UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII MASTERUL BIOTEHNOLOGII ÎN PROTECŢIA MEDIULUI
Degradarea microbiologică a poluanţilor
Biodegradarea aerobă a compuşilor organici – pesticide Titular curs: Florentina Rădoi Matei Masterand: Deciu Elena Georgiana Ene Marin Cristian Anul I, semenstrul I
Ianuarie, 2010
Cuprins Introducere…………………………………………………..………………………………………...3 Pesticide – generalităţi……………………………………..………………………………………….4 Clasificarea pesticidelor………………………………….…………………………………………...4 Dezavantajele utilizării pesticidelor în agricultură……………..……………………………………..5 Influenţa pesticidelor asupra organismului uman…………….………………………………………7 Microorganisme implicate în biodegradare…………………..……………………………………….9 Biodegradarea aerobă a pesticidelor……………………………….………………………………...12 Conţinutul de pesticide din alimente…………………………..………………………………….…16 Bibliografie…………………………………………………..………………………………………18
2
Introducere Biodegradarea reprezintă procesul de degradare al unui substrat organic cu ajutorul enzimelor produse de un organism viu. Biodegradarea este un proces prin care microorganismele cum ar fi bacteriile, fungii şi drojdiile, descompun compuşii chmici în produse simple pentru a obţine energie şi nutrienţi. Tehnologiile de decontaminare prin biodegradare (bioremediere), pot ajuta ca procesul de biodegradare să fie accelerat. Bioremedierea desemnează utilizarea organismelor vii în scopul distrugerii substanţelor poluante din mediu. Principalele componente care participă la procesul de bioremediere sunt: substratul sau agentul poluant care urmează să fie degradat, nutrienţii (surse de azot şi fosfor) care sunt adăugaţi în funcţie de cerinţe şi microorganismele. Procesul de bioremediere se desfăşoară rapid dacă i se asigură parametri adecvaţi: temperatură, aerare, pH, etc. În finalul acestui proces, se vor obţine produşi netoxici pentru mediul înconjurător, cum ar fi CO2 , H2O şi biomasă microbiană . În cazul sistemelor aerobe acceptorul de electroni este oxigenul, în timp ce pentru sistemele anaerobe sunt utilizaţi substituenţi de acceptori precum: azotul, oxidul de mangan, fierul, hidroxizii sau sulfaţii. În reacţia de oxido-reducere bacteriile aerobe transformă componentele organice, reprezentate de contaminanţi hidrocarbonici, în bioxid de carbon şi apă. Transformarea hidrocarburilor în bioxid de carbon se realizează cu transfer de electroni de la contaminant către oxigen. Datorită acestor reacţii apare o scădere a concentraţiei de oxigen şi o creştere a celei de bioxid de carbon la suprafaţă. Între clasele de compuşi organici: hidrocarburi, compuşi halogenaţi, compuşi oxigenaţi şi alte clase de compuşi organici există o legătură genetică indisolubilă, la baza căreia se află posibilitatea transformării prin diverse reacţii chimice a compuşilor organici. Desigur, că există o legătură indisolubilă între toţi compuşii organici. Prin reacţii specifice din hidrocarburi pot fi obţinuţi: derivaţi halogenaţi, alcooli, aldehide amine, etc. La fel, din derivaţi halogenaţi pot fi obţinuţi alcooli, amine, hidrocarburi, etc. Din alcooli pot fi obţinuţi aldehide, cetone, acizi, eteri, esteri, derivaţi halogenaţi, hidrocarburi, etc. La fel şi aminele, aldehidele, acizii organici. Prin diverse reacţii chimice orice compus organic pot fi transformat în reprezentanţii altor clase de compuşi organici. Dar cel mai important lucru este că dacă în aceste transformări chimice sunt implicate şi microorganismele, rezultatele vor fi foarte mulţumitoare în sensul că produşii finali ai acestor procese vor fi doar dioxid de carbon, apa şi biomasa microbiană. Pesticidele sunt compuşi organici ce conţin ingrediente biologic active împotriva dăunătorilor. Dăunătorii includ microbi, plante sau animale care concurează cu omul pentru hrană, distrug proprietatea, difuzează boli sau reprezintă o calamitate. Ingredientele biologic active sunt, în general, substanţe toxice cu potenţial de degradare a mediului. Multe pesticide sunt toxice şi pentru om. Din aceste motive producerea, ambalarea, depozitarea, transportul şi utilizarea pesticidelor sunt reglementate prin lege. Pesticidele se clasifică, în funcţie de organismul ţintă combătut, în : bactericide, fungicide, ierbicide, insecticide, acaricide, nematocide, moluscocide, raticide şi cu acţiune mixtă. Interesul economic şi de protejare a mediului cere ca atât îngrăşămintele cât şi pesticidele să rămână cât mai bine fixate în sol. În realitate, o parte din ele este luată de vânt, alta este spălată de ploi, iar restul se descompune în timp, datorită oxidării în aer sau acţiunii enzimelor secretate de bacteriile din sol. Întrucât deplasarea pesticidelor şi a îngrăşamintelor din locul pe care au fost administrate mediului constituie un risc grav de poluare a mediului, s-au încercat metode pentru mărirea persistenţei lor prin aditivi chimici. 3
În lucrarea de faţă vrem să facem cunoscute cercetările făcute până acum în legătură cu biodegradarea pesticidelor pe cale aerobă. Deşi studiile făcute de cercetatorii în domeniu pe această temă sunt destul de puţine, acestea au demonstrat că microorganismele sunt cele mai bune aliate ale mediului înconjurător în lupta cu poluanţii.
Pesticide – generalităţi Multe substanţe chimice au fost folosite contra unor dăunători din agricultură încă din cele mai vechi timpuri, unele dintre ele fiind produse naturale (sulf, piretru, etc.). Ulterior, necesarul în continuă creştere de astfel de produse a condus la dezvoltarea unei industrii de sinteză care produce o gamă extrem de variată de substanţe denumite generic “pesticide”. Termenul de “pesticide” a fost preluat din limba engleză în care are sensul de antidăunător, “pest” însemnând insectă dăunătoare. Pesticidele reprezintă o substanţă sau un amestec de substanţe destinate utilizării în agricultură şi silvicultură în scopul prevenirii acţiunii şi/sau combaterii unor forme de viaţă vegetală sau animală care aduc pagube directe şi indirecte culturilor. Cu alte cuvinte, pesticidele sunt mijloace chimice de protecţie a plantelor obţinute prin formularea şi condiţionarea unui (unor) ingredient(e) biologic activ(e). Cu foarte puţine excepţii (ca de exemplu regulatorii de creştere vegetală folosiţi pentru controlul creşterii plantelor sau produselor care acţionează prin activarea rezistenţei manifestate sistemic în plante şi care sunt un fel de vaccinuri pentru plante) ingredientele active biologic sunt, de fapt, ingrediente toxice. Formularea este forma sub care un pesticid este comercializat şi reprezintă o combinaţie de diverşi compuşi (solvenţi, surfactanţi, cosurfactanţi, adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară, etc.) al cărei scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace. Condiţionarea se referă la conţinutul şi eventualul ambalaj hidrosolubil folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de către circuitele de distribuţie en-gros şi en-detail. Compuşii folosiţi la condiţionarea pesticidelor sunt poluanţi chimici importanţi (solvenţii organici şi surfactanţii care sunt similari detergenţilor în privinţa poluării apelor, etc.) care reprezintă un motiv serios pentru elaborarea unui cod al unei bune practici de distribuţie şi de utilizare a pesticidelor. Pesticidele moderne sunt substanţe chimice de sinteză de natură anorganică şi organică. Descoperirea pesticidelor utilizate actualmente a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, când a crescut producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate şi organofosforice. Importanţa practică a pesticidelor este reliefată de dinamica producţiei: la începutul acestui secol producţia mondială era neînsemnată (cca 56.000 tone în 1916), iar astăzi a depăşit 20.000.000 tone/an.
Clasificarea pesticidelor Clasificarea pesticidelor se face după mai multe criterii: originea lor, acţiunea antidăunătoare, forma fizică de prezentare, structura chimică, etc. Astfel, unele din ele sunt de origine minerală (de exemplu săruri de As, Ba, Cu, Hg, Pb) şi altele sunt de origine vegetală (nicotina, veratrum, stricnină). Majoritatea sunt însă produşi organici de sinteză (esteri organofosforici, derivaţi organohalogenaţi, nitroderivaţi aromatici, derivaţi carbamici, compuşi fenolici şi compuşi organometalici). După structura chimică, pesticidele se clasifică în: * pesticide organoclorurate; * pesticide organofosforice; 4
* pesticide organocarbamice, respectiv tiocarbamice; * pesticide nitrofenolice. După natura daunătorului combătut, pesticidele pot fi: - insecticide (pentru combaterea insectelor dăunătoare, transmiţătoare de boli omului sau animalelor domestice); - erbicide (pentru distrugerea buruienilor din culturi); - fungicide (pentru combaterea ciupercilor ce provoacă boli plantelor); - acaricide; - nematocide (pentru combaterea viermilor dăunători culturilor); - algicide (pentru distrugerea algelor); - rodenticide (utilizate împotriva rozătoarelor). În funcţie de gradul de toxicitate, pesticidele se grupează în: * grupa I – extrem de toxice, fiind marcate cu etichete roşii; * grupa II – puternic toxice, marcate cu etichete verzi; * grupa III – moderat toxice, marcate cu etichete de culoare albastră; * grupa IV – toxicitate redusă, marcate cu etichete negre. Măsurile de protecţie aflate în vigoare prevăd că numai pesticidele din grupa III şi IV se pot distribui persoanelor fizice în scopuri agricole.
Dezavantajele utilizării pesticidelor în agricultură Utilizarea pe scară largă a pesticidelor organoclorurate a avut şi are încă multiple avantaje, dar şi unele inconveniente. Compuşii organocloruraţi prezintă degradabilitate redusă, atât pe cale chimică cât şi biologică în organisme vii şi mediul înconjurător, datorită unui potenţial de bioconcentrare foarte ridicat, ce caracterizează mulţi dintre compuşi. Ca urmare, se realizează o încărcare permanentă a solului, vegetaţiei şi apei, datorită tratamentelor periodice, repetate şi acumulărilor tot mai mari a acestora. Ingerate de către animale (prin furajele tratate sau poluate), ele se reţin în ţesutul adipos al acestora (fiind liposolubile) sau se excretă în lapte şi ouă. În acest fel, ele determină o poluare generală a alimentelor, care, datorită stabilităţii, se păstrează timp îndelungat.
Fig. 1: Ciclul pesticidelor în natură 5
Din această cauză, utilizarea lor a început să fie limitată, fiind înlocuite, pe scară tot mai largă, cu compuşi organofosforici. Pesticidele organofosforice, deşi foarte nocive, din punct de vedere a toxicităţii acute, nu se acumulează când sunt ingerate în cantităţi mici (reziduale) sau sunt rapid degradate în organism, fiind mult mai instabile, remanenţa lor fiind considerabil scăzută (câteva zile). Folosirea pesticidelor este necesar să fie strict reglementată. Astfel, simpla prezenţă a reziduurilor de pesticide nu poate constitui un factor de alarmă, dar este necesară corelarea nivelului acestora cu concentraţia nocivă pentru organismul uman. De asemenea, pesticidele prezintă o mare stabilitate chimică şi în condiţiile mediului natural degradarea lor se produce încet. Cu toate că pesticidele se degradează în sol, ele pot persista mult timp în acesta după folosire (de exemplu DDT-ul are o perioadă de înjumătăţire de 20 de ani). În general, pesticidele sunt greu solubile în apă, dar sunt solubile relativ uşor în grăsimi, ceea ce face posibilă depozitarea acestora în grăsimea animalelor. Pesticidele volatile sunt absorbite uşor de către particulele din sol, din apă sau aer, putând fi transportate uneori la distanţe foarte mari. Faptul că pesticidele au fost identificate în grăsimea pinguinilor şi a puilor de balenă din Antarctica induce ideea că răspândirea acestora a devenit globală la nivel planetar. Aplicate pe toate continentele, pesticidele sunt duse de fluvii în oceane, iar din atmosferă ajung (prin apa de precipitaţii) în final pe sol. Din păcate, pesticidele, fiind toxice pentru anumite forme de viaţă cu rol dăunător în ecosisteme, prezintă un risc crescut de nocivitate şi pentru speciile benefice. De asemenea, gradul lor de periculozitate este multiplicat de faptul că în tratamentele aplicate se produc pierderi mari de produs. Astfel, dintre fungicidele aplicate circa 97% se pierd în sol şi doar 3% exercită efectul scontat. Utilizarea pesticidelor pretutindeni în lume, fără restricţii, a avut ca urmare contaminarea întregii biosfere, reziduurile pesticidelor găsindu-se în ţesuturile vii (animale sau vegetale) pe toată suprafaţa planetei. Fig. 2: Aplicarea pesticidelor pe culturi De obicei, pesticidele se aplică prin tratamente umede, sub formă de stropi, pulverizări sau aerosoli (ceaţă toxică). Aplicarea pesticidelor trebuie realizată în condiţii meteorologice prevăzute de tehnologiile aflate în vigoare. Nu se fac tratamente cu pesticide la temperaturi foarte ridicate, pe ploaie sau între sau după 2 reprize din aceasta sau când viteza vântului este de minim 4 m/s. Pesticidele cele mai des utilizate după cel de-al doilea război mondial în agricultură sunt: * DDT (diclor-difenil-tricloretan, cunoscut şi sub denumirile comerciale de Detox, Omicid, Defotox, Deparatox, Detatox şi Toxid) se prezintă ca o pulbere alb-cenuşie, cristalină, greu solubilă în apă şi solubilă în solvenţi organici; * HCH (hexaclorciclohexan) denumit şi Gamexan, Hexacloran, Nitroxan, Lindan sau Entomoxan; * Paranthion denumit şi E 605, Ekatox, Triophos, Selefos sau Folidol; * Pesticide nitroaromatice: Dibutox 25, Gebutox CE 40% şi Nitosan 50 PS; * Pesticide interzise în România: Aldrin, DDT, Dieldrin, Dinaseb, Silvex. Unele pesticide (Bentazona, Atrazinul, Simazinul, Dinozebul, etc.) sunt cuprinse în categoria substanţelor cu risc mare de poluare a apelor de suprafaţă şi subterane. Atunci când se identifică astfel de pesticid în apele subterane se poate presupune că se va produce o creştere a concentraţiei 6
acestora având în vedere că mişcarea de traversare a straturilor pedologice se poate realiza într-un timp relativ lung. Pe de altă parte, pesticidele sunt substanţe chimice care persistă în mediul înconjurător, se bioacumulează în organismele vii şi prezintă riscul de a cauza efecte adverse asupra sănătăţii umane şi a mediului. Aceste substanţe ajung în mediul înconjurător ca rezultat al unei activităţi antropice, iar cercetările ştiinţifice efectuate au evidenţiat faptul că acestea pătrund în lanţul alimentar uman, având posibilitatea de a trece de la mamă la copil prin placentă şi laptele matern. Până în prezent s-a descoperit că cele mai cunoscute pesticide a căror efect asupra ecosistemelor este devastator sunt: Aldrin, Clordan, DDT, Dieldrin, Endrin, Heptaclor, Hexaclorbenzen şi produsele secundare (Dioxinele şi Furanii).
Influenţa pesticidelor asupra organismului uman Utilizarea pe scară largă a pesticidelor, urmată de pătrunderea lor în circuitul biogeochimic al ecosistemelor, afectează organismul uman. Expunerea corpului uman la pesticide poate fi acută sau cronică, profesională sau întâmplătoare, deliberată sau involuntară, ca urmare a unui accident. Pătrunderea pesticidelor în organism are loc pe cale orală (alimentară), respiratorie sau cutanată. O cauză frecventă de intoxicaţie cu pesticide este neglijenţa: contactul direct cu pesticidele al muncitorilor la prepararea şi împrăştierea pe câmp a acestora, lucru fără echipamente de protecţie, alimentaţia fără respectarea condiţiilor igienice elementare în cazul copiilor care se joacă în apropierea zonelor de depozitare, consumarea hranei din vase în care s-au transportat pesticide, consumul fructelor şi legumelor nespălate, imediat după pulverizare şi uneori consumarea accidentală a pesticidelor păstrate în vase obişnuite. Un risc crescut al intoxicaţiilor cu pesticide se întâlneşte la copii sub 10 ani, la lucrătorii agricoli care manipulează pesticidele şi la culegătorii de recolte tratate cu pesticide. Odată pătrunse în organism, pesticidele acţionează diferenţiat în funcţie de metabolismul, excreţia şi toxicitatea lor, simptomele unei intoxicaţii acute fiind durerile de cap, stările de oboseală, surmenajul şi ameţeli. Dacă expunerea acută s-a făcut la insecticidele organofosfate, simptomele caracteristice sunt durerile de stomac, voma şi diareea. Dacă expunerea acută este de lungă durată se resimt dificultăţi de respiraţie, transpiraţie excesivă, convulsii şi comă. Adeseori, ca urmare a intoxicării masive cu pesticide survine moartea. Otrăvirea cronică presupune expunerea la un nivel redus de pesticide, dar pe o perioadă îndelungată şi se caracterizează printr-o simptomatologie vagă, greu de identificat. Toxicitatea asupra omului este direct legată de structura chimică a produsului, lucru reliefat de următoarele aspecte: * majoritatea pesticidelor pătrunse prin ingestie cauzează colici, greţuri, vomă şi diaree; * acţionează asupra sistemului nervos producând tulburări senzoriale şi de sensibilitate, nevrite, convulsii, paralizii şi tulburări psihice; * în cazul anumitor clase de pesticide apar manifestări hepato - renale, tulburări de ritm cardiac şi respiratorii, modificări cutanate şi modificări sanguine; * un aspect particular îl constituie tulburările biochimice enzimatice şi de metabolism întâlnite în intoxicaţiile cu pesticide.
7
Fig.3: Simptomele intoxicării cu pesticide Folosirea DDT-ului, aldrinului şi heptaclorului, poate genera la oameni efecte teratogene, mutagene şi, nu în ultimul rând, cancerigene. Unele pesticide (precum nematocidul DBCP) şi unele erbicide pot induce sterilitatea la bărbat sau avortul spontan în cazul femeilor. Foarte frecvent pesticidele produc efecte cutanate şi neurologice, precum dermatitele de contact, sensibilitate cutanată, reacţii alergice, cloracnee şi nevrite periferice. Efectele toxice ale pesticidelor depind de sănătatea persoanei expuse, iar malnutriţia şi deshidratarea sunt factori stimulatori ai sensibilităţii la acestea. Pesticidele organoclorurate acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali, blochează transportul ionilor de calciu prin membrane, putând avea efecte mutagene şi cancerigene. Cercetările efectuate pe şobolani indică faptul că pesticidele organoclorurate (DDT, lindan, heptaclor, aldrin, dieldrin, endrin, clordan, etc.) afectează (în funcţie de doza administrată şi vârstă) funcţiile gonadelor şi fertilitatea, reduc numărul puilor născuţi, provoacă malformaţii la embrioni, tumori, mutaţii în celulele germinale şi la cele somatice şi trec în laptele matern şi, de aici, la puii care sunt alăptaţi. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici, inhibă enzimele, şi afectează sistemul nervos prin inhibiţia colinesterazei care descompune acetilcolina (mediator al influxului nervos). Influxul nervos nu se mai întrerupe, ceea ce duce la dezorganizarea mişcărilor, spasme, convulsii şi moarte.
8
Microorganisme implicate în biodegradare Biodegradarea este un proces cu implicaţii complexe, ce trebuie evaluat cu atenţie, în maniere adecvate, inclusiv din punct de vedere al impactului asupra mediului. Astfel, procesul de biodegradare, în sine, precum şi produşii rezultaţi trebuie să corespundă din punct de vedere economic şi ecologic. Există o serie întreagă de directive, legi şi norme ce fac presiuni asupra întregii filiere de concepere şi perfecţionare a materialelor şi produselor biodegradabile. În acest sens, se utilizează o serie de microorganisme (bacterii, drojdii, mucegaiuri) care au fost studiate din punct de vedere metabolic (şi unele chiar modificate genetic) pentru a se obţine cu ajutorul lor biomasă microbiană sau produşi metabolici primari şi secundari de utilitate practică. Bacteriile sunt organisme unicelulare care metabolizează hrana solubilă şi se reproduc prin fuziune binară. Celulele bacteriene au în general trei forme şi anume: bacili, coci şi spirale. Datorită faptului că sistemul de bioremediere se bazează pe dezvoltarea bacteriilor, este necesară cunoaşterea metodelor de măsurare a acestora. Astfel, două dintre cel mai des utilizate metode, atât în cazul solurilor cât şi al apelor subterane, sunt numărarea standard şi metoda celui mai probabil număr. Celula bacteriană este formată în cea mai mare parte din apă (70-90) %, la care se adaugă restul de până la 100% substanţă uscată (solidă). Din masa solidă, aproximativ (45-55)% este compusă din carbon, iar restul din oxigen, azot şi hidrogen. Având în vedere compoziţia masei celulare, cea mai răspândită formulă empirică, acceptată pentru celula bacteriană, este C5H7O2N. Pentru dezvoltarea în condiţii optime, bacteriilor le sunt necesare anumite condiţii de natură fizică şi chimică. Condiţiile fizice se referă la pH şi temperatură, în timp ce, din punct de vedere chimic, celula bacteriană are nevoie pentru dezvoltare şi reproducere de o sursă de energie, carbon şi nutrienţi din mediul extern. Sursa de energie pentru bacterii este reprezentată fie de energia solară, fie de energia chimică. Energia chimică poate proveni din surse organice sau anorganice. Organismele bacteriene pot utiliza această energie prin intermediul reacţiilor de oxido-reducere sau redox. Deşi organismele folosesc această energie pentru sintetizarea de celule noi şi pentru menţinerea în viaţă a celor deja existente, eficienţa de utilizare a acestei energii este destul de mică. Sursele de carbon pe care bacteriile le pot utiliza sunt componentele organice sau bioxidul de carbon. Pentru desfăşurarea procesului metabolic este necesară o cantitate de nutrienţi, precum azotul, fosforul, sulful, potasiul şi fierul. În urma procesului de metabolism rezultă apă, bioxid de carbon şi masă celulară nouă. Pentru majoritatea sistemelor, atât sursa de carbon cât şi sursa de energie sunt reprezentate chiar de contaminant. În general, în sistemele in situ trebuie adăugaţi numai macronutrienţi (azot şi fosfor), în timp ce micronutrienţii se găsesc în cantităţi suficiente în sol. În procesul de depoluare, apare de multe ori necesitatea selectării din multitudinea de microorganisme existente în natură pe acelea care corespund scopului urmărit. În acest sens, bacteriile de interes sunt selectate din mediile poluate şi apoi sunt supuse unui screening de laborator care permite alegerea acelor tulpini sau asociaţii care manifestă performanţele cele mai bune în degradarea pesticidelor reziduale. În natură , dar şi în laborator, microorganismele pot trăi şi se pot înmulţi dacă sunt respectate condiţiile optime de temperatură, aerare, pH, substanţe nutritive. Pornind de la aceste considerente generale , ne-am propus să selectăm dintr-un sol poluat cu produse petroliere asociaţii de microorganisme , să adaptăm aceste microorganisme la condiţiile de laborator şi să testăm capacitatea lor biodegradativă. Microorganismele pot fi izolate din aproape orice habitat. Acestea au capacitatea de a se adapta şi pot creşte la temperaturi extreme, în condiţii de deşert, în apă, în condiţii aerobe sau anaerobe, în prezenţa compuşilor periculoşi sau în orice loc de depozitare a deşeurilor. Totuşi, ele au nevoie de două condiţii esenţiale: prezenţa sursei de energiei şi sursei de carbon. Datorită puterii mari de adaptare a microorganismelor, ele pot fi folosite cu succes să reducă sau să înlăture pericolele ce pasc mediul înconjurător. 9
Microorganismele aerobe se dezvoltă în prezenţa oxigenului. Cele mai studiate bacterii aerobe implicate în degradare sunt: Pseudomonas, Alcaligenes, Sphingomonas, Rhodococcus şi Mycobacterium. Aceste microorganisme au demonstrat adesea o putere de degradare a pesticidelor şi a hidrocarburilor, ambele alcani şi compuşi poliaromatici. Multe dintre aceste bacterii folosesc poluantul ca sursă de carbon şi energie. Fig. 4:Pseudomonas aeruginosa Langlois şi colab. au studiat în anul 1970, capacitatea de degradare a unor bacterii aerobe: Bacillus cereus, Bacillus subtilis, Escherichia coli şi Enterobacter aerogenes. Toate aceste microorganisme au degradat DDT-ul, formând de la 2 până la 8 metaboliţi, iar 7 dintre aceştia au rezultat în urma acţiunii speciilor de Bacillus. Ei au studiat şi Pseudomonas fluorescens şi Staphylococcus aureus, dar au observat că acestea au fost incapabile să degradeze DDT-ul în condiţii aerobe. Dieldrinul şi heptaclorul nu au putut fi degradate de niciuna dintre speciile menţionate mai sus. În 1975, Francis şi colab. au studiat degradarea lindanului (γ-1,2,3,4,5,6haxaclorociclohexan) de către o bacterie aerobă gram-negativă, Escherichia coli. În studiul lor, bacteria a fost izolată din fecale de şobolani pe baza caracteristicilor morfologice şi biochimice. Acest lucru indică faptul că lindanul sau compuşii rezultaţi în urma degradării lui pot să intervină în metabolismul natural al acestui microorganism, ducând la acumularea acestor compuşi.
Fig. 5: Schema de degradare a lindanului de către bacterii 10
Acest studiu a demonstrat pentru prima dată că lindanul este metabolizat de o cultură pură în condiţii aerobe cu formare de γ-pentaciclohexenă. S-a demostrat că această substanţă este de 1000 de ori mai puţin toxică faţă de lindan. În 1998, Steinle şi colab. au izolat o bacterie aerobă de pe fundul unui iaz din apropierea unei zone contaminate din Amponville (Franţa). Aceasta a fost trecută în bioreactor pe un mediu de cultură îmbogăţit cu 2,6-diclorofenol (2,6-DCP) pe post de sursă de energie şi în condiţii optime de pH şi temperatură. Ralstonia sp. tulpina RK1 este prima cultură pură capabilă să crească pe mediu de cultură imbogăţit cu 2,6-DCP. Tulpina RK1 acţionează asupra compuşilor aromatici nehalogenaţi precum benzen, toluen şi fenol, dar şi asupra clorbenzenului şi tuturor mono- şi diclorfenolilor substituiţi cu clor în poziţiile orto- şi/sau para-. Un an mai târziu (1999), De Schrijver şi colab. au realizat un studiu despre capacitatea de degradare a Actinomycetelor. Aceste microorganisme au un potenţial remarcabil de biotransformare şi biodegradare a pesticidelor. Aceste bacterii gram-pozitive au capacitatea de a degrada pesticide cu structuri chimice foarte diferite, incluzând compuşii organocloruraţi, s-triazinele, triazonele, cabamaţii, compuşii organofosfataţi şi acetanilidele. Aceste pesticide xenobiotice pot fi metabolizate de un singur microorganism, dar adesea se foloseşte simbioza a doua microorganisme pentru a definitiva degradarea. În comparaţie cu bacteriile gram negative, mecanismele moleculare ale actinomicetelor implicate în biodegradarea pesticidelor sunt mult mai puţin cunoscute. Progresele în acest domeniu au fost serios limitate de lipsa instrumentelor genetice corespunzătoare ale celui mai reprezentetativ grup de bacterii. Depăşirea acestei piedici ar putea duce la o mai bună exploatare a capacităţii biodegradative a actinomicetelor şi aplicarea ei în bioremedierea şi înfiinţarea culturilor transgenice rezistente la dăunători. De asemenea, Mohn şi Tiedje, în studiul lor despre dehalogenarea reductivă pe cale microbiologică au pomenit alte două microorganisme aerobe cu rol în biodegradarea pentaclorfenolului: Flovobactenum sp. şi Rhodococcus sp. Acestea încep procesul de degradare prin declorurare hidrolitică şi o continuă prin declorurare reductivă. Un alt microorganism specificat în această lucrare este Alcaligenes denitnificans. Această bacterie facultativ anaerobă foloseşte, la randul ei cele două căi de declorurare (hidrolitică şi reductivă) pentru mineralizarea aerobică a 2,4-diclorobenzoatului.
Fig. 6: Flovobactenum sp. O altă specie de Alcaligenes, Alcaligenes eutrophus A5 a fost evaluată de Nadeau şi colab. ca având capacitate degradativă asupra DDT-ului. În studiul lor, aceasta a fost izolată iniţial din sedimente contaminate cu bifenili policloruraţi şi s-a demonstrat că intervine în mineralizarea 4-CB prin obţinerea acidului 4-clorobenzoic (4-CBA) ca produs intermediar. Această specie are gena catabolică omoloagă cu Pseudomonas testosteroni B-356, dar care în timp şi-a pierdut capacitatea de a mineraliza 4-CB. Rezultatele acestui studiu au arătat că tulpina A5 este, de asemenea capabilă să degradeze pe cale aerobică atât DDT-ul cât şi 4-CBA.
11
Biodegradarea aerobă a pesticidelor În ultimii ani pesticidele au avut prioritate în multe privinţe. S-au studiat din punct de vedere al toxicităţii, al remanenţei în mediul înconjurător, al biodegradării, dar bineînţeles că aceste studii nu s-au putut realiza pe toate pesticidele existente şi comercializate. În acest sens, în continuare vom face referire la câteva pesticide mai cunoscute sau “studiate”. Dacă stăm să ne gândim, DDT-ul este de departe cel mai cunoscut pesticid, dar în studiile de cercetare se regăsesc şi HCH(hexaclorociclohexanul), diclorofenolii, dieldrinul, heptaclorul, etc.
Fig. 7: Structura chimică a DDT-ului Într-un studiu făcut de Langlois şi colab. în anul 1970 este prezentată calea metabolică de degradare a DDT-ului, comună tuturor speciilor studiate de aceştia (Bacillus cereus, Bacillus subtilis, Escherichia coli si Enterobacter aerogenes): DDT (1,1- dicloro-2,2-bis (p-clorofenil) etan) DDD (1,1-dicloro-2,2-bis (p-clorofenil) etan) DDMU (1-cloro-2,2-bis (p-clorofenil) etilenă) DDMS (1-cloro-2,2-bis(p-clorofenil) etan) DDNU (unsym-bis(p-clorofenil) etilenă) DDOH (2,2-bis (p-clorofenil)etan) DDA (2,2-bis (p-clorofenil) acid acetic DBP (4,4'diclorobenzofenonă) sau DDT DDE (1,l-dicloro-2,2-bis (p-clorofenil) etilenă). Rezultatele obţinute în urma acestui studiu au arătat că nu toate speciile au fost capabile să degradeze DDT-ul, unele fiind inhibate de mediul de cultură, iar altele de insuficienţa oxigenului pe durata incubării. Niciuna dintre speciile P. fluorescens şi S. aureus nu au prezentat capacitate de degradare a DDT-ului în timpul incubării în condiţii aerobe timp de 14 zile. Numai culturile de A. aerogenes au tranformat DDT-ul sub formă de DDD şi DDE. În schimb, speciile de Bacillus au avut capacitatea de a degrada pe cale aerobă DDT-ul în numai 7 zile. În acest studiu, cercetătorii au încercat, de asemenea degradarea DDT-ului din lapte, dar s-a observat că procesul este împiedicat de cazeină. De asemenea, concentraţiile mari ale acizilor rezultaţi în urma digestiei laptelui de către sugari vor împiedica procesul de degradare. În urma acestor observaţii, Langlois şi colab. săi au ajuns la concluzia că degradarea DDT-ului din lapte ar fi posibilă prin îndepărtarea cazeinei din lapte. În ceea ce priveşte degradarea dieldrinului, din studiul lui Langlois reiese că bacteria Aerobacter aerogenes are capacitatea de a degrada intracelular acest pesticid, iar pentru a determina metaboliţii rezultaţi în urma acestui proces este necesară liza celulelor. 12
În comparaţie cu celelalte două pesticide luate în studiu, heptaclorul nu a putut fi degradat de niciuna dintre speciile de bacterii. Se pare că procesul de degradare a fost inhibat de impurităţile care însoţeau heptaclorul, şi anume epoxidul de heptaclor, clordanul şi gama-clordanul. Caţiva ani mai târziu, Francis şi colab., au arătat că E.coli are capacitatea de a degrada 10% din lindanul existent în 12 zile. Ca produs rezultat în urma biodegradării a fost identificat numai 2,3,4,5,6pentacloro-1-coclohexena cu ajutorul gazcromatografiei. Dar, se pare că aproximativ 1% din lindanul consumat apare sub formă de γpentaclorociclohexenă, indicând posibilitatea formării acestui compus în mai mulţi paşi sau alternând căilor de degradare a lindanului. Tratarea extractului eteric cu O,Nbis-trimetil-silytrifluoroacetamidă produce o mulţime de noi componente care apar în cromatogramă şi care au fost identificate ca acizi mono- şi dicarboxilici. Cu toate acestea, niciunul dintre aceşti compuşi nu conţine clor. S-a observat că şi cultura de E.coli inoculată pe mediu ce nu conţinea lindan a dus la formarea acestor acizi organici, dar în cantităţi mult mai mici. Fig. 8: Escherichia coli Acest studiu a demonstrat pentru prima dată că lindanul este metabolizat de o cultură pură în condiţii aerobe cu formare de γpentaciclohexenă. S-a demostrat că această substanţă este de 1000 de ori mai puţin toxică faţă de lindan. Steinle şi colab., în urma unui studiu făcut în anul 1998, au observat capacitatea unei alte bacterii aerobe (Ralstonia sp. tulpina RK1) de a degrada 2,6-diclorofenolul. Degradarea 2,6-DCP a urmat legile lui Monod la concentraţii mici. La concentraţii mai mari de 300 μM, 2,6-DCP creşte, inhibându-şi propria degradare. Capacitatea tulpinii RK1 de a degrada 2,6-DCP a fost observată în două bioreactoare.
Fig. 9: Ralstonia sp. În primul bioreactor, populaţia microbiană s-a dezvoltat şi a mineralizat complet 2,6-DCP la o concentraţie de de 740 µM, fiind administrat peroxid de hidrogen ca sursă de oxigen. Lipsa peroxidului de hidrogen a oprit în final complet procesul de degradare al 2,6-DCP (diclorofenoli). În cel de-al doilea bioreactor au fost îndepartate cu succes concentraţii mici de clorofenol (20-26 µM) cu un timp de sedimentare cuprins între 8 şi 30 de minute. În literatura de specialitate, s-au găsit multe articole despre degradarea clorfenolilor, dar Ralstonia sp. tulpina RK1 este prima cultură pură capabilă să crească şi să mineralizeze 2,6-DCP. Degradarea pesticidelor din apele contaminate a fost atent monitorizată şi evaluată în studii de laborator desfăşurate în Danemarca de către Albrechtsen şi colab. săi în anul 2001. Aceste studii includ cercetări privind variabilitatea orizontală şi verticală a pesticidelor în procesul de degradare, efectele condiţiilor aerobe în comparaţie cu cele anaerobe şi influenţa concentraţiei unui anumit 13
pesticid în cinetica degradării lui. Studiile s-au făcut pe probe prelevate din diferite zone şi în mod diferit, iar rezultatele s-au comparat. Câteva erbicide au fost biodegradate în condiţii aerobe (câţiva fenoxiacizi, DNOC şi glifosatul) şi altele în condiţii anaerobe (alţi fenoxizi, DNOC şi atrazina). Anumite pesticide nu au putut fi degradate în niciun mod (diclobenil, bentazonă, isoproturon, metamitron sau metsulfuron-metil). Variabilitatea spaţială a fost substanţială, până şi cele mai persistente pesticide investigate au fost degradate în toate probele comparabile. Acest lucru arată că e foarte greu de afirmat că un anumit pesticid este uşor degradabil în spaţiul acvifer. Totuşi, studiile făcute pe apele uzate au fost destul de relevante astfel încât să se observe cât de lent este procesul de degradare şi că un factor important este timpul mare de remanenţă pe fundul apelor. În urma cercetărilor făcute în anul 2006, Schroll şi colab. au afirmat în studiul lor că degradarea pesticidelor din sol se realizează fie cu ajutorul microorganismelor, fie prin intermediul proceselor chimice, cu toate că procesele microbiologice primează. În plus, transferul substanţelor chimice conţinute de microorganismele degradante este, în cele mai multe cazuri factorul cel mai important în biodegradare. Factori precum umiditatea solului, pH-ul şi o parte din substanţele organice influenţează activitatea microbiană şi răspândirea substanţelor chimice în sol şi, ulterior degradarea chimicalelor. Sunt utilizate mai multe metode pentru a prezenta conţinutul de apă din sol. Autoritatea germană de înregistrare a pesticidelor propune, în ghidul studiilor efectuate despre degradarea pesticidelor că, în solurile afectate echilibrul este atins la o capacitate de reţinere a apei (WHC) de 40%. Din câte se ştie, până acum s-au făcut numai câteva studii despre legătura dintre degradarea pesticidelor din soluri şi menţinerea echilibrului substanţelor chimice la un potenţial hidrologic bine stabilit. Una dintre primele analize cantitative au studiat efectul creşterii potenţialului hidrologic asupra înlăturării substanţelor chimice şi au arătat că reducerea toluenului sa datorat biofilmelor create de Pseudomonas putida în biorectoare de sticlă compartimentate prin membrane. Aceste rezultate au venit să întărească afirmaţiile anterioare despre faptul că un volum de apă este esenţial pentru iniţierea proceselor de biodegradare. S-a observat că eficienţa proceselor de degradare aerobă sau anaerobă depinde şi de sistemele sol-apă sau sol-aer după cum urmează: activitatea microorganismelor aerobe creşte odată cu conţinutul de apă din sol până la un punct maxim când surplusul de apă restricţionează difuzia oxigenului şi utilizarea lui. Bazându-se pe această concluzie, Chroll şi colab., şi-au propus în studiul lor să demonstreze că bazinele naturale de apă influenţează gradul de mineralizare al substanţelor chimice aerobic degradabile, proces influenţat de parametrii de umiditate ai solului. De asemenea, aceste bazine naturale de apă ar trebui să fie identice ca şi structură pentru un număr mare de soluri agricole. Primul bazin de apă este “un bazin de apă microbiologic inutilizabil ” a cărui apă, prin potenţialul ei nu este tocmai utilă pentru biodegradarea pesticidelor. Acest lucru duce la absenţa unei mineralizări eficiente. Trecând la al doilea bazin de apă (“bazin cu apă specială”), acesta arată o creştere a mineralizării până la atingerea unui maxim. În al treilea bazin nu se observă o acţiune directă asupra mineralizării substanţelor chimice, dar efectele se observă la final. La al patrulea bazin, se observă o amplificare a mineralizării, probabil datorită aerării. Cum condiţii anaerobe nu se întâlnesc în soluri agricole, după studiile făcute, Chroll şi colab. au ajuns la concluzia că obiectivul principal este “bazinul cu apă specială”. Rezultatele acestor cercetători au demonstrat o corelaţie finală între mineralizarea pesticidelor şi creşterea umidităţii solului. Aceste informaţii vor fi utile pentru a monitoriza eficient mineralizarea substanţelor chimice organice observată în condiţii controlate de laborator. În condiţii naturale, procesele de degradare microbiologică sunt mult mai complexe, pesticidele sunt aplicate, de regulă plantelor şi suprafeţelor de sol, de aceea infiltrarea acestora în interiorul solului este esenţiala pentru biodegradare. Efectele îmbătrânirii pot duce la o scădere a disponibilităţii poluanţilor în solurile contaminate pentru perioade lungi de timp. Difuzia pesticidelor are loc în soluri structurate, iar difuzia poate fi mai dificilă în soluri structurate decât în soluri nestructurate. Variaţia conţinutului de apă din sol va induce mutaţii în populaţiile microbiene, ceea ce va modifica 14
mineralizarea pesticidelor. Microorganismele cu capacitate de mineralizare a chimicalelor prezintă o distribuţie heterogenă în solurile nealterate, şi la scală milimetrică distribuţia în probele de sol a anumitor microorganisme cu capacitate de mineralizare a acidului 2,4-D indică faptul că răspândirea pe distanţe mari a substanţelor chimice este absolut necesară înainte ca biodegradarea să înceapă. Efectele exsudatelor din plante asupra degradării chimicalelor este ştiută. Factorii mai sus amintiţi indică clar numeroasele efecte care influenţează degradarea pesticidelor din sol. Deşi cercetările de până acum au contribuit la mai buna înţelegere a transformării substanţelor chimice în sol, studiile ce vor urma ar trebui să vizeze efectele asupra probelor din solurile dezintegrate pentru a elucida complet comportamentul substanţelor chimice în sol. În cel mai recent studiu, făcut de Krishna şi Philip, în anul 2008 a fost evaluată capacitatea de degradare a lindanului (1,2,3,4,5,6-hexaclorociclohexan), parathion metilului şi carbofuranului cu ajutorul culturilor îmbogăţite de bacterii în diferite condiţii de mediu. Culturile îmbogăţite au fost incubate cu diferite pesticide şi în diferite condiţii. Degradarea s-a realizat mai mult în condiţii facultativ anaerobe, comparându-se cu condiţiile aerobe. Un anumit pesticid adăugat culturii îmbogăţite a arătat un maxim de degradare indiferent de ce pesticide era vorba sau de condiţiile de cultivare. Lindanul şi endosulfanul se comportă similar adăugate în cultură. Degradarea lindanului de către culturile îmbogăţite a fost de aproximativ 75% în condiţii aerobe, în timp ce în condiţii anaerobe proporţia a fost de aproximativ 78%. Degradarea parathion metilului a fost de cca 87% în condiţii facultativ anaerobe. În majoritatea cazurilor, s-a observat apariţia metaboliţilor secundari. Totuşi, mulţi dintre aceşti metaboliţi au dispărut după 4 sau 6 săptămâni de incubare. Cultura ce conţinea pesticidele a degradat cele trei pesticide mult mai eficient în comparaţie cu culturile specifice fiecărui pesticid. Se pare că alegerea culturilor îmbogăţite cu toate posibilele pesticide aflate in situ-ul respectiv sunt o alegere mai bună în bioremedierea eficientă a acestuia. O alternativă la găsirea metodelor de degradare a pesticidelor ar fi folosirea psticidelor ecologice sau naturale care, în timp se dezintegrează în substanţe inofensive mediului.
Recent, o echipă de cercetători din Washington, Statele Unite, a descoperit că menta, cimbrul, cuişoarele şi rozmarinul elimină paraziţii de grădină. Pentru asta e nevoie de două-trei plante diluate în apă şi pulverizate în grădină. Faţă de insecticidele obişnuite, ele nu sunt periculoase pentru om, evaporându-se mai repede, şi nu este nevoie de aprobare să fie folosite. În viitor, oamenii de ştiinţă promit să realizeze produse care au la bază condimente şi care prelungesc efectul lor fatal asupra insectelor.
Fig. 10: Pesticide ecologice (naturale)
15
Conţinutul de pesticide din alimente Produsele alimentare de pe piaţa europeană conţin 354 de pesticide diferite, iar cinci, cele mai folosite dintre acestea, sunt clasificate la categoria de risc de mutaţii, cancer sau dereglări hormonale. Informaţiile provin de la Pesticide Action Network (PAN) Europe, o organizaţie de mediu care susţine că jumătate din fructele, legumele şi cerealele de pe piaţa europeană conţin un număr ridicat de pesticide. Reprezentanţii ONG-ului spun că au constatat o creştere a pesticidelor din vegetale cu cel puţin 20 de procente faţă de anul 2003. Organizaţia PAN Europe a constatat că peste 10 % din fructele şi legumele de pe piaţă conţin cel puţin patru pesticide. Cele mai afectate sunt strugurii (71 % nivel de contaminare), bananele (56 % contaminare), ardeiul gras (46 % contaminare). În plus, cercetătorii au descoperit că una din 20 de vinete conţine pesticide peste limita maximă admisă. Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare a declarat pentru ziarul Gândul că “majoritatea fructelor, legumelor şi cerealelor au un nivel de toxicitate ridicat. Explicaţia pentru care unele vegetale conţin mai multe pesticide este aceea că fiecare plantă acumulează aceste substanţe într-un anumit procent, iar cu cât suferă mai multe tratamente cu pesticide cu atât este mai nocivă. În plus, pe lângă aceste substanţe, alimentele pot conţine şi reziduuri de îngrăşăminte chimice- azotaţi, metale grele, E-uri de suprafaţă. În aceste condiţii, recomandarea de cinci porţii zilnice cu fructe şi legume îşi pierde valoarea. Cei mai expuşi la riscuri sunt copiii, gravidele, femeile care alăptează şi suferinzii de diferite afecţiuni, însă toţi suntem expuşi. Ne putem îmbolnăvi de cancer, infertilitate, dereglari hormonale, obezitate, sau se pot naşte copii cu malformaţii”. Conform raportului de monitorizare a alimentaţiei, care a fost publicat în luna octombrie, anul 2008, 4,7% dintre fructe, legume şi cereale conţin chimicale în concentraţii care depăşesc limita legală, în timp ce peste 10% conţin patru sau mai multe reziduuri diferite de pesticide. În prezent, produsele alimentare vândute în UE conţin 354 de chimicale diferite - cel mai mare total înregistrat vreodată. Dintre acestea, strugurii, bananele şi ardeiul sunt cele mai contaminate alimente, în timp ce una din 25 de vinete testate conţine chimicale peste limita admisă. Într-un articol din ziarul Gardianul publicat în anul 2008, Elliott Cannell, reprezentatul Pesticide Action Network (PAN) Europe a declarat că “o proporţie-record de fructe şi legume sunt contaminate, în timp ce 23 de pesticide au fost detectate la un nivel foarte ridicat, suficient încât să reprezinte un pericol pentru sănătatea oamenilor",. Pentru prima dată, imidaclopridul – un controversat pesticid interzis în Franţa, răspunzător pentru moartea în masă a albinelor – a fost enumerat printre cele mai comune pesticide regăsite în alimentaţie. Cinci dintre cele mai cunoscute pesticide conţinute de alimente sunt clasificate ca fiind cancerigene, mutagene sau perturbatoare ale sistemului hormonal. Însă, în ciuda dovezilor referitoare la răspândirea contaminării alimentelor, eforturile de a reduce cele mai periculoase pesticide din regimul alimentar sunt contestate cu vehemenţă de reprezentanţii industriei chimice. "Nevoia de a reduce expunerea celor mai periculoase pesticide este mai urgentă decât oricând. Politicienii de la Bruxelles trebuie să facă eforturi pentru eliminarea acestor substanţe din industria alimentară şi să se asigure că sunt înlocuite cu alternative pe cât posibil sănătoase", a mai spus reprezentantul PAN Europe. În acest sens, fiecare autoritate competentă elaborează un program anual independent pentru controlul reziduurilor de pesticide în alimentele de origine vegetală şi alimente pentru copii. Implementarea programului de monitorizare elaborat de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale se realizează prin Laboratorul Central pentru Controlul Reziduurilor de Pesticide în plante şi produse de origine vegetală, care efectuează analize pentru probele prelevate de către Unităţile Fitosanitare Judeţene şi a municipiului Bucureşti. 16
În anul 2008, în programul naţional de monitorizare au fost analizate în jur de 2718 probe de fructe, legume şi cereale în care au fost căutate 98 reziduuri de pesticide şi au fost găsite 40 de pesticide. La o probă de tomate a fost înregistrată o depăşire a limitelor maxime admise de reziduuri de pesticide (0, 38 mg/kg cihalotrin). La o altă probă de grâu a fost găsit clorpirifos cu o valoare de 0,06 mg/kg. Datorită calcului incertitudinii (+/- 50%) pentru metoda utilizată în laborator, autoritatea competentă nu a considerat că valoarea găsită de clorpirifos în grâu este o depăşire (MRL-s este 0,05 mg/kg) aşadar valorile până la 0,06 m g/kg sunt considerate acceptabile. Chiar dacă nu poate fi concepută o agricultură modernă, intensivă şi eficientă fără utilizarea pesticidelor, totuşi, toxicitatea ridicată, persistenţa şi acumularea acestora reclamă o folosire raţională, corectă şi doar în caz de ultimă soluţie existentă. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât efectele lor nocive se regăsesc amplificate la capătul lanţului trofic (organismul uman). O alternativă la utilizarea pesticidelor o reprezintă agricultura ecologică ce atinge o pondere din ce în ce mai mare în ultima perioadă din totalul agriculturii mondiale. De asemenea, se impune o serioasă monitorizare a utilizării şi a efectelor produse de pesticide, urmărindu-se cu precădere efectele ecotoxicologice ale acestora.
17
Bibliografie: 1. Bolcu C., “Dezavantajele utilizarii pesticidelor in agricultura”, Stiinta si viata noastra, Timisoara, 2007; 2. Buser H.R., Haglund P., Muller M.D., Poiger T., Rappe C., “Rapid Anaerobic Degradation of Toxaphene in Sewage Sludge”, vol. 40, 2000; 3. Chiu T.C., Yen J.H., Liu T.L., Wang Y.S., “Anaerobic Degradation of the Organochlorine Pesticides DDT and Heptachlor in River Sediment of Taiwan”, 2004; 4. Fogarty A., Tuovinen O., “Microbiological Degradation of Pesticides in Yard Waste Composting”, vol. 55, 1991; 5. Francis A.J., Spanggord R.J., Ouchi G.I., “Degradation of Lindane by Escherichia coli”, Applied Micobiology, vol. 29, 567, 568, 1975; 6. Hill D., McCarty P., “Anaerobic Degradation of Selected Chlorinated Hydrocarbon Pesticides”, 1966; 7. Krishna K.R., Philip L., “Biodegradation of Lindane, Methyl parathion and Carbofuran by Various Enriched Bacterial Isolates”, 2008; 8. Langlois B.E., Collins J.A., Sides K.G., “Some Factors Affecting Degradation of Organochlorine Pesticides by Bacteria”, pag. 1671-1675, 1970; 9. Masri M.G., Rasheed M., Alawi M., “Degradation of Organchlorine Pesticides in Carbonate Sediments from the Agaba Gulf, Red Sea”, vol. 3, 2009; 10. Pasarin D., conducator stiintific: Veronica Stoian, Teza de doctorat “Microorganisme si procese biotehnologice implicate in reconversia reziduurilor”, 2008; 11. Steinle P., Stucki G., Stettler R., Hanselmann K., “Aerobic Mineralization of 2,6Dichlorophenol by Ralstonia sp. Strain RK1”, pag. 2566, 2569, 1998; 12. http://www.clickpentrufemei.ro/News/gradinarit-condimentele-au-efect-de-pesticid; 13. www.davistownmuseum.org/cbm/chemicals/ddt.html; 14. http://www.gandul.info/news/jumatate-din-fructele-si-legumele-de-pe-piata-sunt-pline-depesticide-3320341.
18
