www.e-referate.ro
`
Doctrina lui Platon despre adevăr Republica
Platon a fost un filozof al filozof al Greciei antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, matematician, scriitor al scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală. El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost
primul
cercetător
care
a
demonstrat
prin
studiul
stilometric
că
dialogurile Philebos, Critias , Legile,Timaios şi Omul politic pot fi grup grupat atee şi sunt sunt clar clar dist distin inse se politic pot de Parmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos . Studiile Studiile recente recente demonstrea demonstrează ză imposibilita imposibilitatea tea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după criterii tematice şi încearcă încearcă să urmăreasc urmăreascăă o evoluţie a gândirii gândirii lui Platon. Platon. Cronologia Cronologia dialogurilo dialogurilorr nu mai poate poate fi stabilită astăzi decât în linii mari. Platonismul este un termen folosit de savanţi pentru a se referi la consecinţele intelectuale ale negării
realităţii
lumii
materiale.
În
unele
dialoguri,
cel
mai
remarcabil,
în Republica , Socrate inversează intuiţia oamenilor despre ce se poate cunoaşte şi ce este realitate. În timp ce toţi oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simţurilor lor, Socrate are o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. Teoria
ideilor
reprezintă
în Phaidon , Republica (cărţile
VI
nucleul —
filosofiei
platonice
VII), Banchetul şi Phaidros.
ce
se
Distincţia ţia
regăseşte existen tenţa
sensibilă/existenţa inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale. Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
Orice om cult crede a ști despre Republica două lucruri, amândouă regretabile : că Platon schi țează aici drept stat ideal unul autoritar la culme; în al doilea rand, că dă afară pe poe ți din cetatea sa. Sub aceste două scuze Platon a fost criticat, ironizat și uneori batjocorit, mai ales în veacul nostru, dimpreună cu reflexiunea filosofică. Rămâne de văzut dacă regretabil textul Republicii sau dacă nu cumva este felul nostrum de a-l citi. Cu Platon, dealfel, s-au mai întâmplat de-a lungul veacurilor câteva deformări de interpretare, cea mai gravă fiind aceea de a în țelege Ideea drept supra-instituită realului ca dublându-l pe acesta. Un lucru ar trebui să fie recunoscut de către cititorul care va străbate întregul dialog: Platon nu- și propune în el să ofere un tip ideal de stat, ci un tip ideal de om. Dialogul a fost scris pentru om, iar nu pentru omul politic care, potrivit cu mitul platonician al unei reîntrupări posibile, și-ar alege întraltă existență să trăiască într-un furnicar sau în buna rânduială a stupului de albine. „Doctrina” unui gânditor este „nerostitul” din rostirea sa. Nerostitul din gândirea lui Platon cu privire la adevăr- doctrina sa despre adevăr- pe care interpretarea este chemată să-l scoată la lumină este „ o modificare în determinarea esen ței adevărului”. În ce constă această „modificare”, această „schimbare de direc ție”? Heidegger își propune să răspundă la intrebare nu străbătând toate dialogurile lui Platon, ci oprinduse asupra unui loc privilegiat din opera sa, în care modificarea aceasta este cel mai lesne sesizabilă: faimoasa alegorie a pe șterii din cartea a VII-a a Republicii. Aici, în această alegorie, poate fi surprinsă coexisten ța a două concep ții despre adevăr, una care este în curs de a fi părăsită și cealaltă care va deveni dominantă în istoria metafizicii occidentale. Este bine să spunem din capul locului în ce constă această schimbare de propor ții care se operează în esen ța adevărului odată cu gândirea lui Platon: potrivit lui Heidegger, opera lui Platon marchează tranzi ția de la înțelegerea adevărului ca „stare-de-neascundere” la în țelegerea lui ca „rectitudine” și „corectitudine”. Dar unde poate fi văzută această tranzi ție în alegoria amintită? Întrebare cu atât mai legitimă cu cât Platon însuși afirmă că în mitul pe șterii nu este vorba decât de a da o imagine a paideiei, a „educa ției”, a „formării”. Dar cum determină Platon esen ța paideiei? Ca o „reorientare a întregului om în esen ța sa”. Această „reorientare” presupune o deplasare, un itinerariu pe care îl desfă șoară prin descrierea a patru etape distincte. Cele patru etape care descriu esen ța paideiei ca trecere de la „lipsa de formare” la „formare”, ca depă șire în trepte a ignoran ței, marchează totodată cucerirea succesivă a unor grada ții urcătoare în sfera „neascunsului”, a lui alethés , cu alte cuvinte în sfera conceptului grec al adevărului. În prima etapă, locuitorii pe șterii sunt legați cu spatele la sursa luminii artificiale (focul) și la
obiectele care î și proiectează umbra pe perete. Ei nu văd decât umbrele obiectelor ( și nu aspectul lor real) și, în această etapă, „neascunsul”, alethés , se confundă pentru ei cu umbrele înse și. În etapa a doua, când, elibera ți de legături, se pot mi șca în voie prin pe șteră, ei descoperă la lumina focului, obiectele care proiectau acele umbre. În contact cu aspectul obiectelor, ei ajung „cu mult mai aproape de fiin țare” și ating „un grad sporit al neascunsului”. În a treia etapă, pe ștera este părăsită, și lucrurile sunt văzute în aspectul lor real, în lumina naturală a soarelui. De la „mai neascuns” propriu obiectelor din pe șteră se ajunge acum la „supremul neascuns” al lucrurilor care își livrează „aspectul” în spa țiul liber solar. Așadar, conchide Heidegger, esen ța „formării” , a paideiei, nu se poate realiza decât „în sfera și pe temeiul neascunsului celui mai neascuns, adică a ceea ce este mai adevărat, adică al adevărului propriu-zis. Esența formării își află temeiul în esen ța adevărului”. Heidegger a demonstrate până acum că istoria paideiei relatată de mitul pe șterii se confundă cu o desfă șurare a gradelor adjectivului „neascuns”, care caracterizează progresul în clarificarea „aspectului” și deci, al adevărului (alethéia ca stare-de-neascundere) în sens elin: - aspectul la nivelul umbrelor- alethés (gradul pozitiv); -aspectul la nivelul lucrurilor din pe șteră – alethésteron (gradul comparativ : „mai neascuns”) ; - aspectul la nivelul lucrurilor din afara pe șterii – alethéstaton – (gradul superlative – „neascunsul suprem”). Însă mitul amintit mai are și o a patra etapă : aceea în care cel eliberat la lumina soarelui și care a cunoscut neascunsul supreme – aspectul „solar” al lucrurilor – coboară în pe șteră pentru a-I convinge pe cei de acolo că ceea ce ei consideră drept neascuns nu este decât neascunsul inferior al unei ascunderi persistente. În această etapă se dă o luptă pe via ță și pe moarte între „adevărul speologic” – cel care dă măsura în pe șteră (adevărul ca neascuns inferior al umbrei) - și „adevărul heliologic” – cel care dă măsură în lumea solară (adevărul suprem neascuns al „aspectului” însu și – idéa, eidos).
În această etapă, adevărul elin desemnat ca a-letheia, ca „stare de ne-ascundere”, î și
vădește semnificația supremă la nivelul acestui „ne-” privativ : „Adevăr înseamnă, la origini, ceea ce a fost smuls prin luptă dintr-o stare-de-ascundere”¹. Esen ța paideiei, care se împline ște în faptul că neascunsul suprem trebuie anume dobândit dintr-o stare-de-ascundere prealabilă sau dintr-un neascuns inferior. Priva țiunea de ascundere ca esen ță a adevărului elin este temeiul pe care se desfășoară istoria „formării”, a paideiei, povestită în mit. Dar dacă a șa stau lucrurile unde, atunci, în mitul acesta se face sim țit zvonul unei alte esen țe a adevărului? Înainte de a fi întemeiat și lămurit esența stării-de-neascundere ca esen ță a adevărului, gândirea occidentală a abandonat-o în favoarea esen ței adevărului „conceput drept corectitudine a
reprezentării ființării”. Această modificare, această „schimbare de direc ție” survenită odată cu gândirea lui Platon a devenit insă și istoria metafizicii occidentale. De când această doctrină a lui Platon a luat na ștere „omul gânde ște în funcție de idei și apreciază tot ce este real în func ție de valori. Lucrul cel mai important și singurul hotărâtor nu este care idei și care valori anume sunt instituite, ci faptul că în genere, lumea e cântărită în func ție de valori”. De
aceea, dacă gândirea vrea să redescopere esen ța originară a adevărului – aceea pe care doctrina lui Platon despre adevăr a ocultat-o, atunci ea va trebui să scoată starea-de-neascundere din rela ția ei cu perceperea, gândirea și cunoașterea, pentru a regăsi în ea acea „trăsătură fundamentală a fiin ței înseși”. Însă în a doua edi ție a faimoasei sale monografii consecrate lui Platon, apărută în anul 1954, paul Friedländer a introdus un nou capitol intitulat: Aletheia. O confruntare a autorului cu sine însu și și cu Martin Heidegger. Acest capitol este în întregime dedicate discutării tezei centrale din studiul heideggerian „Doctrina lui Platon despre adevăr”. Critica lui Friedländer este critica filologului care supune unei examinări atente îndreptă țirea de a repartiza utilizarea celor două semnifica ții ale lui alethéia
în perioade complet distincte. Se poate vorbi de o linie de demarca ție între sensul pre
platonician al lui alethéia ca „stare-de-neascundere” și altul care se întrevede abia la Platon, sensul de „corectitudine”? Cercetând locurile în care acest cuvânt apare la Homer și Hesiod, Friedländer stabile ște că cele două semnifica ții ale lui alethéia, pe care Heidegger le distribuie pe două perioade istorice distincte foarte îndepărtate, au coexistat deja dintr-o perioadă timpurie. De asemena la Homer, faptul că alethés,
este folosit în mod current ca obiect al unor verba dicendi dovede ște aceea și utilizare a
cuvântului în direc ția corectitudinii enun țului. În felul acesta, teza că Platon ar fi primul care „alterează” esen ța adevărului prin raportarea lui la gândire și enunț se dovede ște a fi neîntemeiată istoric. În conferința Das Ende der Philosophie und die Aufgabe des Denkes / Sfâr șitul filozofiei și sarcina gândirii, ținută
la Paris în 1964, Heidegger recunoa ște în mod implicit îndreptățirea criticii lui
Friedländer. În consecin ță, pentru Heidegger, adevărul rămâne să desemneze corectitudinea enun țului, iar alethéia
(care nu mai poate fi tradus ca „adevăr”) rămâne elementul în care adevărul poate apărea,
mai degrabă ca formă de ascundere a stării-de-neascundere. Eu consider că teoria lui Platon nu a fost una gre șită ci dintr-o perspectivă mai mult sau mai pu țin filosofică și politică. Dialogul Republica este exemplar in ceea ce prive ște teoria lui Platon despre
stat și despre ideea de dreptate. Republica sau Politeia nu înseamnă, la Platon, stat, ci formă de guvernare iar forma sa de adevăr este redată prin prisma convingerilor sale.
Bibliografie:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon Platon – Opere VI , Editura Științifică și Enciclopedică Bucure ști,1989
Al. Posescu , Platon filosofia dialogurilor, Editura Științ ifică Bucure ști,1971 Martin Heidegger , Repere pe drumul gândirii, Editura Politică București, 1988
