Student: RECENZIE
CRIZA CONŞTIINŢEI EUROPENE 1680 – 1715 PAUL HAZARD
Aşa cum reiese încă din titlul cărţii autorul vrea sa pună în valoare Europa, vrea să arăte influenţa europenilor din secolul al XVII-lea asupra mentalităţilor. Înainte de toate, Hazard arată cititorului transformările prin care Europa a trecut, fenomene pe care cel din urmă nu poate decât să le admită şi de ce nu, să îşi fi dorit să trăiască în vremurile pe care criticul le evocă. De subliniat este faptul că întreaga carte pune accentual pe drumul parcurs de omul simplu la cel intelectual. Prin Cuvântul Înainte pe care Jacques Fauve îl adresează cititorului, acesta susţine ideea conform căreia Europa ca şi entitate dotată cu trăsături comune de ordin cultural exista încă din anii 1600, dar sub un alt nume, era o Europă romanică şi una bizantină, una catolică,cealaltă ortodoxă. De altfel divergenţele dintre Vest şi Est au avut ca şi impediment neînţelegeri de ordin cultural. Prima parte a cărţii se intitulează MARILE SCHIMBĂRI PSIHOLOGICE şi conţine cinci capitole.Capitolul debutant numit DE LA STABILITATE LA MIŞCARE reaminteşte faptul că marii clasici au fost sedentari în contradicţie cu cei rătăcitori precum Voltaire sau Rousseau. Astfel că elementul esenţial ce a mobilizat oamenii a fost călătoria. Aceasta putea fii variată, de la cea îmbibată în ştiinţă la cea care ar fi asemenea unui roman, adica o călătorie plină de experienţe. Călătoriile în ţinuturi îndepărtate au reaprins în Europa ideile despre libertate, dreptate şi inclusiv pe cele de proprietate, iar 1
prin comparaţiile dintre ceea ce călătorul nota şi ţară reiese în prim plan existenţa particularului.Călătoria a reprezentat un întreg lanţ de comparaţii de varii tipuri, exemplificate prin cele de ordin filozofic sau religios. Însă ceea ce călătoria a pus cel mai mult în lumină au fost sentimentele de îndoială, de confruntare. Prin scrierile călătorilor, cititorii, mulţi dintre ei oameni care nu au avut şansa să ajungă altundeva atât de îndepărtat cum au făcut-o cei menţionaţi mai sus, au avut însă oportunitatea de a evada prin intermediul acestora. Este doar începutul zbuciumul conştiinţei europene. DE LA ANTIC LA MODERN este capitolul ce aduce pe podium ideea de nou, element trecător prin însuşi esenţa lui. Modificarea spiritelor se datorează enternului conflict între antici şi moderni. Aici, avem de-a face cu pyrrhonismul istoric, cu îndoielile despre istoria romană, cea greacă şi chiar cu îndoieli privind cronologia Bibliei. Capitolul Heterodoxie vorbeşte despre Revoluţia engleză din 1688 ce a avut o dublă însemnătate atît politică cât şi religioasă. Însă vocea heterodoxiei s-a făcut auzită prin gazetele franceze din Olanda, prin nonconformismul acestora. De altfel aici intervine şi marele Bossuet care susţine principiul socinian, conform căruia omul nu poate crede ceea ce nu cunoaşte cu claritate,iar Pufendorf vorbeşte despre socinieni ca fiind aceia care transformă religia creştină într-o filozofie pur morală. Heterodoxia este vremea tuturor savanţilor care nu acceptă tradiţia fără să o verifice, este vremea savanţilor, răzvrătiţilor şi dintre toţi este vremea lui Pierre Bayle. Pierre Bayle este acel filozof care recunoaşte că setea sa de cunoaştere este precum o boală fără leac. Spiritul îi era aţîţat de citirea cărţilor. El vroia să cunoască tot pentru a critica tot. Confruntându-se cu problema adevărului şi a erorii, Bayle tinde să alunece spre pyrrhonism. Pentru Bayle omul reprezintă o reţea de contradicţii, este un haos mai greu de descurcat decît cel cîntat de poeţi. Partea a II –a a cărţii începe prin a-i pune în lumină pe raţionalişti. Aici, raţiunea agresivă intră în joc. Raţiunea are ca sarcină înfruntarea misteriosului, inexplicabilului. Vorbind despre liber-cugetători, autorul reaminteşte că natura lor este rebelă şi încăpăţînată, iar 2
cultura lor aristocratică nu face altceva decît să le accentueze îndoiala. Liber-cugetarea este îmbinarea între lipsa de credinţă şi dorinţa de a trăi voluptos. Ea invocă libertatea spiritului şi a simţurilor. Raţiunea nu recunoaşte nicio tradiţie şi nicio autoritate valabilă. Spinoza afirmă că Dumnezeu este gîndire şi spaţiu, iar omul ca trup şi suflet este un mod al fiinţei. El întăreşte concepţia conform căreia nimic nu poate exista şi nici nu poate fi conceput fără Dumnezeu. Vorbind acum despre libertate sclavul este acel om care nu-şi poate stăpîni pasiunile, pe cînd omul liber este cel ce-şi ordonează şi-şi armonizează afecţiunea trupească cu ordinea raţională pe care apoi le subordonează dragostei pentru Dumnezeu. John Tolant vorbeşte despre creştinism prin două extreme; fie este raţiune, fie nu poate exista. Argumentul său împotriva existenţei creştinismului este dat de faptul că nimic în lume nu poate fi contrar raţiunii. Capiolul intitulat Contestarea miracolului îl aduce din nou în prim plan pe Bayle care afirmă că Dumnezeu face miracole pentru a confirma idolatria în lume prin intermediul cometelor concepute ca fiind semne rele. Idolatria este caracteristică tuturor religiilor din lume şi este gândit ca fiind un rău mai mare decît ateismul. Capitolul se încheie cu certitudinea că nu există supranatural şi mister care să nu poată fi pătruns de raţiune. Un alt capitol subliniază importanţa criticii. Aceasta stabileşte gradul de autenticitate al textelor pe care le studiază şi exclude considerente estetice sau morale. Critica este singura stăpînă a propriilor sale operaţii şi nu acceptă nimic a priori. Richard Simon vorbeşte despre critică ca fiind un termen tehnic care stabileşte cele mai bune lecţiuni care trebuie păstrate în text1. În capitolul ce urmează aflăm că timpul a filtrat tot ceea ce nu însemna triumf sau nobleţe. Hazard susţine că adevărul care a venit de la Dumnezeu este desăvîrşit dint-un bun început. Cuvintele lui formează un principiu în care credinţa este de nezdruncinat. Avem de-a face şi cu ereticul, cu cel care are o opinie ce-şi urmează propria judecată şi credinţă. Capitolul cinci al acestei părţi îi aduce un omagiu lui Leibniz, omul care a fost matematician, fizician, psiholog, logician, metafizician, istoric, jurist, filolog, diplomat, 1
Paul Hazard, Criza conştiinţei europene 1680-1715, pag.203
3
teolog, moralist şi toate numai pentru că era adeptul varietăţii. Leibniz a vrut să descopere seria de gradaţii ce crează o legătură între lumină şi umbră, neant şi infinit. Acesta va colabora cu toată energia sa la opera de împăcare dintre catolici şi protestanţi, deoarece cunoaşte pretenţiile ambelor tabere. Unirea bisericilor a fost pretutindeni dorită din Suedia în Anglia şi mai apoi în Rusia, refuzul unei împăcari a privat Europa de o pace spirituală. Partea a trei a cărţii face simţită în mintea cititorului prezenţa lui Locke. Paul Hazard vorbeşte despre Locke ca fiind un adevărat filozof deoarece prin prisma faptului că era englez avea o gîndire profundă la care se adaugă studiul ştiinţelor experimentale, precum medicina. Locke se remarcă prin faptul că înainte de a cunoaşte sufletul a învăţat să cunoască trupul. Acesta omagiază intelectul omenesc în cartea numită Eseu. DEISMUL ŞI RELIGIA NATURALĂ. Pentru început aflăm că deismul a venit din Italia, iar adepţii săi menţin ideea de aderare la legea naturii. Din Italia deismul ajunge în Franţa, iar apogeul său îl găseşte în Anglia mai apoi. Citîndu-l pe Boland aflăm că deistul este un om care n-a avut încă timp să devină ateu. Referitor la ce înseamnă natura se găsesc o multitudine de interpretări fie incoerente, fie contradictorii.Urmărind firul scrierii, autorul nu a uitat să vorbească despre dreptul natural, care se naşte din o filozofie. Dreptul este privit precum o filozofie a vieţii, o valoare socală sau chiar una practică. Dreptul natural a supravieţuit pe timp de razboaie şi chiar le-a dominat. Locke susţinea că dreptul natural îl inspiră pe cel politic şi tot el apără calităţile naturale de pericole ce apar în practica vieţii. Gian Vincenzo Gravina afirma că legea naturală este raţiunea ce comandă virtuţii, virtute care implicit exclude viciu. Omul deţine pe lângă legea comună şi legea sufletului. Capitolul DREPTUL NATURAL vorbeşte evident despre ceea ce înseamnă acesta, despre faptul că s-a născut dintro filozofie ce neagă divinul şi care înlocuieşte cu ordinea naturii voinţa personală divină. Dreptul natural supravieţuieşte în timp de război şi mai presus de toate chiar îl poate domina. Dacă în timpul unui război nu se mai poate vorbi despre legile civile, legile nescrise dictate de natură îşi iau rolul de conducătoare. Va 4
exista, ce este drept, o luptă aprigă între adepţii dreptului natural şi adepţii dreptului divin. Şi ca să nu îl uităm prea repede pe Bayle, cartea noastră îl readuce imaginarului nostru în capitolul numit MORALA SOCIALĂ. Pierre Bayle a afirmat sever independenţa moralei faţă de religie. El spunea că ateii nu sunt mai răi decât idolatrii, nici în privinţa spiritului, nici în cea a inimii.2 Filozoful Bayle propune cititorului să analizeze situaţia conform căreia aşa cum există creştini cu o viaţă mai puţin plăcută tot aşa există libercugetători ce au o viaţă impecabilă. Morala socială este strâns legată de opinie, reputaţie, virtute, stimă, viciu, critică, durere. În ceea ce priveşte ŞTIINŢA şi PROGRESUL avem de a face cu doi giganţi ai tuturor vremurilor, Newton şi Descartes. Despre ei vorbeşte Fontenelle astfel : Primul porneşte de la ce înţelege clar pentru a găsi cauza a ceea ce vede. Celălalt porneşte de la ceea ce vede pentru a-i găsi cauza.3 Progresul este instrumentul esenţial în sporirea avuţie şi pentru comoditatea vieţii prin inventarea de maşini noi, prin creeare de noi produse. Astfel că ştiinţa ajunge să devină un mit, iar oamenii ajung să vadă fericirea în ceea ce aduce progresul, ei confundă progresul material cu cel spiritual. Capitolul SPRE UN NOU MODEL DE UMANITATE prezintă omul ideal ca fiind Primul şi Unicul, a cărui calitate esnţială trebuie să fie misteriozitatea, aşa încât dezvăluirea lui să fie una proporţionată, treptată pentru a aduce omului obişnuit uimirea care să îl facă mai curios. Omul despre care vorbim aici se vrea a fi unul stoic in umilinţă şi suferinţă, singura umilire este cea care şi-o aduce de la sine atâta timp cât dă socoteală conştiinţei sale. O nouă revoluţie se impune, iar modelul pe care europenii se hotărăsc să îl urmeze este cel englez. Englezul simplu, cu veşminte fără podoabe, cu pânza în locul mătăsii şi bastonul în locul sabiei ajunge în scurt timp modelul bun de urmat. Moda intelectuală care va ajunge a fi un ideal în secolul al XVIII-lea este deţinută de tipul 2 3
Idem 1, pag 297 Idem 1, pag 326
5
filozofului, ganditorul abstract şi maestru al vieţii, înţeleptul ce duce o viaţă liniştită, departe de cea publică. Filozofia este îndrumătoarea vieţii. Ultima parte din cartea Criza conştiinţei europene trateaza VALORILE IMAGINATIVE ŞI SENSIBILE. Capitolul O EPOCĂ FĂRĂ POEZIE pune în scenă degradarea poeziei în favoarea prozei, ce obţine o putere nouă prin prisma ideilor şi a combatibităţii pe care o emană. Vinovaţi de puterea prozei sunt deopotrivă atît francezii cât şi englezii. Prin proză se spune tot ceea ce se regăseşte şi în versuri, dar întrun stil mult mai concis şi clar şi nu chinuieşte spiritul cu toate angaralele ei de rimă şi ritm.4 Capitolul II al părţii a IV-a intitulat, PITORESCUL VIEŢII prezintă însemnătatea basmelor. Se pare că acest tip de proză a fost înainte de toate cules de femei, pentru ca mai apoi maestrul Charles Perrault să îşi facă un nume prin prisma scrierilor acestora. Rolul basmelor este de a scoate cititorul din viaţa sa rece şi ştearsă pentru a simţi spiritual lumea în care orice e posibil. Un alt tip de scrierea este reprezentată de aventură, a căror eroi sunt fie piraţi, fie vânători, fie tâlhari. Este dezvăluit faptul că aventura are ca origini Orientul. În RÂSUL ŞI LACRIMILE.TRIUMFUL OPEREI, Opera este definită ca fiind contrară raţiunii. Aceasta cucereşte Florenţa, Veneţia, Roma, oraşe din Germania, Parisul, Londra, Madridul. Muzica hotărăşte totul, impune o arie sau un duet, poate chiar un cor. Muzica are nevoie de tenor şi bas. Prin operă limba italiană se detaşează rapid faţă de toate celelalte limbi prin sonoritate şi armonie. Capitolul IV, ELEMENTELE NAŢIONALE, POPULARE, INSTINCTIVE aduce în faţa publicului cititor vechea luptă spirituală între naţiuni pentru supremaţie, pentru prioritate în timp. Fiecare ţară europeană face un efort pentru a-şi căuta în trecut rădăcini nobile, iar dintre toate se pare că Germania este cea care are cele mai multe atuuri. Autorul afirmă
4
Idem 1,pag 353
6
că: limba germană are rotunjimea limbii greceşti,maiestatea limbii latine, frumuseţea limbii franceze, graţia italanei, bogăţia englezei,demnitatea flamandei.5 În ceea ce priveşte puterea populară aflăm despre ea că este singura legitimă şi chiar dacă în acele vremuri nu exista poporul ca democraţie, conceptul puterii populare se degaja oarecum prevestind viitorul. Ultimul concept, instinctul aşa cum îl defineşte Fontanelle este ceva adăugat raţiunii şi care are un efect avantajos pentru menţinerea fiinţei mele, ceva pe care îl fac fără să ştiu de ce....6 Însă instinctul poate avea şi alt înţeles deasupra celui propriu, personal. Este vorba aici de instinctul divin. Elveţianul Beat de Murault prezintă următoarea definiţie atribuită instinctului divin : Instinctul divin care este poate tot ceea ce ne rămâne din starea originară a omului şi care ne-a fost lăsat pentru a ne putea întoarce la ea. 7 PSIHOLOGIA NELINIŞTII.Cap V Senzaţia, activitate a sufletului este cea care face din spirit atâta timp cât există o relaţie de raport între acestea, să fie un executant. Viaţa afectivă este cea care porunceşte celei raţionale, aşa cum spune Hayard prin viziunea lockeniană. Actele oamenilor depind de voinţă, iar stimulentul celei din urmă este neliniştea, în jurul căreia gravitează toate sentimentele de pasiuni, suferinţe, temeri, bucurii, tristeţi. Subcapitolul ESTETICA GENULUI redă arta, care este egală pasiunii şi a cărei ierarhii a genurilor este dată de pasiune. Tragedia emoţionează mai mult decât comedia, pictura foloseşte semne naturale, pe când poezia pe cele artificiale, însă toate cele enumerate aduc plăcere omului. FERVORI este capitolul destinat religiei, jansenismului, misticismului, pietismului, chietismului...întrun cuvânt filozofilor: Gottfried Arnold, Abraham Mazel, Elie Marion, Jakob Spener, Fenelon şi nu numai. Capitolul se sfîrşeşte cu o frază memorabilă care conţine întreaga esenţă a paginilor dedicate cititorului sub titlul Fervori, după cum 5
Idem 1,pag 403 Idem 1, pag 411 7 Idem 1,pag 412 6
7
urmează: Omul tânjeşte să găsească undeva mai presus de el un receptacul unde să îşi adune dorinţele neformulate, care continuă să izvorască din adâncul lui.8. CONCLUZIILE nu fac altceva decât să îi lasă cititorului o sete şi mai mare de a cunoaşte batrânul continent. Europa este o reţea de bariere incerte a căror transformare sau stabilitate o dau cuceririle, un pămînt în care discordiile şi-au făcut muţi ani simţită prezenţa. Europa aşa cum o descrie Paul Hazard este o gândire veşnic nesatisfăcută, ce caută permanent fericirea şi adevărul.Criza conştiinţei europene porneşte de la căutare, de la nelinişte, de la o fericire relativă şi de la o căutare ce nu are sfârşit. Autorul vorbeşte atît de feeric despre Europa încât ale sale cuvinte ar trebui cunoscute de orice european : În Europa oamenii destramă ziua pânza ţesută noaptea. Se încearcă alte fire, se pregătesc alte urzeli şi în fiecare dimineaţă răsună zgomotul războaielor de ţesut care fabrică, trepidând, lucruri noi.
8
Idem1, pag 448, Pierre Abraham, Creaturi de Balzac, 1931
8
