1.1. Religie şi comunicare: coordonate relaţionale
Sintagma comunicare religioasă, de sorginte relativ recentă, apropie două entităţi polisemantice, religie şi comunicare, ce se întâlnesc de la începuturile istoriei umane şi care păstrează până în prezent multiple fire de legătură. Etimologia latină a celor două noţiuni pe care le analizăm arată srcinea lor în gândirea europeană, dar înțelegerea ariei lor de cuprindere de-a lungul veacurilor a trecut demult limitele continentului nostru. Ciar dacă nu vom confunda ştiinţele religiei cu religiile în el e însele, şi ni ci comunicarea cu ştiinţele comunicării, o!servăm că, asemenea oricărui studiu asupra unor realităţi vii şi dinamice, nu vom putea surprinde decât la nivel e"terior, discursiv, nuanţele care le apropie sau le diferenţiază. #a modul cel mai general, religia este definită ca ansam!lu de credinţe şi idei privind raportul dintre om şi sacru, ca realitate transcendentă, împreună cu practicile de cult, regulile morale şi instituţiile care îi asigură funcţionalitatea socială. $nsă religi a nu se prezintă ca o structură unitară şi uniformă, ci mai degra!ă ca o pluralitate de sisteme mai veci sau mai noi, între care e"istă adesea contradicţii aproape ireconcilia!ile. %entru a le defini trăsăturile comune, cercetătorii au clasificat în diferite moduri religiile lumii& după raportarea la realitatea ultimă& monoteiste, politeiste, dualiste, moniste' după elementele fondatoare& naturaliste şi supranaturaliste (revelate), potrivit dezvoltării sufletului omenesc (naturale, antropomorfe, morale), după aria de răspândire& locale şi universaliste etc. *eşi unele clasificări au un grad mai mare de generalitate, ele nu sunt deplin satisfăcătoare, în special pentru cei anga+aţi în practica religioasă, care privesc lucrurile din interiorul sistemelor. *atorită înţelegerii diferite a termenului religie, ircea Eliade a preferat să scrie o istorie a credinţelor şi ideilor religioase, evitând denumirea comună de istorie a religiilor. nticitatea romană asociază termenul religio cu e"ercitarea datoriilor rituale faţă de zei. $n De rerum deorum, Cicero deduce srcinea cuvântului de la ver!ul re-legere (/a reciti, a respecta), făcând trimitere la atenţia care tre!uie acordată cultului zeilor şi la atitudinea interioară a omului. Creştinismul leagă e"perienţa religioasă de credinţă şi aduce o structură dinamică, 0iserica, prin care această e"perienţă este trăită în comun. *upă perioada persecuţiilor, se conturează o despărţire tot mai clară între nostra religio (a creştinilor) şi vestrae religiones (ale păgânilor). Scriitorul creştin #actanţiu deduce termenul religio de la ver!ul re-ligare (a reface legătura, a uni) şi tot ele defineşte nostra religio ca modul nostru de încinare 1. Separarea de păgâni este evidentă, precum şi vera religio superioritatea comportamentale a consacrat religiei creştine, identificată cuproiecţiei . $ntr-un studiu sensului şi evoluţiei , vera sapientia termenului religie prof. 2emus 2us arată că în perioada patristică accentul cade pe trăire mistică, adorarea lui *umnezeu şi căutarea comuniunii, iar nu pe 1
#actantiu, Institutiones divinae, 34, 56. Editura 7$nvierea, 8imişoara, 599:, p. 1;<. 1
ideea de sistem de credinţe sau tradiţii istorice instituţionalizate 5. Cu toate semnificaţiile ulterioare care s-au adăugat sau s-au pierdut, termenul de religie a rămas în Europa definitoriu pentru pietatea creştină. $ntâlnirea cu sia a făcut ca multe dintre conceptele devenite clasice în domeniul e"perienţei religioase pe continentul european să nu-şi găsească corespondenţe în 3ndia, Cina, =aponia sau în alte zone cu puternice rezona nţe în sfera sacrului. Dharma indusă (cu o gamă largă de sensur i, apropiată de #ege a morală transcendentă) sau shinto, calea zeilor, reprezintă pentru popoarele din acea regiune a lumii realități care pot fi asociate cu percepţia europeană a religiei, însă nu pot fi puse în relație de identitate cu aceasta. >rientalii leagă, de asemenea, relaţia cu sacrul de viaţa în comun a oamenilor& +aponezul shu şi cinezul zong desemnau la început templul, locul de unde vine spiritul, şi, prin e"tensie, un grup unit prin cultul aceloraşi strămoşi. Shukyō şi zongjao înseamnă transmiterea unei învăţături, a unei tradiţii formate din rituri şi legende, în cadrul unui grup ( shu, zong)6. ceasta conduce către o legătură genealogică pe linia maestru-discipol. 3mportanţa maestrului spiritual este su!liniată şi de faptul că numai acesta ştie calea ( dō, tao). Studiul religiilor s-a dezvoltat diferit ?i în perioada modernă, ?colile din Europa ?i merica de @ord având principii ?i a!ordări diferite de cele din sia de sud sau din ustralia:. Evoluţia accelerată a ştiinţelor în secolul al A3A-lea, corelată cu progresele tenologice care au redus distanţele dintre oameni, a atras şi un interes al cercetătorilor din diferite domenii către un diagnostic complet asupra srcinii şi fiinţei religiei sau religiilor, postulată fiind o unitate srcinară a e"perienţelor sacrului. !ordările unilaterale, sociologice, filologice, istorice, antropologice, psiologice sau psianalitice, oricât de riguroase ar fi fost, au dus la interpretări reducţioniste, incomplete ale fenomenului religios. stfel încât alte generaţii savanţi au a!andonat metode au împreună operat scim!ări atitudine şi dedemetodologie. Brmând vecile o metodă care şi pune metoda de istorică cu cea fenomenologică şi cu cea ermeneutică, ircea Eliade a demonstrat că e"perienţa religioasă este o dimensiune esenţială a omului dintotdeauna şi a susţinut principiul cercetării religiei în şi pentru sine, făcând analogie între creaţiile religioase şi cele literare& /*intr-un anumit punct de vedere, universul estetic poate fi comparat cu universul religiei. vem de-a face, în cele două cazuri, cu e"perienţe individuale (e"perienţa estetică a poetului şi a cititorului său, pe de o parte, e"perienţa religioasă pe de alta) şi cu realităţi transpersonale (o operă de artă într-un muzeu, un poem, o simfonie etc.' o figură divină, un rit, un mit etc. D operele de artă, ca şi /datele religioase au un
5
Conf. *r. 2emus 2us, 7Sensul şi semnificaţia termenului religie în marile tradiţii religioase actuale, în F0, nul A#34, nr. 19-15, oct.-dec. 1;G<, p. HGG. 6 E2E, vol. 16, p. GIIH. : 3!idem, p. GIH1 sJ. 5
mod de a fi care le este propriu& ele e"istă în propriul plan de referinţă, în universul lor particular<. 8erminologia legată de domeniul sacrului este variată şi nuanţată în diferitele lim!i ale pământului, însă ceea ce caracterizează elanul religios rămâne setea omului de a!solut, căutarea înfrigurată a unui sens unificator al lumii care să răspundă şi năzuinţelor sale e"istenţiale. *e la su!lim la tragic, căutările religioase ale omenirii sunt mărturii ale unor e"perienţe su!lime, prin întâlniri edificatoare, alteori sunt moduri de e"perimentare a a!senţei sau ascunderii celui căutat. 2ămâne mereu ceva de neatins, dar dorit cu toată fiinţa& inietum est cor meum donec reuiescat in te (Ker. ugustin) sau /nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit (0. %ascal). $ntr-o lucrare a sa, !"plicarea omului, iai 2alea făcea referire la un cercetător german care adunase vreo H99 de definiții ale religiei, fiecare dintre acestea având o motivație, însă niciuna deplină ?i satisfăcătoare H. $n economia studiului nostru, ne vom referi la rezultate din domeniu care trimit la ideea de legătură între religie ?i comunicare. Savantul german 2udolf >tto afirmă că esenţa oricărei religii constă în relaţia omului cu sacrul, ca realitate ultimă, ireducti!ilă, mysterium tremendum şi mysterium #ascinosum. 2eligia este a?adar o realitate dinamică, un proces de comunicare între om ?i *umnezeu. =ean *elumeau reduce religia la două elemente princ ipale& credinţa şi practicile religioase, afirmând că /tot ceea ce oamenii cred şi fac în cinstea puterilor supranaturale constituie religiaI. =. artin 4elasco vede religia ca un fapt uman comple" şi specific& un ansam!lu de sisteme şi credinţe, de practici, sim!oluri şi structuri sociale prin intermediul cărora omul trăieşte relaţia sa cu o lume specifică& lumea sacrului. *upă o analiză la!orioasă a configuraţiei divinului în istoria religiilor, prin metoda fenomenologică, enunţă' patru puncte de referinţă pentru apariţia înţelegerea faptului religios ( s#era sacrului misterul , realitatea ce determină sferei sacrului' atitudinea religioasă' mediaţiile prin care se #ace prezent $isterul şi e"presii ale atitudinii religioase %n viaţa su&iectului ) şi concide& 7$n lumina acestor principii generale, viaţa religioasă apare ca o activitate specifică în care se realizează o dimensiune nu mai puţin specifică a omului& desciderea sa, capacitatea sa gratuită de relaţie personală cu o realitate infinită din care provine şi spre care se îndreaptă. ceastă activitate, ancorată în ciar adâncul persoanei, convieţuieşte în om cu celelalte activităţi umane, e"presii ale celorlalte dimensiuni. Ea nu le poate su!stitui. Cu atât mai mult, nu poate fi suplinită de ele fără ca omul să devină mai sărac. rt icularea tuturor acestor dimensiuni şi a nivelurilor lorposi!ilităţile de realizareoferite constituie frumoasa acceptă toate de condiţia saşiG. dificila sarcină a omului ce <
ircea Eliade, 'ostalgia srcinilor , Lumanitas, 0ucureşti, 1;;:, p. 5<. le"andru Suciu, (iloso#ia )i istoria religiilor, Editura *idactică ?i %edagogică 2.., 0ucure?ti, 5996, p. 6I. I =ean *elumeau, *eligiile lumii, Lumanitas, 0ucureşti, 1;;6, p. 5;5. G =. artin 4elasco,Introducere %n #enomenologia religiei, %olirom, 3aşi, 1;;I, p. 55<. H
6
*ificultatea unei definiţii cuprinzătoare a religiei rezultă din comple"itatea fenomenului religios. 2eligia include în structura ei cauze şi fenomene eterogene. !ordarea religiei dintr-o perspectivă unilaterală, teoretică, afectivă, comportamentală, instituţională, socială etc. înseamnă o înţelegere reducţionistă şi insuficientă a ei. ircea Eliade afirmă că /viaţa religioasă a fost dintru început comple"ă, fenomenul religios este e"trem de comple", iar pentru a-i sesiza toate valorile şi semnificaţiile, el tre!uie a!ordat din mai multe puncte de vedere;. *e aceea, ne vom opri la definiția cea mai simplă a religiei, dată de =oacim Mac, care pare a fi ?i cea mai cuprinzătoare& *eligia este e"perien+a sacrului. *ar această e"periență plenară cuprinde, dintr-odată, trăirea personală a relației cu transcendentul ?i tradiția cumulativă19, ca legătură între generații. #a modul general, conceptul de religie este înțeles ca un ansam!lu de fenomene sociale cuprinzând ela!orări teoretice, stări afective ?i credințe, ritualuri ?i practici, precum ?i o organizare socială ?i instituțională a oamenilor în raport cu sacrul11.
>riginea ver!ului latin communico, -are este pusă în legătură cu munis,!ogată, -e, /care ad+ectivul face servia!il care a produs o familie le"icală dinîşi care facdatoria, parte şiîndatoritor, immunis, /scutit de sarcini, e"ceptat ;
ircea Eliade, op. cit., p. 56. 8omas . 3dinopulos, 8e *ifficulties of Bnderstanding 2eligion, in hat is religion. srcins, de#initions, and e"planations/ Edited !N 8omas . 3dinopulos O 0rian C. Milson, #eiden, 0rill, 1;;G, p. 5;. 11 le"andru Suciu, op. cit., p. <;. 19
:
de la îndeplinirea unor datorii, communis, /care îşi împarte sarcinile cu cineva, şi communicus, care a dus la communicare P punerea în comun a unor lucruri, indiferent de natura acestora. Creştinismul a dat un sens spiritual, euaristic, cuvântului communicare, apropiindu-l de participarea credincioşilor la comuniunea cu 8rupul şi Sângele ântuitorului Lristos. 3nterdicţia de a primi $mpărtăşania şi e"cluderea din comunitate a dat termen ul de e"communicare. şadar, între spaţiul religios şi domeniul comunicării interumane e"istă legături de profunzime15. 8eoria modernă a informaţiei şi comunicării şi-a e"tins aria de cuprindere asupra tuturor proceselor şi fenomenelor din univers& de la organisme şi celule nevii, plante, animale, astre şi planete, până la comunicarea interumană. Kiecare ştiinţă îşi defineşte propria disciplină şi îşi construieşte metodele de lucru. Comunicarea este un ansam!lu de acţiuni care au în comun scim!ul de informaţii între doi poli& emiţător şi receptor. %rocesul de comunicare se desfăşoară între fiinţe, maşini, grupuri sau comunităţi întregi şi preusupune, pe lângă emiţător şi receptor, un conţinut ( mesajul sau informaţia) şi diferite mijloace de comunicare13. *acă toată lumea este de acord să o definească drept un proces, a!ordările diferite intervin atunci când se fac precizări şi detalieri ale acestui proces. Qtiinţele informaţiei şi ale comunicării pun accentul pe transmiterea de informaţii, iar cercetarea este orientată către procesul psiic al transmiterii de cunoştinţe sau către interacţiunea om-maşină. Ciar în acest nou domeniu de cercetare unii specialişti preferă singularul 7ştiinţa comunicării şi resping ideea unei însumări eclectice de cunoştinţe despre felurite modalităţi de comunic are, argumentând că 7nu orice formă sau proces de comunicare P orice convor!ire sau oricedrept corespondenţă prin poştă Pcircuitele interesează această ştiinţă. ceştia ale o definesc 7ştiinţa care studiază profesionale şi instituţionale informaţiei, fie că această informaţie este destinată pu!licului în general sau unui pu!lic specializat1:. *iferitele domenii ale cunoaşterii umane folosesc termenul de comunicare în accepţiuni particulare, specializate, care tind să se îndepărteze de o definiţie unitară a comunicării. Spre e"emplu, o definiţie din domeniul !iologiei (7comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele pro!a!ile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru am!ii participanţi nu poate satisface e"igenţele informaticianului sau ci!erneticianului (care lucrează cu 7maşini gânditoare) şi nici ale decât psiologului sau e"istă sociologului, comunicarea nu poate fi imaginată acolo unde su!iecţipentru dotaţi care cu 15
iai *inu, Comunicarea, Editura ştiinţifică, 0ucureşti, 1;;;, p. 1<. =.=. van Cuilen!urg, >. Scolten, F. M. @oomen, 0tiinţa comunicării, Lumanitas, 0ucureşti, 1;;G, p. 5<. 1: 3!idem, p. <1. 16
<
conştiinţă1<. > altă definiţie, formulată de Carl 3. Lovland, 3rving 3. =anis şi Larold L. RellN (7comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de o!icei ver!ali) cu scopul de a scim!a comportarea altor indivizi (auditoriul), se loveşte de cercetările din domeniul inezicii, care afirmă că reducerea comunicării la elementele ver!ale pierde din vedere mesa+ele non-ver!ale, a căror pondere a fost estimată la H
Spre deose!ire de toate celelalte forme de comunicare, comunicarea religioasă depăşeşte sfera relaţiilor interumane şi se descide către transcendenţă. *in punct de vedere religios, persoana este intenţionalitate spre comuniune şi trăieşte e"perienţa întâlnirii cu sacrul, fie prin nostalgia căutărilor înfrigurate, fie prin certitudinile credinţei şi calea descisă către Cineva mai presus lume, 7*umnezeul viurugăciuni, al scrierilor oameniideconstruiesc temple şi cel înalţă ei nusacre. o fac7*acă pentrudea mii lansade ani cemări către o forţă universală impersonală (nici măcar un ne!un nu s-ar ruga 1< 1H
iai *inu, op. cit., pp. G-19 sJ. #aurenţiu Qoitu, 1omunicare şi acţiune, 3nstitutul European, 3aşi, 1;GI, p. 1<. H
gravitaţiei sau electromagnetismuluiV), ci Cuiva interesat de soarta lor şi capa!il să le răspundă. 2eligia este esenţialmente un fapt de comunicare şi ea se !azează pe credinţa nu atât în *umnezeu, cât în posi&ilitatea dialogului cu El1I. %ărintele *umitru Stăniloae arată că predispoziţia pentru comunicare religioasă este constitutivă fiinţei umane& 7E"istă, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de a transcende cele văzute, fiind mânat şi de evidenta insuficienţă a lor şi a sa proprie. Qi acest impuls, această necesitate de a transcende cele imediate, putem să-l numim predispoziţie funciară spre credinţă, a+utată de structura lumii şi de structura e"istenţială atât de amar e"periată a propriei fiinţe, care nu-şi poate găsi mulţumirea în mărginirile, mizeriile şi neputinţele sale şi nici în ce-i dă lumea. ceastă înclinaţie spre credinţă e o parte din cipul um!rit al lui *umnezeu rămas în om. Ea este comună tuturor oamenilor şi stă la !aza întregii strădanii de înălţare a lor prin cugetare, artă şi faptă etică, încât am putea spune că e inima apriorică a tot ce face din om o fiinţă deose!ită de animal. Ea nu poate fi smulsă din om decât odată cu omenitatea lui, cu co!orârea lui în animalitate, cu încetarea lui de a mai privi în sus, spre largi orizonturi1G. 3storia religioasă a umanităţii cuprinsă în scrieri sacre, monumente, artă şi ştiinţă, este de o !ogăţie fără asemănare, însă ar fi incompletă dacă nu ar fi privită şi prin perspectiva comunicării vii dintre oameni cu sacrul şi a comunicării interumane în lumina celui @epătruns. Qi orizontul acesta se întinde de la credinţa moştenită prin tradiţie, formele ei instituţionalizate, până la unirea mistică în care sufletul trăieşte comuniunea deplină în comuniunea unificatoare cu *umnezeu& 7Kiind neîncăput în toate, 8e faci cu adevărat micW şi 8e faci văzut în mâinile mele şi pe !uzele mele W ca un sân luminos şi ca o dulceaţă, W strălucind şi întorcându-8e către mine, o, 8aină minunată. W *ă-mi-8e pe 8ine astfel şi acum, ca feţei să mă8ale saturW şi de să 8ine, să 8e şi să îm!răţişez W slava 8a negrăită, lumina mă ca satur şi sărut s-o pot transmite şi tuturor celorlalţi W şi mutându-mă să vin la 8ine slăvit întreg, W înfăţişându-mă Xie, devenit şi eu lumină din lumina 8a1;. $ntr-o încercare de definire a comunicării religioase putem spune că specificul ei este această descidere către transcendenţă, manifestată prin legăturile ce se sta!ilesc pe verticală între om şi sacru, la modul cel mai general, precum şi prin încărcătura pe care această relaţie o aduce asupra comunicării în plan orizontal, între persoanele umane. stfel, am putea cuprinde şi cazul mai special al !uddismului, care caută desăvârşirea tocmai prin decondiţionare şi renunţarea la starea de persoană. %entru că aşa cum este cazul comunicării dintre oameni, nu numai manifestările pozitive (cuvinte, gesturi, atitudini) 1I
3!idem, p. 6<9.
1G
Iisus 2ristos sau restaurarea omului, Si!iu, 1;:6, p. 15-16. Sf. Simeon @oul 8eolog, Imnele iu&irii dumnezeieşti, 3mnul 5G, în %r. %rof. cad. *r. *umitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodo"ă , Editura itropoliei >lteniei, Craiova, 1;;9, pp. <19-<11. 1;
I
sta!ilesc raporturi de comunicare, ci şi a!senţa acestora sau renunţarea temporară la ele.
G
NOŢIUN! " #O$UNI#!R
>!iective& Introducerea conceptului de comunicare şi a primelor de#iniţii ale termenului, %n #uncţie de domeniul de aplica&ilitate. &iologie, sociologie, psihologie, #ilozo#ie, teoria in#ormaţiilor !videnţierea #aptului că studiul comunicării nu poate #i izolat de conte"tul social, cultural, politic şi economic %n care se mani#estă 3rezentarea succintă a comunicării umane %n raport cu cea animală Schiţarea conceptelor-cheie %n a&ordarea comunicării umane ca 4#enomen social total5
1.1. 3ntroducere Etimologie& communicare (latină), comun 1.5. 3storicul utilizării termenului de comunicare Sec. în comun, a împărtăşi, a fi în relaţie A43,A34 A433P Pa apune transmite A3A P se asociază cu mi+loace fizice clare (presa scrisă, radio, tv, cinema) 1.6. 3storia studiului comunicării f. vece& comunicarea orală (tena, 2oma, C-pol, le"andria) Cercetarea formelor de e"primare retorică (7arta elocvenţei). Bniversităţile europene au păstrat tradiţia retorică până în sec. A43-A433 $n sec. A3A şi AA studiul comunicării s-a realizat pe două căi& a) teoretică' !) empirică. Studiul sistematic al comunicării începe în deceniile 6-: ale secolului al AA-lea, ca rezultat al eforturilor de a face faţă propagandei de răz!oi. 1.:. *efiniţii ale comunicării *in perspectiva 6eoriei comunicării este dificila definirea ariei de cuprindere a cuvântului comunicare K. *ance şi C. #arson au identificat 15H definiţii ale comunicării. $n scim!, *. *ance găsea 1< tipuri generale de def ale comunicării 8ermenul de comunicare este folosit în mod diferenţiat, particular, de dif. ştiinţe& !iologie, psiologie şi sociologie, filozofie, teoria informaţiei (Sannon şi Meaver) 0iologie (E.>. Milson)&
;
C>B@3C2E este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele pro!a!ile de comportament ale altui organism sau al altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru am!ii participanţi. %siologie, sociologie (C.3. Lovland, 3anis L.L. RelleN)& C>B@3C2E Y proces prin3.3.care unşiindivid (comunicatorul) transmite stimuli (de o!icei ver!ali), cu scopul de a scim!a comportarea altor indivizi (auditoriul). Kilozofie ( C. orris)& Sfera conceptului de comunicare cuprinde punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri. 8eoria informaţiei (Sannon, Miever)& C>B@3C2E reprezintă toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit #im!a+ scris, vor!it, muzică, artele vizuale, teatrul, toate comportamentele umane . 1.<. 8ipologia generală a comunicării $n tipologia lui *. *ance comunicarea este& 1. %rocesul de transmitere sau de receptare 5. 6. :. <.
> pro!lemă de intenţionalitate mesa+ului Efectul sau cauza unei mulţimi în detransmiterea relaţii socialesau şi receptarea structuri intenţionale Bn proces linear, circular sau interactiv > sursă de ordine şi coeziune sau cauză a scim!ării, fragmentării şi conflictului H. > alegere între 5 alternative (a) %erspectiva activă& încercăm să-i influenţăm pe alţii sau situaţia în care ne aflăm' (!) 4iziunea reactivă (acceptăm influenţa, ne adaptăm la împre+urări) $n tipologia lui 2. erten, comunicarea este& 1. Bn proces simplu P el identifică I< def ale comunicării de acest tip. Comunicarea poate fi& a) 8ransmitere 19
!) ct de tipul 7stimul-răspuns c) 73nterpretare 5. Bn proces simetric ( erten a identificat H: def de acest tip), comunicarea este văzută drept& a) $nţelegere !) Scim! c) 7$mpărtăşire d) 2elaţie e) Bn comportament social f) 3nteracţiune 1.H. Comunicare umană vs comunicarea animală P Specificul şi modul de constituire al comunicării umane E"istă o serie de diotomii ale tipurilor de comunicare& Comunicarea animală vs comunicarea umană Comunicarea directă vs comunicarea mediată Comunicarea unidirecţională vs comunicarea !idirecţională . Comunicarea animală Petologie Comunicarea sonoră, gestuală, cimică, tactilă, cromatică, luminoasă, electrică. 0. Comunicarea umană semănări între com umană şi cea animală =. %iaget, etape ontogenetice principale& Stadiul refle"elor (până la 1 an) Stadiul deprinderilor motorii (1-5 ani) Stadiul percepţiei organizate (5-: ani) Stadiul inteligenţei senzorio-motorii ( :-< ani) Stadiul Stadiul inteligenţei inteligenţei intuitive concrete (<-H (H-1:ani) ani) Stadiul inteligenţei a!stract-refle"ive (1:-1G ani) Blterior, reduse la :& senzorio-motor (9-1,1.<), pre-operaţional (5-I ani), operaţional concret (I-11 ani), operaţional formal (de la 15 ani) 3nteligenţa, procese care premerg gândirea& senzaţia, percepţia, reprezentarea 1.I. 8ipuri de comunicare umană- pro!leme generale Comunicarea umană este o relaţie semnificativă, al cărei punct de plecare poate fi considerat a fi procesul de gândire ca salt al omului de la senzorial la logic, la concepte şi a!stracţiuni. 11
*pdv psiologic, gândirea umană dispune de mm acro-operaţii specifice& 1. !stractizarea 5. Feneralizarea 6. Sistematizarea :. nalogia $n afară de gândire, care este un proces de învăţare, de formare de deprinderi secundare, comunicarea umană are la !ază memoria psiică a omului. ai multe tipuri de memorie& imediată (1-5 min), mi+locie (zile), de durată. m feluri de meomorie& primară-secundară sau ver!ală' spontanădeli!erată sau voluntară' mecanică-semnificativă sau logică. Comunicarea umană este un fenomen comple" şi are mai multe forme, dintre care cele mai importante, dpdv al teoriei comunicării sunt& comunicarea ver!ală şi comunicarea nonver!ală. #a !aza comunicării umane stă întotdeauna un 7lim!a+ care poate lua mai multe forme& #im!a+ oral vs #im!a+ corporal #im!a+ oral vs #im!a+ scris #im!a+ e"terior (cu 7ltul) vs #im!a+ interior (cu 7Sine însuşi) *istincţie între lim!ă şi lim!a+ 1.G. 2elaţia om-societate. Feneralităţi Comunicarea umană este un fenomen psio-social comple", ea este un 7fapt social 8ermeni legaţi de societate& > definiţie generală a 7societăţii& modul organizat de e"istenţă în sfera fenomenului vieţii. 8ermenul de structură Sistem dif de structură (mod de org interioară) P structură politică, economică, culturală, religioasă Sistemul poate avea diferite structuri.
15
