Profesionalismul didactic universitar
Profesorii universitari dau dovadă de profesionalism didactic, deoarece este nevoie de mult timp și de multă iscusință pentru a obține acest titlu, iar deocamdată ce au trecut de stadiile intermediare, sunt mai mult decât pregătiți să predea la un alt nivel. A fi profesor
universitar este mai riscant decat a fi doctor, deoarece trebuie să ai grijă de mult mai multe persoane, în același timp, persoane persoane care trebuie trebuie învățate, educate educate și respectate. Un profesor universitar ideal ar trebui să fie ilustrat precum un bun pedagog, dar
și ca un specialist în domeniul predat, deoarece trebuie să le poată explica studenților materia într-un mod în care aceștia să o înțeleagă, dar să fie capabil să răspundă și întrebărilor istețe. Cei
care reușesc să îndeplinească aceste condiții sunt capabili să instruiască mințile și să le îndrume spre ceea ce vor ele să găsească, reușind să le modeleze caracterul într -un mod armonios. Pentru a da dovadă de profesionalism didactic trebuie să te concentrezi pe foarte multe lucruri. De exemplu, într-o oră de curs trebuie să ai grijă să poți termina de predat materia,
să te asiguri că au înțeles peste 100 de studenți ( pentru a verifica acest lucru trebuie să fii și un bun psiholog, deoarece doar citindu-le expresiile faciale, observându-le neliniștea vei ști cum să
procedezi ), să aplici teoria atât în exemple practice cât și în exerciții teoretice, să respecți, să ai răspuns tuturor întrebărilor, pe scurt, să fii un model bun de urmat. Bineînțeles, în teorie este foarte ușor de exprimat un ideal de profesor, dar când ne mutăm în practică observăm că suntem împovărați de foarte multe chestiuni, iar modelele teoretice funcționează doar luând în calcul mai multe condiții sau foarte rar. Studentul este plin de viață, dornic să cumuleze cât mai multe informații, pe cale de a conduce societatea și cu visul de a se realiza într -un mod benefic atât lui cât și celor din jurul lui. Acesta nu trebuie să fie dezamăgit de către profesori incapabili să-i îndeplinească așteptările care au ales calea didactică din obligație. Pentru a putea să îndrumi, de asemenea, un student ca profesor, trebuie să te dăruiești, să ajuți din proprie inițiativă, fără a avea un interes material sau obligația de muncă. Studentul, spiritul dreptății, imediat simte dezinteresul sau incompetența cadrului didactic și se simte descurajat. Spre exemplu, ce poate să creadă un
student despre un profesor care ține un curs doar citind de pe foaie, iar când i se pune o întrebare nu știe să răspundă. În mintea studentului se nasc mai multe întrebări sau idei cum ar fi „Dacă cel
care mă învață pe mine nu știe, eu de ce ar trebui să știu?”, „Dacă nici profesorul copiază lecția de pe foaie înseamnă că nu trebuie să știu acest lucru.” întrebări care nici nu ar trebui să treacă prin mintea unui student.
Studenții sunt foarte diferiți, de aceea profesorul trebuie să fie pregătit pentru orice, să fie flexibil în gândire și să-și adapteze lecțiile ținând cont de acest lucru. El trebuie să -i stimeze pe toți la fel, deoarece doar astfel va reuși să fie obiectiv. Dacă nu -ți place pedagogia și activitatea didactică nimic nu te poate motiva să fii un profesor ideal. Caracteristicile cadrului didactic pot fi moștenite sau dezvoltate de -a lungul vieții, dar trebuie să punctăm că dacă acestea nu au fost înnăscute, trebuie depus mult efort și multă răbdare pentru a le dobândi, nefiind bine să se sară etape, deoarece fiecare are rolul ei important în dezvoltarea personală a profesorului. Ar fi indicat ca fiecare profesor să aibă un set de reguli pe care să-l prezinte studenților, set care să -l poată ajuta să-și țină cursul într -o manieră în care nimeni să nu fie deranjat și toți se stimează. Profesorul trebuie să aibă și simț managerial, deoarece informațiile pot fi privite ca resurse, iar ele trebuie prezentate într- o anumită ordine și să fie foarte bine structurate. Mai
mult decât atât, starea psihică a pedagogului trebuie să fie stabilă, puternică și pregătită de orice, întrucât studenții sunt foarte imprevizibili, emotivi, au foarte multă energie. Aceste lucruri implică o sumedenie de situații stresante, energia studenților trebuind să fie potolită într -un mod adecvat.
Putem distinge între două tipuri de viziune asupra identității profesionale a cadrului didactic: viziunea profesională, caracterizată de proiectarea unei identități profesionale bazate pe competențe pedagogice și științifice, a unei importanțe crescute acordate procesului de formare și dezvoltare personală și profesională, precum și atașamentului pentru imaginea cadrului didactic ca profesionist, ca manager al cunoașterii și al interacțiunii în facultate, care este produsul unei perfecționări continue
și viziunea metaforică, centrată dominant pe
elementele date, cu care persoana s- a născut într -un fel, dar și pe accentuarea unor factori care nu
au legătură cu formarea și dezvoltarea în carieră: dragostea pentru studenți, experiența acumulată la catedră. Această viziune conduce la exprimarea caracteristicilor profesiei în termeni de vocație.
Din aceste viziuni reiese ideea că orice profesor are atât o latură umană, cât și una reală, iar îmbinarea și folosirea armonioasă a acestora de către un cadru didactic face ca acesta să tindă către idealul profesional. Meseria de profesor nu se găsește între cele mai solicitate, dar nici între cele mai
evitate. Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deținptorului putere, influență sau venituri superioare, dar conferă prestigiu și satisfacții, vocația fiind considerată unul din mot ivele de bază în alegerea acestei profesii. A fi profesor înseamnă un risc asumat, deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăța pe alții cum să înveți este o artă care implică multă răbdare, multe momente de
incertitudine, de descurajare și, mai ales, multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate imediat și nici cantitativ, dar din punct de vedere calitativ, aceastea se conturează uniform. Profesorul stimulează și întreține curiozitatea studenților pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întărește încrederea în forțele proprii și îi ajută să își găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calitățile și competențele necesare centrării cu precădere pe așteptările, trebuințele și interesele studenților. Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată în “a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini”, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice îi sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa responsabilităţii. Arta pedagogică înseamnă înainte de toate”arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă”,afirmă
M.A.Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte. A înzestra co piii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni în
plinătatea cuvântului este deosebit de greu. În concluzie, meseria de pedagog este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu
nicio alta, o meserie care nu se părăsește de bună voie, ci rămâne tot timpul în sufletul celor care au cultivat-o. Este aspră și plăcută, umilă și mândră, exigentă și liberă. Este o profesie în care
mediocritatea nu este permisă, o meserie care epuizează și înviorează
