit cuvântul vedenie, (n. tr.) poate fi, de asemenea, un răspuns faţă de prezenţa Domnului. Pavel, de exemplu, a căzut într-o transă în timpul unei rugăciuni obişnuite. El explică această experienţă în felul următor: „Şi mi s-a întâmplat că, după ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în templu, am căzut într-o răpire sufletească; şi am văzut pe Domnul care-mi zicea: «Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine.»" (Fapte 22:17-18) Rezultatul acestei experienţe de transă a lui Pavel nu a fost primirea unei revelaţii noi despre Persoana sau lucrarea lui Isus Hristos, ci izbăvirea lui Pavel şi schimbarea cursului lucrării ulterioare a lui Pavel (vezi de asemenea Fapte 22:19-21). Uneori credincioşii pot intra într-o stare care pare să semene cu beţia, ca urmare a întâlnirii cu Dumnezeu. Aceasta i s-a întâmplat Anei în timp ce se ruga (1 Sam. 1:12-17). Şi Saul, deşi textul nu foloseşte termenul beat, cu siguranţă că părea beat când Duhul a venit peste el şi s-a dezbrăcat de toate hainele lui şi a stat întins o zi întreagă (1 Sam. 19:23-24). In ziua Cincizecimii, unii dintre cei care priveau au presupus că acei care fuseseră umpluţi de Duhul Sfânt erau beţi. Asemănarea cu beţivii nu se datora faptului că vorbeau în alte limbi. Acesta ar fi fost mai degrabă un semn al inteligenţei lor, nu al beţiei. Răspunsul lor la lucrarea Duhului a produs anumite manifestări care sunt asociate în mod normal cu beţia. In cele din urmă, mai există o categorie de lucrări ale Duhului care în mod frecvent, deşi nu întotdeauna, produc o gamă mare de manifestări fizice. Mă refer la scoaterea demonilor, care poate genera, printre altele, ţipete, convulsii şi inconştienţă (cf. Marcu 1:23-28; 9:1429). Toate aceste reacţii au logică atunci când ne dăm seama că o fiinţă umană este mai mult decât o minte şi o voinţă şi că Dumnezeu poate atinge emoţiile noastre şi trupurile noastre, tot aşa cum se atinge de minţile noastre. In acest punct doresc totuşi să trag o concluzie din dovada precedentă: Biblia susţine faptul că reacţiile fizice faţă de lucrarea Duhului se pot produce într-o mare varietate de manifestări.

Duhul aduce ordine în locul haosului In zilele lui Jonathan Edwards, unii oameni nu au fost dispuşi să vadă în Marea Trezire o lucrare a Duhului lui Dumnezeu, fiindcă ei spuneau că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, nu al neorânduielii (1 Cor. 14:33, 40). Ei simţeau că Dumnezeu nu poate fi la originea acelor manifestări fizice din adunările lor, fiindcă acestea produceau confuzie. Această acuzaţie este o acuzaţie standard pentru orice manifestări asemănătoare până în zilele noastre. Edward Gross îl citează din nou pe Charles Hodge:

Mărturia Scripturilor nu este numai negativă cu privire la acest subiect. Autoritatea lor este direct opusă tuturor acestor manifestări de dezordine. Ele ne învaţă că Dumnezeu nu este autorul confuziei, ci al păcii, în toate bisericile sfinţilor (1 Cor. 14:33, 40). Aceste pasaje fac referinţă în particular la modul în care trebuie condusă închinarea publică. Ele interzic tot ce are de-a face cu dezordinea, solemnitatea şi atenţia cu devoţiune. Este evident că strigătele puternice şi convulsiile nu sunt în armonie cu aceste fenomene şi de aceea ele trebuie descurajate. Ele nu pot veni de la Dumnezeu, fiindcă El nu este autorul confunjei.1 Răspunsul pe care Edward 1-a dat acuzaţiilor venite din partea criticilor săi se aplică la fel de bine şi criticii din zilele noastre: Dar dacă Dumnezeu găseşte cu cale să convingă conştiinţa persoanelor în aşa fel încât ele să nu poată evita manifestări exterioare puternice, chiar prin întreruperi ale întâlnirilor publice, eu nu cred că aceasta aduce confuzie sau că este o întrerupere nefericită, la fel cum o adunare de rugăciune pentru ploaie care s-ar ține pe un câmp nu ar trebui să fie deranjată de întreruperea creată de o ploaie masivă. Facă Domnul ca toate adunările publice din ţară să fie întrerupte duminica viitoare din programele lor publice de confuzii asemănătoare precum aceasta! Nu trebuie să ne pară rău că se strică ordinea acestor mijloace, ca să obţinem în schimb tocmai rezultatul spre care ne îndrepta acea ordine. Cel care merge să aducă o comoară nu trebuie să se supere că a dat peste ea chiar la mijlocul călătoriei.1 Cu alte cuvinte, Edwards spune că Dumnezeu poate folosi mijloace haotice ca să aducă ordine. A privi o persoană care se zbate pe podea în timp ce este eliberată de sub puterea demonică poate părea ceva lipsit de ordine pentru asistentă. Dar dacă persoana este cu adevărat eliberată de acel demon, rezultatul va fi instaurarea ordinii lui Dumnezeu în viaţa acelei persoane. Ar fi o mare greşeală, deci, să folosim avertismentul lui Pavel ca toate lucrurile să se facă în ordine în aşa fel încât să stingem focul Duhului.

Cum poţi cunoaşte adevărata lucrare a lui Dumnezeu Uneori ceea ce interpretăm ca fiind abuzuri spirituale nu sunt deloc abuzuri, ci o lucrare veritabilă a Duhului Sfânt. Dar cum putem deosebi între ceea ce este veritabil şi ceea ce nu este? Critica pe care a primit-o Jonathan Edwards în timpul Marii Treziri 1-a determinat să scrie eseul său care a devenit o lucrare clasică: „Semnele distinctive ale lucrării Duhului lui Dumnezeu". In acest eseu, Edwards clarifică criteriile după care putem cunoaşte care sunt

lucrările veritabile ale Duhului Sfânt. Prima sa grijă este sa determine semnificaţia manifestărilor fizice care se petrec în timpul întâlnirilor sale. El scrie că o lucrare nu trebuie să fie judecată de vreunul din efectele pe care le are asupra trupului omenesc, precum lacrimi, tremur, gemete, strigăte puternice, agonie a trupului sau pierderea tăriei trupeşti. Influenţa sub care se află persoanele nu trebuie să fie judecată într-un fel sau în altul în funcţie de efectele asupra trupului; şi aceasta fiindcă Scriptura nu ne oferă nicăieri reguli pentru aceasta.14 Cu alte cuvinte, manifestările în sine nu dovedesc nimic. Motivul de căpătâi pentru care ele nu dovedesc nimic este că Scriptura nu ne oferă nici o regulă universală după care să judecăm aceste manifestări. Scripturile permit, cu siguranţă, ca aceste manifestări să existe ca reacţii legitime la o lucrare veritabilă a lui Dumnezeu. Dar Biblia nu ne învaţă că ele sunt întotdeauna veritabile. In unele cazuri manifestările fizice s-ar putea să nu fie rezultatul lucrării Duhului, ci doar un aspect al naturii omeneşti sau chiar o lucrare demonică. Este adevărat, de asemenea, că Duhul Sfânt poate face o lucrare puternică acolo unde nu sunt prezente astfel de manifestări. Oamenii pot fi mântuiţi sau vindecaţi fără să existe gemete, tremur sau alte fenomene fizice vizibile. Este posibil chiar ca demonii să fie alungaţi fără să existe aceste fenomene însoţitoare. Întâiul şi cel mai important test al oricărei lucrări, slujiri sau învăţături este daca aceasta este de acord cu învăţătura Sfintelor Scripturi. De aceea, trebuie să ne asigurăm în acest caz că Scripturile sunt standardul şi nu propriile noastre interpretări ale Scripturii. Înainte era ceva obişnuit între anumite grupări fundamentaliste să se creadă că femeile erau lipsite de modestie şi călcau îndemnul lui Pavel din 1 Timotei 2:9 dacă foloseau produse de cosmetică. Astăzi, cu greu ar putea cineva accepta acea interpretare a versetului din 1 Timotei 2:9. femeile care foloseau produse cosmetice în prima parte a secolului douăzeci nu călcau Scriptura ci doar o interpretare fundamentalistă a Scripturii. Înainte de a declara că o practică este nescripturală, trebuie să fim cât se poate de siguri că aceasta încalcă o învăţătură clară, fără ambiguităţi, a Scripturii. Edwards conchide că atunci când Scripturile nu vorbesc direct într-o cauză anume, singura cale prin care putem decide dacă o lucrare este cu adevărat de la Dumnezeu este dacă acea lucrare manifestă roada Duhului Sfânt. Acesta este cu siguranţă testul pe care Isus ni 1-a dat ca să deosebim între lucrarea profetică falsă şi cea adevărată: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri dintre spini, sau smochine dintre mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte." (Matei 7:16-20) Testarea roadelor unei lucrări este absolut esenţială în cazurile în care Scriptura păstrează tăcerea. Acest test se aplică şi în cazurile în care oamenii au doctrine corecte dar roadele din viaţa şi lucrarea lor arată că ei nu se călăuzesc după acele doctrine. E posibil ca ei să încerce să îşi adoarmă conştiinţa sau să se înşele fără să îşi dea seama. În orice caz, roadă lucrării lor îi va da de gol. Din nou o spun, noi nu trebuie să evaluăm un lucru prin cât de bizar sau ciudat ni se pare nouă. Ciudăţenia nu este o regulă biblică prin care putem decide dacă o acţiune sau o lucrare este de la Dumnezeu. Să presupunem că am vedea un om care a fost alcoolic, care îşi bătea soţia şi care îl ura pe Dumnezeu, ţipând cât îl ţine gura şi apoi prăbuşindu-se la podea şi rămânând nemişcat

timp de douăzeci şi patru de ore în timpul unui serviciu divin. Ce ar fi dacă acel om se va ridica apoi şi niciodată nu va mai bea, nu îşi va mai bate soţia, ci va începe să o iubească aşa cum şi-a iubit Hristos Biserica, şi L-ar iubi pe Dumnezeu şi Cuvântul Său? Oricât de bizar ni s-ar părea, noi va trebui să recunoaştem că Duhul Sfânt a lucrat în viaţa sa. Nici diavolul şi nici carnea nu pot produce dragoste de Dumnezeu, dragoste pentru familie sau eliberare de sub patimi. Tot aşa cum s-au petrecut aceste fapte în timpul marilor treziri din trecut, tot astfel se petrec acestea în zilele noastre, atunci când oamenii nu sting focul Duhului.

Răspunsul faţă de manifestările fizice din zilele noastre Când Dumnezeu consideră că este bine să permită astfel de manifestări în zilele noastre, trebuie să le primim din mâna Sa, dar trebuie să evităm greşeala de a le glorifica. Când acordăm întâietate manifestărilor şi petrecem mult timp vorbind despre ele, negreşit că vom crea aşteptări nerealiste şi vom pune accentul pe ceea ce nu are importanţă. În cele din urmă, nu manifestările merită atenţia finală, ci lucrarea Duhului. Manifestarea este doar o reacţie la lucrarea Duhului. Noi vrem să onorăm lucrarea Duhului de a convinge, ierta, mântui, vorbi, vindeca şi elibera - şi nu reacţia fizică la lucrarea Sa. Dacă atribuim o semnificaţie mărită manifestărilor, oamenii vor pune egal între manifestări şi lucrarea Duhului şi chiar vor ajunge să le vadă drept însemn ale spiritualităţii. Când aceasta are loc, oamenii imaturi vor imita aceste manifestări ca să atragă atenţia asupra lor şi să pară „spirituali". O greşeală la fel de semnificativă ar fi să încercăm să suprimăm aceste manifestări. Imaginaţi-vă o persoană care este în mod clar sub convingerea produsă de Duhul Sfânt din pricina păcatelor, încât simţurile ei se înfioară când descoperă chinurile iadului şi tremură sub această convingere. Imaginaţi-vă acum ce nebunie esté să te apropii de o astfel de persoană şi să îi spui să termine odată cu teatrul! Dacă încercăm să suprimăm o lucrare reală a Duhului Sfânt, atunci suntem în pericolul de a fi stins focul Duhului. Nu ar trebui să ne fie frică de manifestările fizice veritabile. Adesea întâlnesc creştini care cred fără rezerve că demonii pot vorbi cu o voce audibilă, pot induce gânduri, pot produce senzaţii fizice şi alte efecte trupeşti, dar care nu vor crede că Dumnezeu poate sau este dispus să facă acestea şi azi. Ori de câte ori ei văd deci aceste manifestări fizice, vor presupune în mod automat că acestea sunt lucrarea diavolului. Toată frica de diavolul este o frică iraţională. Nici un creştin nu ar trebui să se teamă vreodată de Satan sau de vreun demon. Singura persoană de care creştinul trebuie să se teamă, ne învaţă Noul Testament, este Dumnezeu însuşi. Dacă Dumnezeu este la originea acestor manifestări, le va folosi pentru scopuri bune. Dacă diavolul este în spatele unei manifestări, aceasta poate înceta prin puterea sângelui lui Hristos. In orice caz, noi nu avem baze scripturale să ne temem de manifestările fizice. In cele din urmă, nu ar trebui să fim dezamăgiţi când Dumnezeu nu însoţeşte lucrarea Duhului Său cu manifestări fizice, şi nici nu trebuie să încercăm să le producem noi prin sugestiile noastre sau prin alte mijloace naturale. Dumnezeu nu are nevoie de astfel de manifestări pentru a-Şi împlini scopurile sale. Dacă încercăm să fabricăm noi aceste reacţii, vom polua o lucrare pură a Duhului Sfânt şi o vom face să înceteze. Vreau să mai ofer încă un sfat în această privinţă. Mă deranja când vedeam oameni care „imitau" manifestări fizice în timpul întâlnirilor. Aceasta s-a întâmplat şi în timpul lui Edwards şi se petrece şi astăzi. De fapt, aceasta se va petrece oriunde există manifestări veritabile ale Duhului Sfânt. Originalul va fi imitat mereu. Uneori copia este uşor de descoperit, alteori nu este aşa de uşor. Experienţa mea cu aceste manifestări false m-a făcut să cred că ele nu sunt chiar atât de serioase pe cât mi-am imaginat iniţial.

Genul de oameni care ajung să îşi scuture mâinile sau să tremure în mod voluntar la începutul închinării nu sunt oameni „periculoşi". Cel mai adesea ei sunt creştini nesiguri şi retraşi. Întreaga săptămână cu greu se găseşte cineva care să le acorde puţină atenţie. Singura împrejurare când simt că cineva le arată dragoste şi afecţiune este la întâlnirea bisericii, când cineva vine lângă ei, îşi pune mâinile peste ei şi se roagă pentru ei. Adesea ei folosesc tremurul şi alte manifestări fizice ca mijloace de a atrage atenţia la ei înşişi şi pentru a fi ajutaţi de alţi credincioşi din trupul lui Hristos. Am acordat multă atenţie acestui fenomen în ultimii ani şi am descoperit că el nu cauzează probleme serioase nimănui. Cu greu este cineva amăgit de acestea, şi singurii care le acordă mare atenţie sunt unii vizitatori care observă ceea ce se petrece, fară să aibă o înţelegere matură asupra acestor manifestări. Dacă vizitatorii sunt sinceri şi nu au venit acolo doar ca să critice, ei pot oricând să întrebe pe cineva care este dinamica acelor „răspunsuri false" şi să primească explicaţii adecvate cu privire la ceea ce îi miră. In acele puţine cazuri în care comportamentul unei persoane este cu adevărat bizar şi spectaculos, păstorii ar trebui să se apropie de acea persoană şi, cu bunătate, dar în mod ferm, să oprească acel comportament. Am descoperit că, atunci când vorbim despre semnificaţia biblică a manifestărilor fizice şi discutăm despre ele în mod deschis, rămâne puţin loc pentru abuzuri în acest domeniu.

8 Au fost minunile doar pentru o vreme? Nimeni nu a pus mâna pe o Biblie, şi, începând s-o citească, să fi a ajuns la concluzia că Dumnezeu nu mai face semne şi minuni, iar darurile Duhului Sfânt au încetat. Doctrina cesaţionismului nu îşi are originea într-un studiu atent al Scripturilor. Doctrina cesaţionismului îşi are originea în experienţă. Eşecul de a vedea minuni în propria experienţă a cuiva şi de a le localiza în istorie necesită o explicaţie. Cum poţi explica absenţa minunilor din experienţa ta când Noul Testament este plin de minuni? Sunt, în esenţă, trei cauze. Mai întâi, este ceva greşit în

experienţa ta. In a doua variantă, Dumnezeu este cel care le-a anulat, fiindcă intenţia Sa a fost ca ele să servească doar pentru scopuri temporare. In a treia variantă, răspunsul este închis într-o taină a divinităţii, precum taina alegerii sau a predestinării. Cel dintâi răspuns te-ar conduce la concluzia că va trebui să te aştepţi la minuni dacă experienţa ta va fi corectată. Cel de a-1 doilea nu te-ar determina să crezi în minuni vreodată. Cel de-al treilea lasă întrebarea deschisă. Din câte cunosc eu, nimeni nu a încercat să susţină varianta a treia. Din zilele Reformei, mulţi teologi protestanţi au susţinut răspunsul al doilea, şi anume că darurile sunt temporare. Reformatorii au avut două motive majore pe baza cărora au formulat şi sistematizat argumentul teologic împotriva minunilor contemporane. Mai întâi, duşmanii lor, catolicii, apelau la minunile din Biserica Catolică pentru a-şi susţine doctrinele catolice. Practic, ei spuneau: „Noi avem minuni care arata că Dumnezeu aprobă doctrina noastră. Mai mult, noi avem o istorie îndelungată a minunilor care se întinde până la perioada Noului Testament Ce minuni puteţi să ne arătaţi voi, ca să dovediţi că Dumnezeu aprobă doctrina voastră?" Acest atac i-a determinat pe Reformatori să nege veridicitatea minunilor catolice, atât pe cele din trecut, cât şi pe cele din prezent, şi să formuleze argumentul teologic împotriva minunilor contemporane. Dar eu cred că nu acesta a fost motivul major pentru care Reformatorii au încercat să folosească Scripturile pentru a ataca minunile contemporane. Eu cred că principala lor motivaţie a fost lipsa minunilor din viaţa lor. Dacă ar fi avut parte de minuni vrednice de crezare, ei nu ar fi încercat vreodată să afirme că minunile au fost menite să existe temporar. Aşadar, Reformatorii s-au găsit în faţa unei alegeri: cui se datora lipsa minunilor din experienţa lor? Era ceva greşit în experienţa lor sau aceasta se datora unei retrageri planificate de către Dumnezeu? Ei au ales să creadă cea de-a doua variantă. De acum le stătea în faţă o sarcină monumentală, aceea de a explica de ce a fost Dumnezeu atât de generos în privinţa minunilor în primul secol, ca să fie atât de rezervat în secolele următoare. Strategia lor a fost să dovedească faptul că minunile au fost menite doar pentru scopuri temporare, în primul secol. Dar cum se putea dovedi aşa ceva? In esenţă, erau trei modalităţi prin care puteau dovedi aşa ceva. Prima, şi de departe cea mai bună, este să găseşti pasaje în Scripturi care să afirme că Dumnezeu a rânduit minunile doar pentru o vreme. Cea de-a doua modalitate este să apelezi la deducţia teologică. Această metodă nu este la fel de puternică precum afirmaţiile concrete din Scriptură, dar este o cale legitimă de a susţine doctrinele. Ce-a de-a treia modalitate de a-şi susţine cauza era experienţa. Ei puteau trage concluzii din propria lor experienţă şi din experienţa altora, în istorie. Astfel, puteau analiza istoria ultimilor 1300 de ani de istorie bisericească pentru a vedea dacă existau dovezi ferme ale existenţei darurilor între credincioşii din secolele precedente. A susţine ceva cu experienţa este, de departe, cea mai firavă modalitate dintre acestea trei. In analiza istoriei, adesea ajungem în situaţia în care să ne îndoim de anumite fapte sau de interpretarea acelor fapte. Mai mult, când analizăm propria noastră experienţă, putem cunoaşte faptele, dar, uneori, nu putem cunoaşte motivele din spatele acelor acţiuni. Putem şti, de exemplu, că suntem deprimaţi, fără a şti exact de ce. Am făcut noi ceva ce a generat această depresie? Este aceasta rezultatul unor împrejurări care sunt dincolo de capacitatea noastră de a interveni? Astfel, chiar când putem cu acurateţe descrie faptele, se poate să nu înţelegem motivul pentru care lucrurile stau aşa. Reformatorii ne-au arătat, fără umbră de îndoială, de care argument s-au slujit cel mai mult. Sola Scriptura („numai Scriptura") a fost unul din strigătele de luptă ale Reformei. Cu toate acestea, ei aici se izbeau de un obstacol insurmontabil, fiindcă nu puteau să arate măcar un singur text din Scripturi care să susţină că minunile, sau darurile spirituale, au fost

limitate doar pentru perioada Noului Testament. Şi nimeni altcineva nu a reuşit aceasta de atunci şi până în zilele noastre. Fiind deposedaţi de cea mai puternică armă a arsenalului lor, şi anume afirmaţiile la obiect din Scriptură, Reformatorii au fost forţaţi să apeleze la deducţii teologice. Dar cum să deduci că minunile au fost menite doar pentru o vreme, dintr-o carte care începe cu minuni, persistă în minuni şi se încheie cu minuni?

Argumentul cesaţionist al scopului primordial Iată cum au făcut aceasta. Reformatorii au argumentat că scopul principal al minunilor din Noul Testament era să-i impună pe apostoli drept autori vrednici de încredere ai Scripturilor. Cum ar putea susţine acest argument că minunile sunt doar temporare? Fiindcă după ce apostolii au scris Noul Testament, minunile îşi tnfăptuiseră menirea şi nu ar mai fi fost necesare, fiindcă acum biserica posedă pentru veci Cuvântul scris al lui Dumnezeu, atestat prin minuni.3 Acesta rămâne argumentul principal între cesaţioniştii moderni. Ar fi fost în zadar pentru cesaţionişti să dovedească cu Scriptura că scopul principal al minunilor a fost să autentifice persoana Domnului Isus. Dacă ar fi fost aşa, atunci nu am fi avut explicaţii pentru minunile înfăptuite de apostoli. Dacă scopul principal al minunilor a fost să autentifice persoana Domnului Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci de ce au trebuit apostolii să facă minuni? De ce nu ar fi vorbit doar despre minunile pe care le-a făcut Isus, aşa cum fac mulţi predicatori astăzi? Cesaţioniştii nu spun nici că scopul major al minunilor a fost să autentifice mesajul despre Isus. Dacă ar fi fost aşa, ei nu ar avea răspuns la întrebarea de ce nu sunt necesare minunile şi azi pentru autentificarea mesajului despre Isus. Cu alte cuvinte, dacă generaţia de creştini ai primului secol a avut nevoie de minuni pentru autentificarea mesajului Evangheliei, de ce nu ar fi necesară aceeaşi putere supranaturală pentru autentificarea mesajului şi în cazul generaţiilor următoare de potenţiali convertiţi? Singura poziţie care se mai poate apăra este să susţii că minunile aveau rolul de autentificare a apostolilor. Dacă cineva va întreba de ce numai apostolii aveau nevoie de autentificare pentru credibilitatea mărturiei lor, în timp ce generaţiile următoare de martori nu, cesaţioniştii au răspunsul pregătit. Apostolii nu erau nişte martori oarecare. Ei erau unici prin faptul că luau parte la scrierea Sfintelor Scripturi. Aşadar, pentru a le acorda credibilitatea mai presus de orice alţi martori în istorie, era nevoie de mai mult. Deci scopul minunilor nu a fost pur şi simplu autentificarea apostolilor ca martori de încredere ai lui Isus. Minunile le-au consacrat imaginea de învăţători vrednici de încredere ai doctrinelor şi în cele din urmă le-au conferit dreptul de a fi autori ai Scripturilor, cu acreditare divină. In termeni practici aceasta înseamnă că scopul real al minunilor a fost să confirme şi să autentifice Scripturile. De îndată ce au scris Scripturile, minunile nu îşi mai aveau locul, fiindcă acum biserica era în posesia Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Pentru a-şi susţine cauza, cesaţioniştii trebuie să dovedească două lucruri. Mai întâi, ei trebuie să arate că minunile îi autentifică pe apostoli. În al doilea rând, ei trebuie să demonstreze că acesta a fost scopul primar al minunilor. Dacă se va putea demonstra că minunile nu i-au certificat pe apostoli sau că au existat şi alte scopuri la fel de importante în spatele minunilor sau darurilor spirituale, atunci întregul caz se prăbuşeşte. Când privesc acum înapoi la acea perioadă din viaţa mea, ştiu bine că eu nu credeam acele lucruri, fiindcă aşa am învăţat din Scriptură. Le credeam, fiindcă nu văzusem nici o minune şi aveam nevoie de o justificare biblică pentru lipsa mea de experienţă. Acea conversaţie telefonică de douăzeci de minute cu Dr. White m-a determinat să reexaminez argumentele cesaţioniste cu o minte mult mai deschisă. De data aceasta am găsit că

argumentele mele aveau atâta tărie cât are o rândunică prinsă într-un uragan. Ceea ce eu credeam că era cel mai puternic argument împotriva slujirii contemporane cu darurile Duhului s-a dovedit a fi „cea mai puternică slăbiciune" a mea. După întâia mea conversaţie cu Dr. White, m-am hotărât să caut fiecare referinţă biblică despre minuni şi vindecări din Noul Testament pentru ca să văd ce spuneau acestea despre scopurile minunilor. Nu mai făcusem aceasta până atunci! Ceea ce am descoperit m-a convins că vindecarea şi minunile nu au fost menite ca o lucrare temporară.

O privire mai atentă asupra minunilor Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că există foarte puţine referinţe directe în Noul Testament cu privire la scopurile minunilor. Nu am găsit nici o afirmaţie de genul: „Dumnezeu a lăsat minunile cu scopul de a ..." Am descoperit că scopul minunilor este uneori indicat prin „funcţia" cuvintelor care însoţesc minunile respective. Marcu, de exemplu, spune că minunile „adevereau" (Marcu 16:20). Ioan spune că ele „mărturiseau" (loan.5:36). Petru spune că Isus a fost „adeverit" prin minunile sale (Fapte 2:22). In alte împrejurări scopul unei minuni trebuie dedus din contextul sau din rezultatul acelei minuni. Unul dintre scopurile clare ale minunilor a fost autentificarea caracterului lui Isus şi relaţia Sa cu Tatăl Său ceresc. In această privinţă, minunile demonstrează următoarele: Dumnezeu este cu Isus (loan 3:2); Isus este de la Dumnezeu (loan 3:2; 9:32-33); Dumnezeu 1-a trimis pe Isus (loan 5:36); Isus are autoritatea pe pământ de a ierta păcatele (Marcu 2:1011; Matei 9:6-7; Luca 5:24-25); Isus este adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22); Tatăl este în Isus şi Isus este în Tatăl (loan 10:37-38; 14:11); prin Isus a venit împărăţia lui Dumnezeu (Matei 12:28; Luca 11:20); şi Isus este Mesia, Matei 11:1-6; Luca 7:18-23) şi Fiul lui Dumnezeu (Matei 14:25-33). Cel de-al doilea scop al minunilor a fost autentificarea mesajului cu privire la Isus. Aceasta a fost funcţia majoră a minunilor în lucrarea apostolilor. Marcu spune că „Domnul ... întărea Cuvântul pe care îl predicau apostolii prin semnele, care-1 însoţeau." (Marcu 16:20)4 Când Luca relata despre lucrarea lui Pavel şi Barnaba în Iconia, spunea că Domnul „adeverea Cuvântul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor." (Fapte 14:3). Observaţi că în ambele texte nu Domnul îi confirmă pe apostoli, ci „Cuvântul Său" sau „mesajul" pe care apostolii îl propovăduiau. Semnele şi minunile nu mărturisesc în favoarea apostolilor, ci în favoarea mesajului salvării predicat de apostoli. Aşadar, principalele lucruri adeverite de minuni sunt Persoana lui Isus Hristos şi mesajul despre Isus Hristos. Când căutam toate acestea referinţe, am fost uimit să descopăr că nici o singură referinţă nu pomenea că minunile aduceau mărturie5 despre apostoli, îi confirmau6 pe apostoli sau atestau lucrarea lor. Pe scurt, minunile nu sunt o autentificare a apostolilor! Şi dacă ne gândim la teologia Noului Testament, aceasta este perfect logic. Prin venirea lui Isus Hristos, Dumnezeu vrea ca toată atenţia să fie îndreptată asupra Fiului Său. Sarcina principală a Duhului Sfânt este să II înalţe pe Isus Hristos. Dumnezeu nu este interesat de a depune mărturie pentru slujitorii Săi, ci pentru Fiul Său şi pentru mesajul despre Fiul Său.

Argumentul din 2 Corinteni 12:12 Uneori oamenii apelează la 2 Corinteni 12:12 ca la un text care pare să spună că semnele şi minunile îi autentifică pe apostoli. Traducerea NIV nu ne lasă această impresie: „Semnele caracteristice unui apostol - semne, puteri şi minuni - au fost făcute între voi, le-aţi avut

printre voi în toată răbdarea." Această traducere însă nu este corectă. O traducere literală ar fi: „Semnele unui apostol au fost manifestate printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni." In acest pasaj Pavel foloseşte cuvântul „semn" (semeion) în două modalităţi diferite. Prima utilizare a cuvântului, în expresia „semnele unui apostol", nu se poate referi la minuni, deoarece în acest caz Pavel ar fi spus că „minunile unui apostol le-am făcut printre voi prin semne, puteri şi minuni". Ce rost ar fi avut o astfel de formulare? Pavel nu spune că „semnele unui apostol" sunt minunile, ci mai degrabă că „semnele unui apostol" sunt însoţite de semne, puteri şi minuni. Dacă Pavel ar fi considerat că semnele apostoliei sale erau semnele, puterile şi minunile, atunci el ar fi folosit o construcţie diferită în limba greacă.8 Care au fost atunci semnele apostoliei lui Pavel? Spre deosebire de profeţii falşi (2 Cor. 11:13-15), Pavel menţionează suferinţele sale ca o dovadă a apostoliei sale (2 Cor. 11:16-33, cf. Gal. 6:17; 1 Cor. 4:9-13, 2 Cor. 6:3-10).9 Hughes sugerează că viaţa fără pată a lui Pavel a fost un semn al apostoliei sale.10 Plummer sugerează că eficienţa predicării pauline, şi anume numeroasele convertiri dintre cei cărora el le-a predicat, era un semn al apostoliei sale.11 In afară de aceste semne, Martin adaugă chemarea lui Dumnezeu (1 Cor. 1:1; 2 Cor. 1:1).12 Conform lui Martin, întrucât minunile pot fi contrafăcute de către apostolii falşi, Pavel insistă în 12:12 că asemenea semne nu sunt criteriul primar pentru a decide dacă o persoană era sau nu apostol în schimb, el sugerează că semnele adevărate ale apostoliei - viaţa și lucrarea sa - sunt semnele care cântăresc cel mai greu... A. spune că „semnele, puterile și minunile" sunt semne principale ale apostoliei înseamnă a contrazice învăţătura lui Pavel din capitolele 11-13 (precum și din capitolele 1-9). 13 Sunt de acord cu concluzia lui Martin, când spune că „lucrările lui Pavel (în 12:12) sunt lucrări, nu dovezi, ale unei apostolii autentice." Când am început să chibzuiesc asupra ideii că minunile au fost menite pentru a-i autentifica pe apostoli şi lucrările lor, am văzut că aceasta nu era doar nebiblică, ci şi ilogică. Dacă scopul primar al semnelor şi minunilor era să îi valideze pe apostoli, atunci de ce au făcut Ştefan şi Filip minuni? Dacă cineva va spune că aceasta a fost posibil fiindcă apostolii şi-au pus mâinile peste Ştefan şi peste Filip, prin aceasta nu se oferă un răspuns la întrebare. Dacă scopul primar al minunilor era autentificarea apostolilor, atunci de ce ar avea şi altcineva o lucrare cu semne şi minuni? De ce a dat Dumnezeu darurile de vindecare şi darul minunilor bisericii? (1 Cor. 12:7-10; Gal. 3:5). Nu am citit şi nu am auzit încă vreun răspuns satisfăcător la această întrebare. Mai există încă o problemă serioasă cu privire la acest argument Să revedem puţin discuţia anterioară: Dacă minunile lui Isus au fost suficiente pentru a confirma faptul că El este Fiul lui Dumnezeu şi pentru a valida mesajul Său, de ce a mai fost nevoie ca şi apostolii să facă minuni? Răspunsul standard este că apostolii au trebuit să facă minuni pentru a arăta că ei erau martori vrednici de încredere ai lui Isus Hristos şi vrednici ca să înveţe pe alţii doctrinele Sale. Dar de ce nu ar fi putut ei doar să predice despre minuni, aşa cum face astăzi o mare parte a bisericii? Nu putem fi noi consideraţi martori credibili astăzi dacă nu facem minuni? Replica Reformatorilor era că apostolii erau mai mult decât martori, ei au fost inspiraţi să scrie Scripturile neschimbătoare. Minunile erau necesare pentru a confirma scrierile lor drept Scripturi. Aceasta este presupunerea pe care se reazimă întregul argument. Dar, are această presupunere fundament biblic? Era nevoie de minuni pentru a confirma Scripturile?

Depinde autoritatea Scripturii de minuni? Nici unul dintre autorii Scripturii nu a apelat vreodată la minuni pentru a-şi susţine pretenţia că scrierile sale erau de fapt Scripturi. Ei ştiau, cu siguranţă, că scriau Scriptura. De exemplu, Pavel a scris: „Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului." (1 Corinteni 14:37, cf. 1 Tes. 4:15). Totuşi, Pavel nu a făcut apel la minunile din lucrarea sa pentru a demonstra faptul că el scria Scriptura. Nici Petru nu a făcut aceasta, când s-a referit la faptul că Pavel scria Scripturile (2 Petru 3:16). Nici un text din Scriptură nu spune că autoritatea Scripturii se bazează pe minuni! In realitate, este chiar invers. Scripturile sunt testul pentru minuni, dar minunile nu sunt necesare ca test al Scripturilor. Moise a demonstrat aceasta cu claritate cu multă vreme în urmă. El a avertizat poporul că dacă un profet sau un visător de vise le-ar da un semn sau ar face o minune, şi aceasta s-ar împlini, poporul trebuia să ignore acea minune dacă ea contrazicea ceea ce le fusese deja revelat lor (Deut. 13:1-5). Dacă întâia funcţie a minunilor ar fi fost aceea de a confirma Scripturile, cum ar fi putut cineva judeca minunile profeţilor falşi (Matei 7:15-23), hristoşilor falşi şi profeţii lor (Matei 24:24), sau pe Anticrist (2 Tes. 2:9)? Această teorie este în dezacord şi cu caracterul canonului Scripturii. Există autori ai Scripturii care nu erau apostoli şi care niciodată nu au făcut vreo minune! Printre aceştia se află Marcu, Luca şi Iuda (fratele Domnului care a scris epistola lui Iuda), iar autorul cărţii Evrei este chiar necunoscut! Toţi aceşti scriitori nu erau apostoli şi nu ştim de minuni făptuite de vreunul dintre ei. Au aceste cărţi o autoritate mai mică decât epistolele lui Pavel? Dacă autoritatea Scripturii se reazimă pe minuni făcute de autorii lor, atunci aceste scrieri ar avea implicit mai puţină autoritate sau n-ar avea deloc. Dacă acei care susţin această teorie răspund că Luca a fost un prieten sau un partener de lucrare al lui Pavel, şi de aceea trebuie să privim ca inspirate şi scrierile sale, atunci înseamnă că ei au abandonat ideea că minunile sunt necesare pentru a confirma Scripturile. Ei vor trebui să adauge un nou criteriu pentru canonicitate: prietenia sau parteneriatul cu apostolii. Şi acestui criteriu pentru canonicitate îi lipseşte orice fel de bază biblică. Dacă ei vor susţine că Petru i-a dat misiunea lui Marcu de a scrie evanghelia după Marcu, atunci ei se bazează mai degrabă pe tradiţie decât pe Scriptură. Aceasta îi aşează într-o postură penibilă, în care recurg la ajutorul tradiţiei pentru a stabili autoritatea Scripturii, în loc de a permite ca Scriptura să fie autoritatea finală. In orice caz, avem cinci lucrări care constituie o mare parte din Scriptură - evanghelia după Marcu, evanghelia după Luca, Faptele Apostolilor, epistola lui Iuda şi cartea Evrei care nu pot fi acceptate prin teoria conform căreia minunile au fost necesare pentru autentificarea Bibliei. Teologia ortodoxă a susţinut vreme îndelungată că autoritatea Scripturilor nu se bazează pe minuni. Autoritatea Scripturii se bazează pe Autorul ei15. Deşi pot exista un mare număr de factori care ne ajută să distingem autoritatea Scripturii, în cele din urmă suntem convinşi de autorii ei, prin mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt.1

A fost nevoie de minuni pentru înfiinţarea bisericii? Unii învăţători afirmă că minunile au fost necesare pentru ca mesajul evangheliei să atragă atenţia în primul secol. Ei văd minunile lui Isus şi ale apostolilor ca pe un fel de lansator de rachetă, pentru a „lansa" biserica şi pentru a-i cuceri pe ascultători pentru mesajul evangheliei. Mai târziu, după fondarea bisericii şi după ce mesajul evangheliei şi-a

câştigat locul printre religiile lumii, lansatorul de rachete poate fi demontat fără mari pierderi pentru biserică. Thomas Edgar a susţinut această idee în scrierile sale: Biserica începuturilor era într-o situaţie diferită de biserica de după primul secol. Pe la sfârşitul primului secol, biserica şi creştinătatea erau întemeiate în centrele majore ale lumii de atunci... Stadiile iniţiale ale creştinismului, însă, nu aveau nici un fel de temelie, din perspectivă umană. Mesajul era neobişnuit şi şocant. Un om executat într-o ţară foarte mică era prezentat ca Fiu al lui Dumnezeu, care a venit să moară pentru toţi oamenii; pentru cei care au crezut în El, acelora Dumnezeu le va ierta păcatele pentru totdeauna. Puţini oameni din afara Israelului au auzit măcar de Isus. El a murit înainte de fondarea bisericii. El a fost executat după o carieră scurtă. Asemenea factori arată cel puţin dificultatea cu care se confrunta evanghelismul iniţial. Cine ar fi putut accepta un asemenea mesaj? Totuşi, semnele miraculoase pun întregul mesaj într-o perspectivă diferită, întrucât minunile erau dovezi că mesajul era de la Dumnezeu. Situaţia de după primul secol nu mai este aceeaşi. Misionarii care merg în junglă fac referinţă la un individ cu reputaţie în lumea întreagă, la o Figură şi la o religie recunoscută, în ceea ce priveşte omenirea. Aceşti misionari vin din grupuri de credincioşi din ţări în care această religie este prevalentă. Se poate că mulţi consideră de ajutor arătarea minunilor pentru confirmarea mesajului în zilele noastre. Aceasta poate fi adevărat sau nu, fiindcă o confirmare deplină şi bine verificată s-a oferit deja în sprijinul lui Hristos şi al apostolilor şi, totuşi, aceasta este ignorată de cei care trăiesc în ţări unde este bine cunoscut. Nu este loc de multă îndoială, totuşi, că nevoia de confirmare de la început a fost mai mare decât nevoia de astăzi. 17 Cu alte cuvinte, biserica avea nevoie de minuni în perioada copilăriei ei, pentru a o ajuta să crească, dar biserica matură nu mai are nevoie de acestea. Acest argument conţine o contradicţie pe care Edgar nu încearcă să o lămurească. Dacă biserica întâiului secol a avut nevoie de minuni pentru creşterea şi extinderea ei, de ce nu ar fi nevoie de acestea în secolul al douăzecilea? Dacă minunile erau benefice pentru biserica de atunci, de ce nu ar fi şi acum? Cu mult înainte, Warfield avertiza că această explicaţie nu este Scripturală.1 Întradevăr, în timpul întregii dezbateri, Edgar nu citează nici un verset din Scriptură pentru a-şi susţine teoria sa. Warfield, de asemenea, a arătat că această categorie de argumente era lipsită de logică şi a ridiculizat-o ca fiind „neajutorată".1 Explicaţia lui Edgar mai este falsă şi fiindcă ea confundă recunoaşterea omenească cu puterea lui Dumnezeu. Edgar susţine că după ce creştinismul „a devenit un grup recunoscut şi se bucura de o anumită reputaţie" (s.a.), nu mai era nevoie de puterea minunilor. Cine ar vrea să dea puterea lui Dumnezeu pe reputaţia lumească? Warfield a răspuns printr-o teorie puţin mai diferită decât aceasta, când a scris următoarele: „Când protecţia celei mai puternice forţe de pe pământ fusese asigurată (Le., Imperiul Roman), se deduce ideea că puterea lui Dumnezeu nu mai era necesară. Unde se poate găsi în Scripturi sprijin pentru asemenea idei? In final, mai este ceva în acest argument care mă deranjează. Am afirmat deja că una dintre funcţiile legitime ale minunilor Domnului şi ale apostolilor a fost să autentifice sau să mărturisească despre Isus şi mesajul cu privire la EL. Dar au fost vreodată minunile necesare pentru ca oamenii să creadă Evanghelia? Edgar scrie de parcă acestea erau necesare, cel puţin la începutul bisericii. De ce? Conform lui Edgar, fiindcă mesajul

Evangheliei era obscur şi inovator, se pare că era nevoie de minuni care să îl sprijine. El întreabă: „Cine ar fi acceptat un aşa mesaj?" Această afirmaţie diminuează în mod îngrijorător puterea inerentă a mesajului Evangheliei. Desigur că Evanghelia care „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" era suficientă şi fără de minuni. Desigur că Dumnezeu nu trebuia să facă minuni pentru a-şi împlini scopul. Cea mai mare minune din lume este că Dumnezeu ne iubeşte şi că Fiul Său a murit pentru noi. Dragostea lui pentru noi este şi va rămâne în veci un mare mister. Cel mai uimitor eveniment supranatural care s-a întâmplat vreodată a fost întruparea şi apoi moartea Fiului Său veşnic, în locul omenirii păcătoase, urmate de învierea Sa cu putere. Fără îndoială că minunea cea mai mare este că prin credinţa în Isus Hristos noi primim darul vieţii veşnice. Fără îndoială că puterea cea mai mare pe care omul a experimentat-o vreodată este puterea crucii lui Isus Hristos. Prin cruce nu avem doar iertarea păcatelor, ci şi acces în prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu. Puterea morţii lui Hristos este aşa de mare, încât nici un creştin nu mai trebuie să trăiască sub vreo legătură morală. Nici un creştin nu mai trebuie să fie la mila poftei, mâniei, păcatului, fricii, morţii sau a Satanei. Fără îndoială că această veste bună este cea mai măreaţă vestire care ni s-a făcut. Fără îndoială că acest mesaj este mai mare decât orice alte minuni care îl însoţesc. Fără îndoială că mesajul Evangheliei este în stare să cucerească inimile oamenilor, fără a fi nevoie de vreun fel de minuni însoţitoare! Când aveam şaptesprezece ani şi eram departe de Dumnezeu, inima mea a fost complet cucerită de Isus când am auzit pe un prieten care mi-a spus despre harul inexplicabil al Evangheliei. Nu cunoşteam nimic din restul Noului Testament, nimic despre celelalte minuni, şi, cu toate acestea, în acea noapte, pe 18 decembrie 1965, la ora două, prin simpla credinţă în Domnul Isus Hristos am devenit o făptură nouă. Aceasta este exact ceea ce apostolul Pavel a spus că va face mesajul Evangheliei:

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă și care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă." (Romani 1:16-17) Pavel avea o încredere deplină în marea şi glorioasă Evanghelie a lui Isus Hristos. El nu şi-a pus această încredere în minuni, în capacitatea omenească sau în evlavia omenească. Acest mesaj este cel mai glorios mesaj auzit vreodată de urechile omeneşti. Este sigurul răspuns la dilema omenirii. Edgar spune: „Cine ar accepta un asemenea mesaj?" Iată pe cineva: Lidia. Ea şi familia ei nu au avut nici o reţinere în a accepta acest mesaj după ce l-au auzit pe Pavel predicând fără a face şi vreo minune. (Fapte 16:14-15). Încă din primul secol, Duhul Sfânt convingea de păcat şi aducea credinţa fără ajutorul minunilor (loan 16:8). Prin lucrarea lui loan Botezătorul oamenii au ajuns, de asemenea, la pocăinţă, deşi Ioan nu a făcut minuni (loan 10:41). Chiar şi religiile lumeşti şi sectele s-au născut şi au înflorit fără puterea minunilor. Suntem conştienţi ce facem atunci când afirmăm despre puterea Evangheliei lui Hristos ceva mai puţin decât este ea? Eu cred că minunile au, într-adevăr, şi scopul de a autentifica, şi mai târziu voi arăta că ele pot deschide uşi largi pentru predicarea Evangheliei şi chiar pentru a aduce oamenii la pocăinţă. Totuşi, simpla predicare a Evangheliei a putut face toate acestea oricând în istorie şi încă le poate face astăzi. Când Dumnezeu face minuni pentru întărirea Evangheliei

predicate, aceasta se datorează harului Său, şi nu unei necesităţi divine pentru a completa o deficienţă a Evangheliei. Minunile sunt un dar al harului lui Dumnezeu care poate sluji în multe scopuri, dar nu trebuie niciodată să izolăm una dintre funcţii şi să o vedem ca un imperativ şi o necesitate, decât dacă există dovezi biblice puternice în această privinţă.

Utilizarea Evangheliilor şi a cărţii Fapte pentru a susţine existenţa minunilor în zilele noastre S-a spus că nu putem folosi Evangheliile şi cartea Faptele Apostolilor pentru a dovedi că Dumnezeu vindecă şi face minuni astăzi, fiindcă ele sunt cărţi „de tranziţie". Faptele Apostolilor ne prezintă tranziţia de la epoca Vechiului Testament la epoca Noului Testament. Faptele Apostolilor ne arată biserica în perioada copilăriei ei, a imaturităţii. Aşadar, nu putem decide ce anume ar trebui să fie acceptat în viaţa bisericii doar pe baza cărţii Faptele Apostolilor. Tot ce putem afla din ea este ce a fost normal în perioada de imaturitate a bisericii. Mai pe sus de toate, nu putem extrage doctrine din Faptele Apostolilor, şi argumentul acesta o ţine tot aşa. Doctrinele bisericii trebuie luate din epistolele lui Pavel. Dacă acest argument ar fi fost valid, ar însemna că Evangheliile şi Faptele Apostolilor nu au nimic să ne spună despre atitudinea lui Isus despre vindecare şi minuni în zilele noastre, ci ar reflecta doar atitudinea Sa de la începuturile bisericii. Acest argument este fals, din mai multe motive. Mai întâi, teologii au folosit întotdeauna Evangheliile şi Faptele Apostolilor pentru a deduce doctrine. De exemplu, de pe vremea lui Calvin teologii reformaţi au citat cu spor Ioan 6:44 şi fapte 13:48 pentru a-şi susţine doctrina alegerii necondiţionate. Tot astfel, dispensaţionaliştii apelează la Evanghelii şi la Fapte pentru a-şi susţine dispensaţionalismul lor. Ioan 1:17 este utilizat de către dispensaţionalişti pentru a dovedi că este o distincţie clară între dispensaţia legii şi a harului. Profesorii de misiologie şi evangheliştii în mod frecvent folosesc Evangheliile şi Faptele Apostolilor pentru a expune doctrinele privitoare la misiune şi evanghelizare. Evangheliile şi Faptele Apostolilor sunt surse majore ale doctrinelor în teologia creştină. Ele constituie surse primare pentru studiul interacţiunii dintre Noul Testament şi Vechiul Testament. Cartea Faptele Apostolilor are o importanţă crucială şi în a determina modul în care trebuie să se exercite conducerea în biserică (cf. Fapte 20:17ff.). Pur şi simplu nu este adevărat faptul că nu putem folosi Evangheliile şi Faptele Apostolilor pentru elaborarea doctrinelor. Toţi o fac. Ceea ce se urmăreşte prin acest argument, în realitate, este să nu folosim Evangheliile şi Faptele Apostolilor pentru a deduce doctrine despre evenimentele supranaturale din viaţa bisericii contemporane. Cu alte cuvinte, oamenii care folosesc acest argument în practică recurg la o hermeneutică antisupranaturală când citesc cartea Faptele Apostolilor. Voi explica ce înţeleg prin aceasta şi apoi voi ilustra. Hermeneutica este ştiinţa interpretării. Ea se preocupă de regulile interpretării, ca de exemplu, cum ar trebui să interpretăm Scripturile (sau orice alt text scris). O hermeneutică antisupranaturală este un sistem de interpretare care elimină elementele supranaturale din Biblie. Teologii liberali germani, precum Bultmann, au făcut aceasta prin „demitologizarea" minunilor din Noul Testament. Ei au pretins că minunile nici nu au avut loc măcar; ele au fost istorisiri inventate pentru a da valoare miturilor care circulau în orientul apropiat. Scriitorii conservatori, care nici nu ar visa vreodată să trateze Scripturile în acest mod nesăbuit, au o altă modalitate de a utiliza o hermeneutică antisupranaturală. Ei au un sistem de interpretare a Bibliei care spune că toate minunile care s-au petrecut atunci nu mai sunt posibile şi astăzi.

De exemplu, când unul dintre studenţii mei îmi spunea că dorea să devină misionar şi plantator de biserici, fiindcă a fost inspirat la aceasta în timp ce citea istoria vieţii lui Pavel din cartea Faptele Apostolilor, eu îi dădeam binecuvântarea mea. Nimic nu mă împiedica să cred că Dumnezeu nu ar folosi relatarea despre viaţa lui Pavel din Fapte pentru a inspira un student să devină misionar şi plantator de biserici. Credeam că aceasta este o utilizare validă Scripturii. Dar dacă acelaşi student mi-ar fi spus că după ce a citit cartea Fapte el dorea ca Dumnezeu să îl folosească într-o lucrare de vindecare, imediat l-aş fi mustrat. I-aş fi spus că el se face vinovat de o utilizare greşită a Scripturii. Cu alte cuvinte, am utilizat un sistem de interpretare care spunea: „Tu eşti liber să copiezi elementele nemiraculaose din Evanghelii şi din Faptele Apostolilor, dar nu ai voie să copiezi şi elementele miraculoase." Eu citeam Evangheliile şi Faptele Apostolilor cu lentilele unei hermeneutici antisupranaturale. De fiecare dată când citeam despre o activitate supranaturală, aceste lentile îmi transmiteau că istorisirea s-a petrecut aievea, dar ele filtrau orice fel de aplicaţii supranaturale ale acelui pasaj pentru zilele noastre. Cum poate cineva justifica această hermeneutică antisupranaturală? Unde ne învaţă Scripturile să citim Biblia în acest fel? Unde ne oferă Scripturile o asemenea hermeneutică, prin care să copiezi lucrurile naturale, dar fără să te aştepţi la evenimente supranaturale în zilele noastre? Acest raţionament mai este fals şi dintr-un alt motiv. În lumea veche, mai ales în lumea veche a Orientului Mijlociu, cea căreia îi aparţine şi Biblia, cea mai obişnuită modalitate de a comunica teologia era de a spune o povestire. Povestirile erau scrise pentru a comunica doctrine teologice. Uneori, scriitorii moderni tratează Evangheliile şi Faptele Apostolilor de parcă nu ar fi fost altceva decât relatări „gazetăreşti" ale unor evenimente. Ele sunt în mod sigur mai mult decât atât; ele sunt teologie. Când Luca a scris Evanghelia şi cartea Faptele Apostolilor, el a selectat tot materialul său cu grijă pentru a transmite adevăruri teologice cititorilor săi.1 Lucrul acesta încă se mai practică în Orient. Tocmai m-am întors de la o conferinţă mare din Singapore şi unul dintre pastorii de acolo mi-a spus că este un lucru obişnuit ca unul dintre părinţii creştini chinezi din biserica lui să răspundă unei întrebări teologice a copilului său printr-o povestire. Dacă ne gândim că o mare parte din Vechiul Testament şi din Noul Testament este literatură narativă, suntem obligaţi să concluzionăm că şi lui Dumnezeu I-a plăcut această metodă de predare teologică. In traducerea King James a Noului Testament pe care o folosesc eu acum, Evangheliile şi Faptele Apostolilor ocupă 205 pagini, epistolele pauline 87 de pagini, alte epistole 34 de pagini şi Apocalipsa 22 de pagini. Evangheliile şi Faptele Apostolilor alcătuiesc 59% din întreg Noul Testament. Toate epistolele împreună deţin 35%. Dacă ar fi fost corectă opinia că nu putem folosi Evangheliile şi Faptele Apostolilor ca surse doctrinare, aceasta ar fi însemnat că ar trebui să eliminăm în practică 59% din Noul Testament, fiindcă ar fi fără valoare doctrinară. Astfel am rămâne cu numai 35% din Noul Testament din care să extragem doctrine! Desigur că nimeni nu crede aşa ceva în realitate. Unii vor să spună doar că nu putem folosi Evangheliile şi Faptele Apostolilor pentru a decide cât de relevante trebuie să fie minunile în lucrarea contemporană a bisericii, dar şi aceasta este o decizie complet arbitrară. Ea nu se bazează pe învăţătura Bibliei ci mai degrabă pe prejudecăţi de ordin personal. Cel de-ar treilea argument în defavoarea acestui raţionament este contradicţia sa cu Scriptura. Apostolul Pavel spunea: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe [pentru doctrină - în trad. King James], să mustre, sa îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire." (2 Tim.3:16). Pavel a spus că toata Scriptura, nu doar epistolele, ci şi evangheliile şi Faptele Apostolilor, folosesc pentru învăţătură.

Acest raţionament contrazice Scriptura şi într-un alt mod. De cel puţin şase ori în scrierile sale, Pavel fie că porunceşte creştinilor să urmeze exemplul său, fie că îi aprobă pe cei care îi urmează exemplul său (1 Cor. 4:16-17; 11:1; Fii. 3:17; 4:9; 1 Tes. 1:6; 2 Tes. 3:9). Pavel nu a făcut deosebire între elementele supranaturale din viaţa sa şi cele care nu erau considerate supranaturale. Pavel 1-a urmat pe Hristos. In viaţa lui Hristos erau multe elemente supranaturale, şi la fel a trăit şi Pavel. Trebuie oare să imităm numai elementele care nu sunt supranaturale din viaţa lui Isus şi a lui Pavel? Sunt acestea doar exemple pentru o viaţă morală, dar nu şi pentru slujirea supranaturală? Pavel nu face o astfel de distincţie când ne îndeamnă să îl imităm pe el. Trebuie să ne amintim că singura relatare inspirată pe care o deţinem despre istoria bisericii, şi singura pe care ne putem baza în întregime, este cartea Faptele Apostolilor! Aceasta este singura perioadă din istoria Bisericii despre care ştim că avem relatări care sunt 100% corecte. Este singura perioadă din istoria Bisericii despre care putem fi absolut siguri că ştim care a fost şi opinia lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi slujirea Bisericii. Cartea Faptele Apostolilor este cea mai bună sursă pe care o avem pentru a demonstra cum ar trebui să arate viata normală a bisericii, când Duhul Sfânt este prezent la lucru în biserică. Aici descoperim o biserică înflăcărată după Dumnezeu, gata de sacrificiu - chiar până la martiraj - şi obişnuită cu lucrările supranaturale. Cum aş putea să cred că Dumnezeu vrea ca biserica Sa de astăzi să fie diferită? Ar dori cineva mai degrabă să ia ca model de vieţuire biserica din zilele lui Calvin sau biserica americană din secolul al douăzecilea? Amintiţi-vă un punct care a fost menţionat mai devreme: dacă ai lua un nou convertit, care înainte de convertirea sa nu a cunoscut nimic despre istoria creştinismului sau despre Noul Testament, şi l-ai încuia singur într-o încăpere cu Biblia, timp de o săptămână, el va ieşi de acolo crezând că este membru al unui Trup care II iubeşte pe Dumnezeu cu pasiune, un Trup care experimentează în mod constant minuni şi acţionează în mod supranatural. Numai un teolog foarte isteţ, fără o experienţă supranaturală, ar putea să îl convingă pe acest tânăr convertit să vadă lucrurile altfel. Oricare ar fi scopurile pe care le atribuim minunilor din perioada Noului Testament, nu putem spune că Dumnezeu le-a făcut dintr-o necesitate, pentru a contracara deficienţele care împiedicau predicarea iniţială a Evangheliei. Vindecările şi minunile au fost în întregime o lucrare a harului lui Dumnezeu. Evanghelia ar fi putut fi crezută şi poate fi crezută şi fără o manifestare a minunilor. Nici nu putem spune că Dumnezeu a făcut minunile pentru certificarea apostolilor sau pentru a dovedi autoritatea Scripturii. Cu toate acestea, întreg Noul Testament - inclusiv Evangheliile şi Faptele Apostolilor ne revelează că Dumnezeu a făcut minuni, a vindecat oameni şi El a făcut toate acestea având nişte scopuri precise. Vom explora aceste scopuri mai detaliat în următoarele două capitole.

68 De ce vindecă Dumnezeu?

Cu peste optsprezece ani în urmă, într-o vineri după amiază, am aflat că soţia mea era însărcinată cu un bebeluş care avea să devină întâiul nostru băiat. Am avut o mare sărbătoare în acea vineri seara cu familia noastră, dar sâmbătă dimineaţa Leesa a trebuit să fie dusă în grabă la doctor, fiindcă trupul ei dădea semne că va pierde sarcina. Doctorul, care era şi un bun prieten, i-a spus soţiei: „Trebuie să fiu sincer cu tine. Ştiu cât de mult îți doreşti acest copil, dar cel mai probabil este că sarcina aceasta se va pierde. Iţi voi da ceva medicamente şi apoi mergi acasă să te odihneşti, dar nu cred că acestea îţi vor fi de ajutor. Să nu îti faci aşteptări prea mari." Şedeam pe o canapea în micul nostru apartament mai târziu şi plângeam. Ne-au copleşit toate acele emoţii asociate cu o astfel de tragedie. Dar în mijlocul durerii, mi-am spus deodată: „Stai o clipă! Eu nu mă iau niciodată după opinia unei singure surse în studiul teologic; de ce să mă iau după opinia unui singur om în medicină?" Mai aveam un bun prieten medic, însă el locuia în alt stat. El a scris un curs de ginecologie. L-am sunat pe prietenul acesta şi i-am spus: „Tocmai am venit de la doctor cu Leesa şi doctorul spune că ea va pierde sarcina. Aş vrea să am şi opinia ta." „Care sunt simptomele ei?", a întrebat prietenul meu. Eu i-am enumerat toate simptomele. „A fost diagnosticată corect. Chiar dacă acest copil se va naşte, sunt şanse în proporţie de optzeci la sută ca el să fie atât de deformat fizic şi mintal încât îţi vei cheltui viaţa şi banii doar pentru a-1 îngriji pe el. Cel mai probabil este că Leesa va pierde sarcina şi asta se va dovedi a fi o binecuvântare a Domnului. Voi amândoi sunteţi tineri şi mai puteţi avea copii. Dacă nu aţi fi fost creştini, v-aş fi spus că aceasta este calea prin care natura elimină ceva ce nu este suficient de puternic pentru a supravieţui. Dar fiindcă sunteţi creştini, vă spun mai degrabă că Dumnezeu vă scuteşte de multă suferinţă şi cheltuială prin faptul că îngăduie ca aceasta sarcină să se piardă." Cu optsprezece ani în urmă, acele cuvinte mi-au oferit mângâierea şi m-au resemnat pentru pierderea copilului. Astăzi, ţinând cont de ceea ce ştiu despre natura lui Dumnezeu, scopurile Sale şi puterea Sa, nu m-aş mai mângâia cu acele cuvinte, nici nu m-aş mai resemna acceptând astfel pierderea. Dar în zilele acelea eram o alt fel de persoană, cu o teologie mai îngustă şi cu un Dumnezeu mult mai limitat. Am închis telefonul şi am intrat în camera soţiei. Voiam să îi ofer mângâiere prin acele cuvinte. Ea şedea pe un fotoliu şi plângea. Faţa îi era roşie şi transpirată, nasul îi curgea, iar ochii erau întredeschişi. I-am spus: „Leesa, toate vor fi bune. Tocmai am vorbit cu un alt doctor." Apoi i-am relatat tot ce prietenul meu tocmai mi-a spus la telefon. Dar era de parcă Leesa nu a auzit un cuvânt din tot ce spuneam eu. Mi-am spus că era prea supărată ca să asculte. Aşa că m-am dus mai aproape de ea şi iam repetat mai tare fiecare cuvânt. Ea a continuat să nu remarce prezenţa mea. In momentul acela am început să mă mânii, fiindcă ea nu voia să ia în seamă argumentele mele. Dar mânia ei a curmat-o pe-a mea. Deşi ochii ei erau aproape întredeschişi, mânia fulgera din ochii ei. Ea a spus: „Nu-mi pasă ce spui. N-ai să mă poţi face să cred că pierderea acestui copil este o binecuvântare. Eu iubesc acest copil din toată inima mea. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să pierd acest copil. Nu îmi pasă ce deficienţe va avea sau cum se va naşte. Voi petrece tot restul vieţii îngrijind de acest copil dacă Dumnezeu mi-1 va da." Eram uluit. Şi eu aveam sentimentul că păşeam pe un pământ sfânt Am decis că e mai bine să nu spun nimic, chiar dacă nu reuşeam să înţeleg prea bine sentimentele pe care soţia mea le arăta faţă de acel bebeluş. Cum putea să simtă astfel pentru un copil nenăscut? Ştia că este însărcinată de puţin peste douăzeci şi patru de ore. In tot acest timp, tot ce a făcut acel copil pentru ea a fost să o

facă să se simtă bolnavă şi să se teamă chiar de viaţa ei. Iar acum spune că pentru ea cel mai rău lucru în viaţă ar fi să piardă acel copil? De unde are ea acest fel de dragoste? De unde vine acel fel de compasiune? In timp ce stăteam acolo în stare de şoc, punându-mi tot felul de întrebări, cuvântul raham a explodat în creierul meu ca un glonte tras parcă de un vânător angelic. Cuvântul de bază prin care se exprima mila lui Dumnezeu în Vechiul Testament era cuvântul ebraic raham, „pântece".1 De ce oare au ales ei cuvântul „pântece" ca să exprime compasiunea lui Dumnezeu? Cel mai probabil că la originea acestui cuvânt au stat sentimentele puternice pe care o femeie însărcinată le are pentru copilul nenăscut din pântecele ei. Ea ştia că are sentimente şi o dragoste pentru acel copil pe care el nu le putea încă experimenta. In duhul meu am privit către ceruri şi am spus: „Doamne, acesta nu este doar felul în care soţia mea simte pentru copilul nenăscut, acelaşi lucru îl simţi şi tu faţă de noi, nu-i aşa?" Vedeţi, noi suntem exact ca acest bebeluş în pântece. Noi suntem neajutoraţi din punct de vedere moral şi în întregime dependenţi de Dumnezeu pentru întreaga noastră viaţă. Copilul pe care Leesa îl purta i-a adus doar durere şi îi ameninţa viaţa. Noi, de asemenea, lam îndurerat pe Dumnezeu. Nu doar că i-am ameninţat viaţa Fiului Său, ci i-am şi luat viaţa. Cu toate acestea, Tatăl nostru ceresc încă poate să fie mişcat de durerea noastră. El nu doreşte moartea vreunuia dintre acei „micuţi" (Matei 18:6). Fiindcă Dumnezeu este plin de milă, El are o puternică dorinţă pentru poporul Său şi doreşte să-1 ajute în toate dificultăţile lui. Când unii oameni îmi spun că Dumnezeu nu mai vindecă, sau că El o face rareori, îi întreb; „Unde a dispărut compasiunea lui Dumnezeu? Nu îşi mai cercetează Isus Hristos bisericile Sale? Nu mai observă El durerea noastră? Nu mai poartă El de grijă acelor familii care au pe unii iubiţi în ospicii sau care au copii născuţi cu malformaţii?" Eu nu cred că s-a schimbat compasiunea Sa câtuşi de puţin. Eu cred că El este la fel de dispus ca şi în primul secol să atingă atât duhurile cât şi trupurile noastre. Eu cred că biserica este cea care s-a schimbat, nu Dumnezeu. In acest capitol vom examina nu doar compasiunea lui Dumnezeu, ci şi alte câteva motive pentru care El a vindecat în trecut şi continuă să vindece şi astăzi.

Dumnezeu vindecă din milă şi îndurare Lucrarea de vindecare a lui Isus a fost motivată de compasiune. Un incident tipic este relatat în Matei 14:13-14: „Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi." Compasiunea L-a determinat pe Isus să îi vindece pe leproşi (Marcu 1:41-42), pe tânărul posedat de demoni (Marcu 9:22), pe orb (Matei 20:34), şi chiar să învie morţii (Luca 7:1117). In Matei, hrănirea celor patru mii nu este motivată de dorinţa lui Isus de a dovedi că El este pâinea vieţii, ci mai degrabă de compasiunea Sa faţă de gloate (Matei 15:32). În acelaşi fel, Isus i-a vindecat pe orbi (Matei 9:27-31; 20:29-34), pe cei stăpâniţi de diavolul (Matei 15:22-28; 17:14-21) şi pe leproşi (Luca 17:13-14) ca răspuns la strigătul lor după milă. Chiar şi eliberarea omului cel mai puternic posedat din Noul Testament este atribuită în cele din urmă milei lui Dumnezeu (Matei 5:19).

Această înşiruire de texte demonstrează fără echivoc că mila şi îndurarea lui Dumnezeu sunt factori majori în vindecările din Noul Testament. 2 In timp ce Isus călătorea prin drumurile prăfuite ale Palestinei, El era mişcat de durerea şi de bolile oamenilor care II înconjurau. El nu s-a dat la o parte, dezgustat de cei ale căror trupuri erau pline de lepră. De fapt, El Şi-a pus mâinile peste trupurile lor infectate şi i-a vindecat. El a fost mişcat în duhul Său în timp ce privea un cortegiu funerar care îl ducea pe unicul fiu al unei văduve. Când au adus la el pe ologi, pe orbi sau pe schilozi, El nu S-a ţinut deoparte. El nu le-a oferit banalităţi teologice; El i-a vindecat. Înţelegerea compasiunii lui Hristos pentru cei bolnavi şi răniţi are implicaţii practice mari. Întâlnesc frecvent oameni care au o mare dorinţă să se roage pentru cei bolnavi. Ei dedică o parte semnificativă din timpul lor pentru a se ruga pentru cei care suferă. Dar unii dintre ei văd foarte puţine vindecări având loc. După ce discut puţin cu ei, nu este greu de observat de ce au atât de puţin succes. Adesea principala lor motivaţie pentru a se ruga pentru bolnavi este dorinţa de a vedea ceva extraordinar, ceva supranatural, sau de a dovedi oponenţilor teologiei lor că Dumnezeu totuşi vindecă. Acestea nu sunt motivaţii noutestamentare pentru vindecare. Dumnezeu nu pierde vremea cu satisfacerea dorinţelor noastre de senzaţional sau cu ajutarea copiilor Săi să câştige dispute împotriva celorlalţi. El este motivat de compasiune. In măsura în care poţi pătrunde compasiunea Sa faţă de cei bolnavi şi apăsaţi, vei putea fi un vas prin care să curgă puterea vindecătoare a lui Isus. Dacă vrei în adevăr să fii folosit într-o lucrare de vindecare, cere-i Tatălui tău ceresc să îţi dea voie să simţi compasiunea Sa faţă de cei chinuiţi. A susţine că Isus şi-a retras lucrarea de vindecare din biserica de astăzi este totuna cu a susţine că El Şi-a retras şi compasiunea Sa faţă de biserică. Dar dacă credem într-un Mântuitor plin de milă, trebuie să avem încredere în dorinţa Sa de a vindeca şi în biserica din zilele noastre.

Dumnezeu vindecă pentru a se proslăvi pe Sine şi pe Fiul Său Uneori scopul declarat al vindecărilor este de a aduce slavă lui Dumnezeu. Acesta a fost unul dintre scopurile principale pentru învierea lui Lazăr dintre cei morţi. Isus le-a spus ucenicilor: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea." (loan 11:4). Iar apoi i-a spus Martei; „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?" (loan 11:40) Sigur că această minune a dovedit şi faptul că Isus este învierea şi viaţa, dar scopul declarat este ca Dumnezeu să fie proslăvit. De fapt, aceste două scopuri nu sunt contradictorii. Când Isus 1-a înviat pe Lazăr din morţi, El a demonstrat că este învierea şi viaţa şi această demonstrare a adus multă glorie lui Dumnezeu şi Fiului lui Dumnezeu. Acelaşi scop se observă în vindecările apostolilor. Petru a explicat astfel vindecarea ologului de la poarta templului numită „Frumoasă": „Petru, când a vătţut lucrul acesta [mirarea oamenilor cu privire la minunea care se înfăptuise], a luat cuvântul, si a zis norodului: «Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca si cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac si lacov, Dumnezeul părinţilor noştri a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi Laţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul.» " (Fapte 3:12-13, s. n.)

Această vindecare şi-a atins scopul, fiindcă Luca spune mai târziu că „toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate." (Fapte 4:21) Acesta a fost un răspuns normal între oamenii care au observat lucrarea supranaturală a lui Isus. Ei au răspuns adesea cu laude şi aprecieri faţă de Dumnezeul lui Israel. De exemplu, Matei ne spune, „Atunci au venit la El multe nomade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, dungi, şi mulţi alţi bolnavi, l-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, când au vă^ut că muţii vorbesc, dungii se însănătoşea^, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel." (Matei 15:30-31, s.a.) Aceasta este tema majoră în Evanghelia după Luca. Oamenii l-au proslăvit pe Dumnezeu când l-au văzut pe Isus vindecându-1 pe paraliticul care a fost coborât prin acoperiş (Luca 5:24-26), când Isus a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7:16), când El a vindecat femeia gârbovă şi apăsată de un duh rău (Luca 13:13,17) şi când a vindecat un orb (Luca 18:42-43). Luca aduce această temă la un punct culminant la intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim, când scrie: „Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile, pe care le văzuseră." (Luca 19:37) Isus chiar Se aştepta ca oamenii care au cunoscut puterea de vindecare a lui Dumnezeu să II glorifice. După vindecarea celor zece leproşi, văzând că numai unul s-a întors să mulţumească, Isus a spus: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?" (Luca 17:17-18) Natura minunilor Domnului Isus a slujit, de asemenea, la glorificarea lui Dumnezeu. Când a transformat apa în vin, loan spune că aceasta a „arătat slava Sa" (loan 2:11).3 Toate aceste texte dovedesc faptul că minunile nu au fost rânduite doar pentru a autentifica persoana şi mesajul lui Isus, ci, de asemenea, să proslăvească pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Asemenea compasiunii lui Dumnezeu, acest scop nu este înrădăcinat în circumstanţe istorice temporare. Dumnezeu a fost întotdeauna preocupat să primească slavă, atât El cât şi Fiul Său. Vindecarea în zilele noastre slujeşte acestui scop. Am observat în multe ocazii că atunci când Dumnezeu vindecă pe cineva, fie în public, fire în particular, într-o cameră de spital sau acasă, oamenii răspund proslăvindu-L şi lăudându-L pe Dumnezeu. Această temă a glorificării Domnului prin vindecări şi minuni a fost proeminentă în lucrarea lui William Duma. Acest bărbat a fost un predicator sud-african vestit, prin care sau făcut multe minuni şi vindecări remarcabile până la moartea sa în 1977. Reputaţia lui Duma era atât de mare încât şi albii veneau la biserică cu aşteptarea că vor fi vindecaţi de Dumnezeu. Aceasta se petrecea într-o vreme în care nu era acceptabil ca albii să meargă la biserici de negri. Duma era un om foarte evlavios care anual ţinea un post de douăzeci şi una de zile în completă solitudine pentru ca să primească de la Domnul călăuzire pentru noul an de slujire. Cu toate acestea, el nu considera că lucrarea de vindecare se datora sfinţeniei sale. Titlul autobiografiei lui, Primeşte-Ţi slava, Doamne, relevă adevăratul secret. Când îşi punea mâinile peste bolnavi ca să se roage pentru ei, gândul lui dominant era ca Domnul să fie glorificat. Domnul a onorat acea dorinţă cu multe minuni notabile, printre care învierea unei fete din morţi. Aceasta mă duce cu gândul la una dintre cele mai întâlnite piedici în calea vindecării din biserica zilelor noastre. Ii întâlnesc pe mulţi oameni care vor să aibă o lucrare de vindecare

în bisericile lor. Adesea ei îmi spun că atunci când îşi pun mâinile peste oameni bolnavi, ca să se roage pentru ei, se tem că se vor simţi penibil dacă Dumnezeu nu va vindeca persoana suferindă. Aceasta este adevărat mai ales când oamenii încearcă pentru prima dată să se roage pentru cei bolnavi. A ne îngrijora cu privire la modul în care vom arăta când ne vom ruga pentru bolnavi nu este un mod prea eficient de a căpăta răspuns la rugăciunea noastră. Fiindcă Dumnezeu nu este preocupat în primul rând de cum vom arăta noi. El a îngăduit ca Fiul Său să devină o nebunie pentru lume, când a murit pe cruce (1 Corinteni 1:18-25). De asemenea, El a îngăduit apostolilor Săi să devină o privelişte înaintea întregului univers (1 Corinteni 4:913). De ce am putea noi crede că Dumnezeu este preocupat de reputaţia noastră când El a îngăduit ca apostolii să fie priviţi ca nişte „nebuni pentru Hristos" (1 Corinteni 4:10). El nu va vindeca pe cineva cu scopul de a ne feri de penibilul unui eventual eşec. El va vindeca, însă, pentru ca Fiul Său să fie proslăvit. Scripturile dovedesc aceasta şi la fel experienţa bărbaţilor şi femeilor care au fost folosiţi pentru vindecări miraculoase. Eu am cunoscut această frică atunci când am început să mă rog pentru bolnavi. Mă întrebam ce vor gândi colegii mei de la seminar despre mine. De asemenea, mă întrebam ce vor crede despre mine prietenii din biserică. Timp de mai mulţi ani, predicasem că Dumnezeu rareori vindecă prin darurile supranaturale în zilele noastre, ba chiar posibil să nu o mai facă deloc. Ce vor crede ei despre mine acum, dacă mă rog pentru bolnavi şi ei nu se vor vindeca? In acele zile de început, Domnul a făcut o „învoială" cu mine. Este ca şi cum ar fi spus: „Dacă nu îţi vei asuma merite pentru cei care vor fi vindecaţi, atunci nu ai nici de ce să te simţi vinovat când cineva nu va fi vindecat." Cu alte cuvinte, dacă vom avea grijă să Ii atribuim Domnului gloria pentru fiecare minune, fiecare vindecare şi fiecare răspuns la rugăciune, atunci El este dispus să ia toată ruşinea pentru acei care nu vor fi vindecaţi. De fapt, unul dintre motivele pentru care lucrarea de vindecare din zilele noastre este în dificultate se datorează faptului că acelora care au fost folosiţi într-un mod aparte în vindecare li s-a conferit, şi ei au acceptat, un statut de oameni celebri. In mod frecvent, creştinii naivi şi nepricepuţi arată o mare stimă pentru acei care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru vindecarea altora sau pentru cei care au o reputaţie de vindecători. Uneori slujitorii şi evangheliștii încurajează această practică prin faptul că spun istorisiri măreţe în care ei sunt în centrul atenţiei, şi nu Domnul Isus. Această acordare şi acceptare a gloriei între ei poate face rău şi îi poate chiar nimici pe cei implicaţi în acest proces (vezi mustrarea fariseilor de către Domnul, în Ioan 5:44). Eu cred că unii oameni care fac multă reclamă slujbei lor de vindecare sunt înşelători. Cred că altii au fost folosiţi de Domnul într-un mod deosebit pentru minuni şi vindecări, la începutul lucrării lor. Dar o dată cu trecerea timpului, ei şi-au permis să se lase amăgiţi, şi acum se promovează pe ei mai mult decât pe Fiul lui Dumnezeu. Acest fel de promovare poate atrage mari mulţimi şi sume mari de bani, dar nu este pe placul Domnului. In cele din urmă, cei care se promovează pe ei înşişi îşi vor pierde slujbele şi relaţia lor cu Domnul. Dacă vrei să fii folosit de Domnul într-un mod semnificativ când te rogi pentru cei bolnavi, cultivă o dorinţă de a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu proslăvit. A dori să vezi doar slava Fiului este cel mai eficient mod pe care îl cunosc de a ne păzi de înşelăciune şi rătăcire.

Dumnezeu vindecă onorând credinţa O femeie care a avut o hemoragie timp de doisprezece ani s-a strecurat în spatele lui Isus, a atins marginea veşmintelor Sale şi a fost imediat vindecată de hemoragia ei. Isus, a

simţind că o putere a părăsit trupul Său, S-a întors ca să o găsească pe acea femeie. Când a găsit-o, i-a spus: „îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit." (Matei 9:22) Credinţa unei femei canaanite a fost cea care L-a determinat pe Isus să vindece pe fiica ei demonizată. El ia spus: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti." (Matei 15:28) Ce L-a determinat pe Domnul Isus să vindece paraliticul care a fost coborât prin acoperiş în Capernaum? Scriptura spune că atunci când „le-a văzut credinţa" (Matei 9:2), El l-a vindecat pe acel paralitic. Acelaşi principiu al vindecării pe care Dumnezeu îl oferă ca răspuns la credinţă se găseşte în lucrarea apostolilor. Luca relatează: „In Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase niâodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, și fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare." Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble." (Fapte 14:8-10) Noul Testament ne învaţă cu claritate că Dumnezeu răspunde acelora care au credinţă pentru vindecare. Trei episoade de vindecare din lucrarea Domnului Isus au o importanţă particulară pentru lucrarea lui Dumnezeu de vindecare din zilele noastre. Întâia relatare descrie doi orbi care au venit la Isus cerându-i să fie vindecaţi. Isus i-a întrebat: „Credeţi că pot face lucrul acesta?" (Matei 9:28). Întrebarea lui Isus nu doar că scoate în evidenţă importanţa credinţei pentru vindecare, ci ea ne spune şi ceva despre natura credinţei. Credinţa în Dumnezeu pentru vindecare înseamnă să credem că El are capacitatea de a vindeca. Deşi am întâlnit pe unii creştini care spun că nu cred că Dumnezeu poate să îi vindece, marea majoritate a creştinilor pretind că cred. Ei spun că Dumnezeu poate orice. Aceasta este ceea ce spun ei cu gurile lor şi ceea ce gândesc în mintea lor, dar în inimile lor spun ceva diferit. Şedeam odată în jurul mesei, la o discuţie cu un grup de teologi de profesie. Subiectul a alunecat spre vindecare, şi bărbaţii aceia au început să facă glume. Ei au început să enumere boli pentru a căror vindecare nu s-ar ruga la Dumnezeu. Cineva a spus că nu s-ar ruga la Dumnezeu ca să vindece orbi sau surzi. Alţii au spus că nu s-ar ruga ca Dumnezeu să vindece o deformaţie sau ca un braţ amputat să crească la loc. Când au terminat de enumerat toate bolile pentru care nu s-ar ruga ca Dumnezeu să dea vindecarea, nu au mai rămas multe pentru care să te rogi, cu excepţia răcelii şi a durerii de cap. Înainte de încheierea discuţiei, toţi profesorii din acel grup negaseră practic posibilitatea ca o minune de genul celor din Noul Testament să se petreacă în zilele noastre. Ştiu că fiecare ar fi spus că Dumnezeu poate să vindece un orb sau să învie un mort. Cu gura lor puteau afirma că Dumnezeu vindecă şi azi. Dar faptul că ei nu s-ar fi rugat pentru vreuna dintre acele boli însemna că, la nivel practic, ei negau puterea lui Dumnezeu de a vindeca azi. Ei îşi dădeau consimţământul din punct de vedere intelectual pentru afirmaţia că Dumnezeu poate vindeca, dar în inimile lor ei nu aveau o încredere reală în Persoana lui Dumnezeu de a vindeca ceva cu adevărat „dificil". Vedeţi, întrebarea nu este dacă Dumnezeu poate să vindece, ci dacă El vindecă. Tu nu Ii vei cere niciodată lui Dumnezeu ceva ce nu crezi că mai face în zilele noastre. In cea de a doua relatare, un lepros a venit la Isus şi i-a spus: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti." (Matei 8:2, s. n.) Omul acela, fără îndoială, credea în abilitatea lui Isus de a vindeca boli terminale. El a recunoscut de la început; „Tu poţi să mă curăţeşti". Dar El a mai înţeles ceva cu privire la credinţă. El nu a presupus că va fi vindecat în mod automat fiindcă a crezut în capacitatea lui Isus de a vindeca. El a spus: „Doamne, dacă vrei". Credinţa pe care Dumnezeu o cere nu este o convingere psihologică că El ne va vindeca pe noi sau pe cei

pentru care ne rugăm, ci credinţa în capacitatea Sa de a vindeca şi în buna plăcere a voii Sale de a vindeca. Este încrederea că Dumnezeu îşi iubeşte copiii şi în mod frecvent îi vindecă. Există o doctrină despre vindecare, în unele biserici, care este fundamentată nu pe certitudini, ci pe presupuneri. Ea porneşte de la premisa că este voia lui Dumnezeu de a vindeca toate bolile noastre în această viată. în conformitate cu această învăţătură, tot ce trebuie să facem este să mărturisim şi să afirmăm vindecarea noastră, iar Dumnezeu este obligat să vindece. Leprosul nu a gândit aşa. El ştia că Isus îl putea vindeca. Dar el a adăugat şi aceste cuvinte: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti." Isus i-a primit credinţa astfel: „Da, voiesc. Fii curăţit!" (Matei 8:3). Leprosul nu a presupus că Isus va trebui să îl vindece datorită credinţei sale. Am auzit odată o relatare despre o femeie care a fost vindecată după ce a mărturisit de 184 de ori „Sunt vindecată". Omul care relata aceasta a spus: „Ce s-ar fi întâmplat dacă se oprea la cea de-a 183-a oară?" Nu neg ca vindecarea a avut loc. Nu neg faptul că Dumnezeu a vindecat-o după ce a mărturisit de 184 de ori că a fost vindecată. Dumnezeu nu ne cere să avem o teologie sau o practică perfectă pentru ca El să poată lucra în viaţa noastră. Cred, totuşi, că acest fel de învăţătură poate fi distructiv. El aşează povara pe persoana care vrea să fie vindecată, în loc să îşi pună încrederea în bunătatea lui Dumnezeu şi în puterea Lui. Persoana este forţată să „supraliciteze", autosugestionându-se, dobândind o siguranţă care nu vine nicidecum de la Dumnezeu. Şi aceasta adaugă o condiţie pentru vindecare — condiţia siguranţei psihologice — ceea ce Dumnezeu nu cere. Ştiu că există ocazii în care Dumnezeu oferă o siguranţă psihologică a vindecării. Au fost câteva ocazii în viaţa mea, în ultimii ani, în care m-am rugat pentru vindecarea cuiva şi am ştiut cu certitudine că Dumnezeu va vindeca pe acea persoană. Cu aproape doi ani în urmă, o mamă tânără din biserica noastră, Karen Hersom, m-a sunat. Era atât de necăjită şi plângea aşa de tare că abia de am înţeles ce voia. Karen era însărcinată în luna a şasea şi fusese la medicul ei. Sonograma a arătat că avea o fetiţă, şi că unul dintre plămânii fetiţei se uscase şi încetase să mai crească. Doctorul, totuşi, a asigurat-o că celălalt plămân era normal şi că fetiţa lor va putea să trăiască la fel de bine cu un singur plămân ca şi cu amândoi. Această veste însă nu i-a adus deloc mângâiere lui Karen care era Îngrijorată de sănătatea copilaşului ei. În timp ce îmi spunea despre aceste probleme la telefon, o pace divină m-a cuprins şi mam trezit spunându-i: „Nu te îngrijora, Karen. Ne vom ruga pentru tine şi Dumnezeu o va vindeca pe fetiţa ta." „Chiar credeţi asta?", m-a întrebat ea. „Da, am răspuns. Doar treci pe la noi şi totul va fi bine." Când am pus receptorul în furcă, mi-am dat seama ce tocmai spusesem! Făcusem ceva ce fac foarte rar când mă rog pentru bolnavi. I-am promis vindecare lui Karen. Când Karen a venit la biroul meu în dimineaţa următoare, prietenul meu Steve Zarit şi cu mine ne-am rugat pentru ea. Au fost chiar şi câteva manifestări ale puterii lui Dumnezeu peste Karen în timp ce ne-am rugat. Peste aproximativ zece zile s-a dus la acelaşi doctor, i sa făcut a doua sonogramă şi ambii plămâni ai fetiţei erau de aceeaşi dimensiune, acum sănătoşi şi normali. Copilul s-a născut peste trei luni perfect sănătos. Până atunci, şi de atunci încoace, m-am rugat pentru copii care, totuşi, nu au ajuns să se nască, iar alţii care s-au născut au murit mai târziu. Eu nu pot produce o siguranţă psihologică pentru vindecare în situaţii concrete. Când am această siguranţă, ea este un dar de la Dumnezeu care poate să fie doar primit, nu fabricat. Totuşi, dacă nu crezi cu adevărat în puterea lui Dumnezeu şi buna Sa voie de a vindeca, probabil nu vei lăsa niciodată acest gen de credinţă pentru vindecare.

Cea de-a treia relatare, care descrie vindecarea unui băiat demonizat, bolnav de epilepsie. În capitolul 9 din Marcu, ne învaţă un alt principiu important cu privire la credinţa pentru vindecare. Tatăl şi-a adus fiul chinuit la ucenici, dar ei nu au putut scoate demonul (v.18). Dacă tatăl a avut ceva credinţă la început, eşecul ucenicilor a făcut ca acea credinţă să se destrame sau să dispară complet. Tatăl i-a spus lui Isus: „Dar dacă poţi face ceva, fieTi milă de noi şi ajută-ne" (v. 22). Isus i-a răspuns că „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!" (v, 23, s. a.) Acesta este un principiu pe care Isus 1-a susţinut în mod constant (vezi Matei 21:21-22). Isus nu pune nici un fel de limite pentru lucrurile pe care am putea să le cerem lui Dumnezeu. De ce L-am limita noi pe Dumnezeu? Profesorii de la seminar pe care i-am pomenit cu câteva rânduri mai sus nu îi vor cere lui Dumnezeu să vindece ochii orbilor sau braţe amputate, dar se vor ruga ca Dumnezeu să vindece dureri de cap, să călăuzească mâinile doctorilor în timpul operaţiei şi ca medicamentele să îşi facă efectul. De ce să-L limităm pe Dumnezeu la vindecarea durerilor de cap sau la ajutarea mâinilor medicului? Liderii bisericilor pur şi simplu limitează puterea lui Dumnezeu de a vindeca, atunci când refuză să predice despre vindecare şi nu încurajează rugăciunea pentru cei bolnavi. Poate că nu l-ai văzut niciodată pe Domnul vindecând un ochi bolnav sau un braţ amputat, dar de ce să laşi ca experienţele tale să II limiteze pe Dumnezeu? Tu crezi că El poate lucra supranatural în alte feluri. De ce să nu crezi şi că El poate vindeca trupul unei persoane în mod supranatural.? In perioada în care eram student sau când am predat la seminar, era ceva obişnuit să aud studenţi care mărturiseau cum Dumnezeu a îngrijit de nevoile lor în mod supranatural. Nu era ceva neobişnuit să aud cum un student spunea că avea nevoie de 139.12$ ca să-şi plătească factura la curentul electric, şi fără să spună nimănui despre aceasta, a sosit un cec de 139.12$ în poştă chiar la timpul potrivit ca să poată plăti factura. Am auzi numeroase astfel de istorisiri. Majoritatea creştinilor nu au nici o dificultate în a crede că Dumnezeu acţionează supranatural în aceste chestiuni financiare. De ce este atât de dificil să credem că El poate îndrepta coloana vertebrală, sau reface procesele chimice din trupul cuiva încât diabetul să dispară? Ii este lui Dumnezeu mai greu să îndrepte spatele gârbovit al cuiva decât să vină în întâmpinarea nevoilor tale financiare? Desigur că nu. Atâta doar că noi ne rugăm adesea pentru nevoile noastre financiare cu credinţă, iar pentru cele fizice nu ne rugăm cu credinţă. Dacă Dumnezeu a vindecat ca urmare a credinţei în Noul Testament, atunci de ce nu ar vindeca astăzi, ca răspuns la rugăciuni? Unde nu au loc vindecări în aceste zile, nu cred că piedica ar consta în lipsa atotputerniciei sau bunăvoinţei lui Dumnezeu, ci, cu siguranţă, în lipsa credinţei puternice că Dumnezeu poate, şi vindecă şi azi. Reţineţi aceste trei caracteristici ale credinţei: 1. Credinţa în capacitatea lui Isus de a vindeca însemnează credinţa că EI vindecă. 2. Credinţa în dorinţa lui Isus de a vindeca nu trebuie confundată cu autosugestia psihologică. El va vindeca atunci când convingerile noastre sunt doar de natură psihologică. 3. Credinţa nu pune restricţii faţă de capacitatea lui Dumnezeu de a acţiona în favoarea copiilor Săi, fiindcă „toate lucrurile sunt cu putinţa celui ce crede".

Dumnezeu vindecă pentru a-Şi împlini făgăduinţele Mai există încă un motiv de nezdruncinat pentru a crede că vindecările constituie un element principal în lucrarea bisericii din zilele noastre. În Iacov 5:14-16, Dumnezeu a împuternicit întreaga biserică să vindece:

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii (sau: bătrânii) bisericii; si să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşii; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit." Acum întrebaţi-vă şi voi: De ce a poruncit Dumnezeu bisericii Sale să se roage pentru bolnavi şi i-a promis că va face vindecări la rugăciunea ei, dacă nu pentru faptul că era intenţia Sa ca vindecarea să facă parte din viaţa bisericii? Multe biserici care cred în infailibilitatea Bibliei abia dacă îşi amintesc de faptul că în Biblia lor există şi Iacov 5:14-16. Zece ani de predare la seminar au trecut până când am ajuns să îi încurajez pe studenţi să aplice Iacov 5:14-16. Cei care m-au ucenicizat în credinţă nu mi-au spus vreodată că este datoria bisericii să-i ungă pe bolnavi şi să se roage pentru ei. Membrii bisericii nu vor cere vreodată prezbiterilor să se roage pentru vindecarea lor decât dacă ei sunt învăţaţi să facă astfel; ei nu vor avea niciodată credinţă că Dumnezeu vindecă, decât dacă sunt învăţaţi că Dumnezeu vindecă şi li se prezintă motive pentru aceasta. De îndată ce am început să învăţăm biserica şi să practicăm Iacov 5:14-16 într-o atitudine de aşteptare, Dumnezeu a început să vindece în biserica noastră. Ruth Gay, femeia despre care am vorbit în capitolul 2 şi care a fost vindecată de anevrism, a fost printre primele persoane pentru care ne-am rugat. Aş vrea să reţineţi că nu numai prezbiterii se roagă pentru bolnavi. In versetul 16 Iacov îndeamnă pe toţi creştinii: „rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi." Dacă biserica întreagă ar lua această poruncă în serios, am vedea mult mai multe vindecări decât vedem în prezent. In acest capitol am văzut că slujba vindecărilor divine este înrădăcinată în dorinţa Sa eternă de a se proslăvi pe Sine şi pe Fiul Său, în compasiunea Sa adâncă pentru cei aflaţi în suferinţă şi în dragostea Sa constantă pentru cei care au credinţă. De asemenea, El vindecă pentru a împlini porunca şi făgăduinţa pe care El a dat-o bisericii. Aceste patru motive ar trebui să fie suficiente să ne convingă că scopurile lui Dumnezeu pentru vindecare sunt înrădăcinate în natura Sa neschimbătoare, nu în circumstanţe istorice temporare. Cu toate acestea, Scripturile ne oferă şi alte motive pentru care Dumnezeu vindecă. Deşi acestea sunt discutate pe larg în Anexa A, le voi menţiona pe scurt şi aici. El vindecă pentru a aduce pe oameni la pocăinţă şi pentru a deschide uşi pentru Evanghelie. El vindecă pentru a îndepărta piedici care stau în calea lucrării şi slujirii noastre. El vindecă pentru a ne învăţa lucruri privitoare la Persoana şi împărăţia Sa. El vindecă pentru a dovedi existenţa împărăţiei Sale. El vindecă, pur şi simplu, pentru că oamenii I-o cer. Şi, in final, El vindecă datorită unor scopuri suverane, pe care le cunoaşte numai El. Nici unul dintre aceste motive nu se sprijină pe circumstanţele istorice schimbătoare ale bisericii din primul secol. Ele sunt înrădăcinate în caracterul şi scopurile eterne ale lui Dumnezeu. Dacă Domnul a vindecat în primul secol, fiindcă El era motivat de mila şi îndurarea sa faţă de cei răniţi, ce ne-ar putea face să credem că îndurarea Sa a încetat o dată cu moartea apostolilor? De ce să credem că El nu mai simte milă când îi vede pe leproşi sau pe muribunzii de SIDA? De ce să credem că El Se mulţumeşte acum să îşi manifeste compasiunea Sa doar prin faptul că ne dă har să îndurăm suferinţa, şi nu să fim vindecaţi de acea boală? Dacă Isus şi apostolii au vindecat în primul secol pentru a aduce glorie lui Dumnezeu, de ce am crede noi că Dumnezeu a anulat un instrument major al Noului Testament de proslăvire a Sa şi a Fiului Său?

De fapt, fiecare dintre scopurile biblice ale vindecării este valabil şi astăzi. În măsura în care o persoană sau o biserică se va alinia la scopurile acestea, când se vor ruga pentru cei bolnavi sau când vor sluji celor răniţi, ei vor vedea vindecări cu ochii lor.

10 Pentru ce a lăsat Dumnezeu daruri supranaturale? În vara anului 1987 conduceam un grup de studiu Biblic săptămânal. Într-o miercuri seară eram în jur de o sută de oameni la întâlnire. La finalul întâlnirii noastre, am oferit posibilitatea celor prezenţi să împărtăşească în public oricare din lucrurile pe care Dumnezeu li le-a descoperit şi care ar fi de folos pentru zidirea celorlalţi. O femeie tânără, pe nume Karen Fortson, şedea pe rândul din faţă. Ea s-a ridicat imediat şi cu o voce blândă a spus: „Domnul mi-a arătat că a venit aici un tânăr pentru prima dată şi el este robit de pornografie. Domnul vrea să-1 ajute, nu să-1 facă de ruşine. Să stea de vorbă cu unul dintre conducători,

imediat ce se termină programul, ca să se roage pentru el." Karen mi-a povestit după această întâlnire că era aşa de sigură că Domnul i-a vorbit, încât i-a fost frică să întoarcă privirile în jur. Se temea ca nu cumva Domnul să îi arate cine era acel tânăr, fiindcă ea nu dorea să ştie! Când s-a încheiat întâlnirea, tânărul a venit la mine tremurând, asudat, cu o faţă întunecată. El a spus: „Eu sunt cel despre care a vorbit sora". El fusese în legăturile pornografiei din adolescenţă. Deşi era acum student la seminar, avea soţie şi copii, era încă încătuşat de pornografie; de fapt, aceasta îl robea mai mult decât înainte. Dar înainte de trecerea serii, el mi-a mărturisit totul mie şi încă unui păstor şi împreună ne-am rugat pentru el. În 1 Corinteni 14:24-25 Pavel descrie ce s-a întâmplat în întâlnirea din acea seară: „Dar dacă toţi prorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru." (1 Corinteni 14:24-25)

Acel student de la seminar nu credea că darurile Duhului mai operau şi astăzi şi era chiar ostil faţă de darul limbilor. Fără îndoială că el putea fi considerat drept „un necredincios". El nu mai fusese vreodată la stadiul nostru Biblic. De fapt, el venise acolo pentru a cântări lucrarea noastră. Dar Dumnezeu a decis să-1 cântărească pe el! Istorisiri precum aceasta nu sunt deloc neobişnuite. Şi cu toate acestea, în ciuda tuturor relatărilor că Dumnezeu foloseşte darurile supranaturale în biserica zilelor noastre, mulţi oameni obiectează că aceste daruri au încetat o dată cu moartea apostolilor. Această chestiune trebuie limpezită cu ajutorul afirmaţiilor concrete din Scripturi, nu prin deducţii teologice vagi sau prin simple presupuneri. 1 Corinteni 12-14 ne oferă şase motive pentru care darurile supranaturale vor continua în biserică până când Domnul va reveni. Cel mai important dintre aceste argumente este scopul enunţat al darurilor.

Dumnezeu a lăsat darurile pentru întărirea Bisericii Pavel nu lasă loc de îndoială cu privire la scopul tuturor darurilor spirituale. Fiecare dar este dat pentru întărirea şi zidirea bisericii. În 1 Corinteni 12:7 Pavel scrie: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora" (s. a.). La ce fel de daruri se referă Pavel când face această afirmaţie? În următoarele patru versete el continuă, spunând: „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte." (1 Corinteni 12:8-11) Pavel reafirmă scopul darurilor spirituale în 1 Corinteni 14:26. Observaţi din nou la ce daruri se referă el: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre „idirea sufletească” (s. a.).1 Fiindcă Dumnezeu a dat darurile spirituale pentru întărirea bisericii, vindecările, minunile, limbile şi prorocia nu au fost restrânse doar la apostoli sau doar la puţini oameni din primul secol. Ele au fost împărţite cu largheţe în întreaga biserică. Să revin la o idee ce-

am enunţat-o mai devreme: prorocia se găseşte în biserica din Roma (Romani 12:6), în biserica din Corint (1 Cor. 12:10), în biserica din Efes (Efes 4:11), în biserica din Tesalonic (1 Tes. 5:20) şi în biserica din Antiohia (Fapte 13:1). Noul Testament, de asemenea, vorbeşte despre persoane care nu erau dintre apostoli, dar care fie că se numeau proroci, fie că manifestau daruri de descoperire. Aceştia sunt prorocul Agab (Fapte 11:28; 21:10-11), prorocii Iuda şi Sila (Fapte 15:32), cele patru fete fecioare ale lui Filip care profeţeau (Fapte 21:9) şi Anania (Fapte 9:10-19). Darul minunilor s-a manifestat în Corint (1 Cor. 12:10) şi în bisericile din Galatia (Galateni 3:5). Darul limbilor se găseşte în Ierusalim (Fapte 2:1-13) şi la Cesareea, între convertiţii dintre neamuri (Fapte 10:44-48), în Efes (Fapte 19:1-7), în Samaria (Fapte 8:14-25) şi în Corint (1 Cor. 12-14).2 Valoarea darurilor spirituale în întărirea bisericii este deosebită, mai ales în cazul darului prorociei. Pavel susţine că „Cine proroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere" (1 Cor. 14:3). Din nou, el scrie că „cine proroceşte, zideşte sufleteşte Biserica." (1 Cor. 14:4). Întrucât edificarea este scopul principal al darurilor spirituale, cum poate cineva să ajungă la concluzia că acestea au fost retrase din biserică? Dacă ele au edificat biserica din primul veac, de ce nu ar putea zidi şi biserica din secolul al douăzecilea? Chiar afirmaţiile Bibliei cu privire la scopul darurilor spirituale ne obligă să admitem că ele au fost rânduite să rămână până când Domnul va reveni. Numai atunci nu va mai fi nevoie de daruri spirituale.

Dumnezeu ne porunceşte să dorim cu insistenţă darurile spirituale Fiindcă darurile spirituale zidesc Trupul lui Hristos, nu e de mirare că Pavel le porunceşte de trei ori corintenilor să „urmărească" şi să „umble" după darurile spirituale (1 Cor. 12:31; 14:1, 39). El nu le-a spus doar să accepte sau să tolereze darurile spirituale, ci să „râvnească" după ele. Pavel nu a dorit ca biserica din Corint, sau oricare altă biserică din vremea sa, să aibă o atitudine pasivă cu privire la darurile spirituale. Acest fapt este cu atât mai semnificativ cu cât luăm în considerare mai atent situaţia din Corint, unde utilizarea greşită a darurilor a creat probleme serioase. Biserica din Corint o luase razna în ceea ce priveşte darurile. Soluţia lui Pavel faţă de această controversă, totuşi, a fost să nu abandoneze darurile sau să fie nepăsători faţă de ele, ci să le urmărească şi să le folosească potrivit cu rânduielile pe care el le-a aşezat în capitolele 12-14. În prezent, o mare parte din biserică încalcă porunca lui Dumnezeu de a umbla după darurile spirituale. O bună parte a bisericii nu doar că este indiferentă cu privire la daruri, ci este chiar ostilă faţă de ele. Ca urmare îi persecută pe cei care urmăresc darurile şi îi descurajează pe alţii care le caută. Aceasta este neascultare făţişă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Majoritatea celor care cred că darurile supranaturale au încetat, pretind că ele au încetat o dată cu completarea Noului Testament sau la moartea ultimului apostol. Ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa, după părerea celor mai muţi cercetători, a fost scrisă în jurul anului 95 d. Hr., deşi unii au datat-o mult mai devreme, în anul 69 d. Hr. Cel mai probabil că ultimul apostol care s-a stins din viaţă a fost loan, care a murit curând după anul 95 d. Hr. Pavel a scris 1 Corinteni în anul 55 d. Hr. Aceasta înseamnă că porunca lui Pavel de a umbla după darurile spirituale, în special darul prorociei, a avut valoare în biserică doar timp de

aproximativ patruzeci de ani. Odată cu moartea ultimului apostol şi cu completarea cărţii Apocalipsa, 1 Corinteni 12:31, 14:1 şi 14:39 au fost trecute cu vederea. Mi-e imposibil să cred că Pavel ar fi poruncit creştinilor să caute ceva ce ar fi avut valabilitate doar timp de patruzeci de ani de la darea poruncii. Nu găsesc nici o analogie pentru acest fel de interpretare în întreg Noul Testament. De ce a poruncit Pavel creştinilor să dorească cu tot dinadinsul darurile spirituale? Fiindcă ele erau valoroase în zidirea bisericii. Ele au fost valoroase atunci şi sunt valoroase şi acum.

Dumnezeu ne porunceşte să nu împiedicăm vorbirea în limbi Darul vorbirii în limbi este de departe cel mai controversat dintre toate darurile care sunt în biserică astăzi. Acest fapt a fost adevărat şi în biserica din Corint, în primul secol. Sunt multe motive pentru aceasta, dar motivul de căpătâi între ele este atitudinea unor oameni care au primit acest dar. Ei consideră că darul limbilor este cel mai mare dintre toate darurile şi ei cred că sunt mai spirituali decât alţi creştini, fiindcă au darul vorbirii în limbi. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu doreşte ca noi să îi considerăm pe alţii mai pe sus decât pe noi înşine (Filipeni 2:3) este că, atunci când începem să ne considerăm superiori din punct de vedere spiritual, totdeauna vom crea tulburare în biserică. Tulburarea asociată cu folosirea darului vorbirii în limbi într-un mod greşit i-a determinat pe mulţi păstori să-mi spună că, şi dacă datul vorbirii în limbi ar mai exista şi astăzi, ei nu îl doresc în bisericile lor. Pot să mă identific cu sentimentele lor. Multă vreme după ce am început să cred că darurile Duhului lucrează şi astăzi am continuat să am o reacţie adversă faţă de darul vorbirii în limbi. Nu-mi păsa deloc de el şi cu siguranţă că nu îl doream. Privit din perspectiva problemelor cauzate de folosirea lui greşită, aceasta este o reacţie naturală. Totuşi, nu aceasta a fost şi reacţia pe care a avut-o apostolul Pavel şi pe care a dorit să o vadă în biserică. Fiindcă darul vorbirii în limbi a fost atât de controversat şi are potenţial „exploziv", ti-ai putea imagina că Pavel le-ar fi putut spune corintenilor: „Să nu mai vorbiţi în limbi". In realitate, el spune tocmai contrariul: „Să nu împiedicaţi vorbirea în alte limbi" (1 Cor. 14:39). Fie că ne place sau nu, Cuvântul sfânt şi neschimbător al lui Dumnezeu ne porunceşte să nu interzicem vorbirea în limbi. Dacă vorbirea în limbi ar fi fost doar un dar trecător, care avea să fie retras după treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, porunca lui Pavel nu ar fi avut rost. De ce să suferi atâtea convulsii timp de încă patruzeci de ani? De ce să nu le interzici pe toate din capul locului? O dată, într-o conversaţie cu un profesor de seminar, am pus la îndoială regula instituţiei sale academice, care nu permitea studenţilor din şcoală să vorbească în limbi. I-am amintit ce spunea Pavel: „Să nu împiedicaţi vorbirea în alte limbi." Răspunsul lui a fost: „Acesta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu pentru zilele noastre." Când i-am cerut să dovedească aceasta cu Biblia, nu a putut să o facă. Cu toate acestea, el era încrezător că 1 Cor. 14:39 nu mai făcea parte din Cuvântul lui Dumnezeu pentru zilele noastre. Ce ar spune teologii conservatori dacă aş aplica aceeaşi procedură altor texte pauline? Să presupunem că eu am spus că porunca lui Pavel: „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială" (1 Cor. 14:40) nu mai reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu pentru zilele noastre. Eu nu pot dovedi aceasta folosind Biblia, dar sunt sigur că ea face parte doar din cadrul cultural al vremii lui Pavel. Sau poate că era doar o problemă unică pe care ei au avut-o în biserica din Corint. Sau ce ar fi dacă eu aş spune că îndemnul lui Pavel: „Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat" (1 Cor 7:10), nu face

parte din voia lui Dumnezeu pentru zilele noastre? Eu nu pot dovedi aceasta cu texte concrete din Scripturi, dar am câteva motive teologice şi istorice pentru care cred că nu se aplică astăzi. Dacă aş fi făcut astfel de afirmaţii în vreun articol, sau dacă le-aş fi rostit măcar într-o conferinţă, vă garantez că în scurt timp ar umbla multe articole şi casete peste tot prin biserici ca să demonstreze că am devenit un teolog liberal care nu mai acordă valoare Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, teologi ortodocşi şi învăţători ai Bibliei au făcut exact aceasta cu 1 Cor. 14:39. Ei au dat la o parte o porţiune din Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind fără rost! Şi au făcut aceasta fără dovezi biblice. Dacă eu aş da la o parte o porţiune din Noul Testament, considerând că nu mai este valabilă astăzi, nu aş putea face aceasta pe baza unor deducţii teologice sau a unor experienţe ale istoriei mai recente, ci îmi vor trebui texte specifice din Noul Testament care să-mi spună că o poruncă anume a fost lovită de nulitate.

Apostolul Pavel respecta darul vorbirii în limbi Chiar şi atunci când eram convins că darurile Duhului nu erau pentru vremea noastră, tot nu îmi făcea plăcere să citesc două pasaje din 1 Corinteni 14. Nu puteam pricepe de ce apostolul le-a inclus. Cel dintâi era afirmaţia sa: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi" (1 Cor. 14:5). Cum a putut spune aşa ceva? La fel de mult mă deranja faptul că el a spus: „dar mai ales să prorociţi." Eu nu credeam că Pavel chiar a vurt să spună că toţi creştinii ar trebui să vorbească în limbi. De exemplu, el a considerat celibatul ca pe un dar spiritual şi a dorit ca toţi creştinii să poată fi celibatari (1 Cor. 7:7 foloseşte cuvântul carisma cu referire la celibatul lui Pavel). Dar în mod sigur el nu spune că se aşteaptă ca toţi creştinii să fie celibatari. Doar a arătat că el acordă o mare valoare celibatului. Problema mea era că el părea să aşeze darul vorbirii în limbi pe acelaşi nivel înalt pe care aşezase propriul său celibat! Ce era aşa de grozav cu privire la darul vorbirii în limbi, încât Pavel să dorească ca toţi să îl aibă? Cea de-a doua afirmaţie a lui Pavel care mă preocupa era declaraţia sa: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi" (1 Cor. 14:18). Pavel pare să spună trei adevăruri în acest verset. Mai întâi, el petrecea mai mult timp vorbind în alte limbi decât oricine din Corint. In al doilea rând, darul limbilor avea o mai mare intensitate la Pavel decât la oricine din Corint.4 In al treilea rând, foarte probabil că Pavel se referă la viaţa sa personală de rugăciune, fiindcă el completează cele spuse în versetul 18 astfel: „Dar în Biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă" (1 Cor. 14:19). Cum putea acest om care era atât de împovărat cu responsabilităţi să petreacă atât de mult timp vorbind în alte limbi? El a putut face astfel numai dacă a descoperit că darul vorbirii în limbi avea o valoare imensă în cultivarea vieţii sale spirituale şi a intimităţii cu Dumnezeu. într-adevăr, exact acesta este motivul pentru care Pavel insista asupra vorbirii în alte limbi: „Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi" (1 Cor. 14:4). De aceea el şi-a dorit ca toţi creştinii să aibă acest dar. Sună aceste cuvinte ca ale unuia care credea că vorbirea în limbi avea doar o valoare temporară pentru biserică? Şi trebuie să vă mai reamintesc că trebuie să ţinem cont de faptul că nu e vorba doar de părerea lui Pavel aici, fiindcă Pavel scria sub inspiraţia Duhului Sfânt. El nu ne oferă doar opiniile sale, ci părerea lui Dumnezeu cu privire la darul vorbirii în limbi. Nu pot găsi nici un alt exemplu în scrierile lui Pavel în care el să acorde o aşa de mare valoare unui dar despre care unii presupun că ar fi limitat doar la primul secol. Trebuie să mărturisesc că mă necăjea şi faptul că Pavel preţuia ceva ce mie îmi stârnea repulsie.

Darurile spirituale sunt necesare pentru sănătatea Trupului lui Hristos In 1 Corinteni 12:4-11, Pavel accentuează faptul că sunt diferite feluri de daruri date Trupului, dar toate sunt date de către Duhul Sfânt. Apoi în versetele 12-27 Pavel face o comparaţie între varietatea darurilor din biserică şi trupul omenesc. Ideea este că toate darurile sunt necesare pentru sănătatea bisericii, la fel cum şi diferitele părţi ale trupului sunt necesare pentru sănătatea trupului. El spune, de exemplu: „Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?" (v. 17). Şi iarăşi, el scrie: „Ochiul nu poate zice mâinii: «N-am trebuinţă de tine»; nici capul nu poate zice picioarelor: «N-am trebuinţă de voi.» (v. 21). El încheie spunând: „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el" (v. 26). Pavel foloseşte metafora Trupului pentru a argumenta faptul că toate darurile spirituale sunt necesare pentru ca Trupul lui Hristos să rămână sănătos.6 Când unii obiectează că darurile supranaturale din versetele 8-10 au încetat o dată cu moartea apostolilor, ei desconsideră analogia pe care Pavel a făcut-o cu privire la mădularele trupului. Ei susţin, de asemenea, exact opusul cuvintelor lui Pavel: „Nu toate mădularele trupului sunt necesare". Cine ar fi dedus aşa ceva din afirmaţiile foarte precise ale lui Pavel din 1 Corinteni 12-14?

Darurile spirituale nu vor înceta până când va reveni Hristos Pavel Ie-a spus corintenilor: „aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar [carisma], în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos" (1 Cor. 1:7) Aici Pavel leagă darurile spirituale de revenirea Domnului Isus. Prin aceasta el pare să sugereze că biserica din Corint, dar în final şi toţi creştinii, vor găsi că aceste daruri sunt de mare valoare până la revenirea Domnului Isus. In 1 Corinteni 13:8-12, Pavel merge totuşi dincolo de o simplă sugestie şi afirmă cu claritate că darurile Duhului nu vor fi luate până când Isus nu va reveni. Pavel scrie: „Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit} acest „în parte" se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin." Pavel admite faptul că va exista o vreme când profeţiile, vorbirea în limbi şi cunoştinţa vor înceta. De fapt, va veni vremea când toate darurile spirituale vor înceta. Când? La revenirea Domnului Isus Hristos. Trei propoziţii din 1 Corinteni 13:8-12 ne conduc la această concluzie. Pavel spune că darurile spirituale vor trece (1) „Când va veni cea ce este desăvârşit", (2) „Când vom vedea faţă în faţă", (3) „Când vom cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" (v. 10,12). Să analizăm pe scurt înţelesul fiecărei propoziţii. Unii spun că prin cuvântul „desăvârşit" (v. 10), Pavel făcea referire la maturitatea bisericii. Dacă se avea în vedere maturitatea deplină a bisericii, atunci aceasta ar fi fost o

nterpretare acceptabilă. Cuvântul tradus cu „desăvârşire" se poate referi la maturitate şi versetul 11 conţine o analogie care implică şi maturitatea. Darurile spirituale au fost lăsate pentru a aduce biserica la o maturitate deplină şi completă, iar când aceasta se va realiza, darurile nu vor mai fi necesare. Dar Scriptura ne învaţă cu claritate că maturitatea completă sau „desăvârşirea" nu vor fi atinse înainte de revenirea lui Hristos (vezi 1 loan 3:2-3 şi Efeseni 5:27). Dacă se are în vedere o fază de maturitate inferioară, atunci această interpretare se loveşte de dificultăţi insurmontabile. Pe de o parte, ea nu poate satisface cerinţele din versetul 12. Cine din biserica zilelor noastre poate spune că II vede pe Isus Hristos faţă în faţă? Sau cine poate pretinde că are o cunoştinţă deplină, tot aşa cum este şi El cunoscut de către Dumnezeu? De fapt, cine ar îndrăzni măcar să sugereze că biserica a ajuns la o fază de maturitate mai înaltă decât biserica din primul secol? Alţii încearcă să argumenteze faptul că „desăvârşirea" se referă la canonul complet al Scripturilor, O dată cu scrierea ultimei cărţi a Bibliei, biserica avea o Biblie completă şi nu mai avea nevoie de darurile supranaturale spirituale. Şi această opinie se loveşte de câteva contraargumente categorice. Mai întâi, nicăieri în contextul imediat, Pavel nu vorbeşte despre Scripturi ca fiind o colecţie de cărţi care au devenit Scriptură. In al doilea rând, nu ne putem permite să spunem că, deoarece avem Scripturile, acum II putem vedea pe Hristos faţă în faţă, şi nici nu putem spune că noi cunoaştem pe deplin, aşa cum suntem cunoscuţi pe deplin. De asemenea, dacă această opinie ar fi corectă, ar trebui să spunem că „Pavel a văzut doar o reflecţie sărăcăcioasă în oglindă, noi vedem faţă în faţă; Pavel a cunoscut în parte, noi cunoaştem pe deplin, aşa cum şi suntem cunoscuţi pe deplin," Chiar dacă avem astăzi Biblia completă, cine poate să afirme că experienţa noastră cu Dumnezeu şi cunoştinţele noastre sunt superioare celor avute de Pavel?7 Expresia „faţă în faţă" (v. 12) se mai referă şi la revenirea lui Hristos. In Vechiul Testament aceasta însemna a-L vedea pe Dumnezeu în mod personal. De exemplu, Iacov La văzut pe Dumnezeu faţă în faţă când s-a luptat cu îngerul Domnului. (Geneza 32:30). După ce îngerul Domnului l-a cercetat pe Ghedeon, când bătea grâul în teasc, Ghedeon a exclamat: „Am văzut pe îngerul Domnului faţă-n faţă" (Jud. 6:22). Exod 33:11 spune că „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui."8 Aşadar, când Pavel foloseşte această expresie, el se referă la vremea când îl vom vedea pe Isus faţă în faţă. Este vorba de momentul revenirii Sale, când orice ochi II va vedea (Ap. 1:7). In final, afirmaţia: „Atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" (v. 12) se poate referi doar le revenirea Domnului.9 Pavel nu spune că la întoarcerea Domnului credincioşii vor fi atotcunoscători, ca Domnul. Mai degrabă, spune el, vom cunoaşte cu acurateţe, fără informaţii greşite sau prejudecăţi. In prezent inima noastră este rea şi înşelătoare (Ier. 17:9). Dar când va reveni Domnul, El va îndepărta orice urmă a păcatului din inima noastră, astfel că vom cunoaşte tot aşa de bine pe cât suntem cunoscuţi. Pentru ce continuă Dumnezeu să dea daruri supranaturale bisericii? Aşa cum am văzut în acest capitol, 1 Corinteni 12-14 ne oferă şase motive care sunt la fel de valabile astăzi, precum au fost şi în secolul întâi: 1. Dumnezeu dă daruri spirituale pentru întărirea Trupului lui Hristos. 2. Dumnezeu ne porunceşte să dorim cu insistenţă darurile spirituale, mai ales proorocia. 3. Dumnezeu ne porunceşte să nu împiedicăm vorbirea în limbi, chiar şi atunci când darul vorbirii în limbi este folosit de unii în mod greşit. 4. Înalta consideraţie a Apostolului Pavel faţă de darul vorbirii în limbi indică faptul că darul are o valoare semnificativă în cultivarea intimităţii cu Domnul.

5. Analogia făcută de Pavel, între biserică şi trupul omenesc, indică faptul că toate darurile spirituale sunt necesare pentru sănătatea Trupului lui Hristos. 6. Scriptura afirmă în mod clar faptul că darurile spirituale nu vor înceta până la revenirea Domnului. În lumina acestor şase afirmaţii clare cu privire la darurile supranaturale ale Duhului, este imposibil să conchizi că Pavel sau Scriptura a prevăzut că darurile vor dispărea înainte de revenirea Domnului.

87 De ce nu vindecă Dumnezeu întotdeauna? La 15 ianuarie 1990, Duane Miller, păstorul bisericii baptiste nr. 1 din Brenham,-Texas, şi-a pierdut vocea la sfârşitul programului de duminică dimineaţa şi nu a mai putut predica la programul de seară. Doctorul i-a cerut să facă o pauză de şase luni. După aceasta, fiindcă tot nu şi-a revenit, medicii i-au spus că ţesutul de mielină al corzilor vocale este distrus şi nu-şi va mai putea recăpăta vocea. Atunci a apelat la terapie vocală, dar aceasta nu i-a fost de ajutor, aşa că a trebuit să se retragă din pastoraţie în toamna anului 1990. La începutul anului 1992 a început să predea la Şcoala Duminicală a bisericii baptiste nr. 1 din Houston, folosindu-se de un microfon special. Dar cu toate acestea, gâtul îl durea atât de tare încât cu greu putea să mănânce sau să bea ceva timp de două zile după ce-şi ţinea cursurile. Într-o duminică dimineaţa, pe 17 ianuarie 1993, tocmai terminase de citit Psalmul 103:3 înaintea celor de la Şcoala Duminicală: „El îţi iartă toate fărădelegile tale El îţi vindecă toate bolile tale." El s-a oprit să comenteze acest verset, spunând că sunt două opinii extreme cu privire la vindecare. Ascultaţi cuvintele lui Duane: Am spus că, pe de o parte, există o tabără care crede că Dumnezeu totdeauna vindecă în mod miraculos, în timp ce altă tabără susţine că aceasta nu se întâmplă niciodată. Dar ceea ce trebuie să înţelegem este că astfel II limităm pe Dumnezeu după îngustimea noastră. Iar Dumnezeu nu poate fi pătruns de gândirea noastră.

Le-am spus că în faţa vindecărilor divine trebuie să faci un pas înapoi şi să spui: „Ştiu că Dumnezeu face aceasta din când în când şi nu pot să vă spun de ce. Nu înţeleg de ce unii sunt vindecaţi şi alţii nu. Lasă lucrurile aşa cum sunt şi spune că aceasta este înţelepciunea Domnului. Am terminat de spus aceasta şi am început să citesc următorul verset din Psalm: „El îţi izbăveşte viaţa din groapă... " ŞI VOCEA MEA s-a schimbat. Am auzrit primul cuvânt si am simţit în gâtul meu că durerile au plecat. Nu mai era nimic din suferinţa pe care am simţit-o timp de trei ani. Mi-ar plăcea să vă spun că am înţeles exact ce se petrecea ... şi că mă aşteptam ca Dumnezeu să lucreze şi că nu am fost surprins. Dar ar fi o minciună. Am fost speriat de moarte. M-am oprit, m-am uitat speriat în jur, şi apoi am spus două sau trei cuvinte, gândindumă: „Aud cu adevărat aceste cuvinte, sau mi se pare? " Le-am spus celorlalţi că nu înţelegeam ce se petrece, dar ştiam că Dumnezeu era la lucru. Am încercat să revin asupra lecţiei dar nu am putut, şi nimănui nu i-a păsat de asta. Oamenii au început să aplaude. Toţi plângeau. Erau în jur de 200 de persoane în clasă şi nu existau ochi uscaţi. Cineva a început să cânte o cântare de laudă. Altcineva a spus că tocmai am trăit puterea lui Dumnezeu. Doar I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi apoi am ieşit din biserică.1 La aproape trei ani după ce Duane Miller şi-a pierdut vocea, Domnul i-a dat-o înapoi. Domnul nu i-a explicat lui Duane de ce şi-a pierdut vocea sau de ce s-a decis să i-o dea înapoi. În ultimele două capitole am încercat să explic unele dintre motivele pentru care Dumnezeu vindecă şi dă daruri supranaturale în zilele noastre. Totuşi, există împrejurări în care nu putem găsi nici un fel de explicaţii pentru manifestarea supranaturală a puterii lui Dumnezeu sau pentru lipsa unei intervenţii divine. Uneori Dumnezeu vindecă fără să ne dea nici un fel de lămuriri. În introducerea istorisirii despre paraliticul din Capernaum care a fost coborât prin acoperişul casei, ni se spune în mod simplu că „puterea Domnului era cu El, ca să vindece" (Luca 5:17).2 Pe de altă parte, Dumnezeu poate hotărâ să vindece sau să elibereze pe cineva, fără să ofere vreo explicaţie. De pildă, în Fapte 12, atât Iacov cât şi Petru au fost întemniţaţi de către Irod. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să fie ucis, dar 1-a izbăvit pe Petru în mod supranatural. Scriptura nu ne explică de ce a făcut Dumnezeu astfel. Nu ne este oferit nici un motiv omenesc sau divin pentru a putea lămuri această taină. Moartea lui Iacov, precum şi eliberarea lui Petru pur şi simplu au servit scopurilor suverane ale lui Dumnezeu. în încercarea noastră de a înţelege de ce vindecă Dumnezeu, trebuie ca întotdeauna să nu pierdem din vedere ceea ce spune Isaia: „Căile voastre nu sunt căile Mele" (Isaia 5:8). Cu toate acestea, Biblia ne oferă câteva motive clare pentru care puterea supranaturală a lui Dumnezeu este împiedicată să lucreze în anumite situaţii.

Apostazia

Orice persoană care se îndepărtează de prezenţa lui Dumnezeu II va determina şi pe Dumnezeu să îşi retragă puterea Sa supranaturală. Când poporul lui Dumnezeu cade în apostazie şi se întoarce de la Dumnezeu pentru a căuta altceva în schimb, el îşi retrage prezenţa Sa binefăcătoare de peste poporul Său. Aceasta se poate întâmpla cu un individ, cu un grup sau chiar cu o naţiune întreagă. Unii dintre psalmi au fost scrişi chiar în timpul unor perioade de apostazie din istoria lui Israel. Psalmul 74 este unul dintre acei psalmi care au fost scrişi probabil în perioada exilului, când babilonienii stăpâneau peste Israel şi mulţi evrei fuseseră deportaţi. 5 În primul verset, psalmistul deplânge faptul că Dumnezeu îşi respinge poporul, iar în versetele următoare el descrie devastarea pe care duşmanii lui Israel au făcut-o în ţară, fiindcă poporul nu se mai află sub protecţia puterii lui Dumnezeu. Apoi substanţa plângerii sale se schimbă în versetele 9-11: Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi, care să ştie până când... Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul, şi va nesocoti vrăjmaşul fără curmare Numele Tău? Pentru ce îţi tragi înapoi mâna şi dreapta Ta? Scoate-o din sân şi nimiceşte-i! Absenţa semnelor supranaturale şi a slujbei profetice nu era deloc o situaţie normală în Israel, conform spuselor psalmistului. Aceasta era o dovadă a judecăţii divine severe asupra ţării. Apostazia lui Israel L-a determinat pe Dumnezeu să-Şi retragă puterea supranaturală de peste întreaga naţiune. Psalmul 77 este similar, dar probabil că a fost scris într-o altă perioadă din istoria lui Israel. În mijlocul psalmului, autorul descrie judecata divină împotriva apostaziei, iar apoi psalmistul oferă răspunsul său faţă de judecata Iui Dumnezeu: „Va lepăda Domnul pentru totdeauna? Şi nu va mai fi El binevoitor? S-a isprăvit bunătatea Lui pe vecie? S-a dus făgăduinţa Lui pentru totdeauna? A uitat Dumnezeu să aibă milă? Şi-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?" - Atunâ îmi zjc: «Ceea ce mă face să sufăr, este că dreapta Celui Prea înalt nu mai este aceeaşi...» Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, cări îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale, şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale. Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte! Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeul, care faci minuni; Tu Ţi-ai arătat puterea printre popoare." (Psalmi 77:7-14) Conform psalmistului, Dumnezeu era aşa de mâniat pe poporul Său, încât se părea că îl va respinge pentru veci.6 Apostazia lor îi împiedica să primească îndurarea Sa, dragostea Sa nepieritoare şi mila Sa. O dovadă palpabilă a faptului că Dumnezeu nu îşi mai arăta îndurarea faţă de poporul Său era lipsa intervenţiei Sale în chip miraculos în viaţa lui. Psalmistul se referă la minuni ca la ceva ce s-a petrecut „cu mult timp în urmă" (v.ll). Psalmistul însă nu se mulţumeşte să trăiască sub acest fel de judecată. El îi cere lui Dumnezeu să îşi manifeste puterea în chip proaspăt (v.ll). („Mâna dreaptă" a lui Dumnezeu este sintagma prin care Scriptura se referă la puterea lui Dumnezeu.) Chiar dacă în acele clipe puterea lui Dumnezeu nu se manifesta în viaţa sa, el nu se referă la Dumnezeu ca la „Dumnezeul care a făcut minuni", ci foloseşte timpul prezent: „Dumnezeul care face minuni." (v. 14, s. a.) Cu alte cuvinte, psalmistul îşi dă seama în mod clar că lipsa minunilor din vremea sa se datora apostaziei poporului, nu unei schimbări în atitudinea lui Dumnezeu faţă de minuni.

Probabil că ilustraţia cea mai bună cu privire la efectul acestei apostazii se găseşte în cartea Judecători. Cartea Judecători este scrisă după un tipar ciclic. Fiecare ciclu are patru faze. Mai întâi, oamenii cad în apostazie. Apoi Dumnezeu îi lasă pe mâna duşmanilor. In cea de-a treia fază poporul se pocăieşte şi striga după îndurare. Intr-a patra fază Dumnezeu ridică un judecător care îi eliberează din mâinile duşmanilor. In vremea apostaziei lor, ei au trăit lipsiţi de experienţa puterii lui Dumnezeu, şi, drept urmare, de puterea Sa supranaturală. Cu toate acestea, când poporul s-a căit şi a strigat către Dumnezeu, El i-a trimis un eliberator precum Samson, prin care puterea lui Dumnezeu s-a revărsat, iar poporul a fost eliberat de opresori. Cartea Judecători ilustrează faptul că modalitatea cea mai sigură de a pierde prezenţa lui Dumnezeu, şi prin urmare puterea Sa supranaturală, este căderea în apostazie. In Vechiul Testament apostazia se manifesta cel mai adesea sub forma idolatriei. Deşi închinarea idolatră încă mai constituie o problemă în acele părţi ale pământului în care religii ca budismul şi hinduismul au o influenţă semnificativă, această formă de apostazie este exprimată diferit în cultura occidentală. Apostolul Pavel numeşte lăcomia, idolatrie (Col. 3:5). Această formă de idolatrie este foarte vie în biserica din vest. De fapt, o mare parte din bisericile din America folosesc lăcomia ca o motivaţie majoră pentru a dărui pentru lucrarea Domnului. Unii predicatori vorbesc de parcă Isus ar fi fost bogat, purta doar blugi de firmă şi ar fi dorit ca toată lumea să ajungă bogată. Dacă ar fi să ne luăm după ei, cu cât dai mai mult, cu atâta vei căpăta rriai mult. Acest „botez al lăcomiei" este de fapt o formă de idolatrie care, dacă va rezista ca atare, va îndepărta prezenţa Domnului şi va determina biserica să piardă puterea Sa. : Putem cădea în apostazie în multe feluri. Dacă un creştin îşi pângăreşte trupul într-o relaţie imorală, el este un apostat. Ioan spunea că „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul" (1 loan 1:6). Dumnezeu nu va avea părtăşie cu noi dacă umblăm în întuneric, astfel că vom rămâne şi fără prezenţa Sa, şi fără puterea Sa. În final, este posibil ca oamenii să ajungă la apostazie doctrinară. Se pare că aceasta a dus la căderea lui Imeneu şi Alexandru, ceea ce l-a determinat pe Pavel să îi dea pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1 Tim. 1:20). Bisericile liberale care neagă dumnezeirea lui Isus, ispăşirea prin sângele Său, întoarcerea Sa în trup, cerul, iadul, justificarea prin credinţă, autoritatea Scripturii şi aşa mai departe, nu pot cunoaşte manifestarea puterii lui Dumnezeu în mijlocul lor. Cel mai probabil că nu vei vedea manifestări supranaturale şi vindecări divine între aceşti credincioşi şi în bisericile lor. Puterea lui Dumnezeu poate rămâne peste un individ sau peste o grupare o vreme, dacă aceştia au intrat pe panta unei apostazii. Chiar şi Izabelei din Tiatira i s-a dat timp să se pocăiască de imoralitatea ei, înainte ca Dumnezeu să o judece (Apoc. 2:21-23). Aceasta se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, o bunătate despre care Pavel spunea că trebuie să îi conducă pe copiii răzvrătiţi ai lui Dumnezeu la pocăinţă (Rom. 2:4). Dar până şi răbdarea divină are margini, iar când se întâmplă aceasta, prezenţa şi puterea Sa vor pleca, iar locul lor va fi luat de judecată.

Legalismul şi credinţa căldicică Isaia a relatat una dintre cele mai tragice judecăţi care au lovit naţiunea lui Israel: „Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor, şi v-a acoperit capetele, văzătorilor.”

Dumnezeu a trimis un somn peste israeliţi care îi împiedica să înţeleagă de ce erau judecaţi, aşa că nici nu se pocăiau, ca judecata să se încheie. El le-a orbit chiar şi ochii oamenilor celor mai sensibili spiritual din Israel, profeţii şi văzătorii de la care se aştepta să vegheze peste Israel. Isaia spunea că dacă viziunea judecăţii poporului ar fi scrisă şi transmisă în acest fel, orbirea lui era atât de gravă încât nu ar fi putut să o citească (Isaia 29:11-12). Ce L-a determinat pe Domnul să îşi îndepărteze lucrarea Sa şi duhul Său de descoperire de la poporul Său? Imediat după relatarea acestei judecăţi, Isaia scrie:

„Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească." (Isaia 29:13) Legalismul evreilor a îndepărtat prezenţa lui Dumnezeu. Ei au păstrat o religie formală, exterioară, în timp ce inimile lor rătăceau departe de Dumnezeu. Legalismul totdeauna îi orbeşte pe aderenţii săi faţă de realitatea spirituală. Legalismul îndepărtează revelaţia Duhului Sfânt. Meditaţi puţin la aceasta. Câţi legalişti aţi întâlnit până acum? Pe câţi legalişti i-aţi văzut mărturisindu-şi păcatul de-a fi legalişti? Niciodată nu am auzit de vreo persoană care era contaminată de spiritul legalismului să mărturisească acest lucru. Am auzit de mulţi oameni prinşi în păcatul imoralităţii mărturisindu-şi vinovăţia, dar niciodată nu am auzit un legalist mărturisindu-şi legalismul. Există ceva care produce orbirea omului imediat ce cade în păcatul legalismului. Cel mai grav lucru legat de legalism este faptul că acesta îndepărtează prezenţa lui Dumnezeu. La începutul lucrării sale, Isaia a avut o vedenie a Domnului care deplângea faptul că poporul Său Ii aducea jertfe într-un mod legalist (1:11). El l-a auzit pe Domnul strigându-le: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare!" (Isaia 1:13). Domnul a spus că îşi va întoarce privirile de la izraeliţi şi nu-i va mai asculta când se vor ruga (1:15). Nici chiar postul lor nu mai putea atrage atenţia lui Dumnezeu (58:3). Legalismul pur şi simplu ne deconectează de la prezenţa lui Dumnezeu. Şi există un motiv precis pentru care se întâmplă aceasta. Legalism înseamnă mai mult decât a ţine porunci omeneşti sau a căuta să respecţi un cod de bună purtare exterior, în timp ce dai voie inimii să rătăcească departe de Dumnezeu. Acestea sunt simptoame ale legalismului, însă esenţa legalismului este cu mult mai rea decât acestea. Esenţa legalismului înseamnă să te încrezi în activităţi religioase în loc să îţi pui încrederea în Dumnezeu, înseamnă să îţi pui încrederea într-o practică, în loc să te încrezi într-o Persoană. Aceasta te aduce negreşit în situaţia să iubeşti mai mult practica decât Persoana. Scopul final al dragostei este acela de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, puterea şi mintea. Legalismul este o sfidare făţişă la adresa lui Dumnezeu, prin încălcarea celei dintâi porunci, pentru că legalismul mută atenţia şi încrederea noastră de la persoana lui Dumnezeu la activităţile religioase. Dumnezeu nu a tolerat legalismul în Israelul din vechime. Isus nu l-a tolerat între cărturari şi farisei. Şi El nu îl va tolera nici în poporul din zilele noastre. Legalismul este prevalent în biserica din zilele noastre, tot aşa cum a fost în iudaismul din primul secol, în timpul lucrării lui Isus. Cărturarii şi fariseii niciodată nu au cunoscut puterea lui Dumnezeu, şi nici legaliştii bisericii din zilele noastre. Sora legalismului este credinţa căldicică. Exemplul proeminent al acestui fel de credinţă este biserica din Laodicea. Aceasta a fost una dintre cele mai bogate biserici din Asia, dar Isus a spus că era căldicică (Apoc. 3.16). Caracteristica definitorie a unei biserici căldicele este dată la iveală de atitudinea cu care spune: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic»" (Apoc. 3:17). Atunci când ajungi la punctul în care ţi-ai pierdut foamea după Dumnezeu şi eşti satisfăcut cu starea ta spirituală din prezent, atunci ai

devenit căldicel. Trebuie să fim totdeauna recunoscători pentru ceea ce avem în Dumnezeu, dar niciodată nu trebuie să fim mulţumiţi de starea noastră spirituală de moment. Trebuie ca mereu să dorim mai mult din Dumnezeu, mai mult din prezenţa Sa şi mai mult din caracterul lui Hristos să se realizeze în noi (Gal. 4:19). Când încetăm a dori mai mult, ne complăcem într-o stare de nepăsare şi devenim ceea ce Isus numea căldicei. Dacă rămânem căldicei, El spune: „yAm să te scuip din gura Mea" (Apoc. 3:16, traducerea NASB). Oricum am interpreta cuvântul „a scuipa", el include în mod sigur pierderea prezenţei şi puterii Sale binefăcătoare. In timp ce apostazia este pierderea sfinţeniei, legalismul şi credinţa căldicică vor determina pierderea intimităţii cu Dumnezeu şi a unităţii cu ceilalţi credincioşi. Intimitatea cu Dumnezeu este absolut esenţială pentru slujire. Amintiţi-vă că Isus a făcut doar ceea ce L-a văzut pe Tatăl Său făcând (loan 5:19). Slujirea supranaturală a lui Isus era absolut dependentă de intimitatea cu Tatăl Său. Tot astfel, slujirea apostolilor era complet dependentă de legătura lor cu Isus, fiindcă ei nu puteau face nimic despărţiţi de El (loan 15:5). Aşadar, pierderea intimităţii înseamnă pierderea puterii pentru lucrare. Pierderea legăturii cu Dumnezeu conduce invariabil la pierderea unităţii dintre credincioşi. Temelia unităţii este auzirea vocii lui Dumnezeu şi urmarea priorităţilor Sale pentru viaţa noastră. Isus S-a rugat pentru unitatea credincioşilor pentru ca lumea să ştie că Tatăl L-a trimis pe Isus şi că iubeşte biserica (loan 17:23). Fără unitate, biserica nu va avea niciodată credibilitate în lume sau putere de a-şi împlini lucrarea. Apostazia, legalismul şi starea căldicică sunt probleme serioase existente în biserica zilelor noastre. Aceste păcate împiedică în mod evident puterea supranaturală a lui Dumnezeu de a se manifesta între credincioşii contemporani. Cu toate acestea, eu cred că mai există un factor care este o piedică mai mare decât celelalte trei puse laolaltă. Mă refer la necredinţa care a năpădit biserica actuală.

Necredinţa Când Isus a vizitat orăşelul său natal, Nazaret, a fost întâmpinat cu necredinţă şi dispreţ. Ce efect a avut aceasta asupra lucrării Sale supranaturale? Marcu spune că „N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor" (Marcu 6:5-6). Unii oameni au dificultăţi în a înţelege cuvintele „n-a putut". Fiul lui Dumnezeu este omnipotent. Cum se poate spune despre o fiinţă omnipotentă că „n-a putut să facă nici o minune acolo"? Totuşi, sunt unele lucruri pe care o fiinţă perfectă, omnipotentă, nu le poate face. De exemplu, El nu poate să mintă (Evrei 6.18). El nu poate avea părtăşie cu întunericul (1 Cor. 6.14; 1 loan 1:6). Se include Marcu 6:5 în aceeaşi categorie? Matei a scris despre acelaşi incident, dar El nu a spus că Isus nu a putut face minuni în Nazaret. El a spus: „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor" (Matei 13:58, s. n.). Eu cred că Matei ne ajută să înţelegem la ce se referă Marcu. Eu nu cred că trebuie să interpretăm cuvintele lui Marcu: „nu a putut" într-un sens absolut. Există situaţii în care Isus a făcut minuni într-un context în care se pare că nu era credinţă deloc. Eu cred că ceea ce Matei şi Marcu ne spun este faptul că, în general, Isus nu va face minuni într-o atmosferă de necredinţă. Iacov a formulat acest principiu şi în alt mod. El le-a scris cititorilor săi că „nu aveţi, pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Cu alte cuvinte, tu nu Ii vei cere lui Dumnezeu ceva ce nu crezi că îţi va da. Vă amintiţi când am relatat cum stăteam la masă cu un grup de teologi care glumeau, enumerând toate bolile pentru care nu s-ar ruga (p. 137)? In timp cei ei râdeau şi enumerau bolile pentru care nu voiau să se roage, nu mi-am putut împiedica gândul să nu zboare la cuvintele din Iacov 4:2. Când unul dintre ei spunea că nu se va ruga niciodată pentru

vindecarea orbilor, mi-a venit în minte Iacov 4:2 şi m-am gândit: Ghici ce fel de vindecare nu vei vedea niciodată! Acei oameni nu vor cere niciodată vindecări supranaturale şi probabil că nu vor vedea vindecări supranaturale. „Nu aveţi, pentru că nu cereţi." Dacă nu aţi văzut nici o vindecare supranaturală veritabilă, întrebaţi-vă cât de des vă rugaţi pentru aceasta. Nu vă vorbesc despre rugăciunile ritualice, unde numele unei persoane bolnave, dar absente, este menţionat pe o lista cu alte nume, la slujba de duminică, pentru ca să Ii cerem lui Dumnezeu să călăuzească mâinile medicilor, să mângâie familia şi să accepte că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele credincioşilor. Acest fel de rugăciuni se rostesc des din curtoazie personală, fără nici un fel de aşteptare şi anticipare că Dumnezeu va face o minune. Când vă întreb cât de des vă rugaţi pentru vindecări supranaturale, vă întreb cât de des acceptaţi să mergeţi într-un salon de spital şi vă rugaţi pentru suferinzi ca să fie vindecaţi supranatural? Cât de des vă puneţi mâinile peste bolnavii din biserica voastră şi vă rugaţi pentru ei? Cei mai mulţi dintre oamenii cu care vorbesc, şi care încă nu au văzut o minune, sunt, în foarte mare măsură, oameni care niciodată nu se deranjează să-şi pună mâinile peste bolnavi şi să se roage cu credinţă. Şi opusul este adevărat: încă nu am întâlnit o persoană care îşi pune mâinile frecvent peste bolnavi şi se roagă cu credinţă, şi care să nu fi văzut cel puţin câteva vindecări supranaturale. Ceea ce mă surprinde în aceste zile nu este cât de puţin vindecă Dumnezeu în bisericile conservatoare evanghelice, ci faptul că El, totuşi, încă mai vindecă. O aşa de mare parte a bisericii este plină de necredinţă încât sunt cu adevărat uimit de faptul că unii sunt vindecaţi. In marea majoritate a seminarelor conservatoare cu care sunt familiarizat, studenţii nu sunt învăţaţi despre disponibilitatea lui Dumnezeu de a vindeca. Mulţi învaţă mai degrabă că Dumnezeu nu vindecă într-un mod semnificativ, iar alţii învaţă că dorinţa după lucrările supranaturale este un păcat. Absolvenţii acestor seminare devin pastorii bisericilor din America. Ei învaţă bisericile exact ceea ce au învăţat în seminar. Este surprinzător, aşadar, că o parte semnificativă a bisericii din zilele noastre gustă atât de puţin din puterea supranaturală a lui Dumnezeu? Deşi nu mai sunt profesor la seminar, sunt încă invitat să ţin prelegeri la seminare şi la alte aşezăminte academice. In călătoriile mele întâlnesc mulţi profesori şi conducători de biserici. Mi-a fost dat să descopăr că tot mai puţini dintre lideri consideră că darurile au încetat odată cu moartea apostolilor. De fapt, tot mai des aud conducători spunând: „Suntem deschişi la darurile Duhului şi la minunile pe care le face Dumnezeu." Adesea oamenii spun aceasta crezând că este "ceva nobil să te declari „deschis". Totuşi, a fi deschis nu înseamnă mare lucru pentru Dumnezeu. O persoană care este doar deschisă este o persoană care încă nu crede. Dacă un necreştin moare pe când era deschis faţă de posibilitatea ca Isus să fi murit pe cruce pentru păcatele sale, acea persoană va merge, totuşi, în iad. Nu faptul că eşti deschis aduce binecuvântările lui Dumnezeu, ci credinţa şi stăruinţa după darurile pe care El ni le-a promis. Isus nu a spus niciodată: „Ferice de cei deschişi". V-aţi încredinţa banii dumneavoastră unui broker de la bursă care v-ar spune că este deschis pentru realizarea de profit din economiile dumneavoastră de o viaţă? Faptul de a fi deschis nu contează foarte mult. Sunt convins că, în cele mai multe cazuri, a fi deschis e mai bine decât a fi ostil, dar deschiderea în sine nu ne va da propăşire în lucrurile spirituale. Pavel nu ne-a spus să fim deschişi faţă de darurile spirituale; el ne-a spus să le căutăm cu grijă (1 Cor. 12:31; 14.1, 39). In primul secol, oamenii II căutau pe Isus şi pe apostoli pentru vindecări şi pentru minuni. Ei îşi luau bolnavii cu ei cu aşteptarea că atât bolile cât şi demonii îi vor părăsi. Eu nu cred că biserica de astăzi va vedea vindecări şi minuni în masă decât dacă va tânji încă o dată după acestea.

Valoarea suferinţei în răscumpărare Cel mai adesea când în Noul Testament se vorbeşte despre suferinţă, referirea nu se face la bolile fizice, ci la prigonirile pentru credinţă. Cu toate acestea, sunt convins că unele suferinţe fizice sunt lăsate în mod intenţionat pentru că există în ele o anumită binecuvântare. În aceste cazuri, Dumnezeu nu oferă vindecare sau nu face o minune pentru care ne rugăm, în schimb ne dă harul de a răbda acea situaţie neplăcută. Nimeni nu cunoaşte în mod sigur la ce s-a referit Pavel când a vorbit despre „ţepuşul în carne". Posibil că a fost vorba de o suferinţă ori a fost vorba de prigoanele îndurate de el. Orice ar fi fost, Dumnezeu a decis să nu îndepărteze acel ţepuş. Pavel spune: „De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu iţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare." (2 Cor. 12:8-10) Pavel a considerat că harul răscumpărător îi este de ajuns atunci când a suferit prigoane din pricina numelui lui Hristos. Petru mai menţionează şi valoarea „purificatoare" a suferinţei. El scrie: „în ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos." (1 Petru 1:6-7) Petru spune că patru lucruri ar trebui să ne ofere pacea, atunci când Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor noastre de a îndepărta suferinţa. Mai întâi, el ne spune că suferinţa este pentru „acum". Uneori, când traversăm o perioadă lungă de suferinţă, suntem tentaţi să credem că aceasta va dura veşnic, însă Petru ne încurajează să vedem că ea este doar pentru „acum". În al doilea rând, el spune că durata ei este „doar pentru puţină vreme". În lumina veşniciei, toată suferinţa nu va însemna decât un mic abur sau o scurtă respiraţie. In al treilea rând, Petru spune că ajungem să suferim numai „dacă trebuie". In final, produsul tuturor suferinţelor noastre se compară cu un proces de purificare, „încercaţi prin foc", prin care caracterul nostru se îmbogăţeşte. Ca urmare, Domnul Isus Hristos primeşte lauda şi slava. Când răbdăm suferinţa fără să ne clintim, fără ca dragostea sau încrederea noastră în Domnul Isus Hristos să scadă, aceasta ne schimbă şi mai mult în chipul Său şi îl onorează pe El. Astfel, dacă ţi-ai pus încrederea în Dumnezeu ca să capeţi vindecarea, şi i-ai cerut să te vindece dar nu ai fost vindecat, este foarte posibil că El vrea ca Fiul Său să fie proslăvit prin suferinţa ta. Dacă aceasta este intenţia Sa, El îţi va da şi harul să rabzi suferinţele. Trebuie să vă avertizez cu privire la ceva. Cei care cred că suferinţa răscumpărătoare este acelaşi lucru cu judecata lui Dumnezeu şi disciplinarea pentru păcatul nostru comit o greşeală foarte gravă. Când Petru a folosit cuvintele „dacă trebuie", el nu se referea la judecată. Dumnezeu poate îngădui să trecem prin suferinţă din mai multe motive, nu numai din pricina judecăţii împotriva păcatului. Iov a fost considerat de Dumnezeu omul cel mai neprihănit şi fără pată de pe faţa pământului, şi, cu toate acestea, Dumnezeu a îngăduit ca el să sufere într-un mod îngrozitor. Cu siguranţă că acea suferinţă a avut şi un rezultat în purificarea caracterului lui Iov, dar Biblia nu ne dă voie să privim suferinţa lui Iov ca pe o

judecată divină. Prea adesea întâlnesc copii ai lui Dumnezeu care în mod greşit presupun că suferinţele lor sunt o dovadă a judecăţii lui Dumnezeu împotriva lor. Eu cred că Dumnezeu poate trimite judecăţi catastrofale în viaţa noastră din pricina păcatului nostru (cf. 1 Cor. 5:1-5). Totuşi, cred că El face aceasta din pricina unor acte semnificative de răzvrătire. Dacă nu te afli într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu, şi totuşi eşti în suferinţa, nu-i da voie Diavolului să te chinuie cu gânduri de condamnare şi judecată. Obişnuiesc să mă rog când sunt în suferinţă, ca să capăt vindecare sau uşurare. Insă dacă Domnul îmi spune în mod concret că nu intenţionează să îmi îndepărteze suferinţa, atunci îmi pun încrederea în El ca într-un Tată ceresc plin de dragoste, şi rabd suferinţa pe care El a îngăduit-o în viaţa mea cu dragoste şi încredere. Eu încerc să resping orice gânduri de acuzare pe care „pârâşul fraţilor noştri" (Rom. 12:10) le îngrămădeşte îndată peste mine, altfel efectul de purificare pe care Dumnezeu îl doreşte în viaţa mea prin acea suferinţă s-ar putea diminua considerabil.

Suveranitatea în alegerea timpului şi a tainelor Am menţionat la începutul acestui capitol că sunt situaţii în care Dumnezeu hotărăşte să nu ne ofere nici un motiv pentru ce a vindecat, sau pentru ce nu a vindecat. Când Isus a fost la scăldătoarea din Betezda, a vindecat numai un paralitic (loan 5:1-15), deşi erau oameni bolnavi peste tot în jurul scăldătoarei. Nu ni se oferă nici o explicaţie de ce Tatăl a voit să vindece numai pe acea persoană şi să îi lase pe toţi ceilalţi bolnavi. Am mers odată să mă rog pentru un mic copilaş care s-a născut fără creier. Doar o mică parte a creierului se dezvoltase ca o tulpină. Acest copil se născuse într-o familie creştină care pierduse deja doi copii în accidente tragice. Când mi s-a cerut să merg în secţia de terapie intensivă şi să mă rog pentru acel copilaş, am socotit că am experimentat o întărire a credinţei din inima mea. Mi-am amintit de o vindecare faimoasă, bine documentată din punct de vedere medical, a unui copil născut în Vancouver, British Columbia, suferind de o boală identică. Tatăl copilului, Paddy Duclow, mi-a descris acea vindecare în urma căreia doctorii au fost uimiţi, iar fiul său a devenit un fenomen medical al oraşului. Mă gândeam la' acea vindecare, când am intrat în salonul de la terapie intensivă ca să mă rog pentru micuţul copilaş. Am fost mirat când l-am văzut pe acel copilaş. Era minunat! Părea atât de sănătos şi de normal. Păstorii acelei familii şi cu mine ne-am rugat, şi, chiar dacă ni s-a părut că nu simţim o prezenţă divină specială acolo, credeam că sunt şanse bune ca acel băieţel să se vindece. Insă a doua zi băieţelul a murit Când am revenit în oraşul meu, am aflat că Dumnezeu a vindecat de o boală venerică pe o femeie care nu a arătat pocăinţă în mod clar. Am simţit cum mi se ridică tensiunea de mânie. L-am întrebat pe Dumnezeu de ce a vindecat o femeie care nu merita vindecarea şi a lăsat un copil inocent să moară. Am simţit cum Domnul a început să îmi spună deodată: „Deci, cine merită vindecarea? Vrei să fii ta cel care decide cum să împart îndurările Mele?" Acea mustrare mi-a fost de ajuns. Dumnezeu nu mi-a explicat de ce a murit copilaşul şi de ce a vindecat-o pe femeie, dar El mi-a adus aminte că este suveran şi nu trebuie să dea explicaţii nimănui. Sunt sigur că şi alţi factori influenţează minunile sau lipsa minunilor. Sunt sigur că există un flux şi un reflux în revărsarea vindecărilor supranaturale, tot aşa cum sunt şi trezirile din istorie. In fiecare veac, există oameni care sunt mântuiţi şi vindecaţi, dar sunt vremuri în care această revărsare este mai îmbelşugată. Biserica nu a cunoscut o trezire continuă, ci a intrat şi a ieşit de multe ori dintr-o stare de trezire, în ultimele două mii de ani. Unele segmente ale bisericii nu au experimentat niciodată trezirea. De exemplu, cu excepţia

populaţiei aborigene, Australia nu a experimentat niciodată o trezire. Ar fi greşit să tragem concluzia, din cele spuse, că Dumnezeu nu mai trimite treziri. Aceasta ilustrează pur şi simplu faptul că există o creştere şi o descreştere în istoria trezirii. Pe lângă aceste variaţii în timpul stabilit de Dumnezeu şi valoarea răscumpărătoare a suferinţei, sunt sigur că mai există şi alţi factori biblici care influenţează frecvenţa cu care se produc minunile. Dar fără îndoială că factorii umani de căpătâi care inhibă revărsările puterii miraculoase sunt cei menţionaţi în acest capitol: apostazia, în toate formele ei, legalismul, credinţa căldicică şi necredinţa. Orice biserică — penticostală, carismatică, non-carismatică, anticarismatică - poate fi vinovată de cele trei motive negative pe care le-am oferit pentru a putea explica parţial de ce Dumnezeu nu vindecă întotdeauna (adică apostazia, legalismul, credinţa căldicică şi necredinţa). Chiar şi o biserică puternică în acceptarea teoretică a vindecării divine poate fi umplută de necredinţă când ajunge la aplicarea practică a rugăciunii pentru membrii ei bolnavi. In fapt, după propria mea experienţă, ar trebui să spun că acest fenomen nu este deloc neobişnuit. Eu cred că aceşti trei factori negativi vor fi biruiţi doar prin simpla împotrivire faţă de ei. Antidotul pentru aceste păcate este căutarea unei Persoane. Domnul i-a făcut lui Solomon o făgăduinţă care este încă valabilă şi astăzi: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, — // voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara." (2 Cronici 7:14) Dacă biserica ar urma acest sfat, eu cred că Dumnezeu ne-ar da tot ce-i cerem (acceptând, desigur, că îi cerem ceea ce este în acord cu Scriptura). Eu cred că El ne va da treziri, minuni, revelaţii divine şi, mai presus de toate, o intimitate cu El pe care puţini au experimentat-o. Una dintre marile sarcini ale liderilor bisericilor din generaţia noastră este să facem biserica să creadă în această făgăduinţă. Noi trebuie să alungăm necredinţa noastră şi să tânjim după Domnul Scripturilor, cel fără de limite.

CĂUTAREA DARURILOR Şl A DĂTĂTORULUI LOR Partea a lll-a Umblarea cu discernământ după daruri Leesa şi cu mine avem o bună prietenă care suferă de dureri mari de cap. Până în prezent nici un doctor nu a reuşit să descopere cauza acestor suferinţe sau să găsească un remediu pentru durerile sale. Adesea este complet istovită din pricina suferinţei, alteori abia dacă îi mai rămâne putere să stea pe picioare. Prietena noastră este o mamă şi o soţie minunată care II iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ei. Ea îşi petrece toate dimineţile meditând asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi în rugăciune pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ea ne-a

spus recent că acele ore ale dimineţii, când se roagă, constituie motivul principal pentru care trăieşte. Ea este convinsă că Dumnezeu a aşezat-o pe pământ ca să se lupte în rugăciune pentru ca slava lui Dumnezeu să fie făcută cunoscută lumii. Ea manifestă o credincioşie în viaţa de rugăciune cum nu am mai întâlnit la nimeni până acum. Noi i-am cerut Domnului să o vindece de durerile ei, însă până în prezent acestea par să se fi înrăutăţit mai mult. Recent, un doctor i-a prescris un medicament care a reuşit să îi îndepărteze durerile. Problema este că ea trebuie să ia medicamentul înainte de culcare, iar acesta îi dă o senzaţie de ameţeală până după miezul nopţii. Acum prietena noastră se confruntă cu o dilemă: dacă ia medicamentul nu se poate concentra suficient de bine asupra rugăciunii şi meditaţiei de dimineaţă, dar dacă nu ia medicamentul trebuie să îndure dureri puternice de cap. Timpul ei de rugăciune este atât de important, încât adesea renunţă la medicamente şi rabdă suferinţa doar pentru ca să poată să se roage dimineaţa în linişte. Deseori oamenii sănătoşi mă întreabă de ce cred că vindecarea este ceva important Intrebaţi-o pe prietena mea care sufere de aceste dureri de cap de ce vindecarea este atât de importantă. Ea vă va spune că durerea fizică poate fi chinuitoare, dar tot ea vă va spune şi faptul că modul în care durerea îi întrerupe viaţa de rugăciune este la fel de chinuitor. Desigur, Dumnezeu i-a dat harul de a răbda atât durerile, cât şi frustrările cauzate de această suferinţă, şi ea este hotărâtă să le rabde în continuare dacă va fi cazul. De bună seamă că ar prefera să capete mai degrabă harul vindecării. Oamenilor bolnavi nu le va fi greu să îţi explice de ce este importantă vindecarea. De fapt, toată lumea crede cu adevărat în importanţa vindecării. Există spitale şi există profesia de medic, fiindcă oamenii cred că este necesar şi bine să fie vindecaţi. In occident, comunitatea medicală s-a specializat atât de mul în tratarea bolilor, încât oamenii nu mai cred că au nevoie de Dumnezeu pentru a se vindeca. Vindecarea divină nu pare atât de necesară, până când omenii ajung în faza în care medicina modernă nu le mai poate fi de folos. Oricine suferă de o maladie cronică, a cărei vindecare sau ameliorare, mijloacele medicale moderne nu o pot oferi, curând va ajunge să adopte o perspectivă diferită cu privire la importanţa vindecării divine. Eram odată lângă un pat dintr-un spital şi priveam la un băieţel drăguţ care murea de SIDA. Doctorul şi spitalul făcuseră tot ce le-a stat în putinţă. Le-au spus apoi părinţilor că nu mai pot face nimic pentru el. Celor din biserica la care mergea acea familie le-au spus acelaşi lucru, anume că nu mai există speranţă şi chiar predicau împotriva vindecărilor divine. Cu toate acestea, părinţii micului copilaş sperau că biserica lor greşea. Chinul care se vedea desluşit pe feţele lor vorbea de la sine despre importanţa vindecării divine. Nu trebuie să ai SIDA, ca să îţi dai seama că vindecările divine sunt importante. Nici una dintre bolile şi suferinţele noastre nu este prea uşoară ca să nu poată fi adusă înaintea Domnului. El ne porunceşte astfel: „aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi" (1 Petru 5:7). A aduce la Domnul tot ceea ce te îngrijorează este un lucru legitim. Poate fi o suferinţă cronică sau o boală pe care comunitatea medicală nu o poate vindeca sau poate fi o boală al cărei tratament este extrem de scump. Oricare ar fi cazul, avem invitaţia divină de a aduce înaintea Lui aceasta, mai întâi de orice. Vindecarea este atât de importantă pentru Tatăl nostru ceresc, încât El le-a poruncit prezbiterilor bisericii să se roage pentru bolnavi în cadrul activităţii lor obişnuite de pastoraţie (Iacov 5:14-16). Tatăl nostru este preocupat de întreaga noastră fiinţă. El este preocupat de trupul nostru şi de sentimentele noastre, nu doar de mintea şi de voinţa noastră. Există o mentalitate gnostică în bisericile contemporane care învaţă că lui Dumnezeu nu îi pasă prea mult de trupurile noastre. Apostolul loan nu a împărtăşit mentalităţile gnostice ale vremii lui. El a arătat cât de preocupat este Dumnezeu de trupurile noastre, când i-a scris lui

Gaius sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău" (3 loan 1:2). Vindecarea nu este singurul dar spiritual important. Domnul ne porunceşte să dorim cu înflăcărare darurile, mai ales prorocia (1 Cor. 12:31; 14:1, 39). Darurile ne-au fost date ca unelte pentru zidirea trupului (1 Cor. 12:7). Niciodată nu vom putea deveni prea buni cunoscători ai Cuvântului sau prea maturi pentru darurile spirituale. Nu cunosc pe nimeni care să fi ajuns la nivelul de maturitate sau cunoştinţă pe care l-a atins apostolul Pavel. Totuşi, Pavel niciodată nu a considerat că a crescut atât de mare, încât nu mai are nevoie de daruri. Fiecare dintre darurile supranaturale, precum şi celelalte daruri spirituale care nu sunt considerate în mod obişnuit miraculoase, pot aduce contribuţii valoroase Trupului lui Hristos. Dar aceste contribuţii nu se vor transpune în practică niciodată, iar creşterea care ar fi putut rezulta din ele va fi pierdută, dacă liderii bisericii nu învaţă cum să cultive aceste daruri în biserică.

Cum să cultivi darurile Duhului Unora le este greu să înţeleagă cum poţi cultiva sau dezvolta un dar care este primit pe cale supranaturală. Această dificultate este cauzată de faptul că darurile sunt privite într-un mod mecanic sau chiar magic. Un profesor îşi poate dezvolta darul de a învăţa pe alţii, iar un evanghelist îşi poate dezvolta darul de evanghelist. De ce este greu de acceptat că darul vindecărilor sau profeţiei se pot dezvolta. în viaţa unei persoane? Adevărul este că putem creşte în toate aspectele vieţii spirituale şi în orice dar spiritual. Există câteva lucruri importante pe care le putem face pentru a cultiva darurile Duhului în viaţa noastră şi în bisericile noastre. Mai întâi, trebuie să fii convins că Biblia învaţă că darurile sunt şi pentru zilele noastre şi sunt importante; altfel nu vei avea credinţa de a le practica sau de a le cere. Tot astfel, trebuie să fii convins că darurile sunt oferite tuturor creştinilor (1 Petru 4:10) şi nu doar unui grup restrâns de oameni „merituoşi". Imediat ce am ajuns la aceste două concluzii,- am fost gata să încep a cultiva darurile în propria mea viaţă. Imediat ce m-am convins că Scripturile afirmă că darurile Duhului sunt disponibile şi astăzi, am început să le caut cu grijă. Lucrul cel mai important pe care l-am făcut în căutarea darurilor a fost să mă rog în mod concret pentru darurile pe care am simţit că Domnul dorea să mi le dea. Deşi Duhul Sfânt dă daruri fiecăruia după cum voieşte (1 Cor. 12:11), Pavel încă îi încurajează pe corinteni să se roage pentru aceste daruri. Dacă ai darul vorbirii în limbi, de exemplu, Pavel spune că trebuie să te rogi să capeţi darul tămăduirilor (1 Cor. 14:13). Nu sta pasiv. Nu spune: „Dumnezeu poate să îmi dea ce dar doreşte El." Dumnezeu putea să te facă şi un mare expert în studii biblice, dacă voia, dar nu cunosc vreun mare învăţător care să fi ajuns în acea poziţie fără să fi urmărit cu mare grijă să cunoască Biblia. Cum nu cunosc nici vreun mare evanghelist care să fi crescut în mod semnificativ şi care să nu fi urmărit aceasta cu mare grijă, în viaţa lui. Arnintiţi-vă: „Nu aveţi, pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Eu mă rog în fiecare zi, în mod concret, pentru darurile Duhului pe care le doresc să se manifeste în viaţa mea. De exemplu, vindecarea este unul dintre darurile pe care doresc să îl văd manifestându-se cu regularitate în slujirea mea. In fiecare zi mă rog Domnului să îmi dea autoritate şi putere în slujirea cu acest dar. Mă rog în mod concret pentru tipurile de boli şi suferinţele pe care doresc ca Dumnezeu să le îndepărteze în urma rugăciunii. Probabil că pe locul doi, în lista acţiunilor pe care le-am făcut în căutarea darurilor, este faptul că am încercat să le folosesc în mod frecvent. A le folosi prea des implică un risc,

acela de a părea nebun. Imediat ce am început să-I cer lui Dumnezeu să mă folosească în slujba de vindecare, am început să mă rog pentru oameni bolnavi. Cei mai mulţi dintre bolnavii pentru care m-am rugat la început nu s-au vindecat. Când am început să rostesc cuvinte de cunoştinţă în public, am trecut prin câteva situaţii foarte stânjenitoare. Dar nu ai cum să te dezvolţi dacă nu îţi asumi riscul şi dacă nu eşti dispus să treci la practică. Singurii atleţi buni care există sunt atleţii răi care nu s-au dat bătuţi. Singurii ucenici buni care există sunt ucenicii răi care nu s-au dat bătuţi. Când ucenicii şi-au început lucrarea cu Isus, erau incredibil de încăpăţânaţi şi nu păreau să promită mare lucru. Cu toate acestea, cei unsprezece careu nu au cedat au devenit liderii bisericilor. Gândiţi-vă la darurile spirituale aşa cum sunt prezentate în pilda talanţilor (Matei 25:14-30). Dacă nu riscăm, darul nostru nu va creşte, iar dacă darul nu va creşte, nu vom fi pe placul Domnului. Cel de-al treilea fapt pe care l-am găsit de folos este, fără îndoială, studiul darurilor. Scripturile au multe de spus cu privire la darurile spirituale, precum şi multe exemple de slujire supranaturală. Biblia ne oferă multe principii ajutătoare cu privire la slujirea supranaturală. Eu am citit, şi continui să citesc, numeroase cărţi care tratează slujirea cu darurile Duhului, precum şi biografiile multor creştini care au fost folosiţi de Dumnezeu în mod supranatural. Un alt fapt care mi-a fost foarte util în căutarea după darurile Duhului este prietenia pe care am dezvoltat-o cu oamenii care sunt mult mai avansaţi în folosirea darurilor decât mine. Scripturile spun că „după cum fierul ascute fierul, tot aşa se ascute om pe om" (Prov. 27:17 după traducerea engleză - n.tr.). Totdeauna mă voi simţi îndatorat unor oameni precum John Wimber şi Paul Cain care „m-au ascuţit" în domeniul darurilor spirituale. Prieteniile sunt o chestiune mult mai serioasă decât sunt cei mai mulţi dintre oameni dispuşi să accepte. Noi vom deveni asemenea prietenilor noştri (Prov. 13:20). De aceea este important să cultivăm prietenii cu oamenii pe care îi admiri şi cu care vrei să te asemeni. De asemenea, este de folos să creezi un cadru prietenos atunci când începi să practici darurile Duhului. Dacă biserica ta nu crede în darul vorbirii în limbi, atunci timpul de închinare de duminică dimineaţa nu este cel mai potrivit moment ca să începi să practici acest dar. Un mediu mai puţin ostil, mai deschis, în care să începi să înveţi despre darurile Duhului Sfânt este în grupurile mici, grupurile de casă, la care participă între zece şi douăzeci de persoane. Numărul mic face posibilă cunoaşterea celorlalţi suficient de bine încât să te simţi în siguranţă. Este mult mai uşor să transmiţi un cuvânt profetic în faţa a douăzeci de oameni care te cunosc şi te iubesc, decât duminica dimineaţa, în faţa a cinci sute de oameni care nu te cunosc deloc. Într-un cadru lejer, precum un grup de casă, este mai uşor să vorbeşti despre încercarea de a sluji din acea seară şi să o analizezi, decât într-un cadru mai oficial. Am descoperit, de asemenea, că şi conferinţele despre darurile spirituale sunt de mare folos. Într-o conferinţă ideală vor exista câţiva vorbitori, care vor acoperi câteva subiecte, şi care au o experienţă bogată în folosirea darurilor supranaturale. Pe parcursul conferinţei va exista un timp de slujire cu darurile de putere, vindecarea şi revelaţia divină, încât participanţii să poată vedea cu ochii lor cum lucrează aceste daruri. În această privinţă, conferinţa ideală este cea care are drept scop instruirea participanţilor în folosirea darurilor Duhului. În aceste genuri de conferinţe vei avea ocazia să utilizezi darurile Duhului, nu doar să îi priveşti pe alţii mai Înzestraţi cum îşi folosesc darul. Noi vrem să urmărim darurile spirituale din motive corecte. Cu mai mulţi ani în urmă, în timp ce alergam pe malul unui râu, mă rugam Domnului să - mi dăruiască mai mare măsură a darurilor de vindecare în slujirea mea. În timp ce mă rugam la modul concret, am auzit o voce în mintea mea, întrebându-mă: „Pentru ce doreşti acele daruri?" Am recunoscut imediat acea voce ca fiind vocea Domnului şi m-am simţit ofensat. Printre altele, umblarea

mea după darurile Duhului m-a costat prietenii scumpe. Eu căutam darurile Duhului lui Dumnezeu. De ce m-ar întreba El aşa ceva? Încet-încet mi-am dar seama, însă, că o fiinţă atotcunoscătoare nu întreabă ceva pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele. Întrebarea mă viza pe mine, nu urmărea să completeze cunoştinţele lui Dumnezeu despre modul meu de a gândi. În timp ce am început să cântăresc acea întrebare, foarte agale şi cu durere, au început a se ivi şi motivaţii care nu erau curate. Mi-am dar seama că încă mai era mult din firea omenească în umblarea mea după darurile Duhului. Una dintre cele mai mari îndurări pe care Dumnezeu le poate arăta faţă de copiii Lui este să le arate păcatele lor. Nu te poţi pocăi de un păcat de care nu eşti conştient. Când lumina divină scoate la iveală întunericul nostru, noi ne putem pocăi, mărturisi şi primi iertarea Sa (1 loan 1:9). Fără lucrarea de descoperire a Duhului Sfânt, noi nu vom putea înţelege dorinţele inimii noastre (Ier. 17:9-10). Toate acestea sunt extrem de importante în umblarea după darurile Duhului, fiindcă motivaţiile noastre sunt un factor semnificativ în primirea puterii în viaţa noastră. Amintiţi-vă ce L-a motivat pe Isus să vindece şi să facă minuni. El a făcut minuni pentru a dovedi că El era Fiul lui Dumnezeu, pentru a arăta adevărul Evangheliei, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, pentru a manifesta compasiune faţă de cei răniţi, pentru a deschide uşi pentru evanghelizare şi aşa mai departe. Când noi împărtăşim motivaţiile Sale, El ne poate încredinţa puterea Sa. In timp ce mă rog pentru primirea darurilor spirituale în viaţa mea, aşadar, mă rog şi pentru ca inima şi sentimentele Domnului Isus să fie revărsate în viaţa mea. In final, pe măsură ce înveţi despre darurile spirituale, fii răbdător. Nu dispreţui ziua începuturilor slabe. Fii recunoscător pentru tot ceea ce înveţi şi pentru fiecare răspuns la rugăciune pe care Domnul ţi-1 dă. Fii recunoscător chiar şi pentru frustrarea pe care o resimţi atunci când ţi se pare că lucrurile merg prea încet. Dacă vei stărui în umblarea după Domnul şi după darurile Lui, ţi se va da mai mult decât ai îndrăznit să ceri. Cei care doresc mai mult din Dumnezeu şi mai mult din darurile Duhului, aproape întotdeauna simt că lucrurile se mişcă prea încet Aproape întotdeauna le este frică de faptul că nu vor avea parte de ele. Dar dacă doreşti mai mult din Dumnezeu şi mai mult din darurile Duhului, acesta este un semn că mila lui este peste tine. Aceste dorinţe au fost aşezate în inima ta de Tatăl tău ceresc, iar El nu te-a adus până în această stare ca aici să te abandoneze sau să te lase neîmplinit. Frustrarea sfântă pe care o simţi chiar acum are menirea de a te duce mai departe. El vrea să fii recunoscător pentru ceea ce ai, dar El nu doreşte să te simţi vreodată mulţumit de nivelul actual al intimităţii tale cu Dumnezeu. Dorinţa ta trebuie să fie ca a apostolului Pavel, care a spus: „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui" (Filipeni 3:10).

Pune-ţi încrederea în Hristos Dacă doreşti în adevăr să ai parte de lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt, cred că cel mai important sfat pe care ţi-1 pot da este să-ţi pui încrederea în puterea, înţelepciunea şi bunătatea lui Hristos, nu în evlavia sau în tradiţiile tale. Puterea de a face minuni nu vine din evlavia noastră, ci ea a fost câştigată cu sângele Fiului lui Dumnezeu. După ce Isus i-a vindecat pe toţi bolnavii din Capernaum, Matei spune că aceasta a avut loc „ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»" (Matei 8:17). Matei a citat din Isaia 53, marele capitol din Vechiul Testament care descrie moartea înlocuitoare a lui Isus pe cruce,

în locul păcătoşilor. Matei ne învaţă că puterea pentru vindecare se poate găsi într-un singur loc, la crucea lui Hristos. Nici măcar nu încercaţi să Ii cereţi lui Dumnezeu să vindece pe cineva, fiindcă acea persoană ar merita vindecarea. Nimeni nu este vindecat pentru că merită. Noi suntem vindecaţi doar datorită bunătăţii Fiului lui Dumnezeu, bunătate manifestată prin jertfa Sa pentru noi. Niciodată să nu comiteţi greşeala de a crede, atunci când vă rugaţi pentru cineva, că bunătatea sau puterea rezultată din sfinţenia voastră va aduce vindecarea pentru acea persoană. Amintiţi-vă că după ce Petru a fost folosit în vindecarea ologului de la poarta Templului, el a spus mulţimii uimite: „Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul, şi a zis norodului: «Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul.»" (Fapte 3:12-13). Puneţi-vă încrederea în Hristos şi nu în bunătatea voastră sau a acelora pentru care vă rugaţi. Nu vă bizuiţi niciodată pe formule sau pe tradiţii. Cei şapte fii ai lui Sceva, un preot iudeu cu o bună reputaţie, au crezut că au găsit formula adecvată pentru a scoate demoni. Intr-o zi ei au spus omului demonizat: „ Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieștec Pavel, să ieşiţi afară!" (Fapte 19:13) Ei ştiau numele cel adevărat: „Isus." Ei ştiau cu exactitate despre care Isus era vorba; „cel pe care-L propovăduieşte Pavel." Şi, în cele din urmă, ei au folosit şi porunca adecvată: „Ieşiţi afară!" Dacă este să ne luăm după formulă, ei au făcut totul ca la carte, dar demonul nu a plecat. în schimb el i-a biruit pe toţi cei şapte bărbaţi şi i-a făcut să alerge goi şi sângerând! Ei foloseau o formulă corectă, dar nu aveau relaţia potrivită. Puterea divină nu stă în cuvinte ci într-o relaţie personală (loan 5:19; 15:5). Nu se poate ca pur şi simplu să mergem primprejur, să rostim formulele corecte, să strigăm poruncile potrivite şi să ne aşteptăm la rezultate. Isus a trebuit să fie condus de Tatăl, la fel şi noi. Eu trebuie să îmi reamintesc acest principiu mereu. Uneori Domnul mă va călăuzi să mă rog într-un fel anume sau să fac un anume lucru şi acel lucru se dovedeşte a fi eficace în vindecarea cuiva sau în scoaterea unui demon. Tendinţa mea este să încerc să transform acel succes într-o formulă. Eu cred că dacă a funcţionat mai devreme, va lucra din nou. Este aşa de uşor să ne punem încrederea într-o formulă sau într-o tradiţie. Aşa mă simt mult mai în siguranţă decât când încerc să ascult instrucţiunile Tatălui meu ceresc în fiecare clipă. Cu toate acestea, cel care a avut cea mai puternică slujire supranaturală dintre toţi a spus: "Fiul... m face decât ce vede pe Tatălpicând" (loan 5:19). Isus trebuie să fie modelul nostru, nu formulele sau tradiţiile noastre. Mai există şi altă modalitate prin care tradiţiile pot lucra împotriva noastră. Un prieten de-al meu, Dr. Ralph Neighbour Jr., a scris o carte cu un titlu extraordinar: „Ultimele şapte cuvinte ale Bisericii: „Niciodată nu am mai făcut lucrurile în felul acesta". Ceea ce Dr. Neighbour spune este că noi putem deveni robii tradiţiilor care ne fac să pierdem călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Dacă Dumnezeu a fost cu adevărat serios când a spus: „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele" (Isaia 55:8), atunci noi vom rata călăuzirea lui Dumnezeu, dacă în mod constant ne bizuim pe înţelepciunea noastră, pe interpretările noastre şi pe tradiţiile noastre. Vai, aşa de mulţi din biserică se tem să încerce ceva diferit de tradiţiile lor! Le este frică să nu fie înşelaţi. Le este frică de infiltrarea New Age-ului. De fapt le este frică de orice nu se potriveşte perfect cu ceea ce au făcut în ultimii cincizeci de ani. Prea mulţi din biserică au mai mare încredere în puterea Satanei de a ne înşela, decât în puterea lui Isus Hristos de a ne conduce.

Nu mă înţelegeţi greşit, eu cred că diferite mişcări oculte sau New Age constituie o ameninţare serioasă la adresa bisericii. Dar este o ameninţare mult mai serioasă pentru viaţa şi puterea biserică decât este New Age. Legalismul, fariseismul şi înrobirea tradiţiilor sunt ameninţări mult mai mari în interiorul bisericii, decât orice altceva ce ne-ar putea ameninţa din afară. Acest tradiţionalism orb suge seva bisericii şi persecută orice lucrare nouă pe care Duhul Sfânt doreşte să o facă între noi. Este un imperativ absolut, aşadar, să ne punem încrederea noastră în capacitatea Domnului nostru de a ne conduce, nu în capacitatea Satanei de a ne înşela. Şi trebuie să ne punem încrederea în puterea sângelui lui Hristos, nu în bunătatea sau în tradiţiile noastre.

Descoperirea darurilor tale Identificarea darurilor noastre spirituale nu este atât de dificilă precum îşi imaginează unii. Există câteva chei pentru descoperirea darurilor. Cel mai evident şi practic indiciu este gradul de succes în diferite încercări de slujire. Domeniile în care ai cel mai mare succes sunt cel mai probabil domeniile în care eşti înzestrat. Dacă în mod repetat eşuezi în încercarea de a da învăţătură, dar ai succes în încercările de a evangheliza, aceasta poate indica faptul că ai dar de evanghelist şi nu de învăţător. In mod normal, va trebui să slujeşti în mai multe domenii înainte de a stabili care sunt darurile pe care le ai. Eu găsesc de asemenea că dorinţele noastre în mod frecvent indică darurile pe care le avem sau pe care Domnul vrea să ni le dăruiască. Când am început să doresc să fiu folosit în slujba de vindecare nu aveam nici o dovadă din slujirea mea anterioară că Domnul m-a înzestrat în această privinţă. Pe măsură ce am început să mă rog Domnului să mă folosească şi am început să mă rog pentru vindecarea oamenilor, am descoperit că acesta era unul dintre darurile pe care Domnul voia să mi le dea. Amintiţi-vă că nu trebuie să fiţi pasivi cu privire la darurile spirituale. Nu spuneţi: „Domnul poate să îmi dea orice dar vrea El, aşa că am să aştept." Din punct de vedere teologic această afirmaţie este corectă, dar adesea ea devine o scuză pentru pasivitate. Amintiţi-vă că Pavel ne-a spus să umblăm după darurile spirituale (1 Cor. 12:31; 14:1, 39). El ne-a mai spus că ne putem ruga pentru daruri spirituale (1 Cor. 14:13). Transformaţi dorinţele voastre în rugăciuni şi curând veţi cunoaşte care sunt darurile pe care Domnul vrea să vi le dea. Sfatul altora poate fi, de asemenea, important. Totdeauna există posibilitatea să ne înşelăm cu privire la darurile noastre. Eu am un prieten care are un dar uimitor de evanghelist. Totuşi, el ignoră acel dar de evanghelist şi încearcă să fie învăţător. Eu nu cred că el are dar de învăţător şi nici ceilalţi care îl cunosc bine. In astfel de situaţii, sfatul altora, mai ales al prietenilor de încredere, ne poate scuti de multe frustrări şi de osteneli zadarnice. In cele din urmă, darurile pot fi primite prin punerea mâinilor însoţită de mesaj profetic. In Noul Testament, apostolii au făcut astfel, ca de exemplu Pavel pentru Timotei (2 Tim. 1:6). Dar apostolii nu au fost singurii care puteau transmite daruri spirituale. Pavel îl îndemna astfel pe Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor" (1 Timotei 4:14). Timotei a primit un dar spiritual prin punerea mâinilor lui Pavel şi ale prezbiterilor. Am văzut aceasta petrecându-se de câteva ori în ultimii ani. După ce John Wimber s-a rugat pentru mine cu câţiva ani în urmă, am remarcat o creştere imediată, atât în cuvinte de cunoştinţă cât şi în vindecări, ori de câte ori mă rugam pentru oameni. Am văzut aceasta petrecându-se şi când Paul Cain s-a rugat pentru oameni ca să primească diferite daruri spirituale. Nu cred că aceasta are loc în mod automat. Ori se face sub călăuzirea Duhului Sfânt, ori nu se va petrece nimic.

Noi putem identifica darurile noastre spirituale, aşadar, în cel puţin patru moduri: prin succesul nostru sau lipsa de succes când încercăm să slujim cu anumite daruri, prin dorinţele noastre, prin sfatul altora şi prin transmiterea profetică a darurilor spirituale.

Când te afli în tranziţie Practic în fiecare săptămână întâlnesc sau primesc telefoane de la oameni care se află în tranziţie. Ei au făcut parte dintr-o biserică sau dintr-o tradiţie religioasă care a respins folosirea contemporană a darurilor supranaturale, dar din diferite motive acum se situează pe altă poziţie, crezând că aceste daruri există şi umblând după ele. In mod frecvent această poziţie este însoţită de multe conflicte - biserici se divizează, prietenii de-o viaţă se frâng, căsnicii intră sub asediu, acuzaţii dureroase se rostesc în ambele sensuri şi aşa mai departe. Eu m-am aflat de ambele părţi ale acestei baricade şi ştiu că o mare parte din acest conflict nu este necesară şi poate fi evitată. Să ne imaginăm cel mai rău scenariu cu putinţă. Să spunem că faci parte dintr-un grup care nu crede în lucrarea supranaturală a Duhului şi este chiar ostil faţă de cei care cred în aceste daruri. Dar dintr-o dată te simţi atras faţă de darurile Duhului şi eşti convins că ele mai există şi astăzi. Ce vei face? Primul lucru pe care oamenii îl fac în această situaţie este să presupună că, dacă Dumnezeu i-a schimbat pe ei, va schimba şi biserica sau grupul din care fac parte. Acest lucru poate fi adevărat sau nu, dar fără îndoială că nu este înţelept să presupui aceasta. Acest lucru are o importanţă crucială dacă eşti pastorul unei biserici care a fost ostilă faţă de cei care practică darurile Duhului. Primul lucru pe care trebuie să îl ceri Domnului este să îţi arate dacă îi va schimba şi pe ceilalţi din biserica ta sau numai pe tine. Nu presupune în mod naiv că, întrucât te-a schimbat pe tine, va schimba şi restul bisericii. Să nu mă înţelegeţi greşit. Eu cred că în cele din urmă Dumnezeu vrea să schimbe întreaga biserică. Eu cred că în timpul vieţii mele majoritatea bisericii va ajunge să creadă şi să practice darurile Duhului. Toate datele statistice privitoare la creşterea bisericii indică faptul că biserica se îndreaptă încet, dar inevitabil, spre darurile supranaturale ale Duhului Sfânt. Biserica se întoarce la moştenirea primului secol. Sunt pe deplin convins că până ce întreaga biserică nu va accepta darurile Duhului noi vom pierde o măsură semnificativă de putere. Totuşi, Dumnezeu are timpul Său în care va face aceasta. El nu l-a chemat pe apostolul Pavel atunci când l-a chemat pe apostolul Ioan . Dumnezeu Tatăl va asculta rugăciunea de Mare Preot a Fiului Său, „pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (loan 17:23). Va veni ziua când biserica va fi unită cu privire la folosirea darurilor Duhului. Acest aspect a fost rânduit atunci când Domnul Isus a rostit acea rugăciune de Mare Preot. Timpul pentru acea unitate a fost deja decis în ceruri, dar nici eu şi nici dumneavoastră nu cunoaştem cum se va petrece aceasta la nivel individual. Aşadar, trebuie să permitem fiecăruia să aibă libertatea de a auzi glasul Domnului în mod personal. Niciodată să nu îţi imaginezi că schimbarea ta în mod automat reclamă şi schimbarea celor pe care îi slujeşti sau cu care ai părtăşie în adunarea ta. Dacă eşti păstorul unei biserici care nu vrea să aibă de-a face cu darurile Duhului, şi, totuşi, Domnul te călăuzeşte să cauţi darurile Duhului, cel mai probabil este că va trebui să îţi prezinţi demisia ca păstor. E de o importanţă crucială ca în această situaţie să nu faci nimic fără să asculţi vocea Domnului. Dacă El îţi va spune că vrea să schimbe şi biserica ta, atunci trebuie să rămâi în biserică şi să Ii permiţi Lui să te conducă în efectuarea acelor schimbări. Dar în acest punct este mult mai important să Îi dai voie Domnului să te schimbe pe tine, decât să schimbe biserica. Dacă El nu va schimba biserica ta, şi tu vei demisiona, El

a pregătit deja pentru tine un alt loc. Insă este posibil că El nu te va conduce în acel loc imediat. Unul dintre colegii mei din timpul seminarului a fost un păstor de succes al unei biserici timp de zece ani. In timpul slujirii sale, biserica a crescut în mod semnificativ. Când s-a convins că darurile Duhului sunt pentru zilele noastre, el a ştiut că Domnul nu va schimba atunci şi biserica lui. El şi-a dat demisia şi de doi ani este angajatul unei firme. Împreună cu soţia lui au devenit membri ai altei biserici care crede în practicarea darurilor Duhului. Ocazional el predică în biserica aceea, precum şi în alte biserici. A fost foarte greu pentru prietenul meu şi pentru soţia lui să părăsească lucrarea în aceşti doi ani. Insă se pare că Dumnezeu îi conduce acum iarăşi să devină lucrători permanenţi într-o biserică. Privind înapoi, amândoi mi-au spus că sunt foarte recunoscători pentru cei doi ani în care au putut să înveţe aşa de multe despre darurile Duhului, fără a resimţi grija pastorală în acelaşi timp. Dumnezeu are multe modalităţi de a ne strânge pe toţi în jurul aceluiaşi scop. Uneori, după ce ai petrecut mult timp respingând darurile Duhului şi ai ajuns apoi să crezi în ele, te simţi de parcă atunci te naşti din nou. Te simţi de parcă ai avea o Biblie cu totul nouă. Prin această afirmaţie din urmă vreau să spun că Evangheliile şi Faptele Apostolilor capătă viaţă pentru tine, într-un mod în care nu le-ai cunoscut până atunci. Ceea ce tu ai limitat la secolul întâi, acum apare ca o posibilitate pentru biserica zilelor noastre. Aceasta este o trezire minunată, dar asemenea altor treziri, entuziasmul tău poate face mult rău sau mult bine. Permiteţi-mi să vă dau câteva sfaturi cu privire la ceea ce nu-i bine să faceţi, când treceţi prin această perioadă. Dacă păstorul tău şi conducerea bisericii nu văd schimbarea ta într-o lumină pozitivă, nu te lăsa ispitit să-i etichetezi. Fereşte-te de a-i presa în vreun fel oarecare. In schimb roagă-te pentru păstorul tău şi pentru conducerea bisericii tale. Roagă-te ca Dumnezeu să binecuvânteze din belşug lucrarea lor şi să audă cu precizie vocea Duhului Sfânt. Să nu presupui că auzirea vocii Duhului Sfânt înseamnă şi faptul că ei vor păşi pe urmele tale. E posibil ca Dumnezeu să fi rânduit o altă vreme pentru ei. Păstorul tău are deja suficienţi critici şi este expus la presiuni, nu trebuie să mai adaugi şi tu la acestea. O bună parte din viaţă am slujit ca păstor şi ştiu cât de dificil este aceasta. Puţini oameni cred că tu vrei doar ce este bine şi te vor urma orbeşte. Dar foarte des se întâmplă că unul este supărat pe tine, fiindcă mergi prea departe, iar altul este supărat pe tine, fiindcă nu mergi suficient de departe. Aminteşte-ţi câtă milă ţi-a arătat Dumnezeu ţie şi arată puţin din acea milă faţă de păstorul tău şi de conducătorii tăi. Mai presus de toate, nu te alătura vreunui grup din biserica ta care este împotriva păstorului şi a celorlalţi conducători. Ar fi mult mai bine să pleci din acea biserică şi dintre prietenii tăi decât să te răzvrăteşti faţă de autoritatea pe care Dumnezeu a aşezat-o deasupra ta. Dacă Domnul vrea să schimbe acea structură de autoritate, El este pe deplin în stare să o facă fără ca tu să te uneşti cu alţi oameni într-o luptă firească pentru putere. In acest timp de tranziţie, chiar dacă nu iei parte la o răzvrătire firească, este totuşi posibil că unii dintre prietenii tăi te vor înţelege greşit, vor crede despre tine că vrei să pari mai sfânt decât eşti în realitate şi te vor acuza că participi la întâlniri secrete ale unora „mai sfinţi" din biserică. Unii vor spune chiar că eşti o unealtă a Satanei care a fost strecurată în biserică pentru a aduce dezbinare. Când se vor spune lucruri neplăcute despre tine, este natural să intri în apărare. Când se vor spune lucruri neplăcute despre tine, fiindcă tu urmăreşti ceea ce ştii că este corect, este natural să te cuprindă un complex de autoîndreptăţire, un sentiment că eşti ca un martir. Tendinţa este să crezi că tu şi ceilalţi care sunt cu tine sunteţi singurii interesaţi de adevăr şi singurii care se sacrifică pentru ceea ce cred. Cei care sunt în tabăra opusă pot vedea această atitudine imediat, iar aceasta nu va face decât să intensifice conflictul.

Solomon a oferit un sfat foarte înţelept cu privire la atitudinea pe care trebuie să o arătăm faţă de cei care spun lucruri neplăcute faţă de noi. El a spus: „Nu lua nici tu seama la toate vorbele care se spun, ca nu cumva s-auzi pe sluga ta vorbindu-te de rău! Căd ştie inima ta de câte ori ai vorbit şi tu de rău pe alţii" (Eclesiastul 7:21-22). Adevărul este că noi toţi am spus lucruri negative despre prietenii noştri când nu am fost de acord cu ei, şi la fel de adevărat este că adesea nici nu o spuneam cu convingere. Eu am trecut printr-un astfel de conflict. Am spus lucruri neplăcute despre alţii şi s-au spus şi despre mine lucruri nedorite. Când a venit vremea să plec şi a trebuit să îi privesc pe prietenii mei dragi şi pe colaboratorii mei în ochi, ne-am îmbrăţişat şi am plâns. Inimile noastre nu au consimţit la cuvintele pe care le-am spus. Chiar nu le-am crezut. Cât de mult îmi doresc să fi urmat eu însumi sfatul pe care vi-1 dau vouă acum. Cauza lui Hristos nu va înainta niciodată dacă creştinii se atacă unii pe alţii. Unul dintre cele mai elocvente îndemnuri în această direcţie l-am aflat în prefaţa scrisă de Episcopul Burnet la cartea scrisă în secolul al şaptesprezecelea de Henry Scougal, Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului. Iată ce scria Henry Scougal: Cu greu ne-am putea imagina ceva mai nepotrivit decât un grup de oameni religioşi , al căror precept de bază este dragostea reciprocă, îngăduinţa, bunătatea şi compasiunea faţă de toţi oamenii şi care sunt de acord în toate aspectele esenţiale ale doctrinei lor, însă au viziuni diferite în unele aspecte de ordin spiritual mai disputabile, şi care se agaţă de acele diferenţe cu atâta zel foarte disproporţionat faţă de valoarea lor şi îi persecută pe toţi cei care nu sunt de acord cu ei cu toată înverşunarea posibilă; sau dacă ar putea ar folosi forţa, mânaţi de duhul de amărăciune care i-a cuprins. Aceşti oameni îi uimesc pe toţi observatorii imparţiali, ridică mari semne de întrebare cu privire la religia acelor oameni, arătând că este alcătuită din mari contradicţii: predicând dragostea, dar izbucnind în tot felul de fapte de ură.2 Cineva trebuie să pună capăt acestei atitudini. Cineva trebuie să înceteze a mai răspunde cu insultă la insultă, cu răutate la răutate. De ce să nu hotărăşti că, orice se va spune despre tine, tu nu vei răspunde. Nu uita că, imediat după ce Pavel le-a spus cititorilor săi să umble „după darurile cele mai mari", le-a scris: „Dar dacă nu am dragoste, nimic nu sunt" (1 Cor. 13.3).

105 Pasiunea după Dumnezeu

Una dintre sarcinile cel mai plăcute care mi-a revenit în perioada când eram profesor la seminar a fost să predau cartea Psalmi. Îmi place să meditez asupra textului ebraic al Psalmilor şi să încerc să desluşesc înţelesul figurilor de stil complicate. Deşi iubeam foarte mult cartea Psalmi, totuşi, erau două lucruri care mă „deranjau" când meditam asupra acestei cărţi în acele zile. Nu mă simţeam în largul meu când citeam despre căutarea insistentă a lui Dumnezeu. Să vă ofer câteva exemple cu privire la genul de intensitate care mă deranja. „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?" (Psalmul 42:1-2) „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă." (Psalmul 63:1) „ Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui. " (Psalmul 27:4) „O iau înaintea străjilor de noapte, şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău." (Psalmul 119:148) Când C.S. Lewis a încercat să descrie acest fenomen din Psalmi, el a refuzat să îl numească „dragoste de Dumnezeu", fiindcă a considerat că aceasta ar putea induce în eroare. De aceea el s-a referit la intensitatea cu care psalmistul II căuta pe Dumnezeu sub numele de „apetit pentru Dumnezeu". Lewis a observat că unii oameni vor considera sintagma „apetit pentru Dumnezeu" prea brută. Personal, eu cred că aceasta este prea vagă faţă de ceea ce descoperim în Psalmi. Eu aş folosi mai degrabă expresia: „flămând după Dumnezeu" sau „pasiune pentru Dumnezeu". Scriitorii psalmilor erau copleşiţi de dorinţa lor după prezenţa lui Dumnezeu, iar aceasta pe mine mă punea în încurcătură. Aceasta mă deranja fiindcă eu am început viaţa de creştin cu măcar o parte din acea pasiune. Îmi amintesc că la vârsta de şaptesprezece ani, în calitate de proaspăt convertit, aşteptam până târziu, după miezul nopţii, când toţi ceilalţi ai casei se culcau, pentru ca să pot vorbi cu Dumnezeu fără să fiu întrerupt de nimeni. Îmi amintesc cum alergam la cutia poştală, ca să primesc ultimul pachet de la Navigatorii, în care erau versete de memorat, iar apoi stăteam treaz până la trei sau patru dimineaţa meditând la acele versete şi memorând în fiecare zi unul dintre ele. Nimeni nu mi-a cerut să fac aceasta. Eu le făceam, fiindcă eram flămând după Dumnezeu. Dar la ora când devenisem profesor la seminar şi predam Psalmii nu mai stăteam atât de târziu noaptea ca să memorez Scripturile. Eu nu puteam spune cu psalmistul că „o iau înaintea sirăjilor de noapte, şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău" (Psalmul 119:148). Nu vreau să spun că niciodată nu am simţit prezenţa lui Dumnezeu în acei ani. Am avut şi momente de intimitate cu Domnul, dar nu pot spune ca psalmistul că sufletul meu în mod constant „înseta" după Dumnezeu. Simţeam o înţepătură de vinovăţie ori de câte ori citeam sau îi învăţam pe alţii din pasajele citate anterior. Cel de-al doilea aspect care mă deranja în cartea Psalmi erau emoţiile psalmiştilor. Nu numai că ei manifestau o bucurie intensă în Domnul, dar îi şi chemau pe ceilalţi la aceeaşi bucurie, de parcă aceasta ar fi fost normativă pentru toţi credincioşii. Este un lucru pentru

psalmist să spună ceva de genul: „Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se înveselească fiii Sionului de împăratul lori (Psalmi 149:2). Pentru aceasta puteam să găsesc o explicaţie raţională. Dar psalmistul nu se opreşte aici; el continuă explicând ce înţelege prin „bucuria înaintea Creatorului". În următorul verset el îi îndeamnă pe oameni „Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harfa!" (Psalmi 149:3). Jocuri? Da, psalmistul spune că noi trebuie să îl lăudăm pe Dumnezeu cu jocuri. Bucuria psalmistului era aşa de mare, încât era nevoie de întregul său trup, nu doar de vocea sa, pentru a o reda într-un mod adecvat. Acesta nu era un mod neobişnuit de a manifesta o bucurie intensă în Domnul. Miriam, David sau fiica lui Iefta au fost atât de copleşiţi de bucurie încât au dansat înaintea Lui.2 Eu nu încerc să iau apărarea dansului în biserica din zilele noastre; ceea ce vreau să fac este să ilustrez faptul că bucuria Domnului era aşa de mare în aceşti sfinţi încât nu puteau să se abţină ca să nu joace. Bucuria era doar unul dintre sentimentele pe care le găseam mereu şi mereu în Psalmi. Psalmiştii puteau, de asemenea, să exprime o durere sau o tristeţe fără margini atunci când le lipsea prezenţa lui Dumnezeu. Ascultaţi din nou ce spune autorul Psalmului 42: „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Cu lacrimi mă hrănesc Zi şi noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?" (Psalmul 42:2-3) Oricine a citit măcar o dată Psalmii ştie că psalmiştii sunt în stare să redea sentimente profunde. Şi mie nu îmi convenea această caracteristică a Psalmilor. Nu mă deranja când oamenii îşi manifestau sentimentele la un meci de fotbal sau la întreceri sportive, dar mi se părea că acestea sunt total nepotrivite într-un cadru religios. Comentând absenţa sentimentelor din închinarea care avea loc în confesiunea sa, C. S. Lewis a spus: „Noi avem o preocupare serioasă pentru bunul gust." Eu simţeam că sentimentele în religie erau ceva fără gust rafinat. Consideram sentimentele ceva respingător şi nu le acordam încredere. Oamenii slabi erau sentimentali; cei tari nu. Până astăzi păstrez o vie amintire a unui episod din viaţa băiatului meu pe când avea şapte ani. El plângea nu pentru că se lovise, ci pentru că fusese rănit în sentimentele sale. In timp ce îl priveam cum plânge, am simţit o repulsie în mintea mea. Am considerat că acele lacrimi erau un semn de slăbiciune şi nu m-am bucurat să-1 văd astfel pe fiul meu. Îmi plăcea să spun că trăiam după Cuvântul lui Dumnezeu, nu după sentimentele mele. Am predicat atât de multe predici pe această temă, încât ajunsesem să privesc sentimentele şi Cuvântul lui Dumnezeu ca duşmani. Lucrul care m-a tulburat atât de mult cu privire la psalmişti a fost că ei nu păreau de acord cu opinia mea faţă de sentimente. Psalmiştii păreau să dea frâu liber sentimentelor lor. Lor nu le era ruşine de setea lor nepotolită după Dumnezeu, de bucuria intensă pe care o simţeau în prezenţa lui Dumnezeu şi de lacrimile pe care le vărsau atunci când păcătuiau sau când se depărtau de EI. Mă deranja faptul că experienţa mea nu se potrivea cu a lor şi nu reuşeam să găsesc o metodă acceptabilă de a respinge cu argumente logice comportamentul lor. Era experienţa lor menită să fie normativă? De ce a mea era atât de diferită? Deşi nu sunt psiholog, cred că înţeleg de ce am ajuns să dispreţuiesc sentimentele şi să nu mă încred în ele prea mult. Aversiunea mea împotriva sentimentelor îşi are originea într-o

combinaţie dintre traume ale copilăriei şi un sistem teologic pe care l-am adoptat la câţiva ani după convertirea mea. Când eram doar un băieţaş, îl admiram pe tatăl meu mai mult decât pe orice alt bărbat, mai mult decât pe orice erou din filme sau de televiziune. II consideram extrem de inteligent. El părea să aibă un răspuns la orice întrebare pe care i-o puneam. De asemenea, îl consideram foarte puternic din punct de vedere fizic. El luptase în cel de-al doilea război mondial şi chiar după ce fusese rănit de o schijă care i-a pătruns adânc în spate, el a continuat să se lupte timp de două zile. Pentru mintea mea tinerească acesta era un bărbat de bărbaţi în orice chip posibil. Totul s-a petrecut după ce am împlinit doisprezece ani, într-o zi când nu era nimeni acasă. Tata a intrat în bucătărie, şi-a pus nişte whiskey în cafea şi a folosit acel amestec pentru a înghiţi câteva somnifere. A mâzgălit câteva cuvinte pe o pagină de hârtie, iar apoi a intrat în camera de zi unde a pus fonograful să cânte o piesă tristă intitulată „Ultima întâlnire". A reglat fonograful în aşa fel încât să repete mereu melodia aceea. A ascultat acea înregistrare de câteva ori până când a luat una dintre armele familiei şi astfel a pus capăt depresiei şi confuziei sale. Tatăl meu a lăsat în urmă o văduvă de treizeci şi patru de ani, fără o diplomă de studii completă, şi cu patru copii de care să îngrijească. Eu eram cel mai în vârstă, având doisprezece ani; sora mea era cea mai mică, ea avea trei ani. După asemenea tragedie am decis că eu voi fi tare şi că nu voi lăsa să fiu rănit în aşa fel vreodată. Tatăl mamei mele a murit în acelaşi an de un atac de cord. Dintr-o dată eu eram bărbatul casei şi mi-am asumat o atitudine stoică, fără să mai las loc pentru sentimente.

Cinci ani mai târziu, la vârsta de şaptesprezece ani, am avut o experienţă minunată, completă, a convertirii mele. Cred că aş fi putut face pace cu sentimentele mele şi chiar le-aş fi îmbrăţişat dacă nu ar fi fost sistemul teologic în care m-am trezit câţiva ani mai târziu.

Găsind scuze pentru lipsa de pasiune Am mărturisit deja că era o prăpastie între experienţa mea cu Dumnezeu şi experienţa psalmistului. Ca să fiu complet sincer trebuie să admit faptul că experienţa mea nu era diferită doar de a psalmiştilor, ci şi de a oricăror eroi ai Bibliei. Ei toţi păreau să manifeste o pasiune continuă pentru Dumnezeu pe care eu o pierdusem. Trebuia să fac una din două: ori căutam cumva să recapăt pasiunea, ori găseam o scuză bună pentru ca să nu mai regret pierderea pasiunii. Eu am adoptat un sistem teologic care mi-a oferit o scuză pentru a nu avea pasiune pentru Dumnezeu. Iată cum arată acest sistem într-o coajă de nuca. Simţurile sunt înşelătoare şi nu pot fi vrednice de încredere. De fapt, tot ce derivă din simţuri trebuie să fie suspectat de eroare. Biblia este obiectivă, şi, deci, numai ea este vrednică de crezare. Biblia ne spune că cea mai mare poruncă este să-1 iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Matei 22:36-40). Această dragoste nu este în esenţa ei un sentiment, ci această dragoste este în realitate supunerea faţă de porunca lui Dumnezeu. După toate acestea, Isus a spus în mod explicit în loan 14:15, 21 şi 23: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui."

„Drept răspuns, Isus i-a %is: «Dacă Mă iubeşte cineva, va păşj cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.» " Am presupus că toate acestea înseamnă că sentimentele nu sunt importante atâta vreme cât noi ne supunem Domnului. Sentimentele potrivite trebuie să urmeze acţiunile adecvate, dar, dacă ele nu apar, cel mai important lucru este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. întrucât Biblia este o descoperire obiectivă a poruncilor lui Dumnezeu, atunci este o chestiune destul de simplă a spune dacă ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, şi deci, dacă II iubim pe Dumnezeu. Acesta era sistemul pe care l-am adoptat şi transmis mai departe timp de mai mulţi ani. Acest sistem m-a ţinut înfăşurat în legăturile unei versiuni de creştinism anemic şi mi-a oferit o cale acceptabilă de a-mi scuza lipsa foamei după Dumnezeu. Permiteţi-mi să ilustrez de ce aceasta este o versiune eronată a creştinismului biblic şi a dragostei. De-a lungul anilor am întâlnit mai mulţi bărbaţi, atât din clasele de seminar cât şi din biserici, care mi-au mărturisit atracţia lor faţă de pornografie. Unii dintre aceştia s-au opus cu succes tentaţiei de a se pângări cu cărţi sau filme pornografice. Cu toate acestea, ei încă erau frământaţi, fiindcă simţeau în inima lor dorinţa de a se uita la materiale pornografice. In inima lor era o atracţie nedorită, un ataşament emotional față de pornografie. Eu obişnuiam să le spun să nu se îngrijoreze de acea stare, atâta vreme cât nu se uită la acele materiale. La urma urmelor, sentimentele corecte urmează acţiunile corecte, aşa că şi sentimentele lor trebuiau să se schimbe foarte repede. Insă uneori sentimentele lor nu se schimbau. Uneori continuau aşa timp de mulţi ani. Conform sistemului meu, acele simţăminte nu erau importante atâta vreme cât bărbaţii trăiau în ascultare. Totuşi, priviţi acest fapt din perspectiva soţiilor lor. Erau soţiile lor mulţumite să ştie că soţii lor tânjesc să privească trupul altor femei? Chiar dacă unii dintre aceşti bărbaţi nu au căzut în păcatul pornografiei, soţiile lor s-ar fi simţit trădate şi rănite de faptul că soţii lor doreau aşa ceva. Fiecare soţ sau soţie ştie că aceasta este un fel de creştinism şchiop. Asta e tot ce are Dumnezeu să ne ofere? Să ne împotrivim păcatului cu disciplina voinţei noastre, dar să fim sub legătura păcatului în inima noastră? Cu alte ocazii am consiliat cupluri în care soţul purta de grijă cu mare amabilitate de soţia sa, dar îşi pierduse pasiunea pentru ea. El nu mai simţea pentru ea ceea ce simţea atunci când a curtat-o sau în primii ani ai căsătoriei. El făcea lucrurile corect, dar sentimentele lui nu mai erau aceleaşi. Ce soţie s-ar simţi împlinită cu asemenea dragoste? Eu îmbrăţişasem o formă de creştinism care în mod radical separa ascultarea de sentimente. Ascultarea fără sentimente nu este altceva decât puterea voinţei sau disciplină. Ea nu este dragoste. Nu poţi elimina pasiunea din dragoste şi să rămână tot dragoste. Adevărata dragoste nu se manifestă doar prin fapte, ci şi prin sentimente. Sentimentele şi pasiunea sunt aspecte indispensabile ale dragostei de Dumnezeu. Scopul vieţii de credinţă nu este doar o supunere exterioară faţă de poruncile scrise în Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul vieţii creştine este să ne supunem lui Dumnezeu din inimă (Rom. 6:17; Ef. 6:6). Nimeni nu se poate supune lui Dumnezeu din inimă decât numai dacă poruncile lui Dumnezeu sunt înscrise în inima sa. Aceasta este marea diferenţă dintre sfinţii Vechiului Testament şi credincioşii Noului Testament Fiindcă noi avem acces la lucrarea Duhului Sfânt, El scrie poruncile lui Dumnezeu în inimile noastre (Ier. 31:33; Evrei 10:16). Noi nu trebuie să ne mulţumim cu ascultarea exterioară. Noi putem urî ceea ce Dumnezeu urăşte şi putem iubi ceea ce Dumnezeu iubeşte.

Eu eram apărătorul unui sistem care în realitate găsise o scuză pentru sentimentele căldicele faţă de Dumnezeu şi faţă de copiii Lui. Insă Isus le-a spus celor din Laodicea: „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3:16). In 1746 Jonathan Edwards a publicat o carte intitulată Sentimentele religioase, în care el a argumentat că „adevărata religie trebuie să se bazeze foarte mult pe sentimente." Edwards a văzut că una dintre lucrările majore ale Satanei era Să propage şi să împământenească o convingere conform căreia toate sentimentele şi emoţiile percepute cu sensibilitate de mintea noastră, în ceea ce priveşte religia, nu trebuie deloc băgate în seamă, ci trebuie evitate, protejându-ne cu grijă împotriva lor, fiind lucruri cu tendinţe primejdioase. Satana ştie că aceasta este calea prin care va reduce religia la un simplu formalism fără de viaţă, respingând în mod eficient puterea evlaviei şi tot ce este spiritual, iar adevăratul creştinism fiind lăsat pe dinafară. Edwards continuă spunând: Aşa cum nu este adevărată religia acolo unde nu sunt decât sentimente, tot aşa nu este religie adevărată acolo unde nu sunt sentimente religioase... Dacă marile valori ale religiei sunt percepute corect, atunci ele vor mişca inima... Această manieră de minimalizare a sentimentelor religioase este calea excelentă pentru împietrirea inimii oamenilor şi pentru a-i încuraja să rămână în nebunie şi nesimţire, într-o stare de moarte spirituală cât timp trăiesc, pentru ca apoi să-i lase pradă morţii eterne.6 Edwards s-a străduit din greu să dovedească din Scripturi că adevăratul creştinism este o religie a sentimentelor precum şi a voinţei. El a arătat că Scripturile acordă o mare atenţie unor cuvinte precum „frica, nădejdea, dragostea, dorinţa, bucuria, tristeţea, recunoştinţa, compasiunea şi zelul".7 Nu-l putem iubi pe Dumnezeu și nu ne putem supune Lui fără ca sentimentele noastre sa fie sfințite.

Este o ironie a vieţii faptul că aproape toţi încep viaţa de credinţă cu o dragoste plină de pasiune şi tânjind după Isus. De-a lungul drumului, însă, mulţi dintre noi pierd această pasiune, dar ea nu trebuie să rămână pierdută, în afară de cazul în care teologia noastră spune că este normal să trăieşti viaţa creştină fără pasiune pentru Isus. Când m-am întors la Domnul, la vârsta de şaptesprezece ani, trecutul meu nu avusese până atunci nimic de-a face cu biserica. Imediat m-am îndrăgostit de Domnul Isus. Am început să devorez Cuvântul Său. Vorbeam cu El în mod constant. Le mărturiseam despre credinţă tuturor prietenilor mei, fără încetare. Eram atât de plin de râvnă, încât mi-am pierdut toţi prietenii în afară de doi. Aceasta nu m-a afectat prea tare, fiindcă eu eram atât de îndrăgostit de Isus, încât nimic altceva nu conta. In cele din urmă am pierdut dragostea dintâi şi am adoptat o teologie care justifica pierderea. Insă nu teologia mea a determinat pierderea dragostei dintâi. A fost altceva la mijloc. După aproape un an, pasiunea iniţială pe care am avut-o pentru Domnul Isus a început să se diminueze încetişor. Nu aş putea să identific ziua sau ceasul când s-a petrecut aceasta, nici nu aş putea să vă dau un motiv concret, dar ceva nu mai era ca înainte. Pasiunea pe care am avut-o iniţial pentru Isus a fost subtil, dar sigur, transferată către denominaţia mea. In biserica noastră noi vorbeam mult despre denominaţia noastră şi vai! cât de mândri eram de ea. Îmi era greu să înţeleg de ce nu voiau toţi creştinii adevăraţi să intre în denominaţia noastră. Îmi amintesc şi de vremea în care credeam că biserica noastră era probabil cea mai bună biserică din întreaga denominaţie.

În realitate, nu cred să fi iubit denominaţia prea mult, şi nici biserica. Problema era că îl iubeam pe Isus prea puţin în comparaţie cu biserica mea. Amăgiri precum aceasta se petrec încet şi sunt atât de subtile încât este aproape imposibil să îţi dai seama când ai căzut în cursă. In cele din urmă m-am pocăit de faptul că am pus biserica mea înaintea lui Isus şi acea pasiune iniţială pentru El a început să revină. Dar iarăşi am fost sedus în dorinţa mea de a cultiva dragostea pentru Domnul Isus. Iată cum s-a întâmplat In procesul mstruirii teologice pentru a deveni profesor la seminar, am fost cuprins de o mare pasiune pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Curând am ajuns să iubesc mai mult Biblia decât pe Autorul Bibliei. Am fost prins în această cursă mai mulţi ani, atât de mulţi, încât nici nu vreau să îmi mai amintesc. Fără să îmi dau seama, am început să percept esenţa vieţii creştine drept studiu biblic sau cunoştinţe biblice. C. S. Lewis s-a referit la eroarea mea astfel: „Unii se bucură (nu prea des) că nu sunt mari teologi; alţii foarte uşor confundă aceasta cu a fi un bun creştin". Aceasta este o cursă în care poţi cădea cu uşurinţă când trăieşti în comunităţi academice al căror scop major este să faci cunoscute Scripturile şi să-i înveţi pe alţii cum să predea Cuvântul lui Dumnezeu. Mi-a luat prea mult să învăţ că a cunoaşte Biblia nu este totuna cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu, că a iubi Biblia nu este totuna cu a-L iubi pe Dumnezeu şi că a citi Biblia nu este totuna cu a-L auzi pe Dumnezeu. Fariseii cunoşteau Biblia, iubeau Biblia şi citeau Biblia, dar ei nu îl cunoşteau, nu îl iubeau şi nu îl auzeau pe Dumnezeu. Într-o zi Isus le-a spus: „Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El însuși despre Mine. Voi nu I-ati auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa; şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în Acela, pe care L-a trimis El. Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" (loan 5:37AO, s. n.) Aceşti bărbaţi petreceau multe ore în fiecare zi studiind Scripturile, şi, totuşi, Fiul lui Dumnezeu a spus că ei nu au auzit niciodată vocea Sa. Este posibil să citeşti Biblia în fiecare zi din viaţa ta şi niciodată să nu auzi vocea lui Dumnezeu! Marea ironie constă în faptul că eu ţinusem multe predici despre importanţa ascultării de Biblie, nu doar a cunoaşterii mesajului divin. Totuşi, majoritatea timpului şi eforturilor mele se concentrau pe înţelegerea Bibliei şi a teologiei ortodoxe, în loc să se concentreze pe căutarea Fiului lui Dumnezeu şi pe dorinţa de a deveni ca El. Nici nu bănuiam cât de mare era înşelăciunea care mă cuprinsese. Iată câteva din semnele cele mai evidente ale acelora care pun Biblia mai presus de Domnul Isus. Ei vorbesc mai mult despre Biblie decât de Isus. A avea o doctrină sănătoasă este mai important pentru ei decât a avea o viaţă corectă. Aceasta înseamnă că testul final pentru a fi admis în grupul lor este ceea ce crezi, nu cum acţionezi. Liderii lor pot fi duri şi autoritari. Semne de mândrie, aroganţă şi cruzime religioasă sunt adesea scuzate sau trecute cu vederea. Predicarea Cuvântului este mai importantă pentru ei decât întruparea Cuvântului. Trebuie să accept că în afară de cea din urmă caracteristică, toate celelalte erau adevărate în viata mea, fiindcă aşezasem Biblia mai presus decât pe Domnul Isus. Problema nu era că iubeam Biblia prea mult, ci era faptul că II iubeam pe Isus prea puţin în comparaţie cu Biblia.

Unii oameni sunt seduşi de faptul că fac din comportamentul moral exterior şi din datorie esenţa credinţei creştine. Cei care fac astfel vor sfârşi prin a avea acelaşi fel de neprihănire proprie care îi caracteriza pe farisei. Meditaţi la cuvintele pe care Isus le-a spus celor vinovaţi de acest păcat: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege." (Matei 23:23-28) Dacă esenţa vieţii creştine se reduce la conformarea faţă de anumite reguli, atunci nu ne rămâne decât să eşuăm într-o neprihănire proprie. Totdeauna m-am considerat o persoană care nu are de-a face cu legalismul şi cu autoneprihănirea. De fapt, totdeauna am avut impresia că sunt un „noncomformist evlavios". Dar în ciuda acestei mici fantezii, am fost sedus de legalism şi de autoneprihănire de mai multe ori în umblarea mea cu Domnul. Să vă arăt cum mi-a descoperit Domnul acest lucru. In procesul plecării mele din biserica Forth Worth şi al renunţării la slujba de profesor la seminar, am început să trec printr-o trezire personală a sentimentelor mele fată de Domnul Isus. La momentul în care ne mutaserăm în Anaheim, California, pentru a ne alătura slujitorilor din biserica Vineyard Christian Fellowship, mă simţeam mai aproape de Domnul decât în zilele care au urmat convertirii mele. Intr-o zi, în toamna anului 1988, în timp ce conduceam spre biroul bisericii, am remarcat că aveam o foarte bună dispoziţie. Mi-am făcut o scurtă cercetare a vieţii mele şi nu am remarcat nimic care să explice bucuria pe care o simţeam în acea zi. Nu urma să plec în vreo vacanţă sau vreo călătorie. Nu dobândisem lucruri noi care să mă facă fericit, şi nu erau nici biruinţe spirituale recente care să producă bucuria din mine. Eram de-a dreptul fericit în timp ce mă îndreptam spre o nouă zi de muncă obişnuită. Am început să Ii cer Domnului să îmi arate de unde venea acea bucurie. În timp ce mi-am făcut o cercetare a vieţii mele, mi-am dat seama că eram mai aproape de Domnul cum nu fusesem de multă vreme. Mă rugam mai mult decât oricând şi chiar îmi făcea plăcere să fac aceasta. Meditam la cuvântul Scripturii mai des şi mai constant decât înainte. Întotdeauna am studiat Biblia pentru cursurile mele şi pentru pregătirea predicilor, dar acum era ceva nou în calitatea timpului pe care îl petreceam doar meditând pentru beneficiul meu personal. Mă dăruiam pe mine însumi altor oameni, în slujire, cum nu o mai făcusem înainte. Şi pentru întâia oară în viaţa mea am început să postesc cu regularitate. (Unul dintre aspectele plăcute ale vieţii de cesaţionist este că de îndată ce ai decis că există ceva care „a încetat să mai existe după primul secol", eşti liber să arunci în acea categorie orice altceva de care nu îţi mai place. Eu nu am aruncat acolo doar darurile, ci şi postul.) Fără să îmi dau seama, am început să mă felicit de unul singur de umblarea mea cu Domnul, de disciplina şi statornicia mea. Chiar în clipa aceea Domnul mi-a vorbit cu claritate, de

parcă aş fi auzit o voce. El mi-a spus: „Nu te bucura de dedicarea ta faţă de Domnul Isus bucură-te doar în Persoana Domnului Isus. Dacă te bucuri de dedicarea ta faţă de Isus, aceasta te va conduce spre autoneprihănire." După acea revelaţie am privit viaţa mea dintr-o altă perspectivă. Am avut perioade în care creşteam în apropierea de Domnul şi am văzut cum acea apropiere a fost întreruptă din momentul în care eu mă bucuram de devotamentul meu faţă de Domnul. Cred că la doar câteva zile după aceasta Domnul mi-a arătat unde se găsea acest adevăr şi în Scripturi. El se găsea în pilda fariseului şi a vameşului din Luca 18:9-14. În acea pildă fariseul s-a rugat: „Dumnezeule, Iţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zfauială din toate veniturile mele." Rugăciunea fariseului demonstrează că, de fapt, se bucura de angajamentul său faţă de Dumnezeu, în loc să se bucure în Dumnezeu. Dacă această atitudine nu este frânată, totdeauna va conduce la autoneprihănire, iar neprihănirea proprie întotdeauna ne va împinge să îi dispreţuim pe alţii (vezi Luca 18:9). Unii oameni sunt seduşi de faptul că pun darurile spirituale mai presus de Domnul Isus. Aceasta pare să fie şi ceea ce s-a întâmplat cu corintenii. Unii sunt seduşi de sentimentalism. Ei se chinuie să ajungă la un anumit gen de simţire în loc de a-L căuta pe Domnul Isus. Aceşti oameni ajung uşor la isterie şi excese emoţionale. Mai există o seducţie care este chiar mai subtilă. Stilul de închinare al bisericii a traversat o perioadă de schimbări majore, în multe dintre bisericile de astăzi oamenii folosesc corurile mai rar şi optează pentru o formă de muzică mai contemporană. In loc de două trei cântări la începutul programului, ca un fel de „încălzire", multe biserici au un timp de închinare prelungit. În opinia mea, mulţi merg în direcţia bună, dar şi aici întâlnesc mulţi oameni care sunt seduşi. Unii oameni ajung „să se închine închinării" în loc să se închine Domnului Isus. Am întâlnit şi oameni care pun viaţa lor de creştini mai presus de Isus. Am întâlnit membri ai bisericilor, chiar şi studenţi la seminar, care au fost convertiţi la un mod de viaţă, dar care nu s-au întors la Isus Hristos. Ei iubesc viaţa de creştin: iubesc părtăşia, mersul la biserică, mersul la întâlniri, dărnicia pentru o cauză nobilă, stimularea intelectuală produsă de studiul biblic şi chiar rugăciunea. Este posibil să faci toate acestea şi să nu îţi pui niciodată încrederea în Isus Hristos pentru iertarea păcatelor şi pentru primirea vieţii veşnice. Am întâlnit studenţi la seminar care au fost conduşi la Hristos în cel de-al patrulea an de instruire. Am întâlnit diaconi din biserici care L-au primit pe Hristos după ani de slujire devotată într-o biserică de factură conservatoare. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că putem pune aproape orice ni se pare bun mai presus de Isus Hristos, fără să ne dăm seama ce facem. Putem să punem Biblia şi poruncile ei mai presus de Domnul. Putem să punem darurile spirituale şi chiar diferite forme de închinare mai presus de Mântuitorul. Putem să punem diferite forme de slujire evanghelizarea, grija pentru săraci, rugăciunea pentru bolnavi - mai presus de Mântuitorul. Este posibil să fii sedus de oricare dintre acestea. Nu trebuie să punem egal între Isus şi altcineva sau altceva. Isus nu este o doctrină, o teologie, un principiu abstract, o slujire, o biserică, o confesiune, o activitate sau chiar un mod de viaţă. Isus este o persoană, o persoană reală. Iar El ne cere să II punem mai presus de orice. Nimeni altcineva nu a murit pentru noi, ci doar Fiul lui Dumnezeu. Nimeni nu controlează destinul nostru; Fiul lui Dumnezeu, însă, o face. Ori de câte ori am tendinţa să acord mai multă atenţie cuiva sau să umblu după ceva mai mult decât să II caut pe Fiul lui Dumnezeu, acela va deveni un idol în viaţa mea care mă va îndepărta de El. Confundăm aşa de uşor iubirea pentru Isus cu iubirea unor lucruri bune. Cu mare uşurinţă confundăm dedicarea faţă de Dumnezeu cu dedicarea faţă de aceste lucruri bune.

Mai mult decât orice altceva, pasiunea pentru Dumnezeu trebuie să fie păstrată şi cultivată, altfel o pierdem. Am descoperit că aproape fiecare lucru bun din viaţa mea este gata ca să intre în competiţie cu timpul şi intimitatea mea cu Dumnezeu. Esenţa întregii vieţi este să-L iubim pe Dumnezeu şi să iubim pe poporul Său (Matei 22:36-40).

Dragoste cu pasiune Adesea vorbesc despre „pasiunea" pentru Isus în loc de dragostea pentru Isus, fiindcă cuvântul dragoste şi-a pierdut semnificaţia biblică în multe cercuri religioase de astăzi. Aşa cum spuneam mai devreme, teologii şi predicatorii au încercat în mod constant să definească dragostea prin prisma datoriei, fără o referire la valoarea sentimentelor. Dragostea care este golită de sentimente este un produs fictiv creat de mintea învăţătorilor moderni. Biblia nu defineşte dragostea în acest fel. Îmi place cuvântul pasiune, fiindcă el pune accentul pe partea emoţională a dragostei. Pasiunea poate fi definită drept „orice fel de simţire prin care mintea este determinată la acţiune: un sentiment viguros, poruncitor sau copleşitor." Pasiunea este un sentiment care determină mintea şi voinţa să treacă la acţiune. Termenul pasiune acoperă un spectru larg de sentimente înrudite cu iubirea de Dumnezeu. Mă refer la dorinţă, tânjire, zel, sete, foame şi aşa mai departe. Toate aceste simţăminte sunt caracteristici ale unei persoane profund îndrăgostite. Eu doresc ca aceste sentimente pasionante să caracterizeze relaţia mea cu Domnul Isus. Desigur, vreau să fiu ascultător de Domnul în toate lucrurile, dar doresc ca acea supunere să izvorască dintr-o dragoste plină de pasiune pentru El. Vreau să fiu ascultător de Domnul nu doar din sentimentul de datorie sau datorită disciplinei, sau pentru o anume răsplată, sau de frica judecăţii. Vreau să îl slujesc pe El pur şi simplu pentru bucuria de a putea fi pe placul Aceluia pe care îl iubesc atât de mult Dacă disciplina este ceea ce are ultimul cuvânt în umblarea după Isus, vom ajunge până la urmă să cedăm. Dar un bărbat sau o femei îndrăgostită nu vor ceda niciodată. Aceasta este natura dragostei (C. Cântărilor 8:6-7). Doresc ca viaţa mea să fie caracterizată de o iubire nestăvilită pentru Fiul lui Dumnezeu. Este acesta un scop realist sau o dorinţă idealistă? Am auzit pe unii care învaţă că la începutul relaţiei noastre cu Dumnezeu este normal să avem pasiune pentru El, iar după un timp relativ scurt este la fel de normal ca acea dragoste să fie înlocuită de sentimentul datoriei şi disciplinei. Chiar am auzit pe unii învăţători care spun că pierderea pasiunii este un semn al maturităţii spirituale. Eu cred că Biblia prezintă un tablou complet opus. Gândiţi-vă puţin la citatele din Psalmi pe care le-am redat la începutul acestui capitol. Psalmiştii nu şi-au pierdut pasiunea pentru Dumnezeu. Ei erau „înfometaţi" şi tânjeau după El. Ei foloseau cele mai vivace metafore pentru a exprima pasiunea mistuitoare după Dumnezeu. Aşa cum cerbul însetează după izvoarele de apă, tot aşa şi sufletul psalmistului înseta după Dumnezeu (Ps. 42:1-2). David a spus că dorinţa lui cea mai mare era să stea în casa lui Dumnezeu, „ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui" (Psalmi 27:4). Dacă sfinţii din Vechiul Testament aveau o asemenea pasiune pentru Dumnezeu, cu cât mai mult ar trebui să îl dorească pe El sfinţii din Noul Testament, cei care trăiesc în lumina crucii şi a puterii Duhului Sfânt? Şi, totuşi, dacă am pierdut această pasiune, cum o putem recâştiga? Şi în ce fel se raportează pasiunea noastră pentru Dumnezeu la trăirea prin puterea Sa? Vom răspunde la aceste întrebări în capitolul final.

115 Crescând în pasiune şi în putere Într-o zi, Isus a venit în satul Betania şi a decis să stea în casa Mariei, sora Martei şi a lui Lazăr (Luca 10:38-42). Dorinţa şi pasiunea Mariei pentru Isus erau atât de mari încât s-a aşezat la picioarele Lui şi asculta tot ce făcea El. Era vremea mesei, dar ea a preferat să asculte ce spunea Isus decât să ajute la pregătirea hranei. Conform regulilor normale de ospitalitate din Orientul Apropiat, Maria avea datoria, alături de sora ei, Marta, să le ofere de mâncare lui Isus şi ucenicilor lui. Dar ea a simţit o dorinţă mai puternică de a asculta cuvintele Lui şi de a fi cu El decât a-I pregăti hrana. Sentimentele ei pentru Domnul au răsturnat regulile normale de etichetă. Sunt sigur că dacă Isus i-ar fi spus Mariei să meargă şi să o ajute pe sora ei, ea ar fi făcut aceasta imediat. Dar ea nu avea de gând să plece din prezenţa Sa dacă El nu avea să îi poruncească aceasta. Când Marta a încercat să îl facă pe Domnul Isus să o mustre pe Maria, fiindcă nu i-a dat o mână de ajutor la pregătirea hranei, Isus nu doar că a refuzat să o mustre pe Maria, ci a şi lăudat-o. Maria L-a ales pe El, chiar mai mult decât slujirea pentru El, iar Domnul a spus că ea a ales partea cea bună, acel lucru care nu îi va fi luat. Predicatorii folosesc adesea acest dialog ca pe un argument în favoarea studiului biblic. Totuşi, Maria nu studia Biblia; ea şedea la picioarele persoanei favorite şi asculta foarte atentă ce spunea El. „Pasiunea profundă a Mariei pentru Domnul avea să se vadă din nou cu şase zile înainte de ultimul Paşte al lui Isus. El ştia că mai erau şase zile până la răstignire. Unde credeţi că a ales El să petreacă aceste şase zile? El a trecut pe lângă oamenii şi locurile din Ierusalim care aveau o reputaţie, omeneşte vorbind, şi s-a dus în oraşul Betania, la aproape trei kilometri sud-est de Ierusalim. El a ales casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei. De ce? Fiindcă acesta a fost locul ales de Tatăl Său ceresc, mai dinainte de întemeierea Pământului, pentru ungerea Fiului Său pentru îngropare. Cui îi va da Dumnezeu onoarea de a-L unge pe Fiul Său? Iată cum s-au petrecut lucrurile. Maria a intrat în casă în timpul mesei, cu un vas de mir curat, un parfum care valora cel puţin plata unui an de muncă. Apoi ea „a risipit" acel parfum scump vărsându-1 pe picioarele lui Isus. După aceea şi-a desfăcut părul şi i-a şters picioarele Domnului cu părul ei (loan 12:1-3). Acesta a fost un act extraordinar. Dar a fost şi un act nepotrivit. Maria a întrerup cina, sa apropiat de un oaspete de parte bărbătească, şi-a desfăcut părul ca femeile imorale din vremea aceea şi făcut o muncă de rob. Ce a determinat-o să se smerească şi să depăşească graniţele etichetei?1 Care a fost motivaţia acestei risipe extravagante?

Iată care era: ea a recunoscut măreţia lui Isus şi a ştiut că El era vrednic de toată extravaganţa cu care L-ar putea răsfăţa cineva. El era vrednic de cea mai profundă umilire pe care I-o poate arăta o persoană. Maria era atrasă de o pasiune sfântă pentru Fiul lui Dumnezeu. Ea a risipit acel parfum pe Isus şi era gata să îşi risipească întreaga viaţă pentru El, dacă El i-ar fi oferit ocazia. Acest dar era extravagant, dar darul reflecta doar sentimentele ei puternice faţă de Hristos. Atât loan cât şi Luca ne oferă câteva secvenţe din acest episod din viaţa Măriei fiindcă ei prezintă astfel un model de urmat Cum putem să urmăm un asemenea exemplu? Cum putem ajunge la aceeaşi pasiune şi dedicare pentru Isus?

Dezvoltarea pasiunii pentru Isus Există trei paşi simpli pentru dezvoltarea pasiunii pentru Isus. Primul este evident. Nu poţi iubi pe cineva şi nu poţi avea o pasiune pentru cineva pe care nu îl cunoşti. Ca şi Maria, noi trebuie să ne facem timp să îl cunoaştem pe Isus. Cu cât petrecem mai mult timp la picioarele Lui ascultându-L, cu atât îl vom cunoaşte mai bine. Şi cu cât îl cunoaştem mai bine, cu atât îl vom iubi mai mult. Trebuie să rezervăm, în mod regulat, timp pentru meditaţie asupra Scripturii şi pentru rugăciune. Niciodată nu trebuie să lăsăm ca acest timp să devină un ritual mecanic. Trebuie să reţinem că este posibil să citim Biblia ca fariseii, fără să auzim vreodată vocea lui Dumnezeu (loan 5:37). Este posibil să lăsăm ca timpul nostru de rugăciune să degenereze în ceva asemănător cu prezentarea „listei de cumpărături" lui Dumnezeu. In momentele dedicate pentru meditaţie şi rugăciune, trebuie să ne amintim că scopul este să ne întâlnim cu o Persoană reală. Această persoană vorbeşte, călăuzeşte, încurajează, revelează, convinge, se mânie, iartă etc. Noi putem să-L întristăm sau putem să-I aducem bucurie. Aceste lucruri ni le spune Biblia despre Dumnezeul căruia noi ne rugăm. Nu trebuie să presupunem că citind doar putem să şi intrăm în prezenţa Sa. O citire mecanicistă a Bibliei sau o rugăciune rituală nu ne vor conduce în prezenţa lui Dumnezeu. Psalmistul I-a cerut lui Dumnezeu: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!" (Psalmi 119:18). El ştia că, fără prezenţa lui Dumnezeu pentru a ilumina Cuvântul, niciodată nu ar putea să vadă „lucruri minunate". Caută prezenta lui Dumnezeu; nu presupune că ea apare automat. Vino la Cuvântul Său dorind să te întâlneşti şi să petreci cu o Persoană. Ascultă, pe măsură ce te rogi şi meditezi. Acestea sunt adevăruri pe care le ştim cu toţii. Am fost învăţaţi acestea din momentul în care ne-am convertit. Problema nu este că nu le cunoaştem; problema este că nu le împlinim. Când eram păstorul unei biserici centrată pe Biblie, îndemnul meu pentru oameni era să citească Biblia şi să se roage. Mărturisirea pe care o auzeam cel mai des de la oamenii din biserica mea era că nu au citit Cuvântul şi că nu s-au rugat în mod ordonat. Sunt aproape zece ani de când călătoresc în multe ţări şi întâlnesc copii ai lui Dumnezeu. Aş putea să spun că majoritatea păstorilor şi membrilor din bisericile pe care le vizitez nu au un timp consistent de meditaţie asupra Scripturii şi de rugăciune. Am descoperit că acest fapt este adevărat în toate ramurile bisericii. Creştinii cu care stau de vorbă cred că rugăciunea şi Cuvântul sunt importante şi chiar vor să mediteze şi să se roage, dar pur şi simplu nu reuşesc. In cele mai multe cazuri aceasta nu se datorează unei decăderi morale în viaţa lor. Mai degrabă ei nu se întâlnesc cu Domnul din pricina unui eşec „tehnic", nu reuşesc să programeze acest timp. Oamenii au tendinţa de a trăi o iluzie, aceea că vor avea timp oricând să se roage şi sa mediteze asupra Cuvântului. Aceasta este una dintre minciunile cele mai de succes ale Diavolului. Diavolul ştie că dacă te poate ţine departe de prezenţa lui Dumnezeu el te va

birui. Chiar dacă ai cunoştinţe biblice vaste, vei deveni doar mai mândru şi mai iscusit în a-i răni pe oameni dacă nu vii în mod consecvent în prezenţa lui Dumnezeu. Chiar dacă ai daruri spirituale puternice, nu vei reuşi să produci decât dezastre în biserică dacă nu vii în prezenţa Lui în mod consistent Nu vom creşte vreodată în pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu, nici nu vom fi de vreun folos în slujba Sa, dacă nu vom veni în prezenţa Sa în mod constant. Nu există erou biblic care să nu fi venit în prezenţa lui Dumnezeu în mod constant. Urmaţi exemplul lui Iosua şi meditaţi asupra Cuvântului zi şi noapte (Iosua 1:5-9). Urmaţi exemplul lui Pavel şi rugaţi-vă neîncetat (1 Tes. 5:17). Urmaţi exemplul Mariei şi petreceţi timp la picioarele lui Isus (Luca 10:39). Pentru a putea urma exemplul lor, trebuie să ne facem timp pentru aceasta, în mod regulat. Altfel niciodată nu vom putea să intrăm în prezenţa lui Dumnezeu în mod consecvent. Dacă facem aceasta în mod regulat, aşteptându-ne să întâlnim o Persoană, acea Persoană nu ne va dezamăgi vreodată. Aici se găseşte cea de-a doua cheie pentru dobândirea pasiunii pentru Domnul Isus. In fiecare relaţie, din când în când se înalţă bariere cauzate de neînţelegeri sau de fapte şi atitudini greşite. Nici în relaţia cu Domnul nostru lucrurile nu stau altfel. Ori de câte ori păcătuim se înalţă o barieră între noi şi El. Vinovăţia păcatului ne poate împiedica să mergem în prezenţa Domnului. Acest lucru este adevărat şi în relaţiile noastre pe orizontală. Când rănesc pe cineva iubit, nu mă pot bucura de compania acelei persoane până ce nu s-a vindecat mai întâi rana sa. Există un singur lucru care va îndepărta bariera dintre Dumnezeu şi copiii neascultători. Este sângele Fiului Său. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă zicem că navem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire." (1 loan 1:7-9) Vinovăţia păcatului este îndepărtată când ne mărturisim acel păcat, crezând în puterea sângelui lui Isus Hristos pentru iertarea şi curăţirea noastră. Acesta este un alt adevăr pe care îl cunoaştem de când ne-am convertit. Totuşi, am întâlnit aşa de mulţi creştini care sunt doborâţi de vinovăţia păcatelor şi par să trăiască mai mult timp sub condamnare decât în libertatea oferită de Hristos. Mulţi oameni îmi spun că îşi mărturisesc păcatele, dar nu se „simt" iertaţi. Nu ajunge să spunem doar câteva cuvinte despre păcatul nostru; trebuie să ne încredem în puterea sângelui lui Isus de a aduce iertarea. Niciodată nu vom fi îndeajuns de sfinţi şi de disciplinaţi pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu şi a primi iertarea, decât prin sângele Fiului Său. Singurul mijloc prin care Tatăl ne oferă posibilitatea să scăpăm de păcatul nostru este sângele Fiului Său. Faptele noastre bune, vieţile reformate şi cele mai bune intenţii, niciodată nu vor îndepărta vinovăţia păcatului. Mai este încă un aspect absolut esenţial pentru a putea fi mistuiţi de pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu. Tot continui să îmi pun încrederea în disciplina mea, în intenţiile mele bune, în cunoştinţele mele biblice, pentru a mări dragostea față de Dumnezeu. Insă de fiecare dată sfârşesc în legalism şi în autoneprihănire când îmi pun încrederea în toate acestea. Am făcut această greşeală de multe ori în viaţa mea de creştin. Într-o zi, Domnul m-a întrerupt din toate acestea când un bun prieten de-al meu, Mike Bickle, mi-a spus că el nu şi-a revenit vreodată din şocul provocat de cuvintele pe care i le-a

spus lui Domnul: „Dacă vreodată vei reuşi în viaţa ta de creştin, aceasta nu se va datora faptului că eşti un bun ucenic. Va fi numai datorită faptului că Fiul Meu este un bun lider. Pune-ţi încrederea în capacitatea Lui de a te conduce, nu în capacitatea ta de a-L urma." Acea descoperire divină mi-a străpuns inima. Mi-am dat seama de ce reuşiseră legalismul şi autoneprihănirea să se transforme, în mod constant, în întărituri puternice ale duşmanului în viaţa mea. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Eu nu vreau să spun că nu avem nevoie de disciplină, de cunoştinţe biblice sau de trăire evlavioasă. Avem nevoie de acestea. Nici nu intenţionez să spun că trebuie să stăm pasivi şi să II lăsăm pe Dumnezeu să facă totul. Eu vorbesc despre atitudinea şi încrederea noastră. Trebuie să facem ce este bine, dar nu trebuie să ne punem încrederea vreodată în capacitatea noastră de a face acele lucruri. Inimile noastre sunt incredibil de înclinate spre înşelăciune (Ier. 17:9), iar picioarele noastre sunt la fel de grăbite de a părăsi calea neprihănirii (Rom. 3:10-18). Aşadar, cum am putea să ne încredem vreodată în capacitatea noastră de a-L urma pe Isus? Am ajuns la un punct din care înţeleg că, dacă voi ajunge vreodată să dobândesc pasiune pentru Fiul lui Dumnezeu, aceasta nu se va datora faptului că am meritat-o, ci faptului că El mi-a oferit-o, ca pe cel mai mare şi graţios dar. La urma urmelor, nu aşa primim cele mai măreţe lucruri - în dar? Iacov spune: „nu aveţi, pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Cele mai mari daruri pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere aşteaptă să le cerem. Putem primi de la El orice, dacă suntem gata să petrecem timp în rugăciune. Vă îndemn ca rugăciunile voastre pentru pasiune faţă de Fiul lui Dumnezeu să fie mai multe decât pentru orice altceva. Este o rugăciune care a produs mai multă pasiune în inima mea pentru Domnul Isus decât orice altă rugăciune. Această rugăciune se găseşte în pasajul pe care eu îl consider cea mai extraordinară rugăciune din toată Biblia. Mă refer la rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus din loan 17. Am adoptat ultimul verset al acestei rugăciuni ca pe o rugăciune personală. „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L, voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea, cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, și Eu să fiu în ei." (loan 17:26) Isus spunea că El le-a făcut de cunoscut Numele Tatălui ucenicilor Lui; adică El le-a arătat cum este Tatăl. Isus a făcut aceasta pentru un motiv extrem: El dorea ca ucenicii Eui să II iubească tot aţa cum îl iubeşte Tatăl Său. El dorea ca dragostea pe care Tatăl Său o are pentru El să fie în ucenicii Lui. Am citit acest verset de multe ori înainte de a-1 înţelege, întâia oară când am înţeles ce anume spunea textul, mi-a fost greu să cred. Cum aş putea eu să îl iubesc pe Isus tot aşa cum L-a iubit Tatăl Său? Desigur că nimeni nu poate să iubească pe cineva cu aceeaşi intensitate cu care este iubit el însuşi de Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, noi nici nu putem fi la fel de sfinţi precum este Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu ne spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru" (Lev. 19:2). Numai prin puterea Duhului Sfânt în noi vom putea umbla în sfinţenie. Prin aceeaşi putere noi vom putea trăi o viaţă plină de pasiune mistuitoare pentru Domnul nostru. Tatăl îl iubeşte pe Fiul mai mult decât pe oricine. El este devotat Fiului. Niciodată nu II pierde din priviri. Tot ceea ce face Tatăl face şi Fiul, Isus S-a rugat ca noi să fim atraşi de aceeaşi pasiune sfântă. Eu am parafrazat rugăciunea din Ioan 17:26 pentru a mă ruga astfel: „Tată, dă-mi putere din Duhul Sfânt ca să îl iubesc pe Fiul Tău tot aşa cum îl iubeşti şi Tu." Mă rog astfel dimineaţa, când mă trezesc; mă rog astfel în timpul zilei, când mintea mea se gândeşte la multe şi mă rog astfel seara, când adorm. Inima mi-a fost capturată de această rugăciune. Când o rostesc îi mărturisesc lui Dumnezeu că, dacă El nu lucrează prin Duhul Sfânt în viata

mea, niciodată nu voi avea pasiune pentru Fiul lui Dumnezeu. Îi mărturisesc că evlavia mea, disciplina mea, cunoştinţele mele din Cuvânt, deşi bune, sunt insuficiente pentru a produce pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu. Eu pot să-mi schimb mintea, dar numai Duhul Sfânt poate să îmi schimbe inima. Dragostea divină poate fi transmisă numai pe cale divină. Dacă vei începe să te rogi astfel cu regularitate, pasiunea pentru Fiul Lui Dumnezeu va începe să se reverse în inima ta. Poate că va dura luni, chiar ani, până când vei putea să remarci o diferenţă semnificativă. E foarte probabil că nu vei putea niciodată să numeşti ziua în care ai început să fii mistuit de pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu, dar alţii o vor remarca. Ei îşi vor spune că te-ai schimbat; că eşti altfel. Vor spune că observă o bunătate în tine pe care nu au remarcat-o înainte. Există ceva molipsitor în dragostea ta pentru Fiul Lui Dumnezeu, care nu părea să existe şi înainte, iar ei vor dori să ştie ce se întâmplă. Nu fi pasiv în dobândirea pasiunii pentru Fiul lui Dumnezeu. Fă din aceasta punctul central al vieţii tale. Uită-te ţintă la Fiul lui Dumnezeu şi nu îţi lua ochii de la El (Evrei 12:2) şi vei descoperi că devii ca El. Vei descoperi că te îndrăgosteşti de EI pe măsură ce îi ceri Tatălui zi de zi să te „mistuie" cu pasiunea pentru Isus. Iar acea pasiune, pe măsură ce va începe să ocupe inima ta, va cuceri o mie de păcate din viaţa ta. Vei începe să iubeşti ce iubeşte El şi vei urî ce urăşte El.

Pasiune şi putere Ce are a face tot acest discurs despre pasiune cu puterea şi darurile supranaturale ale Duhului? Răspunsul este simplu: dragostea intensă pentru Dumnezeu este cheia puterii. Apostolii Domnului Isus erau vestiţi pentru puterile supranaturale. Secretul puterii lor se găseşte în chemarea lor: „în urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, ţi ei au venit la EL A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine, ţi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat ţi putere să vindece bolile ţi să scoată dracii." (Marcu 3:13-15) În versiunea lui Marcu despre chemarea apostolilor, Isus i-a ales pe cei doisprezece din trei motive: (1) ca ei să fie cu El, (2) ca să-i trimită să predice şi (3) pentru ca ei să aibă autoritatea de a scoate demoni. Ordinea acestor trei motive este foarte importantă. înainte ca ei să fi încercat să-L slujească pe Isus predicând şi scoţând demoni, au fost chemaţi „să fie cu El". Din acea experienţă intimă cu Isus venea puterea de a predica şi de a scoate demoni. Cei mai*puternici oameni de pe Pământ sunt aceia care au fost cu Isus (cf. Fapte 4:13). Intimitatea cu Isus, „a fi cu El", totdeauna generează pasiune pentru El. Gândiţi-vă la cei mai puternici oameni din Scriptură. Oameni ca Moise, Daniel, Petru, loan şi Pavel au fost forte puternici în minuni, în descoperire sau în ambele. în acelaşi timp, aceşti oameni au fost mistuiţi de pasiunea pentru Dumnezeu. Aşa cum am văzut, pasiunea şi puterea nu sunt limitate la profeţii Vechiului Testament sau la apostolii Noului Testament. Să mai privim la un episod din viaţa Mariei. Când Lazăr, fratele Mariei, a murit, Isus a sosit la casa lor cu o întârziere de patru zile. Marta a fost prima care l-a întâmpinat. Ea i-a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murii fratele meu! (loan 11:21). Răspunsul lui Isus către Marta a devenii una dintre cele mai importante revelaţii teologice ale Scripturii: „Eu sunt învierea şi viaţa" (loan 11:25). Când Maria s-a întâlnit cu Domnul, la doar câteva clipe mai târziu, ea i-a spus exact aceleaşi cuvinte: „Doamne, dacă ai fi fost aid, n-ar fi murit fratele meu" (loan 11:32). Insă când Maria a spus aceste cuvinte, Isus a plâns. Apoi El a mers la mormânt şi l-a înviat pe fratele ei din morţi. O persoană ca Marta putea să primească o mare revelaţie teologică de la

Isus. Dar o persoană ca Maria putea să Ii frângă inima şi să-L determine să învie pe cineva din morţi. Oamenii care au pasiunea Mariei pentru Domnul Isus pot să primească de la El ceea ce alţii nu pot Pasiunea pentru Isus i-a dat Măriei acces la puterea lui Isus. Permiteţi-mi să vă redau o ilustraţie contemporană a acestui fapt. Mahesh Chavda, un evanghelist, care este cunoscut pe plan mondial pentru minunile şi vindecările care au loc la campaniile lui, a trecut printr-o dilemă groaznică în luna mai 1985. Fiul său Aaron se născuse prematur, cu patru luni mai devreme. Mahesh şi soţia sa, Bonnie, nu au primit din partea doctorilor nici o speranţă pentru supravieţuirea lui Aaron. Moartea era sigură şi iminentă. Doctorul le-a spus că şi dacă ar supravieţui, creierul său nu avea nici o şansă de a se dezvolta normal şi nu ar fi decât „o legumă". Mahesh promisese cu aproape un an înainte că va conduce câteva campanii de evanghelizare în Africa. Soţia şi copilul lui erau în spital, iar El era programat să plece în Africa. El simţea că Domnul îi spune să meargă în Africa şi să îşi ţină cuvântul dat. Insă sentimentele lui îi cereau să rămână. Cum ar fi putut să plece şi să o lase pe Bonnie şi pe Aaron singuri? Bonnie a insistat ca Mahesh să plece. „Slujba ta este să mergi acolo unde te cheamă Domnul, i-a spus ea. Nu contează dacă tu eşti aici sau nu, contează ca Domnul să fie aici. Şi eu ştiu că El este aici. Dacă Aaron va trăi, aceasta se va datora intervenţiei lui Dumnezeu, nu fiindcă tu ai rămas acasă." Mahesh a plecat de lângă Bonnie la secţia de terapie intensivă unde copilaşul plăpând se lupta pentru viaţa sa. La ora aceea Aaron cântărea mai puţin de un kilogram. Mahesh şi-a pus mâna sub Aaron. Era aşa de mic încât încăpea cu uşurinţă în palma tatălui său. Mahesh l-a privit pe Aaron cum icnea pentru fiecare respiraţie a plămânilor care erau formaţi doar parţial. Apoi l-a uns cu untdelemn şi s-a rugat pentru el. In cele din urmă, s-a uitat la fiul său şi i-a spus: „Aaron, se pare că nu te voi mai vedea vreodată. Vreau să ştii că tatăl tău te iubeşte. Dar Isus te iubeşte şi mai mult decât te iubesc eu. Dacă nu te voi mai vedea pe acest Pământ, te voi revedea în ceruri." Cu aceste cuvinte de rămas bun el a ieşit şi a mers direct spre aeroport Cu câteva săptămâni mai târziu, când Mahesh şi-a terminat evanghelizările, a putut în sfârşit să ajungă la un post telefonic şi să ia legătura cu Bonnie, însă numai un singur apel. In mod miraculos, Aaron încă se mai lupta pentru viaţa lui. Mahesh a luat apoi primul avion spre Zair şi a aterizat în capitala Kinshasa, duminică, 9 iunie 1985. Mahesh nu îi cunoştea pe organizatorii campaniei din Kinshasa şi nu avea detalii despre pregătirile care se făceau acolo. El se aştepta la o adunare mică, de vreo 700-800 de oameni. Luni dimineaţa, la întâlnirea liderilor implicaţi în pregătirea campaniei, au venit 2300 de persoane. La sfârşitul întâlnirii a venit o femeie în vârstă care avea trupul acoperit de o tumoare canceroasă şi care a fost vindecată pe loc, în faţa tuturor. Tumoarea a dispărut complet. Vestea vindecării miraculoase s-a răspândit ca focul în păduri, în lunile secetoase de vară. In seara aceea 100.000 de oameni au venit la întâlnire! Au venit oameni cu toate bolile imaginabile, unii erau căraţi chiar cu roaba. A fost o seară în care atât de mulţi oameni au fost vindecaţi, încât vrăjitorii şi ghicitorii care veniseră să deranjeze întâlnirea s-au întors la Domnul şi în mod public s-au pocăit şi şi-au mărturisit credinţa în Domnul Isus. Miercuri, 12 iunie, numai întâlnirea de dimineaţă a atras 30.000 de persoane. In acea dimineaţă, Mulamba Manikai se afla în mulţime şi, deşi inima lui era frântă, îl asculta pe Mahesh cu atenţie. Spre deosebire de majoritatea prietenilor săi de pe strada Lumbi, din cartierul Mikondo, din Kinshasa, Mulamba şi familia lui erau creştini. Când Mulamba a revenit acasă de la întâlnirea de marţi, 1-a găsit pe fiul său de 6 ani, Katshinyi, paralizat şi în comă. Mulamba şi cu fratele său mai mare, Kuamba, l-au dus pe băieţel la

clinica medicală de la firma la care muncea Mulamba. Diagnosticul primit a fost malarie cerebrală şi lui Mulamba i s-a cerut să îl ducă pe fiul său la Spitalul Mikondo pentru tratament. Miercuri, la ora 4 dimineaţa, pe când se apropiau de clinica Mikondo, micuţul Katshinyi a avut o criză şi a încetat să mai respire. Apoi inima Iui a încetat să mai bată şi a murit în braţele tatălui său. Când au intrat în spital, medicul i-a făcut copilului o injecţie şi a încercat să-1 resusciteze, dar a fost în zadar. „Fiul dumneavoastră a murit, i-a spus doctorul lui Mulamba. Nu pot face nimic pentru el. Trebuie să mergeţi la spitalul Mama Yemo din Kinshasa şi să obţineţi certificatul de deces pentru îngropare." Când au ajuns cu cadavrul la spital, decesul a fost reconfirmat. Mulamba 1-a lăsat pe fiul său la spital ca să meargă să împrumute bani pentru achitarea certificatului. In timp ce păşea pe străzi, Mulamba a început să se roage Domnului ca să îl readucă la viaţă pe fiul său, ca Dumnezeu să fie astfel proslăvit. Chiar în clipa în care şi-a amintit de istorisirea învierii Doreai de către Petru, Mulamba L-a auzit pe Dumnezeu adresându-i aceste cuvinte: „De ce plângi? Slujitorul meu este în oraş. Du-te la el." Mulamba a ştiut că Domnul se referea la Mahesh. El a alergat la piaţa Kasavubu în care Mahesh predica în faţa a 30.000 de oameni. Mahesh tocmai trăgea concluziile predicii. La ora 12 fix, la opt ore după ce Katshinyi murise, Mahesh şi-a încheiat mesajul. Dintr-o dată a simţit că Dumnezeu îl poartă parcă pe alt tărâm. A pierdut contactul cu gloatele de oameni. Era învăluit de o mare linişte. Vocea blândă a Duhului Sfânt i-a vorbit clar şi inconfundabil: „Este un bărbat aici al cărui fiu a murit astăzi dimineaţă. Invită-1 să vină în faţă. Vreau să fac ceva minunat pentru el." Mahesh a repetat exact aceste cuvinte în faţa audienţei. Mulamba a alergat înainte strigând: „Este! Este!" Imediat Mahesh şi-a pus mâinile pe capul lui Mulamba şi s-a rugat; „Doamne Isuse, în Numele Tău leg puterea întunericului şi a morţii care lucrează în fiul acestui bărbat şi îţi cer să trimiţi Duhul învierii ca să-1 readucă la viaţă." Mulţimea s-a împrăştiat iar Mulamba s-a întors şi a alergat spre spital. Iată ce s-a petrecut la spital la ora 12 fix, pe 12 iunie 1985, în timp ce Mahesh se ruga pentru Mulamba în piaţa Kasavubu. La spitalul Mama Yemo, Kuamba ţinea trupul nepotului său în braţe. La prânz a simţit că trupul se mişcă şi apoi băiatul a strănutat. Katshinyi s-a ridicat în şezut şi a cerut de mâncare. Apoi a început să îl caute pe tatăl său. Dumnezeu l-a adus din nou la viată. Nu mai are rost să descriu ce vacarm s-a stârnit la spital. Mulamba a intrat în cameră când Katshinyi îl chema pe tatăl său. Mulamba l-a luat imediat în braţe şi a început să strige laude lui Dumnezeu în camera spitalului care cu câteva momente mai devreme era o cameră mortuară pentru fiul său decedat. Ştirea acestei mari minuni s-a răspândit în întreg oraşul, iar la sfârşitul săptămânii peste 200.000 de persoane au venit să asculte Evanghelia. Mulţi au primit mântuirea şi vindecarea. Am văzut o copie a adeverinţei de deces pe numele lui Kashinyi Manikai, cu ştampila oficială şi semnătura lui Iwanga Embum. Un sceptic ar putea pretinde că diagnosticul morţii a fost greşit iar Katshinyi a fost în comă. Însă aceasta nu ar explica şi potrivirea în timp a momentului revelaţiei (că a murit fiul unui bărbat şi că Dumnezeu voia să intervină pentru el), revelaţie primită de Mahesh opt ore mai târziu, urmată de refacerea completă a băiatului. II cunosc personal pe Mahesh Chavda şi sunt convins de integritatea sa şi de validitatea slujirii sale. Şi la fel de convinşi sunt şi alţi 30.000 de locuitori din Kinshasa, Zair, care au fost martorii evenimentelor supranaturale din 12 iunie 1985.

Kuamba, fratele lui Mulamba, a devenit creştin după ce a fost martorul puterii lui Dumnezeu în acea dimineaţă. Familia Manikai încă trăieşte pe strada Lumbi, la numărul 26, în Kinshasa. Dumnezeu l-a răsplătit pe Mahesh în două feluri. Mai întâi i-a dat ocazia să ia parte la o înviere supranaturală. In al doilea rând, Dumnezeu şi-a adus aminte şi de micuţul Aaron, fiul lui Mahesh, care rămăsese bolnav, acasă, şi l-a vindecat complet Astăzi Aaron Chavda este un copilaş sănătos, normal, de opt ani.3 Maturitatea spirituală nu înseamnă să ai vaste cunoştinţe biblice şi nici să ai cele mai alese daruri spirituale. Oamenii fireşti le pot avea şi pe unele şi pe altele. Maturitatea spirituală înseamnă să simţi ce simte Dumnezeu şi să deosebeşti vocea Sa dintre miile de voci. Să iubeşti ceea ce Dumnezeu iubeşte şi să urăşti ceea ce Dumnezeu urăşte. Creştinii maturi spiritual II iubesc pe Dumnezeu şi pe poporul Său cu pasiune şi urăsc orice îi îndepărtează de Dumnezeu. Cunoştinţele biblice şi darurile Duhului îşi vor împlini menirea divină numai în contextul unei iubiri de acest fel. Puterea Duhului se poate revărsa nestânjenită prin dragostea plină de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru copiii Săi. Intre femeile Bibliei, cred că Maria este cea care ilustrează cel mai bine pasiunea pentru Fiul lui Dumnezeu. Intre bărbaţi, cred că apostolul loan este cel mai bun exemplu. Ioan este numit „ucenicul pe care-1 iubea Isus." Traducerea Living Bible se referă la Ioan ca fiind „cel mai apropiat prieten al lui Isus" (loan 13:23). Aceasta este o traducere foarte reuşită. Ioan a fost mereu unul dintre acei ucenici care aveau voie să fie în miezul evenimentelor. Dar dintre toţi trei, El a fost cel mai apropiat de Isus, şi fiecare o ştia. La ultima cină, Isus i-a surprins pe toţi ucenicii când le-a spus că unul din ei II va vinde. Mureau de curiozitate să ştie cine e acela, dar nici unul nu avea curajul să II întrebe pe Isus, nici măcar Petru. Aşa că Petru s-a întors către Ioan şi i-a spus: „Intreabă-L tu." Petru ştia ceva ce cunoşteau toţi cei ce şedeau în jurul mesei, anume că Ioan putea să afle ceva de la Isus, informaţii pe care nimeni altul nu le-ar fi obţinut. Fără să ezite o clipă, loan s-a întors spre Isus, şi-a aşezat capul pe pieptul Său şi L-a întrebat: „Cine este acela Doamne?" Isus i-a dat răspunsul imediat, întinzând mâna în acelaşi timp cu Iuda. Vedeţi, Ioan chiar era cel mai bun prieten al lui Isus. A doua zi, Isus era răstignit pe o cruce şi privea la un univers care părea că s-a pierdut pe totdeauna de Dumnezeu. Toţi ucenicii, în afară de unul, au dezertat. Numai Ioan şi patru femei stăteau la piciorul crucii. Isus a privit către ei şi a văzut pe mama sa. Cine va îngriji de ea de acum? Fraţii săi? Apostolii? Nu, toţi îl părăsiseră. Apoi s-a uitat la Ioan. Este ca şi cum ar fi spus în duhul Său. „Ioane, tu eşti singurul care mi-a rămas alături. Nimeni nu va putea îngriji de mama mea ca tine." Cu o deosebită afecţiune, Isus i-a spus Mariei: „Femeie, iată fiul tău." Apoi i-a spus prietenului Său cel mai bun: „Iată mama ta." Ioan chiar era cel mai bun prieten al lui Isus. Dar Ioan nu trebuie să fie singurul prieten intim al lui Isus. Toţi trăim un timp scurt pe Pământ, iar apoi vom sta înaintea Domnului ca să dăm socoteală de viata noastră. De a să nu fim ca Maria şi să alegem partea cea bună, partea care nu se va lua vreodată, încât să putem aştepta cu încredere ziua aceea? Inima lui Isus este suficient de mare ca să primească pe mulţi prieteni intimi şi pe multe femei ca Maria. De ce să îţi propui în viaţă scopuri mai mici decât acesta?

EPILOG

Ascultarea vocii lui Dumnezeu astăzi Kevin Forest a devenit creştin la puţin timp după absolvirea liceului. Trecutul lui nu era tocmai onorabil. Fusese crescut într-un mediu imoral şi mai multe forme de imoralitate sexuală l-au înrobit în anumite perioade. După convertirea sa, un an întreg a reuşit să se ţină departe de imoralitate, ca apoi să cadă din nou în laț. Cam în vremea aceea a cunoscut-o pe Regina. In multe cazuri căsătoria pune capăt imoralităţii sexuale, dar aceasta nu a funcţionat şi în cazul lui Kevin. Chiar şi după căsătorie el a continuat în imoralitate, fără ca Regina să afle ceva. Ei au înfiinţat o familie. Li s-a născut un fiu, apoi o fiică, dar Kevin a continuat în adulter. Regina a aflat despre o aventură de-a lui. Inima ei s-a frânt, dar 1-a iertat pe Kevin. La rândul său, Kevin a minţit cu privire la restul aventurilor lui, a promis să fie credincios şi s-a întors apoi la viaţa imorală. În 1986 fetiţa lor de doi anişori, Haylie, a murit de o tumoare pe creier. Durerea lui Kevin s-a transformat în mânie împotriva Domnului. De ce a curmat Dumnezeu viaţa fetiţei? Să-1 pedepsească pentru păcatele lui ascunse? Nici măcar moartea fetiţei lui nu a fost în stare să-1 aducă la pocăinţă. A continuat să trăiască o viaţă dublă. Cea pe care o ştia toată lumea era viaţa de biserică, de soţ credincios şi de tată. Dar, în secret, el era înfăşurat în imoralitate sexuală. Pe măsură ce Kevin se adâncea tot mai mult în întuneric, Regina se apropia tot mai mult de Domnul. Kevin a început să o dispreţuiască pentru pasiunea ei faţă de Domnul. În iulie 1989 familia Forest locuia în Santa Maria, California, şi erau membri în biserica Vineyard Christian Fellowship. Cu ajutor divin, Regina a aflat despre o parte din păcatele lui Kevin. După întâia confruntare, Regina a cerut ajutor de la păstorii ei, Cari Tutde şi Ralph Kucera. Soţia lui Carl, Sonia, a mers la casa familiei Forest ca să o mângâie pe Regina, în timp ce Kevin a mers la casa lui Ralph si a lui Linda Kucera. Kevin se gândea la următoarea alternativă: ori să se sinucidă, ori să fugă şi să înceapă altundeva o viaţă nouă. Păstorii lui aproape că au trebuit să apeleze la forţa fizică pentru a-1 opri să-şi pună în aplicare planul său sinucigaş. Paul Cain era în oraş în acea zi pentru a vorbi la o conferinţă găzduita de Vineyard. în noaptea în care a avut loc confruntarea dintre Regina şi Kevin, Domnul i-a dat o vedenie

despre familia Forest. A doua zi, când s-a trezit, l-a sunat pe Cari Tutde şi i-a spus: „Aveţi o problemă într-o familie din biserică." „E adevărat", a spus Cari. „Numele ei este Regina. Cum îl cheamă pe el?" a întrebat Paul „Kevin". „Ascultă Cari, acest om vrea să fugă. Nu-1 lăsa să o facă. Fă tot ce poţi ca el să ia parte la întâlnirea din seara asta. Domnul poate să facă lucruri mari pentru el." Apoi Paul a pus receptorul jos. Atât Kevin cât şi Regina au venit la biserică în acea seară, dar nu au stat unul lângă celălalt. La sfârşitul mesajului, Paul i-a cerut lui Kevin să se ridice în picioare. Un alt om pe nume Kevin s-a ridicat imediat, dar nu era Kevin Forest. Paul a spus: „Nu, tu nu eşti acel Kevin pe care l-am văzut în vedenie. Este un alt Kevin aici." Apoi, ezitând, Kevin Forest s-a ridicat în picioare. „Kevin, nu vreau să te simţi stânjenit, dar căsătoria ta e pe butuci, a spus Paul. Aseară team văzut într-o vedenie pe tine şi pe Regina - acesta este numele soţiei tale, nu-i aşa? Nu vreau să te jenez în public, ci vreau să aduc restaurare. Domnul mi-a arătat că soţia ta este curată, dar Satan te-a târât pe tine în păcat. El a încercat să te nimicească. El are un legământ cu viaţa ta. Tu ai doar douăzeci şi opt de ani, iar diavolul vrea să te ucidă înainte de a împlini treizeci. El nu a reuşit să te ucidă pe tine, dar a reuşit să o ucidă pe fetiţa ta. Satan ţi-a ucis fetiţa, nu Dumnezeu." Kevin a simţit că inima i se frânge în două când l-a auzit pe Paul spunând acele lucruri. El fusese foarte mânios pe Dumnezeu din pricina morţii lui Haylie, dar acum a înţeles că nu Dumnezeu a curmat viaţa lui Haylie. Deschiderea lui Kevin faţă de păcat i-a oferit diavolului o uşă prin care să apese această familie. „Satan vrea să te ucidă şi pe tine, fiindcă ştie ce planuri are Dumnezeu cu tine şi cu Regina." „Unde este soţia ta?", l-a întrebat Paul. „Iat~o şi pe Regina." Paul s-a uitat la Regina şi i-a vorbit ca un tată. „Regina, te rog să primeşti ceea ce îţi voi spune. Trebuie să îl ierţi pe acest bărbat de tot ceea ce a ieşit la iveală." Apoi Paul le-a cerut ambilor să iasă de la locurile lor şi să vină în faţa adunării. Regina, tu eşti curată. Satan este cel care te urmăreşte. Aseară Domnul mi-a arătat că fetiţa ta şi fratele tău au murit. (Fratele Reginei murise cu trei luni înainte de moartea lui Haylie.) Este un atac concertat al diavolului. Nimicitorul aşteaptă la uşa ta acum, dar Domnul spune că viaţa şi căsnicia voastră vor fi restaurate. Singura cale de scăpare este iertarea totală şi refacerea jurămintelor sacre ale căsniciei. Domnul spune că aceasta este singura portiţă de scăpare. Aseară a fost o noapte neagră pentru suflet, dar lucrurile pot ajunge şi mai rău. Domnul mi-a arătat că aveţi doi copii care au nevoie de voi. Kevin, pentru numele lui Dumnezeu, pocăieşte-te în seara asta! Domnul te va ajuta - Kevin, priveşte-mă atent - din seara aceasta, fiindcă te-ai căit. Iar tu, Regina, fiindcă Domnul spune că după miezul nopţii numele soţului tău nu va mai fi „Kevin", ci „St. John". Acesta era de fapt al doilea nume al lui Kevin. Să-1 lăudăm cu toţii pe Dumnezeu pentru aceasta. Doamne, rostesc o binecuvântare peste orice căsnicie frântă, peste orice suflet bolnav din acest loc. Mă rog ca tu să vindeci orice căsnicie apăsată de această cangrenă. Vă declar din nou soţ şi soţie. Vă prezint în faţa bisericii pe noul St. John şi Regina. Amin. Cu totii să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta!" Ceea ce am scris mai sus nu reuşeşte să redea în mod adecvat ce a urmat în biserică în acea seară. Oamenii au fost cuceriţi de prezenţa Domnului. Unii plângeau fără să se poată

opri. Alţii, de teamă că păcatele lor vor fi date pe faţă, au început să se pocăiască. Alţii îi aduceau Domnului închinare pentru mila Sa deosebită şi pentru cunoaşterea Sa nemărginită. Cuvintele lui Paul din acea seară au avut o putere şi o autoritate care nu poate fi surprinsă în scris. Singurul nume pe care el îl cunoştea prin mijloace naturale era cel al lui Kevin. Toate celelalte detalii - numele, evenimentele şi restaurarea căsătoriei lui - toate acestea iau fost descoperite lui Paul de către Domnul. Acesta este unul dintre motivele pentru care cuvintele au avut un asemenea impact divin. Oamenii din încăpere au înţeles că acesta era cu adevărat un mesaj profetic. Cuvintele profeţiei au avut acelaşi rezultat cu cel preconizat de apostolul Pavel: oamenii au căzut cu faţa la pământ şi au proclamat faptul că Dumnezeu era prezent în mijlocul lor (1 Cor. 14:2425)! A doua zi Paul Cain i-a spus pastorului Tuttle că alte doisprezece căsnicii erau în mare dificultate şi că Domnul vrea să folosească întoarcerea la Domnul a lui Kevin şi iertarea Reginei pentru a le vindeca şi pe celelalte familii. După două săptămâni, Kevin şi Regina şiau înnoit legămintele căsătoriei, într-o duminică dimineaţa, în faţa întregii adunări. La urmă, Cari Tutrle a spus bisericii că şi alte căsnicii erau în pericol, precizând că Domnul este gata să îi ajute dacă ei sunt dispuşi să se pocăiască şi să ierte aşa cum a făcut familia Forest. Doisprezece cupluri s-au ridicat şi au venit la altar pentru rugăciune, pocăinţă şi iertare. După cum îmi spunea Cari mai târziu, toate cele doisprezece cupluri sunt împreună şi acum. Astăzi Kevin este cunoscut drept „John". Domnul le-a dat lui John şi Reginei două fetiţe minunate în locul celei pe care le-a ucis-o Satan. Nu doar că familia Forest a fost salvată, dar vieţile lor au fost transformate în întregime de harul pe care l-au primit în acea seară de 5 iulie 1989. Astăzi ei sunt liderii unui grup celulă din biserica lor şi în mod practic îi păstoresc pe alţii din adunarea lor. Puterea satanică de imoralitate sexuală din viaţa lui John a fost frântă în acea seară, iar el a descoperit că puterea sângelui Fiului lui Dumnezeu curăţă, restaurează şi eliberează. Diavolul l-a convins pe Kevin Forest că are doar două posibilităţi: să fugă sau să se sinucidă. Lucrarea profetică a Duhului Sfânt i-a oferit o posibilitate într-adevăr mai bună. In peregrinajul meu, lucrul cu care m-am împăcat cel mai greu nu a fost să accept că Scripturile afirmă că Dumnezeu vindecă şi face minuni în zilele noastre prin credincioşi înzestraţi cu daruri. Lucrul căruia m-am împotrivit cel mai mult, de care îmi era cea mai mare teamă, şi de care m-am lăsat convins foarte greu, a fost să accept că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi. Desigur că El vorbeşte încă prin Scripturi, dar nu la aceasta mă refer aici. Mă refer la celelalte modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte, separat de Biblie, deşi aceste modalităţi nu sunt niciodată în contradicţie cu Biblia. Chiar Biblia ne spune că în anumite momente Dumnezeu a vorbit printr-o voce audibilă, o voce care a fost auzită de o singură persoană dintr-un grup, prin propoziţii care au fost percepute clar de mintea cuiva (fără să fie o voce audibilă), prin impulsuri lăuntrice, prin vedenii, prin vise, prin împrejurări, prin natură, prin îngeri şi prin diferite alte căi. Dar oare spune Biblia că El încă mai vorbeşte astfel, sau aceste forme de comunicare au fost doar un mijloc tranzitiv, temporar, până ce aveam să primim întreaga Biblie? Problemele asociate cu a crede că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi în acest fel păreau că mă copleşesc. Mai întâi, ceea ce îmi stârnea cea mai mare repulsie era subiectivismul pe care îl implica oricare dintre aceste forme variate de comunicare. Să luăm ca exemplu visele. Cum poţi să ştii dacă un vis vine de la Dumnezeu? Dacă e de vină stomacul deranjat că am visat toată noaptea? Şi chiar dacă ai ajuns la concluzia că un vis era de la Dumnezeu, cum poţi să îl interpretezi? Ne dau Scripturile rânduieli pentru interpretarea viselor? Iar dacă eşti suficient de sigur că un vis este de la Dumnezeu şi ştii ce

înseamnă, câtă greutate poţi să îi acorzi unui vis? Poate avea aceeaşi autoritate precum Biblia, ca o vedenie, ca un imbold lăuntric, ca o voce audibilă sau altceva de felul acesta? Dacă este adevărat că în permanenţă există patru voci care concurează pentru a câştiga atenţia noastră - vocea lui Dumnezeu, a Diavolului, a oamenilor şi propria noastră voce unde ne învaţă Biblia cum să deosebim cui aparţine fiecare voce pe care o auzim? Cum putem să fim siguri, sau oare nu este posibil să fii absolut sigur de ceva? Subiectivismul pe care îl presupunea această analiză îmi spunea mie că este puţin probabil ca Dumnezeu să continue să vorbească în aceste feluri după ce ne-a dat un Cuvânt clar, infailibil şi obiectiv. In al doilea rând, de ce ar fi apelat El la asemenea mijloace subiective după ce ne-a dat Biblia? Sau, cum mi-a spus cineva odată: „Ce rost mai au toate chestiile acestea după ce am primit Biblia?" Nu ne învaţă Biblia că ea conţine tot ce are nevoie creştinul pentru a fi echipat pentru „orice lucrare bună" (2 Tim. 3:17)? In al treilea rând, şi acest lucru chiar mă înspăimânta, să admitem că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, după completarea Bibliei, nu deschidem astfel canonul Bibliei din nou? Teoretic, ce ar împiedica pe cineva să scrie cărţi noi în Scriptură? Sau trebuie cumva să îmi imaginez că Dumnezeu a vorbit în două feluri: într-un fel în Biblie, fără erori, şi în alt fel în revelaţie particulară, mod care putea conţine şi erori!? Totuşi, Scriptura ne spune că Dumnezeu nu poate să mintă (Evrei 6:19). Dacă acceptam că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, mi se părea că autoritatea Bibliei va fi compromisă în acest fel. În al patrulea rând, intervenea factorul abuz - „Domnul mi-a spus să îţi zic următoarele..." Dacă credem că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, nu deschidem astfel uşa pentru oamenii care vor să îi controleze şi să îi manipuleze pe alţii? Dacă nu ascultăm ce ne spune o persoană care zice: „Aşa vorbeşte Domnul...", ar fi totuna cu a nu asculta de una dintre profeţiile Bibliei? In al cincilea rând, mi se părea că există texte în Scriptură care sunt categoric împotriva ideii că Dumnezeu mai vorbeşte. Evrei 1:1-2 îmi părea a spune că profeţii au făcut parte dintr-o categorie inferioară de revelaţie a trecutului, dar acum, în zilele din urmă, metoda lor era depăşită, fiindcă Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său. O interpretare posibilă a textului din Efeseni 2:20 este că profeţia este un dar necesar în perioada de fondare a bisericii, care nu mai opera după ce s-a pus temelia ei. In final, mi se părea că există o diferenţă radicală între profeţia biblică şi profeţia contemporană. Ceea ce se petrecea în biserici sub eticheta „profeţie" nu se compara nici pe departe cu cuvintele profetice ale unui Isaia sau Ieremia. Unul dintre prietenii mei chiar a auzit următoarea profeţie când a vizitat o biserică carismatică: „Iată ce zice Domnul: Oh, nu vă cert că sunteţi fricoşi, fiindcă uneori chiar şi Eu mă mai sperii". Chiar şi atunci când profeţia contemporană nu se cobora la acest nivel, mi se părea mult prea diferită de profeţia biblică pentru a putea fi luată în serios. Această tensiune m-a preocupat intens când am început să studiez subiectul cu o minte primitoare. Erau aşa de multe probleme legate de revelaţia divină în zilele noastre - şi nu am menţionat încă problemele legate de vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor - încât m-am întrebat dacă am să aflu vreodată o dezlegare pentru ele. Astăzi, după ani de experienţă practică şi studiu intens asupra acestui subiect al revelaţiei lui Dumnezeu, sunt convins că Dumnezeu vorbeşte într-adevăr, nu numai prin Biblie, dar niciodată în contradicţie cu aceasta. Şi El vorbeşte tuturor copiilor Lui, nu doar unor oameni înzestraţi în mod special cu un dar profetic. Şi, uneori, ne vorbeşte cu detalii uimitoare.

Sunt convins că aceasta este învăţătura Bibliei şi că Biblia are răspunsuri foarte clare şi satisfăcătoare pentru toate problemele care păreau să mă copleşească atunci când am început să studiez acest subiect. Ştiu că şi Diavolul transmite descoperiri demonice oculte în zilele noastre. Una dintre înşelăciunile lui de mare succes are loc în mişcarea New Age. Mulţi creştini se tem că dacă „se vor deschide" pentru a asculta vocea lui Dumnezeu, vor fi înşelaţi de demoni New Age. De fapt, o mare parte a bisericii de astăzi are mai mare încredere în puterea lui Satan de a înşela decât în capacitatea lui Dumnezeu de a ne vorbi şi a ne conduce. Este o diferenţă absolută între vocea lui Dumnezeu şi vocea Satanei, şi există multe măsuri de siguranţă biblice care îi pot feri pe creştini de a face confuzie între acestea. Mai mult, este posibil să crezi că Dumnezeu vorbeşte şi astăzi, fără a diminua, nici măcar cu o iotă la nivel practic sau teoretic, autoritatea Cuvântului infailibil al Bibliei. Am început să scriu acest capitol despre auzirea vocii lui Dumnezeu, cu scopul de a-1 include în această carte. Doream să abordez problemele practice şi teologice legate de lucrarea contemporană de revelaţie a Duhului Sfânt. Acel capitol s-a transformat repede în două capitole, apoi au devenit trei, ca sa îmi dau seama până la urmă că mai este loc de încă o cate. Acum sunt în procesul scrierii acestei cărţi noi. Sper ca acei care au găsit folositoare această carte vor aştepta şi următoarea apariţie. [Cartea a apărut în anul 1996, n.red.]

Anexa A Alte motive pentru continuitatea minunilor Când am început să studiez toate vindecările şi minunile din Evanghelii şi Fapte am descoperit că sunt multe alte motive pentru ca acestea să aibă loc. Următoarele exemple nu vor epuiza subiectul. Dar ele confirmă faptul că minunile au continuat de-a lungul istoriei bisericii. Dumnezeu vindecă fiindcă este rugat să vindece. Uneori Biblia nu ne oferă alt motiv pentru vindecări în afară de faptul că Isus a fost rugat să vindece pe cineva. Să oferim o ilustraţie concretă: odată în regiunea Decapolis a fost adus la Isus un om surd şi care vorbea cu greu. Textul ne spune în mod simplu că „L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el" (Marcu 7:32). Isus a vindecat, pur şi simplu, atât surzenia lui cât şi vorbirea lui împleticită, fiindcă a fost rugat astfel. Textul nu ne oferă alt motiv. Nu se face nici o menţiune cu privire la credinţă, la mila lui Isus sau la slava lui Dumnezeu. Mai târziu, la Betsaida, a fost adus la Isus un orb, iar textul spune că „L-au rugat să Se atingă de el" (Marcu 8:22). Din nou, Isus l-a vindecat pe acel om şi iarăşi nu se oferă nici un alt motiv în acest pasaj, decât că a fost rugat. Se pare, deci, că în anumite împrejurări o simplă cerere este suficientă ca să II motiveze pe Dumnezeu să vindece. Aceasta ar trebui să ne încurajeze să fim mult mai încrezători în a cere vindecare şi minuni de la Tatăl nostru ceresc.

Cu toate acestea, unii oameni ne spun că este greşit - chiar păcătos - să doreşti semne şi minuni. Ei îşi bazează opinia lor pe o afirmaţie pe care a făcut-o Isus în Matei 12:39: „Drept răspuns, El le-a zis: «Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona.»" Este oare chiar un păcat să îi ceri lui Dumnezeu să facă o minune? Dacă o persoană iubită de tine este pe moarte şi doctorii şi-au pierdut orice speranţă, este chiar aşa de mare păcat să Ii ceri lui Dumnezeu să facă o minune şi să se vindece persoana iubită? Dacă ai un prieten căruia i-ai mărturisit de-a lungul anilor despre Isus şi el a respins în mod constant Evanghelia, este un păcat să îi ceri lui Dumnezeu să facă o minune fizică în prezenţa lui, pentru ca el să vină la credinţă? Chiar este ceva greşit ca o biserică să se roage pentru o revărsare a Duhului Sfânt cu semne şi minuni în oraşul lor, ca mulţi oameni să fie aduşi la credinţa în Isus? Se pare că unii consideră că aceasta este o dorinţă greşită, izvorâtă dintr-o inimă necredincioasă. Insă la o examinare atentă, această presupusă reţinere faţă de minuni nu îşi are originea în învăţătura lui Isus, ci în mintea unor scriitori moderni. In două ocazii Isus i-a condamnat pe cei care cereau un semn, ca fiind „un neam viclean şi preacurvar". Prima solicitare a unui semn (Matei 12:38) a venit imediat după ce Isus a vindecat pe un om posedat de un demon care era orb şi mut (Matei 12:22). A doua solicitare (Matei 16:1) a venit imediat după ce Isus hrănise în mod supranatural cele patru mii de oameni (Matei 15:32-39). Cu alte cuvinte, ambele contexte arată că, atunci când Isus a fost solicitat să facă un semn, El tocmai făcuse două semne uimitoare. Este, de asemenea, important să reţinem cine I-a cerut lui Isus să facă un semn. In Matei 12.38, fariseii Ii cer. In Matei 16:4 fariseii şi saducheii. Acest amănunt este suficient ca să ne dăm seama că nu era un apel sincer. La ce fel de semn mai impresionant se puteau aştepta acei conducători religioşi decât vindecarea unui demonizat care fusese mut şi orb sau hrănirea unei mulţimi de patru mii de oameni? In pasajul paralel textului din Matei 12:38, Luca menţionează în mod clar că fariseii Ii cereau lui Isus un semn din ceruri ca să-L ispitească (Luca 11:16). La fel stau lucrurile şi în cazul celei de-a doua rugăminţi de a le da un semn (Matei 16:1; Marcu 8:11). Putem înţelege de ce au vrut fariseii să II ispitească pe Isus, dar de ce au vrut un semn din cer? S-ar putea ca ei să fi considerat că un semn din cer ar fi fost o dovadă incontestabilă că Isus este Mesia. Era un semn care nu putea fi falsificat sau manipulat. Poate că orbul care fusese vindecat mai devreme nu era chiar orb. Poate că orbirea lui avea cauze psihosomatice. Poate că hrănirea celor patru mii s-a datorat unei jonglerii, sau poate că vestea, care s-a dus despre hrănirea celor patru mii de oameni, a fost exagerată. Nici învierea unui mort nu putea concura cu un semn din ceruri. Cine putea şti în mod sigur că persoana murise într-adevăr? Dar El nu avea la îndemână nici un mijloc ca să jongleze cu un semn cosmologic, ceresc.2 Probabil că fariseii au cerut un astfel de semn fiindcă ei au crezut că este dincolo de puterea lui Isus de a-1 face. Mustrarea Iui Isus nu vizează dorinţa de a vedea semne, ci cerinţa de a vedea semne care vine dintr-o inimă rea şi necredincioasă. Dacă într-adevăr este rău să doreşti semne, sau să le cauţi, atunci de ce s-a rugat biserica din Noul Testament astfel: „Şi acum. Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, ţi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni și semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus." (Fapte 4:29-30) Dacă acea rugăciune reprezenta o dorinţă rea, de ce le-a răspuns Dumnezeu rugăciunii?

„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală." (Fapte 4:31) Dumnezeu le-a răspuns la rugăciunea de a vedea semne şi minuni printr-un semn imediat: un cutremur de pământ! Iar în următorul capitol din Faptele Apostolilor se relatează despre o revărsare de semne şi minuni (Fapte 5:12). Şi dacă chiar este greşit să umbli după minuni, atunci de ce îi îndeamnă Pavel pe corinteni să caute darurile spirituale (1 Cor. 12:31; 14:1, 39)!' Adevărul este că Dumnezeu Se bucură atunci când Ii cerem să facă vindecări şi minuni, dacă o facem din motive corecte. Dumnezeu vindecă pentru a îndepărta piedicile din calea lucrării. După ce Isus a ieşit din sinagoga din Capernaum, a intrat în casa lui Petru. Acolo a găsit-o pe soacra lui Petru bolnavă de febră. „El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile" (Marcu 1:31). Imediat după ce a fost vindecată, „ea a început să le slujească" (Marcu 1:31). In acest caz, boala ei o împiedica să Îi slujească Domnului Isus, aşa că Domnul a vindecat-o. Cu altă ocazie, Domnul nu a acceptat să îndepărteze o piedică din calea slujirii, oferind vindecare, ci a acordat harul de a suferi şi a sluji chiar în împrejurări dificile (cf. 2 Cor. 12:7; 1 Tim. 5:23). Dacă o boală este un obstacol în slujirea ta pentru Domnul Isus, Biblia îţi dă libertate deplină să Ii ceri Domnului să o îndepărteze. Dumnezeu face minuni pentru a ne învăţa lecţii de viaţă. Teologii numesc aceasta „scopul pedagogic al minunilor" (venind de la cuvântul grecesc paideuo, „a creşte, a educa"). Ioan se referea la aceasta, atunci când a numit minunile lui Isus „semne". Un semn este ceva care ţinteşte dincolo de el însuşi, spre ceva mai mare. E sigur că toate minunile Domnului Isus ne-au învăţat câte ceva despre natura şi slujirea Lui. Ele ne învaţă ceva şi despre natura împărăţiei Lui. De exemplu, când Isus a prefăcut apa în vin, El nu Şi-a arătat doar puterea asupra naturii; El ne-a arătat o caracteristică normală a împărăţiei Sale. În împărăţia Sa, lucrurile obişnuite vor deveni ceva extraordinar. Faptul că nunul observă că vinul cel mai bun a fost păstrat până în momentele din urmă ne poate da câteva indicii despre punctul culminant al împărăţiei. Isus însuşi nu a ezitat să extragă învăţăminte din minunile Sale. Când a mustrat smochinul, care s-a uscat apoi, apostolii l-au întrebat ce însemnătate avea acel gest. El s-a folosit de acea minune ca să demonstreze puterea credinţei şi puterea rugăciunii credincioşilor (Matei 21:18-22). Eu nu cred că lucrurile stau altfel în zilele noastre. Eu cred că fiecare minune şi fiecare răspuns pe care Domnul ni-1 dă la rugăciunile noastre are şi o funcţie educativă. Dacă ne-am face timp să medităm la acţiunile Sale din zilele noastre şi Iam cere să ne lumineze cu Duhul Său Sfânt, atunci minunile Sale, vindecările şi răspunsurile clare la rugăciune ne-ar învăţa lucruri mai înalte decât minunile în sine. Dumnezeu face minuni pentru a-i aduce pe oameni la mântuire. Teologii numesc aceasta „scopul soteriologic al minunilor" (venind de la cuvântul grecesc soteria, „salvare"). Planurile soteriologice ale lui Dumnezeu se pot împărţi în trei categorii. Dumnezeu face minuni pentru a-i conduce pe oameni la pocăinţă. El mai face minuni pentru a deschide uşi pentru evanghelizare. Şi, în cele din urmă, El face minuni pentru validarea Fiului Său şi a mesajului Evangheliei. Minunile îi pot conduce pe oameni la pocăinţă. Când Isus i-a îndemnat pe Petru, Iacov şi Ioan să pescuiască, obţinând un rezultat miraculos, Petru „s-a aruncat la genunchii lui Isus, şi I-a zis: «Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.»" (Luca 5:8) Această minune l-a ajutat pe Petru să îşi dea seama de păcătoşenia sa şi l-a condus spre pocăinţă. Isus a spus că lucrul acesta ar fi trebuit să se petreacă şi în celelalte localităţi în care El a făcut cele mai multe dintre minunile Sale (Matei 11:20-24). Isus a făcut o afirmaţie similară pentru conducătorii religioşi ai vremii: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe care nimeni

altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu" (loan 15:24). Minunile lui Isus ar fi trebuit să-i conducă pe conducătorii religioşi la pocăinţă, însă ei şi-au împietrit inimile şi păcatul lor a ajuns şi mai mare. Minunile deschid uşi pentru evanghelizare. De multe ori Evangheliile menţionează după câte o minune că vestea s-a dus în toată ţara. Aceasta i-a făcut pe oameni să se mire mult de Isus şi să dorească să-L asculte ei înşişi (Matei 9:26, 31; Marcu 5:20; Luca 5:15; loan 4:30, 42; 6:2, 12:9-11, 17-19). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în lucrarea lui Filip: „Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele, pe care le făcea " (Fapte 8:6). Domnul l-a folosit în acelaşi fel pe Petru la vindecarea paraliticului Enea, iar Luca ne spune că „toţi locuitorii, din Uda şi din Sarona, l-au văzut, şi s-au întors la Domnul" (Fapte 9:35). Aceeaşi reacţie a urmat şi după ce Domnul l-a folosit pe Petru pentru învierea Doreai: „minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope, şi mulţi au crezut în Domnul" (Fapte 9:42). Noul Testament ne învaţă că minunile atrag mulţimile. Ele nu sunt o garanţie a credinţei, dar ele vor aduna mulţimile pentru a auzi predicarea Evangheliei. Ce credeţi ca s-ar întâmpla în ceea ce priveşte numărul de participanţi la biserica voastră în următoarele şase luni dacă Domnul ar vindeca în timpul unui program sau la un grup de casă, pe un paralizat sau pe cineva care suferă de SIDA? Probabil că participarea ar creşte de câteva ori. Sunt sigur că multe persoane ar veni din motive greşite. Unii ar veni la biserică pentru spectacol, tot aşa cum s-ar duce şi la circ. Sunt sigur că ar fi atrase şi grupări care semnalează mereu aspecte noi despre vrăjitorie, care, auzind despre minunile care au Ioc, vor veni să dovedească inexistenţa lor, iar dacă nu vor reuşi aceasta, atunci măcar să dovedească faptul că acele minuni sunt lucrarea Satanei. Dar, într-o privinţă, nu contează de ce anume vin necredincioşii, dacă Evanghelia le va fi predicată cu claritate şi putere, fiindcă atunci ei se află automat într-un loc în care Duhul Sfânt îi poate cerceta şi îi poate aduce la mântuire. Minunile servesc şi pentru validarea lui Hristos şi a mesajului Său. Am discutat deja despre natura acestei validări în capitolul 8. In acel capitol am ajuns la concluzia că Dumnezeu a autentificat mesajul şi Persoana Sa, dar El nu i-a validat şi pe apostoli. Am mai concluzionat, din studiul biblic personal, că Dumnezeu nu trebuia să II valideze pe Fiul Său sau Evanghelia Sa cu ajutorul minunilor, ca astfel oamenii să ajungă să creadă în El. loan Botezătorul nu a făcut minuni (loan 10:41), şi totuşi a fost folosit de Dumnezeu pentru a aduce pe mulţi la pocăinţă. Toţi oamenii l-au considerat un profet. Religii diverse şi multe secte înfloresc astăzi peste tot în lume fără să se bazeze pe minuni. Aşadar, chiar dacă nu era nevoie ca Dumnezeu să facă minuni cu scopul de a valida lucrarea cuiva, în harul Său El a ales să lucreze astfel. Isus însuşi a apelat în mod direct la valoarea de autentificare a minunilor. El le-a spus ucenicilor Săi: „Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea" (loan 14:11). Într-o manifestare incredibilă a harului, Isus spunea în mod practic următoarele: „Dacă nu puteţi crede cuvintele Mele, credeţi măcar dovada pe care o dau minunile Mele." Şi minunile lui Isus au generat credinţă. După învierea lui Lazăr, loan relatează: „Mulţi din Iudeii, care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El" (loan 11:45; 12:11). Prin aceasta nu vreau să spun că minunile conduc la credinţă întotdeauna. Uneori ele au ca rezultat împietrirea inimii. De exemplu, în inima unor oameni, învierea lui Lazăr a adus credinţa, în alt grup rezultatul a fost cu totul diferit. Când fariseii au auzit că Isus l-a înviat pe Lazăr dintre morţi, ei nu au pus la îndoială acea minune sau alte minuni ale lui Isus (loan 11:46-47). Ei chiar au recunoscut că, dacă Isus va continua să facă minuni, toţi vor crede în

El (loan 11:48). Dar, în loc să creadă şi ei în El, s-au sfătuit cum să-L omoare (loan 11:4953). Ei au mai dorit să-1 omoare şi pe Lazăr, ca să îndepărteze orice dovadă a acelei minuni (loan 12.10-11).4 Mulţi oameni nu au nici o dificultate în a accepta că minunile au rolul de a autentifica şi astăzi - în China sau în Africa, sau în alte părţi izolate din lumea a treia. Dar dacă minunile pot avea acest rol de autentificare, în locuri situate la mari depărtări, de ce nu ar deţine această funcţie şi în lumea vestică? Dacă minunile au avut această menire de autentificare în vremea Noului Testament, de ce nu ar avea această funcţie şi în zilele noastre? Pentru ce să punem o limită geografică sau cronologică funcţiei de autentificare a minunilor? Cineva ar putea să spună: „în lumea vestică noi avem Biblia, în timp ce în China sau în Africa nu o au, aşa cum nu exista nici în perioada Evangheliilor sau a Faptelor." Eu aş spune că acest răspuns nu este tocmai adevărat, fiindcă la ora la care se petreceau minunile din Fapte, biserica primea epistolele trimise de Pavel. Astfel că în timp ce evenimentele din cartea Fapte se scriau, biserica era deja în posesia unor epistole, precum şi a unor Evanghelii. Dar chiar şi dacă nu ar fi aşa, argumentul de mai sus tot nu ar rezista. Fiindcă, după cum am văzut mai devreme, minunile nu validează Scriptura, ci Scriptura validează minunile. Nicăieri în Scripturi nu scrie că Biblia a fost dată ca să înlocuiască nevoia de confirmare miraculoasă a mesajului Evangheliei. Natura umană nu s-a schimbat în ultimele două mii de ani. Dacă minunile lui Isus, ale apostolilor şi ale altora au fost de ajutor în autentificarea mesajului Evangheliei în primul secol, atunci minunile pot sluji aceluiaşi scop şi în secolul al XXI-lea. Minunile manifestă împărăţia lui Dumnezeu. Cine şi-ar putea imagina o împărăţie mesianică fără minuni şi vindecări? Vechiul Testament a profeţit că Mesia ne va introduce într-o împărăţie în care vor avea lor vindecări, atât fizice, cât şi spirituale. Isaia scria: „Atund şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustie vor ţâşni ape, şi în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface în iaz, şi pământul uscat în izvoare de ape. In vizuina care slujea de culcuş şacalilor, vor creşte trestii şi papură." (Isaia 35:6-7) şi iarăşi, „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea." (Isaia 61:1) 5 Venirea împărăţiei mesianice înseamnă că Duhul Sfânt va fi revărsat peste toate popoarele, fără deosebire de vârstă, sex sau stare materială (Ioel 2:28-29). Conform profeţiei lui Ioel, revărsarea Duhului va însemna o abundenţă de vise, vedenii şi profeţii. Spre deosebire de perioada Vechiului Testament, în care foarte puţini au ajuns să prorocească în fiecare dintre generaţii, aceste fenomene miraculoase urmau a fi răspândite cu largheţe în poporul lui Dumnezeu, în aşteptata împărăţie. Aceste fenomene supranaturale nu erau doar semne ale împărăţiei lui Dumnezeu; ele erau o parte esenţială a împărăţiei, împărăţia lui Dumnezeu înseamnă domnia lui Dumnezeu şi a Unsului Său. Când a venit Isus, a venit împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu a început săşi exercite domnia într-un mod nou şi hotărât. De exemplu, Isus a introdus o autoritate asupra demonilor cum nu s-a mai văzut până atunci (cf. Marcu 1:27). Isus însuşi a spus: „Dar dacă Eu scot afară draci cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi" (Matei 12:28). La urma

urmelor, ar fi fost o afirmaţie hazardată să spui că a venit domnia lui Dumnezeu fără să poţi îndepărta împotrivirea demonică din calea domniei lui Dumnezeu. Puterea de a scoate demoni nu este doar un semn că împărăţia este aici, ci o parte esenţială a împărăţiei lui Dumnezeu. Fiindcă Isus a venit să nimicească lucrările diavolului (1 loan 3:8). Printre altele, diavolul se foloseşte şi de puteri supranaturale pentru a lega minţile necredincioşilor (2 Cor. 4:4-6), pentru a-i ţine pe oameni în legăturile sale, cu frica morţii (Evrei 2:14-15), pentru a cauza boli fizice (Luca 13:11; Matei 9:32; 12:22), pentru a cauza boli mintale (Luca 8:26-39) şi, în cele din urmă, pentru a-i face pe demoni să intre şi să locuiască în unele persoane (Matei 12:45; cf. Iuda în loan 13:27). Acestea sunt câteva dintre lucrările diavolului pe care Isus a venit să le nimicească. Doar prin puterea omenească nu pot fi nimicite lucrările diavolului. Când puterile demonice sunt la rădăcina bolii unei persoane, nici un fel de tratament medical nu îi va face bine acelei persoane. Femeia pe care Isus a întâlnit-o la sinagogă, care de optsprezece ani era legată şi nu putea să îşi îndrepte spatele, ar fi putut să meargă la cei mai fini chirurgi fără să capete vindecare, întrucât cauza ultimă a bolii ei era de natură demonică. (Luca 13:10-17). Doar o minune de la Dumnezeu ar fi putut să o vindece pe această femeie. Puterea de a o vindeca nu ar fi fost doar o dovadă că împărăţia era acolo; aceasta era o parte esenţială a domniei împărăţiei, fără de care pretenţiile împărăţiei nu ar fi avut susţinere, iar această lucrare specifică Satanei nu ar fi fost nimicită. 6 Fără puterea miraculoasă de a-i elibera pe cei legaţi de diavolul, toată discuţia despre împărăţie ar fi fost doar vorbărie goală. O altă linie de dovezi care demonstrează că minunile au fost percepute de scriitorii Noului Testament ca parte esenţială a împărăţiei este legătura foarte strânsă pe care aceştia o fac în mod constant între predicarea împărăţiei şi manifestarea minunilor. Acest lucru a fost evident în lucrarea lui Isus. „Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la Elpe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca. (Matei 4:23-24; vezi de asemenea Matei 9:35) Isus nu S-a mulţumit doar să predice despre împărăţie; El a şi demonstrat practic puterea împărăţiei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre apostoli. Când Isus i-a trimis să proclame împărăţia, le-a dat şi autoritate peste demoni şi peste toate bolile (Matei 10:1, 7-8; Luca 9:12). În acest context, Isus vede atât în demoni cât şi în boli duşmani ai împărăţiei. Apostolii au biruit pe demoni şi bolile prin proclamarea împărăţiei şi prin folosirea puterii care le-a fost delegată. Minunile s-au petrecut, de asemenea, în lucrarea unora care nu erau apostoli, dar proclamau împărăţia lui Dumnezeu. Cei şaptezeci au fost trimişi de Isus ca să proclame împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe bolnavi (Luca 10:9, 17). Filip a proclamat împărăţia lui Dumnezeu Samaritenilor şi a făcut şi minuni (Fapte 8:6-7,12). Acest tipar are sens când ne gândim că împărăţia lui Dumnezeu înseamnă domnia lui Dumnezeu. Dumnezeu domneşte peste duhul şi peste trupul nostru şi peste acele forţe ale răului care pot lega atât duhul cât şi trupul omului. Orice rană, pe care o poate face Satan, Dumnezeu o poate vindeca. Minunile şi împărăţia lui Dumnezeu sunt legate în mod inseparabil.7

Dumnezeu vindecă din motive suverane. Am menţionat acest lucru de câteva ori în capitolul 11, dar merită să-1 repet. Există câteva vindecări în Noul Testament pentru care nu ni se oferă nici o explicaţie. Nu găsim dovezi ale credinţei în acei care au fost vindecaţi, nu găsim credinţă la cei care i-au adus, nu găsim afirmaţii despre slava Domnului sau despre mila Domnului. Pe scurt, El i-a vindecat, fiindcă aşa a dorit El. Lucrul acesta este adevărat mai ales cu privire la o serie de minuni pe care El le-a făcut în ziua de sabat (Matei 12:9-13; Marcu 3:1-5; Luca 6:6-10; 14:1-4; Ioan 5:1-9). Mai putem vorbi şi despre vindecarea urechii robului Marelui Preot (Luca 22:50-51), când Isus a refuzat să accepte consecinţele actului pripit al lui Petru. Astăzi sunt situaţii în care Domnul vindecă pe cineva pe care nu ne-am aştepta să-1 vedem că primeşte vindecarea, sau o face într-un mod în care nu ne aşteptam şi fără să ne ofere o motivaţie. Sunt vremuri în care, dimpotrivă, ne-am aştepta ca El să vindece şi nu o face, şi nici nu ne dă explicaţii pentru aceasta. Toate acestea ţintesc spre faptul că Dumnezeu este suveran într-adevăr şi că El nu-Şi revelează toate scopurile Sale faţă de noi. Din analiza variatelor scopuri ale vindecării ar trebui să rezulte clar că slujba de vindecare a Noului Testament este ceva mai complexă decât vor să ne facă să credem unii scriitori. Da, Dumnezeu a vindecat pentru a valida lucrarea lui Isus şi mesajul Evangheliei, dar aceasta nu a fost singurul motiv pentru care au avut loc vindecări. Prin minuni, El a urmărit şi alte scopuri salvatoare, şi anume, să conducă pe oameni la pocăinţă şi să deschidă uşi pentru Evanghelie. El a vindecat pur şi simplu, fiindcă oamenii L-au rugat. El a vindecat pentru a îndepărta piedicile din calea slujirii. El a vindecat pentru a ne învăţa aspecte privitoare la Dumnezeu şi la natura împărăţiei Sale. El a vindecat şi a făcut minuni pentru aŞi manifesta împărăţia. Şi, în cele din urmă, El a vindecat din motive de suveranitate, fără să ne dea nici un fel de explicaţii, în afară de faptul că El este Dumnezeu.

Anexa B Au încetat darurile supranaturale odată cu apostolii? Benjamin Breckinridge Warfield, profesor la Princeton Seminary, este cel care a popularizat argumentai că darurile supranaturale ale Duhului au fost date unui grup restrâns, mai precis, apostolilor, precum şi lui Ştefan şi Filip. Scopul acestor daruri, conform lui Warfield, a fost validarea apostolilor în calitate de învăţători ai doctrinelor. Când apostolii au murit, aşadar, darurile au încetat nemaifiind nevoie de ele. Warfield scria, în 1918: Este foarte clar din însemnările Noului Testament că aceste daruri extraordinare (carismata) nu au rămas în posesia tuturor creştinilor, după primele zjle ale bisericii, ci au fost doar daruri supranaturale pentru cei puţini.1

Nici primii creştini n-au avut aceste daruri ca atare, și, deci, darurile n-au fost exercitate în biserica Apostolică sau a veacului apostolic; ele au avut scopul distinct, de autentificare a apostolilor. Ele au făcut parte din procesul acreditării apostolilor în calitate de agenţi ai lui Dumnezeu în fondarea Bisericii. Exercitarea lor s-a limitat cu precizie la Biserica Apostolică, şi ele au încetat atunci. Chiar şi astăzi, descendenţii moderni ai teologiei lui Warfield se folosesc, în esenţă, de acelaşi argument. Iată cum formulează Peter Masters acest argument. El scrie: Fiecare exemplu de vindecare (prin intermediul unei persoane) din cartea Faptele Apostolilor este realizat printr-un apostol sau un trimis al apostolilor, iar dacă este să ne ţinem strict de relatările biblice, au existat doar trei „delegaţi" care au luat parte la o vindecare: Ştefan, Filip şi probabil Barnaba, dacă, în adevăr, Fapte 14:3 se referă la el. (Vom comenta mai târziu despre posibilitatea ca să mai fi existat şi alţii.) In afară de acest grup select nu există vindecări prin intermediul darurilor Duhului care să fie menţionate în Fapte sau în epistole...

In aceste zile de confuze carismatică trebuie să atragem atenţia în mod constant asupra textelor care dovedesc că semnele şi minunile erau caracteristice echipei apostolice şi nu s-au revărsat în mod general, (s.n.) La prima vedere, opinia lui Warfield, ca şi a lui Masters, pare să convingă. Insă, la o examinare atentă, ambele argumente nu dăinuiesc.

Au fost darurile supranaturale rezervate unui grup restrâns? Am mai menţionat aceste aspecte, dar este necesar să mă repet. Întâia slăbiciune a argumentului că numai apostolii şi asociaţii lor cei mai apropiaţi au făcut semne şi minuni constă în aceea că acei care se folosesc de acest argument ignoră o excepţie insurmontabilă. Toţi sunt de acord că Ştefan şi Filip au făcut semne şi minuni. 4 Toţi sunt de acord că apostolii şi-au pus mâinile peste Ştefan şi peste Filip. Chiar dacă Fapte 6:6 nu spune că Ştefan şi Filip au primit puteri supranaturale când apostolii şi-au pus mâinile peste ei, eu aş fi dispus să admit aceasta de dragul argumentului. In fiecare situaţie în care cartea Fapte foloseşte expresia „semne şi minuni", se referă la un belşug de minuni făcute de aceia care II propovăduiau pe Isus. Cine ia parte la o lucrare cu semne şi minuni, în cartea Faptele Apostolilor? Luca ne spune de două ori că apostolii făceau „multe semne şi minuni" (Fapte 2:43; 5:12). Când el ne oferă ilustraţii concrete ale minunilor apostolilor, ne arată doar că minunile au funcţionat doar pentru Petru şi Pavel. Singurele exemple concrete, în afara lucrării apostolilor, sunt semnele şi minunile care însoţesc lucrarea lui Ştefan şi Filip. De ce a ales Luca doi apostoli şi doi lucrători care nu făceau parte dintre apostoli pentru a ilustra slujirea prin semne şi minuni? Fără îndoială că au existat multe istorisiri ale semnelor şi minunilor care s-au făcut prin apostoli, dar Luca le-a trecut pe acestea cu vederea, fiindcă ele nu se potriveau scopului său. Dacă Luca intenţiona să ne spună că semnele şi minunile, precum şi slujirea cu darurile supranaturale ale Duhului, au aparţinut în mod precis doar apostolilor, de ce nu a acordat mai mare atenţie minunilor făcute de ceilalţi apostoli? Într-adevăr, dacă aceasta ar fi fost intenţia sa, el ar fi ignorat relatările despre Ştefan şi Filip şi ar fi relatat în schimb vindecările făcute prin apostoli.

Dacă scopul primordial al semnelor şi minunilor ar fi fost autentificarea apostolilor, aşa cum susţin Warfield şi descendenţii lui, de ce fac minuni Ştefan şi Filip? Dacă ei răspund că aceasta este din cauză că apostolii şi-au pus mâinile peste ei şi că ei au fost asociaţi foarte apropiaţi ai apostolilor, atunci încă nu au oferit un răspuns la întrebare. De ce să-şi fi pus apostolii mâinile peste ei, dându-le puterea de a face semne şi minuni? Dacă semnele şi minunile aveau rolul de validare a apostolilor, atunci nu există nici un motiv ca Ştefan şi Filip să facă minuni. A permite oricui altcuiva, în afară de apostoli, să facă semne şi minuni, nu înseamnă decât a slăbi valoarea semnelor şi minunilor ca instrument de autentificare a lucrării apostolice. Iată o contradicţie serioasă la care nu am găsit, nici pe departe, un răspuns satisfăcător, la cei care promovează cesationismul. Aceşti autori se confruntă cu o problemă mult mai profundă, decât aceea că ignoră faptul că excepţia contrazice interpretarea lor. Cei care susţin ipoteza lui Masters folosesc o metodă greşită de interpretare a literaturii narative biblice, o metodă care nu poate duce decât la concluzii greşite. Permiteti-mi să ilustrez această afirmaţie. Chiar şi dacă ar fi fost adevărat că găsim puţini oameni în cartea Fapte prin care s-au manifestat darurile supranaturale, aceasta nu înseamnă că doar puţini oameni din Noul Testament au primit daruri supranaturale. Literatura narativă a Bibliei ne spune povestea unui mic grup. Cartea Fapte, de exemplu, îl prezintă pe Petru, ca personaj principal, în primele douăsprezece capitole, alături de care Ioan a avut un rol mai mic, iar Ştefan şi Filip au fost puţin mai des menţionaţi. Din capitolul treisprezece, şi până la încheierea cârtii, Pavel este personajul principal. Naraţiunea literaturii biblice este istoria unor oameni deosebiţi, oameni care au jucat un rol semnificativ în istoria răscumpărării. Majoritatea covârşitoarea a exemplelor biblice de slujire cu evlavie şi dedicare totală sunt luate din viaţa câtorva personaje, cu totul şi cu totul deosebite, şi chiar de excepţie, care au devenit proeminente în istoria mântuirii. Este imposibil, aşadar, să justificăm din punct de vedere logic sau biblic, un principiu hermeneutic (1) care sa se bazeze, cu precădere, pe observaţia că numai câţiva oameni din Biblie posedă sau fac anumite lucrări, şi (2) care funcţionează pentru a justifica încetarea acestor lucrări. De pildă, Pavel este singurul plantator de biserici din Noul Testament, în timp ce majoritatea apostolilor stau mai mult la Ierusalim şi nu iau parte la plantarea de biserici, înseamnă aceasta că doar acei puţini au avut menirea de a planta biserici, iar când Pavel a murit, a murit şi plantarea de biserici? Chiar şi dacă observaţia este corectă, concluzia este falsă, fiindcă ea contravine poruncii Noului Testament de a evangheliza şi a face ucenici în toată lumea (vezi Matei 28:18-20; Luca 24:47; şi Fapte 1:8). Faptul că doar puţini poseda sau fac ceva, este, aşadar, irelevant, prin sine însuţi, în a hotărî dacă acel lucru a fost menit a exista temporar sau permanent în viaţa bisericii. Scripturile le prezintă cititorilor creştini viaţa unor oameni deosebiţi, ca exemple de urmat (vezi Evrei 11:4-12:3; 1 Cor. 4:16-17; 11:1; Fii. 3:17; 4:9; şi 1 Tes. 1:6). Cititorii moderni, care nu au avut o experienţă în domeniul supranatural, vor utiliza metode de interpretare antisupranaturale. Ei vor citi despre vieţile apostolilor, Ştefan, Filip, Agab, şi alţii din cartea Fapte, şi vor presupune că minunile şi călăuzirea divină din viaţa lor nu trebuie copiate, sau măcar dorite, în experienţa creştină modernă. La nivel teoretic, această presupunere poate fi adevărată sau falsă, dar, pentru a avea putere de convingere, ea trebuie să se bazeze pe afirmaţii clare ale Scripturii, nu doar pe simpla observaţie că numai câţiva oameni au făcut minuni în Noul Testament. In cartea Fapte, doar cinci oameni sunt pomeniţi pe nume ca făcători de minuni şi semne: Petru, Pavel, Barnaba, Ştefan şi Filip. Putem deduce de aici că numai aceştia cinci au făcut semne şi minuni? Nu. Fiindcă ni se spune că şi ceilalţi apostoli au făcut minuni şi semne, chiar dacă aceştia nu sunt numiţi (Fapte 2:43; 5:12). Este corect să tragem concluzia

că doar apostolii au făcut semne şi minuni? Nu, fiindcă exemplul lui Ştefan şi al lui Filip contrazice această concluzie, şi, mai important, lipseşte o declaraţie din Fapte sau din altă parte care să afirme că lucrarea semnelor şi a minunilor a fost limitată doar la apostoli. Sau, ca să mă exprim altfel, exemplele istorice, de genul celor care se găsesc în textele narative, trebuie să fie bazate pe afirmaţii clare din Scriptură, nu din experienţa noastră sau din ceea ce considerăm noi, cititorii, că pare mai aproape de logica omenească. Când cercetăm Scripturile, descoperim că opinia lui Warfield despre încetarea darurilor spirituale este complet falsă. Masters a fost mai precaut în presupunerile sale. El a spus că fiecare exemplu de vindecare (prin intermediul unei persoane) din cartea Faptele Apostolilor este realizat printr-un apostol sau un trimis al apostolilor, iar dacă este să ne ţinem strict de relatările biblice, au existat doar trei „delegaţi" care au luat parte la o vindecare: Ştefan, Filip şi probabil Barnaba, dacă, în adevăr, Fapte 14:3 se referă la el. (s.n.)

Masters îşi limitează argumentaţia sa la exemplele specifice de vindecare din Fapte. In funcţie de modul în care privim slujirea lui Anania în Fapte, capitolul 9, afirmaţia lui Masters devine îndoielnică, fiindcă Anania a fost folosit de Domnul pentru vindecarea orbirii lui Pavel (Fapte 9:17-18). Dar chiar şi dacă afirmaţia lui Masters ar fi fost adevărată cu privire la cartea Fapte, aceasta rămâne o simplă afirmaţie despre vindecare în cartea Fapte, nu şi despre alte fenomene supranaturale, sau despre restul Noului Testament, iar concluzia la care ajunge el din această interpretare a dovezilor din Fapte este contrazisă de restul Noului Testament.

O privire de ansamblu asupra semnelor şi minunilor In continuare voi face o scurtă analiză a menţiunilor referitoare la semne şi minuni în Noul Testament, precum şi la darurile supranaturale ale Duhului. Să ne amintim că motivul pentru care Warfield şi alţii au dorit să dovedească că darurile supranaturale sunt date doar unui mic grup a fost acela că ei au considerat că scopul lor a fost validarea apostolilor. Fiecare exemplu al acestor daruri, din afara cercului apostolilor, va compromite, aşadar, teoria limitării darurilor şi a scopului autentificării. In Luca 10:9, Isus le dă autoritate celor şaptezeci şi doi de a vindeca pe bolnavi, în timpul misiunii lor proclamative. In versetul 17, ei se întorc plini de bucurie, spunând: „Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău". Isus a recunoscut, în versetele 19 şi 20, că El le-a dat putere specială peste puterile şi forţele demonice. Doar de dragul argumentului, sunt dispus să accept că aceasta ar fi putut fi doar o misiune temporară şi o împuternicire temporară. Totuşi, aceasta rămâne o excepţie remarcabilă a teoriei că numai câţiva au primit daruri supranaturale, şi doar cu scopul autentificării apostolilor. De ce le-a dat Isus celor şaptezeci şi doi autoritatea de a vindeca pe bolnavi şi de a scoate demonii, dacă El intenţiona să fie puţini cei care vor face minuni, pentru a putea fi dovediţi ca apostoli? Mai este şi acel anonim care a făcut obiectul unui schimb de cuvinte între loan şi Isus, în Marcu 9:38-39: „Ioan I-a zis: «Invăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.» «Nu-l opriţi, a răspuns Isus, căci nu este nimeni, care

să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.»" (Marcu 9:38-39) Acesta este un caz extrem de interesant. Iată, în Evanghelii, un anonim care face ceea ce numai Isus şi apostolii fuseseră împuterniciţi a face, până în acel moment: scoaterea demonilor. Deşi, nici Isus, şi nici apostolii nu îşi puseseră mâinile peste acest om şi nu l-au recunoscut ca pe un membru oficial al grupării apostolice, acest anonim a scos demoni în Numele lui Isus. De ce include Marcu această relatare? Ce încearcă el să ne spună? Aceasta este, fără îndoială, o excepţie semnificativă la teoria care spune că doar apostolii şi urmaşii lor au făcut minuni, cu scopul de a valida lucrarea lor apostolică. Deci nici măcar în Evanghelii slujba supranaturală nu este limitată la cei doisprezece apostoli şi nu are rolul distinct de validare a apostoliei lor. Când revenim la cartea Fapte, descoperim că mulţi oameni au exercitat diferite daruri supranaturale ale Duhului Sfânt. De exemplu, sunt mulţi care au vorbit în limbi: 1. Cei o sută douăzeci (Fapte 2) 2. Samaritenii (Este aproape sigur că ei au vorbit în limbi, fiindcă Fapte 8:18 ne spune că Simon „a văzut" că samaritenii au primit Duhul Sfânt.) 3. Corneliu şi neamurile care erau cu el (Fapte 10:45-46) 4. Cei doisprezece ucenici din Efes (Fapte 19:6)

Mai există şi un număr de oameni, menţionaţi în Fapte, care au primit darul prorociei: 1. Prorocul Agab (Fapte 11:28; 21:10-11) 2. Prorocii din Fapte 13:1 3. Prorocii Iuda şi Sila (Fapte 15:32) 4. Ucenicii din Tir, care, „prin Duhul ... îl îndemnau pe Pavel să nu se ducă la Ierusalim" (Fapte 21:4) 5. Cele patru fete fecioare ale lui Filip care proroceau (Fapte 21:9) 6. Anania (Fapte 9:10-18) Când îi adăugăm pe Ştefan şi pe Filip pe lista pe care tocmai am menţionat-o, descoperim câţi creştini, care nu făceau parte dintre apostoli, au primit şi au exercitat daruri carismata supranaturale, într-o carte care este dedicată aproape în întregime slujirii lui Petru şi lui Pavel. Anania este unul dintre exemplele cele mai interesante dintre personajele neapostolice care au avut o slujire supranaturală. Dacă avem în vedere că Anania nu este un personaj proeminent din Noul Testament, exemplul său devine cu atât mai interesant. Singura referinţă pe care o avem despre el este că era „un om, numit Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după Lege, și pe care toţi Iudeii, care locuiesc în Damasc, îl vorbeau de bine" (Fapte 22:12). Slujindu-i lui Saul, Anania a exercitat atât un dar de vindecare cât şi un dar profetic (Fapte 9:10-18). Dumnezeu l-a folosit pe Anania, un credincios care nu provenea din rândurile apostolilor, pentru a-i dărui Duhul Sfânt unui apostol! Este de presupus că apostolul Pavel a primit „puterea de a face minuni" tot în acel moment, fiindcă el nu a primit doar Duhul Sfânt atunci, ci a fost şi umplut de Duhul Sfânt când Anania şi-a pus mâinile peste el (Fapte 9:17).8

În cartea Fapte găsim atât de multe excepţii de la aserţiunea conform căreia doar putini au primit daruri supranaturale şi că darurile supranaturale au avut scopul exclusiv de validare a apostolilor, încât suntem forţaţi să abandonăm această teorie. Masters doreşte să ajungă la o concluzie privitoare la vindecare pe baza observaţiei sale că, în cartea Fapte, numai apostolii şi alţi trei sunt prezentaţi ca făcând vindecări. Insă concluzia sa este falsă. Mai întâi, el restrânge exemplele sale doar la darul supranatural al vindecărilor, şi, chiar şi în acest caz, Anania (Fapte 9:10-18) este o excepţie la teoria sa, fiindcă Anania este folosit pentru vindecarea lui Pavel.9 Dar, şi mai important, cartea Fapte abundă în alte daruri supranaturale (carismata). Am menţionat deja exemplul vorbirii în limbi si al profeţiei în cartea Fapte, care s-au manifestat prin oameni care nu erau apostoli. Dacă Masters vrea să dovedească faptul că darurile supranaturale au încetat, fiindcă ele erau legate exclusiv de apostoli, el nu trebuie să-şi limiteze argumentaţia sa doar la un singur dar. Nici nu trebuie să-şi limiteze argumentaţia doar la cartea Fapte. Cercetând restul Noului Testament descoperim că dovezile privitoare la minuni, vindecări şi alte daruri supranaturale ale Duhului sunt în mod semnificativ mai multe, şi ele nu se restrâng doar la cartea Fapte. Toate darurile Duhului se manifestau în biserica din Corint (1 Cor. 12:7-10). Unii au argumentat că 1 Cor. 12:8-10 conţine un sumar al darurilor care funcţionează în întreaga biserică, şi nu darurile care se manifestau în biserica din Corint. Scopul cu care au făcut această presupunere este să sugereze că doar apostolii, şi putini alţii, au primit daruri supranaturale. Ei ar dori să credem că un creştin mediu din Corint avea doar daruri naturale. Pavel a contrazis în mod clar această sugestie, atunci când i-a spus bisericii din Corint că nici un dar spiritual {carismata) nu lipsea din mijlocul lor (1 Cor. 1:7). Descrierea din 1 Cor. 14:26, în care vorbirea în limbi şi prorociile sunt prezente în închinarea obişnuită a corintenilor, contrazice, de asemenea, această interpretare. Darul prorociei acţiona şi în Roma (Rom. 12:6), Tesalonic (1 Tes. 5:20) şi Efes (Efes. 4:11). Naturaleţea cu care Pavel menţionează minunile în Galateni 3:5 sugerează că minunile erau obişnuite în bisericile Galatiei.10

Rolul apostolilor în conferirea darurilor spirituale Warfield susţinea că doar în cele două situaţii ale coborârii iniţiale a Duhului, la Cincizecime ţi în casa lui Corneliu, darurile (carismata) au fost date fără punerea mâinilor apostolilor. Nu există nici o relatare în care darurile să fi fost oferite prin punerea mâinilor altcuiva, în afară de apostoli." Trebuie să notăm că acesta nu este un argument bazat pe afirmaţii specifice din Scriptură despre împărtăşirea darurilor Duhului. De fapt, este un argument al tăcerii. Warfield a observat deja o excepţie de seamă la această teorie, şi anume, cazul lui Corneliu. Aceasta este o excepţie semnificativă, fiindcă Petru era de faţă. Dacă este necesar, întradevăr, ca primirea darurilor spirituale să se facă prin punerea mâinilor apostolilor, de ce nu a fost necesar ca Petru să îşi pună mâinile peste Corneliu? De asemenea, exista şi alte excepţii. Apar mulţi oameni în cartea Fapte care au darul prorociei, şi, totuşi, nu există nici o referire la faptul că apostolii şi-ar fi pus mâinile peste ei. Mă refer la Agab (Fapte 11:28; 21:10-11), persoanele din Fapte 13:1; prorocii Iuda şi Sila (Fapte 15:32) şi cele 4 fecioare ale lui Filip (Fapte 21:9). Nu există dovezi în cartea Fapte că vreunul dintre apostoli şi-ar fi pus mâinile peste cei menţionaţi mai sus, pentru ca ei să primească darurile spirituale (carismata), pe care ei le manifestau. Mai avem cazul lui

Anania, care şi-a pus mâinile peste un apostol ca el să primească Duhul Sfânt şi să fie umplut de Duh, aşa cum am menţionat mai devreme. In afara cărţii Fapte se găsesc dovezi similare. Timotei, de exemplu, este o persoană care a primit un dar (carismata), prin punerea mâinilor prezbiterilor (1 Tim. 4:14).' Edward Gross formulează argumentul lui Warfield într-un mod uşor diferit. El scrie: Atât afirmaţiile specifice referitoare la daruri, cât și alte referinţe indirecte din Scriptură, susţin învăţătura că darurile supranaturale s-au primit numai prin intermediul unui apostol. Concluzia, așadar, este că atunci când apostolii au trecut din viaţă, darurile supranaturale nu au mai fost transmise. Exista o interdependenţă14 In timp ce Warfield argumenta faptul că darurile se transmiteau numai „prin punerea mâinilor apostolilor", Gross modifică afirmaţia cu „prin intermediul unui apostol". In felul acesta, Gross poate susţine că Corneliu şi prietenii lui au primit darul vorbirii în limbi prin „intermediul" lui Petru, deşi Petru nu şi-a pus mâinile peste ei. Pentru Gross, cel mai important pasaj este Fapte 8:5-19. Aceasta este relatarea convertirii samaritenilor. Filip face semne mari printre samariteni şi II predică pe Hristos, astfel că mulţi s-au convertit, dar ei nu au primit Duhul Sfânt la convertirea lor. Acesta este singurul caz, după Cincizecime, când cineva a crezut în Domnul Isus, în mod clar, şi nu a primit Duhul Sfânt imediat, ca o consecinţă a credinţei. Samaritenii nu au primit Duhul Sfânt până când Petru şi Ioan nu au venit de la Ierusalim şi s-au rugat pentru ei. De ce a fost o întârziere în primirea Duhului Sfânt de către samariteni? Gross răspunde la această întrebare în felul următor: Prin Filip se făceau minuni (Fapte 7:13). Atunci de ce nu a putut el oferi Duhul, ca un semn peste samariteni, prin rugăciunea în numele lui Isus? Răspunsul simplu şi evident este acesta: Filip nu era un apostol. Filip putea predica şi putea face minuni, dar voia lui Dumnezeu era ca numai apostolii să transmită daruri supranaturale.15 Gross are dreptate. Răspunsul său este simplu, chiar prea simplu. Întrebarea nu se referă, cu precădere, la primirea darurilor spirituale, ci la revărsarea Duhului Sfânt. Iată modul în care analizează profesorul Turner poziţia lui Gross. El scrie: A spune despre samaritenii din Fapte 8:14-17 că „toţi au primit puterea de a face minuni prin mâinile apostolilor", ţi, a susţine că acest lucru era paradigmatic, este, pur si simplu, un nonsens care trebuie etichetat ca atare. Nia nu putea fi înţeleasă afirmaţia lui Luca mai greşit. Da, punerea mâinilor a fost întrebuinţată acolo, ca şi alte semne, toate acestea în acelaşi timp, şi probabil, şi mai târziu. Dar Luca este preocupat să depisteze primirea, de către samariteni, a Duhului promis în Fapte 2 (v.17-21, 33, 38f) tuturor; nu o carismă speciala care se transforma în semn doveditor al apostoliei! O explicaţie pentru întârzierea primirii Duhului Sfânt de către samariteni se găseşte, cel mai probabil, în istoria samaritenilor. De-a lungul întregii lor istorii, samaritenii au refuzat să se supună faţă de autoritatea liderilor lui Israel, care erau aleşi de Dumnezeu. Ei au alcătuit chiar o ediţie sectară a primelor cărţi ale Bibliei şi au refuzat să recunoască restul Vechiului Testament. Pe scurt, întotdeauna au refuzat să se supună conducătorilor rânduiţi de Dumnezeu. Prin amânarea primirii Duhului, până când apostolii aveau să îşi pună mâinile peste ei, Dumnezeu corecta această deficienţă, o dată pentru totdeauna. Samaritenii aveau să înveţe din acel moment că trebuie să se supună conducerii apostolice din Ierusalim, Întotdeauna ei au refuzat să recunoască autoritatea Ierusalimului şi, mai mult, au înlocuit-o cu propriile lor centre de închinare. Această situaţie a fost rezolvată astfel.

Nu era vorba doar de darurile spirituale. La mijloc era primirea Duhului Sfânt şi supunerea faţă de autoritatea apostolică. Exemplul din Fapte 8:5-19 nu doar că permite altă explicaţie, spre deosebire de cea oferită de Gross, ci reclamă, cu necesitate, o altă explicaţie. Mai există alte două obstacole insurmontabile în calea teoriei lui Gross, care sugera că „darurile supranaturale erau transmise numai prin intermediul unui apostol." Biserica din Roma nu a fost întemeiată de un apostol şi nici măcar nu a primit vizita unui apostol, cel puţin din câte ne lasă să cunoaştem relatările biblice. Însă, în ciuda lipsei prezenţei apostolice, în biserica din Roma exista darul profetic (Romani 12:6-8). Dacă darurile supranaturale pot fi primite doar prin intermediul unui apostol, cum au ajuns acestea în Roma? Tot ceea ce spune Gross, cu privire la prorociile din Roma, este că „darurile au putut fi transmise de către apostoli conducătorilor din Roma, atunci când ei erau încă în Ierusalim, la scurt timp după convertirea lor la creştinism."18 Totdeauna se poate găsi o scuză de felul acesta când realitatea contrazice teoriile noastre. Mai este posibil, de exemplu, ca Petru să fi vizitat Roma, însă Scriptura să păstreze tăcerea faţă de vizita sa. Explicaţia lui Gross, despre modul în care au ajuns darurile spirituale în Roma, nu este o explicaţie în adevăratul sens al cuvântului. Este o încercare de a bagateliza un exemplu care răstoarnă teoria sa. Nu îţi poţi baza teologia pe „ce s-ar fi întâmplat" şi nici pe argumente ale tăcerii. Dacă te mulţumeşti să îţi bazezi teologia pe exemple, şi nu pe afirmaţii clare din Scriptură, atunci, trebuie să accepţi şi exemplele contradictorii. Gross susţine că „afirmaţii directe...din Scriptură" susţin această teorie. Însă el nu ne oferă nici măcar un singur exemplu din Scriptură în care să fim convinşi că darurile spirituale se transmit „prin intermediul unui apostol". De fapt, nu există o afirmaţie clară în Scriptură care să declare că darurile spirituale se transmit numai prin intermediul unui apostol. In biserica din Roma avem o excepţie clară de la această regulă, o excepţie de o aşa magnitudine, încât subminează întreaga regulă. Şi biserica din Roma nu este singura excepţie. O altă excepţie clară la regula lui Gross se găseşte în 1 Timotei 4:14. Pavel scria: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor." Timotei a primit o carismă prin darul supranatural al prorociei şi prin punerea mâinilor prezbiterilor, şi nu prin mâinile lui Pavel. Cu altă ocazie, Timotei a primit un dar prin punerea mâinilor lui Pavel (2 Tim. 1:6). A sugera că 1 Timotei 4:14 şi 2 Timotei 1:6 se referă la acelaşi incident este un argument neconvingător, fiindcă nu există dovezi în favoarea acestei presupuneri.

Ipoteza pierderii darului vindecării de către Pavel Eşecul lui Pavel de a-1 vindeca pe Epafrodit (Fil. 2:25-27), pe Timotei (1 Tim. 5:23) şi pe Trofim (2 Tim. 4:20) indică, în opinia unora, că darul său de vindecare a încetat înainte de moartea sa.1 Geisler crede că această concluzie este sprijinită de alte indicii din Scriptură. El crede că versetele care se concentrează asupra „perioadei timpurii" (33-60 d. Hr.) abundă în evenimente miraculoase, în timp ce versetele care se referă la „perioada târzie" (60-67 d. Hr.) nu menţionează deloc vorbirea în limbi, vindecarea, exorcizările sau învierea morţilor. Pentru a-şi susţine acest punct de vedere, Geisler oferă un exemplu concret: „Acelaşi apostol, care odinioară a alungat un demon printr-o poruncă (Fapte 15) [sic] spera doar că Imeneu şi Filet vor „scăpa din cursa diavolului" (2 Tim. 2:26)." 1 Mai întâi, exemplul lui Imeneu şi Filet, pe care îl menţionează Geisler, greu ar putea să sugereze că Pavel şi-a pierdut abilitatea de a alunga un demon. Care om serios poate să creadă că apostolul cel mai important şi-a pierdut autoritatea de a alunga demonii, înainte de

a muri? In cazul Imeneu, Pavel 1-a dat pe acest om pe mâna Satanei, din pricina hulei sale (1 Tim. 1:20). Scriptura nu spune nimic despre vreo încercare a lui Pavel, sau măcar dorinţă, de a scoate demonul din Imeneu. Şi nu face parte din practica apostolilor din Noul Testament să scoată demonii din eretici şi din învăţătorii falşi. Obiceiul lor şi sfatul pe care îl dădeau bisericilor era să îi evite pe acei oameni (Tit 2:9-11; 2 loan 10-11). Pentru ca exemplul lui Geisler să fie câtuşi de puţin convingător, el ar fi trebuit să dovedească faptul că Pavel a încercat să scoată demonul din Imeneu şi nu a reuşit. Astfel ajungem la o problemă majoră, nu doar la un exemplu izolat, cu privire la întreaga ipoteză a lipsei darurilor spirituale din ultimele epistole ale lui Pavel. Argumentului lui Geisler îi lipseşte, cu desăvârşire, puterea de a convinge, fiindcă este un argument al tăcerii. Geisler susţine că, „din Efeseni până la 2 Timotei, nu sunt menţionate vorbirea în limbi, vindecările, exorcismul şi învierea morţilor." 22 El conchide, aşadar, că, deoarece aceste manifestări ale darurilor Duhului Sfânt nu sunt menţionate, ele nu s-ar fi petrecut în perioada scrierii acestor epistole (circa 60-68 d. Hr.)23 Pentru ca exemplul lui Geisler să fie vrednic de crezare, el ar fi trebuit să dovedească faptul că, dacă darurile mai existau la ora aceea, Pavel ar fi trebuit să le menţioneze în aceste epistole.24 Aş putea să dovedesc, folosind metoda lui Geisler, că Pavel şi-a pierdut darul celibatului, cândva între anii 60 şi 67 d. Hr. Pavel se referea la acest dar cu numele de carisma (1 Cor. 7:7) şi este evident că el îl preţuia mult. Insă el nu menţionează acest dar în epistolele târzii (din Efeseni până la 2 Timotei). Aş fi îndreptăţit să conchid că el nu mai avea darul celibatului? Sigur că nu. Ar fi trebuit să dovedesc că el era dator să îl menţioneze, dacă îl mai avea. Tot astfel, Pavel nu menţionează, din Efeseni până în 2 Timotei, nici un succes pe care l-ar fi avut, în acea vreme, în evanghelizare. Să conchidem că darul său evanghelistic a încetat? Sper că aţi putut vedea până acum că un argument al tăcerii Scripturii nu poate dovedi nimic. Dar, argumentaţia lui Geisler mai are şi alte cusururi, pe lângă dependenţa de argumentul tăcerii. In final, Geisler adună merele cu perele. El compară literatura narativă cu literatura didactică. Prin definiţie, cele două genuri literare se ocupă de teme diferite. Cartea Fapte este alcătuiră din naraţiuni, în timp ce epistolele tratează probleme particulare din biserici. Unul mai are nevoie de validare divină? Aceasta ar însemna că epistolele scrise la sfârşitul vieţii sale nu mai sunt validate în acelaşi fel miraculos, precum restul epistolelor. Ce să mai credem despre slujirea sa ca evanghelist? Nu mai era nevoie de o validare divină a lucrării sale ca evanghelist în timpul celor trei ani care au urmat eliberării din prima întemniţare la Roma (63-65 d. Hr.)? În realitate, retragerea darului de vindecare al lui Pavel nu ar fi arătat că Dumnezeu şi-a îndepărtat binecuvântarea Sa, întrucât, conform teoriei cesaţioniste, darurile supranaturale au fost menite să arate că Dumnezeu este cu apostolii? Mai există încă o nepotrivire în teoria lui Geisler. De ce să-i fi lăsat Dumnezeu lui Pavel darul profetic şi de revelaţie (pentru scrierea Scripturii) în timp ce i-a luat darul de vindecare? El continuă să rostească afirmaţii profetice în ultimele sale epistole (vezi 2 Tim. 4:6-8, unde Pavel profeţeşte despre moartea şi răsplătirea sa; vezi, de asemenea, rostirile profetice despre Alexandru, din 4:14). De ce ar fi retras Dumnezeu vindecările şi minunile, dar i-ar fi lăsat darurile profetice şi de revelaţie?27 Este de bun simţ să credem că apostolul Pavel s-a rugat pentru aceşti trei oameni şi Dumnezeu i-a spus simplu: „Nu". Mai devreme am demonstrat că nici Isus şi nici apostolii nu vindecau după bunul lor plac. Atunci de ce să nu credem că Dumnezeu, din motive suverane, a hotărât să nu-i vindece pe aceşti trei oameni prin darul de vindecare al celui mai proeminent dintre apostoli?

Afirmă Scriptura că apostolia a încetat?

Cei mai mulţi cesaţionişti presupun că apostolia este una dintre carismata. Apoi ei încearcă să dovedească, cu Scripmra, că apostolia a încetat. în consecinţă, ei au tras concluzia că măcar un dar spiritual a fost temporar. în consecinţă ei admit că este posibil ca şi alte daruri spirituale să fie temporare. Alţii, după cum am observat, trec dincolo de această concluzie şi consideră că dispariţia apostolilor reclamă cu necesitate, că toate darurile spirituale au încetat. Ei pretind că darurile supranaturale au fost date doar apostolilor şi tovarăşilor lor, ele puteau fi împărtăşite doar de către apostoli şi aveau scopul distinct de validare a lor. Trecerea apostolilor (presupunând, de dragul argumentului, că lucrarea lor a încetat), poate avea o mică relevanţă privitoare la încetarea darurilor supranaturale ale Duhului. In realitate, sunt mulţi care cred că darurile Duhului sunt date în prezent, cu toate că cred şi că Scriptura ne învaţă că apostolia a încetat la sfârşitul secolului întâi.28 Ei, ca şi alţii, devin neliniştiţi când conversaţia revine la posibilitatea ca să mai existe profeţi în zilele noastre. Preocuparea lor gravitează în jurul a două chestiuni esenţiale: apostolii au scris Scriptura şi ei au avut o autoritate atât de mare încât, a nu asculta de ei, însemna a nu asculta de Dumnezeu. Nimeni, cel puţin nici unul dintre cei cunoscuţi de mine, nu vrea să lase deschisă posibilitatea de a se mai adăuga ceva la Scriptură. Eu unul, nu. Şi îmi este dificil să îmi imaginez pe cineva din biserica zilelor noastre care să poarte aceeaşi autoritate ca aceea care le-a fost conferită apostolilor. Cunoaşteţi un conducător care face toate lucrurile de dragul evangheliei (1 Cor. 9:23)? Sau vreun lider pentru care a trăi înseamnă, pur şi simplu, Hristos (Fii. 1:21)? Aceste aspecte ne obligă să fim rezervaţi în a accepta astăzi pe cineva ca pe un apostol în acelaşi sens în care au fost Pavel şi ceilalţi doisprezece. Însă, înainte de a trage o concluzie pripită, mai există şi alte aspecte care trebuie avute în vedere.

Este apostolia un dar spiritual? Mulţi scriitori presupun că apostolia este un dar spiritual. Dar această presupunere nu a fost adeverită. Pavel însuşi nu consideră apostolia un dar spiritual, nici în 1 Corinteni 12, şi nici în Efeseni 4:11. Ceea ce vreau să spun cu aceasta este că el nu aplică niciodată termenul carismata apostoliei, şi nici nu vorbeşte despre apostolie în acelaşi fel în care vorbeşte despre celelalte daruri spirituale. Dacă apostolia nu este un dar spiritual, în acelaşi fel în care vindecarea sau facerea minunilor sunt daruri, atunci ce este? Apostolia nu a fost amintită în lista darurilor (carismelor) supranaturale din 1 Corinteni 12:8-10. Pavel nu îi menţionează pe apostoli decât în momentul în care prezintă lista concluziilor, începând cu 1 Corinteni 12:29. Aşa cum remarcă şi Fee, „nu este o surpriză faptul că Pavel ar fi trebuit să îi menţioneze mai întâi pe apostoli. Surpriza este că ei ar fi trebuit să se regăsească pe listă, şi menţiunea lor ar fi trebuit să fie la plural." Apostolia poate fi considerată cu greu „un dar spiritual", precum darul minunilor, vindecărilor, predicării şi aşa mai departe. Tehnic vorbind, lista care începe în versetul 28 nu este o listă a darurilor spirituale. Primele trei menţionate nu sunt daruri, ci persoane care reprezintă slujbe: apostoli, profeţi şi învăţători. Restul sunt daruri: minuni, darurile vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi darul vorbirii în limbi. Amestecul din această listă de persoane şi daruri spirituale s-a produs probabil din dorinţa de a ilustra marea diversitate din trup. De la apostoli, până la darul limbilor, şi ce se mai găseşte între acestea, toate au fost rânduite de Dumnezeu şi, deci, împuternicite de El. În termeni mai precişi, Pavel nu consideră că apostolii sunt „un dar spiritual".

Practic, este imposibil să definim „darul" apostoliei în acelaşi fel în care definim celelalte daruri. Putem uşor să ne închipuim că darul prorociei se poate manifesta printr-o persoană fără ca persoana respectivă să fie proroc. Tot aşa este şi cu celelalte daruri. Dar cum ar putea cineva participa la o adunare, în care să exercite darul apostoliei, fără să fie apostol? Un apostol poate învăţa, proroci, cârmui sau vindeca în adunare. Dar ce presupune exercitarea darului apostoliei? Pur şi simplu nu ne putem gândi la apostolie decât în contextul apostolilor biblici. In Noul Testament, apostolul nu este un dar spiritual, ci o persoană care a primit o misiune şi o responsabilitate divină.

Cine au fost apostolii din Noul Testament? Primii oameni care au fost numiţi apostoli, în Noul Testament, au fost cei doisprezece ucenici ai lui Isus (Matei 10:2). Când Iuda a părăsit grupul, trădându-L pe Isus, Matia a fost selectat, prin sorţ, ca să îi ia locul (Fapte 1:21-26). Grupul celor doisprezece este unic şi nu a putut fi lărgit de apostoli. Grupul iniţial al celor doisprezece a primit o chemare unică şi a fost învestit cu acea sarcină de însuşi Domnul, în timpul lucrării Sale pământeşti (Marcu 3:13f). Chiar şi Matia a avut o alegere divină (Fapte 1:24). Condiţiile apartenenţei la grupul celor doisprezece erau să fi umblat cu Isus, cu începere de la botezul lui Ioan, şi să fi fost un martor ocular al învierii Sale (Fapte 1:21 f). Numele celor doisprezece sunt scrise pe doisprezece temelii din zidul noului Ierusalim. Aceşti doisprezece, aşadar, alcătuiesc un cerc închis, în care nu mai pot fi incluşi şi alţii după primirea lui Matia. Dar au fost, totuşi, şi alţi apostoli, care nu au fost număraţi printre „cei doisprezece". Este clar că Noul Testament i-a considerat pe Pavel şi pe Barnaba apostoli (Fapte 14:4, 14). Iacov, fratele Domnului, este numit în mod clar apostol de către Pavel (Gal. 1:19 31, cf. 1 Cor. 15:7), iar Iacov apare, de asemenea, alături de Petru, ca un lider proeminent al bisericii din Ierusalim, în timpul conciliului de la Ierusalim (Fapte 15:13-19). Există şi alţi apostoli? Este posibil ca Pavel să se fi referit şi la Sila ca la un apostol (1 Tes. 2:7). Romani 16:7 ar putea să indice că Andronic şi Iunian au fost apostoli, dar există câteva dificultăţi de interpretare în acest pasaj din pricina cărora nu putem fi siguri care este semnificaţia sa. In final, cuvintele „toţi apostolii", din 1 Corinteni 15:7, pare să se refere la un număr imprecis de apostoli, în afară de „cei doisprezece" care au fost deja menţionaţi în 1 Cor. 15:5.33 În concluzie, Noul Testament ne învaţă în mod clar că au existat cincisprezece apostoli: cei doisprezece apostoli, plus Pavel, Barnaba şi Iacov. Foarte probabil că Sila a fost cel de-al şaisprezecelea apostol. Poate că şi Andronic, şi Iunian, şi alţi apostoli neidentificaţi (1 Cor. 15:7) ar trebui să fie adăugaţi pe această listă. Întrucât au existat apostoli falşi (2 Cor. 11:13), acesta este un indiciu al faptului că numărul apostolilor nu era bătut în cuie în vremea Noului Testament, altfel nici nu ar fi fost posibil ca acei oameni să se dea drept apostoli.

Condiţiile apostoliei în Noul Testament În această secţiune nu intenţionez să discut criteriile apartenenţei la grupul celor doisprezece. Deja am văzut că acesta a fost un cerc închis, care nu a mai lăsat loc de adăugiri după includerea lui Matia. Ne vom ocupa aici de aceia care au devenit apostoli în urma celor doisprezece. Deşi cei doisprezece au un rol unic în istoria răscumpărării, Noul Testament nu spune că acest grup ar avea o autoritate mai mică decât cei doisprezece. Condiţiile

apartenenţei la cel de-al doilea grup de apostoli sunt, însă, puţin diferite, fiindcă aceşti bărbaţi nu au fost cu Domnul Isus de la începutul lucrării Sale, după botezul lui loan. În cele ce urmează vom urmări, pas cu pas, modul în care îşi descriere Pavel apostolia sa. Pavel ne face de cunoscut cerinţele şi caracteristicile apostoliei. Trebuie să fim atenţi să nu le confundăm. Pe de o parte, mulţi oameni au unele dintre caracteristicile apostolilor, dar aceasta nu îi face apostoli. Apostolii fac semne şi minuni (Fapte 2:43), de exemplu, precum au făcut şi Ştefan şi Filip (Fapte 6:8; 8:6), care nu sunt socotiţi apostoli. Dacă vom confunda cerinţele apostoliei cu caracteristicile apostoliei, vom ajunge să lărgim lista cerinţelor la nesfârşit. Am ajunge chiar să îi eliminăm pe unii veritabili apostoli de pe listă. De pildă, dacă spunem că o condiţie a apostoliei este scrierea unei porţiuni din Scriptură, atunci ar trebui să îi excludem pe toţi apostolii care nu au scris Scriptura. Pavel stabileşte trei cerinţe ale apostoliei. Prima, şi cea mai importantă, este chemarea specifică şi trimiterea din partea Domnului Isus Hristos (Gal 1:1; Rom. 1:1, 5; 1 Cor. 1:1; 2 Cor. 1:1). Celelalte două cerinţe sunt enumerate în 1 Corinteni 9:1-2: „Nu sunt eu slobod? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu în Domnul? Dacă nu sunt apostol pentru alţii, sunt măcar pentru voi; căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul." Cea de-a doua cerinţă pe care Pavel o stabileşte este ca un apostol să-L fi văzut pe Domnul Isus Hristos. In cazul lui Pavel, această cerinţă a fost îndeplinită pe drumul Damascului, când L-a văzut pe Hristosul înviat (Fapte 9:1-9). Cea de-a treia cerinţă se situează între cerinţele şi caracteristicile apostoliei. Mă refer la menţiunea pe care el o face în epistola către corinteni, spunându-le că ei sunt pecetea apostoliei sale. Cu alte cuvinte, Pavel face apel la eficienţa lucrării sale, în mod concret, în plantarea de noi biserici. Este evident că singura cerinţă a apostoliei este chemarea specifică şi trimiterea din partea Domnului Isus Hristos. Mulţi alţii L-au văzut pe Hristosul înviat (1 Corinteni 15:6 menţionează mai mult de cinci sute de oameni care L-au văzut pe Domnul după înviere), dar aceasta nu înseamnă că ei sunt apostoli. Tot astfel, mulţi alţii au fost eficienţi în plantarea de noi biserici (cf. Lucrarea lui Filip din Samaria), dar aceasta nu înseamnă că sunt apostoli. Rămâne să conchidem că apostolia înseamnă chemarea specifică şi trimiterea din partea Domnului Isus Hristos.5

Anexa B Caracteristicile apostolilor din Noul Testament

Există cinci caracteristici pe care Pavel le accentuează foarte des în scrierile sale încât merită a fi socotite drept caracteristicile de bază ale apostoliei. Şi alţii pot avea parte de unele dintre acestea, fără însă a fi apostoli, dar este greu de conceput să existe un apostol care să nu aibă aceste caracteristici. Prima pe listă este suferinţa apostolului. Cele mai importante texte sunt 1 Corinteni 4:913; 2 Corinteni 4:7-12; 6:3-10; 11:23-33 şi Galateni 6:17. Scopul teologic din spatele acestor suferinţe este oferit în 2 Corinteni 4:7: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi." Suferinţele apostolilor, aşadar, nu sunt accidente, ci evenimente rânduite în mod divin. Dumnezeu a făcut ca slăbiciunea lor să fie văzută de oameni, prin suferinţă şi persecuţie. El a îngăduit ca ei să fie greşit înţeleşi şi să pară ca fiind fără protecţie (au răbdat foame, frig şi le-a lipsit îmbrăcămintea), încât nimeni să nu îşi pună încrederea în nişte „vase de lut", ci să se încreadă în puterea lui Dumnezeu de a folosi aceste vase pământeşti. Mereu şi mereu apostolii sunt înfăţişaţi de Domnul ca fiind doar oameni, şi încă oameni slabi (2 Cor. 12:910), pentru ca slava pentru măreţia faptelor să fie acordată lui Dumnezeu şi nu oamenilor. Conform Noului Testament, este imposibil să consideri că poate exista un apostol care nu sa deprins a răbda suferinţa şi persecuţia. Există, în zilele noastre, unii care pretind că sunt apostoli, dar care nu par a fi dispuşi a lua parte la suferinţa apostolică. Nu doar că au un stil de viaţă comod, ci îi și încurajează pe ceilalţi credincioşi să le acorde o mare întâietate în trupul lui Hristos. Ei se aşază deasupra tuturor şi consideră că sunt îndreptăţiţi să îi mustre pe toţi, de parcă asta ar însemna chemarea apostolică. Ei mai susţin că Dumnezeu doreşte să trăim în bogăţie şi confort, evitând, pe cât posibil, orice fel de suferinţă. O a doua caracteristică a apostolilor este capacitatea deosebită de a pricepe tainele divine. Ei au parte de o descoperire divină a tainei lui Hristos (Efeseni 3:1-6), a tainei evlaviei (1 Timotei 3:16), a tainei convertirii lui Israel (Rom. 11:25-32), iar Pavel chiar a avut vedenii şi a avut revelări despre care nu i s-a permis să povestească pe Pământ (2 Cor. 12:1-4, 7). Descoperirea tainelor divine, însă, nu este oferită doar apostolilor. Şi profeţii au parte de descoperiri ale tainelor dumnezeieşti (Efes. 3:5).36 Cea de-a treia caracteristică a lucrării apostolice este prezenţa semnelor şi minunilor în proclamarea Domnului Isus. Isus le-a promis apostolilor că ei vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:4; Fapte 1:8). Aceasta s-a împlinit cu cei doisprezece (Fapte 2:43; 5:12) şi în lucrarea apostolilor care au urmat după cei doisprezece (de remarcat minunile făcute prin Barnaba şi Pavel în Fapte 14:3 şi 15:12 şi prin Pavel în Romani 15:19 şi 2 Corinteni 12:12). Spun iarăşi că, deşi aceasta este o caracteristică a lucrării apostolice, ea nu este exclusiv apostolică, fiindcă şi Ştefan şi Filip au făcut minuni. A patra caracteristică a apostolilor este integritatea lor morală şi spirituală (1 Cor. 1:12; 2:17; 4:2; 7:2). Alţii, desigur, pot avea o integritate deasupra oricăror îndoieli, fără a fi apostoli, dar cine şi-ar putea imagina un apostol lipsit de integritate? Ultima caracteristică este autoritatea apostolică. Celor doisprezece li s-a dat autoritate peste demoni şi peste toate bolile (Matei 10:1; Marcu 3:15; 6:7; Luca 9:1). Această autoritate nu a fost acordată doar apostolilor, ci a fost transmisă şi celor şaptezeci pe care Isus i-a trimis (Luca 10:19). Şi anonimul despre care se relatează în Marcu 9:8-41 pare să aibă autoritate asupra demonilor.

Uneori natura autorităţii apostolice este înţeleasă în mod greşit. Nu este neobişnuit ca oamenii să privească această autoritate ca pe o autoritate de a dispune de viaţa credincioşilor şi de a lua decizii împotriva lor. Când autoritatea este menţionată în Noul Testament în legătură cu apostolii, aceasta este, cu precădere, autoritatea împotriva forţelor care se opun împărăţiei. Este adevărat, desigur, că Anania şi Safira au căzut morţi când Petru a dat în vileag păcatul lor (Fapte 5:1-11). Dar a avut Petru în adevăr autoritatea de a-i omorî pe credincioşii care păcătuiseră? Eu nu cred. Cred, mai degrabă, că Dumnezeu i-a arătat păcatul celor doi şi l-a înştiinţat că El intenţiona să îi pedepsească. Pavel, de asemenea, a avut autoritatea de a împărtăşi daruri spirituale. El i-a amintit lui Timotei să înflăcăreze darul care era în el, prin punerea mâinilor sale (2 Tim. 1:6; cf. Rom. 1:11). Dar aceasta nu este o prerogativă exclusiv apostolică, fiindcă şi prezbiterii au avut puterea de a împărtăşi daruri spirituale (1 Tim. 4:14). Pavel a pretins că el a primit mai degrabă autoritate pentru a zidi, decât pentru a dărâma (2 Cor. 10:8; 13:10). Ideea zidirii se referă probabil la rolul fundamental al apostolului de a fonda biserica primului secol (Efes. 2:20). Este clară intenţia lui Pavel de a sublinia aspectele pozitive ale autorităţii lui - autoritatea de a zidi. Dar referinţa la „dărâmarea zidurilor" nu a fost doar o figură de stil sau o ameninţare zadarnică. Pavel a avut autoritatea de a-i da pe mâna satanei pe membrii din biserică în anumite împrejurări (1 Cor. 5:5; 1 Tim. 1:20). Pavel i-a avertizat pe corinteni că, dacă nu îşi vor schimba atitudinea, el va trebui să vină la ei „cu nuiaua" (1 Cor. 4:18-21). Există un ton covârşitor în aceste cuvinte. Pavel pretindea, în mod evident, că avea puterea de a chema judecata lui Dumnezeu peste biserica din Corint, dacă nu se pocăiau. Este acest gen de autoritate limitat doar la apostoli? Nu cred aceasta, fiindcă Scriptura nu declară aşa ceva. Ne punem imagina ca Dumnezeu să dea cuiva un cuvânt profetic de judecată pentru o persoană, un oraş, o biserică sau o naţiune. Personal, cunosc câteva situaţii în care nişte creştini au fost avertizaţi să se pocăiască, altfel viaţa lor va fi curmată. Cunosc două situaţii în care oamenii şi-au pierdut viţa exact aşa cum au fost avertizaţi. Unii ar putea obiecta că nu am menţionat abilitatea de a scrie pasaje din Scriptură în această listă. Motivul pentru care nu am făcut aceasta este acela că nu toţi apostolii au luat parte la scrierea Scripturii. In realitate, doar trei dintre cei doisprezece au contribuit la scrierea Scripturii: Matei, Ioan şi Petru. Şi alţii care nu au fost apostoli au luat parte Ia scrierea Scripturii. De fapt, nu cunoaştem cine a scris Evrei, şi totuşi o considerăm Scriptură. Prin aceasta nu vreau să dau a înţelege că mai poate cineva scrie astăzi un pasaj cu valoarea şi autoritatea Scripturii. Nu cred că mai are cineva astăzi această împuternicire. Eu cred că Biblia noastră, Vechiul şi Noul Testament, este completă şi suficientă şi niciodată nu va mai fi adăugită. De asemenea, convingerea mea personală este că Biblia, atât Vechiul cât şi Noul Testament, este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. In acelaşi timp, nu vreau ca prin protejarea Bibliei de adăugiri ulterioare să ajung a spune că nu mai există apostoli, întrucât autoritatea apostolică nu a fost intenţionată în mod clar ca un test al canonicitătii.

Argumentele încetării oficiului apostolic MacArthur enumera şase motive pentru care oficiul apostolic a încetat: 1. Biserica a fost zidită pe temelia apostolilor. 2. Apostolii au fost martori oculari ai învierii. 3. Apostolii au fost aleşi în mod personal de Isus Hristos. 4. Apostolii au fost validaţi prin semne supranaturale. 5. Apostolii au avut autoritate absolută.

6. Apostoli au o poziţie de cinste, unică şi veşnică. 7 Primul aspect pe care trebuie să îl remarcăm în această privinţă este că nici MacArthur, şi nici altcineva, nu poate să ne ofere un pasaj biblic din care să rezulte că oficiul apostolic a încetat sau va înceta în perioada bisericii. Toate aceste argumente se bazează pe deducţii teologice, nu pe afirmaţii precise din Biblie. Nici unul dintre aceste pasaje, nici pasajele folosite pentru susţinerea acestor argumente, nu ne învaţă că Domnul nu ar fi putut da şi alţi apostoli bisericii, după PaveL Barnabas şi probabil alţii din primul secol. Răspuns la argumentul 1: Faptul că apostolii au avut un rol fundamental în formarea bisericii (Efes. 2:20) nu înseamnă că Domnul nu mai poate, sau nu mai vrea, să mai dea şi astăzi apostoli. Cineva trebuia să pună bazele bisericii. Trebuie să deducem, doar din faptul că ei au pus temelia bisericii, că lucrarea lor este temporară? Directorul fondator al unei companii sau al unei organizaţii va fi întotdeauna unic prin aceea că el a fost fondator, dar aceasta nu înseamnă că nu vor mai exista şi alţi directori sau preşedinţi în viitor. Pe de altă parte, Efeseni 4:11-13 poate indica faptul că Dumnezeu a intenţionat ca apostolia să continue până la revenirea lui Isus. Cinci slujbe - apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători — au fost rânduite în biserică (v.ll). De ce? Pavel spune că aceste slujbe au fost rânduite pentru echiparea credincioşilor, astfel încât ei să poată lua parte la slujire (v. 12). Câtă vreme va continua acest aranjament? Pavel răspunde acestei întrebări în versetul 13: „până vom ajunge toţi la unirea credinţei și a cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos." (Ef. 4:13, s.n.) Singura referinţă pe care am găsit-o în scrierile lui Pavel, care în mod specific menţionează o „durată" a existenţei slujbei de apostol, este acest „până" din Efeseni 4:13. Dacă este să o luăm literal, aceasta va însemna că apostolii vor fi prezenţi în biserică până când ea va ajunge la maturitatea descrisă în versetul 13. Ştiu, însă, că mai sunt şi alte interpretări ale textului din Efeseni 4:11-13. Plănuiesc să discut acestea, precum şi textul din Efeseni 2:20, în detaliu, în următoarea carte pe care o voi scrie. Pe scurt, convingerea mea este aceasta: nu găsim o afirmaţie clară în Scriptură care să declare că există „o" generaţie de apostoli. Insă există o afirmaţie conform căreia vom avea apostoli cel puţin până în momentul în care biserica va ajunge la maturitate. In prezent este greu să admitem că biserica a atins acel nivel de maturitate descris în versetul 13. Răspuns la argumentul 2: Este adevărat că apostolii trebuia să fie martori oculari ai învierii. In cazul lui Pavel aceasta S-a întâmplat după ce Isus S-a înălţat Ia cer. Domnul i S-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9:1-9). Mai apoi, în relatările sale, Pavel se referă la acestea ca fiind „vedenii din ceruri" (Fapte 26:19). In alte locuri, Luca foloseşte acest cuvânt pentru viziuni îngereşti (1:22; 24:23). Ce L-ar putea împiedica pe Domnul să Se arate şi altora în acelaşi fel? Nu cunosc nici un motiv biblic pentru care Domnul nu ar putea, sau nu ar vrea, să Se descopere şi altora din biserica Sa. Răspuns la argumentul 3: Ce L-ar putea împiedica pe Domnul să aleagă şi să împuternicească pe alţi apostoli? El a făcut aceasta cu Pavel, Iacov, Barnaba, şi, după toate probabilităţile, Sila. De ce nu ar putea face la fel şi astăzi? MacArthur scrie: „Când epistolele pastorale prezintă principii de durată pentru conducerea bisericii, ele menţionează pe prezbiteri şi pe diaconi. Ele nu menţionează niciodată pe apostoli."38 Din nou, avem de-a face cu un argument bazat pe tăcere. De ce ar fi trebuit ca epistolele pastorale să îi menţioneze pe apostoli? Prezbiterii, diaconii şi apostolii au coexistat în biserica Noului Testament. Biserica avea nevoie de principii călăuzitoare pentru selectarea prezbiterilor şi

diaconilor, fiindcă Isus a lăsat alegerea lor pe seama bisericii. Pe de altă parte, biserica nu şia ales niciodată apostolii. Isus însuşi a tăcut aceasta. De ce atunci ar fi trebuit să i se scrie lui Timotei şi lui Tit despre apostoli sau să fie învăţaţi cum să selecteze sau să aleagă pe apostoli? Răspuns la argumentul 4: Deja am arătat că apostolii nu au fost confirmaţi prin semne şi minuni. Ca să fim mai exacţi, ei au făcut semne şi minuni, dar aceste semne şi minuni nu iau confirmat; mai degrabă, semnele şi minunile au validat lucrarea lui Isus şi mesajul Său. Nu există motive biblice, în mod sigur nu avem nici un text specific care să-L împiedice pe Isus să reverse semne şi minuni peste biserica secolului al XXI-lea sau din oricare alt secol. După cum am observat, lucrarea semnelor şi minunilor nu este o caracteristică unică a oficiului apostolic. Şi alţii fac semne şi minuni. Răspuns la argumentul 5: Nu cred că MacArthur, sau alţii, au dreptate când afirmă că apostolii au avut „autoritate absolută". MacArthur scrie: „Când apostolii vorbeau, nu era loc de discuţie."39 Pur şi simplu aceasta nu este adevărat. Făţărnicia lui Petru a fost atât de mare în Antiohia încât şi Barnaba a fost amăgit de ea, împreună cu alţi creştini iudei, aşa că Pavel a trebuit să se împotrivească întregului grup (Gal. 2:11-21). Cu altă ocazie, Pavel şi Barnaba nu i-au putut convinge pe creştinii din Iudeea că tăierea împrejur nu era necesară. A fost nevoie de un conciliu la Ierusalim pentru tranşarea problemei (Fapte 15:1-35). Există o tendinţă printre unii scriitori protestanţi de a-i face pe apostoli un fel de zei. Gross susţine că un apostol „nu învăţa nimic contrar Cuvântului lui Dumnezeu (Gal. 1:8, 9)."40 Dar Petru a învăţat ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel spune că, atunci când Petru a venit în Antiohia, exemplul său i-a condus pe mulţi la făţărnicie. Aceasta era, fără îndoială o formă de învăţătură, iar Pavel a trebuit să i se opună. Nu cred că apostolii au făcut vreo greşeală când au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, dar ei nu au trăit sub inspiraţia constantă a Duhului Sfânt. Aşa cum arată exemplul lui Petru, ei au fost în stare să păcătuiască grav, aşa ca orice alt credincios din biserică. Doctrina inspiraţiei se aplică doar acelor porţiuni ale Cuvântului scris al lui Dumnezeu care le-au fost transmise apostolilor. Doctrina inspiraţiei nu se aplică şi la interpretările şi opiniile lor. După părerea mea, MacArthur, Gross şi alţii au depăşit cu mult învăţătura biblică despre apostoli. Ei au făcut aceasta, sunt sigur, din dorinţa de a păstra unicitatea apostolilor şi, în cele din urmă, autoritatea unică a Cuvântului. Dar nu se poate proteja sau cinsti Cuvântul atunci când trecem peste ceea ce este scris şi pretindem ceva ce nu se găseşte în Cuvânt. Aş mai putea arăta că Scriptura ne învaţă că înainte de revenirea lui Hristos, Domnul va trimite doi martori care vor avea o putere mai mare decât au avut apostolii vreodată. Mă refer la Apocalipsa 11:3-6: „ Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute șaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini și cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului. Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în filele prorociei lor; şi au putere să prefacă apele în sânge, şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi." (Apocalipsa 11:3-6) Aceşti doi bărbaţi sunt numiţi „martori", ca apostolii (Fapte 1:8). Ei, de asemenea, vor proroci. Ei se vor bucura de o autoritate şi o protecţie de care nu au avut parte nici măcar apostolii: vor putea nimici pe oricine va încerca să le facă rău. Şi vor face semne şi minuni mai mari decât oricare dintre profeţii Vechiului Testament sau decât apostolii Noului Testament. Totuşi, nici autoritatea lor, nici prorociile lor nu vor periclita, în nici un fel,

autoritatea canonului Scripturii. Aceasta demonstrează faptul că Dumnezeu poate lăsa apostoli în orice moment al istoriei (sau pe unii cu o putere şi o autoritate mai mare decât ale apostolilor) fără ca să agreseze Cuvântul Său sau Evanghelia. Mi se pare de-a dreptul o ironie faptul că unii dintre cei mai insistenţi propovăduitori ai încetării apostoliei au, în realitate, propriii lor apostoli contemporani. Să citez doar un singur exemplu. Am petrecut recent câteva ore discutând despre diferenţele noastre de opinie cu un bărbat care este pe deplin convins de teologia reformată. El era foarte preocupat de opinia mea, conform căreia Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi, că El mai dă vise, vedenii, cuvinte de cunoştinţă, călăuzire, avertismente şi aşa mai departe. El consideră că acestea ar pereclita autoritatea unică a Bibliei. El vede în aceasta o negare a strigătului Reformei, sola Scriptura, şi a doctrinei reformatorilor despre autoritatea Scripturii. Când discutam diferenţele noastre în această privinţă, eu citam din Scripturi pentru a dovedi că Dumnezeu încă mai vorbeşte. In loc să interacţioneze cu mine pe baze scripturale, el cita mereu din scrierile teologice din perioada Reformei. Aceasta s-a întâmplat pe toată durata discuţiei noastre. De fapt, nu ar fi deplasat să spun că acest om era mai familiarizat cu scrierile lui Calvin şi ale calviniştilor, decât cu Biblia. Mi-a fost clar, pe măsură ce l-am ascultat vorbind, că el avea mai mare înclinaţie în a se ghida după interpretările lui Calvin decât după scrierile lui Pavel. In practică, mai mare autoritate avea pentru el Calvin decât apostolul Pavel. In teorie el nu ar fi acceptat aceasta, şi ar fi fost foarte ofensat fie şi numai dacă aş fi sugerat aşa ceva. Insă nu pot să nu remarc faptul că aceasta era realitatea în practică. Acest caz nu este neobişnuit. Găsesc că şi alţii sunt mai pregătiţi în a cita tradiţiile lor teologice decât în a cita şi a argumenta din texte concrete din Scripturi. In fapt, aceasta îi face pe cei care sunt la sursa acestor tradiţii, fie Calvin, Luter, sau altcineva, egali, sau chiar mai mari în autoritate decât scrierile apostolice ale Scripturii. Pentru unii Calvin s-ar putea să nu pară apostol, dar pot să vă arăt, în mod sigur, oameni pentru care el este apostolul. Răspuns la argumentul 6: Argumentul lui MacArthur că „apostolii au un loc unic de cinste" se bazează pe Apoc. 21:14, care afirmă că numele celor doisprezece apostoli sunt inscripţionate pe cele douăsprezece pietre de temelie ale zidului noii cetăţi. Dar MacArthur nu îi ia în considerare pe Pavel, Barnaba, sau pe alţi potenţiali apostoli ai Noului Testament, după cei doisprezece. Toţi acceptă că cei doisprezece au un loc unic în istoria mântuirii. Aceasta nu intră în discuţie. Dar după cei doisprezece, Dumnezeu a găsit cu cale să mai adauge încă cel puţin pe alţi trei şi, probabil, pe mulţi alţii. Dacă El a putut adaugă încă trei sau patru în timpul vieţii celor doisprezece, de ce nu ar mai adăuga pe alţii şi în secolul întâi? Scripturile nu susţin că apostolia a încetat. Eu cred că cei doisprezece au alcătuit un grup unic şi au format un cerc închis. Cu toate acestea, adăugarea lui Pavel, Barnaba, Iacov şi probabil a altora, deschide posibilitatea ca Dumnezeu să mai dăruiască apostoli la un moment dat în istorie. Nici un text particular din Scriptură nu II împiedică pe Isus să apară şi să numească alte persoane în slujba de apostol. In viitor, El va trimite bisericii doi martori care vor avea o putere mai mare chiar decât a apostolilor din primul veac (Apoc. 11:3-6), fără ca aceasta să perecliteze autoritatea Scripturii. Dacă la sfârşitul istoriei bisericii, Domnul îi va trimite bisericii doi martori care vor fi mai mari în autoritate şi în putere decât apostolii din Noul Testament, de ce nu ar putea să dea mai mulţi apostoli bisericii înainte de vremea celor doi martori? Nu cunosc pe nimeni în zilele acestea pe care aş putea să îl consider un apostol în acelaşi fel în care îl consider pe Pavel apostol. Insă nu sunt dispus să elimin această posibilitate, fiindcă nu cred că există în Scripturi un astfel de principiu.

Chiar dacă slujba de apostol ar fi încetat, aceasta nu ar dovedi nimic cu privire la lucrarea semnelor şi minunilor sau a darurilor supranaturale ale Duhului. Acesta este un adevăr evident, fiindcă nici semnele şi minunile şi nici darurile supranaturale ale Duhului nu au fost limitate doar la apostoli. Nici prin exemple şi nici prin declaraţii ale Scripturii nu se poate dovedi că darurile supranaturale ale Duhului au fost limitate doar la câteva persoane. Doar opusul este adevărat. încercarea de a dovedi că darurile supranaturale au fost transmise exclusiv prin apostoli nu are o bază biblică, ci este o iluzie născută din prejudecăţi teologice. Cel mai elocvent exemplu de acest fel de prejudecată se regăseşte în încercarea de a dovedi că apostolul Pavel a pierdut darul de vindecare în jurul anului 60 d. Hr., cu vreo şapte sau opt ani înainte de încheierea lucrării sale. Aşadar, încercarea de a corela presupusa încetare a darurilor cu încheierea apostoliei este nedemnă de crezare, la ambele nivele ale argumentaţiei. Pe de o parte, nu se poate dovedi biblic că apostolia a încetat, pe de altă parte, nu se poate dovedi că semnele şi minunile sau darurile supranaturale ale Duhului au fost legate, în mod exclusiv, de lucrarea apostolilor.

Anexa C Au existat doar trei perioade de minuni? John MacArthur este un susţinător modern al teoriei conform căreia au existat doar trei perioade în care s-au făcut minuni în naraţiunea biblică. El îşi formulează argumentul în felul următor: Cele mai multe minuni s-au petrecut în trei perioade relativ scurte din istoria biblică: în zilele lui Moise şi Iosua, în vremea slujirii lui Ilie şi Elisei şi în vremea lui Hristos şi a apostolilor... Dincolo de aceste trei intervale, singurele evenimente supranaturale care sunt menţionate în Scriptură sunt incidente izolate. In zilele lui Isaia, de exemplu, Domnul a învins în mod supranatural armatele lui Sanhedrib (2 împăraţi 19:35-36), apoi l-a vindecat pe Ezecbia şi a dat umbra soarelui înapoi pe cer (20:1-11). In zilele lui Daniel, Dumnezeu i-a ocrotit pe Şadrac, Meşac şi Abednego în cuptorul cu foc (Daniel 3:2026). Insă, în cea mai mare parte a timpului, evenimentele supranaturale de această amploare nu au făcut parte din ansamblul relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său... Toate cele trei perioade au fost vremuri în care Dumnezeu a trimis revelaţia Sa scrisă, Scriptura, pe porţiuni semnificative. Cei care făceau minuni erau, în esenţă, aceiaşi care prevesteau o eră a revelaţiei. Moise a scris primele cinci cărţi ale Scripturii. Ilie şi Elisei au introdus veacul profetic. Apostolii au scris aproape întreg Noul Testament.

Există mai multe slăbiciuni în acest argument şi se pare că şi cesaţioniştii, în majoritatea lor, au renunţat să îl mai folosească. Prima slăbiciune priveşte presupusul scop al celor trei perioade a minunilor. Motivul pentru care au existat cele trei perioade în care s-au înfăptuit minuni, conform acestei teorii, este că ele autentifică revelaţia scrisă pe care Dumnezeu a dat-o de-a lungul timpului. In cazul lui Moise şi Iosua, precum şi al lui Isus şi al apostolilor, a fost transmisă o revelaţie scrisă. Dar în cazul lui Iile şi Elisei nu s-a transmis nici o revelaţie scrisă. Prima revelaţie profetică sub formă scrisă nu apare decât în vremea lui Isaia, Mica şi Amos, cu aproape o sută de ani după moartea lui Elisei. Ideea că minunile au fost ceva obişnuit doar în perioada de la Moise la Iosua şi de la Ilie la Elisei mai este contrazisă şi de o afirmaţie clară din Scriptură. Ieremia afirma: „Tu ai făcut minuni şi semne mari în ţara Egiptului şi până în ziua de azi, şi în Israel şi printre oameni, şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este astăzi." (Ieremia 32:20) Dacă este să luăm literar afirmaţia lui Ieremia, este destul de clar că el vedea semne şi minuni manifestându-se şi în vremea sa (lucrarea sa a început în anul 626 î. Hr. şi s-a încheiat cândva după anul 586 î. Hr.), atât în Israel, cât şi în alte naţiuni.2 Mai există o nepotrivire în teoria aceasta. MacArthur pretinde că Ilie şi Elisei au inaugurat veacul profetic. Această afirmaţie este lipsită de acurateţe. Samuel este cel care a inaugurat veacul profetic. El a fost profetul despre care s-a spus că nici unul dintre cuvintele lui nu cade la pământ (1 Samuel 3:19-21). Mai mult, pe vremea lui Samuel exista deja un grup de profeţi care profeţeau (1 Samuel 10:5). Dacă teoriile pe care le promovează MacArthur ar fi fost corecte, ne-am fi aşteptat ca vremea lui Samuel să fi fost precedată de o izbucnire a supranaturalului. In cele din urmă, nu vreau să contest faptul că epoca Noului Testament a fost o epocă a unei noi revelaţii, dar MacArthur greşeşte fără scuză atunci când afirmă că „apostolii au scris aproape întreg Noul Testament". Marcu, Luca şi Iuda nu au fost apostoli, iar Evrei este o carte anonimă. Aceste cărţi alcătuiesc aproximativ 42% din Noul Testament. O altă eroare a teoriei acesteia constă în faptul că sunt prea multe alte exemple de evenimente supranaturale care s-au petrecut în afara celor trei perioade, astfel încât teoria îşi pierde însemnătatea. Un studiu sumar al Vechiului Testament va scoate la iveală cât de des aveau loc evenimente supranaturale. Nici nu ne vom referi la cărţile cuprinse între Exod şi Iosua, fiindcă acestea se referă la Moise şi Iosua, nici nu vom aminti de evenimentele supranaturale cuprinse între 1 împăraţi 17 şi 2 împăraţi 13 (nici 2 Cronici 17-24), fiindcă aceste cărţi se preocupă de perioada lui Ilie şi a lui Elisei. Doar aşa, ca să ne amuzăm, să ne imaginăm că aceste porţiuni din Scriptură au fost anulate. Aceasta înseamnă, cu siguranţă, că nu vom mai şti de cele zece plăgi cu care Domnul a cercetat Egiptul. Ne va lipsi şi separarea Mării Roşii şi înălţarea lui Ilie la cer, în carul de foc. Ce fel de minuni şi evenimente supranaturale mai rămân? După părerea lui MacArthur, noua noastră Biblie ar fi complet curăţită de supranatural, tot ceea ce vom mai descoperi vor fi doar „incidente izolate", ale unor evenimente supranaturale. Fiţi dumneavoastră judecătorii acurateţei acestei teorii, pe măsură ce analizaţi evenimentele menţionate în tabelul de mai jos. TEXT Geneza

DESCRIERE

1-3 5:24 6:2

6:9-8:19 11:1 12:1-3 12:17 15:12-21 16:7 17:1 18:1 19:11 19:23 19:26 20:3f

20:17 21:1 22:11 24:12

Creaţia şi căderea omului Răpirea lui Enoh Fii lui Dumnezeu (fiinţe îngereşti/demonice) sau căsătorit cu fetele oamenilor Potopul lui Noe încurcarea limbilor omeneşti de la Turnul Babei Chemarea supranaturală a lui Avraam Plaga de peste casa lui Faraon Răpirea sufletească a lui Avraam, rumul şi flăcările îngerul Domnului i se arată lui Hagar Domnul i se arată lui Avraam Domnul şi îngerii i s-au arătat lui Avraam şi au mâncat împreună cu el îngerii îi orbesc pe bărbaţii din Sodorna Domnul nimiceşte Sodorna şi Gomora Soţia lui Lot este transformată într-un stâlp de sare Dumnezeu îl avertizează pe Abimelec printru-un vis să nu se atingă de Sara Dumnezeu salvează viaţa lui Hagar şi a lui Ismael Sara zămisleşte pe Isac în mod miraculos îngerul Domnului îl împiedică pe Avraam să nu îl sacrifice pe Isaac. Robul lui Avraam este călăuzit în mod

25:21 25:23

26:2 J 26:24 ] 28:12 ] 31:3 li 32:1 32:24 35:9 37:5 38:7 40:1 41:1

supranatural la Rebeca Rebeca zămisleşte gemeni în mod supranatural Domnul îi vorbeşte Rebecăi despre destinul gemenilor din pântecele ei Domnul i se arată lui Isaac Domnul i se arată lui Isaac din nou Domnul i se arată lui Iacov Domnul îi vorbeşte lui Iacov, poruncindu-i să se ntoarcă în Palestina îngerul lui Dumnezeu sa întâlnit cu Iacov Iacov se luptă cu îngerul Domnului toată noaptea Dumnezeu i se arată lui Iacov şi îl binecuvânta Visele lui Iosif Domnul îi ucide pe Er şi pe Onan Iosif tălmăceşte visele paharnicului şi ale pitarului Iosif tălmăceşte visul lui Faraon

Judecători 2:1-5 3:9

3:31 4:4 6:11. 6:36

îngerul Domnului se arată întregului Israel Duhul Domnului îl împuterniceşte pe Otniel să elibereze pe Israel Şamgar omoară 600 de filisteni cu un otig de plug--Debora îi proroceşte lui Barac îngerul Domnului i s-a arătat lui Ghedeon Minunea schimbării lânii lui Ghedeon

7:1

11:29

13:3 14-16

Domnul trimite o aşa panică în Madian încât Ghedeon îi poate birui cu doar 300 de bărbaţi Duhul Domnului vine peste Iefta ca să îl elibereze pe Israel dintre Amoniţi îngerul Domnului i se arată lui Manoah şi soţiei lui Şuviţele supranaturale ale lui Samson

1 Samuel 1:19 3:1 3:19-21 5:1-5 5:6 6:19 9-10 10:20 11:6

16:1 16:13 16:14

18:10-11

Ana îl zămisleşte în mod supranatural pe Samuel Domnul i se arată lui Samuel pentru prima oară Domnul nu lasă ca vreunul din cuvintele lui Samuel să cadă la pământ Distrugerea idolului Dagon Domnul îi loveşte pe filisteni cu o boală Domnul îi nimiceşte pe unii din bărbaţii din BetŞemeş Slujirea profetică a lui Samuel pentru Saul Saul este ales prin sorţ ca să devină rege al lui Israel Duhul Domnului îl împuterniceşte pe Saul să elibereze pe Israel din mâinile amoniţilor Slujirea profetică a lui Samuel către David Duhul Domnului vine peste David Duhul Domnului îl părăseşte pe Saul şi un duh rău de la Domnul îl chinuie Un duh rău îl face pe Saul să îl omoare pe David

19:9-10 19:20

19:22 23:4,1012; 30:8 28:12

Un duh rău îl face iarăşi pe Saul să încerce să îl omoare pe David De trei ori Duhul Domnului vine peste trimişii lui Saul şi ei prorocesc Duhul Domnului vine peste Saul şi el profeţeşte Domnul îl călăuzeşte supranatural pe David, în mod repetat. Samuel i se arată lui Saul după ce murise

2 Samuel 2:1 ] 5:19 I 5:23-24 6:7 7:5 12:1 12:15 12:25 21:1 24:11

Domnul îl călăuzeşte supranatural pe David Domnul îl călăuzeşte supranatural pe David Domnul îl călăuzeşte supranatural pe David Domnul îl omoară pe Uza Natan îi proroceşte lui David Natan dă de gol păcatul lui David Domnul omoară pe copilul lui David Natan proroceşte cu privire la Solomon Domnul îi explică lui David motivele foametei Domnul îi vorbeşte lui David prin Gad şi omoară 70.000 de israeliţi

1 împăraţi 3:3 8:10 9:2 11:11

Domnul i se arată lui Solomon şi îi dăruieşte o mare înţelepciune Slava Domnului umple Templul Domnul i se arată a doua oară lui Solomon Domnul îi spune lui Solomon că El îi va lua împărăţia

11:29 13:1

13:20

14:5

16:1

Profetul Ahia îi spune lui Ieroboam că Domnul i-a dat seminţiile lui Israel Un om al lui Dumnezeu profeţeşte naşterea lui Iosia, Domnul despică altarul de la Betel şi usucă mâna lui Ieroboam, iar apoi o vindecă Un profet anunţă moartea omului lui Dumnezeu şi Domnul îl ucide pe omul lui Dumnezeu printr-un leu Domnul o împiedică pe nevasta lui Ieroboam să îl înşele pe profetul Ahia iar el profeţeşte judecata peste casa lui Ieroboam Iehu proroceşte judecata împotriva lui Baeşa

2 împăraţi 15:5 19:20 19:35 20:5 20:10 20:16 21:10 22:14

Domnul îl loveşte pe Azaria cu lepră Isaia îi proroceşte lui Ezechia despre Sanherib îngerul Domnului ucide 185.000 de asirieni Isaia îi profeţeşte lui Ezechia că Domnul va adăuga 15 ani la viaţa sa Domnul face ca umbra să meargă înapoi cu zece trepte pe scara lui Ahaz Isaia profeţeşte judecata lui Ezechia Domnul anunţă judecata lui Iuda prin profeţi Prorocită Hulda anunţă judecata peste Iuda şi Iuda

1 Cronici 12:18 21:1

Duhul Sfânt îl îndeamnă pe Amasai să îi prorocească lui David Satan îl stârneşte pe David să facă recensământul în Israel

21:16 21:20 21:26

David vede pe îngerul Domnului Oman vede pe acelaşi înger Domnul trimite din ceruri foc pe altarul lui David

2 Cronici 7:1 11:2 12:5 12:7

13:15 13:20 14:12

15:1 16:7 25:7

25:15 28:9

Focul se pogoară din cer şi mistuie darurile lui Solomon Şemaia îi proroceşte lui Roboam să nu se lupte mpotriva lui Israel Jemaia proroceşte împotriva lui Roboam Jemaia proroceşte împotriva lui Roboam că Dumnezeu va avea o măsură de îndurare faţă de ;1 Dumnezeu îl eliberează pe Iuda în mod supranatural Domnul îl ucide pe Ieroboam Domnul îl eliberează pe Iuda în mod supranatural din mâinile etiopienilor Azaria îi proroceşte regelui Asa Hanani, văzătorul, îi proroceşte judecata regelui Asa Un om al lui Dumnezeu îi proroceşte lui Amaţia să nu ducă armata lui Israel în luptă după el Un profet anunţă judecata împotriva lui Amaţia şi idolatriei sale Oded proroceşte judecata împotriva armatei israelite, dacă ei vor refuza să îi elibereze pe prizonierii din Iuda

Ezra 5:1 Iov

Hagai şi Zaharia prorocesc evreilor care sunt în Iuda

1-2 38-42

Atacul satanic supranatural asupra lui Iov, cu îngăduinţa lui Dumnezeu Conversaţia lui Dumnezeu cu Iov şi restaurarea averii lui Iov

Daniel 2:1

3:1

4:19-27 4:28

Dumnezeu îi descopere în mod supranatural lui Daniel visul lui Nebucadneţar şi interpretarea sa Cei trei prieteni ai lui Daniel păşesc în cuptorul aprins împreună cu Hristosul de dinainte de întrupare şi sunt protejaţi de El Daniel îi interpretează lui Nebucadneţar cel de-al doilea vis Dumnezeu îl loveşte pe Nebucadneţar cu nebunie

5:5

O mână supranaturală apare şi scrie judecata lui Belşaţar pe zid

5:17

Daniel tălmăceşte scrisul

6:1

Daniel este protejat în mod supranatural în groapa cu lei

7-12

Daniel primeşte vedenii supranaturale despre zilele de pe urmă şi despre vizite îngereşti

Chiar şi o privire fugară peste acest tabel va demonstra că nici MacArthur şi nici altcineva nu vor putea să şteargă numeroasele evenimente supranaturale din Vechiul Testament, prin încercarea de a le forţa pe toate să intre în câteva scurte perioade de timp. Evenimentele supranaturale sunt răspândite în mod consistent în tot Vechiul Testament. Despre ce fel de evenimente supranaturale vorbim aici? Tabelul anterior poate fi rezumat în felul următor: 1. Multe apariţii ale Domnului unor persoane diferite 2. Multe apariţii ale îngerilor unor indivizi sau grupuri de oameni 3. Izbăvirea supranaturală a unor persoane 4. Izbăvirea supranaturală a unui grup sau a unei întregi naţiuni 5. împuternicire supranaturală pentru: a. Putere supranaturală b. Cunoştinţă profetică şi cuvinte profetice pentru persoane care nu sunt profeţi c. Călăuzire divină într-o diversitate de moduri 6. Judecăţi supranaturale: 6. Judecăți supranaturale a. Nimicirea unor persoane b. Nimicirea unor armate c. Nimicirea unor cetăţi d. Nimicirea pământului

e. Alte judecăţi divine, precum boli, orbire, nebunie şi plăgi 7. Vise supranaturale, răpiri sufleteşti şi viziuni 8. Interpretare divină pentru cele de mai sus 9. Zămislire miraculoasă 10. Vindecări supranaturale 11. Interacţiune satanică şi demonică cu fiinţe omeneşti 12. Semne cosmice, precum lumina soarelui care a coborât zece trepte, foc care a căzut din cer şi aşa mai departe. 13. Lucrare profetică semnificativă, din vremea lui Samuel până la sfârşitul canonului Vechiului Testament. Acestea sunt genul de manifestări care se regăsesc în toată perioada Vechiului Testament. Şi să nu credeţi că acestea sunt toate menţiunile din Vechiul Testament. Cu excepţia cărţii Daniel, nu am făcut analiza vreunei cărţi profetice. De exemplu, am omis viziunile lui Isaia din anul morţii împăratului Osia, când Isaia a văzut scenele cereşti şi a primit chemarea în lucrarea profetică (Isaia 6:1-13). Nu am discutat nici viziunile ciudate şi ceea ce s-a întâmplat cu Ezechiel cu o sută şi patruzeci de ani mai târziu. Trebuie să ne amintim că profeţii canonici au existat în Israel până la vremea lui Maleahi (aproximativ 450-400 î. Hr.). Aşadar, cel puţin de la Samuel până la Maleahi, a existat o lucrare profetică semnificativă în Israel. Lucrarea profetică este, desigur, o lucrare supranaturală. Cartea Daniel este devastatoare pentru teoria lui MacArthur, prin care el încearcă a dovedi că elementul supranatural este limitat, în general, la perioadele lui Moise şi Iosua, a lui Ilie şi Elisei. Daniel a slujit din 605 şi până în 539 d. Hr., cu mult după vremea lui Ilie şi Elisei. Insă, păstrând proporţiile, cartea lui Daniel conţine mai multe evenimente supranaturale decât cărţile cuprinse între Exod şi Iosua (cărţile care acoperă perioada slujirii lui Moise şi Iosua), precum şi decât capitolele cuprinse între 1 împăraţi şi 2 împăraţi 13 (capitole care acoperă perioada slujirii lui Ilie şi Elisei). Fiecare capitol din cartea Daniel conţine apariţii supranaturale! Cu excepţia cărţii Daniel, şi posibil a cărţii Geneza, perioadele lui Moise şi Iosua, Ilie şi Elisei ne arată o mare concentrare de minuni în perioada Vechiului Testament. Aşa cum arăta tabelul anterior, însă, nu poţi găsi nici o perioadă în istoria lui Israel în care evenimentele supranaturale să nu fi fost ceva obişnuit în viaţa poporului lui Dumnezeu. MacArthur ar contrazice semnificaţia acestui tabel. El poate să facă astfel printr-o mânuire foarte dibace a condeiului. El defineşte o minune drept „un eveniment extraordinar, realizat de Dumnezeu printr-un agent uman, un eveniment care nu poate fi explicat prin cauze naturale." El nu oferă nici un suport pentru această definiţie; în schimb, apelează la teologia sistematică a lui A. H. Strong pentru a-şi susţine teoria. Opinia mea este că el nu poate defini minunile în acest fel cu ajutorul Scripturii. Terminologia referitoare la minunile din Vechiul şi din Noul Testament nu permite aceasta. Definind minunea drept ceva ce trebuie să se producă printr-un agent uman, el poate să elimine multe, precum vizite îngereşti, judecăţi divine teribile, minuni şi semne cosmice. Aceasta nu ne-ar permite să numim eliberarea lui Petru, din Fapte 12, o minune, şi nici nu am putea să considerăm cutremurul din Fapte 16 o minune, nici despicarea catapetesmei din Templu la moartea lui Isus nu ar mai fi o minune (Matei 27:51). Când Isus a fost răstignit, Dumnezeu i-a înviat pe mulţi sfinţi (Matei 27:52), dar, întrucât nu a fost implicat nici un „agent uman", MacArthur nu ne-ar permite să considerăm aceasta ca fiind o minune în acelaşi fel în care el consideră celelalte învieri din morţi din Noul Testament minuni. Dar, cea mai ridicolă dintre toate este opinia lui MacArthur că nu putem considera învierea lui Isus Hristos drept minune.

Cum să denumim atunci toate acestea? Cum să numim celelalte fenomene din Scriptură care sunt supranaturale dar nu sunt realizate prin intermediul unui agent uman? MacArthur nu ne spune cum numeşte Scriptura aceste evenimente. El spune, însă, că minunile sunt numite în Scriptură şi „semne şi minuni".4 Este adevărat că sintagma „semne şi minuni" se referă la minuni realizate prin intermediul unui agent uman, dar la fel de adevărat este şi faptul că sintagma „semne şi.minuni" sau doar cuvântul „semne" se poate referi la minuni care sunt făcute separat de factorul uman. Petru, de exemplu, se referă la Isus ca la un "om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru"(Fapte 2:22). Dar cu trei versete mai înainte, Petru a mai citat şi din profeţiile lui, Ioel, în care Dumnezeu spune: „Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită." (Fapte 2:19-20, s.n.). Aici semnele şi minunile se referă în mod clar la evenimente supranaturale, judecăţi şi cataclisme care vor veni împotriva Pământului, dincolo de factorul uman. Dumnezeu a mai făcut multe lucrări miraculoase, fără intervenţia unui agent uman, în timpul peregrinării evreilor, - timp de patruzeci de ani, în pustie. De pildă, El i-a călăuzit printr-un stâlp de foc noaptea, un nor în timpul zilei, i-a hrănit cu mană, a trimis plăgi împotriva lor ca să îi disciplineze şi aşa mai departe. Ştefan se referă la toate acestea ca la semne şi minuni din partea lui Dumnezeu (Fapte 7:36). Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, Dumnezeu a trimis un înger ca să-1 elibereze (Dan. 6:22). Mai apoi, regele Darius 1-a lăudat pe Dumnezeu pentru această izbăvire şi s-a referit la ea ca la una dintre minunile şi la unul dintre semnele lui Dumnezeu (Dan. 6:27). Definiţia pe care o dă MacArthur minunilor, aşadar, pur şi simplu nu rezistă în faţa argumentelor Scripturii. MacArthur ar fi putut, totuşi, să categorisească genul de minuni despre care vorbeşte. El ar fi putut susţine că minunile realizate prin intermediul agenţilor umani sunt rare în afara celor două perioade din Vechiul Testament, adică în vremea lui Moise şi Iosua, şi a lui Ilie şi Elisei. Chiar şi aşa, teoria sa nu este validă. MacArthur nu vrea să accepte ca normative vreunul dintre evenimentele menţionate în tabelul anterior. Începând cu cartea Samuel, de exemplu, există un permanent izvor profetic de călăuzite, judecată, binecuvântare, avertizare şi făgăduinţe. Viziunile sunt ceva obişnuit, la fel şi visele, apariţiile îngereşti, teofaniile, pedepse şi boli divine, groaza adusă de Dumnezeu peste duşmanii lui Israel, despicarea altarului, puteri supranaturale date judecătorilor şi aşa mai departe. Unele dintre acestea sunt făcute prin intermediul unui agent uman, în timp ce altele au la origine doar factori divini. MacArthur nu vrea să accepte că vreunul dintre aceste fenomene mai stă în picioare şi astăzi. Cu toate acestea, Scriptura ne învaţă că exact aceste evenimente supranaturale constituie cadrul normal al vieţii în Vechiul Testament. Prin aceasta nu voiesc să spun că acestea sunt evenimente care se petrec la ordinea zilei, ci că ele se petrec cu oarecare regularitate, practic în fiecare generaţie de credincioşi din Vechiul Testament Aceasta ne conduce spre următorul punct. Când fenomenele supranaturale nu se mai produc, care este atitudinea scriitorilor biblici faţă de absenţa lor? Când supranaturalul lipsea, în Vechiul Testament, autorii Scripturii nu au văzut aceasta ca o regulă pentru poporul lui Dumnezeu; mai degrabă au considerat-o un semn al judecăţii. Psalmul 74, de exemplu, începe astfel; „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna? Pentru ce Te mânii pe turma păşunii Tale?"(v. 1). Apoi, după ce descrie judecata sub care a căzut Israel, psalmistul se jeleşte astfel: „Semnele noastre nu le mai vedem; nu

mai este nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi, care să ştie până când..." (v. 9). Psalmistul vede în lipsa semnelor şi a profeţilor o judecată din partea lui Dumnezeu. O plângere similară se găseşte şi în Psalmul 77:7-10. El refuză însă să accepte că absenţa lucrărilor supranaturale ale lui Dumnezeu sunt un lucru normal pentru poporul lui Dumnezeu. Răspunsul la dilema sa este să îşi amintească de lucrările supranaturale şi de minunile din trecut (v. 11). Cuvântul „a uita" înseamnă, cel mai probabil, a aduce aminte sau a preamări aceste fapte.6 Apoi el se referă la Domnul ca la „Dumnezeul care face minuni" (v. 14). El nu spune: „Dumnezeul care a făcut minuni", ci „Dumnezeul care face minuni". El foloseşte un participiu prezent pentru sintagma „care faci minuni". Aceasta înseamnă că Dumnezeu încă mai face minuni. Faptul că Israel nu mai cunoştea acele minuni era un semn al judecăţii, nu un semn al faptului că Dumnezeu nu mai era dispus să le facă. Profeţii vorbesc în acelaşi fel. Una dintre cele mai rele judecăţi pe care Dumnezeu o putea pronunţa peste Ierusalim este menţionată de Isaia. El spune: „Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor, şi v-a acoperit capetele, văzătorilor." (Isaia 29:10). In Vechiul Testament, a nu beneficia de lucrarea profeţilor şi a văzătorilor era considerat un act al judecăţii nimicitoare a Domnului. Este evident că MacArthur ar vrea să ne facă să credem că între cele două perioade propuse de el ca fiind perioadele în care au avut loc minuni din Vechiul Testament viaţa credinciosului consta, în principal, din studiu biblic şi rugăciune, fără vreun semn supranatural. Acest scenariu pur şi simplu nu se potriveşte cu imaginea pe care ne-o oferă scriitorii Vechiului Testament. Dar şi dacă s-ar potrivi, teza lui MacArthur tot nu ar avea validitate. Chiar şi dacă MacArthur ar putea dovedi că toate manifestările supranaturale din Biblie au fost limitate la aceste trei perioade din Scriptură: perioada lui Moise şi Iosua, a lui Ilie şi Elisei, şi a lui Hristos şi a apostolilor, aceasta nu înseamnă automat că Scriptura ne învaţă că minunile au încetat o dată cu Hristos şi cu apostolii. MacArthur încă ar avea de dovedit că Scriptura învaţă, într-adevăr, că minunile se vor termina o dată cu cea de-a treia perioadă. Scriptura se încheie cu prezentarea împărăţiei lui Hristos, o prezentare care este însoţită de minuni şi fenomene supranaturale. Singurele detalii inspirate de Duhul pe care le avem despre viaţa bisericii sunt acelea în care minunile şi călăuzirea supranaturală sunt relativ obişnuite. Minunile sunt un mijloc elocvent de prezentare a împărăţiei lui Hristos. Chiar dacă ar fi existat doar două perioade când s-au făcut minuni în Vechiul Testament, aceasta tot nu ar fi demonstrat că împărăţia lui Hristos va cunoaşte doar pentru scurtă vreme manifestarea minunilor. Toate lucrurile s-au schimbat o dată cu venirea lui Hristos şi a împărăţiei Sale. Acum toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede. Darurile de vindecare sunt date întregii biserici, iar de la bătrânii bisericii se aşteaptă ca în mod normal să fie implicaţi în vindecarea bolnavilor (Iacov 5:14-16). Faptul că a existat una, patru sau cinci perioade când au avut loc minuni în Vechiul Testament este irelevant în a determina dacă în împărăţia lui Hristos minunile vor fi esenţiale în viaţa bisericii. Acest fapt trebuie determinat pe baza unor declaraţii precise ale Noului Testament. In lipsa unor asemenea propoziţii, argumentele lui MacArthur se prăbuşesc sub greutatea minunilor din Geneza până la Apocalipsa.

Note

Capitolul 1 1 Termenul cesaţionist descrie acea persoană care crede că darurile supranaturale ale Duhului Sfânt au încetat o dată cu moartea ultimului apostol sau la puţin timp după aceasta. Capitolul 2 1 Încă împărtăşeam cu ignoranţă prejudecăţile despre carismatici şi penticostali. Încă nu întâlnisem şi nu participasem la o adunare cu cineva care provenea din acest mediu, aşa că vechile mele prejudecăţi erau încă active în gândirea mea. Capitolul 3 1 Când spun că această lucrare este disponibilă şi pentru biserica zilelor noastre, nu vreau să se înţeleagă că toţi creştinii din biserică au aceleaşi rezultate în descoperire şi vindecare precum Paul Cain. Dar această „excepţie" nu înseamnă nici că darul lui Paul Cain este total unic în Trupul lui Hristos, deşi este ceva de excepţie. Avem exemple de excepţie ale tuturor darurilor Duhului în zilele noastre. De exemplu, eu cred că Billy Graham are un dar unic de evanghelizare. Nu aş putea să spun că toţi credincioşii trebuie să manifeste acelaşi nivel de slujire în evanghelizare precum Billy Graham. Cred, totuşi, că mulţi credincioşi pot avea un dar de evanghelizare şi un dar de vindecare, împreună cu alte daruri. Sunt anumite lucruri pe care Trupul lui Hristos le poate face pentru a încuraja şi a deschide uşa unei lucrări de evanghelizare la toate nivelurile. Tot astfel sunt anumite lucruri pe care Trupul lui Hristos le poate face prin care să împiedice extinderea lucrării de evanghelizare la toate nivelurile. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la darurile de vindecare, darurile minunilor şi cu toate darurile de descoperire. Capitolul 4 1 Au mai fost şi alte minuni în aceste capitole pe care studentul le-ar fi putut enumera. În capitolul nouăsprezece din Geneza, de exemplu, nu a fost doar nimicirea Sodomei şi a Gomorei, ci se relatează şi despre îngerii care i-au orbit pe sodomiţi (19:9-11) şi despre soţia lui Lot care s-a transformat într-un stâlp de sare (19:24-26). Chiar dacă este adevărat că procentul cel mai mare de minuni şi evenimente supranaturale se regăseşte în timpul slujirii lui Moise şi Iosua, Ilie şi Elisei, există evenimente supranaturale în tot Vechiul Testament. Argumentul cu privire la cele „trei perioade" este discutat în detaliu în Anexa C. 2 J. I. Packer, „The Cpnfort of Conservatism" in Power "Religion, ed. Michael Horton (Chicago; Moody Press, 1992), pp. 286-87. 3 Ibid, p.289. 4

Ibid,p.490. Edward Gross, Miracles, Demons and Spiritual Warfare (Grand Rapids: Baker, 1990),p.l68. 6 Ibid, p.170. 7 Ibid. 8 Tot mai mulţi teologi recunosc aceasta în zilele noastre. De exemplu, Oliver R. Barclay scrie: „Noi toţi suntem influenţaţi, în gândirea noastră, de tradiţiile noastre, de educaţia noastră şi de climatul general de gândire al epocii noastre. Aceste forţe tind să ne modeleze ideile mai mult decât ne dăm noi seama şi să ne facă să ne conformăm chipului veacului sau tradiţiilor în care am fost crescuţi, şi nu adevărului revelat." („Când creştinii nu cad de 5

acord" în Signs, Wonders and Healing, ed. John Goldingay [Leicester, England: InterVarsity Press, 1989], p.8). * 9 Chiar şi cel mai mare dintre teologii cesaţionişti, Beniamin Breckenridgc Warfield, nu şi-a putut susţine teza doar pe baza Scripturii. El a apelat atât la Scripturi cât şi la „mărturia ultimelor veacurilor" (Counterfeit Miracles (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1918, reprint 1983], p.6). Capitolul 5 1 Vorbind strict, nu se ştie dacă toate minunile Noului Testament au fost ireversibile pentru simplul motiv că nu există studii care să fi verificat ulterior ce s-a petrecut în vieţile celor vindecaţi. Dacă păcatul sau demonii au fost cauza bolii, iar persoana vindecată nu s-a pocăit, atunci boala poate reveni (cf. Matei 12:43-45 şi loan 5:14). In acelaşi fel, dacă boala a fost generată dc nelinişte sau stres, acea boală poate să revină dacă neliniştea sau stresul nu au fost contracarate. 2 Aceasta este opinia lui John MacArthur. El scrie: „După cum arată Scriptura, cei care aveau darurile minunilor puteau să folosească darurile lor după cum doreau." (Charismatic Chaos, [Grand Rapids, Mich,: Zondervan, 1992],p.215). 3 Scriptura declară că Dumnezeu este cel care vindecă şi El vindecă după voinţa sa suverană, nu după voia omului (Ps. 72:18;103:3; 136:4; Ex. 15:26). Ocazional, cartea Fapte vorbeşte despre Ştefan, Filip, Petru sau Pavel care făceau minuni, dar, când foloseşte acest fel de limbaj, ea se referă la ei ca la nişte agenţi pe care Dumnezeu îi foloseşte. Apostolii nu şi-au asumat meritul pentru vreo vindecare. Ei întotdeauna i-au dat glorie lui Dumnezeu. In mod frecvent Luca II prezintă pe Dumnezeu ca pe cel care făcea minuni „prin" apostoli (Fapte 2:43; 5:12) sau pur şi simplu se referă la minunile apostolilor ca fiind făcute de Dumnezeu (Fapte 14:3; 15:12). 4 Vă rog să nu înţelegeţi greşit hristologia mea în acest punct Eu cred că Isus a fost şi este pe deplin omnipotent. Eu afirm că EI, în mod voluntar şi continuu, a permis ca omnipotenţa Sa să fie limitată prin supunerea Sa faţă de voia Tatălui (Filipeni 2:5-11). 5 In capitolul 13 din cartea Fapte există o ilustrare a aceluiaşi principiu, însă mult diferită. Acolo Elima, vrăjitorul, se împotriveşte mărturiei pe care Pavel o aducea înaintea lui Sergiu Paulus. Duhul Sfânt vine peste Pavel şi îl umple. Apoi Pavel pronunţă un blestem peste Elima: „Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme." îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-1 ducă de mână." (Fapte 13:11). Vrea cineva să spună că acesta a fost un lucru pe care Pavel îl putea face după cum voia el? Dacă da, atunci acesta ar fi fost un instrument pe care Pavel l-ar fi putut folosi în toate disputele pe care le-a avut cu iudeii. Desigur că Pavel nu putea face acesta după buna lui plăcere. Orbirea lui Elima a fost rezultatul direct al umplerii cu Duhul Sfânt, ocazie cu care Dumnezeu i-a arătat lui Pavel ce urma să facă El, iar Pavel a proclamat cu îndrăzneală ceea ce văzuse că Domnul va face împotriva lui Elima. 6 Aşa sugerează MacArthur în Charismatic Chaos, p. 215. 7 Vezi pp.269-272 pentru o evaluare completă a sugestiei că aceste trei „eşecuri" ale lui Pavel demonstrează că el a pierdut darul vindecării. 8 Nu există o definiţie agreată la unison a cuvântului carisma. Din cele şaptesprezece menţiuni ale cuvântului în Noul Testament, şaisprezece se găsesc în mesajele lui Pavel şi una în mesajul lui Petru (1 Petru 4:10). Modul în care Pavel foloseşte termenul este atât de divers încât nu există o definiţie care să îl cuprindă. Una dintre cele mai bune discuţii despre cuvântul carisma se găseşte în cartea lui Max Turner, „Spiritual Gifts Then and Now" (Darurile spirituale atunci şi acum), Vox Evangelica 15 (1985); 7-64. Turner ajunge la concluzia că diferitele liste pauline de daruri „sunt în mod evident alcătuite ad hoc şi sunt incomplete, iar aceasta sugerează că pentru Pavel, virtual, orice împuternicire de la Dumnezeu, în vederea zidirii bisericii, putea să fie denumită carisma, dacă scopul lui Pavel

era să sublinieze natura acelei împuterniciri, ca provenind de la Dumnezeu" (p.31). Pentru concluzii similare vezi D. A. Carson, Shotting the Spirit (Grand Rapids, Mich.; Zondervan, urmează a fi publicată în 1994), capitolul 52. Grudem oferă următoarea definiţie: „Un dar spiritual este o abilitate prin împuternicirea Duhului Sfânt pentru a fi de folos în orice lucrarea a bisericii (Ibid, capitolul 52). El încadrează această definiţie astfel: .Aceasta este o definiţie largă ce ar include atât darurile care au legătură cu abilităţile naturale (precum învăţarea, binefacerile sau administraţia) precum şi darurile care sunt „supranaturale" şi mai puţin legate de abilităţile naturale (precum profeţia, vindecarea sau deosebirea duhurilor). Motivul pentru aceasta este faptul că atunci când Pavel a enumerat darurile spirituale în Romani 12:6-8; 1 Cor. 7:7; 12:8-10, 28 şi Efes. 4:11) el a inclus ambele feluri de daruri. Cu toate acestea, aici nu sunt incluse toate abilităţile de care oamenii dispun din punct de vedere natural, fiindcă Pavel afirmă aici cu claritate că toate darurile spirituale trebuie să fie împuternicite „de unul şi acelaşi Duh" (1 Cor. 12:11), că ele sunt date „pentru binele tuturor" (1 Cor. 12:7) sau „pentru zidirea bisericii" (1 Cor. 14:26) 9

Vezi explicaţiile de la p. 151. Filip nu este menţionat printre cei care făceau „semne şi minuni", ci doar „semne", în Fapte 8:6. în plus, Fapte 8:6 ne oferă singurul exemplu concret din care putem deduce ce constituiau semnele în cartea Fapte. Acestea sunt exorcismul şi vindecarea slăbănogilor şi a şchiopilor. 11 Grudem defineşte astfel minunile: „O minune este o activitate a lui Dumnezeu mai puţin obişnuită în care El inspiră oamenilor teamă sfântă şi uimire şi care aduce mărturie despre Sine." EI justifică această definiţie prin evidenţierea deficienţelor celorlalte definiţii care se vehiculează în mod obişnuit: 10

De exemplu, o definiţie a minunilor este „o intervenţie directă a lui Dumnezeu în lume". Dar această definiţie presupune o viziune deisfă a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea, în care lumea îşi vede de drumul ei, iar Dumnezeu intervine doar ocazional. Fără îndoială, aceasta nu este o perspectivă biblică, fiindcă Biblia spune că Dumnezeu face să plouă (Matei 5:45), face iarba să crească (Ps. 104:14) şi în permanenţă îngrijeşte de toate cele din lume prin Cuvântul şi puterea Sa (Evrei 1:3). O altă definiţie a minunilor este: „o activitate mai directă a lui Dumnezeu în lume". Dar a vorbi despre o activitate „mai directă" a lui Dumnezeu sugerează că purtarea Sa de grijă obişnuită este pe undeva indirectă, şi aceasta duce iarăşi la o îndepărtare deistică a lui Dumnezeu din lume. O altă definiţie este: „Lucrarea lui Dumnezeu în lume fără a utiliza alte mijloace pentru a realiza ceea ce El doreşte". Însă, a vorbi despre lucrarea lui Dumnezeu lipsită de „mijloacele" Sale, înseamnă a rămâne fără minuni în Biblie, sau cu foarte puţine, fiindcă este foarte greu să ne gândim la o minune care nu s-a realizat cu alte mijloace: în vindecarea oamenilor, de exemplu, unele dintre proprietăţile fizice ale persoanelor bolnave au fost implicate, fără îndoială, la realizarea vindecării. Când Isus a înmulţit pâinile şi peştii, cel puţin la început s-a folosit de cele cinci pâini şi doi peşti care erau acolo. Când a schimbat apa în vin, el a folosit apa şi a facut-o să devină vin. Această definiţie pare nepotrivită. Altă definiţie a minunilor este: „o excepţie de la o lege a naturii" sau „Dumnezeu acţionând contrar legilor naturii". Dar sintagma „legile naturii", în înţelesul popular, implică faptul că sunt câteva calităţi inerente în lucrurile care există, „legi ale naturii" care operează independent, fară intervenţia lui Dumnezeu şi că Dumnezeu trebuie să

intervină sau să „întrerupă" aceste legi pentru ca minunea să aibă loc. încă o dată, această definiţie nu se raportează în mod adecvat la conceptul biblic de providenţă divină. O altă definiţie a unei minuni este: „un eveniment imposibil de explicat prin cauze naturale". Această definiţie este nepotrivită fiindcă (1) ea nu îl menţionează pe Dumnezeu ca pe Persoana care realizează minunea; (2) ea presupune că Dumnezeu nu foloseşte unele cauze naturale atunci când lucrează într-un mod neobişnuit sau uimitor, şi astfel presupune, din nou, că Dumnezeu intervine doar ocazional în lume; (3) aceasta va rezulta într-o micşorare semnificativă a minunilor şi o creştere a scepticismului, întrucât de multe ori când Dumnezeu lucrează ca răspuns la rugăciune, rezultatul este uimitor pentru cei care s-au rugat dar nu este absolut imposibil de explicat prin cauze naturale, mai ales pentru un sceptic care refuză să vadă mâna lui Dumnezeu la lucru. Aşadar, definiţia originală, oferită mai sus, conform căreia o minune este o modalitate mai puţin obişnuită a lui Dumnezeu de a lucra în lume, pare să fie de preferat şi conformă cu doctrina biblică a providenţei divine. Această definiţie nu spune că o minune este un alt fel de lucrare divină, ci doar că este o modalitate mai puţin obişnuită prin care Dumnezeu lucrează şi aceasta este realizată în aşa fel încât să stârnească mirarea sau teama oamenilor, astfel încât Dumnezeu să fie proslăvit (Teologie Sistematică, capitolul 52). 12

La mai mulţi ani după ce am remarcat această distincţie între slujirea cu semne şi minuni a apostolilor şi darurile de vindecare oferite creştinilor de rând, am descoperit această distincţie şi în scrierile Prof. Max Turner. El scrie:

Şi într-un caz şi în celălalt, „vindecătorii" au păşit pe un teren care a fost degrabă capturat de criticii care avertizează că, indiscutabil, nu avem aceleaşi daruri cu cele care au fost transmise bisericii apostolice. Acolo, vindecarea era instantanee, fără eşec, ireversibilă, acoperind tot felul de boli, dependentă de carisma vindecătorului, nu de credinţa celui bolnav, şi, astfel, era un semn pentru cei nemântuiti. Insă este posibil ca acest contrast să fie fără acoperire. Nu trebuie să ne îndoim că apostolii erau marcaţi de vindecările dramatice care aveau loc. (Fapte şi 2 Cor. 12:12); dar, aşa cum am avertizat mai devreme, trebuie să ne amintim că descrierile din cartea Fapte presupun uneori că în memoria autorului se întipăriseră vindecări extraordinare {cf. 19:11), nu vindecări obişnuite. Chiar şi aici, totuşi, există puţine dovezi în favoarea unor vindecări frecvente, independente de credinţa celui bolnav; ba dimpotrivă. Nici nu cunoaştem dacă apostolii au avut eşecuri sau dacă boala a revenit (2 Tim. 4:20; Matei 12:45; loan 5:14). Cât priveşte darurile de vindecare „obişnuite" (1 Cor. 12:Î0 etc.; cf. Iacov 5:15) e posibil ca ele să fi fost mai puţin imediate şi spectaculoase. ...Noi doar insistăm, pe de o parte, că imaginea idealistă, alcătuită pe baza unor secţiuni din cartea Fapte, a modului în care se manifestă vindecările la apostoli, nu trebuie să fie considerată în mod necesar representativa (cu siguranţă, nu pentru charismata iamaton operând în afara cercului apostolic, 2 Cor. 12:28f) şi, pe de altă parte, că mărturii moderne serioase ne îndreaptă atenţia spre fenomene atât de congruente chiar cu unele experienţe apostolice încât numai nişte convingeri dogmatice apriori pot exclude posibilitatea ca charismata iamaton din Noul Testament să aibă paralele semnificative („Spiritual Gifts Then and Now", Vox Evangelica 15 [1985]: 48-50.

13

Nu mă refer aici la slujba de scriere a Scripturilor realizată de Pavel, ci la slujba sa ca învăţător. Desigur, epistolele sale relevă cât de profund era darul său de învăţător, dar ele ne oferă doar un procent infim din totalitatea predicării sale. 14 E cazul să explic ce înţeleg prin „ceea ce auzeam şi vedeam". Trebuie să admit faptul că, în perioada în care credeam că darurile Duhului au încetat, nu am căutat sau cercetat niciodată cazuri concrete de vindecare. Lucrul acesta este adevărat cu privire la cei mai mulţi dintre cesaţioniştii pe care îi cunosc. Mulţi pretind în mod frecvent că nu au „văzut" niciodată o minune documentată medical, care să fie realizată prin darurile Duhului. Adevărul este că marea lor majoritate nici nu au căutat aşa ceva, cu toată seriozitatea. Ei nu se pot dărui unei asemenea risipe de timp, fiindcă ei ştiu deja că nu există minuni documentate medical care să se potrivească înţelesului atribuit în prezent darurilor supranaturale ale Duhului. Odată am încercat să îl conving pe un prieten, profesor la seminar, să investigheze o minune care se petrecuse prin lucrarea unui alt profesor de la seminar. Profesorul de la seminar prin care s-a produs minunea era un evanghelic conservator, foarte respectat în biserica de azi, care a început să creadă în darurile supranaturale. O vindecare avuse loc cu ochii şi urechile unui băieţel. Am telefonat tatălui acelui băiat (ei locuiau în alt stat) ca să verific minunea. Tatăl mi-a spus că era adevărată şi că existau documente medicale. Când am relatat aceasta prietenului meu, profesorul cesaţionist, l-am îndemnat să sune şi el ca să se convingă. El nu a vrut să ia măcar numărul de telefon de la mine. Când am vrut să ştiu de ce este aşa de rezervat, el mi-a spus că nu se îndoieşte de faptul că minunea a avut loc, dar se îndoieşte că Dumnezeu a făcut-o! Aşa că nu era nici o nevoie de investigaţii. Elementele cazului erau următoarele: 1. Un profesor de la seminar, adept al teologiei istorice conservatoare, 2. a cerut lui Dumnezeu, în numele lui Isus, 3. să facă o minune pentru un copilaş 4. dintr-o familie creştină 5. iar minunea a avut loc imediat. Chiar şi în aceste condiţii, pe care prietenul meu nu le nega, era mai lesne pentru el să creadă că Satana făcuse minunea, şi nu Isus! Modul de gândire al cesaţioniştilor îi ţine departe de orice investigaţie sinceră. 15

Am auzit despre multe vindecări apostolice în multe locuri de pe Pământ, dar nu le-am verificat. Ca să citez un caz, Carl Lawrence, care a fost misionar în Asia de sud-est timp de peste douăzeci de ani, relatează că minunile sunt atâta de obişnuite în bisericile din case din China, încât s-ar putea scrie o întreagă carte doar despre minunile care au avut loc în ultimii ani {Biserica din China [Minneapolis: Bethany House Publishers, 1985] p. 73 n.7). El relatează chiar despre mai multe învieri din morţi care pot fi documentate (pp. 75ff.). Eu cred că se petrec multe vindecări astăzi în lume pe care nimeni nu se deranjează să le documenteze. Faptul că o persoană nu a fost niciodată martoră la o minune nu influenţează nicicum frecvenţa cu care minunile se petrec în lume. Aceasta este doar o afirmaţie despre experienţa particulară a acelei persoane. 16

De exemplu, în două studii valoroase despre profeţia în Noul Testament, atât David Hill (New Testament Prophecy [1979], p. 191) şi David Aune (Prophecy in Ear/)/ Christianity and the Ancient Mediterranean World [1983], p. 388) concluzionează că liderii bisericii sunt cei care au abandonat darul profeţiei şi nu Dumnezeu a fost cel care a retras darul. 17 Problema nu este că avem doar resurse istorice infime cu privire la primele paisprezece sau cincisprezece secole ale istoriei bisericii, ci dacă măcar aceste surse au primit atenţia cuvenită în studiile de specialitate. Turner comentează: „Prima mea nemulţumire este că nu

există, după cunoştinţa mea, nici un fel de istorie critică a acestor trei daruri [vindecare, profeţie şi vorbirea în limbi] pe care am ales să le discutăm; iar prin aceasta nu vreau să spun că ne lipsesc studiile semipopulare sau analizele partizane stridente" (Vox Evangelical 15 [1985]:41). Într-adevăr, puţini oameni posedă abilităţile necesare lingvistice sau critice pentru a evalua multe din sursele originale. Am citit unele din analizele istorice anticarismatice în care autorii afirmau cu multă convingere că nu există dovezi istorice demne de crezare pentru existenţa darurilor după moartea apostolilor. Totuşi, majoritatea acestor autori nu au nici priceperea necesară de a citi sursele istorice originare din latină sau greacă, multe din acestea nefiind traduse, şi nici abilităţile critice pentru a evalua aceste surse. 18 Showing the Spirit, p. 166 19 Warfield, Counterfeit Miracles, pp. 38ff. 20 Ibid., pp. 37-38. 21 Ibid., pp. 38. 22 De exemplu, Turner („Spiritual Gifts Then and Now", pp. 41-42) observă că Warfield „oscilează violent între confesionalism şi evidenţialism naiv cu privire la minunile din veacul apostolic, până la un scepticism extrem faţă de orice afirmare a minunilor în perioada post-apostolică, fiind dependent în mod clar de Convers Middleton. Dacă ar fi arătat aceeaşi deschidere - unii spun chiar credulitate - faţă de relatările privitoare la perioada postapostolică, aşa cum a arătat faţă de minunile din Noul Testament, cate dintre minunile părinţilor apostolici nu ar fi primit aprobarea sa, dacă nu chiar apărarea sa? Iar dacă ar fi direcţionat acelaşi scepticism manifestat în analiza scriitorilor postapostolici şi faţă de relatările din Noul Testament, ce frântură din minunile apostolilor (sau chiar ale Domnului) ar fi scăpat de sarcasmul şi criticismul său?" 23 De exemplu, vezi Ronald Kydd, Charismatic Gifts in the Earlj Chunh (Peabody, Mass.: Hendrickson Publishers, 1984); Cecil M. Robeck, Jr., „Origin's treatment of the Charismata in 1 Corinthians 12:8-10" în Cbarisamtic Experiences in History, ed. Cecil M. Robeck, Jr., (Peabody, Mass.: Hendrickson Publishers, 1985), pp. 111-25; Donald Bridge, Signs and Wonders Today (Leicester, England: Inter-Varsity Press, 1985), pp. 174ff.; Paul Thigpen, „Did the Power of the Spirit Ever Leave the Church?" Charisma 18:2 (1992): pp. 20-29; Morrton T. Kelsey, Healing and Christianity (New York: Harper and Row, 1973), pp. 129-99; James Edwin Davison, „Spiritual Gifts in the Roman Church: I Clement, Hermas and Justin Martyr" (teză de doctorat, University of Iowa, 1981); şi Cecil Robeck, Jr., „The Role and Functions of Prophetic Gifts for the Church at Carthage, AD 202-258" (teză de doctorat, Fuller Theological Seminary, 1985). Capitolul 6 1 In cartea recentă a lui MacArthur, Charismatic Chaos, el îi conduce pe cititorii lui să creadă că acest fel de abuzuri sunt caracteristice majorităţii acelora care practică darurile Duhului. Cunoştinţele lui MacArthur cu privire Ia fenomenul carismatic şi la celelalte grupuri care practică darurile Duhului par să provină în mare măsură din curentul carismatic penticostal promovat de canalele creştine de televiziune precum şi din exemple bizare după care au răscolit asistenţii lui materiale de sorginte penticostală / carismatică, în căutare de aspecte bizare. Din câte ştiu eu, el nu are părtăşie şi nu slujeşte în mod frecvent între grupurile care practică darurile Duhului. Eu am părtăşie şi slujesc în asemenea grupuri. Am petrecut ultimii şapte ani călătorind în lumea întreagă, vorbind în adunări mici şi în adunări mari cu acest fel de creştini. Contactul meu, „la firul ierbii", a fost mult mai profund decât cel al lui MacArthur sau al asistenţilor lui. Experienţa mea m-a condus spre o concluzie opusă celei arătate de MacArthur şi de asistenţii lui. Deşi se petrec aceste abuzuri, ele nu se

produc cu regularitate în majoritatea bisericilor în care se manifestă darurile Duhului. Şi ele sunt corectate de către lideri responsabili atunci când au loc. Este posibil, fără îndoială, să extragi cazuri bizare atunci când anumite grupuri sau oameni ajung să accepte doctrine ciudate. Aceştia reprezintă o foarte mică minoritate în mişcarea carismatică, şi liderii responsabili din mişcarea carismatică au luat atitudine întotdeauna împotriva lor. 2 Prin aceasta nu vreau să spun că doctrina nu este importantă atunci când evaluăm evenimentele miraculoase. Insă vreau să sugerez că Dumnezeu va îngădui devieri mult mai consistente în chestiuni doctrinare decât sunt dispuse să accepte multe grupări contemporane. 3 Aceasta este abordarea lui John MacArthur din Charismatic Chaos. In întreaga carte MacArthur citează exemplu după exemplu de abuzuri din mişcarea carismatică contemporană. In loc să interacţioneze serios cu Scripturile şi cu argumentele teologice ale fraţilor lui carismatici, el se mulţumeşte să enumere, capitol după capitol, cele mai bizare exemple de abuzuri săvârşite de carismatici. Ca să citez unul exemplu al acestei practici, capitolul 7 din Charismatic Chaos este intitulat „Cum acţionează daturile spirituale?" (vezi pp. 152-70). MacArthur nu dă nici un răspuns la întrebarea sa! In schimb, el pomeneşte abuzuri după abuzuri, aducându-i în primplan pe acuzaţi de abuzuri, precum Benny Hinn, Kenneth Hagin, Fred Price, Maria WoodworthEtter, John şi Carol Wimber, Norvil Hayes şi pe creştinii din Corintul primului secol. Acest capitol ar fi trebuit să se intituleze: „Cum nu acţionează darurile spirituale". MacArthur se lasă purtat de val în acest capitol în asemenea măsură, încât ajunge să scrie: „Nicăieri nu ni se arată în Noul Testament că Duhul lui Dumnezeu îi face pe creştini să cadă în vreun fel de răpire, leşin sau comportament incontrolabil" (p. 159). Oare citim din aceeaşi Biblie? Domnul a făcut ca Petru să cadă într-o răpire sufletească pe acoperişul casei lui Simon (Fapte 10:10), iar Pavel a căzut într-o răpire în timp ce se ruga în Templu (Fapte 22:17). Cu privire la „leşin", Ioan a căzut ca un om mort la picioarele lui Isus în Apocalipsa 1:17. Cât despre „comportamentul incontrolabil", cei 120 mai făceau ceva în afară de vorbirea în limbi străine, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să presupună că ei erau beţi (Fapte 2:3-15)! Cartea Charismatic Chaos este plină de acest fel de presupuneri nebiblice şi de erori. Ele nu îi conferă credibilitate lui MacArthur şi nici nu îl recomandă ca pe un critic obiectiv şi de încredere al mişcării carismatice. Cu privire la mulţimea abuzurilor enumerate de MacArthur, el presupune că de vină pentru abuzuri este doctrina carismatică. Insă el pierde din vedere esenţialul Nimeni nu pune la îndoială existenţa abuzurilor din bisericile carismatice. Problema reală care se pune în discuţie este relaţia dintre acele abuzuri şi doctrina carismatică. In cea mai mare măsură, aceste abuzuri nu izvorăsc din doctrine greşite, ci din aplicarea greşită a unor doctrine corecte. 4 Este, de asemenea, interesant de observat faptul că el nu a avut libertatea să mărturisească păcatul său cuiva din biserica anticarismatică în care era membru sau vreunuia dintre prietenii lui cesaţionişti. 5 MacArthur scrie de parcă imoralitatea sexuală este mai întâlnită în mediile carismatice ale bisericii (Charismatic Chaos, pp. 21,167 şi 253). 6 J. I. Packer, „The Comfort of Conservatism" în Power Religion, ed. Michael Horton (Chicago: Moody Press, 1992), p. 286. In acelaşi articol Packer atrage atenţia asupra criticii îndreptate asupra lui E. J. Carnell „când a descris fundamentalismul american drept evanghelism devenit ocult" (p. 293). 7 Fundamentalismul autoritar poate fi ca o plagă atât pentru bisericile carismatice cât şi pentru cele necarismatice. Această chestiune nu are de a face în mod direct cu darurile. Ea are de a face cu conformarea forţată- faţă de un grup individual sau faţă de interpretările

particulare ale unei mişcări, cărora, în schimb, li se oferă în practică aceeaşi autoritate ca Scripturii. Capitolul 7 1 Aşa citează Vinson Synan, în The Holiness-Pentecostal Movement in the United States (Grand Rapids, Mich., Eerdmans, 1071), pp. 95-96. 2 Ibid., p. 106. 3 Journals from October 14, 1735 to November 29, 1745, vol. 1 din The Works of John Wesley, ediţia a treia (Grand Rapids, Mich.: Baker, 1991), p. 204. 4 Ibid., p. 210. ' 5 Johnatan Edwards, „An account of the Revival of Religion on North Hapton in 1740-42, as Communicated in a Letter to a Minister of Boston în Johnatan Edwards on Revival (Carlisle, Pa.: The Banner of Truth Trust, 1984), p. 150. 6 Ibid, p. 151. 7 Ibid, p. 153-54. 8 Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p.91. 9 Teofania este termenul folosit pentru a descrie apariţii ale lui Dumnezeu înaintea unui grup sau unui individ. Teologii consideră în general teofaniile din Vechiul Testament ca apariţii ale lui Isus dinainte de întrupare şi nu apariţii ale lui Dumnezeu Tatăl, de îndată ce nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu Tatăl (loan 1:18). 10 Experienţa vizionară din Daniel 10:1 este interesantă. Numai Daniel a putut vedea viziunea, dar bărbaţii care erau cu Daniel au trăit o asemenea groază în prezenţa Domnului încât au luat-o la fugă (Daniel 10:7). 11 Este îndoielnic faptul că „a tremura" este folosit aici în sens figurativ. Cine s-ar îndoi de faptul că o experienţă veritabilă a prezenţei lui Dumnezeu nu ar produce într-adevăr acest tremur? 12 Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p.91. 13 Jonathan Edwards, „The Distingushing Marks of a Work of the Spirit of God" în Jonathan Edwards on Revival (Carlisle, Pa.: The Banner of Truth Trust, 1984), p. 127. 14 Ibid, p.91. 15 Ibid, p. 118. Capitolul 8 1 Calvin se plângea de faptul că oponenţii lui catolici „nu încetează să asalteze doctrina noastră şi să reproşeze şi să o defăimeze folosind tot felul de nume care o înfăţişează urât sau suspect. Ei o numesc „nouă" sau „de provenienţă recentă". Ei reproşează că este „îndoielnică şi nesigură". Ei ne întreabă ce minuni o confirmă" (Institutes of the Christian Religion, Prefatory Address, 3). Pentru o discuţie ajutătoare despre această perioadă, vezi John Ruthven, On the Cessation of the Carismata: The Protestant Polemic of Benjamin B. Watfield (teză de doctorat, Marquette University, 1989). Vezi în mod deosebit capitolul doi, ..Historical Antecedents to B. B. Warfield's Cessationist Polemic", pp. 21-64. Sheffield Press va publica această lucrare in toamna anului 1993. 2 Două dintre textele cele mai des folosite în acest scop sunt Efeseni 2:20 şi Evrei 2:3-4. Efeseni 2:20 este analizat mai în detaliu la pagina 279. Interpretarea cesaţionistă a textului din Evrei 2:3-4 este evaluată în nota 6 a acestui capitol. 3 Calvin a fost atât de îngust în ceea ce priveşte scopul minunilor la fel cum aveau să devină şi urmaşii lui. In Institutele sale el a văzut că minunile dovedeau divinitatea lui Isus, fiindcă spre deosebire de apostoli El făcea minunile prin propria Sa putere (1.13.13); confirmau Evanghelia predicată de apostoli (PA 3); şi el a folosit minunile făcute de Moise pentru a

dovedi că minunile au confirmat Scriptura şi au revendicat autoritatea slujitorilor lui Dumnezeu (1.8.5). Accentul Reformatorilor pe funcţia de autentificare a minunilor s-a cristalizat în formă finală prin lucrarea lui Benjamin Warfield, Counterfeit Miracles. Warfield a considerat că scopul distinct sau primar al minunilor era autentificarea apostolilor drept învăţători vrednici de încredere (pp. 6, 21, 23). Iar în cele din urmă, scopul minunilor era să autentifice Cuvântul scris al lui Dumnezeu (pp. 25-26). In opinia mea, aceasta a fost şi rămâne cea mai bună cale posibilă pentru cei care încearcă să dovedească din Scriptură că minunile şi darurile supranaturale ale Duhului ar fi fost limitate doar la perioada nou testamentară. 4 Majoritatea cercetătorilor Noului Testament nu consideră că acest verset sau ultimele douăsprezece versete ale Evangheliei după Marcu au fost scrise de Marcu însuşi. Ei cred că finalul original al Evangheliei după Marcu s-a pierdut şi aceste versete au fost adăugate mai târziu de către o altă persoană. Cu toate acestea, aceste douăsprezece versete finale au fost scrise în istoria timpurie a bisericii, fiindcă ele se regăsesc în manuscrisele din Diatesaronul lui Taţian (170 d. Hr.). Ele sunt citate şi de Ireneus (care a murit în anul 202 d. Hr.) şi de Tertulian (care a murit în anul 220 d. Hr.). Aceste versete reflectă, cel puţin, că Biserica Primară a fost preocupată de scopul minunilor, chiar dacă aceste versete nu ar fi considerate parte integrantă a originalului Scripturii. 5 Există o singură utilizare a verbului „a mărturisi", martureo, în care ni se spune despre neamurile din casa lui Corneliu că Dumnezeu „a mărturisit pentru ei, și le-a dat Duhul Sfânt ca si nouă." (Fapte 15:8). In acest caz, însă, accentul nu cade asupra lui Corneliu şi a celorlalţi dintre neamuri care au făcut minuni pentru a fi dovediţi drept slujitori cu o ungere specială din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă asupra faptului că primirea Duhului Sfanţ dovedea că ei erau credincioşi acceptaţi la fel ca şi iudeii creştini. 6 Cuvântul tradus aici prin „a confirma", bebaioo, este folosit, de asemenea, cu privire la Hristos, cel care a adeverit făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhilor (Romani 15:8), şi cu privire la Dumnezeu care i-a întărit pe slujitorii Săi (1 Cor. 1:8; 2 Cor. 1:21; Col. 2:7; Evrei 13:9). Dar acest cuvânt nu este folosit niciodată în sensul de confirmare a unui slujitor cu ajutorul minunilor. Pasajul din Evrei 2:3-4 este adesea folosit de cesationiştii care vor să dovedească faptul că minunile au încetat odată cu moartea apostolilor. Autorul cărţii Evrei ne întreabă: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!" 7 In originalul grecesc, „semnele, puterile şi minunile" sunt la cazul dativ şi, probabil, acestea ar trebui percepute drept dative de însoţire. 8 El ar fi folosit cazul nominativ în loc de cazul dativ. Vezi Ralph P. Martin, 2 Corinthians (Waco, Tex.: Word Books, 1986), p. 436. ' Cuvântul tradus în 2 Corinteni 12:12 „perseverenţă", hupomone, implică tot suferinţă. Pavel apelează şi la revelaţiile pe care le-a avut din partea Domnului în apărarea apostoliei sale (2 Cor. 12:1-10). 10 Philip Edgcumbe Hughes, Paul's Second Epistle to the Corinthians, The New International Commentary on the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1962), p. 457. El citează 2 Corinteni 1:12; 2:17; 3:4ff.; 4:2; 5:11; 6:3ff.; 7:2; 10:13ff.; şi 11:6, 23ff. 11 Alfred Plummer, Second Epistle of St. Paul to the Corinthians (Edinburgh: T&T Clark, 19195), p. 359. El citează 2 Corinteni 3:2 şi 1 Corinteni 2:4; 9:2. 12 Martin, 2 Corinthians, p. 434. 13 Ibid., p. 434-36. 14 Ibid., p. 438.

15

Iată ce declară Mărturisirea de credinţă de la Westminster: Autoritatea Sfintelor Scripturi, fiindcă aceasta trebuie să fie crezută şi ascultată, depinde nu de mărturia vreunui om sau a unei biserici, ci în întregime de Dumnezeu (care este Adevărul), Autorul; aşadar autoritatea aceasta trebuie acceptată, fiindcă este Cuvântul lui Dumnezeu (1:4). In sprijinul acestei afirmaţii, erudiţii de la Westminster au apelat la 2 Petru 1:19, 21; 2 Timotei 3:16; 1 loan 5:9; şi 1 Tesaloniceni 2:13. Calvin a abordat la fel acest subiect în Instituţiile (1.7.5). 16

Din nou, iată ce spune Mărturisirea de credinţă de la Westminster.

„Se poate să fim mişcaţi şi sensibilizaţi de mărturia bisericii până la un nivel ridicat de reverenţă faţă de Sfânta Scriptură; şi de măreţia subiectului în sine, de eficienţa doctrinei, de maiestatea stilului, de conţinutul fiecărei părţi, de scopul întregului (de a da slavă lui Dumnezeu), de întreaga descoperire cu privire la singura cale de mântuire a omului, de multe alte detalii sublime şi incomparabile şi de întreaga ei desăvârşire. Toate acestea sunt argumente care susţin din plin că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Dat, în ciuda convingerii noastre depline şi a siguranţei cu privire la adevărul infailibil şi al autorităţii sale, aceasta provine din lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, care mărturiseşte despre Cuvânt şi împreună cu Cuvântul în inimile noastre (1.5)." In această privinţă, erudiţii de la Westminster au apelat la 1 loan 2:20, 27; loan 16:13-14; 1 Cor. 2:10-12; şi Isaia 59:21. Calvin a abordat la fel acest subiect în Instituţiile (1.7.5). 17 Thomas Edgar, Miraculous Gifts, (Neptune, N.J.: The Loizeaux Brothers, 1983), pp. 26364. 18 Counterfeit Miracles, p. 21. 19 Warfield respinge această explicaţie ca fiind nebiblică (Ibid., p. 21) şi o numeşte „neajutorată" fiindcă „motivul pe care îl oferă pentru continuarea minunilor în timpul primelor trei secole, dacă este măcar valid, este la fel de valabil şi pentru continuarea lor până în secolul al douăzecilea. Ceea ce noi considerăm a fi perioada de înfiinţare a bisericii este delimitat de punctul nostru de vedere. Dacă utilizarea minunilor în înfiinţarea bisericii a fost motivul suficient ca acestea să se producă în Imperiul Roman în secolul al treilea, atunci este greu de negat că acesta este un motiv suficient ca ele să se repete, de exemplu, în imperiul chinez, în secolul al douăzecilea. Şi de ce să mergem în China? Nu se găseşte biserica într-o poziție de biserică misionară peste tot în lumea noastră plină de necredinţă? Dacă ne facem timp pentru o privire de ansamblu, mai are rost să ne întrebăm dacă cei 2000 de ani care s-au scurs de când creştinismul a venit în lumea noastră nu sunt o cantitate neglijabilă? Este veacul în care trăim altfel decât veacul Bisericii Primare?" (Beniamin B. Warfield, Counterfeit Miracles [Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1918; retipărită 1972], p. 35).

Anglicanii cărora Warfield le-a răspuns în acest pasaj susţineau aceeaşi teorie ca Edgar, numai că ei considerau că minunile au încetat la sfârşitul secolului al treilea, şi nu la sfârşind secolului întâi, cum considera Edgar. Obiecţiile lui Warfield sunt încă valide indiferent de momentul în care cineva consideră că au încetat minunile. 20 Ibid. 21 La acest subiect se face referinţă în zilele noastre în mediile academice ca „teologie narativă". Progresul realizat în discuţiile recente dintre specialişti cu privire la teologia narativă ar trebui să elimine pentru totdeauna ideea că nu putem folosi Evangheliile şi Faptele Apostolilor ca surse doctrinare.

Capitolul 9 1 Autorii ebraici au luat acest cuvânt şi pur şi simplu l-au pus în forma de plural abstract, rah mim, atunci când au dorit să exprime compasiunea lui Dumnezeu. 2 Verbul cel mai des utilizat în Noul Testament grecesc cu referire la compasiunea lui Dumnezeu este splanchnizomai. Acest verb este folosit de douăsprezece ori. O dată este folosit cu privire la compasiunea samariteanului pentru omul rănit (Luca 10:33). In celelalte cazuri se referă la compasiunea lui Dumnezeu. In două pilde separate Isus foloseşte acest verb ca să se refere la compasiunea lui Dumnezeu pentru mântuirea şi iertarea păcătoşilor (matei 18:27 şi Luca 15:20). În testul cazurilor, verbul acesta descrie compasiunea, ca o motivaţie majoră pentru vindecările şi minunile efectuate de Isus. Astfel, din unsprezece utilizări ale acestui cuvânt pentru a descrie compasiunea lui Dumnezeu, el se referă la compasiunea Domnului Isus Hristos care era determinat să vindece! Care este înţelesul lui splanchnizomai când acesta se referă la compasiunea lui Dumnezeu? Forma substantivală a acestui cuvânt se referea iniţial la părţile interne ale omului, inima, ficatul şi aşa mai departe. Se putea folosi cu privire la părţile interne ale unui animal de jertfă, dar s-a ajuns să fie folosit în general cu privire la partea de jos a abdomenului, intestinele şi în mod deosebit, pântecele (Theological Dictionary of the New Testament, eds. Gerhard Kitel and Gerhard Friederich [Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1971] 7:548). Unii teologi au considerat că acest termen era prea grosolan şi puţin expresiv pentru a fi folosit cu referinţă la compasiunea lui Dumnezeu. Utilizarea cuvântului „intestine" cu referinţă la compasiunea lui Dumnezeu este identică cu modul în care noi folosim cuvântul „guts" = „intestin" pentru curaj în engleza modernă, când spunem: „He really has guts" „Chiar că e curajos" (In limba română această expresie are un echivalent sub forma: „cineva are vână", n. tr.). Totuşi, cred că autorii Noului Testament nu au intenţionat exact aceasta. Ei accentuau pentru cititorii lor puterea şi tăria compasiunii lui Dumnezeu. Posibil ca ei să fi avut în minte şi simţămintele fizice asociate cu compasiunea. Uneori o durere ascuţită în abdomen va însoţi acele simţăminte de compasiune sau milă faţă de cei pe care îi iubim. Alegerea unui cuvânt atât de ilustrativ slujea intenţiei de sensibilizare a creştinilor nou testamentari asupra faptului că mila lui Dumnezeu pentru ei era înrădăcinată în dragostea sa profundă pentru ei şi sensibilitatea Sa faţă dc durerea lor. 3

A fost o legătură similară în Vechiul Testament între minuni şi manifestarea slavei lui Dumnezeu (cf. Numeri 14:22}. 4 Mary Garnett, Take Your Glory, Lord: William Duma His Life Story (POB 50, Roodepoort 1725, South Africa: Baptist Publishing House, 1979), p. 40ff. 5 Vorbind tehnic, credinţa lor L-a determinat pe Isus mai întâi să ierte păcatele acelui om, şi apoi, ca o dovadă că păcatele lui au fost iertate, El l-a vindecat. 6 Când ne rugăm pentru vindecare sau pentru orice altceva, trebuie să cerem totdeauna în spiritul lui „dacă vrei". Ştiu că uneori oamenii folosesc această frază ca să îşi mascheze necredinţa, dar aceasta este cu adevărat singura atitudine corectă cu care ne putem apropia de „împăratul veşniciilor, nemuritorul, nevăzutul şi singurul Dumnezeu" cu o cerere. Capitolul 10 1 MacArthur scrie: „Carismaticii cred că darurile supranaturale mai spectaculoase au fost date pentru edificarea credincioşilor. Sprijină Cuvântul lui Dumnezeu o asemenea concluzie? Nu. De fapt, adevărul este cu totul altul." Nu pot înţelege cum a ajuns MacArthur la concluzia că nu există suport biblic pentru scopul edificator al darurilor spirituale

supranaturale. El nu a luat deloc în discuţie textele biblice relevante (e.g., 1 Cor. 12:7; 14:35, 26), texte care răstoarnă teoria sa. 2 Această listă nu este completă. Probabil că trebuie să înţelegem că în toate bisericile din Noul Testament operau darurile. 3 Cuvântul zeloo poate fi tradus în mai multe feluri. El poate însemna „a te strădui pentru ceva", „a dori", „a te lupta pentru ceva", „a fi puternic atras de ceva" sau „a râvni după ceva" (W. Bauer, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Christian Literature, eds. W. F. Ardnt şi F. W. Gingrich, rev. F. W. Gingrich şi F. W. Danker [Chicago: The University of Chicago Press, 1979], p. 338). NIV traduce cuvântul zeloo cu „a dori cu nerăbdare", NASB cu „a dori cu intensitate", iar KJV cu „a tânji intens". MacArthur presupune: „Nu e nimic în Scriptură care să indice că minunile veacului apostolic au fost menite să continue şi după veacul apostolic şi nici Biblia nu îi îndeamnă pe credincioşi să caute manifestări ale Duhului Sfânt" (Charismatic Chaos, p. 117, sublinierea îmi aparţine). Aceasta este o afirmaţie ridicolă. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să caute manifestările supranaturale ale Duhului Sfânt în 1 Corinteni 12:31; 14:1, 39. MacArthur nici nu se deranjează măcar să abordeze cu seriozitate aceste texte. Singura posibilitate ca MacArthur să afirme aşa ceva ar fi fost dacă el ar fi pretins că în 1 Cor. 12:31 Pavel nu se referea la darurile enumerate în 1 Cor. 12:8.10. Dar fără îndoială că aceasta ar fi fost o pretenţie arbitrară. In al doilea rând, el trebuie să nege faptul că atunci când Pavel îi îndemna pe credincioşi să dorească să profeţească el se referea la profeţia supranaturală. Probabil că MacArthur înţelege prin profeţia despre care vorbeşte Pavel aici predicarea (ceea ce şi face, Ibid., p. 60). Aceasta însă este în conflict direct cu caracterul supranatural, revelatoriu, al profeţiei, aşa cum este descris de Pavel în 1 Cor. 14:24-25 şi mai ales în 14:26. Nici un fel de studiu exegetic modern, realizat cu profesionalism, nu ar susţine punctul de vedere al lui MacArthur în această presupoziţie atât de arbitrară. (MacArthur admite că profeţii supranaturale au fost transmise bisericii înainte de completarea Noului Testament, cu scopul de a instrui pe credincioşi în aspecte care nu erau acoperite de Scripturi, dar el limitează acest tip de profeţii la era apostolică [Ibid., p. 69]). 4 Unii au sugerat faptul că 1 Corinteni 14:18 s-ar putea traduce: „Ii mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi laolaltă." Vezi Archibald Robertson şi Alfred Plummer, First Epistle of St. Paul to the Corinthians (Edinburgh: T&T Clark, 1911), p. 314. 5 Fee comentează că funcţia de edificare a limbilor „a fost numită uneori ,autoedificare' şi astfel a fost percepută în mod peiorativ. Insă Pavel nu a intenţionat aşa ceva. Edificarea cuiva nu înseamnă orientarea spre sine, ci zidirea personală a credinciosului care se realizează în urma rugăciunii şi laudei" (7 Corinthians, p. 657). 6 Analogia trupului este întrezărită şi în cartea Isaia, care se adresează profeţilor lui Israel prin cuvintele „ochii voştri, proorocilor". (Isaia 29:10). 7 Pentru o discuţie amănunţită a acestui pasaj vezi Wayne Grudem, the Gift of Prophecy in the New Testament & Today (Westchester, 111.: Crossway Books, 1988), pp. 227-40. Grudem ajunge la • concluzia că singura explicaţie plauzibilă a cuvântului „desăvârşit" din 1 Corinteni 13:10 este că acesta se referă la vremea întoarcerii lui Hristos. Richard Gaffin, care este atât un exeget talentat, cât şi un cesaţionist, conchide că

venirea a ceea este „desăvârşit" (v. 10) şi cunoaşterea de „apoi" a credincioşilor (v. 12) se referă, fără îndoială, la întoarcerea lui Hristos. Opinia unora că acestea se referă la vremea în care canonul Noul Testament va fi complet nu este corectă din punct de vedere exegetic (Perspectives on Pentecost [Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1979], p. 109).

8

Când Vechiul Testament vorbeşte despre „a-L vedea" pe Dumnezeu „faţă în faţă", contextul arată că este vorba de fapt despre îngerul Domnului, care este Hristosul preîncarnat. Dumnezeu Tatăl nu a îngăduit nimănui în Vechiul Testament să Ii vadă faţa (Ex. 33:20; vezi de asemenea loan 1:18). 9 Traducerea din NIV, „cunoscut pe deplin", reflectă cu acurateţe înţelesul verbului epiginosko. Capitolul 11 1 Această relatare a apărut în Baptist Standard, 7 februarie 1993, pag. 24. Unul dintre aspectele ironice cu privire la vindecarea lui Duane Miller este că el a fost păstor penticostal în Assemblies of God, dar a părăsit denominaţia lui fiindcă nu era de acord cu teologia lor cu privire la vorbirea în limbi şi vindecarea divină. 2 Mai târziu, în acest text, Luca spune că Isus a iertat păcatele paraliticului când le-a văzut credinţa (5:20). Înainte de a se face orice menţiune cu privire la credinţă, Luca ne spune totuşi că puterea lui Dumnezeu era prezentă ca să vindece. 3 Când vorbesc despre îndepărtarea prezenţei lui Dumnezeu nu mă refer la prezenţa Sa ontologică. Fără îndoială că Dumnezeu este omniprezent. Folosesc cuvântul „prezenţă" aici pentru a mă referi la prezenţa Sa benefică, prezenţa Sa simţită, de care suntem conştienţi şi prin care copiii Lui sunt binecuvântaţi. 4 Nu folosesc termenul „apostazie" în sensul tehnic, aşa cum se regăseşte în sistemele teologice. II utilizez în sensul general de „a cădea", „a aluneca". Nu intenţionez să dezbat aici câte sau ce fel de păcate poate comite un adevărat creştin. Cele mai multe din textele pe care le folosesc aici se referă la creştini veritabili, deşi o parte din exemplele biblice s-ar putea referi la cei care sunt necredincioşi, dar s-au strecurat în biserică printre credincioşi. 3 Psalmul 74 îi este atribuit lui Asaf, unul dintre dirijorii corului lui David. Insă probabil că aceasta semnifică faptul că a fost scris de unul dintre urmaşii Iui Asaf (cf. The NIV Study Bible, p. 860). 6 Nu este clar din acest psalm dacă judecata este peste o naţiune ca un întreg sau doar peste psalmist Sunt elemente care par a indica faptul că apăsarea este mai degrabă personală, iar altele care par a spune că apăsarea are o ţintă naţională. 7 De aceea nu trebuie să condamnăm cu grabă minunile care se petrec într-un grup ale cărui doctrine sunt greşite, de parcă minunile lor ar fi înfăptuite de puteri satanice. Bisericile Galatiei aveau vindecări divine (GaL 3:5) chiar dacă erau în procesul de abandonare a evangheliei (1;6; 3:1). Dumnezeu încă le acorda timp ca să se pocăiască. Cred, totuşi, că dacă ei refuzau să se pocăiască, Dumnezeu ar fi retras prezenţa şi puterea Sa divină din mijlocul lor astfel că minunile nu s-ar mai fi petrecut în bisericile Galatiei. 8 Isaia 29:10. 9 Vezi Anexa A. 10 James Boice susţine că aceasta a vrut să spună Isus în Matei 12:39-42 („A Better Way: The Power of the Word and Spirit" in Power Religion, ed, Michael Horton [Chicago: Moody Press, 1992], p. 125-26). Vezi Anexa A pentru o infirmare a acestui argument Capitolul 12 1 Gross, Miracles, Demons and Spiritual Warfare, p. 69. 2 Henry Scougal, The Life of God and the Soul of Man (Harrisonburg, Va.: Springlike Publications, 1986 retipărită), p. xxvii. Capitolul 13 1 C. S. Lewis, Reflections on the Psalms (New York; Harcourt, Brace & World, 1958), p. 51.

2

Exod 15:20; 2 Sam. 6:16 şi Jud. 11:34. Cf. 1 Sam. 18:6-7; Ps. 30:11; 150:4 şi Ier. 31:4,13). Reflections on the Psalms, p. 52. 4 Jonathan Edwards, The Religious Affections (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth Trust, retipărită 1984), p. 29. 5 Ibid, p. 49. 6 Ibid, pp. 49-50 7 Ibid, pp. 31 f. 8 Reflections on the Psalms, p. 57. 9 The Oxford English Dictionary, „passion", III.6. Capitolul 14 1 Pentru detaliile tehnice şi contextul pasajului din loan 12:1-8, vezi Rudolf Schnackenberg, The Gospel According to St. John, trans. Cecily Hastings, et al. (New York: The Seabury Press, 1980), II: pp. 365-70. 3

2

In Romani 5:5, Pavel spune că Duhul Sfânt dă inimii fiecăruia o descoperire personală a dragostei nemărginite a lui Dumnezeu. Dacă este nevoie dc lucrarea Duhului ca să putem simţi dragostea lui Dumnezeu, cu cât mai mult este lucrarea Duhului Sfânt necesară pentru a produce dragostea pentru Dumnezeu în inimile noastre? 3 Această istorisire este relatată, în detaliu, de către Mahesh Chavda, în Only Lave can Make a Miracle (Ann Arbor Mich.: Servant Publications, 1990). Anexa A 1 Cf. Norman Geisler, Signs and Wonders (Wheaton, 111.: Tyndale House Publishers, 1988), p. 144 şi John Woodhouse, „Signs and Wonders and Evangelical ministry" in Signs and Wonders and evangelicals (Homebush West, NSW, Australia: Lancer Books, 1987), p. 26. 2 Un semn din ceruri nu at fi neapărat un semn convingător, de îndată ce şi diavolul are capacitatea de a face să cadă foc din cer (cf. Iov 1:16). 3 Celelalte pasaje din Noul Testament care fac referire la acest subiect sunt 1 Corinteni 1:22, unde Pavel afirmă că evreii caută semne, şi trei pasaje din loan (2:18; 4:48 şi 6:30). Pentru o discuţie mai amplă pe aceste texte, vezi Gerd Theissen, The Miracle Stories oj the Early Christian Tradition, trans. Francis McDonagh (Philadelphia: Fortress Press, 1983), pp. 29597. Cu privire la cele două cereri de minuni din Evangheliile sinoptice, Theissen comentează: „Respingerea cererii de a face minuni nu este o respingere a semnelor (Marcu 8:11f). Din contră, refuzul de a face semne este o pedeapsă pentru necredinţă, ceea ce ar fi fost un nonsens dacă acceptăm că semnele erau lipsite de valoare" (Ibid., p. 296). Cu privire la declaraţia lui Isus din loan 4:48, „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi", Thiessen comentează: „Credinţa fără a vedea, aceasta este problema fiecăreia dintre generaţiile următoare. Aceasta nu este o critică la adresa credinţei în minuni, ci o critică la adresa scepticismului celor care refuză să creadă ceea ce nu pot vedea" (Ibid., p. 297). Cerinţa adresată lui Isus de a face un semn, în loan 6:30, nu este întâmpinată cu aceeaşi mustrare dură, ca în Evangheliile sinoptice. Se pare că această cerinţă a fost rostită în alt spirit decât cea adresată de farisei în Matei 12:38 şi 16:1. Este, de asemenea, un lucru obişnuit, ca scriitorii să citeze un text în care minunile nu conduc la credinţă (de exemplu, Matei 11:20-24) ca o dovadă a valorii foarte limitate a minunilor în vremea Vechiului Testament sau în zilele noastre. Theissen răspunde acestui argument: „Faptul că minunile din Horazim şi Betsaida nu conduc la pocăinţă nu este un argument împotriva lor [ca dovadă, marea valoare pe care Noul Testament o acordă minunilor]. Oare Cuvântul conduce în mod automat la pocăinţă? (Ibid., p. 297).

4

În afară de împietrirea inimii liderilor religioşi, Noul Testament îi mai menţionează şi pe alţii care nu ar crede, oricât de mari minuni ar vedea (cf. Luca 16:19-31). Folosindu-se de aceste texte, unii, care sunt ostili faţă de lucrarea contemporană a vindecărilor divine, au ajuns la concluzia că minunile nu au nici o valoare de autentificare! Faptul că fariseii, puşi faţă în faţă cu minunile, tot nu credeau, nu înseamnă că minunile nu pot autentifica lucrarea spirituală. El arată doar că unii oameni şi-au împietrit inima în aşa de mare măsură, încât nu contează ce fel de dovezi vor întâlni, ei tot nu vor crede. Nu este ceva neobişnuit pentru teologi să diminueze funcţia de validare a minunilor, pe alte considerente. În 1741 Jonathan Edwards a scris următorul paragraf elocvent: Aşadar, eu nu mă aştept la restaurarea acestor daruri supranaturale, pe măsură ce ne apropiem de vremurile glorioase ale bisericii, şi nici nu doresc aceasta. Pentru mine, aceasta nu ar adăuga nimic la slava acelor vremuri, ci mai degrabă o va diminua. Din partea mea, m-aş bucura mai degrabă să am parte de influenţe scumpe ale Duhului, arătând frumuseţea spirituală divină a lui Hristos, harul nemărginit, dragostea nemuritoare, ducerea până la capăt a credinţei în sfinţenie, dragostea divină, virtuţile şi bucuria umilă în Dumnezeu, doar un sfert de oră, decât să am viziuni şi descoperiri profetice tot anul. Cred mai degrabă că Dumnezeu ar acorda descoperiri imediate sfinţilor săi care trec prin vremuri întunecate, decât acum, când ne apropiem de acea glorioasă şi desăvârşită stare a bisericii Sale pe Pământ. Nu pot crede că mai este vreo nevoie de acele daruri extraordinare ca să ne introducă în acea stare de fericire şi să instaureze împărăţia în întreaga lume. Am văzut mai mult din puterea lui Dumnezeu într-un mod extraordinar, încât cred că Dumnezeu se poate descurca uşor şi fără de aceste daruri („The Distinguishing Marks of a Work of the Spirit of God", în Jonathan Edwards On Revival (Edinburgh: Banner of Truth Trust, Reprint 1984], pp. 140-410). Această părere nu este împărtăşită şi de Noul Testament. Isus spunea: „Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis" (loan 5:36). Ioan Botezătorul nu a făcut minuni (Ioan 10:41). Prin contrast, mărturia lui Isus a fost confirmată de minunile sale. Aceasta face ca mărturia lui Isus să fie mai mare decât mărturia lui Ioan. Cu alte cuvinte, Isus a afirmat că un mesaj care este confirmat prin semne supranaturale are o confirmare mai mare decât unul care nu este confirmat de minuni. 5

Cf.Isaia 42:1-9 şi 49:1-13. Gaffin susţine că minunile „dezvăluie esenţa împărăţiei, dar, cu toate acestea, ele nu sunt de aceeaşi esenţă cu ea (Perspectives on Pentecost, p. 45). El foloseşte învierea lui Lazăr ca un exemplu al relaţiei dintre minuni şi împărăţie. El afirmă: 6

Acest eveniment nu ţinteşte doar spre regenerare sau înnoirea lăuntrică şi curăţirea de păcat, ci el arată că pretenţia lui Isus din Evanghelie („Eu sunt învierea şi viaţa”, v.245) are de-a face cu întregul om, că mântuirea prin Hristos priveşte restaurarea păcătoşilor în deplinătatea lor psihosomatică, trup şi suflet învierea lui Lazăr vorbeşte despre măreaţa înviere spirituală pe care o vor primi toţi credincioşii la revenirea lui Hristos. Dar, şi acesta este punctul central, prin această minune Lazăr nu a primit acel trup de slavă; până la urmă a murit, a fost îngropat şi aşteaptă, laolaltă cu ceilalţi morţi, învierea... In acest sens, aşadar, diferitele lucrări ale Duhului, precum vindecările făcute de Isus şi de apostoli, sunt temporare, şi, în unele situaţii, funcţionează ca semne. (Ibid.) De dragul argumentului, voi fi fericit să asigur pe oricine că toate vindecările pământeşti şi toate binecuvântările pământeşti sunt temporare. Voi fi fericit să-i asigur pe toţi că

minunile au şi rol de semne, printre altele. Când o privim în lumina veşniciei, forma actuală a împărăţiei este temporară. Evanghelizarea, de exemplu, nu va mai fi necesară în starea veşnică. Dar aceasta nu înseamnă că evanghelizarea nu este o parte esenţială a împărăţiei în starea actuală. Dacă Domnia lui Isus este esenţială pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi este, cum ar putea cineva nega că puterea de a domni peste duşmanii lui Dumnezeu, printre care cel mai înverşunat este diavolul, este, de asemenea, esenţială pentru împărăţia lui Dumnezeu? Această idee este dezvoltată de Grudman în TDNT 2:302: „Minunile lui Isus fac parte din domnia invadatoare a lui Dumnezeu, pe care Isus a adus-o prin persoana Sa, prin proclamaţia Sa şi prin faptele Sale. Acestea alcătuiesc stăpânirea lui Dumnezeu care biruie şi izgoneşte hoardele de demoni şi pe Satan." 7 Max Turner a susţinut aceeaşi opinie: „Este mai îngrijorător faptul că Warfield şi cei care s-au bazat pe el au eşuat în a percepe faptul că, pentru autorii Noului Testament, vindecările nu erau semne externe pentru atestare, ci parte a scopului mântuirii care fusese vestită (cf. secţiunea 4.2 de mai sus), care depăşea domeniul spiritual şi ajungea până la cel psihologic şi fizic. Zorii mântuirii, văzuţi din perspectivă holistică, erau începutul reversului domniei lui Satan (Luca 4:18-21; 7:20f,; Fapte 10:38 etc.). Astfel, vindecările încă mai erau privite ca având o funcţie de legitimizare a lui Isus şi a apostolilor (în jurul cărora acestea sunt grupate cu o mare intensitate), dar, în esenţă, vindecările erau o primă roadă a împărăţiei lui Dumnezeu, şi, astfel, făceau parte din mesajul mântuirii pe care biserica îl anunţa. Deci, dacă există în biserică bolnavi, Iacov se aşteaptă (cel puţin ca un principiu de slujire), ca rugăciunea cu credinţă a prezbiterilor să aducă vindecarea (Iacov 5:15). Relaţia care există între vindecare şi kerigma răsăritului noii împărăţii a lui Dumnezeu sugerează că autorii Noului Testament nu au putut concepe ca acestea două să fie separate" (Spiritual Gifts Then and Now", Vox Evangelica 15 [1985:38]). Anexa B 1 Banjamin B. Warfield, Counterfeit Miracles (Edinburgh) The Banner of Truth Trust, 1918, retipărită 1972), p. 235-36. 2 Ibid., p. 6. 3 Peter Masters, The Healing 'Epidemic (London: The Wakeman Trust, 1988), p. 69-70. 4 În cazul lui Filip nu se foloseşte cuvântul minuni, dar este evident, din context, că lucrarea sa nu este mai puţin supranaturală decât cea a lui Ştefan sau a apostolilor. 5 Cartea Fapte nu menţionează despre puteri supranaturale care să fi fost transmise celor cinci persoane peste care şi-au pus mâinile apostolii. Conform Fapte 6:1-6, scopul punerii mâinilor nu a fost să transmită puteri supranaturale, ci să îi pună deoparte pe cei şapte bărbaţi, pentru a se ocupa de slujba hranei şi pentru a se asigura că toţi sunt slujiţi în mod echitabil. 6 Termenul de literatură „narativă" se referă la acele porţiuni ale Scripturii care relatează istorisiri, precum cartea împăraţi, din Vechiul Testament, sau Evangheliile şi Fapte din Noul Testament. Literatura narativă se interpretează diferit faţă de poezie (Cântarea Cântărilor), de imnuri (Psalmii),de cărţile de înţelepciune (Proverbe şi Eclesiastul), de literatura didactică (epistolele din Noul Testament) sau de literatura profetică (Apocalipsa) şi aşa mai departe. 7 Masters, The Healing Epidemic, p. 69. Nu înţeleg de ce Masters persistă în a-1 numi pe Barnaba „delegat apostolic", atâta vreme cât Scriptura îl numeşte fără echivoc „apostol" (Fapte 14:14). 8 Luca foloseşte aceeaşi expresie grecească pentru a descrie umplerea lui Pavel cu Duhul Sfânt şi umplerea apostolilor din Fapte 2:4. Warfield contestă aceasta, considerând că „Fapte 9:12-17 nu face excepţie, după cum se spune uneori; Anania a făcut o minune în dreptul lui Pavel, dar nu i-a transmis puterea de a face minuni. Originea puterii lui Pavel de a face

minuni se găseşte în faptul că el a devenit apostol, nu în harul transmis de altcineva." Dar, Anania este o excepţie faţă de teoria lui Warfield conform căreia numai apostolii sau cei peste care şi-au pus mâinile apostolii au primit daruri supranaturale. Anania slujeşte atât cu darul vindecărilor, cât şi al profeţiei, fără ca să-şi fi pus vreun apostol mâinile peste el. In plus, când a primit Pavel puterea de a face minuni, dacă nu atunci când a fost umplut de Duhul Sfânt? 9

Masters încearcă să desconsidere exemplul vindecării lui Saul de către Anania, în Fapte capitolul 9, dar argumentele sale nu sunt deloc convingătoare. 10 Conform lui Peter Masters, Pavel nu se referă la minuni pe care Dumnezeu le-a făcut prin membrii bisericilor din Galatia, ci Pavel se referă la minunile pe care el însuşi le făcuse în vizitele sale recente în bisericile din Galatia (The Healing Epidemic, p. 134). Dacă aceste păreri ar fi fost adevărate, Pavel nu ar fi folosit participiul prezent pentru a descrie experienţa din Galatia. Dacă Pavel s-ar fi referit la minuni pe care el le-ar fi făcut câtă vreme a fost în Galatia, el ar fi spus: „Cel ce vă dă Duhul şi a făcut minuni printre voi, le-a făcut oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?" Dar Pavel nu foloseşte timpul trecut. De fapt, el foloseşte un participiu prezent, ceea ce indică faptul că acţiunea era în desfăşurare în momentul în care el scria; adică, Dumnezeu făcea minuni, chiar în acel moment, în bisericile din Galatia, în absenta lui Pavel. Unii ar putea sugera că aici se spune că Dumnezeu face minuni, nu oameni dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a face minuni. Insă, în Noul Testament, Dumnezeu este întotdeauna subiectul final, în ceea ce priveşte minunile. De exemplu, chiar înainte de a enumera carismele, Pavel scrie că Dumnezeu „lucrează [energon] toate în toţi" (1 Cor. 12:6). In momentul în care Pavel le scria Galatenilor, ar fi fost mult mai normal, conform practicii Noului Testament, să ne imaginăm că Galateni 3:5 se referă la darul minunilor în acţiune. Burton susţine că limbajul lui Pavel „implică faptul că apostolul se referea, în mod categoric, la manifestările supranaturale ale Duhului" (Ernest De Witt Burton, The Epistle to the Galatians [Edinburgh: T&T Clark, 1921], p. 151). Lightfoot atrage atenţia la similaritatea dintre participiul energon, din Galateni 3:5, şi energemata, folosit pentru a descrie darul de a face minuni, din 1 Corinteni 12:10. El conchide că, „la fel ca în epistola către Corinteni, Sfântul Pavel lasă să se înţeleagă faptul că era ceva normal pentru convertiţii din Galatia să posede acele daruri extraordinare." Q. B. lightfoot, The Epistle of St. Paul to the Galatians [Grand Rapids; Zondervan, retipărită 1957], p. 136). Astfel, epistolele demonstrează că a existat o largă distribuţie a darurilor supranaturale ale Duhului în biserica Noului Testament Ele nu au fost limitate la lucrarea apostolilor sau a colaboratorilor celor mai apropiaţi. 11 Warfield, Counterfeit Miracles, p. 21-22. 12 Vezi p. 234. 13 Timotei, de asemenea, a mai primit un dar al Duhului, prin punerea mâinilor lui Pavel (2 Tim. 1:6). Unii vor considera că aceste două pasaje se referă la acelaşi dar. Nu cunosc, însă, nici o dovadă clară care să indice aceasta. Mai mult, nu există nici o dovadă că Pavel şi-ar fi pus mâinile peste cei care aveau daruri spirituale în Corint (1 Cor. 12-14), în Roma (Rom. 12:6), Tesalonic (1 Tes. 5:20), Efes (Ef. 4:11) şi Galatia (Gal 3:5). Aşadar, argumentul lui Warfield nu este doar un argument al tăcerii, dar acesta mai este şi contrazis de fapte concrete din Noul Testament. 14 Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 49. 15 Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 46. 16 De remarcat că Luca nu face nici o menţiune explicită la darurile spirituale în conexiune cu lucrarea lui Petru şi loan din Samaria (Fapte 8:14-25). Accentul cade, în mod evident, nu pe primirea darurilor, ci pe primirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este menţionat de cinci ori

în şase versete (v. 14-19), dar darurile nu sunt menţionate explicit nici măcar o dată în Fapte 8:14-25. 17 Max Turner, Spiritual Gifts Then and Now, p. 37-38. 18 Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 48. 19 Unii au încercat să folosească 2 Corinteni 12:7-10 ca pe un alt exemplu al eşecului lui Pavel de a folosi darul vindecării. Totuşi, tot ce cunoaştem, în mod cert, despre problema din 2 Corinteni 12:7-10, este că în spatele ei se afla un chin demonic (v. 7). Nu cunoaştem dacă acel chin însemna o boală sau alt gen de opoziţie faţă de lucrarea lui Pavel, ca de exemplu, persecuţia iudaizatorilor. In consecinţă, acest pasaj este irelevant faţă de chestiunea în discuţie, şi anume dacă darul vindecărilor al lui Pavel a mai rămas cu el până la sfârşitul vieţii sale. 20 Geisler, Signs and Wonders, p. 136-37. 21 Ibid., p. 137. 22 Ibid., p. 136. 23 Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filimon sunt cunoscute drept „epistolele captivităţii". Datele scrierii lor nu sunt cunoscute cu certitudine. Unii consideră că ele au fost scrise din Efes, între 53 şi 55 d. Hr., alţii din Cezarea, între 57 şi 59 d. Hr., dar opinia care are cel mai mare suport este că ele au fost scrise din Roma, între 60 şi 61 d. Hr. Despre 1 Timotei şi Tit se crede că au fost scrise între 63 şi 65, după ce Pavel a fost eliberat din prima sa întemniţare. Despre 2 Timotei se crede că a fost scrisă la sfârşitul vieţii lui Pavel, în timpul ultimei întemniţări de la Roma, între 66 şi 67 d. Hr. 24

In fapt, Pavel menţionează în Efeseni darul profeţiei, referindu-se la faptul că bisericii i-au fost dăruiţi profeţi (Efes. 4:11), un text pe care Geisler are grijă să îl treacă cu vederea. Când şi-a formulat argumentele, el a avut grijă să nu menţioneze că există referinţe la profeţie în perioada 60-68 d. Hr. 25 Remarcaţi faptul că Luca a început cartea Fapte cu menţiunea că în Evanghelia lui s-a preocupat de „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe" (Fapte 1:1, s.n.) Evanghelia după Luca este începutul faptelor şi învăţăturilor lui Isus, iar cartea Fapte este o continuare a faptelor şi învăţăturilor lui Isus. 26 MacArthur are un mod similar de a manevra Scriptura. El scrie despre Pavel că Deşi odinioară părea să aibă abilitatea de a-i vindeca pe alţii după cum voia (Fapte 2 8:8), pe măsură ce Pavel s-a apropiat de sfârşitul vieţii nu a mai manifestat nici o dovadă a acestui dar. El 1-a sfătuit pe Timotei să ia câte puţin vin pentru boala de stomac, un mod obişnuit de a trata bolile de stomac în vremea lui Pavel (1 Tim. 5:23). Mai târziu, chiar la capătul carierei sale, Pavel 1-a lăsat pe un frate scump la Milet (2 Tim. 4:20). Desigur că l-ar fi vindecat dacă ar fi putut. In paginile anterioare ale cărţii Fapte, Ierusalimul era plin de minuni. După martiriul lui Ştefan, însă, nu se mai vorbeşte despre minuni în acel oraş. Ceva se schimbase. (Charismatic Chaos, p. 125-26). Chiar vrea MacArthur să ne facă să credem că Biblia sugerează că darurile supranaturale ale Duhului Sfânt au încetat după cel de-al şaptelea capitol din Fapte. Pavel nici nu se convertise încă şi MacArthur ar vrea să ne facă să credem că darurile Duhului fuseseră deja retrase de la apostolii care stăteau în Ierusalim! Aceasta este o insensibilitate incredibilă faţă de literatura Noului Testament. Acesta mai este şi un abuz faţă de Noul Testament, din încercarea de a forţa prejudecăţile cuiva în interpretarea Bibliei.

Începând cu martirajul lui Ştefan, Luca introduce ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „naraţiunile de călătorie". In fiecare dintre aceste naraţiuni de călătorie, există o depărtare de Ierusalim. In capitolul opt, de exemplu, famenul etiopian este mântuit în timp ce se deplasa de la Ierusalim, în capitolul nouă, Pavel se converteşte pe drumul care pleca din Ierusalim. Iar în capitolul zece, Petru pleacă în călătorie, din Ierusalim, ca să ducă Evanghelia neamurilor. Da, fără îndoială, „ceva se schimbase", dar nu e vorba de o retragere a darurilor Duhului, planificată de Dumnezeu. Luca prezintă, cu mare talent, începutul împlinirii prevestirii Domnului de judecată asupra Ierusalimului. Aceste aspecte sunt bine cunoscute în mediile teologice de mulţi ani. A încerca să foloseşti îndepărtarea de Ierusalim din cartea Fapte ca pe un indiciu al faptului că minunile şi darurile au început să se retragă chiar în jurul anului 35 d. Hr., la doar doi ani după moartea şi învierea Domnului este absolut incredibil. 27 In plus, întreaga teză a retragerii darului de vindecare al lui Pavel, înainte de a trece din viaţă, poate contrazice afirmaţiile lui Pavel din Romani 11:29: „Căci darurile [carismata] şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile" (NASB). 28 De exemplu, Wayne Grudem, The Gift of Prophecy, p. 275-76; şi D. A. Carson, Showing the Spirit, p. 88f. Grudem cade de acord că „apostol" înseamnă o slujbă, nu un dar spiritual. 29 Totuşi, cineva ar putea obiecta faptul că Pavel nu se referă la apostolie ca la un dar spiritual, fiindcă, în Efeseni 4:11, el numeşte apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii ca exemple de „daruri" care sunt menţionate mai devreme în Efeseni 4:8. Insă cuvântul care este tradus ca „dar" în Efeseni 4:7 nu este cuvântul pe care Pavel îl foloseşte în mod constant în celelalte situaţii când vorbeşte despre darurile spirituale. De fapt, în Efeseni 4:11 Pavel nu descrie daruri spirituale {charismata), ci cinci slujbe diferite a căror funcţie este echiparea sfinţilor, pentru a putea sluji. 30 Gordon D. Fee, The First Epistle to the Corinthians, New International Commentary on the New Testament (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1987), p. 620. 31 Unii contrazic faptul că acest verset îl prezintă cu certitudine pe Iacov drept apostol, însă textul grecesc reclamă, în mod clar, socotirea lui Iacov drept apostol. Vezi Grudem, The Gift of "Prophecy, p. 272. 32 Nu este chiar aşa de probabil, totuşi, că el îl consideră pe Timotei apostol, în 1 Tesaloniceni 2:7. Vezi Grudem, Ibid., p. 272-75. 33 Există, totuşi, mai multe posibile interpretări ale acestui text. Vezi Fee, First Corinthians, p. 731-32. Epafrodit (Filipeni 2:25), câţiva fraţi anonimi şi probabil Tit (2 Cor. 8:23) sunt numiţi, de asemenea, apostoli. Insă cei mai mulţi consideră că avem de-a face cu o utilizare mai puţin tehnică a termenului, având aici doar sensul de „mesager". 34 Această observaţie a fost făcută cu mult timp în urmă de către Robertson şi Plummer, First Episte of St. John to the Corinthians, a doua ediţie, (Edinburgh; T&T Clark, 1914), p. 279. 35 In ceea ce a devenit unul dintre eseurile clasice despre apostolia Noului Testament, Karl Rengstorf a susţinut că „singura temelie a apostolatului pare a fi întâlnirea personală cu Domnul şi trimiterea din partea Sa" (TDNT 1:431). 36

Unii, însă, au susţinut că profeţii menţionaţi în Efeseni 3:5, precum şi cei din Efeseni 2:20, trebuie să fie identificaţi drept apostoli. Vezi Wayne Grudem, The Gift of Prophecy, p. 46f. 37 Mac Arthur, Charismatic Chaos, p. 123-25. Thomas Edgar susţine că 1 Corinteni 15:8 este, de asemenea, un argument în favoarea încetării apostoliei. Pavel a enumerat o listă de oameni care L-au văzut pe Domnul Isus după învierea Sa, ocazie cu care s-a inclus şi pe sine în versetul opt: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie". Edgar înţelege din acest verset că Pavel a fost ultimul care L-a văzut pe Domnul Isus înviat şi, în consecinţă, ultimul dintre apostoli. (Miraculous Gifts [Neptune, N.J.: Loizeaux Brothers, 1983], p. 60-

62). Chiar şi dacă aceasta ar fi fost o interpretare corectă a textului din 1 Corinteni 15:8, tot nu înseamnă că Isus nu li s-ar fi putut arăta şi altor oameni, după ce i s-a arătat lui Pavel, şi să îi numească apostoli. Tot ce ar însemna acest pasaj ar fi faptul că la vremea scrierii cărţii 1 Corinteni Pavel era ultimul care II văzuse pe Domnul Isus. Aceasta nu este singura interpretare posibilă, ci una puţin credibilă (vezi Fee, First Corinthians, p. 732-34). 38 MacArthur, Charismatic Chaos, p. 124. 39 Ibid., p. 125. 40 Gross, Miracles, Demons, and Spiritual Warfare, p. 53. Anexa C 1 MacArthur, Charismatic Chaos, p. 112-14. Warfield este cel care a popularizat acest argument. Insă el a fost mai precaut decât MacArthur în formularea argumentului. El a susţinut că au fost patru perioade ale revelaţiei, nu trei. El a inclus perioada lui Daniel, considerând-o cea de-a patra. Vezi 6. B. Warfield, „Miracles" în A Dictionary if the Bible, ediţia a 4-a, J. D. Davis, editor, (Grand Rapids: Baker, 1954), p. 505. 2 MacArthur a ascultat o casetă în care eu susţineam aceasta. El a răspuns interpretării mele în felul următor: Deere este foarte hotărât să găsească sprijin biblic pentru continuitatea semnelor şi minunilor, încât interpretează greşit Ieremia 32:20... Deere crede că Ieremia spune că semnele şi minunile au continuat în Egipt şi în Israel, după exod, şi că Ieremia recunoştea existenţa lor până în vremea sa. De fapt, ceea ce a scris Ieremia a fost că Dumnezeu şi-a făcut un nume mare prin semnele şi minunile pe care le-a făcut în Egipt, şi că numele Său era cunoscut „până astăzi", atât în Israel cât şi printre neamuri. Oricine este familiarizat cu istoria Vechiului Testament ştie că minunile din Exod au fost unice şi că israeliţii întotdeauna le-au privit ca pe o dovadă a măreţiei Dumnezeului lor. (Charismatic Chaos, p. 113) Critica lui MacArthur faţă de modul în care am folosit textul din Ieremia 32:20 se reduce, practic, la sublinierea faptului că toţi cunoşteau că Ieremia se referea la semnele şi la minunile din trecut, nu la cele din zilele sale. Probabil că MacArthur a considerat că această subliniere era suficientă, atât ca o explicaţie a pasajului din Ieremia 32:20, cât şi ca o combatere a modului în care l-am folosit eu. El nu face referinţă la textul evreiesc şi nu notează formularea „chiar până în zilele noastre", pentru a vedea dacă ea poate avea înţelesul pe care el i l-a atribuit Nici nu a apelat la alte raţiuni contextuale pentru a putea reveni la o interpretare mai literară a cuvintelor scrise de Ieremia. Nici nu a citat alte studii ale teologilor sau alte dovezi care ar fi justificat respingerea înţelesului literar al acestui pasaj. Deşi în opinia lui MacArthur eu nu pot trece drept „cineva familiarizat cu istoria Vechiului Testament", îndrăznesc, totuşi, să sugerez că afirmaţia lui Ieremia trebuie luată literal. Iată motivele pentru care susţin aceasta. Mai întâi, acesta este exact înţelesul pe care îl transmite o interpretare literală a textului evreiesc. Cuvintele care au fost traduse prin „chiar până în zilele noastre", când sunt folosite cu referinţă la obiceiuri sau activităţi, se referă la continuarea acelei activităţi cel puţin până în momentul în care era rostită acea afirmaţie (cf. Iosua 9:27; 13:13; 15:63; 16:10; 23:8-9 şi B. D. B., p. 401, pentru mai multe exemple). NIV a tradus textul ebraic cu sensul normal, spunând că Dumnezeu a continuat să facă semne şi minuni „până în zilele acestea". In al doilea rând, vorbind contextual, duhul profeţiei era încă în ţară în momentul în care Ieremia scria cartea sa. Profeţia este atât un semn, cât şi o minune, conform Bibliei. Luaţi în considerare, de exemplu, cuvintele lui Isaia:

„Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe muntele SionuluL" (Isaia 8:18) În lumina tradiţiei profetice, însăşi prezenţa lui Ieremia şi slujirea sa în ţară sunt o condiţie suficientă pentru a înţelege în mod literal cuvintele „chiar până în zilele noastre". In al treilea rând, avem slujirea lui Daniel (605-537 î. Hr.), foarte apropiat cronologic de Ieremia (626-586 î. Hr.), care este în mod sigur plină de semne şi minuni. Slujirea lui Daniel justifică, dacă nu chiar reclamă, o interpretare literară a cuvintelor „chiar până în zilele noastre". MacArthur nu interacţionează cu aceste argumente şi nici cu alte argumente lingvistice, contextuale sau istorice pentru a înţelege cuvintele lui Ieremia conform cu semnificaţia lor normală. In schimb, motivat de prejudecăţi teologice, a hotărât mai dinainte ce poate spune Ieremia şi ce nu, apoi a parafrazat cuvintele lui Ieremia într-o axiomă teologică vagă, care seamănă doar pe jumătate cu cuvintele din textul original. 3 MacArthur, Charismatic Chaos, p. 106. 4 Ibid., p. 107. 5 Isus consideră semnele şi cataclismele care se produc separat de agenţii umani, ca urmare a judecăţii (Luca 21:11, 25). 6 Kethib-ul din textul masoretic, are cuvântul spikar în forma de conjugare HiphiLln forma Hiphil, iţakar înseamnă „a aduce în minte" sau „a menţiona", şi poate fi folosit chiar cu sensul de a lăuda şi preamări numele Domnului pentru lucrările Sale (vezi Francis Brown, S. R. Driver şi Charles A. Briggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament [Oxford: Clarendon Press, 1907], p. 271). Cartea lui Jack Deere, Surprins de puterea Duhului, descrie călătoria sa spre un creştinism gata să accepte lucrarea Duhului. Autorul combate cu multă abilitate poziţia cesaţionistă a încetării darurilor. Totodată, el analizează teoriile unor cesaţionişti precum B. Warfield şi John MacArthur, demontând argumentele lor. O carte ulterioară, Surprins de vocea lui Dumnezeu, argumentează importanţa profeţiei şi a revelaţiei supranaturale în biserica zilelor noastre.