Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe p e principiile identificării criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic, potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, iar însuşirile acestora nu se repetă. Metoda îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită împrejurării că omul are însuşirile cele mai variate şi mai complicate, la el manifestându-se cele mai numeroase elemente de asemănare, dar în acelaşi timp şi multiple posibilităţi de diferenţiere. Portretul vorbit este vorbit este un procedeu de d e identificare criminalistica avand la baza descrierea semnalmentelor faptuitorului de catre victima sau martor. Metoda martor. Metoda portretului vorbit, care poate fi definită ca o metodă ştiinţifică de descriere şi comparare a trăsăturilor exterioare exterioare ale persoanelor. La baza identificarii persoanelor dupa semnalmentele exterioare sta, pe de o parte, marea varietate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoana d e alta, iar pe de alta parte caracterul relativ constant al acestor caracteristici Semnalmentele anatomice (statice) reprezinta (statice) reprezinta variatiile morfologice ale corpului, capului, fetei si elementelor componente. Semnalmentele functionale (dinamice) se (dinamice) se refera la caracteristicile exterioare ale persoanelor, care pot fi sesizate in timpul miscarii, respectiv respectiv in timpul mersului, vorbirii sau a altor activitati desfasurate de persoana. Pe langa semnalmentele anatomice si functionale este nec esar sa se evidentieze si semnele particulare, acele variatii morfologice dobandite congenital sau ca urmare a unor fenomene patologice - accidente, interventii chirurgicale (culoarea pielii, pete, negi, alunite, tatuaje). Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub aspectul marimii, formei, pozitiei si culorii. Termenii utilizati pot fi in functie de caracteristica ce se descrie, si anume: pentru inaltime - inalt, mijlociu, scund; pentru lungime - lung, mijlociu, scurt; pentru latime - lat, mijlociu, ingust; pentru grosime - gros, mijlociu, subtire Forma se apreciaza in functie de conturul liniar al organului (parti din organ) care se descrie, avandu-se in vedere aspectul geometric al detaliului descris. De exemplu, dupa forma, fata persoanei poate fi: ovala, patrata, dreptunghiulara, triunghiulara.
În categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse, în mod condiţional, sexul şi vârsta care au un rol deosebit în recunoaşterea şi identificarea persoanelor. La descrierea semnalmentelor anatomice ale unei persoane se au în vedere mai multe categorii de elemente.
Sexul – pentru aprecierea acestuia, se pot folosi, în principiu, observarea directă a persoanei, verificarea sexului sau determinarea medico – legală a sexului. Vârsta (etatea). Aprecierea vârstei se face cu probabilitate, deoarece intervin o serie de
factori ca tipul constituţional, starea generală, felul de alimentaţie, care influenţează paralelismul ce ar trebui să existe între etate şi înfăţişarea corespondentă acesteia. Cel mai stabil element este dentiţia care, prin constanţa apariţiei, creşterii şi uzurii, oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.
Înălţimea (statura). Pentru indicarea înălţimii se foloseşte precizarea valorii în centimetri atunci când stabilirea semnalmentelor se face având persoana (cadavrul) în faţă. În caz contrar, se vor folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.
Conturul corpului (spinării) depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa ţinutei acesteia. El poate fi drept, încovoiat, piept proeminent sau cocoşat. Umerii se descriu după lăţime şi înclinaţie. După lăţime umerii sunt înguşti, mijlocii şi laţi, iar după înclinaţie pot fi drepţi, ridicaţi sau coborâţi. Ca particularităţi se pot semnala fenomene de asimetrie (un umăr mai ridicat faţă de altul). Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii lor, iar la mâini se descriu şi degetele. Membrele inferioare şi superioare au trăsături comune în ceea ce priveşte alcătuirea lor. Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi lungi, mijlocii şi scurte, iar al grosimii – grose, mijlocii şi subţiri. Capul se examinează, sub aspectul formei liniilor sale de contur, din faţă şi din profil. Înfăţişarea formei capului variază în raport cu gradul de dezvoltare şi cu formele oaselor ce-l alcătuiesc. La figura persoanei se descriu trei zone, şi anume: zona frontală – cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasul ui; zona nazală – cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia; zona bucală – cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei. Părţile constitutive ale figurii umane (văzută din profil) sunt: inserţia părului, fruntea, arcadele sprâncenelor, rădăcina nasului, vârful nasului, conturul nasului, şanţul naso – labial, buza superioară, buza inferioară, bărbia, baza bărbiei, sprânceana, aripile nasului, capătul extern
al sprâncenei, nara. Fruntea este mărginită la partea superioară de linia de inserţie a păr ului, iar la cea
inferioară de baza arcadelor. Fruntea se observă din faţă şi din profil, iar elementele ce se descriu sunt următoarele: înălţimea, lăţimea, înclinarea, particularităţi (proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale). Nasul are următoarele elemente componente: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălţimea, aripa, nara. Examinarea nasului se face din faţă şi din profil. Elementele care interesează
portretul vorbit sunt: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare şi lăţime), înălţimea nasului, proeminenţa piramidei nazale, particularităţi. Regiunea inferioară a profilului feţei, alcătuită din jumătatea de jos a acesteia şi conturată de structura maxilarelor superior şi inferior, poartă denumirea de profil naso – bucal. Dacă acest profil este dur, osos, cu gura proeminentă, se numeşte prognat. Dacă oasele formează o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului şi al gurii, profilul se numeşte ortognat, iar
dacă oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formând o linie concavă, se numeşte retrognat. DESCRIEREA ZONEI BUCALE.
Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii persoanei. Ea se întinde de la şanţul subnazal (distanţa naso - labială) până la vârful bărbiei. Buzele se descriu din punct de vedere al grosimii, al proeminenţei şi al particularităţilor lor. Din punct de vedere al grosimii, buzele pot fi: groase, mijlocii, subţiri. Ca particularităţi ale buzelor se pot întâlni: ambele buze crăpate, buza superioară sau cea inferioară crăpată, buza superioară foarte ridicată, buza inferioară coborâtă, buză de iepure. Gura se apreciază din faţă, apreciindu-se dimensiunea, forma şi particularităţile ei. Dimensiunea gurii se apreciază ca: mare, mijlocie, mică. Forma gurii este dată de poziţia comisurilor (colţurilor gurii) în raport cu un plan orizontal ce traversează centrul ei. Ca particularităţi ale gurii se pot întâlni: gură în formă de inimă, gură oblică, dimensiuni exagerate ale gurii (gură mare cu buze proeminente). Dinţii sunt fixaţi în marginea alveolară a celor două maxilare şi se diferenţiază în: incisivi, canini, premolari şi molari. Pot fi: laţi, ieşiţi în afară, depărtaţi unul de altul, lipsă, falşi, îmbrăcaţi. Se mai pot întâlni şi anomalii dobândite, cum sunt: lipsa unuia sau a mai multor incisivi, fractură orizontală, uzură, carii, etc. În ceea ce priveşte dentiţia în general, ea se examinează detaliat în cazul cadavrelor neidentificate.
Bărbia se examinează din faţă şi din profil, stabilindu-se înclinaţia, înălţimea şi particularităţile ei. Înclinaţia bărbiei, văzută din profil, poate fi oblică interior (retrasă), verticală, proeminentă. Înălţimea bărbiei – se stabileşte ţinându-se seama de distanţa de la linia bucală până la vârful bărbiei, şi poate fi: mare, mijlocie, mică. Lăţimea bărbiei se observă privind persoana din faţă şi poate fi: îngustă (ascuţită), mijlocie, lată. Particularităţi ale bărbiei sunt: bilaleată, alungită, dublă, cu gropiţă, proeminentă, răsucită. Ochii sunt situaţi în cavitatea orbitală. Părţile vizibile ale ochilor sunt: pupila, care ocupă centrul ochiului, este un orificiu rotund, aparent de culoare neagră; irisul este o bandă colorată în jurul pupilei, şi care dă culoarea ochiului; sclerotica sau albul ochiului.La ochi se examinează forma, mărimea, aşezarea în orbită, culoarea, deformaţiile.Mărimea ochilor se apreciază în funcţie de lungimea şi lăţimea lor, ei putând fi mari, mijlocii şi mici.Aşezarea în orbită a globului ochiului poate să fie normală, înfundată, proeminentă. Culoarea ochilor se observă pe iris. Deformaţiile ochilor ca: asimetrie, privire saşie, unul sau ambii ochi lipsă, anumite boli, etc. se trec la semne particulare.
Părţile auxiliare ale ochilor sunt sprâncenele şi pleoapele superioare. Mai puţine detalii se pot obţine în ceea ce priveşte genele şi pleoapele inferioare. Sprâncenele se examinează din punct de vedere al amplasării, direcţiei, formei, dimensiunii în lungime şi lăţime, nuanţei de culoare şi particularităţilor. Din punct de vedere al amplasării, sprâncenele pot fi reunite, apropiate, depărtate, ridicate, intermediare, coborâte. Direcţia sprâncenelor poate fi apreciată astfel: oblice interior, oblice exterior, orizontale. După formă, sprâncenele pot fi: rectilinii, arcuite, unghiulare, sinuoase (neregulate).
Ca particularităţi ale sprâncenelor – abundenţa lor, lipsa sau faptul că sunt rare, precum şi acea ridicare nervoasă a unor fire de păr din componenţa lor. Pleoapele se examinează din punct de vedere al deschiderii, al lungimii, şi, eventual, al particularităţilor. Astfel, pleoapele scurte nu acoperă, când sunt închise, întregul ochi, iar pleoapele superioare pot fi coborâte pe ochi, atât la una din margini – exterioară sau inferioară – cât şi la partea mediană. Genele pot fi lungi sau scurte, rare sau dese, ori pot lipsi complet. Se mai pot întâlni şi gene false.
Bărbia şi mustăţile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi al portului. Părul se studiază din punct de vedere al caracteristicilor sale: linia de inserţie, dimensiunea, natura, densitatea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază şi chelia. Tot la păr se examinează şi favoriţii (perciunii), care pot fi lungi, scurţi, tăiaţi oblic sau drept. Urechea este partea esenţială a figurii în tehnica portretului vorbit, ea prezentând cele mai multe calităţi de identificare. Se poate aprecia că urechea are un dublu caracter, şi anume: este imuabilă ca formă, de la naştere până la moarte şi variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare. Pavilionul extern al urechii este alcătuit dintr -o serie de cartilagii, care au o denumire specială. Ele sunt de mărimi diferite şi forme foarte variabile. La ureche, în afara părţilor constitutive ale pavilionului se mai examinează forma generală, dimensiunile, depărtarea şi particularităţile acestuia. SEMNALMENTELE FUNCTIONALE (DINAMICE) In viata cotidiana recunoastem oamenii nu numai dupa culoarea ochilor, ci dupa privirea acestora, nu numai dupa conturul fetei, ci dupa mimica, nu numai dupa marimea si forma membrelor, ci dupa miscarea lor. Astfel, descrierea semnalmentelor anatomice se completeaza cu cea a semnalmentelor functionale, care apar si pot fi observate cu prilejul efectuarii diferitelor miscari: tinuta corpului, pozitia capului, mersul, gesticulatia, mimica, vocea si vorbirea, obisnuintele din diverse activitati In aprecierea acestui semnalment functional se au in vedere o serie de elemente ale mersului, cum ar fi: lungimea si latimea pasului, unghiul de mers (poz itiv / negativ), felul in care talpa piciorului se detaseaza de sol, daca mersul antreneaza miscarile intregului corp, daca mersul este armonios sau corpul ramane rigid. Se disting urmatoarele tipuri de mers: lent si greoi; lent; nehotarat, timid; rapid, energic, suplu si ferm. Mersul unei persoane mai poate fi caracterizat ca: barbatesc, femeiesc, leganat, rigid, anemic, defectuos etc. Mimica (expresia fetei) reprezinta ansamblul modificarilor expresive la care participa partile mobile ale fetei: ochii, sprancenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Expresia fetei este determinata de starea de contractie a muschilor fetei, d e particularitatile privirii etc. si poate fi: calma, severa, iritata, mirata, confuza, distrata, melancolica, plictisita, surprinsa, precauta, obosita etc. In descrierea expresiei fizionomice un rol important se acorda privirii. Cele mai intalnite “expresii ale privirii” sunt: privirea tandra, rautacioasa, furioasa, banuitoare, neincrezatoare etc. De asemenea, exista priviri patrunzatoare, mobile, fugitive, fixe, drepte, oblice.
Se retin ca elemente de individualizare si muscatul buzelor, unele ticuri ca rictusul, stransul sau suptul dintilor etc. Gesticulatia este reprezentata de miscari voluntare sau involuntare, cu functii de expresie, simbolizare, interventie activa; fapte de conduita cu o anumita semnificatie. Gesturile reprezinta unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reactiei organismului la o modificare survenita in mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi impartite in trei categorii: instrumentale, retorice si reactive. Gesturile trebuie retinute ca atare, fiind elemente valoroase in identificarea persoanelor, daca sunt corelate cu alte trasaturi exterioare. Vocea si vorbirea pot contribui in unele cazuri la identificarea infractorilor. In procesul vorbirii se pot intalni voci ample, clare, suple, d ar din cauza unor tulburari sau afectiuni pot prezenta unele particularitati (voci infundate, nazalizate, guturale). De asemenea, varsta si sexul pot fi un criteriu de apreciere al vocii: voce de copil, voce de adult, voce de batran sau voce de barbat si voce de femeie. In procesul identificarii persoanelor este important sa fie retinuta atat vorbirea cu un ele erori gramaticale, folosirea unor dialecte, a cuvintelor straine, a neolo gismelor, cat si vorbirea cu unele defecte (vorbirea suieratoare, peltica, graseiata, balbaita). SEMNELE PARTICULARE Semnele particulare reprezinta anumite defecte anatomice si functionale care ajuta la identificarea persoanelor sau a cadavrelor cu identitate n ecunoscuta. Semnele particulare sunt rezultatul unor malformatii congenitale, traumatisme, interventii chirurgicale. Acestea sunt de o mare diversitate, cele mai frecvente fiind: cicatricele - pot avea origine traumatica sau chirurgicala. Cicatricele trebuie sa fie retinute si descrise in cele mai mici detalii, facandu -se referiri la culoare (alba, roz, rosie, neagra), forma (liniara, stelata, circulara, semiovala), marime (mica, mijlocie, mare) si pozitie anatomica; petele, negii, alunitele sau alte semne din nastere sunt elemente valoroase in identificarea persoanelor; atunci cand acestea se descriu se va avea in vedere locul, forma, pozitia, marimea si culoarea lor; modificarile in sistemul functional al organismului sau al unor organe sau parti din acesta - fac de asemenea parte din semnele particulare. ridurile fetei - constituie semne particulare si se descriu dupa forma, adan cime si zona unde se gasesc. Se apreciaza ca cele mai importante pentru identificarea persoanelor sunt cele frontale si oculare, deoarece prezinta mai multe particularitati; semnele particulare ca urmare a practicarii indelungate a unor profesii. Acestea constau in modificari structurale ale unor parti ale corpului omen esc
Astfel: cizmarii au bătături deasupra genunchiului (datorită loviturilor de ciocan) şi la mână (ca urmar e a ţinerii cuţitului), precum şi înfundarea coşului pieptului; croitorii şi frizerii – bătături şi înţepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor şi a acelor de cusut); fierarii – întărirea podului palmei la nivelul bazei degetelor (datorită ţinerii ciocanului);
Tatuajul - se aplica pe diferite parti ale corpului, cu predilectie bratele si pieptul, furnizand elemente cu valoare identificatoare. Tematica tatuajului este diversa: pofesionala, sportiva, patriotica, mistica, afectiva, criminala, erotica etc. In descrierea unui tatuaj se va avea in vedere forma, culoarea, tema reprezentata, marimea, zona si pozitia in care este aplicat, p recum si eventualele nume, litere, cifre pe care le cuprinde.
IMBRACAMINTEA SI OBIECTELE PORTABILE Imbracamintea si obiectele portabile fac parte din categoria elementelor importante pentru identificarea persoanelor, dar mai ales a cadavrelor cu identitate necunoscuta. Se au in vedere imbracamintea (costumul, pardesiul, paltonul, puloverul, rochia, palaria, caciula, sapca, basmaua, esarfa etc.), incaltamintea (pantofi, ghete, cizme, sandale etc.) si obiectele portabile (servieta, borseta, poseta, inelul, bratara, brosa, ceasul, umbrela etc. ). Cand se observa astfel de obiecte trebuie sa se memoreze caracteristicele acestora si ev entual unele particularitati (denumirea obiectului, culoarea, gradul de uz ura, materialul din care este confectionar, forma, monogramul de pe inel etc.). Toate aceste semne particularare si nu numai pot evidenţia şi diferenţia o persoana de cealalta uşurând astfel identificarea sa.
