Revista Timpul 179-180

Nr. 179-180

Serie nouă

Fondat la 15 martie 1876

POLIS

4-5

Mass-media românească: de la argument la insultă Opinii semnate de Melania Cincea, Ionuţ Codreanu, Doru Pop, Radu n Vancu şi Liviu Tofan

INTERVIU

12-13

Olimpia Melinte: „Străinii au cultul actorului”

DOCUMENTAR

George Enescu este compozitorul secolului XXI.

Raluca Ştirbăţ

S

întem un popor foarte ciudat. Ne atrag grozav lucrurile de domeniul frumosului, al inteligenţii… Ca muzician, pe mine nu poate decît să mă bucure. Dar ca român, regret că ţinem mai mult la faţadă decît la interior și că, apucîndu-ne să clădim casa, am început cu acoperișul și am lăsat pentru la urmă temelia…” (George

Enescu, în Luptătorul, București, 1921). Numit de Pablo Casals „cel mai impresionant fenomen muzical de la Revistă de cultură contemporană

n

Mozart încoace”, geniu și artist total, compozitor, dirijor, violonist, pianist, pedagog (chiar organist și violoncelist), înzestrat, în opinia lui Édouard Colonne, „cu un talent uriaș, întrecut doar de modestia sa”, George Enescu este departe de a-și fi ocupat locul ce i se cuvine în galeria marilor figuri muzicale universale. „Un continent presupus cunoscut”, Enescu „nu ne este încă suficient cunoscut nici nouă, Românilor – faptele o dovedesc –, necum altora”, trăgea un incomod semnal de alarmă Pascal Bentoiu.

Director: Daniel Șandru

16

România văzută din Norvegia

(Lord Yehudi Menuhin)

E TIMPUL LUI ENESCU (I)

n

Realitatea enesciană – ne place să o recunoaștem sau nu – oferă adesea prile juri de întristare. Vorbind despre ultima punere în scenă (neîmplinită, de altfel) a lui Oedipe Oedipe la Frankfurt, cronicara Lotte Thaler, o redutabilă cunoscătoare a creaţiei enesciene, scria de-a dreptul revoltată în decembrie 2013, în Neue Zürcher Zeitung, Zeitung , că Oedipe-ul Oedipe-ul enescian este „un diamant solitar, scăpărător al secolului XX”, iar absenţa sa din repertoriul permanent al marilor teatre lirice „rămîne o greșeală de neînţeles, de-a dreptul misterioasă, a industriei de operă”. Extrapolînd diamantul la întreaga operă enesciană, e posibil ca strălucirea atît de aparte a muzicii sale să fie, pentru unii, prea puternică, prea „de dincolo”, poate nu îndeajuns de „pămînteană”. �� continuare în pagina 2

România și Norvegia sînt doi termeni pe care nu-i găsești prea des în aceeași frază. Există însă, între cele două ţări, conexiuni istorice puţin cunoscute, dar absolut surprinzătoare.

REPORTAJ

n

20

Palat pentru visele minerilor. Oraviţa şi Eminescu Aici au jucat trupe celebre în epocă. În 1868 a fost și trupa Pascaly, cu poetul Mihai Eminescu pe post de sufleor. Înainte să plece din Oraviţa, Eminescu și-a făcut o poză. Cum nu s-a uscat pînă a doua zi, poza e și n acum la teatru, îl așteaptă…

februarie-martie 2014 www.revistatimpul.ro n

2 |

RESTITUIRI


Campanie

Raluca Ştirbăţ

E timpul lui Enescu (I) �� continuare din pagina 1

Întrebarea rămîne. De ce este, încă, Enescu un mare necunoscut? Ce îl făcea, bunăoară, pe compozitorul Iancu Dumitrescu să spună cu o amărăciune abia stăpînită: „În fond, Enescu nu are o ţară. E un părăsit. Opera lui Enescu, captivă, trăiește secret, într-o perfectă clandestinitate, spre mirarea străinilor iniţiaţi”? Cauzele sînt multe, obiective și subiective, dar cert e că – trebuie să o spunem – România nu și-a făcut nici pe departe datoria faţă de cel care a slujit-o pînă la ultima suflare (spre deosebire, bunăoară, de vecinele noastre Ungaria sau Cehia și atitudinea lor exemplară faţă de „compozitorii naţionali”), fie că vorbim de criza partiturilor, de lipsa unui fond de carte în limbi de largă circulaţie, de introducerea efectivă (nu efectivă (nu doar „bifată”) a pieselor enesciene în repertoriul tinerilor în școli și conservatoare conservatoare ori a lucrărilor importante, de maturitate, în programul permanent programul permanent al al stagiunilor de concerte. Starea adesea jalnică a caselor memoriale nu vine decît să întregească imaginea cu greu ascunsă la umbra acţiunilor propagandistice și a declaraţiilor patriotarde frumos sunătoare dedicate „compozitorului naţional”, sintagmă improprie și depășită, ce nu face decît să mărginească o personalitate uriașă a secolului XX, pentru care complexă ar fi doar un „sacrilegiu”, după cum termenul complexă afirma răspicat Pascal Bentoiu. Dacă dorim într-adevăr să reparăm greșelile și să ne plătim datoriile, trebuie să începem treaba – cum ne sfătuia Maestrul – de la temelie. Cu atît mai lăudabilă apare iniţiativa publicaţiei de a se alătura campaniei de salvare a casei lui Enescu din Mihăileni și, implicit, salvării salvării istoriei unei familii și a unei epoci. În casa din tîrgușorul cochet și cosmopolit de odinioară – punctul de frontieră cu Imperiul pe malul Molniţei –, micul Jorjac, mînat și îndemnat de dulcea mamă, a atins pentru prima oară un pian. Aici alerga după fluturi și curcubeie și tot aici a cunoscut prima „iubire”. „iubire”. După divorţul divorţul părinţilor, copilul-adolescent, apoi tînărul Enescu își petrecea vacanţele, venind de la Viena sau Paris, bătînd drumuri anevoioase și împărţindu-și timpul între Mihăileni (casa mamei) și Cracalia (casa tatei). Aici compunea, între plimbări „apostolești” pe dealurile Mihăilenilor și Sinăuţilor, aici și-a vegheat mama bolnavă, bolnavă, creînd una dintre cele mai frumoase compoziţii ale sale: Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră. orchestră. Aici își regăsea liniștea, energia și pofta de viaţă. Tot aici avea să facă și ultimul popas înainte de părăsirea definitivă a României, în septembrie 1946. Rămîneţi cu noi ca să reînălţăm împreună temelia unei case și să dăm la o parte văluri de uitare (voită ori nu), mistificări și confuzii ce s-au așternut ca un strat îmbîcsit peste biografia unui geniu. O vom face cu respect, delicateţe și pioșenie pentru memoria unuia dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat România. Redescoperiţi aspecte inedite sau intrate într-un con de penumbră ale vieţii și creaţiei enesciene și fiţi pregătiţi, căci… e timpul lui Enescu!

Foto coperta I: George Enescu la 19 ani, la Paris, în anul 1900, Studio Reutlinger ©. Drepturile exclusive aparțin Muzeului Enescu, București.

COLEGIUL DE REDACŢIE: Ștefan Afloroaei, Al. Andriescu, Emil Brumaru, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Stelian Dumistrăcel, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Redactor-şef: Gabriel Cheșcu

Corespondenţi Corespon denţi externi: J.W. Boss (Amsterdam), Paula Braga Šimenc (Ljubljana), Bogdan Călinescu (Paris), Eva Defeses (Lisabona), Mircea Gheorghe (Montréal), Aliona Grati (Chișinău), Teodora Manea (Exeter), Ana-Maria Pascal (Londra), Bogdan Suceavă (Los Angeles), William Totok (Berlin)

Redacţia: George Șipoș, Bogdan Ulmu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu, Sorin Semeniuc, Constantin Arcu, Sorin Bocancea, Ciprian Butnaru (tehnoredactare) Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile re vistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia: Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460 Tel.: 0040 (232) 277998 ®

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797 ISSN 1223-8597 E-mail: [email protected] www .facebook.com/Timpul.ro .facebook.com/Timpul. ro Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site-ul www.revistatimpul.ro site-ul www.revistatimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de grupul editorial Adenium.

În ediţia din iunie 2014, revista TIMPUL va realiza un supliment cu texte din următoarele genuri: proză, poezie, eseu și critică critică literară. literară. Prin urmare, invităm colaboratorii noștri să ne trimită textele pe adresa [email protected], pînă pe data de 5 iunie 2014.

www.revistatimpul.ro

Dreptul la replică Alex Ştefănescu

S

timate domnule Liviu Antonesei, Nu a fost corect să faceţi loc în paginile revistei unui articol jignitor la adresa mea semnat de Dumitru Ungureanu. Acest autor, respectuos și curtenitor cu mine pe vremea cînd îmi scria la „poșta redacţiei”, a devenit un neobosit denidenigrator al meu din momentul în care, tot la „poșta redacţiei”, i-am explicat, făcîndu-mi profesia, că un roman al său, încă nepublicat, pe care mi-l trimisese spre evaluare, suferă de vulgaritate. În afară de faptul că scrie despre mine batjocoritor (aducîndu-mi la cunoștinţă, printre altele, într-un mod nepoliticos, că un om care nu are copii nu se poate consideconsidera în rînd cu lumea), în articolul publicat în face o afirmaţie defăimătoare, flagrant neadevărată: „Pozînd în victimă a regimului comunist şi (după ce a căpătat voie de la Securitate) luptător de gherilă împotriva sistemului defunct...” etc. Cum adică „pozînd în victimă”?! Eu chiar

ADUCEM VALORILE ACASĂ!

V

iaţa și opera lui George Enescu reprezintă o parte a ceea ce sîntem ca individualitate naţională. Am făcut o incursiune prin locurile în care marele nostru compozitor a copilărit și s-a format ca muzician. La Mihăileni Mihăileni,, în judeţul Botoșani, am descoperit o casă în ruină, uitată de lume și autorităţi. Iniţiativa pianistei Raluca Știrbăţ, de conservare a lăcașului de către cei cu putere de decizie, va fi susţinută și de revista . În primul rînd, vom face cunoscut acest demers printr-o serie de articole și editoriale dedicate lui Enescu. Lista construcţiilor propuse spre renovare include și casa în care a locuit Sergiu Celibidache, din Roman (judeţul Neamţ). Ne propunem ca aceste monumente monumen te culturale românești să capete înfăţișarea și recunoașterea pe care o merită. Andrei Giurgia

am fost o victimă, după cum dovedesc extrasele din „dosarul de urmărire informativă” deschis împotriva mea de Securitate, pe care le-am reprodus la sfîrșitul volumului Convorbiri cu Alex Ștefănescu de Ioana Revnic (Editura All, 2013). În timpul facultăţii, am fost anchetat brutal de Securitate (pentru „afirmaţii dușmănoase la adresa regimului comunist”), am fost dat afară din UTC și, dacă nu intervenea salvator Zoe DumitrescuBușulenga, aș fi fost dat afară și din facultate, mi s-a retras oferta de a rămîne asistent al doamnei Cornelia Comorovschi, la Catedra de Literatură Universală și, în continuare, pînă în 1989, nu mi s-a permis să mă înscriu la doctorat și nici să călătoresc în Occident. E puţin faţă de cît au suferit alţii, dar am fost, totuși, persecutat din motive politice (situaţie pe care am făcut-o cunoscută tîrziu, acum, la bătrîneţe, tocmai ca să nu-și închipuie cineva că îmi revendic vreun merit). Și cum adică „am căpătat voie de la Securitate”?! Cum se poate cere și cum se poate obţine astăzi de la Securitate aprobarea de a scrie împotriva comunismului? După 1989 am scris sute de articole nu împotriva „siste„sistemului defunct”, ci a comunismului rezidual din vremea noastră (articole care vor apărea

în curînd într-o carte cu titlul Texte care n-au folosit la nimic ). Au fost ani cînd am plătit cu tot felul de incomodităţi faptul că mi-am luat această libertate (printre altele, mi s-a spart și devastat apartamentul, mi s-a furat laptopul în memoria căruia aveam informaţii legate de activitatea mea de președinte al Asociaţiei de Sprijin al lui Emil Constantinescu și mi s-a mînjit masa de scris cu cerneală și ouă sparte). Și vine acum un autor de romane licenţioase și lipsite de farmec literar și-mi mai mînjește și el biografia numai pentru că mi-am făcut datoria de critic literar și i-am spus sincer părerea (la cererea lui) despre încercările sale de a fi scriitor. Este frumos din partea dumneavoastră, domnule Liviu Antonesei, că acordaţi deplină libertate de exprimare colaboratorilor. Dar una este ca un autor să spună despre mine că n-am vocaţie de critic literar, că dau verdicte greșite, că scrisul meu este plin de inepţii etc. etc. (fie și fără să argumenteze), și cu totul alta să mă jignească absolut pe nedrept și să mă expună oprobriului public, atribuindu-mi fapte rușinoase imaginare. Viaţa va ajunge de netrăit în România (a și ajuns, într-o oarecare măsură) dacă nu se respectă reguli elementare de convieţuire.

februarie-martie 2014

RESTITUIRI

| 3

Revistă de cultură contemporană

Este timpul lui Enescu Casa de la Mihăileni, un loc fără timp Casa lui Enescu din localitatea botoșăneană este pe cale să devină o amintire. Pianista Raluca Știrbăţ a luat însă atitudine, incluzînd pe lista de priorităţi salvarea ei și transformarea sa într-o destinaţie culturală. Pentru asta, casa trebuie să fie preluată de la actualii proprietari și restaurată. Preţuirea locurilor în care au copilărit și au locuit marii noștri oameni de cultură este la fel de importantă ca recunoașterea valorilor pe care le reprezintă ei. Copiii noștri trebuie să știe cine a fost Enescu și să aibă posibilitatea de a vedea locurile care l-au inspirat. Iar pentru asta, autorităţile trebuie să găsească soluţii pentru restaurarea unui loc cu un evident potenţial cultural.

Scurtă istorie Casa din comuna Mihăileni a fost construită de străbunicii lui Enescu, fiind singura dintre casele memoriale enesciene construită de înaintașii compozitorului. Construcţia este reprezentativă pentru casele ţărănești din Moldova din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea. Locuinţa le-a aparţinut bunicilor după mamă ai lui Enescu, preotul Ioan Cosmovici și soţia sa Zenovia, născută Vogoride. În această casă s-a născut mama compozitorului, Maria Cosmovici, î n 1839 (sau 1851), și tot aici a și murit, în martie 1909. După moartea mamei, George Enescu devine unicul proprietar al casei și al grădinii cu livadă (iar acest lucru ar fi putut să rămînă definitiv, dacă nu ar fi intervenit schimbările din anul 1945). Mai

Îmi iubesc pămîntul natal, nu pot sta nicăieri, prin străini, mai mult de două luni, pașii mei pornesc singuri înapoi spre ţara mea, de care mi-e dor, mi-e dor... (George Enescu, în Vestul , Timișoara, 1936)

mult, el își dorea „restituirea ei în bună stare, ţinînd socoteală de vechime”, așa cum reiese dintr-un document original, pus la dispoziţia pianistei Raluca Știrbăţ de nepotul după verișoară al lui Enescu, doctorul Ștefan Botez din Constanţa (documentul a fost publicat pentru prima dată în Suplimentul de Cultură, nr. 396, din 20 aprilie 2013). Iatătextuldocumentului:„Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verișoarei mele Eugenia Dimitriu, născută Partenie, la dispoziţie pe timp nelimitat, atît cît ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinînd socoteală de vechime”. Documentul a fost semnat la Dorohoi, pe 28 august/10 septembrie 1918. La ora actuală, doctorul Botez deţine

o treime din proprietate și susţine iniţiativa Ralucăi Știrbăţ de salvare și transformare a casei în muzeu. Celelalte două treimi au fost înstrăinate, iar actul de vînzare-cumpărare din 4 ianuarie 1974 a fost întocmit în condiţii nu foarte clare. În momentul cînd cel care locuia în casă la vremea respectivă (domnul Dragoș Constantinescu) nu mai avea domiciliul în Mihăileni, el nu ar fi avut nici un drept legal să vîndă cele două treimi. În mod normal, casa ar fi trebuit să intre – cel mai tîrziu, în ianuarie 1974 – în proprietatea statului și să devină muzeu. În plus, cei care deţin la ora actuală cele două treimi au făcut actele pe numele unui cumnat, Rusu George din Galaţi (probabil din cauza faptului că pînă în 1989 nimeni nu putea deţine două proprietăţi), fără să se preocupe de întreţinerea clădirii. Dimpotrivă, aceasta a fost folosită ca magazie și hambar.

Campania de salvare a casei a fost declanșată de Raluca Știrbăţ în primele zile ale lui ianuarie 2013. I s-au alăturat imediat Suplimentul de Cultură și Europa Liberă (prin acţiunile directe ale istoricului și jurnalistului Victor Eskenasy), publicaţia britanică Arts Journal și reputatul critic muzical londonez Norman Lebrecht, postul de televiziune B1 TV. La scurt timp, Institutul Patrimoniului din București a declanșat procedura de urgenţă pentru clasarea casei ca monument istoric. Dosarul pentru clasare a fost aprobat în ședinţa secţiunii de evidenţă a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice din data de 15 aprilie 2013. Prin adresa cu nr. 977/14.05.2013 s-a solicitat Institutului Patrimoniului atribuirea unui cod de monument, la care s-a răspuns Ministerului prin adresa nr. 1971/27.05.2013, casei atribuindu-i-se codul LMI BT-IV-m-B-21063. După luni de zile de campanie susţinută în presă, cereri și scrisori deschise adresate Ministerului Culturii din ţară și străinătate (semnate de compozitori, muzicologi, cadre didactice, doctoranzi din Germania sau România, participanţi la Simpozionul Internaţional dedicat muzicii românești de la Universitatea „Carl von Ossietzky” din Oldenburg), dosarul pentru clasare a casei a fost, în sfîrșit, avizat în plen de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, în data de 22 octombrie 2013, ordinul fiind semnat de fostul ministru al Culturii, Daniel Barbu, abia o lună mai tîrziu și publicat în Monitorul Oficial din 29 noiembrie 2013.

Casa părintească şi amintirea bunicilor şi mamei lui George Enescu, un viitor loc de pelerinaj artistic, aşa cum arată astăzi Foto: Raluca Ştirbăţ

Enescu despre fluturii şi curcubeiele copilăriei „Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu, născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atît cît ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinînd socoteală de vechime.” George Enescu, Dorohoi, 28 august/10 septembrie, 1918

nr. 179-180

George Enescu a rememorat cu nostalgie momentele copilăriei petrecute la Mihăileni: „Uite, fluturele acesta eu îl prindeam cînd eram copil, în livadă la Mihăileni! Îi prindeam cu volocul și îi puneam în bold. Ce de mai desene și ce de mai culori!”. Compozitorul evoca deseori locurile pe care le îndrăgea cel mai mult: „cîmpia cu holdele de la Cracalia sau

dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului și cu pădurile alăturate”. Pe cît de rezervat și scump la vorbă era cu străinii, pe atît de comunicativ era în familie, cu apropiaţii, cărora le vorbea despre dulcele grai moldovenesc, cu haz și cu multe amănunte, reînviind imagini dragi din copilăria de odinioară. Într-una din verile copilăriei, Enescu a văzut, „după o ploaie ușoară, coada unui mare curcubeu care «căzuse» chiar în fundul livezii”. Era atît de aproape, încît a alergat după el ca

să-l prindă și să facă tumbe în locul unde minunea atinsese pămîntul, ca să i se îndeplinească dorinţele. Ca un făcut însă, curcubeul nu s-a lăsat prins… Aproape plîngînd, s-a întors în casă la mama, care l-a luat în braţe și l-a mîngîiat „cu vocea ei cea blîndă”: „Așa-i în viaţă, dragul meu. Îţi faci mereu iluzii! Dar cînd să pui mîna pe noroc, el îţi fuge dinainte…” (Raluca Știrbăţ, „Din istoria unei case uitate. Pentru salvarea casei Enescu din Mihăileni”, în revista Historia, anul II, nr. 4,

septembrie 2013). Povestea lui Enescu și a casei de la Mihăileni va continua și în numerele următoare ale , cînd veţi revistei descoperi mai multe despre puternica legătură afectivă a lui Enescu cu aceste locuri, istorii palpitante și uitate ale familiei sale, episoade mai puţin sau deloc știute din biografia compozitorului, despre acţiunile autorităţilor pînă în acest moment pentru salvarea monumentului sau reacţiile internaţionale la apelul lansat de pianista Raluca Știrbăţ.


4 |

A

sistăm în ultima perioadă la o escaladare a conflictului dintre jurnaliști de diferite apartenenţe ideologice și instituţionale. Împărţiţi după modelul și în preajma partidelor politice, aceștia își aruncă în văzul opiniei publice tot felul de acuzaţii și injurii. Nu ar fi nici un fel de problemă confruntarea dintre organisme media cu afinităţi politice diferite dacă acestea s-ar desfășura cu argumente. Dar, din păcate, asistăm la schimburi de invective, acuzaţii fără nici un fel de acoperire, glume de prost-gust și expresii suburbane. Nivelul limbajului acestor lucrători în mass-media este invers proporţional cu cel al tensiunii dintre ei. De ce s-a ajuns aici? Ce este de făcut?

Melania Cincea

Cînd presa devine paravan pentru afaceri controversate

E

xistă tendinţa să se afirme că degradarea moralei profesionale, la care asistăm în ultimii ani, este un efect al divizării presei în funcţie de afinităţile politice. Sînt de părere că nu diferenţa ideologică determină un jurnalist să-și insulte un coleg, să recurgă la manipulări, la linșaj mediatic. Deteriorarea bunelor practici în mass-media e un efect al concentrărilor de capital din presă, care au dus, în unele cazuri, la deturnarea rolului său spre sprijinirea unor forţe obscure. S-a ajuns în situaţia ca unii să facă presă nu ca pe o afacere în sine, ci să folosească presa drept paravan al unor afaceri controversate, apoi, ca mijloc de atac împotriva Justiţiei, ca mijloc de maculare împotriva oricui îndrăznește să atace aceste procedee, să pericliteze eșafodajul. Mă opresc la cazul Trustului Intact, legat ombilical de numele lui Dan Voiculescu. Unde șantajul prin presă părea, la un moment dat, un modus operandi al unora. Unde oameni de presă au făcut recent subiectul „Protestului jurnaliștilor împotriva practicilor degradante din presă”, după ce la Antena 3 se comisese un linșaj mediatic la adresa Andreei Pora. Apoi, prin intermediul Jurnalului Naţional, a fost extins la adresa altor jurnaliști, care au scris despre afacerile lui Dan Voiculescu și despre fuga lui de Justiţie, pornită la scurtă vreme după privatizarea în 2003 a Institutului de Cercetări Alimentare, al cărei artizan a fost. Maratonul judiciar la care s-a înhămat dezvăluie o rafinare a metodelor prin care un om politic poate ţine în șah, ani și ani, Justiţia: intrarea în alianţe politice, joaca de-a și cu Parlamentul, doar pentru a plimba dosarul de corupţie între instanţe și a trage de timp, folosirea afacerii media ca pe o armă împotriva celor care i-ar putea periclita nu doar afacerea, ci și libertatea. Astfel de derapaje s-au perpetuat în ultimii ani pentru că au fost tolerate de către breaslă și asociaţii profesionale. Nici după linșajul mediatic la care a fost supusă Andreea Pora asociaţiile profesionale nu au luat urgent poziţia care era de așteptat să succeadă unui astfel de episod, deși puteau să se revolte extrem de vocal. Altfel, arme eficiente să combată astfel de derapaje nu sînt. Codurile deontologice, neavînd valoare juridică, nu au valoare în activitatea curentă. Nerespectarea lor poate (nu prevede obligativitatea) să atragă după sine avertismentul, suspendarea pe o perioadă determinată a calităţii de membru sau excluderea din breaslă. Nu au valoare pentru că nu se poate vorbi despre autoreglementare. Nu se poate vorbi despre autoreglementare pentru că nu s-a vrut. De ce? Un posibil răspuns: tocmai din cauza acestor concentrări de capital, care folosesc mass-media ca scut pentru interese politice și politico-economice și, mai nou, pentru punerea la adăpost de Justiţie. Iar lipsa unei dezbateri la nivel de patronate, de breaslă, de asociaţii profesionale în legătură cu aspectele nedeontologice, ghidajul după regulile unui maniheism încrîncenat nu prevestesc că lucrurile vor intra pe un alt făgaș în viitorul apropiat.


POLIS


Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Doru Pop

Mai bine ziarist decît activist, mai bine bloger decît agent de presă?!

A

sistăm astăzi la o democratizare mediatică fără precedent, mai ales sub presiunea schimbărilor care se produc în zona tehnologiilor comunicării. Avem bloguri, platforme de socializare, telefoane mobile cu camere video, tweetere, mesagerie instant și nenumărate alte mijloace prin care putem comunica imediat cu întreaga planetă. De fapt, așa cum arăta Jay Rosen, aceste platforme reprezintă cele mai democratice forme de jurnalism, sînt expresii ale jurnalismului civic. Partea pozitivă a procesului este aceea că, după cum arăta și Dan Gillmor ( We the Media ), „ne facem propriile noastre știri”. Asistăm la o nouă formă de a face presă, numită fie „jurnalism cetăţenesc”, fie „jurnalism public”, unde oricare dintre concetăţenii noștri poate să devină creator de știri, producător de informaţii.

Aceste transformări au deschis cutia Pandorei. Pe de o parte, democratizarea a readus în prim-plan controversele legate de standardele jurnalistice. Melanjul dintre opiniile private sau chiar părerile pur subiective și practica de zi cu zi a comunicării publice au produs o superficializare generalizată. Evident că nu numai revoluţia noilor media ne-a condus spre superficializarea accentuată a sferei publice. Tabloidizarea începuse de mult să își facă efectele în presa de la noi (și din întreaga lume). Presa a fost, încă de la începuturile ei, legată de circ. De fapt, P.T. Barnum, părintele circului modern, este și creatorul unei specii de ziariști numiţi „agenţi de presă”. Angajaţii lui erau obligaţi să strecoare informaţii care să atragă atenţia asupra numerelor de circ. Agentul de presă a

fost, încă de la începuturile jurnalismului profesionist, manipulatorul de imagini și idei, angajat în mod special pentru a promova interesele unor anumite grupuri. Vedem rădăcinile de circari ale multor dintre agenţii de presă, deghizaţi în jurnaliști, expuși cu predilecţie pentru scandal, odioșenii și murdării. Talmeș-balmeșul în care ne aflăm este accentuat și de faptul că o sumedenie de activiști (pentru diferite cauze) au putut să își asume ipostaza neutră de jurnaliști. Ei au devenit portavocea unor partide, a unor politicieni, a unor idei, a unor companii sau a unor interese economice. Existau (într-o lume deja dispărută) o serie de standarde profesionale care îi ofereau ziaristului un statut special. Problema este tocmai aceea că profesionalizarea breslei nu poate avea loc în condiţiile în care chiar

supravieţuirea presei tipărite este ameninţată și pusă sub semnul îndoielii. În ritmul în care se închid instituţiile de presă, a emite pretenţii din partea ziariștilor aflaţi uneori în situaţii sociale și economice limită devine superfluu. Dincolo de orice, mai periculoase sînt tentativele de a îngrădi sau de a limita libertatea de exprimare, de orice fel. Indiferent dacă sînt ziariști, agenţi de presă sau activiști, blogeri sau comentatori online, toţi cei care se exprimă în sfera publică trebuie să fie protejaţi de principiul libertăţii absolute. Pentru că nu este vorba doar despre confruntarea dintre doi cetăţeni, despre discuţii intime sau private, ci despre binele întregii societăţi. Iar însuși faptul că discutăm despre „defectele” libertăţii de exprimare este produsul acestei libertăţi pe care nu trebuie să o pierdem.


POLIS

| 5


Mass-media românească: de la argument la insultă Boala de sistem a presei. Şi antidotul ei

Reabilitare sau revolu�ie?

Radu Vancu

Ionuţ Codreanu

D

in păcate, nu cred că „escaladarea conflictului” și inflamarea limbajului în dauna argumentelor s-au produs „în ultima perioadă”, cum prea optimist spuneţi. E mai degrabă o boală de sistem a presei românești – de la Eminescu la Cristian Tudor Popescu, trecînd prin Pamfil Șeicaru și Eugen Barbu, jurnaliștii români au preferat întotdeauna invectiva în dauna argumentului și pamfletul în locul polemicii. Iar publicul, la rîndul lui, a vibrat întotdeauna mai puternic la stilistica aceasta invectiv-pamfletară decît la argumentele per se; ce conta că Eminescu greșea adeseori, iar C.A. Rosetti avea dreptate pe fond, în străvechile lor polemici? Indiferent de argumente, Eminescu le zicea mai bine, știa să fie ironic și mordant, așa încît bietul Rosetti ieșea urecheat rău, cu toată dreptatea lui cu tot. (Nu că l-aș compara pe Eminescu & ironia lui inteligent-abrazivă cu presarii de azi & ordurile lor, Doamne păzește! Totul îi desparte – mai puţin tendinţa de a cultiva efectele de limbaj în detrimentul argumentelor. E drept, plăcerea lui Eminescu în a-și ridiculiza adversarul a fost înlocuită azi de plăcerea uciderii lui în efigie, iar fraza lui exemplară și musculoasă – de frazeologii obeze și disfuncţionale; încît e aproape o impietate să-l aduci într-o discuţie despre publiciștii vitriolanţi și agramaţi de azi. Însă boala asta de

sistem, așa metastazată cum e acum, și-a avut originea în acele simptome stilistice strălucitoare & inflamate ale scrisului lui Eminescu.) Cu toate astea, cumva inexplicabil, constat că apar jurnaliști tineri pe care stilistica invectivei nu-i mai atrage. Ziariști pe tipic european, interesaţi de argument & informaţie, ba chiar încercînd să practice ceea ce n-a interesat pe mai nimeni în presa românească pînă acum, și anume echilibrul. N-am nici o explicaţie pentru apariţia, în presa recentă, a unor jurnaliști precum Vlad Mixich, Luca Niculescu, Mihnea Măruţă, Dan Turturică, Cristian Ghinea, Miron Damian și alţi cîţiva ca ei (l-aș adăuga și pe Dan Tapalagă, jurnalist excelent, onest și cu clarviziune, dar uneori se mai lasă și el sedus de vechea școală a stilisticii inflamate; așa încît, deși îl preţuiesc mult, nu-l adaug acestui șir). Însă mă bucură ca puţine alte lucruri din ultima vreme și sînt convins că ei ar putea schimba faţa jurnalismului românesc. Ei sînt antidotul la această boală de sistem, pe care nici unul dintre organismele autoreglatoare ale breslei (CNA, CRP, AW și alte acronime) n-au putut-o regla de fapt pînă acum. Totul depinde de anduranţa lor: dacă vor fi mai rezistenţi decît sistemul, atunci peste zece ani jurnalismul românesc de invectivă va fi o boală învinsă. Iar dacă nu vor rezista, atunci chiar că nu mai avem nici o șansă.

Î

n ultimii cinci ani, retorica suburbană s-a extins atît de mult în rîndul formatorilor de opinie (nu neapărat în rîndul jurnaliștilor), încît lasă ușa deschisă unor alte întrebări. Care este limita? Care este miza? Sînt șanse de reabilitare a unei bresle confiscate de clovni, politicieni venali și indivizi îmbătaţi de omniscienţă? În anul electoral 2009 eram martori la nașterea unui nou subiect preferat de comentatorii TV: starea presei. Între dezbateri de duzină și mimatul jurnalismului incomod, cîţiva vajnici formatori de opinie găseau răgaz să se lamenteze de degradarea jurnalismului românesc. Anii au trecut, formatorii au mai schimbat trusturile și costumele, au făcut burtică și fălcuţe proeminente și ne intoxică serile cu ipocrizie și impostură. Așadar intuim un prim răspuns legat de limită: ei sînt limita. Sînt taman domnii și doamnele care ne hrănesc zilnic cu ură și dezinformare. Între timp, miza a devenit mai clară și a fost asumată. Indiferent pe ce buton al telecomenzii apăsăm, cu foarte puţine excepţii, vom da peste un trust de presă care vrea să (tele)guverneze. De sub păturica subţire și găurită a „comentariilor critice”, tot soiul de analiști și jurnaliști de curte dau indicaţii privind guvernarea, dau ultimatumuri și reclamă nedreptăţi. Doar acele nedreptăţi care sînt în acord cu politica editorială și cu agenda patronatului. Cea mai dificilă întrebare rămîne cea legată de perspectiva reabilitării breslei.

Dacă ar fi să luăm ca reper anii romantici ai presei postdecembriste (cînd luptele se duceau cu „dinozaurii” din presă) și cei zece ani dedicaţi încercării de autoreglementare a presei (anii de glorie și de orgoliu ai noilor jurnaliști), concluzia e simplă: sîntem în groapă. Dinozaurii au făcut pui, iar puii sînt de o vanitate criminală. Pur și simplu le place puterea. Organigramele instituţiilor de presă sînt supraaglomerate de șefuleţi compatibili cu zodia patronului. Însă, în tot acest tablou, adevăraţii lucrători din presă sînt scuipaţi, neplătiţi și, în cele din urmă, restructuraţi. Prin urmare, poate că nu reabilitarea trebuie urmărită, ci revoluţia. Avem nevoie de o schimbare radicală a regulilor jocului și a pîrghiilor de putere. Jurnaliștii autentici nu mai pot permite să le fie irosită munca de către toţi entertainerii și bătăușii care s-au autoproclamat deţinători ai adevărului absolut. Nu mai pot accepta ca sutele de ore de muncă de teren și de documentare asiduă să fie comprimate în calupuri de răcnete fragmentate de momente publicitare. Nu semnează petiţii de igienizare a presei, ci contracte colective de muncă ce îi protejează de abuzuri. Jurnaliștii autentici se autoreglementează și lucrează doar cu informaţia, nu cu patronii și slugile lor. Căci informaţia este o marfă valoroasă, pe care analiștii și părerologii nu o deţin. Ei au doar opinii și afinităţi. Or, jurnaliștii autentici mai au și rate la bănci, și copii de crescut.

Liviu Tofan

Presa românească actuală – recidivă agitprop

P

e cînd România derapa tot mai acut pe calea ceaușismului cu sceptru, în anii ’70, am avut șansa de a „evada” și de a deprinde jurnalismul în Occident, unde l-am practicat, timp de 20 de ani, în mediul extrem de riguros al postului de radio Europa Liberă. Paradoxal, oarecum, această șansă profesională s-a dovedit, în România postdecembristă, un handicap, iar rigoarea deontologică pe care o deprinsesem în lumea liberă m-a făcut să mă simt străin la mine acasă. Sentimentul inadecvării mele

nr. 179-180

s-a înteţit pe măsură ce presa românească s-a înregimentat și instrumentalizat tot mai mult, ca într-un fel de recidivă agitprop scăpată de sub control. În contratimp cu aparenta occidentalizare a României, am fost, în ultimii 10 ani, martorii unei fanariotizări sfidătoare a presei autohtone (print și televiziuni în egală măsură). Standardul profesional s-a erodat continuu, iar o limbă românească vorbită/ scrisă corect nu mai pare a fi o condiţie elementară. Reţeta patronilor de presă a devenit manelizarea cu rating. Dincolo

de opinia jurnaliștilor răzbate tot mai pregnant opinia grupurilor de interese. Și s-a ajuns, îmi pare, la situaţia în care jurnalistul din România de azi mai are doar libertatea de a alege cărui grup de interese vrea să-i slujească (sau de a-și abandona profesia). Nu mai e loc, cu foarte puţine excepţii, nici măcar pentru un partizanat decent, susţinut de argumente rezonabile, de dubii inteligente și de ceva talent. Un fenomen complex ca decăderea presei românești nu are explicaţii simple. Îndrăznesc, totuși, să deslușesc o cauză

primară: caracterul oligarhic al originalei democraţii românești. Contradicţiile sînt evidente: ce are democraţia cu originalitatea – un concept vehiculat, totuși, cît se poate de serios de președintele Ion Iliescu la începutul anilor ’90 – și ce are oligarhia cu democraţia? Ei bine, are, căci struţocămila României de azi este democraţia oligarhică ce s-a înstăpînit. În această stare contradictorie și confuză, controlul asupra mass-media se dovedește un imperativ al oligarhilor, pentru că permite impunerea „agendei” și măsluirea opiniei publice. Ni se prezintă astfel o Românie contrafăcută, a intereselor oligarhice de moment, care o escamotează pe cea reală, lăsată de izbeliște. Așa ceva se mai numește și manipulare.

Împătimit de jurnalism prin experienţa de la Europa Liberă și oarecum furat de peisaj (căci semne rele au existat de la început), vedeam în presa liberă din 1990 realizarea cea mai importantă din noua Românie. Acum, după 25 de ani și fiind la fel de împătimit de jurnalism, dar ceva mai treaz, văd în presa controlată și discreditată (excepţiile sînt admirabile, dar nu fac decît să confirme regula) cea mai cruntă dezamăgire. Pentru societatea românească, riscurile derivă din absenţa acelei forţe corective care este opinia publică, forţă vitală rezultată, cum ar fi normal într-o democraţie, din interacţiunea dintre o presă responsabilă și un public emancipat. Și ce o să se întîmple? Păi, vorba aceea din strămoși: o să fie bine, dar noi n-o s-o mai apucăm…


6 |


CRONICI

Omul sovietic Codruţ Constantinescu

S

Tarkovski tălmăcit prin trăire Ana Ionesei

P

rin Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei (Editura Adenium, 2013), Mihai Vacariu își dovedește calitatea de cinefil ideal, asimilînd opera lui Andrei Tarkovski printr-o conjugare echilibrată dintre abordarea teoretică – din al cărei corpus nu lipsesc Benjamin, Bergson, Deleuze, Eisenstein, Eliade, Florenski, Nietzsche –, respectiv cea afectivă, vizînd conţinuturile spirituale prezente în creaţia cineastului rus. Mihai Vacariu adoptă o metodologie tripartită (estetică, metafizică, escatologică), potrivit evoluţiei filmografiei lui Tarkovski, la care se poate constata preocuparea iniţială pentru formă, urmată de o coloratură filosofică și, ulterior, de o miză religioasă, umanistă. Atunci cînd dezvoltă ipoteza estetică, autorul explicitează poezia ci nemaului, ce neglijează firul epic diacronic în favoarea montajului, prin care substituţia reciprocă a imaginilor vizează surprinderea anumitor armonii expresive. Tarkovski împărtășește cu Eisenstein opţiunea pentru un limbaj filmic dual, raţional și iraţional, apt să surprindă o imagine autentică a timpului, prin întrepătrunderea trecutului, prezentului și viitorului, făcînd ca logica realităţii să fie suspendată în favoarea unei atmosfere onirice. De asemenea, spre deosebire de caracterul univoc al simbolului, elementele metaforice, prin indeterminarea lor, invită privitorul la o participare interpretativă care marchează trecerea de la particular la universalul înţelegerii metafizice a lumii. Crezul care traversează cartea lui Mihai Vacariu constă în aceea că familiarizarea cu filmografia tarkovskiană presupune depășirea stadiului analizei raţionale prin trăire: „Stadiul «trăitorului» de artă aparţine celui care ajunge să descopere și să trăiască arta împreună cu artistul creator. Este stadiul superior, cînd sentimentul domină raţiunea, iar memoria și deci simţirea ajung să genereze semnificaţiile ultime ale obiectului de artă”.


În repetate rînduri, Mihai Vacariu punctează refugiul oferit de filmele lui Tarkovski în perioada comunistă, cînd sălile friguroase de cinema adăposteau numeroși membri ai unei elite adepte a rezistenţei prin cultură. Atunci cînd oamenii erau dezbinaţi și manipulaţi prin regimul dictatorial, filmul avea cu asupra de măsură un rol de solidarizare și confirmare a empatiei umane. După circumscrierea fenomenologică a operei tarkovskiene, autorul virează spre o atitudine hermeneutică, motivată de relevarea unei conștiinţe istorice a înţelegerii și receptării artei. În consens cu o teză gadameriană, dincolo de calităţile propriu-zis estetice, opera de artă autentică transcende spaţiul și timpul, astfel încît actul înţelegerii surmontează orice apartenenţă istorică strict determinată. Astfel, însuși actul vizionării unui film presupune o relaţie dialogică între artist și spectator, iar elementele autobiografice din filmele lui Tarkovski, favorizînd întrepătrunderea dintre memoria individuală și cea colectivă, acced la un universal al experienţei umane. Mai mult, Mihai Vacariu semnalează faptul că, în universul artistic tarkovskian, „memoria devine substitutul realităţii, creează o nouă realitate, care este mai reală decît însăși realitatea. Este o realitate fundamentată în timp și încorporată în film prin montaj, în care dispar graniţele dintre real și imaginar”. Logica poetică tarkovskiană instituie o hiperrealitate ca rezultat al pendulării între lumea fantastică și cea externă, pînă cînd, prin concursul visului, al imaginaţiei și al memoriei creatoare, se ajunge la estomparea limitelor dintre aceste lumi. Meritul amplului eseu semnat de Mihai Vacariu rezidă atît în surprinderea elementelor-cheie pentru înţelegerea și trăirea filmelor lui Tarkovski, cît și în specificarea diferenţei dintre rolul și receptarea lor în perioada opresiunii comuniste, respectiv în cadrul democratic actual.

„Oamenii sovietici au fost pregătiţi tudent fiind în a doua parte a anilor să scrie rapoarte despre orice. Este ’90, aveam pasiunea răscolitului vorba de un element indispensabil al prin anticariatele bucureștene. organizării comuniste a muncii. RaAstfel, prin martie 1999, am cumpărat poarte lunare, rapoarte trimestriale, ravolumul Homo sovieticus de Alexandr poarte anuale, rapoarte cincinale (…). Zinoviev, apărut la Editura Dacia din Nu vă imaginaţi însă că raportul este Cluj în anul 1991, în acea perioadă atît o operaţie birocratică inutilă. Este de fastă a culturii române, de entuziasun mijloc solid de a integra oamenii mant efort recuperator și de benefică în sistemul comunist. Important nu resuscitare a adevăratei memorii. O este conţinutul, ci numai faptul că ramare palmă dată minciunii comuniste. portul există”. Altundeva, Zinoviev Este greu de găsit o personalitate mai accentuează: „Omul sovietic obișnuit paradoxală și un parcurs intelectual mai învaţă în decursul întregii sale vieţi, ciudat decît cel al fostului disident rus fără nici un antrenament special, trei Alexandr Zinoviev, un acrobat perfect, lucruri: să conducă, să critice și să fie care de la critica acerbă adusă sistemuagent KGB (…). În societatea sovietică, lui sovietic s-a întors cu 180 de grade în puterea nu este organizată pentru a ajunul perestroikăi (pe care chiar a nuservi populaţia, populaţia este organimit-o catastroikă!). Exilat din URSS și zată ca materie necesară funcţionării deposedat de toate medaliile și titlurile puterii (…) omul e doar un acordate, chiar și de cele cîștigate număr într-un proces de pe cîmpul de luptă în cel de-al masă, și nu un agent Doilea Război Mondial, cu o misiune proZinoviev s-a mutat la prie. E umilitor, dar München, unde a trăit dacă lucrurile stau din 1978 pînă în 1999, Este greu de găsit o așa, va trebui să cînd s-a întors în personalitate mai mă comport ca Maica Rusie, nemaiparadoxală și un o cifră lipsită de suportînd să trăiască parcurs intelectual importanţă”. în tabăra celor care-i mai ciudat decît cel O altă trăsătudistrugeau ţara. al fostului disident rus ră durabilă a acelei Cotitura pe care a Alexandr Zinoviev. societăţi, lăsată moșefectuat-o Zinoviev vine tenire celor de după totuși să demonstreze că implozia din 1989, a fost nu numai dinspre tabăra următoarea: „Manipularea intelectualilor comuniști se oamenilor e o știinţă. Nu mai putea dezerta (iar cartea Zeul care puţin exactă decît fizica. E vorba de a eșuat , coordonată de Richard Crossexperienţă și de specialiști cu înaltă man, o demonstrează foarte fidel), calificare. Misiunea KGB-ului este doar dar și din tabăra disidenţilor convinși de a afla situaţia și de a-i manipula pe antistaliniști și anticomuniști se putea oameni”. Iar pentru aceasta se foloseau ajunge pe parcursul anilor la poziţii cele mai destoinice minţi: „în general, filocomuniste și staliniste. Zinoviev cele mai bune creiere ale societăţii sochiar a afirmat la un moment dat că a vietice nu intră în opoziţie, ci luptă îmfost antistalinist doar pe timpul vieţii potriva opoziţiei”. lui Stalin, care a fost o mare personalitate istorică. Zinoviev este un exemplu Însă o parte a criticii sale antiocgrăitor, iar critica sa acerbă faţă de un cidentale, exprimată încă din 1982, își Occident materialist și căldicel, ipocrit păstrează valabilitatea pînă în ziua de și laș, în accepţiunea sa, o relevă foarte astăzi, cu precădere în România, care, bine. iată, a devenit, cel puţin la nivel teoreSpre finalul vieţii, Zinoviev a detic, parte a acestei lumi. „În Occident le venit un apărător încăpăţînat al lideplace să facă din orice nulitate o mare rilor sîrbi bosniaci Radovan Karadžić personalitate.” Concluzia și soluţia lui și Ratko Mladić, prezidînd chiar ComiAlexandr Zinoviev sînt individualistetul Internaţional pentru Apărare a mul umanist, o disociere a destinului lui Slobodan Milošević. Ceea ce rămîne personal de cel mai mare, geopolitic, al din acest parcurs oarecum confuz (ca și naţiunii, care-mi aduce aminte de ceea cum toţi anticomuniștii și antistaliniștii ce spune personajul Stephen Dedalus ar trebui să iubească democraţia și din Ulise de James Joyce cînd este loVestul!) este mai degrabă lupta sa vit de poliţistul Carr: „Tu să mori penanticomunistă, iar imaginea omului tru ţara ta. Să presupunem… Nu că aș sovietic așa cum a zugrăvit-o în cartea dori asta. Dar eu spun: lasă ţara mea să Homo sovieticus, apărută pentru prima moară pentru mine. Nu vreau să mor. oară în 1982, este edificatoare. PresLa naiba cu moartea. Trăiască viaţa”. curtarea funcţională în limba română Zinoviev ţipă la rîndul lui: „La dracu’ a acestui specimen de om nou este de cu măreţele voastre obiective! Am să homoscuși, care „au fost antrenaţi să trăiesc pentru mine și numai pentru trăiască în condiţii jalnice. Sînt gata mine”. Cine ar fi crezut în anul apariţiei să facă faţă greutăţilor. Se așteaptă ediţiei românești a acestui volum (1991) chiar să le fie mai rău. Se supun în faţa că trăsăturile omului sovietic, ce s-au dispoziţiilor date de mai marii zilei. Hotranslatat atît de temeinic și în România moscusul încearcă întotdeauna să pună comunistă, vor persista atît de mult beţe-n roate oricui tulbură tradiţionalele timp, rămînînd mai mult decît niște forme de comportament: e umil în faţa urme întunecate ale unui trecut prooficialităţilor, e de partea majorităţii blematic pe care-l purtăm în continuare concetăţenilor care se bucură de aproîn conștiinţa noastră naţională și care barea autorităţilor”. par a se încăpăţîna să ne urmărească Portretul realizat de Zinoviev este mult timp de acum încolo? foarte întunecat, dar perfect realist: februarie-martie 2014

CRONICI

| 7


A

u trecut cîţiva ani buni de la finalizarea interesantului studiu semnat de Grigore Chiper, redactat sub forma unei teze de doctorat. După aproape două decenii de afirmare și coagulare a optzecismului în spaţiul basarabean, demersurile de sinteză cu viziuni personale sînt încă destul de puţine, iar monografia lui Grigore Chiper își avea asigurat orizontul de așteptare. Aliona Grati

Paradigma „abia tangibilului” C artea lui Grigore Chiper Poezia optzecistă basarabeană. Schimbare de paradigmă (TipoMoldova, 2013) s-a lăsat prea mult așteptată. Mi se pare semnificativ faptul că studiul asupra poeziei basarabene de la sfîrșitul anilor ’80 și pînă la mijlocul anilor ’90, perioadă în care, potrivit exegetului, se înfiripă și se afirmă optzecismul, este realizat de un poet reprezentativ al generaţiei în cauză, căreia îi punctează evoluţia de-a lungul anilor și în calitate de cronicar al Contrafortului. Mai mult decît atît, criticul Andrei Ţurcanu consideră potrivită metafora care dă titlul primului volum de versuri semnat de Chiper pentru a formula marca optzecismului autohton: generaţia „abia tangibilului”. Iată că cel care, la momentul debutului, „anunţă un program, indică o opţiune de creaţie, oferă o cheie pentru descifrarea unui sens integral” își revendică și dreptul de a „perfecta actele” unei întregi generaţii pentru a-i asigura intrarea fastă în istoria literaturii române.

„Schimbarea la faţă a poeziei basarabene” Miza pe care o urmărește Chiper cu acest demers constă în sistematizarea unor principii paradigmatice de optică, mentalitate și sensibilitate artistică a noii poezii basarabene în tradiţia consacrată de Alexandru Mușina. Pledoaria sa în susţinerea ideii de „schimbare la faţă a poeziei basarabene” capătă fundamentare știinţifică în primul compartiment al cărţii, „Optzecismul basarabean: din dosarul unor dezbateri”. Aflăm de aici că, pentru a-și proba ipoteza „schimbării de paradigmă”, autorul face referinţă la modelul introdus de Th. Kuhn. Epistemologul american condiţionează schimbarea de paradigmă știinţifică prin existenţa unei „culturi reprezentative a savanţilor”, a unui „grup situat în interiorul unei teorii” importante, a unei „construcţii mentale larg acceptate” și „care oferă unei comunităţi sau unei societăţi pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identităţi de sine (a activităţii de cercetare,

de exemplu) și astfel pentru rezolvarea unorproblemesausarcini”.Chiper adoptă perspectiva epistemologică a lui Kuhn, considerînd-o, ca și Alexandru Mușina, în studiul său asupra poeziei moderne, valabilă și chiar profitabilă, datorită caracterului ei explorator și analitic. Evidenţierea însemnelor paradigmatice ale poeziei optzeciste basarabene s-a dovedit a fi o muncă dificilă chiar și pentru un martor al timpului. Panoramaţi, ultimii 30 de ani ai secolului trecut arată, dincolo de manifestările dubioase, nonvalorice, ca un caleidoscop pestriţ de experimente stilistice. Totuși, exegetul reușește să identifice o sumă de trăsături și principii care circumscriu noua producţie literară într-o poetică omogenă, recognoscibilă după aspectele eului poetic, delicizarea excesivă, subminarea vechilor structuri prin parodiere, schimbarea atitudinii faţă de ludic, scoaterea în relief a gratuităţii gestului comis de scriitură, prozaizare, intertextualitate, (auto)ironie. Așa cum era de așteptat, formulele de analiză a fenomenului poetic al optzeciștilor basarabeni nu se deosebesc în fond de acelea pe care teoreticienii și criticii literari le-au consacrat în România.

C Dumitru Crudu

Şcoala din Bălţi: Margareta Curtescu nr. 179-180

Optzecismul şi frînturile lingvistice şi identitare

Regimul sovietic a provocat frînturi de natură lingvistică și identitară în evoluţia literaturii din spaţiul basarabean mult peste cele pe care le-a avut aceasta în România. Se pot identifica, desigur, similitudini de ansamblu în evoluţia literaturii române de pe cele două maluri ale Prutului. Obstacolele epocii pregorbacioviste atît în RSR, cît și în RSSM au fost: lipsa acută de libertate, trecerea sub tăcere sau, dimpotrivă, atacurile furibunde la adresa poeţilor ieșiţi de sub controlul cenzurii, imposibilitatea fondării unei reviste sau a unui cenaclu coagulant etc. Totuși, optzecismul basarabean a apărut în alte condiţii decît cel românesc: „El nu a operat o opoziţie faţă de o generaţie anume, generaţia imediat precedentă, ci s-a născut dintr-o reacţie normală la ceea ce era anchilozat în literele din RSSM de mai mulţi ani ca să se cristalizeze într-un proces de sincronizare amplă cu literatura română. (…) Generaţia ’80 este prima generaţie de scriitori ieșiţi dintr-un regim cultural totalitar și profund antiromânesc, care au reușit să realizeze sincronizarea cu literatura română”.

Generaţia ’80 este prima generaţie de scriitori ieșiţi dintr-un regim cultural totalitar și profund antiromânesc, care au reușit să realizeze sincronizarea cu literatura română.

u fraza „Poezia gîndeam mă va prăpădi ea odată” se încheie volumul Margaretei Curtescu Iubirea altfel, publicat anul trecut la Editura Cartier din Chișinău. Prima întrebare care mi s-a născut în cap după ce l-am citit e de ce poeta îi atribuie poeziei niște calificative atît de apocaliptice și de prăpăstioase. În loc s-o salveze, de ce „s-o pr ăpădească”? Pentru Margareta Curtescu, poezia e o întreprindere foarte periculoasă. Pentru poeta din Bălţi, a scrie poezie e ca și cum ai mîngîia un leu ieșit din cușcă. Cu cît acesta e mai

furios și mai turbat, cu atît e mai ademenitoare și mai ispititoare tentaţia de a-l mîngîia. Și asta, deoarece „aici”, „pe caldarîmul oblic”, „nu se întîmplă nimic” – nimic bun, am preciza noi, „tăcerea” fiind „decojită pînă la sînge”, iar „depărtarea înghiţindu-i” pe locuitorii urbei „ca o bulboană”. Poate de aceea a face poezie devine ceva foarte primejdios. A face poezie într-un oraș de provincie „cu porţi închise”, în care pînă și aerul e „încremenit prin unghere”, nu-ţi poate decît adînci și accentua drama existenţială. Iată de ce poezia îi intră poetei direct sub piele,

Chiar dacă, în graba sincronizării, tînăra poezie basarabeană nu întrunește însemnele menţionate pe toate segmentele ei și, în lipsa condiţiilor postindustriale, are restanţe la capitolul integrării în postmodernitate, aceasta se profilează ca o nouă paradigmă. Ca și optzeciștii din ţară, poeţii basarabeni sînt foarte diferiţi ca manieră, stil și limbaj, dar pot fi surprinși într-un spectacol temporal și stilistic precis. Ceea ce-i unește pe Nicolae Popa, Lorina Bălteanu, Andrei Ţurcanu, Emilian Galaicu-Păun, Călina Trifan, Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Valeriu Matei, Nicolae Leahu, Maria Șleahtiţchi, Margareta Curtescu, Teo Chiriac, Alexandru Corduneanu, Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu, Mircea V. Ciobanu ș.a. este „atmosfera globală” și poetica specifică, structura comună, sensibilitatea, mentalitatea, viziunea asupra eului și a lumii etc., cu care ei își pot revendica statutul unui pluton distinct. Cu întîrziere faţă de congenerii din România și într-un context mult mai dificil, poeţii basarabeni reușesc să se lanseze cu o platformă cvasicomună, promovînd o concepţie artistică viabilă. În prima fază a „ofensivei”, ei își construiesc programul ca o replică la neosămănătorismul baladesc în variantă sovietică și la metaforizarea excesivă. Tinerii se despart mai ales de ceea ce ei numesc „jelalnice eufonii” patriotarde, care, după părerea lor, au condus la serioase blocaje, ameninţînd cursul firesc al evoluţiei literare. Primii optzeciști vin direct din interiorul generaţiei anterioare, schimbîndu-și formulele din mers. Manifestîndu-se mai întîi sub semnul tardo-modernist, al unei „oboseli” și „răceli” ontologice de tipul fin de siècle, aceștia glisează spre un limbaj ce operează mărci po(i)etice postmoderniste. Tinerii poeţi aleg fără ezitare verva și spiritul bășcălios, ironic și ludic, limba jul dezinhibat și prozaizarea lui extremă, declarînd „război” convenţionalismelor și automatismelor politice, sociale și poetice, rimei, ritmului, muzicalităţii și metaforei. Reacţia scriitorilor cu influenţă în cîmpul literar nu s-a lăsat mult așteptată, tinerii au fost imediat învinuiţi de impudicitate și pornografie, acuzaţii care se mai aud și astăzi în unele medii. În pofida confruntărilor zgomotoase și a marginalizării tinerilor nonconformiști, noua generaţie se impune ca grup. Insistenţa cu care exegetul promovează acest program estetic generaţionist trădează dorinţa de a-și limpezi propriile opţiuni de creaţie, pe care nu le poate articula decît în relaţie cu cele ale colegilor. Astfel, poetica optzeciștilor, în formula lui Chiper, are o structură dialogică, prezentîndu-se ca un spectacol de voci cooperante ale poeţilor din diferitele epoci ale literaturii române. Colegii săi de generaţie pot fi pe deplin mulţumiţi de faptul că și-au găsit exegetul cu suficientă forţă de cuprindere, luciditate critică și fineţe interpretativă pentru a le asigura, în timp, atenţia sporită cititorilor.

în artere, ca acul unei seringi. „Sînt femeie am ţipat și scriu”, zice poeta într-un alt loc, insistînd mult asupra condiţiei sale feminine, într-un oraș în care „s-au înmulţit cerșetorii (…) înfășuraţi în zdrenţe mirosind a urină”. Într-un asemenea oraș, pînă și poezia e un fel de zdreanţă care nu poate să ascundă goliciunea trupului, de aceea fiind și mai dramatică. Din cauza asta, poeta crede că s-a născut „cu faţa udă de lacrimi”. Și tot din cauza asta nu poate fi o scăpare nici retragerea într-o „hrubă de sticlă”.

Unele dintre cele mai frumoase poeme din acest volum sînt despre frică. Spaimele sînt atît de puternice, încît în faţa lor omul devine o păpușă de cîrpă. Frica se insinuează pe neprins de veste, de unde nu te aștepţi. La început, e doar ca o boare, pînă cînd se transformă într-un căpcăun: „și inhalam inhalam parfumul acela straniu care îmi amintea de nopţile cînd pe urmele mele pășea căpcăunul să nu/ mă înghită îi declamam lungi poeme cu rimă ordonate/ frumos în catrene”. Iată de ce și iubirea Margaretei Curtescu e altfel.


8 |

CRONICI


O viaţă pentru muzică. 150 de ani de la nașterea lui Richard Strauss

„Daphne” şi Joseph Göbbels Cătălin Sava Cronică muzicală

Î

n 1949, la aniversarea a 85 de ani, Richard Strauss e acasă, în Zoeppritzstrasse 42 din Garmisch-Partenkirchen, așezat la pianul său din lemn de cireș. Un aparat de filmat Rolleiflex, manufactură Franke & Heidecke, toarce încetișor pe trepied, cadrat pe mîinile aniversatului. În salonul vilei jugendstil, cu pereţii acoperiţi de tablouri ale impresionistului berlinez Cristian Rolf, se filmează în liniște. Echipa turnează documentarul Ein leben für die musik ( O viaţă pentru muzică ). Realizatorul Alfred H. Jakob îl roagă să interpreteze un fragment din monumentala sa creaţie. Și-ar dori ceva din Don Juan. Nu îndrăznește să-i ceară Tod und Verklärung, aluzie clară la sfîrșitul implacabil, chiar dacă transfigurat. Poate Till Eulenspiegel. Sau mai bine Der Rosenkavalier, cea mai cîntată operă a sa. Bătrînul muzician alege acorduri din Daphne, o tragedie bucolică după Metamorfozele lui Ovidiu și Bacchae de Euripide. Pasajele alese de Strauss și înregistrate pe pelicula lui Jakob sînt uimitoare. Daphne e o ciudăţenie, uitată la acea vreme, iar înregistrarea de peste 25 de ani, făcută tot de Karl Böhm la Deutsche Grammophon cu Hilde Güden, Fritz Wunderlich și Filarmonica din Viena, confirmă capodopera: orchestraţie luxuriantă, abundenţă melodică, interdependenţă a motivelor și o armonie extrem de complexă. Finalul partiturii, cu transformarea personajului Daphne, e unul magic, depășind chiar poezia serenă din Im abendrot , ultimul dintre cele patru cîntece cu opus postum ale mai cunoscutului ciclu Vier letzte Lieder, scris de Strauss cu puţin înainte de 1948 și încheiat cu emoţionala interogaţie asupra metaforei asfinţitului: Ist dies etwa der Tod? („Este aceasta poate moarte?”). Acest fragment din documentarul lui Alfred H. Jakob e emblematic pentru personalitatea lui Richard Strauss. În ultimul an al vieţii, compozitorul și

n e h c r i k n e t r a P h c s i m r a G , t u t i t s n I s s u a r t S d r a h c i R | ©

dirijorul care a revoluţionat muzica secolului XX e același personaj i nconturnabil al vieţii muzicale, pe care a scandalizat-o și influenţat-o mai bine de jumătate de veac. Asemenea lui Hans Castorp, personajul principal din romanul marelui său contemporan care l-a acuzat de nazism, Strauss a urcat și coborît muntele vrăjit al unei vieţi de superstar. A cunoscut patru regimuri diferite din istoria Germaniei, a trecut prin cele două mari războaie mondiale, a dirijat patru dintre cele mai mari aparate simfonice ale timpului său

și mai ales, prin creaţia abundentă, a revoluţionat istoria muzicii universale, în special în domeniul liric. A fost acuzat de nazism, și nu doar de către Thomas Mann, ci mai ales de fiul acestuia, Klaus, pentru că în 1933 era numit de către ministrul Propagandei Publice, Joseph Göbbels, președinte al Reichsmusikkammer, fapt care l-a făcut pe celebrul dirijor Arturo Toscanini să spună: „În faţa compozitorului Strauss îmi scot pălăria; în faţa omului Strauss mi-o pun la loc”. Cu toate onorurile de care s-a bucurat, nu pentru

„Metropia” figurează o utopie, deconspiră o distopie și constituie, în forma sa de materializare în spaţiul expoziţiei de artă contemporană, o heterotopie.

Oraşul ca dorinţă şi reprezentare Cristian Nae „Spaţiul a fost construit conform unei idei utopice. Spaţiul promitea utopia. Utopia era guvernată. (…) Spaţiul absolut devine o dorinţă (…). Existenţa spaţiului ar trebui pusă sub semnul întrebării. Cine definește spaţiul?” O voce șoptește aceste cuvinte în penumbră. Solitară, ridicată pe un postament, macheta unei metropole contemporane aruncă pe pereţi umbrele unor clădiri impersonale. La intervale neregulate, o muzică și o atmosferă cinematică, înălţătoare și maiestuoasă proiectează asupra imaginii metropolei semnificaţii monumentale. Recunoști un fragment din Uto pia Spaţială 2001. Atunci cînd,


obișnuit cu penumbra, începi să te deplasezi prin spaţiul de expunere, sesizezi disconfortul creat de cutiile de carton care o înconjoară, umplînd întregul spaţiu al galeriei. Te gîndești involuntar la multitudinea de persoane fără adăpost împinse la marginile metropolelor de astăzi. Această viaţă trăită în obscuritate contrastează cu luminile spectaculoase ale orașului, aruncate de o proiecţie video pe faţadele clădirilor ce compun modelul cetăţii actuale. Aceasta este experienţa facilitată de expoziţia „Metropia”, deschisă recent la Galeria apARTe a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iași, cu

sprijinul Institutului Francez și al Asociaţiei Vector, avîndu-i în prim-plan pe artiștii Bogdan Armanu și Silvia Amancei. Tema expoziţiei o reprezintă metropola – sau, mai curînd, imaginea sa, dorinţele pe care le generează, ancorate într-o formă înaintată de exploatare a corpurilor și de guvernare a spaţiului în societatea capitalistă avansată. Utilizarea unei imagini futuriste pentru a critica societatea contemporană prezentă nu este nici pe departe o noutate. Atunci cînd utopia ia forme hidoase, cînd reflectă societatea accentuîndu-i discrepanţele, cinismul și brutalitatea, ea se transformă în distopie. Lumile sale posibile

o foarte lungă perioadă, nu a putut să-și salveze familia de la moartea în lagărele naziste. Nora sa Alice, căsătorită cu fiul său Franz în 1924, era evreică, iar conform legilor rasiale naziste, și nepoţii săi. Chiar dacă a reușit să-și apere rudele în timpul terorii Kristallnacht din noiembrie 1938, iar în 1942 s-a mutat cu ei la Viena, unde a beneficiat de protecţia liderului organizaţiei Hitler Jugend și a gauleiter-ului capitalei Austriei Baldur von Schirach, spre sfîrșitul războiului, mai mulţi membri ai familiei au fost arestaţi și deportaţi. Cînd zecile de scrisori pe care le-a trimis către SS, în care cerea eliberarea acestora, n-au dus la nici un rezultat, compozitorul nu a ezitat să meargă personal la poarta lagărului. Fără nici un rezultat: toţi au murit sau au fost uciși, în Theresienstadt și în alte lagăre. Întrebat, după căderea celui de-al treilea Reich și sfîrșitul războiului, de ce a acceptat numirea lui Göbbels, Strauss a răspuns: „Am sperat că voi fi în stare să fac ceva bun și să previn nenorociri și mai mari”. Timp de mai bine de 50 de ani de la moartea lui Strauss, posteritatea a avut rezerve faţă de ceea ce majoritatea criticii istorice și muzicale a numit colaboraţionismul cu regimul nazist. Dacă luăm în calcul mărturiile arhivelor și concluziile cercetătorilor, omul Richard Strauss este exonerat astăzi de această teribilă sintagmă. Iar dacă în cursul timpului istoricii, cu precădere cei germani, au ajuns la această concluzie bazată pe date concrete, din punct de vedere muzicologic, cele două aripi principale ale breslei internaţionale – cea americană, mai contondentă și mai realistă, și cea germană, mai subiectivă și mai atașată de importanţa operei, și nu a faptelor autorului – s-au împăcat mai greu, rezonînd, într-un final, într-un punct comun. Semnele de întrebare vor rămîne însă pentru cei care nu vor putea acorda decalajul dintre integritatea muzicală a lui Richard Strauss și cea uman-personală: chiar dacă nu a fost nazist ori susţinător al regimului Hitler, muzicianul Strauss a colaborat de bunăvoie cu un regim criminal și profund imoral. Iar acest lucru sună destul de fals, cînd se î ncearcă armonizarea măreţiei operei cu cea a persoanei. Conform mărturiilor familiei, Richard Strauss a continuat să cînte la pianul său din lemn de cireș, în salonul vilei din Zoeppritzstrasse, alte fragmente din Daphne chiar și după plecarea echipei care a filmat Ein leben für die musik. A cîntat pînă în ziua morţii (8 septembrie 1949).

Cronică de arte vizuale ne prezintă scenariile cele mai rele, în care prezentul ar putea fi captiv. „Metropia” împărtășește cîte ceva din toate acestea. Ea figurează o utopie, deconspiră o distopie și constituie, în forma sa de materializare în spaţiul expoziţiei de artă contemporană, o heterotopie. Esenţial rămîne faptul că, între orașul ideal, adică metropola insulară în care viaţa facilitată de tehnologie este trăită în orizontul plăcerilor, și viaţa precară a celor mulţi se deschide, potrivit artiștilor, o prăpastie tot mai adîncă. Această falie socială constituie, în fapt, obiectul instalaţiei propuse de Bogdan Armanu și Silvia Amancei. Fără a incrimina, instalaţia concepută de cei doi artiști reușește să semnaleze acest decalaj cu mijloace expresive judicios calibrate, ridicînd întrebări despre ceea ce părem a cunoaște cu toţii, dar nu găsim nici timpul, nici spaţiul pentru a reflecta îndeajuns asupra lor.

Căci metropola este, în fond, pentru cei mai mulţi dintre noi, o utopie, nu pentru faptul că nu ar putea exista într-un spaţiu determinat, ci doar în imaginaţia artistică, ci tocmai pentru că orice metropolă, fie că vorbim despre New York, Tokio, Shanghai sau Dubai, deţine astăzi complexe mecanisme de excluziune financiară. Ele devin astfel reprezentări ale fluxului financiar, o emblemă a utopiei capitaliste a bunăstării nelimitate. În același timp, însă, potrivit artiștilor, viaţa metropolei pare a fi supusă astăzi tiraniei plăcerii. Ea își izolează cetăţenii într-un simulacru al lumii la îndemînă, în care orice pare posibil. Întrebarea filosofică ridicată de tinerii artiști ieșeni devine astfel tot mai acută: cine definește spaţiul nostru social? Și mai cu seamă în ce măsură putem rezista fascinaţiei metropolei, care exprimă, in nuce, idealul de consum ce pare să ne captiveze tot mai mult imaginaţia? februarie-martie 2014

CRONICI

| 9


Cu trenul pe ecranele berlineze, cu haltă la DaKINO Irina-Margareta Nistor Cronică de film

D

upă Snowpiercer, trenul coreean, cu distribuţie universală, de la Ed Harris la Vlad Ivanov, pentru unii închisoare, pentru alţii spa pe șine, trecînd pe la legendarul Shanghai Express, cu Marlene Dietrich, că tot e la modă Cathay, cu trei filme în competiţie și un jurat din In the Mood for Love, Tony Leung, dar și o remarcă bizară dintr-un film scandinav, că de fapt chinezii sînt evreii Asiei, vom lăsa Orient Express și vom trage virtual la The Grand Budapest Hotel. E un film care vă va încînta și vă va șoca în același timp (garantat altfel decît Nymphomaniac, chiar dacă afișele lor seamănă ameţitor, o sincronicitate și nimic mai mult, cînd sînt scoși la vedere, în pătrăţele simetrice, protagoniștii, mulţi la număr – 17, în cazul de faţă) și veţi dori să-l revedeţi! E suficient, pentru început, să vedeţi online trailerul. Veţi constata că are atîtea vedete, încît n-o să vă vină să vă credeţi ochilor… Povestea e spusă cu flashbackuri, anii curg cum poftesc, înainte și înapoi, fără să obosească însă, așa cum se întîmplă adesea cînd regizorii se cred la volanul mașinii timpului. O clădire impresionantă, care arată ca un tort imens, cu glazură din spumă de zmeură, plină cu amintiri și care trimite uneori la Kubrick și la al său Shining sau la Barton Fink al fraţilor Coen. Ideea, după cum mărturisea regizorul Wes Anderson, are de-a face cu Grand Hotel, pelicula cultă cu Greta Garbo semnată de Goulding, și cu multe altele din aceiași ani de aur, ’30, semnate de Lubitsch și nu numai, pe care le-a revăzut în perioada filmărilor, în sătucul de la graniţa Germaniei cu Cehia și Polonia. Ca să ne dea și mai mult impresia că am putea fi clienţii acestei aventuri, cineastul ne trezește toate simţurile, graţie imaginilor extrem de colorate și filmate cu mai multe tipuri de tehnici. Prin urmare, simţul olfactiv ne este trezit de parfumul Air de Panache al domnului Gustave H, pe care Ralph Fiennes l-a descris cu umor ca fiind rusesc, profund ortodox, cu aromă de tămîie. În privinţa dulciurilor apetisante, doar ni le-am imaginat, iar muzica a fost împănată cu părţi originale din genialul și multinominalizatul și cesaro-oscarizatul Alexandre Desplat. Nu lipsesc cîinii și pisicile, o motocicletă, misterul unor chei, cărţile de tarot, o hartă a Mexicului – semnul din naștere pe obrazul unei cofetărese (Saoirse Ronan), probabil o aluzie la Gorbaciov sau doar la faptul că Wes s-a născut în Texas, cum s-a justificat el –, o văduvă suprarealistă, cu o coafură cît Turnul din Pisa, încă amatoare de amor,

nr. 179-180

interpretată, cu pofta de a se mai urîţi puţin, de Tilda Swinton (iniţial, ar fi trebuit să fie Angela Lansbury), Lea Seydoux (aici, o umilă servitoare), un Jude Law seducător, un Defoe înspăimîntător sau un Brody dezgustător de ahtiat după bani și nelipsitul Murray. N-au fost uitaţi nici Owen Wilson, Jason Schwartzman, Jeff Goldblum (aproape de nerecunoscut), Edward Norton (ambiguu ca la debut și fericit că poate purta uniformă militară), Keitel, Amalric și Murray Abraham, precum și nouvenitul Toni Revolori. Iar pe lîngă toate acestea, mașini vechi, de colecţie, un Rolls-Royce galben, o pușcărie, o încercare de evadare, tatuaje, mustăţi à la Dalí (pentru că tot sîntem în Berlin) sau Avaramu, dar și o eleganţă impecabilă, de Ritz. Thrillerul suprarealist se desfășoară într-o ţară imaginară, Zubrowska, o chintesenţă a Europei de Est, dar care m-a dus cu gîndul la Carpathia din Prinţul și dansatoarea, tot așa cum însemnele cu iz nazist – zvastica, devenită zigzag – au ceva în comun cu X-urile suprapuse din Dictatorul lui Chaplin. Totul începe într-un cimitir, în 1985, iar apoi ne întoarcem în 1968 și tot mai înapoi, în deceniile interbelice. Lifturile și funicularele par a fi mijloacele de transport ideale. Scriitorul (Tom Wilkinson), exasperat de un puști prost-crescut (ca într-o scenă celebră dintr-un documentar cu Brejnev și nepoţica lui sîcîitoare), citează din memoriile lui Zweig (un autor uitat și necunoscut în Marea Britanie, remarcă realizatorul, neștiind că tocmai s-a mai ecranizat o operă a scriitorului austriac, Promisiunea, pusă în imagini de Patrice Leconte și care va sosi și în cinematografele noastre). În timpul interviului pe care mi l-a acordat în tren, am aflat ce a declanșat pasiunea pentru cinema, inclusiv pentru cel făcut de alţii. Omul care știa prea multe al lui Hitchcock, cel cu James Stewart (pe care aceeași Berlinală l-a premiat de două ori), și Pantera roz au fost primele vizionări în sală, în copilărie. De aici a pornit dragostea pentru a șaptea artă. Wes Anderson își dorește să vină în România, știe de filmările lui Coppola pentru Tinereţe fără tinereţe și l-ar tenta ideea să-și prezinte cîteva dintre producţii, urmate de sesiunile Q&A. E mare lucru să-i faci fericiţi pe oameni timp de două ore, într-un hotel de lux… cinematografic. Face mai mult decît toate premiile din lume! Și încă un detaliu: nu rataţi cazaciocul animat de pe genericul final al filmului.

Cronică de teatru

Un recital omagial Dana Ţabrea

A

ctorul Naţionalului ieșean Petru Ciubotaru și-a serbat cei cincizeci de ani de teatru pe scenă, în cadrul unui spectacol ( Tinereţe fără bătrîneţe și teatru fără de moarte. Petru Ciubotaru – 50 de ani de teatru ) ce a adus la un loc o serie de roluri abordate de-a lungul timpului, considerate izbutite ori care, dimpotrivă, i-au bîntuit conștiinţa ani de zile, în căutarea unor formule de recizelare. Acesta a recitat fragmente din poeme (Arghezi, Esenin), intercalînd, printre momentele de spectacol, pasaje de rememorare a unor evenimente legate de viaţa sa și lumea teatrului, printre care aș nota două: prima expunere la fenomenul teatral ca elev spectator ( Luceafărul de Mihai Eminescu, recitat la TNI) și primul monolog remarcant, datînd din timpul studenţiei. În cazul celui din urmă, modul de percepere s-a modificat, de la dramatizarea realizată atunci, în cheie comică, la sugestia unui coleg, nemulţumindu-și maestrul (profesorul Alexandru Finţi), la cea de acum, tratată cu seriozitate și aplomb, propusă spre evaluare (rolul „Figaro” din Nunta lui Figaro de Pierre Beaumarchais). Petru Ciubotaru este primul actor care iniţiază un asemenea proiect, un spectacol-recital conceput de el însuși, spre a-și celebra cariera, aducînd în faţa publicului un eveniment care îl privește atît personal, cît și profesional. Într-un cadru degajînd atmosfera scenică, cu iz de teatru de demult (o cabină de artist – pe masă, cîteva obiecte oarecare, alături de coroana lui Ștefan cel Mare, trimiţî nd la unul dintre rolurile interpretate în Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea; costume de epocă relevante pentru rolurile sale și o scripcă), dar și interpretări muzicale live la instrumente cu coarde, recitalul propriu-zis a alternat cu momente de adresare directă, cînd actorul și-a dezvăluit cu naturaleţe fărîme din viaţă. Citez un fragment dintr-un roman în curs de apariţie semnat de Andrei Ruse, cu referire la Cristian Vasile, celebrul

interpret al bine-cunoscutei romanţe Zaraza: „Nu poţi realiza lucruri de excepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate și firesc. Să pășești în scenă ca pe stradă” . Consider că spectacolul lui Petru Ciubotaru, un omagiu adus propriei cariere actoricești, nu poate impresiona altfel decît prin simplitate, sinceritate și firesc: realmente, acesta a ajuns să pășească pe scenă ca pe stradă și să coboare în mijlocul spectatorilor, stînd la taclale cu ei. Punînd între paranteze momentele de autobiografie, expusă cu francheţe în faţa spectatorului, și concentrîndu-mi atenţia doar pe cele strict artistice, pledoariile lui Petru Ciubotaru ar putea viza următoarele: atingînd considerabila vîrstă scenică de 50 de ani, și-a permis un periplu cu sens printr-o multitudine de roluri și recitări, exprimînd o concepţie asupra lumii atît sobră, cît și amuzantă, preluată, pe de o parte, de la William Shakespeare („Lumea întreagă e o scenă și toţi oamenii sînt actori”), iar pe de altă parte, de la Tudor Arghezi (cosmogonia hazlie și naivă din Facerea lumii ) și o concepţie asupra dragostei, recitînd din Serghei Esenin, poetul mereu îndrăgostit și, iremediabil, decepţionat. Renumitul actor de comedie a încercat să demonstreze că a ajuns la un palmares de actor deplin, apt să abordeze atît texte zburdalnice, cît și texte grave, de actor care își permite să jongleze atît cu texte culte, cît și cu repertoriul folcloric, trecînd cu repeziciune de la Cehov la Eu sînt Barbu Lăutarul sau de la comedie la dramă. În plus, Petru Ciubotaru a părut să-și reamintească ce înseamnă să fii copil, dînd dovadă, în această privinţă, pe parcursul întregului spectacol, de aceeași onestitate care-l caracterizează. Acesta a recitat alături de doi copii, alăturîndu-li-se, apoi l-a personificat pe Vanka în mod veridic. Nu numai că a povestit frumos, dar a și recunoscut cu sinceritate, la final, că a obosit.

(Tinereţe fără bătrîneţe Şi teatru fără de moarte. Petru Ciubotaru – 50 de ani de teatru , Scenariul Şi regia: Petru Ciubotaru. Scenografia: Nicolai Mihăilă. Teatrul Naţional IaŞi, Sala Studio. Premiera: 17 ianuarie 2014)


10 |


Traduceri aminte

Şerban Foarţă

PROEME Traduceri din Francis Ponge

Stridia De dimensiunile unui galet intermediar, e de un aspect mai zgrunţuros, de o culoare mai puţin egală. E o cămară îndărătnic încuiată. Cu toate astea, poate fi deschisă: o ţii atunci într-un căluş de cîrpă, slujindu-te de un cuţit (nu prea loial, acesta) cu ştirbituri şi revenind asupră-i în repetate rînduri. Curioase, degetele se zdrelesc, însîngerîndu-şi unghiile: e o activitate grosolană. Şocurile îi marchează, din loc în loc, învelitoarea cu nişte cercuri albe: un soi de-aureole. Lăuntric, e-o întreagă lume, care se bea şi se mănîncă: sub un firmament (vorbind la propriu) de sidef, cerurile superioare se prăvălesc asupra celor inferioare, dînd naştere-mpreună unei mlaştini: un săculeţ cu bale verzulii, tremurătoare şi-adiind mirosuri, tivit cu ciucuri de dantelă negricioasă. Rarisim, o soluţie-nrourează gîtlejul sidefiu al lor, cu care ne gătim numaidecît.

Pîinea Suprafaţa pîinii-i minunată datorită,-n primul rînd, acestei cvasipanoramice impresii pe care ne-o dă ea: de parcă ai avea la dispoziţie Alpii, masivul Taurus sau Cordiliera Anzilor, sub propria-ţi mînă. Astfel, dar, o massă fără formă, gata să eructeze, fu, pentru noi, împinsă-n cuptorul sideral, unde, întărindu-se treptat, a luat aspectul unor văi, al unor creste, al unor serpentine sau crevase… Şi, iată, toate planurile-acestea atît de net articulate, lespezile-acestea subţiri pe care-şi culcă lumina sclipetele ei, cu luare-aminte, fără o singură privire pentru nedemna moliciune subiacentă. Subsolul ăsta dezlînat şi rece, care se cheamă miez, îşi are propria-i ţesătură, ce-aduce cu-a bureţilor spongioşi: frunze sau flori, aici, sînt alipite, pe toate părţile, ca nişte siameze. Pîinea învechindu-se apoi, aceste flori pălesc şi se restrîng: se desfac unele de altele, atunci, ţesutul lor făcîndu-se friabil… Să frîngem, însă, pîinea: căci ea se cade-a fi, în gura noastră, nu atît obiect de contemplaţie, cît unul de consum.

Romul ferigilor De sub ferigi şi frumoasele odrasle ale acestora, am oare eu priveliştea Braziliei? Nici lemn pentru construcţii, nici steri de aprinjoare: soiuri de frunze-ngrămădite pe pămînt, pe care le înmoaie un vechi rom. Lujere,-n creştere, cu freamăt scurt, fecioare precoce fără vreun tutore: o amplă turmentaţie de palmate ce şi-au pierdut orice control de sine, dosindu-mi, fiecare, două treimi din cer.

Cele coapte În tipograficele zmeurişuri ce le alcătuie poemul de-a lungul unui şleau neducînd dincolo de lucruri, nici întru spirit, anumite fructe-au luat fiinţă din aglomerarea unor sfere pe care e de-ajuns, ca să le umpli, o picătură de cerneală. Negre, trandafirii sau verzi-cazon, în devălmăşie pe ciorchine, ele oferă mai curînd tabloul unei familii mîndre la vîrste osebite, decît o îmbiere la cules. Dat fiind decalajul dintre sîmburi şi, prea puţină, carnea lor, păsările nu le prea fac haz, alegîndu-se cu mai nimic, de fapt, cînd, de la cioc la anus, acestea le parcurg. Poetul, însă,-n cursul profesionalei preumblări a lui, bine face să le ia drept pildă: „Uite”,-şi spune el, „cum, nu o dată, reuşesc eforturile unei flori foarte firave, fie şi dacă ocrotită de un hăţiş rebarbativ de mărăcini. Fără prea multe alte calităţi, iată-le coapte, coapte cu desăvîrşire – după cum şi acest poem e gata”.


A

m copilărit claustrofil. Cu tavanul în cap, însă cerul aproape, cu o fereastră cît deschiderea braţelor unui preșcolar, soba la picioarele patului (în care am dormit cu maică-mea de la patru la paișpe ani), wc-ul în curte (plus uriașa oală de noapte, ascunsă sub pat cu vinovat-inocentă oroare) și cișmeaua la colţul străzii. Cameră de trei pe trei, lipită de dormitorul-bucătărie al bunicilor. Un șifonier scorojit, un lighean ruginit, o lustră cu trei becuri de patruzeci, fără bibliotecă, fără tablouri, garderobă, bibelouri și macrameuri, dar cu ploșniţe, gîndaci, podea gudronată, covor de iută, șoricei printre lemne și cărbuni. Plus doi fazani, o egretă, un stîrc șerpar, o prigorie și-o gaiţă: trofee de vînătoare semeţ împăiate și atîrnate triumfal pe pereţii coșcoviţi de bunicu-meu, mare vînător și pescar, meșterul vrăjitor al copilăriei mele. Casă de chirpici, cu o curte cît să-ntinzi două cearceafuri pe sîrma belaliu susţinută de prăjina înjurată sistematic de unchiu-meu cum că aluneca invariabil și-i murdărea izmenele. Inconturnabilele zorele, plus viţa-de-vie sălbatică pe gardul cu suliţe, apoi coteţele găinilor și cîinilor, pivniţa cu cartofi, varză, funii de ceapă, murături și șobolani cît

Să te ascunzi în fugă, excitat ca naiba la „faţe-ascunselea”, împreună cu nimfeta Gabi, printre cauciucuri uzate, munţi de gunoaie, fiare vechi, dulapuri delabrate și mortăciuni de tot felul, să-i închizi bietei fete ochii cu buzele tale, să o cuprinzi de talie, simţindu-i de-a dreptul letal căldura trupului și să-i presupui (utopic) mugurii sînilor, pentru a-i șopti fals ghiduș „taci, că nu ne vede nimeni”, apoi așa ceva este, vă rog să mă credeţi, mai ceva ca toate aventurile lui Huck Finn. Cules de melci după ploaie. Dat zăpada ore în șir, cărat sifoane, cărat lemne și cărbuni în pivniţă, curăţat soba și coșul, mersul zilnic la piaţa „Progresul” (fostă „Donescu”) și după pîine „la Bușoi”, două străzi mai încolo. Incursiuni picarești, cu sau fără bicicletă, printre cîini fioroși, golani flenduroși, ţigănuși imprevizibili, beţivi seculari și sectoriști indolenţi, aflaţi în dulce complicitate alcoolico-erotic-pecuniară cu mîloasele subterane infracţionale. Mireasma rufelor uscate în ger, mirosul fumului ieșit pe hornuri, guiţatul infernal al porcilor la tăiere, aromele gutuilor și merelor puse la copt sau la uscat pe sobă. Fierul de călcat cu cărbuni și cocoșel în vîrf.

Cutiile de chibrituri și casa cu pridvor pisica, bașca magazia cu acoperiș gudronat, înlăuntrul căreia tronau undiţele noastre și de unde avea să ne fie răpit de hingheri motanul Mișu, blănosul boier greu recuperat de la negricioșii bandiţi, cu șpagă și bonus cîteva sticle de ţuică. Și totuși, oricît de mare admirator al scrisului cărtărescian aș fi, cu orbitoarele-i exfolieri onirice petrecute pe Șoseaua Ștefan cel Mare, sînt fericit că n-am fost copil de bloc. Asta, deși asfaltul din faţa fabricii „Tudor Vladimirescu” (ulterior „Autobuzul”) nu era decît la cinci minute de casă. Abia în 1967, cînd primeam „buletinul de identitate”, am ajuns la etajul patru undeva în Balta Albă, în preajma lacului IOR și-a cinematografului „Gloria” (raiul marilor chiuluri liceale). Singurele minuni de acolo erau apa caldă venind din perete, wc-ul lîngă dormitor, cu magica-i tragere de lanţ, dar mai ales existenţa bibliotecii „Bîlea”, în picioare și astăzi. Pînă atunci, însă, am avut, slavă Domnului, parte de tot ce face farmecul copilăriei pe pămînt, plus frisoanele și micile mari grozăvii ale mahalalei sudist-bucureștene. Miuţe demenţiale și senzuale partide de ludic tactil, pseudoerotic, la zece ani, pe maidanul „de la butoaie”.

Grădini părăsite, năpădite de codri buruienoși, care miroseau dumnezeiește de excitant în vipia zilelor de vară și amărui-învăluitor toamna. Bîrfe milenare, gelozii extinse pe viaţă, certuri etern ireconciliabile între vecini, bătăi ţepene, inclusiv cuţite „scăpate-n burtă” și „spălate-n sînge”, urmate de arestări năprasnice: imaginea de neuitat a dubei cu răsuflători cît palma și gardienii ţîșnind precum căpcăunii de pe lumea cealaltă. Adultere incredibile, femei tîrnuite prin ogradă, ţiganii șătrari cu atelierul de cositorit sub nucii imenși de pe maidan. Hoţi de găini, de lemne și rufe puse la uscat. Poliţia călare trecînd alene pe la poartă: ce secvenţă teribilă pentru ochii puștanilor superbele cabaline privite extatic en raccourci, cu pielea lucind, pampoanele unduind și săbiile strălucitoare bătîndu-le pe coapse! Pescari și vînători porniţi în faptul zorilor la tartarice fapte de arme, cu undiţele spre Sabar, Argeș, Șindriliţa, Afumaţi, Piua, Pasărea, Voluntari, Moviliţa și cu puștile către Vidra, Copăceni, Dridu, Comana, Fundulea. Puzderia de columbofili (pe Giurgiului, nu era stradă fără voliere), cu

PROZĂ pasionante campionate de dresat porumbei, trocuri senzaţionale, împerecheri meseriașe, savante inelări de glezne, challenge-uri cu nordul ţării și reveniri uluitoare ale minunatelor aripate la punctul de plecare, uneori și după cîteva săptămîni, purtînd la inel mesaje misterioase. Bătăile cu bulgări iarna, cazematele în zăpadă, datul cu sania pe dealul de la Crematoriu și explozivele concursuri de „dirt-track” pe Cocioc. Sîmbetele morţilor pe aleile din Bellu și sinucigaș-impenitenta înfruptare cu colivă. Cîrciuma „Vișeu”, la staţia „G. Bacovia” (fosta „Șatră”), vizavi de tutungeria lui Nea Mitică – unde, la zece ani, vindeam zilnicInformaţia, contra ineptelor, dar seducătoarelor gratuităţi gazetărești gen Veac nou, Sportul, Cinema –, „Vișeul”, deci, spelunca de unde-l ghidonam seară de seară spre casă pe bunicu-meu. Îl cunoștea tot cartierul: Nea Costică Vînătoru, for jor stahanovist și reparator de puști de colecţie pentru generali, mahări de partid, procurori etc., invariabil și magnanim înceţoșat de tescovină, drojdie, tulburel, pelin ș.a.m.d., tip de ţăran dunărean, hedonist nepăsător, atoateiubitor, înţelegător și iertător ca un zeu în grădină.

Dan C. Mihăilescu Mahalaua! Familiaritatea (pînă la stupefiantă intimitate) a tuturor cu fiecare. Împrumutul reciproc și trocurile nesfîrșite cu absolut orice-oricînd-oricum, totul într-o lume periculos – dar savuros – paralelă celei oficiale, de haos haios și perfect orînduit. Și care mi s-a insinuat candid, întipărit sagace și culcușit voluptuos pe sofaua amintirii. Să simţi și să gîndești toate astea de la trei la 14 ani, să ai vecini adventiști, ţigani, legionari, bulgari, incestuoși, hoţi și violatori cu cazier cît jumătate din viaţă, lipoveni amuţiţi de votcă și muncă, foști bijutieri și croitori de lux ajunși experţi în murături, dulceţuri și șerbeturi, să aspiri cu aplicată, nesăţioasă curiozitate toată această luxurianţă de-un pitoresc sordid și-un paradoxal magnetism formator – iată o experienţă pur și simplu vitală. Îi sînt sincer și profund recunoscător destinului pentru ea, chiar dacă sărăcia, umilinţele, nesiguranţa structurală, trepidaţia anxioasă și complexele de inferioritate, irepresibil emanate dintr-un astfel de mediu sînt de natură să-ţi umple pivniţa fiinţei cu destule capcane, pînze de păianjen și fojgăit de șobolani.


POEZIE

| 11


Îngerii şi lucrările lor Adi Filimon

să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună să ne ţinem de mînuţele mici, să ne legăm de şireturi bascheţii şi să alergăm împreună. fetiţele nu au voie să poarte decît rochiţe, însăilate în talie de bunici, băieţii nu au voie să poarte decît cămăşi din cămăşile vechi de bunici, bascheţii strîng copite micuţe de cai nărăvaşi, sub ele pămîntul scutură alte lumi aşezate-n fîşii. mîinile rup aerul în sfere transparente pe care le aruncă spre cer altor lumi şi altor copii, uneori se aud tunete şi-mi închipui că şi ei aleargă prin nori d upă mingi. copiii mici nu au voie să ceară decît lapte de zi; noaptea îşi varsă întunericul şi umple sînii mamelor de rece şi frig. să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună, să ne ţinem de mînuţele mici, să nu mai rîdem, doar chicotim – ieri mi-a spus un bătrîn că dinţii de lapte cad şi se prefac în venin.

nu-i o zi prea bună pentru murit deşi e opt şi-un sfert lîncezesc între vise scurte fantasmele încă umblă nepieptănate pe ziduri şi icoanele nu mai descresc încă stau ascunsă în spatele meu şi pîndesc măcar un zgomot de paşi azi nu e o zi bună pentru murit păpuşile stau de atîta timp ascunse-n valize tata nu mai vorbeşte cu mine demult iar Mica nu vine deşi e zi de cafea e ziua ei miercurea şi vine mă lupt puţin cu frica şi-nchid fereastra un pic de aer stă lipit de per vaz încearcă să intre hoţeşte parcă nimic nu mai e ca aseară e prea linişte pentru o zi de plecat viaţa e atît de străină cu mine şi Mica întîrzie iar tata seamănă cu cineva din copilăria mea nu nu azi nu e o zi bună pentru murit se-aude Mica venind la cafea

po�estea mea e o cărticică de buzunar

un an fără tine

pe care o citeşti dimineaţa cînd urci în tramvai e o lectură uşoară uneori zîmbeşti vag în colţul gurii şi-atunci văd aşa clar ridurile ochilor că-mi vine să scot o mînă din carte să te mîngîi pe părul cîrlionţat ca o blană de merinos

şi mulţi vor spune ce e un an te lamentezi ca un cosaş ars de soare prea tare sau poate ca tusea din tusea şi junghiul un an fără tine aduce cu titlul unui foileton-avatar în anul acela nu încăpeam deloc amîndoi de-aceea unii dispar printr-un fel de efect de implozie de gol insuficient e doar începutul unei tristeţi remarcabile cînd caut ceva ce ţine de tine poate o vagă iluzie de mosc şi vin poate ceva de ciocolată amăruie un an fără tine e totuşi puţin prea aproape de anul cu noi amîndoi

Emil Brumaru

De-a încălecarea-n zori… Și-am încălecat un deal Ca să-ţi scriu un madrigal! Și-am încălecat căpșuna, O dată ca-ntotdeauna Să te-ntîmpin cu bineţe Smerită și cu tandreţe. Și-am încălecat un brustur Sufletul lin să ţi-l ustur Cu miresme și cu gusturi. Și-am încălecat un flutur Părul peste noi să-ţi scutur Ca să fim ca la-nceputuri, Cînd beam fericiţi din ciuturi De fîntîni adînci și pure Freamătul lin de pădure-n Care roua o s’te fure Ca să te prefacă-n mure! Mure mari, coapte-răscoapte, Vin urșii la miez de noapte: Le calcă muiate-n lapte… Și-am încălecat o clipă Din vremea ce-ntruna ţipă Că trăim așa de-n pripă… Pe urmă m-am dat de-a dura Ca să mă prefac în cerb Care-ţi papă și el Mura Și Coapsele de pe Herb!

Emanuel Guralivu

cu inimile ţăndări în cadre lungi de Béla Tarr *** în iarba zdrenţuită ne strîngem unul în altul pieptul ni-l scobim sub bezna de piatră – zvelţi în zori nu torc şi nu ţes crinii din cîmp însorite păsările dimineţii – pentru noi memoria şi dorul de vînt – pentru noi roua are tăiş – o noapte întreagă am umblat cu inimile ţăndări

nr. 179-180

*** oboseala pe care ţi-o dau cuvintele înalte şi goana maşinii – ziua e crudă – şoseaua ocoleşte se strecoară lăsîndu-te în aer fără aer sub cerul încreţit şi vînăt cîteva ore pînă să te simţi acasă între lucruri mici – uituc şi insomniac

*** noaptea: o mare casă abandonată cu pereţii supurînd uşile într-o rînă ferestrele ca nişte zdrenţe – pe scările în spirală lumina mai urcă – praful: o piele flămîndă tot timpul – nici măcar şobolanii păianjenii sau gîndacii numai noi prin somnul ei defrişat noi: o amintire veselă şi gălăgioasă

*** sub tălpi aşteaptă respiră străzile astea în zori lăsăm din mînă inima şi zgarda – plutim cel mult plutim cu soarele odată în cadre lungi de Béla Tarr


12 |

INTERVIU


A

ctriţa Olimpia Melinte a fost una dintre cele mai apreciate apariţii în cadrul Galei Premiilor Goya, eveniment ajuns la cea de-a 28-a ediţie și care a avut loc pe 9 februarie la Centro de Congresos Príncipe Felipe din Madrid. Premiile Goya sînt considerate echivalentul spaniol al premiilor Oscar, iar Olimpia Melinte a fost nominalizată la categoria „Revelaţia anului”, pentru dublul rol din filmul Canibal , regizat de Manuel Martín Cuenca. Tînăra de 27 de ani din Iași a învăţat limba spaniolă, a urmat cursuri de masaj și a fost nevoită să se îngrașe 10 kilograme pentru a interpreta rolurile surorilor gemene Alexandra și Nina. Filmul Canibal a fost nominalizat la opt categorii și a obţinut un singur premiu, la categoria „Cea mai bună imagine”, iar în România va fi lansat în luna iunie a acestui an.

Ai știut încă din copilărie ce vrei să faci în viaţă?

Am știut exact. Mereu mi-am dorit să fiu actriţă. Nu știu de unde a venit această influenţă, nici părinţii mei nu-și explică, pentru că nu avem actori în familie. Singurul lucru la care mă duc cu mintea este bunicul meu, care a avut o viaţă mai tumultuoasă și a fost căsătorit cu o solistă de la Operă. Mereu mă uitam la fotografiile cu această femeie care, din păcate, nu mai era printre noi și îl întrebam: „Ce să fac să ajung ca ea, să port rochii așa frumoase?”. El îmi spunea: „Trebuie să dai la Conservator sau la Actorie”. La cîntat n u mă pricepeam, așa că următorul pas a fost teatrul. Nu m-am gîndit niciodată că o să fac film.

Ce te-a atras la fotografiile de care amintești? Mi se părea o lume complet diferită. Era ca într-un basm, ca într-o poveste. Voiam să intru și eu cu adevărat acolo. Îmi plăceau foarte mult poveștile. Ascultam povești nonstop la pick-up și voiam să le trăiesc cu adevărat. Mi se părea că acesta este cel mai simplu pas pe care îl puteam face ca să intru și eu în poveste.

Acum ești în acest basm. Cum te simţi?

Mircea Daneliuc despre colaborarea cu Olimpia Melinte

„E încăpăţînată cu ce are de făcut, are umor...” La Olimpia Melinte mi-a atras atenţia, în general, interesul filmului: fizionomia ei, vîrsta şi putinţele despre care ştiam cîte ceva, îmi mai dăduse o probă pentru altă poveste. La Cele ce plutesc făcusem un casting destul de amplu, ca să mă asigur că nici o altă actriţă n-ar fi fost mai în rol. N-a fost nici măcar un pariu, ştiam că o s-o scot la capăt cu ea. Are talent. Am avut senzaţia că mă antipatiza oarecum pentru că avusesem o altă opţiune pentru filmul la care concurase pentru rolul feminin principal. Mi-a plăcut asta. Nu ştiu de ce. Filmul despre care vorbesc, Legiunea străină , avusese dialogul alterat cu accent moldovenesc, am şi ales numai actori din zonă. Ei bine, cînd a dat proba la celălalt, m-am trezit că începe brusc s-o ia pe moldoveneşte, de

nu ştiam cum s-o opresc. O fi crezut, săraca, că asta era păsărica lui domn’ regizor, moldoveneasca, şi-a căutat să se arate utilă. Mă amuză şi acum cînd îmi amintesc. La Cele ce plutesc am lucrat cu ea foarte agreabil. E încăpăţînată cu ce are de făcut, are umor – lucru rar la femei –, îmi amintesc c-am rugat-o să accepte, că o îndrum camaradereşte, cu simpatie, şi aşa a făcut. Lucrurile grele o speriau, firesc, şi, pentru că am uneori putinţa de a transmite actorului şi ajutor nonverbal, încercam s-o asigur că sînt tot timpul în spatele ei, să aibă curaj. Nu ştiu cît a crezut în practica aceasta paranormală, dar a mers. După Cele ce plutesc nu am mai urmărit-o. Nu intenţionat. De obicei, soarta face ca dintr-un motiv sau altul să mă despart definitiv de actori. Deşi nu întotdeauna


din vina mea. Am mai zărit-o într-un fel de serial la TVR, apoi într-o reclamă cu fleici – deşi o rugasem la terminarea filmărilor să nu cadă în păcatul reclamelor –, dar există şi raţiuni personale în fiecare artist, nu e absolut blamabil. De obicei, dacă e ceva important de aflat, aflu cumva. Uite, acum aflu de la dumneavoastră de nominalizarea de care vorbeaţi. Mărturisesc că nu ştiam de premiile astea, nu mă preocupă decoraţiile şi cristalele Swarovski în nici un fel, îmi permit lucrul ăsta; prestez ca actor foarte rar. Sper să nu fie ceva în genul Premiilor Gopo de la noi, mizeria aceea care tentează pe mulţi, în ciuda tuturor avertismentelor. Dacă mă va întoarce ceva către cinema, mi-ar face plăcere să mai lucrez cu ea. A fost un film la care am lucrat cu bucurie.

Este foarte plăcut să ţi se îndeplinească un vis. Simt că-l trăiesc pe al meu și uneori mă gîndesc că o să mă trezesc la realitate și o să constat că nimic nu e real. Este o bucurie să faci ceea ce-ţi place.

Ești absolventă a Universităţii de Arte din Iași. Tot mai mulţi tineri care termină această universitate nu au ce face după absolvirea studiilor. Tu ai avut o șansă. Ce sfat le-ai da, avînd în vedere experienţa ta? Este foarte greu. Acesta este adevărul. Eu îi înţeleg perfect. Am avut noroc de părinţi, care m-au susţinut. Nu am renunţat niciodată la visul meu. Știam că într-o zi o să se îndeplinească și luptam pentru asta. Tot timpul doar pentru asta mi l-am dedicat. Ori făcînd cursuri pentru a mai învăţa o limbă străină, ori făcînd cursuri de dans, am încercat să mă autodepășesc printr-un element cît de mic. Știam că regizorii au nevoie de oameni capabili să facă absolut orice.

Profesional, cine te-a susţinut și cine te-a îndrumat? Am avut profesori excepţionali. De exemplu, actorul Nicolae Ionescu, care mă chinuia într-un hal fără de hal în liceu, dar mă chinuia cu drag, nu în sensul rău al cuvîntului, iar apoi în facultate am dat de familia Coșeru. Dana și Emil Coșeru – doi oameni minunaţi, care m-au susţinut mereu. Tatiana Ionesei, Doru Aftanasiu… Mă simţeam iubită la școală și îmi dădeam seama că pot să merg mai departe. Asta m-a ajutat foarte mult.

Cum reușești să-i răsplătești acum pe acești oameni care ţi-au îndrumat pașii în carieră, care te-au ghidat și ţi-au împărtășit din experienţa lor? Sper să-i mulţumesc prin ceea ce fac. Nu uit niciodată să-i amintesc. Cînd cineva mă întreabă de unde am pornit, mă întorc cu gîndul la ei. februarie-martie 2014

INTERVIU

| 13


Olimpia Melinte

„Străinii au cultul actorului. Este respectat, iubit, apreciat” Cu ce sfaturi și indicaţii ai rămas de la familia Coșeru? Sînt două care îmi vin în minte acum. Doamna Dana îmi spunea să nu mă bag niciodată în bisericuţe și să nu fac bîrfă, pentru că nu am să fiu un om liber. Cel mai bine este să fii cinstit cu tine și cu ceilalţi. Domnul profesor îmi spunea: nu contează dacă ești bolnav sau ai tăi sînt pe năsălie acasă, tu trebuie să joci. Un actor nu are scuză. Trebuie să fie tot timpul pregătit și să-și încînte publicul.

Au fost astfel de momente cînd ai pus în practică ce te-au învăţat profesorii tăi? Cu siguranţă au fost. S-a întîmplat să fiu la filmări și să primesc vești nu tocmai bune de acasă, dar știam că în faţa camerei trebuie să uit de tot. După filmare se pune stop și mă întorc la problema care mă macină și mă gî ndesc cum s-o rezolv.

Cum au fost pentru tine anii studenţiei la Iași și cînd ai realizat că se poate face ceva în această meserie? Prima oară s-a întîmplat cînd profesorii mi-au acordat șansa să joc în spectacolul colegilor mai mari, din anul al treilea. Mi se părea incredibil să joci cu ai tăi colegi mai mari, eu fiind în primul an, boboc. Era pus în scenă spectacolul Dragostea de Mircea Cărtărescu. Încă din studenţie am început să fiu chemată la București pentru diverse probe, în special pentru cele din reclame. Primul regizor care m-a chemat pentru o reclamă a fost Radu Muntean. Nu-mi venea să cred. Trebuia să spun o simplă replică și nu reușeam să mă adun, pentru că aveam emoţii. Am învăţat din toate acestea.

Norocul meu a fost Mircea Daneliuc De regulă, regizorii caută persoane expresive, care să transmită ceva și să spargă ecranul, cum se spune... Eu mă bucur că nu știu ce am. Îmi pare bine cînd un regizor mă vede și îmi oferă un rol. Pot spune că am o meserie cît se poate de normală.

Cît se regăsește din ceea ce se învaţă la facultate în ceea ce se întîmplă pe un platou de filmare? Din păcate, în România nu există școală de film. Există una de teatru – de altfel, excelentă –, dar de film nu. Învăţăm să facem film făcînd film. Sigur, au existat cîteva ore de film la clasă, din care am aflat cîteva lucruri elementare, dar nu pot spune că am învăţat ceva anume efectiv din școală. Norocul meu a fost regizorul Mircea Daneliuc, care m-a luat total pe nepregătite și mi-a dat un rol principal în filmul Cele ce plutesc.

Cum a fost prima întîlnire cu Mircea Daneliuc? Prima dată ne-am văzut pentru un alt film. Este vorba despre Legiunea străină. Eram la București și mă întorceam cu domnul Coșeru de la un festival și mi-a spus: „Face Daneliuc film,

nr. 179-180

caută moldovence, hai!”. A trebuit să-mi conving colegele mai mari decît mine ca să mergem. Ţin minte și acum. Ne-am urcat în troleul 90 și ne-am dus la locul unde se dădeau probe. Am simţit că m-a plăcut, dar nu m-a sunat după casting. La început, cînd nu luam un casting, durea foarte tare, dar după mai multe experienţe de acest gen am acceptat situaţia. După doi ani m-a sunat și mi-a spus că face un alt casting pentru Cele ce plutesc și m-a întrebat dacă vreau să vin. Nu am vrut să mă duc și mi-am spus: dacă nu m-ai plăcut prima dată, de ce să mai vin încă o dată? A insistat foarte mult, inclusiv directorul de casting se ruga de mine să vin. Le promisesem că voi merge, dar nu m-am dus. După alte cîteva insistenţe, am fost la casting și l-am luat.

Cum se lucrează cu regizorul Mircea Daneliuc? Există voci care spun că este un personaj excentric, un om închis, serios și cere foarte mult de la cei cu care colaborează.

Oscar în Spania, pentru filmul Canibal , în regia lui Manuel Martín Cuenca, la categoria „Revela ţia anului”. De cîţi ani și sacrificii este nevoie pentru a ajunge la o astfel de performanţă? Eu am început încă din liceu. Povestea mea atunci a început la Iași, cînd am luat un casting pentru filmul Sex traffic. O coproducţie româno-britanică. Am ajuns la București în finală. Eu și Ana Maria Marinca. Aveam 16 ani, iar producătorii canadieni mi-au spus că un minor nu poate să facă asta. A fost o mare dezamăgire și primul meu casting pe care l-am ratat. După șapte ani am făcut primul film în străinătate. În tot acest timp am crescut, m-am dezvoltat, m-am maturizat, ca să pot realiza primul film în Italia.

Alexandra şi Nina. Dublu rol în Canibal În Italia cum ai ajuns să joci în

Să știi că așa este. Excentric, foarte se- filme? rios, dar are un umor fenomenal. Eu l-am La fel. În București a avut loc un îndrăgit și cred că și el pe mine, pentru casting cu foarte multe actriţe. Știam și că altfel nu îmi dau seama cum de am lu- simţeam că rolul respectiv este pentru crat atît de bine. Norocul meu a fost Mir- mine. Am mers cu toată încrederea și cea Daneliuc. El a fost profesorul meu de dăruirea la probe și așa s-a întîmplat. Ulfilm. A avut mare încredere în mine să-mi terior, m-a observat și regizorul Manuel acorde un rol foarte greu, dar a reușit să Martín Cuenca, care mi-a oferit această mă susţină pe toată perioada proiectu- șansă, să joc în Canibal. lui și să fie lîngă mine. Îmi Ce trebuie să știm despre dădea mereu semnale. acest film? Are opt nominaTrebuia doar să mă uit lizări la Premiile Goya de la el și știam ce vrea anul acesta. de la mine. Aveam S-a filmat în Granada. cu el un alt tip de Primul meu proiect Am stat trei luni acolo. comunicare. pe anul 2014 este un Am filmat un dublu Îţi era rușine text american, pe care rol. Am jucat gemenele să întrebi anuam să-l traduc. Este o Alexandra și Nina. Filmite lucruri de altă întîlnire de-a mea mul este o poveste de care nu erai cu Ovidiu Pintileasa. iubire, dar are și ceva sigură? poliţist în el. Puţin misSper să jucăm Da. Îmi era teter. Pentru mine a fost împreună. ribil de rușine. Pesextraordinar, mai ales că te asta am trecut cel mi-am pus din nou ambiţia mai greu. Tot timpul la încercare. A trebuit să mă mi-a fost frică să nu greîngraș cu 10 kilograme pentru unul șesc. Mi-am dat seama că actodintre personaje, ca să facem diferenţa rul liber este cel căruia nu îi este frică de dintre cele două fete. Prima dată am jugreșeală. Toţi greșim, și este omenesc cat personajul slab, Alexandra, blondă și asta, dar atunci eram la început și îmi era foarte voluptuoasă și pregătită de orice, frică. Mă întrebam de ce mă măsoară, apoi a urmat Nina, cu o pauză de două cum pun lavaliera, unde trebuie să mă săptămîni, în care m-am îngrășat 10 kilouit. Am avut norocul unui operator, Dan grame. Pentru mine, pariul a fost cîștigat Alexandru, cu o experienţă de zeci de pentru că au fost foarte mulţi oameni filme realizate, care m-a ajutat foarte mult. în festivaluri care au venit la mine și Care au fost reacţiile după acest mi-au spus: ai jucat ambele roluri? Pentru film pentru tine? noi, acesta a fost pariul. Să fie atît de diFilmul nu a fost foarte mult timp în ferit, încît omul care nu mă știe pe mine, cinematografe, pentru că Mircea Dane- Olimpia Melinte, să nu-și dea seama că liuc este un tip excentric, special. Nu a este vorba despre aceeași actriţă. Se pare vrut să participe nicăieri cu acest film. Pe că ne-a reușit și pentru asta mă bucur mine m-a ajutat nominalizarea la Premi- enorm. ile Gopo din 2010, care mi-a dat speranţa Cînd ai citit prima dată scenariul, că pot face ceva mai departe. O nomina- ce ai spus despre acest rol? lizare nu-ţi aduce nici o garanţie, dar m-a Mi-am spus că este al meu. Viaţa de bucurat foarte mult și mi-a dat încredere, actor este foarte scurtă, așa cum spune pentru că de așa ceva aveam nevoie. și profesorul Emil Coșeru. Într-o viaţă Anul acesta ești nominalizată la de actor, să ai șansa să joci două roluri Premiile Goya, echivalentul Premiilor într-un film este mană cerească.

Ai lucrat în România o perioadă. Cum este să faci film în străinătate? Străinii au cultul pentru actor. Este respectat, iubit, apreciat. Eu, de exemplu, am nevoie de iubire ca să pot lucra, deoarece eu joc cu sufletul. Asta mi-au acordat mereu cei din străinătate.

Cînd ai citit scenariul pentru Canibal , ai spus că rolul este al tău. Așa va fi și cu premiul la categoria „Revelaţia anului”?

Am spus că o să obţin nominalizarea atunci cînd a început să se vorbească despre Premiile Goya. Îmi spuneam: aș merita să fiu, pentru că a fost o muncă foarte frumoasă, dar și grea. Să înveţi o limbă străină, să te îngrași, să faci tot felul de schimbări sînt lucruri care contează și se văd. Mă bucur tare mult că am obţinut nominalizarea. Am dorit tare mult acest lucru. De acum nu mai depinde de mine. Eu mi-am făcut treaba. Depinde de noroc. Eu sper să fie bine și să joc în continuare. Asta mă interesează acum. Premiile vin și pleacă.

Petru tine este valabilă sintagma „fac totul de amorul artei”? Da. Cred că pentru un actor singurele instrumente sînt corpul și mintea. Noi atît avem.

În ce producţii te vom mai vedea anul acesta? În luna aprilie se va lansa filmul Selfie. Este prima comedie în care joc, semnată de Cristina Jacob. În mai va apărea filmul Planșa. Și aici am rolul principal. Este un film despre scrimă și iubire. Pentru acest film am învăţat scrimă. Este debutul lui Gheorghe Andrei. În luna iunie se va lansa și în România producţia Canibal.

Eram îndrăgostită pînă peste cap de Leonardo DiCaprio Te vom vedea și pe scena de teatru? Primul meu proiect pe anul 2014 este un text american, pe care am să-l traduc. Este o altă întîlnire de-a mea cu Ovidiu Pintileasa. Sper să jucăm împreună.

Cînd nu ești pe scenă, ce-ţi place să faci? Îmi place să fac sport, să mă caţăr, să merg pe munte. Sînt foarte activă. Vreau să fac parașutism anul acesta. Fac colaje, merg la expoziţii.

Olimpia Melinte gătește? Olimpia gătește. Este unul dintre lucrurile pe care mi le doresc să le învăţ anul acesta. Nu sînt o expertă, dar mă pasionează. Nu-mi iese mai nimic, dar îmi place să mă joc și cu gătitul.

Care a fost primul film pe care l-ai văzut și te-a marcat? Titanic. Eu sînt generaţia cu Titanic. Eram îndrăgostită pînă peste cap de Leonardo DiCaprio. Este unul dintre cei mai buni actori și mă bucur pentru premiul pe care l-a obţinut la Golden Globe 2013. Sper să cîștige și Oscarul. A consemnat Andrei Giurgia


14 |

ESEU


Poziţii literare și filosofice ale lui Jean Paul (VI) (Continuare din nr. 178)

Val Panaitescu

A

semenea altor critici germani, Walter Hoffman sau Burkhardt Linder au arătat că democratismul așa-zis „revoluţionar” al lui Jean Paul era, de fapt, unul „poetic”, bazat mai curînd pe „pretenţia terapeutică a poeziei”.

I

nteresul special pentru factura „bunului conducător” obligă la cîteva precizări ce completează luările de poziţie ale lui Jean Paul în domeniul „ideologiei”. Intelectualii germani mai vîrstnici își amintesc probabil imensa satisfacţie cu care autorităţile din fosta R.D.G. au întîmpinat apariţia cărţii Creaţia poetică revoluţionară a lui Jean Paul. Încercare de nouă interpretare a romanelor sale eroice (1974), semnată de W. Harich, lucrare ce și-a atras un lung șir de intervenţii critice. Adoptînd fidel canonul interpretativ al realismului socialist (bine-cunoscut, vai, și nouă, românilor), ilustrat înaintea sa de studiul lui Georg Lukács despre Goethe în epoca sa, W. Harich îl tratează pe Jean Paul ca pe un exemplu de democrat revoluţionar și republican convins. Pentru susţinerea acestei teze, W. Harich folosește trăsăturile personajelor din romanele jean-pauliene, dar mai ales pe cele din Loja invizibilă, din Hesperus și Titan

(fără să mai socotim scrierile satirice de debut), prin care Jean Paul își manifestă cu adevărat desolidarizarea de abuzurile nobilimii și de mărginirea unei părţi a noii burghezii germane. Acestor trăsături W. Harich le adaugă și satisfacţia lui Jean Paul din momentul căderii Bastiliei – primită cu bucurie, de altfel, de mulţi germani reprezentativi, printre care Wieland, Hölderlin, Schlegel și Fichte. Unii s-au arătat totuși ceva mai prudenţi, deși preţuiau valorile democraţiei: a fost cazul lui Kant, care admitea, în 1795, în Pentru pacea eternă, că francezii „au pus în mișcare niște idei ce nu vor mai putea fi ruinate” și recomanda europenilor „un federalism de state libere” ( nihil novi sub sole ).

Împotriva „rănirii majestăţii spiritului” Aceasta a fost, în mare vorbind, doar prima repriză, în receptarea evenimentelor pariziene. Cînd Revoluţia a trecut în faza Terorii, cei mai mulţi adepţi germani ai libertăţii (în sensul căreia fuseseră cuceriţi încă de declaraţia lui Winckelmann că „era gata să-și dea viaţa pentru patrie”) au dat înapoi îngroziţi: și Wieland, și Klopstock, și Herder – ca să nu mai vorbim de Schiller și Goethe –, dar și Jean Paul. El a luat chiar poziţie publică în apărarea libertăţii democratice și împotriva „rănirii majestăţii spiritului”. Asemenea altor critici germani, Walter Hoffman sau Burkhardt Linder au arătat

că democratismul așa-zis „revoluţionar” al lui Jean Paul era, de fapt, unul „poetic”, bazat mai curînd pe „pretenţia terapeutică a poeziei”. „Omul superior al lui Jean Paul și «revoluţia de sus în jos» a lui Platon, așa cum o schiţa Politeia în chip programatic, și nu «Revoluţia franceză de jos în sus» sînt punctele de corespondenţă și generează cosmosul poetic platonic al lui Jean Paul”, opinează de altminteri și Hartmut Vinçon (Walter Jens, publ., Kindlers Neues Literatur-Lexikon, vol. 8, Johannes Krogoll, Joseph Kiermeier-Debre et al., Jean Paul, Kindler Vlg., München, 1990, p. 691). Recenzînd în 1808 Cuvîntări adresate naţiunii germane ale lui Fichte, el își spunea ritos părerea: „Nici o mulţime populară nu a devenit mare și liberă prin ea însăși, ci prin Unul sau Cîţiva”.

„Dragostea dă putere şi puterea dragoste” De altminteri, W. Harich însuși a fost nevoit să recunoască, pînă la urmă, cu regret că odată cu Jean Paul avem de-a face cu un „reprezentant revoluţionar al micii burghezii”, care era atras de un proces eliberator de sus în jos, fiindcă nici condiţiile istorice nu erau „coapte” pentru ceva mai mult, în Germania de atunci. Prin „eroii” săi, care se ridicau inteligent, numai prin propriile eforturi, de la niște condiţii burgheze la acelea de conducători „princiari” (prototipul fiind Albano din Titan), Jean Paul a imaginat niște atleţi ai libertăţii spiritului, gata s-o

protejeze, de la înălţimea lor, pentru toţi supușii, ca să-i vadă „fericiţi”. Subzistă însă, în asemenea condiţii, o ultimă și destul de mare curiozitate: cum se face că, folosind de atîtea ori mijloace de zugrăvire premergătoare, de departe, celor ale postmodernilor și prezentîndu-ne personaje ce nutresc serioase îndoieli privind „calităţile” omenești (așa cum fac Leibgeber din Siebenkäs, Schoppe din Titan, Vult din Flegeljahre sau Giannozzo din Cartea de navigaţie a aeronautului Giannozzo, care observă lumea cu un ochi preponderent swiftian), același Jean Paul continuă să-și păstreze încrederea și într-o posibilă realizare a unui adevărat Om? Jean Paul a aflat totuși modalitatea de justificare a acestei năzuinţe „paradoxale”, descoperind că unii dintre semeni își pot desăvîrși o jumătate de însușire naturală (dacă știu să și-o descopere și s-o cultive). Pentru că, așa cum ne spune într-o prefaţă din 1800 la „povestirea comică” despre Giannozzo (anexă la Titan ), „În afară de putere, nu există nimic la fel de înalt decît capacitatea de a o stăpîni; omul interior este, aidoma celui exterior, conform creaţiei poetice a lui Platon, divizat în bărbat și în femeie; dar perfecţiunea sa constă într-o îmbinare a puterii cu blîndeţea. Dragostea dă putere și puterea dragoste – însă dragostea dă cel mai mult” (Jean Paul, Werke in drei Bänden, Publ. Norbert Miller, vol. 2, ed. a 4-a, Carl Hanser Vlg., München, 1986, p. 782).

Polemici cordiale

Natura ştiinţei Adrian Niţă

C

hemată să explice lumea în care trăim, știinţa a fost percepută, de regulă, ca o întreprindere de explicitare, de înţelegere a naturii. Așa se face că, timp de mai multe secole, de la Aristotel și pînă în perioada modernă, cei care s-au ocupat de cunoașterea naturii au primit numele de ,,filosofi naturali”. Un fenomen extrem de interesant și totodată provocator este ridicat de Peter Dear, în Inteligibilitatea naturii. Cum înţelege știinţa lumea (traducere de Alexandru Anghel, Herald, București, 2012). Celebrul profesor de la Cornell arată că știinţa (adică știinţa modernă, apărută în secolul al XVII-lea) se constituie nu atît prin transformarea filosofiei naturale în ceva mai modern, să spunem, ci este rodul unei întreprinderi hibride. Schimbarea de paradigmă produsă în perioada modernă, odată cu revoluţia știinţifică din secolul al XVII-lea, a generat într-adevăr o schimbare profundă în felul în care era înţeleasă natura, dar totodată s-a suprapus peste aspectul operator, instrumental al știinţei. Peter Dear oferă o incursiune fascinantă prin istoria știinţei, tratînd despre inteligibilitatea


știinţei cu referire la universul mecanicist de la Galilei la Newton, despre clasificare și istoria naturală, despre revoluţia chimică, originea speciilor, dinamică și, în fine, un capitol despre mecanica cuantică. Cele două modalităţi de reprezentare a știinţei sînt însă incompatibile, susţine Dear: dacă reprezentarea știinţei ca filosofie naturală consideră instrumentalitatea o consecinţă directă a adevărului știinţei, perspectiva știinţei ca instrumentalitate susţine că adevărul filosofiei naturale este justificat de capacităţile sale practice. Voi aminti două exemple, dintre cele multe oferite de Dear. Apelul lui Newton la observaţie și experiment, adică la ceea ce el numea cunoașterea faptelor din fenomene, l-a determinat să lase la o parte anumite consideraţii teoretice, legate de natura (esenţa) atracţiei universale, astfel încît să se rezume la prezentarea de principii (legile mișcării), calcule și operaţii matematice etc. Ocolirea unui răspuns cu privire la întrebarea despre natura atracţiei universale l-a făcut să evite o serie de dificultăţi teoretice insurmontabile, filosofice și teologice. Cu toate acestea, întrebat despre aceste chestiuni, el a susţinut că

Principia matematica și celelalte lucrări ale sale sînt rodul filosofiei naturale. Dar pentru unii dintre contemporanii lui, Principia nu era nicidecum considerată că ţine de filosofia naturală, cîtă vreme nu aducea un răspuns la ,,cauza” gravitaţiei. Newton s-a apărat, arătînd că, deși cauzele atracţiei gravitaţionale sînt necunoscute, este cert că el a demonstrat matematic existenţa gravitaţiei universale; or, acest lucru, din punctul de vedere al inteligibilităţii naturii, este suficient pentru ca întreprinderea să fie de filosofie naturală. O situaţie asemănătoare, de amestecare a știinţei ca filosofie a naturii cu știinţa ca instrumentalitate, este pusă în evidenţă de către Dear, dintre multe altele, cu referire la cercetările efectuate de Faraday la mijlocul secolului al XIX-lea, cu privire la liniile de forţă. Pe el l-a interesat mai puţin să spună în termeni teoretici ce reprezintă liniile de forţă, dat fiind faptul că a pus în evidenţă că între două corpuri magnetice sau în jurul firelor traversate de curent electric se formează acest gen de linii. În acest fel, Faraday a utilizat liniile de forţă (ceea ce numim azi ,,cîmp”) în sens instrumental, lăsînd deoparte problematica

legată de natura (esenţa, cauza) cîmpului. Era suficient să se știe că inteligibilitatea liniilor de forţă constă în caracterul lor operaţional. Filosofii știinţei din secolul XX s-au văzut adesea împărţiţi în realiști, ce susţin că succesul instrumental al știinţei reprezintă un indiciu că entităţile despre care vorbesc teoriile știinţifice este probabil să existe, și instrumentaliști, ce susţin că nu există nici un argument hotărîtor pentru a se face o astfel

de inferenţă, dat fiind că pur și simplu știinţa funcţionează. În raport cu aceste poziţii, Inteligibilitateanaturii, în mod polemic, susţine că știinţa este o întreprindere umană cultural bogată și diversă, la origine europeană, care a crescut în ultimele secole prin dezvoltarea unei relaţii intime între două activităţi practice distincte: filosofia naturală, ce urmărește înţelegerea lumii, și instrumentalitatea, ce urmărește să creeze mijloace de control material. februarie-martie 2014

ESEU

| 15


„Finis coronat opus”: „Orbis pictus” şi xilograful anonim braşovean

Marcela Ciortea

A

u trecut cîţiva ani de la demararea traducerii în limba română a manualului comenian Orbis pictus, demers pe care îl estimam la o lună de zile, în entuziasmul nostru de atunci, deoarece nu vedeam nimic în stare să ne diminueze elanul. Dar complicaţiile au început să apară direct proporţional cu înaintarea traducerii noastre.

Textul

Comenius însuși, cu intenţia manifestă de a fi reproduse de elevi după puterile lor, am găsit o elevă talentată, care s-a încumetat să execute după model cîteva ilustraţii. Un astfel de demers poate dura însă ani, iar publicarea traducerii noastre ar putea fi amînată sine die. Cînd tocmai luam decizia de a lăsa lucrurile în voia sorţii, ne-a picat în mînă lucrarea semnată de M.S. Știrbu și S.T. Știrbu, Didactica estetic-intuitivă comeniană în România (EdituraDidacticășiPedagogică,București, 1968), care analizează în amănunt stampele unei ediţii bilingve brașovene din 1675, publicată pe cheltuiala unui anume Petrus Pfannenschmied și tipărită de Nicolaus Molitor. Urmînd litera cărţii, am identificat un exemplar la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, de unde am obţinut cele 151 de imagini executate prin tehnica xilogravurii de un meșter anonim (sau mai mulţi).

Am început prin a prelua textul latinesc al unei ediţii bilingve, latină și engleză, publicată online, dar, confruntîndu-l cu ediţiile germane, am constatat diferenţe de conţinut, cum ar fi aceea că din ediţiile englezești lipsește descrierea Curţii Imperiale de la Viena. Or, Comenius și-a publicat lucrarea la Nürnberg, în Imperiul Habsburgic. Prin urmare, am recurs la o ediţie Nürnberg, 1746, identificată la Biblioteca Documentară „Bethlen Gabor” din Aiud, și am corectat textul urmînd ediţia germană. Ulterior, am aflat Cum citim Orbis pictus că Orbis pictus a apărut în Transilvania, în traducere românească în cel puţin trei centre tipografice: Brașov, Ediţia noastră reproduce, așadar, Sibiu și Cluj. Așa încît, descoperind două textul ediţiei Sibiu, 1738, cu imaginile exemplare transilvane la Biblioteca Acade- ediţiei Brașov, 1675, și cuprinde pe o miei Române, Filiala Cluj-Napoca, am coloană textul în limba latină, pe a doua decis să urmăm întocmai textul ediţiei coloană, traducerea noastră în limba Cibin (Sibiu), 1738 – identic, de altfel, cu română, iar a treia coloană include un textul ediţiei Corona (Brașov), 1703. Însă dicţionar latin-român. Cititorul va urmări ediţiile transilvănene citate nu erau ilus- corespondenţa cifrelor din text cu cele trate, așa încît am păstrat în text notaţiile din imagine, pentru a-și putea reprezenta, pe lîngă latura lexicală abstractă, imaediţiei Nürnberg, 1746. ginea concretă a lucrului reprezentat. Tradusă, la momentul respectiv, în limXilogravurile bile vernaculare din Imperiul HabsburÎn lipsa unor imagini autohtone, gic, iar ulterior, în limbile moderne, luaveam în faţă două variante: fie să pre- crarea contribuie la fixarea vocabularului luăm imaginile unei ediţii europene, fie fundamental în limba maternă și în limba să găsim pe cineva care să le refacă. Iar latină ori, după caz, în limba modernă cum aceste imagini au fost executate de avută în vedere.

XXII Aves Rapaces (Păsările răpitoare)

XV Olera (Legumele) In hortis nascuntur olera, ut: lactuca 1., brassica 2., cepa 3., allium 4., cucurbita 5., siser 6., rapa 7., raphanus minor 8.,

Legumele cresc în grădini: salata 1. , varza 2. , ceapa 3. , usturoiul 4. , dovleacul 5. , fetica 6. , gulia 7. , hreanul 8. ,

olus, -eris: legumă nascor, nasci: a se ivi hortus, -i: grădină lactuca, -ae: salată brassica, -ae: varză cepa, -ae: ceapă allium, -ii: usturoi cucurbita, -ae: dovleac siser, -ris: fetică rapa, -ae: gulie raphanus, -i: rădăcină neagră raphanus minor: hrean raphanus major 9., ridichea 9. , raphanus major: ridiche petroselinum 10., pătrunjelul 10. , petroselinum, -i: pătrunjel cucumeres 11., castraveţii 11. , cucumer, -ris: castravete pepones 12. pepenii 12. pepo, -onis: pepene verde

Aquila 1., rex avium, solem intuetur.

Acvila 1. , regele păsărilor, se avîntă spre soare.

Vultur 2. & corvus 3. nutriunt se morticinis, cadaveribus. Milvus 4. insectatur pullos gallinaceos.

Vulturul 2. și corbul 3. se hrănesc cu mortăciuni, cadavre. Gaia 4. vînează pui de gă ină.

Falco 5., nisus 6. & accipiter 7. captant aviculas. Astur 8. captat columbas & aves majores.

Șoimul 5. , coroiul 6. și uliul 7. prind păsărele. Uliul pestriţ 8. prinde porumbei și păsări mai mari.

aquila, -ae: acvilă rex, -gis: rege avia, -ae: pasăre intueor, -i: a se avînta sol, -lis: soare vultur, -ris: vultur corvus, -i: corb nutrio, -ire: a se hrăni morticinus, -a, -um: mortăciune cadaver, -ris: cadavru milvus, -i: gaie insector, -ari: a vîna, a prinde pullus, -i: pui galinaceus, -a, -um: de găină falco, -onis: șoim nisus, -i: coroi accipiter, -tris: uliu capto, -are: a atrage în cursă avicula, -ae: păsărea astur, -ris: uliu pestriţ columba, -ae: porumbel

Sînt o casă comunistă Dragoş Dascălu

Î

n vreme ce în Vestul spre care tindem există o veritabilă cultură a patrimoniului secolului XX, cu programe de master specializate pe protejare, conservare și restaurare, iar clădiri construite după anii ’90, precum Maison à Bordeaux a arhitectului Rem Koolhaas, încep să intre pe listele cu monumente, în România avem mai puţin de 10 clădiri construite după 1949 incluse pe lista monumentelor istorice. Practic, istoria arhitecturii în România se oprește în 1949.

N

imeni nu poate spune cu toată sinceritatea că nu s-au construit case (căci orice clădire este o casă) valoroase în perioada respectivă. Ansamblul Piaţa Unirii din Iași, Palatul Telefoanelor din Cluj sau Prefectura din Baia Mare sînt contemporane și comparabile ca expresie și valoare cu Stilul Internaţional sau Brutalismul anilor ’60-’70 din Europa, bine reprezentate pe listele de monumente. Totuși, traumele lăsate de regimul comunist se răsfrîng asupra percepţiei obiectelor moștenite de la acesta.

nr. 179-180

Combinate cu neglijenţa și indiferenţa gestionarilor acestor clădiri, cu lipsa banilor, dar și cu o înclinaţie generală către lucrul nou și strălucitor, multe dintre aceste clădiri valoroase sînt condamnate. Verdictul: sînt case „urîte”, „vechi” și „comuniste”. Atunci de ce să ne mire faptul că modificarea foaierului Casei de Cultură din Suceava (proiectată de arhitectul Nicolae Porumbescu), printr-o intervenţie în stilul „neoclasic de gips carton”, nu trezește mai deloc reacţii din partea locuitorilor, mediului cultural, administraţiei

sau arhitecţilor? Este o casă „comunistă”, o „mizerie”, care, prin intervenţiile (ilegale) ale unui comerciant, a devenit, în ochii multor locuitori, „mai frumoasă”, „curată, elegantă, aproape stilată” (din comentariile la articolul jurnalistului Dinu Zară, http://www.dinuzara.com ). Dincolo de nepotrivirea de limbaj (neoclasic vs modernism), e ironic faptul că spaţiul interior al unei clădiri ce trebuia, conform ideilor moderniste, să simbolizeze viitorul a ajuns să trimită scenografic la trecut (și acela înţeles superficial).

Dar poate și mai ironic e faptul că, în încercarea de a se debarasa de „comunism”, expresia amintește mai degrabă de clasicismul totalitar, de stalinism, promovat de toţi dictatorii, inclusiv de Ceaușescu. Să scapi de „comunismul” modernist prin stalinism reprezintă perfect absurdul situaţiei românești. Menţinerea discuţiei despre calitatea de monument a acestor clădiri doar în mediile „înalte” nu ajută însă cu nimic. Acestea trebuie percepute ca monumente de oricine. Și, considerînd că

aceste clădiri sînt strîns legate de contextul istoric, social și politic care le-a creat, ele vor rămîne întotdeauna case „comuniste”. De aceea, înainte ca locuitorii să se împace cu trecutul, să-l privească „la rece”, să înţeleagă că forma și imaginea arhitecturală nu sînt politice în sine, vom menţine o imagine schizoidă, ireconciliabilă asupra lor: monumente pentru unii, monștri pentru alţii. Sper doar că aceste clădiri vor mai exista atunci cînd toţi le vor recunoaște valoarea.


16 |

DOCUMENTAR


România văzută din Norvegia Adina Scutelnicu

R

omânia și Norvegia sînt doi termeni pe care nu-i găsești prea des în aceeași frază. Există însă, între cele două ţări, conexiuni istorice puţin cunoscute, dar absolut surprinzătoare. În 1907, de pildă, laureatul Nobel pentru literatură Bjørnstjerne Bjørnson a susţinut în presa europeană (Le Courrier Européen, Neue Freie Presse, Die Zeit , Lo Spettatore, März etc.) cauza românilor transilvani aflaţi sub ocupaţie austro-ungară.

a primit în 1903 Premiul Nobel pentru Literatură „ca recunoaștere a marii, nobilei și variatei sale activităţi literare, distingîndu-se întru totul prin prospeţimea inspiraţiei și prin minunata puritate a sufletului”, după cum s-a menţionat în motivaţia juriului. În stilul auster caracteristic, Bjørnson a redat preponderent viaţa pastorală a oamenilor simpli de la

este și faptul că muzica imnului Norvegiei a fost compusă de bunicul său din partea mamei. Ca gazetar, autorul a susţinut cu perseverenţă emanciparea naţiunilor mici și a minorităţilor, cu atît mai mult cu cît a cunoscut direct realităţile vieţii subordonate politic, Norvegia fiind timp de 400 de ani, pînă la 1814, provincie daneză. Potrivit cercetărilor făcute de jurnalista

sfîrșitul secolului al XIX-lea. „Există două feluri de cărţi: cele care sporesc în om dragostea de viaţă și dorinţa de a făptui binele și cele care nu fac acest lucru; primele sînt bune, celelalte nu, oricît de splendide și geniale ar fi în detaliile lor”, considera scriitorul. Poemul său Iubi-vom mereu acest pămînt ( Ja, vi elsker dette landet ) a devenit imn naţional. Interesant

Svalhild Naterstad, în decembrie 1907, aflat la Roma, Bjørnson a fost contactat printr-o telegramă de jurnaliștii de la revista românească Tribuna, care-i cereau cu disperare ajutorul împotriva politicii opresive a Imperiului Austro-Ungar. În acel an, ministrul Educaţiei, Albert Apponyi, a impus obligativitatea folosirii limbii maghiare în administraţie, școli și

Bjørnstjerne Bjørnson şi transilvănenii

B

jørnstjerne Bjørnson (1832-1910) s-a născut în localitatea Kvikne, din ţinutul Østerdalen. Om politic, ziarist, prozator, dramaturg și poet, Bjørnson este recunoscut, alături de Henrik Ibsen, Alexander Kielland și Jonas Lie, drept unul dintre cei mai importanţi patru autori norvegieni și unul dintre cei mai mari scriitori scandinavi. Supranumit și Victor Hugo al Norvegiei, autorul

biserici, fapt care a stîrnit un val de proteste. Ca măsură represivă, autorităţile imperiale au început hărţuirea sistematică a intelectualilor români prin sancţiuni și arestări repetate. Bjørnson s-a implicat imediat, susţinînd cauza românilor din Transilvania într-o serie de publicaţii prestigioase din Europa acelor vremuri. „Problema românilor mă interesează foarte mult și voi pleda în totdeauna pentru ei”, a declarat Bjørnstjerne Bjørnson. Medicul român Pompiliu Robescu l-a vizitat pe scriitorul norvegian la reședinţa sa din Roma și a realizat o serie de cinci interviuri cu acesta, care au apărut pe prima pagină a Tribunei. Bjørnson era de părere că Ungaria își va schimba politicile represive doar dacă va fi supusă unor sancţiuni economice și comerciale. În urma presiunilor, seria celor cinci interviuri a fost oprită. „În ciuda eforturilor guvernului maghiar de a opri distribuirea opiniilor poetului norvegian, oamenii au devenit conștienţi de opresiunile la care sînt supuse minorităţile din Austro-Ungaria”, s-a menţionat într-un comunicat al ziarului. Pentru meritele sale în sprijinirea minorităţii românești din Austro-Ungaria, Bjørnstjerne Bjørnson a fost numit membru de onoare al Centrului Cultural din Galaţi, „pentru susţinerea unităţii culturale a tuturor românilor”. La 26 aprilie 1910, cînd Bjørnson a încetat din viaţă, ziarele din România și-au exprimat nu doar durerea pierderii unui prieten, ci și a unei forţe active puse în slujba valorilor umanitare universal valabile.

I

storic vorbind, relaţiile diplomatice dintre România și regatul Norvegiei datează de aproape 100 de ani, cu o discontinuitate de șase ani, între 1940 și1946, cînd Norvegia a fost ocupată de Germania. Din 1998 a intrat în vigoare un Acord Cultural de colaborare semnat la Oslo, în domeniile culturii, educaţiei și cercetării. Dincolo de datele oficiale, România a fost tema unei cărţi de 450 de pagini, scrisă de jurnalista norvegiană Svanhild Naterstad. Îndrăgostită de limba, cultura și peisajele noastre, anul trecut, cu ocazia sărbătoririi Zilei României la Trondheim, a primit diploma de onoare din partea Ministerului Afacerilor Externe al României pentru merite deosebite în promovarea României în Norvegia.

Din Oslo la „Trei furnici”

J

urnalista Svanhild Naterstad este autoarea unui volum impresionant, intitulat România, care reflectă peste 20 de ani de documentare. Structurată pe aproximativ 30 de capitole, cartea propune o tematică surprinzătoare: istoria veche, perioada comunistă, Securitatea, Rezistenţa din munţi, miturile revoluţiei, geografie, „oameni”, religie, economie, educaţie, artă, corupţie, libertatea presei etc. Însăși povestea scrierii cărţii este surprinzătoare, autoarea depășind cu stoicism mai multe piedici. Povestea scrierii cărţii a început într-o noapte, în Bucureștiul sumbru și auster al anului 1988. Două studente la Litere de la Universitatea din Oslo au coborît pe peronul Gării de Nord. „Era pustiu. Nici o culoare, oamenii


erau închiși. Ne-am speriat”, povestește autoarea. Rupte de foame și de sete, cu rucsacurile în spate și spaima-n suflet, fetele au pornit în căutarea unui restaurant sau a unei cantine. „Ţin minte că, după ce am umblat și căutat mult, am găsit o cofetărie. Aveau un singur fel de prăjitură, foarte dulce și o mulţime de pahare pline cu același suc sintetic verde. Mîncare caldă n-am găsit nicăieri”. După un început descurajant, fetele au hotărît că nu se vor întoarce fără să facă efortul de a înţelege această ţară „atît de asemănătoare și totuși atît de diferită de ţara din care veneam”. Din București s-au îndreptat spre Mamaia, unde și-au mai revenit din șocul primei întîlniri cu românii. După cîteva zile, cu harta în mînă, au decis să plece spre munte și au ales ca destinaţie Sinaia, numai pentru că le plăcea cum sună. Cu ajutorul unui student grec, s-au cazat la

„Trei furnici” și au avut, astfel, primul contact cu o familie de români, care, spune ea, „au îndrăznit să ne invite la ei acasă”. Atît la București, cît și la Mamaia, românii le-au ţinut la distanţă. „Mult mai tîrziu am aflat că nu aveau voie să aibă vreo legătură cu străinii”. Familia din Sinaia, însă, le-a pus pe masă ce-a avut mai bun și le-a povestit franc cum era viaţa în România. „Aveam 20 de ani și nu știam aproape nimic despre situaţia în care era ţara”, povestește Svanhild Naterstad.

Cu Trabantul prin România După două săptămîni s-au întors în Norvegia, dar zarurile fuseseră aruncate. Lui Svanhild i-a plăcut atît de mult experienţa românească, încît din acea toamnă a început să studieze, la Oslo, limba română. În toamna anului

următor, a întîlnit în casa părinţilor săi un geolog român, care i-a remarcat pasiunea și a invitat-o în România. „În vara lui 1990 m-am dus în București, unde am locuit un an de zile pe bulevardul Gheorghe Duca. O aventură! Mi-am cumpărat un Trabant, mi-am luat permisul auto la Breaza cu 100 de dolari și am vizitat toată România.” Imediat ce a revenit în Norvegia, a fost sunată de un antropolog care urma să facă un studiu în România. Iar Svanhild a făcut cale întoarsă. „Am stat la Copșa Mică, într-un apartament de serviciu al primăriei. Antropologul este acum soţul meu. Oamenii din Copșa au fost extraordinari! Am fost aproape în fiecare casă și în fiecare apartament. Am fost primiţi ca niște oaspeţi de onoare. Toate ușile ne erau deschise. Am fost la nunţi, botezuri și înmormîntări. Am vînat mistreţi, am sărbătorit Paștele și Crăciunul în familiile lor, iar

mîncarea ce mi-a fost servită în casele oamenilor a fost cea mai bună.” Sarmale, ciorbe, mămăligă cu brînză și unt, toate și-au făcut loc în topul preferinţelor jurnalistei. După încă doi ani petrecuţi în Copșa Mică, Svanhild s-a întors în Norvegia și a continuat să studieze limba română încă cinci ani, susţinîndu-și licenţa în poezia patriotică și panegiricul comunismului din România prerevoluţionară. A revenit în 2010, împreună cu fotografa Mikaela Berg și au colindat de la Vama Veche la Văratec, în Bucovina, Maramureș, Alba Iulia, Oradea, Valea Oltului, Orșova, Tîrgu Jiu etc., ilustrînd și completînd documentaţia pentru carte. „N-aș fi pierdut atîţia ani în și cu România dacă nu mi-ar plăcea extrem de mult. A fost un fel de îndrăgostire la prima vedere. Oamenii sînt curioși, amuzanţi și ospitalieri. Ca popor, românii se găsesc în toate variantele, ca și norvegienii. Românul nu este unul singur. Dar pot să spun – și o spun oricînd am ocazia – că nu merită o reputaţie proastă.” Visul lui Svanhild Naterstad de a preda limba română într-o universitate norvegiană nu s-a îndeplinit, pentru că această specializare nu mai există. Acum este redactor la Adresseavisen, ziarul regional din Trondheim. Pentru merite deosebite în promovarea României în Norvegia, Ministerul Afacerilor Externe i-a acordat lui Svanhild Naterstad diploma de onoare. februarie-martie 2014

JURNAL

| 17


Interviu la spital Alexandru Jurcan

File dintr-un jurnal teatral

B Bogdan Ulmu

A

l. Paleologu, într-o discuţie cu Liviu Antonesei, spune că povestea de dragoste care l-a fascinat a fost cea dintre Pierre Bezuhov și Natașa Rostova ( Război și pace ). Interesant! Nu m-am gîndit niciodată la ea… Pe mine, cred că aceea dintre Maestru și Margareta (tot a unui rus, nu?). Sau, rămînînd la ruși, cea din Oblomov.

-

Și fiindcă tot am vorbit de vechiul meu amic, Liviu, vreau să citez din el o confesiune acroșantă, descurajant de sinceră: „psiholog, (adică – n.m. ) specialist într-o disciplină care nu știe exact cu ce se ocupă, pentru că nu știm încă ce este sufletul, nici spiritul” ( Despre dragoste ). Mda…

-

Andrei Pleșu spunea că și ateismul este o credinţă. Probabil. Asta mi-a amintit de o mărturisire periculoasă a lui H. Wald: „Sînt un om credincios – cred că Dumnezeu nu există!”. Pe vremea comunismului era ceva obișnuit…

-

Am pierdut, în viaţă, cîteva femei, prostește, doar de teama că n-or să vrea să se culce cu mine. Și am avut, de asemenea, unele… degeaba! Fiindcă mi-a fost jenă să le refuz.

Apropo: la Timișoara, locuiam, la un moment dat, în gazdă la o bună actriţă, minunată și ca prietenă. Într-o zi, mi se plînge de nepoata ei, care, vai!, nu e-n stare să refuze nici un bărbat. A uitat că defectul ăsta îl avea și ea, în tinereţe…

-

În emisiunea TV a Eugeniei Vodă, regizorul Tocilescu face o declaraţie greu de crezut: „N-am citit niciodată ceva despre teatru!”. O fi posibil așa ceva? Cînd ai dat atîtea examene teoretice? Cînd profesorii de regie chiar te provocau la discuţii profesionale, în care, nolens-volens, se făceau trimiteri la Stanislavski, Meyerhold, Brecht, Artaud, Brook ș.a.? Hm…

-

Umorul activează glanda artistică și te ferește de ridicol. Nici necrolog nu poţi concepe dacă n-ai organ pentru rîs!…

-

Am mai vorbit despre gazetarii care se bagă-n vorbă fără să stăpînească domeniul. Sau măcar să se documenteze! Citesc în Adevărul că Radu Penciulescu ar fi fost „părintele școlii românești de regie”. Fără îndoială, Penciulescu a fost un director de scenă stimabil, dublat de un excelent pedagog și director de teatru. Dar fondatorul școlii de regie, la noi, cred că a fost Ion Sava, mult înainte de consacrarea lui Penciulescu. E drept, gazetarii de la cotidiene n-au prea auzit de el. Nu-i bai. Dar de ce scriu, atunci?!…

-

Am aflat care-i cea mai cumplită boală din lume: rîsul fatal! Un copil de numai șapte ani din Anglia moare dacă rîde. Ăsta nu mai e diagnostic: e poem suprarealist! Sau o variantă prescurtată a Numelui trandafirului…

Ce frumos sună, în promoul emisiunii TV a lui Grigore Leșe, cuvintele (oameni de) bizuială și dănţăuși! Recunosc, nu le-am folosit vreodată… Pesemne, unde nu te poţi bizui pe mine, în danţ…

-

Mi-e poftă să citesc un roman. N-apuc! Am la rînd trei teze de doctorat, cinci referate, două piese ale cunoscuţilor, două cărţi pentru a face prefaţa și două cărţi de specialitate…

Apropo: am avut doi colegi care nu rîdeau niciodată. Erau niște regizori slabi. Un om fără umor nu poate face teatru. Nici măcar dramă ori tragedie…

-

ărbatul de 90 de ani e internat la spital, în orășelul de munte. Badea Gheorghe trăiește într-un sat ascuns la 30 de kilometri de oraș. Azi a venit un ziarist să-i ia un interviu despre zbuciumata viaţă terfelită de anii de detenţie. În anii aceia de teroare și delaţiuni, el lucra ogorul, dar era și croitor. Căsătorit, așezat, copii… Apoi a sosit seara aceea fatidică. Un călător intră la el și îl roagă să-i coase ceva. Atît! Iar viaţa lui Gheorghe a alunecat în noroi, în coșmar. A doua zi a fost arestat. „Ce a făcut pruncul meu?”, plîngea biata lui mamă. A cusut pentru unul căutat de securitate. Nu contează vreun argument. Urmează șase ani de închisoare: Gherla, Jilava, Balta Brăilei. Malarie, hepatită, bătăi, mămăligă cu ceapă, celule, ochelari de tablă… Anii ’60. De cîteva ori, Gheorghe plînge. Păr alb. Se scuză și se întoarce să urineze prin sonda subţire. Cînd își amintește de cineva care a avut clemenţă, zice: „Dacă mai trăiește, să-i dea Dumnezeu numai bine!”. Despre călăi nu zice nimic rău, nu îi blestemă. E conștient că mulţi dintre aceștia o duc bine, fără să-i mustre conștiinţa. Nu crede că s-au produs mari schimbări în ţară, după principiul „pleacă ai noștri, vin ai noștri”. Pauză. Reportofon închis. Pe noptieră, mandarine și compot de pere. Afară e un cer răvășit de ianuarie. La televizor se discută aprins despre „dacă dispare jaguarul, dispare și pădurea tropicală”. Ziaristul primește un telefon. Răspunde: „Da, știu, OK, fără nume, doar nu-s tî mpit să mă trezesc cu o cărămidă în cap. Înţeleg, totul la modul general, puţin melancolic, lacrimogen și uman. Hai, te salut!”

Dorin David

Fals jurnal de criterii universitare

D

e la cîteva mandate de miniștri fără număr încoace, s-a prefăcut și sistemul de învăţămînt românesc că se reformează, iar cel universitar nu face nici el excepţie. Astăzi asistăm la o adevărată cursă contracronometru cu punctele, punctajul fiind în genere cam singurul contracandidat al celor care vor să crească în grade universitare. Se mai întîmplă și excepţii, să mai participe vreun rătăcit pe un post care nu e pentru el, dar astea sînt cazuri rare, fiindcă de obicei se știe care post i se potrivește cuiva, ca să folosim un eufemism pentru cui i se pregătește. Chiar și în cazul extrem de rar, numărabil pe degetele de la o mînă, cînd un departament scoate un post la concurs – să zicem, cu titlul de lector – și conducerea invită de ochii lumii trei-patru candidaţi, tot are un favorit care va cîștiga concursul. Mai ales cînd e vorba de probe orale, care nu se contestă. Un gînd care i-a trecut unui ministru prin minte ca glonţul în bancul cu Bulă n-a fost rău la început: cum să facem niște criterii pe care candidaţii să le

nr. 179-180

îndeplinească, pentru a preîntîmpina situaţiile în care unii mai puţin calificaţi, dar iubiţi le iau locul altora mai mult calificaţi, dar nedoriţi? Și atunci ministrul a zis: să fie criterii! Și au fost criterii. Care și ele s-au schimbat de-a lungul vremii, după chipul și asemănarea celor care guvernau, le visau ori pe hîrtie le așterneau. Au fost înfiinţate la nivel naţional comisii importante, și bine că au fost. La urma urmei, e rău ca puterea să fie în mîna unui singur om, pentru că acesta va avea tendinţa să devină autocrat sau chiar, Doamne ferește, dictator. Chiar și cînd nu e vorba de naţiune, ci de mai mici comunităţi, cum ar fi cea academică sau doar o facultate. Că încă unii președinţi de bloc, șefi de departament sau chiar foști decani care conduc prin propriii lachei uită cît de vremelnici sînt aleși în funcţia în care se află și se comportă ca dimpotrivă, asta e altă poveste, dintr-un alt film ne-S.F. Dar să nu ne uităm vorba despre criterii și comisii. Comisii ai căror membri, uneori, nu vor ca alţii să ajungă atît de ușor cum au

ajuns ei în postul, poziţia și nivelul pe care îl ocupă. Și atunci inventează niște criterii care în lumea reală nu există, ci doar în desenele animate.

că pînă și comisia a realizat cît de absurd este un asemenea criteriu, la ceva timp, au updatat hotărîrea și au adăugat ceva mai pămîntesc și mai potrivit candidaţilor. Poate nu e inutil de precizat că aceste criterii diferă, după cum este și normal, de la o disciplină la alta. Ar fi la fel de ca și cealaltă situaţie: Dacă, așa cum spunea absurd de exemplu, criteriile din Heraclit, drumul în sus și știinţele exacte să fie la fel cu drumul în jos sînt totuna cele din muzică. Ar fi aiurea și există posibilitatea ca să-i ceri unui conferenţiar un conferenţiar să care predă, să zicem, vioara devină profesor, atunci să publice un articol indexat în Web of Science© ca să să existe și cea ca un ajungă profesor... Așadar criprofesor să redevină teriul potrivit la locul potrivit. conferenţiar Dar nu este echitabil să-i impui, spre alt exemplu, unui lector de inginerie oarecare niște criterii draconice, în timp ce pentru alt Un exemplu: la o anumită lector, să zicem de la Litere, cridisciplină din știinţele sociale, teriile să fie nu exigente, ci de-a pentru un lector care vrea să dreptul relaxante, fiindcă aici ajungă conferenţiar exista un totuna e dacă publici un articol criteriu de genul: conducător ISI sau unul BDI. Echitabil și de doctorat sau membru în co- normal ar fi ca nivelul de difimisia de doctorat. Tare! Și mai cultate să fie echivalent pentru tare e lectorul care îndeplinește toate disciplinele (iar nu, ceea deja criteriul acela înainte de a ce este firesc, criteriile să fie acefi măcar conferenţiar... Pentru leași pentru toate disciplinele).

Faptul că ele diferă de la caz la caz este un semn îmbucurător, dar nu suficient. Trebuie scoase exagerările și introduse criterii realiste și la fel de exigente pentru toţi. Ei, și dacă tot am ajuns la capitolul exigenţă, să ne amintim că după revoluţie au fost înfiinţate sau redeschise mai multe facultăţi, ceea ce a generat o nevoie mare de cadre didactice universitare. Pentru că, dacă îi dai ţării cît mai mulţi studenţi, atunci ai nevoie și de cît mai mulţi profesori. Așa că nu puţini au ajuns profesori datorită vechimii, circumstanţelor sau coincidenţelor, ca să nu zic din greșeală. Cei care au ajuns pe merit se știu și nu vor fi deranjaţi de afirmaţia de mai sus. Atunci, în spiritul unui mediu academic echitabil, sănătos și exigent, toţi profesorii trebuie să îndeplinească criteriile pe care au pretenţia să le impună altora și măcar din cînd în cînd să le fie testate competenţele și rezultatele. Că doar nimeni nu e veșnic pe acest pămînt și nu toţi profesorii trebuie să iasă la pensie astfel dacă nu o merită.


18 |


CAPSULA TIMPULUI Doamnei profesoare Oana Chelaru-Murăruș, actualul decan al Facultăţii de Litere a Universităţii din București

Liviu Franga

Cătălin Fudulu

Cînd academicienii se plimbă cu vaporul

„Literele” bucureștene și primul lor decan (III)

M

ărturiile discipolilor și ale contemporanilor care i-au succedat lui August Treboniu Laurian în ordinea culturii românești și a componentei sale educaţionale ne permit să reconstituim imaginea unui profesor care, și ca decan, înzestrat cu o neobosită putere de muncă, s-a arătat permanent și în cel mai înalt grad preocupat de extinderea bunei desfășurări a activităţii facultăţii, prin cele două entităţi fundamentale: corpul profesoral și studenţii.

A

cademia Română a organizat o excursie cu vaporul pe Dunăre, în zilele de 3 și 4 mai 1909, dorindu-se ca membrii înaltului for să vadă Podul „Regele Carol I” și Portul Constanţa. O parte dintre invitaţii au fost trimise telegrafic. Astfel, din cauză că telefonul Academiei nu a funcţionat, la 1 mai 1909, președintele A. Saligny i-a scris lui Ion Bianu, secretar general, rugîndu-l să-i telegrafieze domnului Bușan cu textul: „Rugăm stăruitor, veniţi pentru excursia pe Dunăre, duminică și luni, cu doamna. Sosiţi mîine, sîmbătă seara”. Membrii Academiei, prezenţi la 1 mai 1909 la deschiderea Sesiunii Generale, au primit invitaţii tipizate și marcate cu ștampila Academiei, în care doar numele destinatarului era olograf. De pildă, invitaţia adresată lui I. Bianu avea următorul conţinut: „Domnul Anghel Saligny, director general al porturilor și al navigaţiunii, are onoarea a ruga pe domnul Ioan Bianu să-i facă plăcerea de a participa la excursiunea pe care a organizat-o pentru colegii săi din Academie la podul peste Dunăre «Regele Carol I» și la portul Constanţa”. Excursioniștii au plecat cu trenul din Gara de Nord, la 8.10 a.m., pe ruta București-Giurgiu. Ajunși î n portul Giurgiu, aceștia s-au îmbarcat, la 10.50 a.m, pe un vapor special. Au sosit la Cernavodă la 6.00 p.m., unde au vizitat podul peste Dunăre. La 8.06 p.m s-au urcat într-un tren special, plecînd spre Constanţa, ajungînd în port la 10.10 p.m. A doua zi au vizitat portul și au prînzit la bordul vaporului „Regele Carol I”. Meniul a fost diversificat. Cei prezenţi au primit „mezeluri diferite”, homari, șuncă pe spanac, pui fript, salată verde, îngheţată, brînzeturi și cafea. De asemenea, au avut de ales între bateriile cu vin de Drăgășani, Știrbei, Riesling sau Bordeaux. Pasagerii s-au întors în București la 9.35 p.m. A.D. Xenopol i-a mulţumit lui Anghel Saligny, în numele membrilor Academiei, „pentru frumoasa excursie pe care am făcut-o din îndemnul și sub auspiciile d-sale. Prin vizitarea minunatului pod și a lucrărilor din portul Constanţa, Academia s-a putut convinge despre însemnatele progrese ale tehnicii române, care a ajuns în starea de a executa cele mai grele și mai complicate lucrări de clădiri numai cu puteri românești și cele mai multe dintre ele ieșite din școlile ţării”.


Î

ntocmirea, în calitate de decan, de rapoarte detaliate, cu date statistice elocvente (Ilie Popescu Teiușan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian. Viaţa și activitatea sa, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 197) ne permite să observăm o veritabilă dinamică a studenţilor „literaţi”, de la 16 în 1866 la 39 în 1871, ulterior, cu fluctuaţiile de rigoare. Intervenţiile decanului în toţi anii care au urmat preluării mandatului, pe lîngă minister în special, îl arată pe Laurian preocupat și de obţinerea de burse pentru studenţi, atît de natură socială (tinerii proveniţi din mediul rural), cît și pentru specializarea și perfecţionarea instrucţiei, în universităţile din străinătate.

de limbi clasice al Literelor și Filosofiei de la Universitatea din București, cîteva cuvinte: atît ale celui pe care l-am evocat în rîndurile de pînă acum, cît și ale foștilor săi discipoli (Ilie Popescu Teiușan, Vasile Netea, op. cit., pp. 198-199, 203; D. Macrea, „A.T. Laurian”, Cercetări de lingvistică, XII, 2, 1967, p. 173). Cuvintele lui Laurian:

„Omul care a umplut o jumătate de veac”

„Amar şi amar. Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul” Sub decanatul lui August Treboniu Laurian, spiritul de muncă și de seriozitate a devenit emblema mesajului universitar bucureștean. Nevoia de profesori, pentru un învăţămînt tardiv modernizat, precum cel românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era uriașă. Totuși, aflăm din aceleași surse documentare că, din totalul de 22 de candidaţi la examenul de licenţă din anul 1868, au promovat examenul numai 4. La celălalt capitol atît de important, decisiv de fapt, al așa-numitelor, azi, resurse umane, sîntem informaţi că, la zece ani de la î nfiinţarea Literelor și Filosofiei la Universitatea bucureșteană, își încep activitatea aici (mai întîi sub forma unor cursuri libere, apoi ca titulari) savanţi de notorietate internaţională: Bogdan Petriceicu Hasdeu pentru filologia comparată indo-europeană și Alexandru Odobescu pentru arheologie, ambii titularizaţi în 1878. La insistenţele și recomandarea aceluiași decan, Titu Maiorescu este invitat și el, în 1874, să susţină prelegeri libere de psihologie și filosofie (după ce, cu trei ani înainte, în 1871, din motive politice, fusese suspendat la Universitatea din Iași). Doresc să aduc în memoria noastră, a urmașilor primului decan și profesor

cînd făcea cîte două și trei lecţii deosebite. Într-o clasă explica trigonometria sau teoria funcţiilor, în alta făcea anatomia sau zoologia, în alta limba greacă, în alta latina. Ni se părea că în creierii lui erau cristalizate toate cunoștinţele omenești. Singurul lucru la care aspiram era să devenim tot așa de învăţaţi ca și dînsul… Dacă am ajuns și eu să fiu un bun profesor, după cum mi-au spus-o întotdeauna foștii mei școlari, aceasta lui Laurian și lui Bărnuţiu o datoresc” (Petru Poni, 1936).

„Amar și amar. Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul. Numai noi să fim oameni și să ne facem sacra datorie sub toate împrejurările. Vor veni și alte timpuri!”. Cuvintele urmașilor săi: „Venit în București împins de vitregia stăpînirii străine și vrăjmașe de peste Carpaţi, m-am găsit în atmosfera lui Laurian, care m-a luat de îndată în serviciu la biblioteca Universităţii, al cărei director era. Într-o zi, mi-a cerut să-i aduc marea hartă murală, făcută de dînsul, cu titlul Dacia. Am întins-o pe jos înaintea lui, iar dînsul a făcut cu băţul ocolul pe Dunăre (și celelalte rîuri înconjurătoare) și a zis tare, cu ochii umezi: «Frumoasă e! De-aţi ajunge voi să o vedeţi făcută!»” (Ion Bianu, 1928). „Era un om cu adevărat extraordinar prin varietatea cunoștinţelor sale. Cînd lipsea un profesor, el îi ţinea locul. Erau zile

Pe 28 februarie 1881, cînd a fost înmormîntat, la cimitirul „Șerban-Vodă” („Bellu”) din București, în semn de doliu, toate școlile din capitala Principatelor Unite, recent devenite România, au fost închise. Ziarele vremii (D. Macrea, op. cit., p. 185, n. 31, de la care am preluat ansamblul acestei informaţii) relatează că mii de persoane l-au condus pe ultimul drum, pornind de la locuinţa din str. Labirint 27, a cărturarului și profesorului. I-au fost ultimi însoţitori bătrîni camarazi și mai tineri discipoli întru idealurile naţiunii și culturii române: C.A. Rosetti, Vasile Boerescu (în acel moment, ministru de Externe), Ion Ghica (fost ministru, ambasador, atunci președintele Academiei Române, aceasta din urmă numărîndu-l pe Laurian printre fondatori), Ion Zalomit (ajuns rector în funcţie al Universităţii din București), Titu Maiorescu, doctorul Felix, deputaţi, generali și alţi ofiţeri superiori, militari de rînd, înalte feţe bisericești. Necrologul publicat în ziarul bucureștean Războiul și reluat în ziarul Observatorul din Sibiu (D. Macrea, op. cit., p. 186, n. 32) se încheia astfel: August Treboniu Laurian a fost „omul care a umplut o jumătate de veac din istoria noastră cu faptele și viaţa lui”. Ultimul elogiu public i l-a adus, în 1903, verbul apoteotic al lui Nicolae Iorga, cu ocazia dezvelirii la București a bustului nepieritorului transilvănean (discursul a fost reluat de Iorga în volumul Oameni cari au fost – a se vedea ediţia din 1967, publicată la Editura pentru Literatură, București, vol. I, pp. 8-11).


LABIRINT

| 19


Inocenţa răului Horia Pătraşcu

Î

n domeniul judecăţii morale, adevărul pare să fie într-o relaţie permanentă cu îndreptăţirea celui care-l afirmă. Mai precis, nu ești în drept să condamni o faptă ca fiind imorală dacă tu însuţi ai comis-o. „Cel care se simte fără păcat să arunce primul piatra!” Inocenţa judecătorului este condiţia necesară a oricărei judecăţi morale. Pentru a descalifica o judecată morală este suficient să-l descalific pe judecător, să dovedesc că el însuși a săvîrșit o faptă similară celei incriminate. Dar inocenţa judecătorului face imposibilă judecata morală din două puncte de vedere: 1. Pe de o parte, pentru că, la limită, în mod absolut, nimeni nu este fără de prihană, iar tot ce e născut e vinovat.

2. Pe de altă parte, pentru că inocenţa, nevinovăţia, puritatea absolută nu pot judeca, cîtă vreme a cunoaște răul sau a-l condamna presupune într-o formă oarecare a te contamina cu răul cunoscut. (Păcatul adamic constă în cunoștinţa binelui și a răului.) De aceea, în practică, cele două principii mai sus enunţate se estompează într-un compromis. Judecătorul acţiunilor morale nu este nevinovat în mod absolut, ci doar în mod relativ, în raport cu genul de fapte condamnate de către el. Răul îi este și lui cunoscut în alte forme, el trebuie să fie pur doar în privinţa genului de fapte pe care le condamnă. Compromisul ia forma măsurării, a cîntăririi: diferenţa radicală

dintre bine și rău este dublată (și astfel atenuată) de distincţia mare/mic. Iar răul cel mai mare este răul nefamiliar, neobișnuit. Sîntem mult mai indulgenţi cu greșelile familiare, obișnuite, majoritare și, chiar dacă recunoaștem că sînt greșeli, ele sînt infinit mai puţin serioase decît acelea pe care nu le facem de obicei și mai ales decît cele pe care nu le putem face. „Nu aș fi capabil de așa ceva”, „Eu n-aș fi putut face așa ceva” sînt argumentele cele mai puternice pentru condamnarea unei acţiuni. Într-un registru negativ, numai ceea ce tu nu faci de obicei sau ceea ce nu poţi face niciodată constituie domeniul tău de expertiză morală. Deseori, în pușcării, se întîmplă ca paricizii sau infanticizii să fie bătuţi sau

chiar uciși – ca pedeapsă pentru fapta comisă – de către ceilalţi infractori, condamnaţi pentru tîlhării, omucideri, violuri. Criminalul care-l ucide pe paricid știe că și el este rău, dar știe și că este mai puţin rău decît paricidul (pentru că el nu și-a ucis părinţii și, mai mult, nu ar putea să-și ucidă părinţii), deci este mai bun decît el, ceea ce-i dă dreptul să-l condamne și să-l ucidă. În acest exemplu extrem putem vedea felul în care judecă o întreagă societate. Gravitatea greșelilor este invers proporţională capacităţii noastre de a le săvîrși. Singurul bine la care ne pricepem este răul pe care nu l-am comis. Dar de ce n-am fi la fel de virulenţi cu greșelile pe care noi înșine le-am făcut

sau pe care sîntem în stare să le facem? Nu este această stare de fapt o slăbiciune a judecăţii morale și, implicit, a moralităţii întregii societăţi? Nu doar răul pe care nu-l facem, ci relele pe care le facem zi de zi, ticăloșiile de subzistenţă ar trebui să constituie obiectul înfierării morale. Le putem condamna, chiar dacă știm că noi înșine le practicăm, le putem condamna chiar cînd concedem că fără ele nu am putea exista. „Ei, cine nu face asta?!” nu ar mai trebui să fie niciodată exclamaţia care însoţește o scuză a imoralităţii. Căci imoralitatea implicită, tolerată, domestică, subînţeleasă, imoralitatea de substrat, imoralitatea inocentă, este mai periculoasă decît cea explicită, evidentă, bestială.

Ramona Ardelean

„Dogville” sau iertarea ca aroganţă (I)

F

ilmul Dogville, prezent la Festivalul Filmului de la Cannes, la 19 mai 2003, scris și regizat de danezul Lars von Trier, este o parabolă cutremurătoare și tulburătoare asupra condiţiei și naturii omului, care în absenţa conștiinţei devine un monstru, o fiară, un animal periculos, ce traduce atît de bine acel faimos Homo homini lupus invocat de Thomas Hobbes. Lars von Trier pleacă de la o viziune pesimistă asupra naturii umane, considerată în mod fundamental ipocrită, perversă și egoistă, sentimente precum fraternitatea, solidaritatea și ajutorul reciproc fiind doar acoperișurile sau faţada falsă a fiinţei și societăţii umane, respectiv falsele valori, îndărătul cărora se ascund diabolicul, iraţionalul, agresivitatea și bestialitatea unor animale periculoase. Omul este, prin urmare, o fiinţă ce suferă de maladia unui rău și a unei slăbiciuni fundamentale. Povestea filmului e simplă: o tînără și frumoasă fugară, pe nume Grace („Graţie”), e hărţuită și se refugiază într-un orășel izolat de munte de lîngă George Town, statul Colorado, numit Dogville („Orașul Cîinelui”), spunînd că este urmărită de niște gangsteri care vor s-o omoare. Iniţial, locuitorii se tem să o primească,

nr. 179-180

deoarece poliţia o dă dispărută, dar apoi acceptă la insistenţele unuia dintre membri, Tom, filosoful și moralistul comunităţii, care se îndrăgostește de ea. Așadar comunitatea, formată din 15 oameni și un cîine (Moise), e de acord ca Grace, în ciuda faptului că reprezintă un pericol pentru Dogville, să fie adăpostită în oraș, urmînd ca tînăra să răsplătească gestul de bunăvoinţă muncind pe rînd la fiecare familie. La început, totul e minunat, idilic, chiar paradisiac, înţelegerea e perfectă, dar cum poliţia revine constant și lipește hîrtii cu tînăra urmărită, locuitorii își dau seama că e tot mai periculos să adăpostească o fugară, astfel încît pretenţiile cresc, iar în mintea lor încolţește ideea șantajului. Prin urmare, ajutorul, iniţial gratuit și benevol, devine acum obligatoriu, relaţiile dintre Grace și comunitatea în care s-a refugiat devenind unele de tip sclavagist, tînăra fiind transformată într-o adevărată sclavă pe care toţi locuitorii o exploatează și de care abuzează toţi bărbaţii, întreaga comunitate din Dogville arătîndu-și „colţii” și transformîndu-se în ceea ce sugerează chiar numele locului în care trăiesc, în niște cîini . Chiar și iubitul ei, Tom, o abandonează și o trădează în final, dînd-o pe mîna urmăritorilor.

Dincolo de aspectul narativ, demn de remarcat e aspectul simbolic al filmului, care trimite la o serie de semnificaţii cu o încărcătură profund morală și religioasă. Întreaga acţiune se desfășoară într-un decor minimalist, în care întreaga societate, redusă la dimensiunile unei scene, ale unui platou în care 15 personaje evoluează ritualic, e dezbrăcată de accidental și redată în esenţialul ei, respectiv în condiţia primordială de desen geometric al esenţelor. Astfel, casele, străzile, mobilierul sînt desenate cu creta, ca în jocurile copiilor, totul e făcut transparent, astfel încît spectatorul să poată intra mai bine în decor, toate acestea sporind înţelegerea și apropierea. Oameni care nu și-au pus niciodată problema sensului și rostului lor în lume se pomenesc brusc vizitaţi de o entitate celestă, de un fel de Sophia, de o Grace, de o ipostază feminină a Graţiei (Iertării) divine care coboară printre oameni pentru a le îmbunătăţi, înfrumuseţa și lumina viaţa. Dar cine este la nivel simbolic fugara Grace? Și de cine se ascunde și fuge ea? Interpretarea pe care o propun sugerează că Grace fuge de Tatăl ei ( The Big Man ), care a privat-o de libertate, a ferit-o de lume și a închis-o într-o colivie a ignoranţei dintr-un sentiment

de protecţie și posesivitate pe care orice părinte îl manifestă faţă de copilul său, dar care se dovedește în fond o utopie, deoarece nu poţi scuti pe nimeni de suferinţă. Grace spune despre ea că a fost crescută ca o fiinţă răsfăţată și aro gantă, motiv pentru care se răzvrătește la un moment dat împotriva ordinii Tatălui, vrînd să-și cîștige libertatea furată, fugind de acasă, adică din colivia în care fusese ţinută captivă. „A-i lua cuiva dreptul divin de alegere se numește aroganţă, tată.” La un nivel mai adînc, mai profund și mai religios, Grace simbolizează un fel de ipostază feminină a Mîntuitorului Iisus, care a venit pe pămînt pentru a aduce lumină și a face lumea mai bună. Simbolizează adică Legea Nouă, care vine cu o nouă morală, cea a Iertării, a Iubirii și a Întoarcerii Celuilalt Obraz, spre deosebire de Legea Veche, a Talionului – „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” –, bazată pe o morală a Răzbunării și a Pedepsei. Capacitatea ei de înţelegere, iertare și iubire merge pe o logică feminină, a inimii, în opoziţie cu logica masculină, de tip cauză-efect, faptă și răsplată, care merge pe o logică rece, a minţii.


20 |


REPORTAJ

Ruxandra Hurezean

Palat pentru visele minerilor. Oraviţa și Eminescu

T

eatrul din Oraviţa, cel mai vechi teatru din această parte de sud-est a Europei, a fost construit în 1816, după modelul Burgtheater din Viena. Între timp, teatrul vienez a dispărut, dar cel din Oraviţa rezistă și poate fi văzut, de aceea și vin adesea aici austrieci interesaţi de istorie și cultură. Pe la 1800, toată comunitatea orășelului, dar și satele învecinate au decis că le trebuie un teatru. Așa că au pornit colecta publică și au reușit să strîngă singuri banii necesari, fără ajutor de la Imperiu sau din altă parte.

L

jucau un teatru de amatori, scenete, cîntau, dansau. În felul acesta se și cunoșteau între ei, se creea o comunitate. Dar, vedeţi, ce este remarcabil e că ei nu cîntau în cîrciumi și atît, aveau alte pretenţii. Și-au făcut asociaţii culturale, la 1790, deși pare incredibil pentru un orășel minier, aveau înfiinţată Uniunea Diletanţilor din Oraviţa, pentru pasionaţii artei dramatice. S-au ocupat mai apoi de construirea teatrului. Pe la 1800 au dat sfoară în oraș și chiar satele din jur au fost prinse în febra aceea și au început colecta pentru un teatru. Nu s-au bazat pe nimeni altcineva! Un florin, doi florini. Alţii, cum era președintele tribunalului, dădeau cîteva sute, un ţăran din Ciudanoviţa dădea și el 20 de crăiţari, dar au fost buni, strînși acolo la căciulă, le-au prins bine și au isprăvit lucrarea”, povestește entuziast Vasile Cheţan, ghidul teatrului. Așadar, în mijlocul unui oraș minier, Spaţiul multiuman din unde negoţul și circulaţia mărfurilor înMitteleuropa floreau, oameni diferiţi, veniţi cu vremudin multe părţi ale lumii, din ArmeOraviţa este un orășel adunat într-o rile nia și Italia, Austria sau Grecia, împreună deschizătură a munţilor pe firul unui rîu, cu localnicii, construiau un teatru, inscufundat în aburul ceţii de toamna pînă tuind că un loc prosper, dar fără inimă nu primăvara. Clădirile ei, cîndva frumoase, trăiește, nu are cum să reziste... respiră acum aerul greu al mucegaiului. Casele acestui oraș poartă în ridurile lor De veghe-n lanul de cultură nobleţea vremurilor bune, cînd se conÎntr-un document al vremii se menţiostruia frumos. Sînt construcţii baroce, cu furnituri metalice, ferestre și balcoane, nează faptul că la 1816 orăviţenii aveau adevărate opere de arhitectură. Bogăţiile 30 de mii de florini strînși pentru clădirea pămîntului au adus aici, pe vremea Impe- teatrului. Le mai trebuia doar aprobarea. riului Austriac, populaţii din toate părţile În 1818 se împlineau 100 de ani de la eliEuropei. De jur-împrejur, munţii Oraviţei berarea de sub ocupaţie turcă și Imperiul au fost împînziţi de mine, vreo 20 de avea de gînd să aniverseze cumva moaramă, două de aur, mine de uraniu spre mentul. Împărăţia se gîndea la o statuie, Anina, mine de cărbune sau de piatră. la un monument. Atunci, cu inspiraţie și La 1760, vreo 8 000 de locuitori formau diplomaţie, autorităţile orașului au cerut o lume pestriţă, dar efervescentă. Greci, voie să ridice teatrul – și nu orice teatru, bulgari, evrei, italieni, macedo-români, ci unul exact ca Burgtheater din Viena, șvabi, maramureșeni, munteni, moţi, oa- dar la scară mai mică. Recunoscînd că e o meni care aduceau cu ei limbi, cîntece și idee bună și măguliţi de intenţia de a copia teatrul vienez, autorităţile imperiale tradiţii dintre cele mai diferite. În Babilonul Oraviţei s-au amestecat aprobă lucrarea care este coordonată de meserii, cîntece, porturi, obiceiuri, fiecare dădea și lua ceva de la celălalt. Așa s-au trezit locuitorii urbei cu pofta de a se distra împreună. Munceau, cîștigau bine la mine, la topitorii, aveau și o bănărie la Ciclova, unde se bătea monedă. „În primul rînd, și-au făcut instituţii, esenţiale pentru un început: primărie, poliţie, tribunal, notariat, casă mortuară. Toate grupate în mijlocul orașului. Omul se năștea, trecea prin toate astea pînă ajungea la cimitir. Funcţionau organizat. Mai tîrziu, cînd au dat de putere financiară, și-au făcut hotel, farmacie, teatru și gară. Prima linie ferată montană din România aici a fost, iar prima gară tot aici. Nu era puţin lucru. Pe fierberea și progresul ăsta, pentru că existau asociaţii, bresle și între ele era un fel de competiţie, oamenii s-au trezit că vor mai mult. Seara, duminicile, se adunau la hotelul «Coroana», la primărie sau la tribunal și ocalnicii au adunat crăiţar cu crăiţar, pînă la suma trebuincioasă. Într-un singur an au reușit să ridice clădirea. Aveau teatrul lor. După ei, noile generaţii au făcut la fel: au strîns bani și l-au renovat. De 12 ori. Și acum, deși Oraviţa este un oraș aproape ruinat, afectat de șomaj și sărăcie, teatrul pare singura clădire îngrijită ca o bijuterie. Aici au jucat trupe celebre în epocă. În 1868 a fost și trupa Pascaly, cu poetul Mihai Eminescu pe post de sufleor. Înainte să plece din Oraviţa, Eminescu și-a făcut o poză. Cum nu s-a uscat pînă a doua zi, poza e și acum la teatru, îl așteaptă… În fotografie stă în picioare, rezemat de spătarul unui scaun. Are 18 ani. Este îmbrăcat în haine moderne, mantou, papion și pantaloni în carouri. E serios și blînd. Poate că e prima lui poză.


un arhitect aromân, Ioan Niuni, și de colegul său de studii de la Viena, Ieronimus Platzger. În primăvara lui 1816 au început lucrările. Construcţia a fost ridicată din piatră, granodiorit la parter și tuf calcaros la etaj, adusă de ţărani cu căruţele din carierele din apropiere. Toată suflarea orașului a pus mînă de la mînă să ridice clădirea. Donatorii sînt menţionaţi în documente. Unele sînt la Oraviţa, altele au fost duse la Budapesta, iar pe altele le-au ars comuniștii în 1948, cînd au devastat teatrul. Lhotka de Zmislov, consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic, a oferit 280 de florini. Sînt şi mulţi donatori români şi macedoromâni (aromâni). Ion, Costa şi Dimitrie Demetroviciu, macedoromânii Ion Niuni, arhitectul teatrului, Ion şi Dimitrie Constantini. A cotizat şi protopopul Petru Iorgovici, fratele celebrului gînditor de talie europeană Paul Iorgovici, Alexandra Şaguna („Şiaguna”), mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei. Apar numele reprezentanţilor tuturor etniilor orăviţene: Gaspar Oberhofer (el va dona pe o listă anexă 680 de florini), Anton Hoffman, Iacob Umheiser, Michael Orthmayr, Catarina Jaretz, Andreas Stolz, medicul Simon Schmidt, Iosif Schiessler, Ion Tinopl... Alte donaţii fac locuitorii din satele zonei cărăşene ori din oraşele Banatului de Munte, precum Vasilie Petrovici din Ciudanoviţa, Urban Seidl din Ciclova Montană, medicul Johann Keszt din Moldova Română...

Un plămîn şi-o inimă În primăvara anului 1817, teatrul era gata. În toamna aceluiași an s-au jucat primele spectacole în proaspătul edificiu care semăna perfect cu cel din Viena. Francisc I și Augusta Carolina n-au putut ajunge decît la al doilea spectacol, au stat în loja din dreapta, de lîngă scenă. Mai tîrziu, pe aici a trecut și Împărăteasa Sisi. Venise la Marila să se vindece de o boală de plămîni, dar, ca să nu se ducă vorba în împărăţie că are probleme de sănătate, a declarat că este la Balcic. Numai poșta împerială știa unde să ducă scrisorile: la Marila, deasupra Oraviţei, unde bate vîntul cald de la Mediterană și aerul e curat. După ce s-a vindecat, Sisi a comandat unor sculptori italieni un monument: plămînul stîng al împărătesei săpat în piatră. Acum se află în faţa bisericii din centrul orașului. Un plămîn de la o inimă.

Iar Sisi, pe parcursul șederii, cînd cobora în oraș să vadă un spectacol de teatru, stătea în loja din dreapta, lîngă scenă. „Acolo!”, și ghidul ne arată un colţ umbrit, destul de mic pentru ochiul obișnuit azi cu spaţii largi, dar în care nu e greu să-ţi închipui că, acum un veac, ar fi încăput o împărăteasă bolnavă.

Ştrengarul din vis „La început, etajul era sprijinit pe lemn, bîrne solide de stejar, apoi teatrul a fost întărit cu centuri de oţel de la Reșiţa, din cel după reţeta 24, din care mai tîrziu s-a fabricat și pentru turnul Eiffel. E un oţel rezistent și mai elastic”, iar ghidul nostru ne arată într-o laterală a lojei inscripţia „Resitza 24”. Teatrul a oferit spectacole profesioniste date doar de trupe invitate. Așa a fost de-a lungul timpului, iar astăzi tot așa stau lucrurile. S-au jucat spectacole ale Uniunii Diletanţilor, ale tinerilor de la liceu sau de la școlile din oraș. Dar teatrul nu a avut niciodată o trupă a lui. În toamna anului 1868, la Oraviţa sosea trupa lui Mihail Pascaly, cu Eminescu pe post de sufleor. Urmau să joace Ștrengarul din Paris. Ghidul nostru ne povestește că în prima seară spectacolul a mers strună. Ne arată culisele, cabina de sufleor unde trebuie să fi stat Eminescu. A doua zi dimineaţa s-au dus cu toţii la un picn ic în Ciclova, după care au trecut și pe la fabrica de bere, unde actorul principal a zăbovit mai mult. Seara, n-au avut cum să-l mai urce pe scenă, iar Eminescu i-ar fi luat locul. Teatrul e mic, cochet, cu 200 de locuri pe scaune jos, 50 la lojă și restul în picioare, sus, la etajul 2. Pentru locurile în picioare se plăteau 20 de crăiţari, iar pentru cele de jos un florin. „Ca să vă daţi seama ce scump era un bilet la teatru, gîndiţi-vă că în 1869 s-a dat drumul la trenul pentru persoane pe linia OraviţaAnina. Fiind primul tren, era și el scump, dar biletul la un spectacol de teatru era cît o sută de călătorii cu trenul. Iar sala era întotdeauna plină.” Acum e rece și goală, strălucitoare. Vocea ghidului răsună straniu în ovalul poleit cu aur și purpură. „Acum nu sînt spectatori, dar cînd se dau spectacole, aici este o frumuseţe, se aprind candelabrele și începe freamătul sălii, parcă avem o lume de atunci, înviată.”

Muzeul de afară Ieșim afară și pornim pe stradă. Ni se înfăţișează casele aromânilor, ale grecilor și ale șvabilor. Porţi cu însemnele breslelor din care făceau parte, basoreliefuri scorojite pe lîngă ferestre. Orașul vechi arată ca un spital, iar casele, pacienţi apatici, stau rezemate unele de altele în soarele slab de iarnă. Cînd aici se trăia cu adevărat, erau bănci, farmacii, prăvălii, ateliere, oameni cu stare. Ferestrele lor aveau două ochiuri laterale și unul dedesubt, pentru ca stăpînii să vadă cine bate la poartă seara și să nu deschidă oricui. Mai tîrziu, grecii și-au făcut balcoane închise cu sticlă. Se spune că stăteau acolo, urmăreau strada, fumau, beau cafele și bîrfeau. Ferestrelor din Oraviţa li se spunea „bîrfitoare”! Mă uit în urmă și văd inima aceea de granit și tuf lipit cu pămînt și paie, sprijinită pe bare de oţel și lemn, pictată cu aur și îmbrăcată în catifea. E încă vie. A trăit tot timpul ocrotită de orașul care se pierdea în jur, dar care ţinea între palmele lui strînse palatul pentru vise. februarie-martie 2014

VITRALIU

| 21


Radmila Popovici-Paraschiv

Povestea suprarealistă a ţării mele

Ţ

ara mea e ca o poveste născocită de cel mai suprarealist povestitor. De ce fac o astfel de comparaţie? Pentru că nu știu dacă ar reuși cineva s-o perceapă și s-o descrie în termeni logici, coerenţi, de la un capăt la altul. E un fel de „iepure-cameleon” cu o evoluţie imprevizibilă – pe cît de fricos, pe atît de schimbăcios. Oricît de mult mi-ar plăcea s-o consider matură, conștientă, de sine stătătoare, bine conturată, cu personalitate, cu o istorie limpede (fie și tristă), cu o limbă adevărată (a sa!), mă tem că cele menţionate se opun să-i fie proprii. În ultimul timp, la tot pasul, aud noţiunea de geopolitică. Oare din această cauză povestea ţării mele e inimaginabilă? Sau e numai o scuză a incapacităţii de „a ne face locul” (vorba străbunilor) așa cum îl dorim? Că pentru imperiul din stînga noastră am fost și sîntem un antreu cu poartă de aur (Nistrul) către tărîmurile din dreapta o știu și mioarele. Dar mă mir că mai sîntem încă acel antreu, avînd o poartă cu balamalele atît de șubrezite. Așa cum se mira astă-toamnă mătușa mea, actriţa Ileana Popovici (pe care am avut binecuvîntarea s-o cunosc, ce-i drept, abia în 2012), că în sfînta Basarabie se mai vorbește românește, după cele cîteva zile petrecute împreună la Chișinău, unde și urechile mele, obișnuite cu limba ocupanţilor, au auzit mai multă rusă decît credeam că se vorbește. Totuși, limba română, ceva mai sărăcită și mai stîlcită (din motive bine știute), este vie în Republica Moldova! „Acum am înţeles de ce Mateevici a numit-o limbă sfîntă…”, a adăugat cu durere mătușa, ai cărei părinţi s-au refugiat peste Prut în 1940. Numai că buba limbii române din R.M. nu vrea să dispară. În timp ce unii ţin s-o extirpeze, alţii o scormonesc și ea continuă să doară, să puroieze. Pentru că, fără această bubă inoculată, totul ar fi fost clar de mult: limba noastră e româna, iar noi sîntem românii din Moldova din stînga

Prutului. Iar puroiul are iz de imperiu! De curînd, am mers pentru prima dată la Alba Iulia, la cea de-a XVII-a ediţie a

Congresului Spiritualităţii Românești. Așteptările mi-au fost mari. Îmi imaginam o sală plină, diverse manifestări

culturale, lansări de carte, discursuri revelatoare… N-a fost chiar așa, dar am avut bucuria să cunosc români din interiorul și din afara graniţelor României, cu care am purtat (în aceeași limbă!) discuţii interesante, dar care totodată mi-au confirmat faptul că România (și nu doar ea) se confruntă cu mari probleme de tot soiul. Și în dreapta Prutului viaţa nu e cu mult mai dulce și chiar limba română nu e vorbită, în România, peste tot ca la ea acasă. Poţi fi și dincolo plesnit cu un nem tudom (magh., „nu știu”), ca și dincoace cu не понимаю (rus., „nu înţeleg”). Contează, totuși, cum reacţionezi. De aici ar trebui să încercăm să repovestim, cel puţin, o parte din istoria ţării cu populaţie preponderent iepure-cameleonică, ai cărei bravi băștinași au fost intenţionat decapitaţi, îngropaţi de vii, siliţi să plece sau duși cu forţa spre pieire. Cei rămași, chiar și unii mai dîrji, au fost nevoiţi să adopte frica și să îmbrace masca, doar ca să poată supravieţui sau trăi în liniște. S-au creat condiţii ca adevărata noastră identitate să se distanţeze de noi tot mai mult, iar poarta să devină punct de constrîngere. Așa cum într-o casă, în mod normal, oamenii vorbesc aceeași limbă, e lesne de dedus antreul cărei case sîntem, chiar dacă ușa prin care am putea intra în celelalte camere ba se încuie, ba se descuie, în timp ce oaspeţii nepoftiţi stau cu tancurile la poartă. Ar fi culmea să ne dăm acum, după atîtea încercări, pe mîna celor care rîvnesc de veacuri la antreul MD, al casei RO, în ograda UE. Și n-ai tu nici o vină, Ţară, că n-ai ajuns să fii matură, conștientă, de sine stătătoare, bine conturată, cu personalitate, cu o istorie limpede, cu limba ta (română). Pentru că povestea bizară ţi-o scriem noi, dezrădăcinaţii, dezmembraţii, decapitaţii… Noi, iepure-cameleonii tăi, mai ales de la ’40 încoace.

Stelian Dumistrăcel

Limba ca vieţuitoare (I)

T

itlurile mai multor rubrici din mass-media, de meditaţii asupra stării limbii, respectiv de „cultivare” a acesteia, ne transmit imaginea unei vieţuitoare al cărei comportament nu este doar supravegheat, ci, eventual, suspectat medical, dacă nu de-a dreptul penalizat! Însăşi mai vechea metaforă „cultivare” (a limbii) este una organică, dintr-o iniţială zonă a vegetalului. Pe alt plan se situează (tot) limba cînd este translată spre zona umanului, de la clinic spre etic: „suferinţele...”, „păcatele limbii”, pînă la viclenie, căci a fost folosită des şi sintagma „capcanele limbii române”. Aşadar, chemaţi să urmărească normele şi evoluţia lor, să dea soluţii fundamentate şi, de ce nu, să se constituie în instanţe normative, specialiştii sînt adesea confruntaţi cu imaginea paznicului cu puşca la şold, gata oricînd să constate o abatere, mai severă sau ocazională, s-o ia la ochi, s-o elimine şi s-o izoleze în tolba nimicniciei! Lăsînd la o parte un anumit indiferentism ignorant, uneori jovial şi chiar agresiv (fără frontiere sociale) faţă de bine şi rău în materie de limbă, la nivelul deontologiei, ne putem referi, în primul rînd, la riscul relativismului exegetic excesiv, chiar dinspre filozofia limbii,

nr. 179-180

privitor la faptul că înseşi normele sînt… trecătoare! Căci altfel cum s-ar explica revenirile, prin corectări, din îndreptarele de profil care se succed la intervale de timp relativ neglijabile; dacă sistemul permite, iar uzul tatonează şi îndrăzneşte sau orbecăie, norma, aflătoare oricum la mijloc, ar conta poate doar din cînd în cînd! Să ne aducem aminte consideraţiile sceptice ale lui Joseph Vendryes privind o anumită poziţie, ingrată, a lingviştilor şi profesorilor. Pornind de la compararea limbajului cu o apă curgătoare, celtologul francez a susţinut imposibilitatea controlului, de durată, prin normele limbii literare, asupra evoluţiei fireşti a unui fenomen natural cum este limba. Vendryes asemăna însăşi crearea limbilor literare cu formarea stratului de gheaţă de la suprafaţa unui rîu; sub acest strat, apa (limbajul) continuă să curgă, în conformitate cu legile naturii; cu timpul, gheaţa se rupe, apa ţîşneşte la suprafaţă şi îşi face simţită existenţa; ca urmare, vechile norme sînt înlăturate şi, treptat, se impune uzul curent, printr-o nouă normare. Iar procesul continuă! În această ecuaţie, poziţia lingviştilor nu este deloc de invidiat: ei sînt comparaţi cu frigul care îngheaţă suprafaţa apei, însă gramerienii şi pedagogii nu pot

stăvili efectele... soarelui, ce îi redă limbii libertatea evoluţiei. Textul, poetic, este şi de natură să provoace neîncredere în demersul de „cultivare”: „Le froid, qui produit la glace et voudrait retenir la rivière, c’est l’effort des grammairiens et des pédagogues; et le rayon de soleil qui rend à la langue sa liberté, c’est la force indomptable de la vie, victorieuse des règles, brisant les entraves de la tradition ” ( Le Langage. Introduction linguistique à l’histoire, 1921). În al doilea rînd, la nivelul bursei ideilor, chiar dacă scăldată în apele unei contestaţii de factură întîrziat juvenilă, putem regreta, de exemplu, o frondă ca aceea a scriitorului Mircea Cărtărescu faţă de însuşi efortul intelectual privitor la umanioare (un aspect la care ne-am referit). Concluziile cu privire la domeniul respectiv la care a ajuns fostul profesor de limba română Cărtărescu sînt descurajatoare: „Mă întrebam într-un articol de acum cîţiva ani ce rost mai are să predai limba şi literatura română în şcoli. Cum pomul se cunoaşte după roade, spuneam, e limpede că toate vrăjelile noastre cu «Mioriţa», şi Eminescu, şi Sadoveanu, propoziţiile subiective, predicative sau incidentale sînt timp pierdut de pomană. Mai bine-am lăsa-o baltă cu materia asta

şi cu şcoala în general. Mai bine s-ar face adolescenţii ucenici, ca pe vremuri, decît să mai piardă vremea prin şcoli”. „La ce folosesc orele de limba şi literatura română cînd tinerii nu mai citesc nimic? Cînd ideea de cultură, de ştiinţă, de arte a ajuns marginală şi demodată, cînd toţi ştiu numele celei mai jalnice «vedete» care-şi fîţîie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet român de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce învăţăm în şcoală? O schizofrenie ce opune educaţia şi realitatea? De ce mai învăţăm?” (text preluat de pe http://www. taifas.ro ). Dar, fireşte, examene de conştiinţă colectivă privind durata lungă a istoriei limbii de tip Vendryes ori flegmatice (sau, poate, histrionice) abdicări morale de tip Cărtărescu (ironice, dar tot abdicări) nu au împiedicat, niciodată şi nicăieri, şi nu doar la nivel instituţional, conştientizarea funcţionalităţii şi a necesităţii perfecţionării unui instrument superior de comunicare cum este limba literară, cel puţin semnalînd deriva. La problematica acestei preocupări ne vom referi în partea a doua a articolului de faţă.


22 |

AGORA


Robert Dahl: sfîrşitul călătoriei Lucian Dîrdală

A

m fost unul dintre cei care au încercat, de-a lungul anilor, să fac cunoscută opera lui Dahl publicului românesc, în primul rînd studenţilor şi cercetătorilor interesaţi de teoria democraţiei. Am avut, graţie Editurii Institutul European, onoarea de a îngriji ediţiile româneşti la Polyarchy: Partici pation and Oppositio n (1971) ( Poliarhiile [2000]), Democracy and Its Critics (1989) ( Democraţia şi criticii ei [2002]) şi On Democracy (1998) ( Despre democraţie [2003]) şi de a scrie studii însoţitoare destinate cititorului român, la primele două titluri. Am văzut cum textele lui Dahl au pătruns în spaţiul academic românesc şi cum cîteva dintre ideile sale încurajează primii paşi în disciplină ai studenţilor. Aşa se întîmplase şi în cazul meu: pregătindu-mă, la scurt timp după decembrie 1989, pentru examenul de admitere într-un nou orizont academic, am găsit fişa volumului Polyarchy la B.C.U. „Mihai Eminescu” din Iaşi. Mi s-a părut interesant şi, da, la examen ni s-a cerut să scriem un eseu despre democraţie. A fost o întîlnire cu consecinţe fericite – și nu doar pe termen scurt. De ce este atît de influent acest autor? Probabil, în primul rînd pentru că a scris despre subiecte ce ne vor interesa mereu.

C

red că singurii oameni demni de a fi invidiaţi sînt marii mistici, aceia care reușesc să trăiască plenitudinea sentimentului religios. Încerc să-mi închipui trăirile lor și nu am decît o vagă reprezentare a unui simţămînt în care se împletesc valorile teologale consacrate: credinţa profundă, caritatea (ca iubire de Dumnezeu și de oameni), precum și speranţa oarbă. Sînt virtuţi inaccesibile omului de rînd și numai rareori pot fi întîlnite. De-a lungul anilor, m-am întrebat cum se poate ajunge la asemenea trăiri, fără să găsesc vreun răspuns. Am încercat să-mi liniștesc sufletul prin credinţă, însă n-am reușit să mă scufund în cucernicie și smerenie. Parcă am inima împietrită. Așa se face că, din păcate, nu sînt un fervent practicant al religiei, deși intru prin biserici ori de cîte ori am ocazia pentru a mă reculege și a dobîndi liniștea sufletească. Este dreptul fiecărui om să-și caute drumul spre Dumnezeu și încercările lui ar trebui să fie sprijinite de oamenii Bisericii. Aceasta e, în esenţă, raţiunea lor de a fi. Nu sînt vrednic să judec pe cineva și nu o voi face. Se pare însă că unii dintre oamenii Bisericii s-au împotmolit în interese meschine, mai puţin plăcute Domnului, uitînd de adevărata lor menire. Deși în fișa postului, dacă pot spune astfel, au ca principală sarcină să înlesnească stabilirea legăturii dintre omul simplu și divinitate, unii preoţi parcă înadins pun piedici încercărilor de felul acesta. Gîndul nu le stă decît la arginţi și chivernisire. Firește că nu se poate generaliza, însă există destui din aceștia. Am prieteni printre slujitorii Bisericii Ortodoxe și ei înșiși susţin răspicat că unii dintre confraţi nu ar avea ce să caute în rîndurile clerului. Un prieten bun, poet de mare rafinament, îmi mărturisea nu demult că în tagma preoţească există destule cozi de topor de care îi este rușine. Nici nu s-ar putea altfel, de vreme ce se fabrică popi pe bandă rulantă și fiecare are nevoie de o


L

a începutul acestei luni s-a stins una dintre marile personalităţi ale știinţei politice contemporane. Speram mult să pot semna, la anul, un articol prin care să-i marchez centenarul; din păcate, trebuie să scriu: Robert A. Dahl (17 decembrie 1915 – 5 februarie 2014).

A făcut-o într-un mod inovativ, postulînd, spre exemplu, nevoia de a aborda separat idealul democratic şi funcţionarea sistemelordemocraticeexistente, aşa-numitele „poliarhii”. Acestea din urmă – regimuri caracterizate de o pluralitate a centrilor de putere din societate – tind să-şi dezvolte instituţii care se pot apropia de starea ideală, dar, evident, nu o pot atinge. Dahl a contribuit mult la consolidarea teoriei democratice în spaţiul eterogen al ştiinţei politice. Deşi s-a concentrat, explicabil, asupra democraţiei americane, a urmărit procesele din numeroase alte ţări și a îmbinat convingător substanţa (democraţia) cu metoda (abordarea comparativă). Spre exemplu, ansamblul de condiţii instituţionale minimale pe care trebuie să le satisfacă un regim pentru a putea fi numit democratic reprezintă un punct de start al multora dintre analizele comparative asupra regimurilor

politice. Trebuie să știm cînd ordinea imperfectă şi şubredă născută pe ruinele dictaturii poate fi numită poliarhie, iar pentru aceasta putem face apel la Dahl. Nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că pagina 3 din Polyarchy, unde sînt enunţate condiţiile procedurale minime pentru democraţie, rămîne una dintre cele mai citate din politologia contemporană. La concurenţă cu ea la capitolul citări este cea din „The Concept of Power” (publicat în Behavioral Science, 2, 1957), care include, la pagina 201, faimoasa definiţie a puterii: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B, altfel, nu ar face”. De aici porneşte, în fapt, traseul său conceptual: putere – pluralism – poliarhie. Puterea-carelaţie (nu resursă) şi puterea-în-societate (nu doar în cadrele etatice) îi permite să expună dinamica democraţiei pluraliste, inclusiv dilemele ei.

Jordia lui Dumnezeu Constantin Arcu

Foto: Andrei Cucu bisericuţă a sa. Parcă de școli, grădiniţe sau spitale nu mai este nevoie. Într-o ţară în care rezerva morală e pe drojdie, Biserica apare ca o barcă de salvare de care oamenii caută să se agaţe spre a se salva din falimentul social, economic și existenţial. Numai că de îndată ai senzaţia că unii slujitori în sutană îi

lovesc vîrtos cu vîsla peste degete pe cei care încearcă să se prindă de această barcă. Nu poţi să nu opui acestei imagini impresia generală din lăcașurile de cult din Ţările Baltice ori din Polonia, veritabile centre de cultură. Am văzut biserici în care existau expoziţii de pictură, în care

Sînt, în esenţă, idei vechi şi prestigioase, dar ele pot servi uneori insurgenţei intelectuale: studiul comportamentelor împotriva concentrării învechite asupra instituţiilor. Dahl, protestatarul, este cel care a scris, în American Political Science Review, un „epitaf” al mişcării behavioriste (victorioase), înainte de a deveni ea însăşi ţinta unei novatoare contrarevoluţii. Oricum, modelul poliarhiei – dezamăgitoarea democraţie pluralistă și concurenţială – s-a adaptat şi a devenit parte integrantă din establishment -ul intelectual şi politic al Occidentului şi, mai tîrziu, al altor arii geografice şi culturale. Astfel că Robert Dahl a ajuns să fie celebrat nu doar ca inovator, pionier şi revoltat, ci şi ca veritabil integrator al profesiei, graţie influenţei (cuantificate) exercitate în mai multe ramuri ale disciplinei. N-ar trebui să ne mire, pentru că Dahl nu numai că a scris mult, dar a şi dialogat intens cu colegii săi, inclusiv cu numeroşii săi critici. A conversat, totodată, şi asta s-a dovedit foarte important, cu milioane de cititori dornici de democraţie. Politologul a plecat, dialogul continuă: călătoria spre democraţie rămîne – ne-a spus-o chiar el – mereu neterminată. se dădeau concerte de muzică clasică și religioasă (la Riga se formase un rînd uriaș lîngă o catedrală) sau unde se organizau festivaluri de muzică. Parcă preoţii de acolo (nu numai cei catolici) au alte mijloace de a-și atrage enoriașii și de a se face utili comunităţilor, nu se gîndesc numai la limuzine și la burdihanurile lor. Era o vreme cînd mergeam deseori la o biserică din centrul Bucureștiului (Biserica Izvorul Tămăduirii – Mavrogheni), încercînd să mă reculeg și să scap de stresul cotidian. Mă așezam pe o bancă din curte (aici e înmormîntat Ion Heliade Rădulescu) și citeam. După un timp, am observat că unul dintre preoţi, un tip cu figură rea, colţoasă, a început să se uite chiorîș. Sesizasem că nu se poate citi pic de evlavie sau bunătate în ochii lui. După cum se comportă cu oamenii de acolo și cu cerșetorii de la poarta bisericii, am dedus că omul are veritabile aptitudini de vechil. Probabil și-a dat seama că m-am prins (doar n-o fi crezut că mă interesează ce înghesuie în portbagajul mașinii!) și-a început să-mi arunce priviri dușmănoase. În orice caz, atitudinea sa m-a făcut să dau mai rar pe acolo, deși biserica e monument istoric, nicidecum domeniul său. Nu se poate confunda Cerul cu Biserica, dar rostul unui preot este totuși acela de a mijloci apropierea omului simplu de Dumnezeu. Să adune mirenii în sînul Bisericii, nu să-i alunge prin lăcomie, cum procedează acel popă de la Mavrogheni. Se spune că Isus a intrat în Templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele neguţătorilor de porumbei (Matei 21:12). Nici Tatăl nu pare încîntat de ce se petrece astăzi în biserică și deja o cută i-a apărut între sprîncene. Cum este limpede că nu bate cu ciomagul, probabil pregătește o jordie pentru cei care Îi profanează Casa, transformînd-o din casă de rugăciune în… peșteră de tîlhari!


AGORA


| 23

Perioada comunistă, în dezbatere la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi Andrei Cucu

Franţa aşa cum nu ar trebui să fie Bogdan Călinescu

P

reședintele Franţei s-a instalat nu răspundă unui ziarist – britanic – care în mai 2012 la Palatul Élysée cu o l-a întrebat dacă nu a ridiculizat Franţa concubină. Deși nu sînt căsătoriţi, prin comportamentul lui! ea profită de toate avantajele unei First În Franţa, faptul că președinţii au Lady ( Première Dame ): dispune de un bi- amante a intrat în moravuri. Se știe că rou, de secretare, atașate de presă, șofer toţi au avut (în afară de Nicolas Sarkozy). și gărzi de corp. Participă la vizitele ofiFostul președinte François Mitterrand ciale, deci este tratată precum un înalt a întreţinut chiar cu bani publici o demnitar de stat. François Hollande nu amantă și un copil. Tradiţia monarhică s-a mulţumit cu această situaţie și a decis e perpetuată, la fel și impunitatea cesă-și ia și o amantă: actriţa Julie Gayet. lor de la putere. Atenţie însă la reacţiile Se pare că întreţin o relaţie amoroasă din poporului, mai ales în perioada de criză 2012, însă au fost prinși abia în ianuarie economică. 2013 de doi fotografi de la revista Closer. În Franţa, justiţia e bizară. Cei care Președintele se întîlnea pe ascuns cu sînt acuzaţi de fărădelegi sînt ţinuţi actriţa într-un apartament situo zi, două la post, după care sînt at nu departe de Élysée. Se eliberaţi. După cîteva luni, ducea acolo însoţit de o vor fi probabil judecaţi și gorilă care, în afară de vor beneficia de liberfaptul că îl proteja, le tate condiţionată. „Anaducea și micul dejun. penal”, cum Poate un președinte gelismul Imediat, clasa politică, îl numește filosoful de stat să se comporte Alain Laurent, nu solidară cînd e sub ca un simplu cetăţean se aplică însă și ceacuzaţii, a reacţionat, invocînd dreptul la ce are o amantă? lor care maltratează viaţa privată. animale. Un june din Poate un președinte Marsilia s-a amuzat cu de stat să se comporte o pisică pe care o arunca un simplu cetăţean ce ca în aer ca să-i verifice are o amantă? Bineînţeles că capacităţile de a cădea în picioanu. El nu e un cetăţean de rînd. re. Pisica a supravieţuit cu cîteva fracE alesul unui popor și comportamen- turi, iar tînărul a fost condamnat la un an tul lui trebuie să fie exemplar. Mai ales de închisoare! că Franţa e într-o situaţie economică Socialiștii vor să introducă în școala dezastruoasă, iar cetăţenii așteaptă mira- franceză teoria gender. Elevii nu trebuie cole de la cei de la putere. Nu mai spun influenţaţi. Poate sînt băieţi sau fete. de imaginea pe care o au politicienii în Cine știe? Să descopere singuri ce sex au. sondaje. Toţi sînt puși în același borcan De ce băieţii nu pot purta rochii? și extremele profită din plin de această După căsătoria homosexualilor, gusituaţie. Aventura lui François Hollande vernul socialist vrea să impună noi legi cade extrem de prost. Ce să mai vorbim societale, din motive așa-zis „moderne”. de – foarte puţinele – reacţii mediatice Cu ce drept un stat se amestecă în viaţa faţă de această afacere? În conferinţa de presă, ziariștii francezi, așa cum au familiilor? De ce trebuie oamenii politici obiceiul, nu au curajul să pună întrebări să decidă cum trebuie și cu cine putem ce supără. François Hollande a declarat să ne căsătorim? Aceasta e o decizie imediat că e „indignat” (îmi aduc aminte personală și de cuplu. Dacă vreau, merg de „indignările” lui Iliescu la începutul la biserică. Fac doar o declaraţie la starea anilor ’90…): cum de au îndrăznit niște civilă și s-a terminat. Statul nu are drepziariști să dezvăluie relaţia lui ascunsă? tul să se amestece în treburile familiale. Bineînţeles, nu s-a scuzat. Și a preferat să Paris, februarie 2014

nr. 179-180

Universitatea „Petre Andrei” va or- Agrigoroae, prof. univ. dr. Daniel ganiza de-a lungul anului 2014 o serie Condurache, precum și președintele de peste 30 de evenimente, constînd în Consiliului Judeţean Vaslui, Dumitru conferinţe, dezbateri, lansări de carte, Buzatu, participant la evenimentele proiecţii de filme, expoziţii și specta- de atunci ca student, alături de foștii cole legate de trecerea a 25 de ani de la săi colegi Constantin Biolan și Silviu căderea comunismului în România. Alupei. Marţi, 4 martie 2014, cu ocazia îmProiectul se intitulează După 25 de ani. Comunismul în Europa de Est și este co- plinirii a 37 de ani de la marea catastrofă ordonat de decanul Facultăţii de Știinţe pe care a reprezentat-o cutremurul din Politice și Administrative, conf. univ. dr. 1977, sub coordonarea rectorului Sorin Bocancea. Coordonatorul suitei Universităţii „Petre Andrei” din Iași, prof. univ. dr. Doru Tompea, a avut de manifestări a argumentat loc dezbaterea Gestionarea astfel programul propus crizelor provocate de caspre desfășurare: „Protastrofe în România comuiectul nostru însunistă, care a debutat cu mează o serie de Proiectul nostru prelegerea intitulată acţiuni menite să are în vedere Cernobîl – un dezastru reunească opinii conștientizarea gestionat prin manipuale specialiștilor consecinţelor pe lare, susţinută de prof. din domeniul sociocare comunismul univ. dr. Alexandru uman, mărturii Vlad Ciurea, viceale victimelor rele-a avut asupra președintele Federaţiei gimului comunist europenilor din Mondiale de Neuro(deţinuţi, emigranţi fostul lagăr chirurgie. Ulterior, partiș.a.) și alte forme de comunist. exprimare pe întregul cipanţii la dezbatere au discutat despre modul în care parcurs al anului 2014, tocautorităţile comuniste căutau soluţii mai în vederea conștientizării consecinţelor pe care comunismul le-a pentru problemele cauzate de catastroavut asupra europenilor din fostul lagăr fe naturale, precum cutremurele și comunist”. Pe parcursul lunilor febru- inundaţiile. De Ziua Femeii, în cadrul aceluiași arie și martie, în acest cadru s-au desfășurat mai multe conferinţe, fiecare proiect cu desfășurare anuală, a avut loc dintre acestea avînd drept subiect cîte o conferinţa naţională cu tema Statutul feproblemă specifică funcţionării regimu- meii în România comunistă, coordonată de lect. univ. dr. Alina Hurubean. lui comunist din România. Lansarea oficială a proiectului anu- În cadrul acesteia, au fost susţinute al a avut loc duminică, 26 ianuarie 2 014, un număr de 11 lucrări semnate de prin lansarea cărţii Viaţa lui Ceaușescu. specialiști din București, Iași, Timișoara Fiul Poporului, coordonată de prof. univ. și Chișinău, în discuţie aflîndu-se cele dr. Lavinia Betea, urmată de proiecţia două etape prin care poate fi evidenţiat filmului Moartea Ceauşeştilor – Trei statutul femeii în perioada regimului zile pînă la Crăciun, în regia lui Radu comunist: cea a politicilor de emanciGabrea, după scenariul jurnalistului pare, legate de perioada 1948-1965, și Grigore Cartianu. aceea a politicilor pronataliste agresive, În ziua de 17 februarie s-a desfă- desfășurate în perioada 1966-1989. Revista de cultură Timpul este șurat dezbaterea cu tema Revolta studenţilor de la Iași din 1987 , moderată partener media al acestui proiect orde prof. univ. dr. Doru Tompea, la care ganizat de Universitatea „Petre Andrei” au participat prof. univ. dr. Ioan din Iași.


24 |

138 de ANI


Sorin Cristian Semeniuc

„Timpul” din martie 1876 – o fotografie a prezentului

A

pariţia revistei „Timpul”, pe 15 martie 1876, la București, a avut loc în vremuri tulburi ale vieții politice românești. Organ de presă al Partidului Conservator, formaţiune aflată la guvernare, publicaţia a devenit, în scurt timp, exponent al Opoz iţiei, la putere venind, din iulie 1876, adversarii liberali. Răsfoirea primelor numere ale gazetei, tipărite acum 138 de ani, frapează prin actualitatea și asemănarea abordărilor în cazul unor subiecte de interes general. Lucrurile se separă într-o privinţă: în 1876, „Timpul” anunţa că „Articolii nepublicaţi se ard”.

Demagogia, controlul Justiţiei, risipa din banii publici Pe fondul disputei cu liberalii şi al apropiatelor alegeri pentru Senat, a publicat şi apoi a comentat o „adresă” trimisă de către aceştia alegătorilor. Marele neajuns al documentului, identificat de autor, era acela că „împărtăşeşte cu multe alte manifestări publice d’ale nóstre defectul de a fi în privinţa formei încărcată cu o fraseologie lipsită de ori-ce realitate politică”. Un alt cusur: „nu este un semn distinctiv al partidului «naţional-liberal» ci este o grămădire de proposiţii generale, pe care ori-ce partid le póte subscrie și trebue să le subscrie”. Urma un rechizitoriu al şefilor liberali, acuzaţi că ar clama respectarea Constituţiei şi legilor, în condiţiile în care Kogălniceanu a orchestrat „lovirea de Stat” din 2 mai 1864 (dizolvarea Adunării Legiuitoare de către Alexandru Ioan Cuza), iar I.C. Brătianu a condus un minister al Justiţiei în care „se dedeau ordine procurorilor ca să se supună”. Situaţia Justiţiei era presantă, de vreme ce, în altă pagină, se scria despre „disele acelor cari caută a înegri Magistratura”. Din argumentaţia textului nu lipsea invocarea celebrei Afaceri Strousberg (construirea căii ferate Roman – Bucureşti – Vîrciorova), o piatră de moară pentru liberali şi un soi de Bechtel contemporan. În acelaşi registru financiar, extrem de actual sună relatarea unui raport al unei comisii de anchetă parlamentară, care a descoperit „cumpereri de materialuri fără nici o licitaţie”.


Iniţiativa unui „recensămînt al contribuabililor şi evaluărei imobilelor”, atribuită de Opoziţie ministrului conservator I. Strat, ar fi pornit, de fapt, de la liberalul George Cantacuzino. O dispută des reactualizată. De exemplu, în urmă cu cîţiva ani, a avut loc o dilemă violentă legată de responsabilii „impozitului forfetar”. „Ei” sau „noi”? Dacă nu aduce voturi...

şi împrejurările vitregi cu cari guvernul actual a avut să se lupte de la venirea lui”, în 1871. O diferenţă faţă de presa actuală o reprezintă candoarea din ştirile de fapt divers. Din depeşele străine, redactorii au ales să publice o statistică e-a lungul vremii, „Timpul” în care cei 700 000 de şcolari din Germaşi-a întrerupt de mai multe ori nia erau număraţi după culoarea ochilor – activitatea. Pauza cea mai lungă 224 000 îi aveau albaştri, 287 000 verzi, s-a înregistrat în timpul regimului 225 000 căprui, 400 negri, trei roşii, în comunist, renaşterea avînd loc la Iaşi, Facţiunile, timp ce unul poseda un ochi albastru, în 1990, sub forma unui săptămînal celălalt fiind căprui. Şi domnişoara Mary tacticile de campanie de cultură şi politică. Notorietatea Smith, de loc din Statele Unite, a devenit şi constanţa în spaţiul publicistic şi „greaua moştenire” subiect în după ce „se pare” românesc de după 1989 au fost însă că fruntea i-a fost atinsă cu buzele de Pentru ca actualitatea să se apropie dobîndite începînd cu 1993, an în şi mai mult, foarte prezentă în spaţiul un florar în magazinul căruia intrase. care Liviu Antonesei a preluat frîiele „Agresorul”, Petee Malon, a fost amenpublic era problema unui „grup dezlipit” revistei. Avea să o conducă timp de 2 0 dat de autorităţi cu 200 de dolari, dar fedin rîndul conservatorilor (lider fiind de ani. Una dintre cele mai apreciate Vasile Boerescu), ca şi influenţa crescută meia i-a intentat un proces civil, cerînd publicaţii culturale româneşti, cu o daune de 5 000 de dolari. în partid a „direcţiunii noă de la Iaşi” echipă redutabilă de colaboratori, atît Pe 17 martie 1876, pagina 4 a ziarului (junimiştii Maiorescu, Carp, Rosetti). din ţară, cît şi din străinătate, „Timpul” era dedicată, în mare parte, unui subiect Stratagemele de manipulare în camnu s-a dezminţit nici în prezent, fiind pania electorală erau bine utilizate acum care avea titlul „Un plagiat în literatura pe punctul să dispară de cîteva ori 138 de ani, şi cu mare fineţe. „Listele ne- bisericească”. Un anume N. Niţulescu din cauza lipsei resurselor financiare. Compendiu de istoera acuzat că al său gre” ale Coaliţiei pentru un Parlament Încăpăţînarea lui Antonesei a avut Curat, înşiruiri ale păcatelor comise de ria Bisericii ar fi fost, de fapt, o traducere rezultat supravieţuirea publicaţiei şi, candidaţii la alegerile parlamentare din „ad literam” a unei cărţi scrise de teoîn plus, impunerea unui statut înalt România postcomunistă, au un apropiat logul german Johann Heinrich Kurtz. pe piaţa revistelor culturale. Din 2013, Tot pe 17 martie, dar în 2014, unul dinprecursor în serialul „Cartea neagră”, „Timpul” înregistrează un alt început, publicat de în trei ediţii de tre subiectele zilei din presa românească în condiţiile fireşti: valoare şi respect dinaintea votului de la sfîrşitul lui mar- este pronunţarea celei mai înalte instanţe pentru cititori. tie 1876. Printre altele, textele respective din România într-un caz în care un mare aminteau „abuzurile” comise de liberali demnitar, urmaş al lui Niţulescu, este suspectat de plagiat. în timpul guvernării din 1866-1871. Temele economice deţin mult spaţiu în cele patru pagini ale publicaţiei, iar subiectele pornesc de la imposibilitatea Resurse bibliografce contractării de către Guvern a unor îmMihai Eminescu, Opere. Publicistică: 1 noiembrie 1887 – 15 februarie 1880 , vol. X, prumuturi de pe piaţa externă, motivul Editura Academiei Republicii Socialiste România, B ucureşti, 1989. Arhiva „Periodice” a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi, fiind acela că „străinii se află în crisă , martie-aprilie 1876. financiară”, pînă la „cumplita moştenire

La vremuri noi, „Timpuri” noi

D


Revista Timpul 179-180

Recommend Documents