Văzând Ulise că nici nici după zece ani aheii nu izbutiseră să treacă de zidurile Troiei, născoci născoci un vicleşug. Puse meşteri pricepuţi să întocmească întocmească un cal uriaş de lemn, apoi îl umplu cu soldaţi şi îl lăsă noaptea la porţile cetăţii. În zori, aheii se prefăcură că se întorc la ei acasă, dădură foc corturilor, se urcară pe corăbii şi plecară de la ţărm. Troienii băgară calul în cetate şi se puseră pe băut, bucuroşi că au scăpat de urgia războiului. Pe când zăceau beţi, noaptea, un grec furişat dinainte în cetate deschise uşa tăinuită din burta calului. Oştenii ahei săriră afară şi deschiseră porţile cetăţii, pe care intrară oştile plecate cu corabiile şi revenite la ţărm. In noaptea aceea Troia fu arsă până în temelii, iar troienii care scăpară de la moarte deveniră sclavi. O mână m ână de oameni reuşi să scape cu fuga. Aheii porniră înapoi spre casele lor, de la care lipsiseră zece ani. Unii ajunseră mai repede, alţii, mai încet, dar cel mai greu ajunse acasă, în Itaca, Ulise sau Odiseu. Rătăciţi de flota cea mare a lui Agamemnon, Ulise şi oamenii săi poposiră în insula ciconilor, neam care îi ajutase pe troieni . Aheii jefuiră insula, luând multe bogăţii şi fete tinere ca sclave. Ulise le porunci oamenilor săi să se îmbarce iute şi să plece cu toţii de la ţărmul primejdios, dar ei nu îl ascultară, ci întinseră mesele pe ţărm şi se puseră să petreacă. In zori sosiră ciconienii şi făcură prăpăd în oastea moleşită de vin. Abia scăpară cu viaţă, dar cu pierderi omeneşti, şi porniră din nou pe valuri. Pe mare, Zeus dezlănţui o furtună f urtună înfricoşătoare. Nouă zile şi nouă nopţi luptară aheii cu talazurile negre şi furioase. Apoi acostară pe ţărmul locuit de lotofagi, oamenii care se hrănesc cu lotus, socotit floarea uitării. Ei i -au poftit pe câţiva dintre nou -veniţi să guste din frunzele dulci şi deodată oaspeţii nu mai ştiură de ţara lor şi nu mai doriră decât să trăiască printre lotofagi. Odiseu îi smulse cu sila pe aceştia, iar pe cei care nu gustaseră îi opri să o facă, grăbindu -se să ajungă iar pe mare. Ajunseră aproape de insula Ciclopilor, uriaşii cu un singur ochi, aşezat în frunte. Ulise, curios să i vadă pe ciclopi, îşi duse corabia chiar la ţărmul insulei. Celelalte corăbii se opriră într -o insulă mai îndepărtată. Ulise şi o ceată de oameni de -ai lui, cu ulcioare de vin în braţe, căutară o peşteră unde să poposească şi nimeriră tocmai la peştera p eştera ciclopului Polifem. Intrară, el nu era acasă. Tocmai când să se aşeze în jurul focului, acesta intră şi astupă intrarea în peşteră cu o stâncă uriaşă. Cum ciclopii erau nişte căpcăuni căpcăuni lacomi de carne de om, şi acesta începu să -i manânce pe oamenii lui Ulise, câte doi în fiecare zi. Atunci Ulise, prefăcându -se că îi e prieten, îl îmbătă cu vinul din urcioare şi, în timp ce dormea, îi luă vederea unicului ochi. Apoi se prinseră de burţile oilor uriaşe, el şi tovarăşii lui, şi, când uriaşul ridică stânca de la intrare, să iasă oile la păscut, ieşiră şi ei cu ele odată. Ajuns pe corabie, Ulise îi strigă lui Polifem numele numele său şi o seamă de batjocuri, aşa că că uriaşul îi ceru tatălui său, său, zeul mărilor, Poseidon, Poseidon, să facă în aşa fel încât încât Ulise să ajungă acasă cât mai târziu se va putea, fără nici un om de -al său, iar acolo să fie întâmpinat de duşmani puternici. In drumul său, Ulise trecu pe la regele Eolus, Eolus, stăpânul vânturilor, care îi găzdui cum se cuvine, iar la plecare, pentru a-l ajuta să navigheze, strânse într -un -un burduf vânturile furtunoase şi i -l dădu, ca să le elibereze când va ajunge acasă. Nişte marinari, crezând că are bogaţii acolo, desfăcură burduful şi vânturile îl aduseră înapoi, la insula lui Eolus. Plecat a doua oară de la regele Eolus, Ulise ajunse pe insula lestrigonilor, uriaşi care îi prinseră o parte din oşteni şi şi îi mâncară. Abia scăpă scăpă de acolo acolo şi Ulise ajunse pe pe insula Eea, unde trăia vrăjitoarea Circe. Aceasta îi ospătă pe marinari sub ochii lui Ulise cu mâncăruri şi băuturi
fermecate, iar aceştia se transformară în purcei. Ulise, datorită unei flori vrăjite pe care o primise de la zeul Hermes, scăpă de farmece, ba, mai mult, o ameninţă pe frumoasa vrăjitoare că o omoară dacă nu-i transforma înapoi pe marinari în oameni şi ea se supuse. Un an de zile au petrecut Ulise şi marinarii lui în bratele lui Circe şi ale nimfelor sale, dar până la urmă îi răzbi dorul de casă. Plecară, dar Circe îi spuse lui Ulise ca întâi va trebui sa ajungă în Infern, apoi să se reîntoarcă la ea şi abia după aceea va lua drumul spre casă. Intr-adevăr, Ulise ajunse în Infern, în lumea morţilor şi îl
întâlni pe proorocul Tiresias care îi spuse ce mai avea de făcut şi prin ce mai avea să treacă până să ajungă acasă. Tot aici o întâlni şi pe mama sa, care murise în timp ce el era la războiul Troiei. Ea îi spuse că soţia lui, Penelopa, îl aşteaptă şi plânge zi şi noapte de dorul lui, iar fiul Telemac, creşte liniştit şi sănătos. Apoi Ulise îi văzu pe Agamemnon, mort după terminarea războiului troian, pe Ahile şi pe însuşi Heracle. Ulise se întoarse la corabie şi luă drumul înapoi către insula Circei. Aceasta îl povăţui cum să
scape de insula sirenelor, cele care atrăgeau marinarii pe ţărm cu cântecele lor minunate, le împingeau vasele în larg, apoi îi lăsau să moară de foame şi de sete. După sfatul ei, Ulise şi ai lui îşi astupară urechile cu ceară şi trecură de sirene cu bine. Tot după sfatul Circei reuşiră să treacă cu bine printre stâncile Scila şi Caribda şi ajunseră astfel la insula lui Apolon. Aici zeul avea turme mândre de boi albi, cu f runţile late. Ca să le meargă bine, trebuia să nu se
atingă de aceste animale, dar, pe când Ulise dormea, câţiva marinari înjunghiară câţiva boi, le fripseră carnea şi o mâncară. Apolon se plânse tatălui său, Zeus, iar acesta, ca să îi răzbune supărarea, porni o furtună care distruse corabia şi înecă toţi marinarii. Numai Ulise scăpă. Îşi înjghebă o plută din rămăşiţele corăbiei şi ajunse, trecând iar printre cele două stânci periculoase, în insula Ogigia, la frumoasa Calipso. Şapte ani rămase el la curtea zeiţei, dar nu putu să îşi uite soţia şi fiul. În acest timp, Zeus şi Atena îşi amintiră de Ulise, urmărit de necazurile iscate de Poseidon, fiindcă îi orbise fiul, pe Polifem. Atena se duse, sub chipul unui ostaş, la Telemac, acum un tânăr puternic, şi îl sfătui ce să facă. La casa lui Ulise-Odiseu domneau acuma peţitorii, veniţi să -i ceara mâna Penelopei, căci se
credea ca Ulise îşi găsise sfârşitul. Atraşi de frumuseţea femeii, dar şi de averea bogată, peţitorii se aşezaseră acolo şi nu mai plecau până când nu îşi alegea un soţ dintre ei.Ca să nu îi înfurie şi să folosească forţa împotriva ei, dar şi ca să nu fie silită să ia pe vreunul dintre ei, Penelopa le spusese că va face alegerea atunci când va sfârşi o pânză uriaşă de ţesut. Numai că ea desfăcea noaptea ceea ce ţesuse ziua, aşa că nu mai termina cu ţesutul. Abia de curând, după câţiva ani, îşi dăduseră seama peţitorii de înşelătorie şi acum voiau să o silească să îşi aleagă un soţ cât mai repede.
Telemac plecă pe furiş cu o corabie, pe care se afla şi Atena, sub înfăţişare omenească, în căutarea tatălui său. Trecu pe la bătrânul Nestor, apoi pe la palatele lui Menelaos, de la care află că Ulise era pe insula Ogigia , la zeiţa Calipso. Intr-adevăr, acolo era şi suferea necontenit că nu are o corabie şi puterea de a pleca spre casa lui. Zeus îi transmise lui Calipso hotărârea de a -l elibera şi aceasta îl ajută să -şi facă o plută straşnică,
îi dădu bucate alese, burdufuri cu vin şi cu apă şi îl lăsă să plece. Pe mare, însă, fu văzut de
Poseidon, care îi sfărâmă pluta. Norocul lui Ulise fu
o zână a mării, care îl ajută să ajungă pe ţărm, în ţara feacilor, chiar pe unde trecea Nausicaa, fiica regelui. Aceasta îl ajută să îi convingă pe rege şi pe regină, părinţii ei, să îi fac o corabie care să îl ducă în ţara lui. Şi corabia aceasta avu o soartă tristă, dar după ce îl duse pe Ulise pe ţărmul Itacei. Ulise nici nu recunoştea locurile pe unde se află, dar îi ieşi în cale zeiţa Atena, întâi sub chipul unui cioban, apoi chiar sub înfăţişarea ei. Îi spuse ca a ajuns în Itaca, dar că mai are să îi înfrunte pe ticăloşii peţitori. Îl mai învăţă ea ce să facă şi apoi îl prefăcu într -un moşneag zbârcit şi gârbovit de ani. Cu acest chip ajunse la un slujitor credincios al său şi tot aşa îl văzu prima oară Telemac, întors din călătorie. Apoi se arătă cine este, spre marea bucurie a fiului său, şi se înţeleseră să meargă la palat fără să spună nimic, Ulise sub chipul unui cerşetor. Ajuns la casa lui, prima fiinţă pe care o văzu fu câinele său, Argus, bătrân şi fără putere, care îl aştepta de douăzeci de ani să se întoarcă acasă. Îl zări şi, fără a se mişca, îşi dădu ultima suflare. Intră în palat, unde petreceau peţitorii. Întâi îl luară în râs, apoi îl puseră să lupte şi apoi veni regina Penelopa care stătu cu el de vorbă fără a -l recunoaşte. A doua zi, regina, inspirată poate de zei, le spuse petitorilor că a sosit ziua în care îşi va alege dintre ei un soţ. Acela va fi cel care va izbuti să încordeze uriaşul arc al lui Ulise. Peţitorii încercară, rând pe rând, dar nu reuşi niciunul. Ulise ceru si el voie să încerce şi regina îl lăsă, cu toată furia dispreţuitoare a peţitorilor. Fireşte că reuşi să încordeze arcul şi începu să sloboadă săgeţile în trupurile peţitorilor. Îi săriră alături şi Telemac şi câţiva slujitori credincioşi ai casei. După o luptă sângeroasă cu peţitorii, care erau câteva zeci, izbutiră să -i înfrângă şi să elibereze casa de ei. Ulise se arătă, în sfârşit, reginei, cu adevărata lui faţă şi îi mai spuse şi ceva secrete din tinereţe, ca să o convingă pe deplin că este chiar el, doar nu îl mai văzuse de douăzeci de ani şi trecuse prin atâtea… A doua zi se duse la ţară, unde trăia tatăl său şi îi spuse şi acestuia că s -a întors, în sfârşit. Nu le-a fost lungă bucuria, căci rudele peţitorilor veniră să răzbune moartea acestora. Noroc cu zeiţa Atena, care îi opri şi spuse ca voinţa lui Zeus este să fie pace în Itaca şi aşa se făcu, în sfârşit.
