Pacea de la Bucuresti 1812

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812. 200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS

Seria Istorii şi Documente Necunoscute – IDN Culegere de studii C3

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812. 200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS Chişinău – 2012 Coordonatorul seriei: Sergiu Musteaţă

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812. 200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS Materialele conferinţei internaţionale, Chişinău, 26-28 aprilie 2012

Coordonatorii volumului: Sergiu Musteaţă Lector: Lilia Toma Tehnoredactare şi prepress: Roman Mardare Copertă: ©Vlad Mischevca – coperta 1: gravură ce reprezintă Bătalia de la Slobozia (1811), autor necunoscut; coperta 4: posterul şi imagini de la conferinţă

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 : 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul rus / coord., pref.: Sergiu Musteaţă. – Ch.: Pontos, 2012 (F.E.-P. „Tipogr. Centrală”). – 352 p. 200 ex. ISBN 978-9975-51-350-0. [94(498)+94(478)]»1812»:327 T 81 Lucrarea este accesibilă în varianta pdf: http://www.antim.md/resurse/

CUPRINS Introducere.................................................................................................................................................................................7 Veniamin Ciobanu. Mutaţii în sistemul politic european, între Pacea de la Bucureşti şi declanşarea insurecţiei greceşti (1812-1821)............................................................................................................................................9 Valentin Tomuleţ. Repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie asupra populaţiei din Basarabia (anii 1812-1830).............................................................................................................................................. 19 B.B. Стецкевич, Л.М. Стецкевич. Молдова, год 1812: попытка реконструкции настроений и ожиданий местного населения.......................................................................................................................................... 37 Александр Пономарёв, Положение румынских княжеств во время войны 1806-1812 годов . ...................... 43 Vlad Mischevca, Florin Marinescu. Anul 1812 sub impactul factorului fanariot: marele dragoman Dimitrie Moruzi................................................................................................................................................ 53 Ana Boldureanu. Aspecte ale circulaţiei monetare în în principatele române în perioada 1806-1812.................. 67 Valentin Arapu. Aspecte istoriografice controversate privind activitatea diplomatică a lui Manuc Bei.................. 71 Dinu Poştarencu. Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia din 1818 şi eşuarea aplicării lui......... 83 Andrei Emilciuc. Izolarea comercial-vamală a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus (anii 1812-1830).. 97 Ivan Duminica. Сolonizările bulgarilor în Basarabia ca rezultat al Tratatului de pace de la Bucureşti............. 109 Andrei Cuşco. Problema Basarabiei de Sud în discursul imperial rus după 1878: viziuni ale alterităţii şi transferuri instituţionale.............................................................................................................................. 121 Igor Sava. Congresul de Pace de la Berlin, Independenţa României şi sacrificarea Basarabiei............................. 129 Constantin I. Stan. Ecouri în România ale centenarului răpirii Basarabiei (1912)............................................... 141 Liviu Brătescu. Istorie şi diplomaţie la 1912. 100 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus................. 147 Alexandru Istrate. Destinul Basarabiei reflectat în literatura autobiografica şi în presa romaneasca din 1912..... 157 Diana Eţco. Presa timpului despre evenimentul de la 1912................................................................................. 171 Lucia Sava. Anexarea Basarabiei: Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia ţaristă................................ 177 Valentin Constantinov. Anul 1812 şi întreruperea procesului organic de transformare a conştiinţei medievale româneşti în cea modernă pe teritoriul Basarabiei ......................................................................................... 189 Constantin Burac. Cancelariile europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea despre identitatea românească a moldovenilor............................................................................................................................. 195 Maria Danilov. Basarabia, contextul imperial şi dimensiunea religioasă a crizei anexării (primele trei decenii ale secolului al XIX-lea).................................................................................................. 203 Veaceslav Ciorbă. Biserica Ortodoxă din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)................................ 217 Tatiana Varta. Consecinţele raptului teritorial de la 1812 asupra Bisericii ortodoxe române din Basarabia....... 231

–5–

Silvia Scutaru. Biserica ortodoxă – instrument de rusificare a Basarabiei sub regimul ţarist............................... 237 Silvia Pantaz. Basarabia în contextul relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova în prima jumătate a secolului al XIX (1812-1859)........................................................................................ 245 Ion Gumenâi. Nobilimea basarabeană, evenimentele poloneze din 1863 şi loialitatea faţă de ţarul rus............. 251 Valentina Samoilenco. Rolul nobilimii în viaţa publică din Basarabia în secolul al XIX-lea.............................. 257 Gheorghe Negru. Mişcarea naţională din Basarabia şi legăturile ei cu România în vizorul poliţiei secrete a Imperiului Rus (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea). Documente inedite..... 261 Alexandru Argint. Contribuţii la istoria învăţământului primar şi secundar din Basarabia (1857-1878)....... 273 Alexandr Roitman. Evacuarea evreilor din târgul Floreşti, pe motivul aflării în afara zonei evreieşti, după documente inedit.............................................................................................................................................. 287 Valentin Burlacu. Impactul relaţiilor sovieto-române asupra politicii culturale din R.S.S. Moldovenească......... 295 Sergiu Musteaţă. Anul 1812 în discursul public al mişcării de emancipare naţională din Republica Moldova (1989-1991).................................................................................................................................................... 303 Ludmila Coadă. Anul 1812 şi pierderea Basarabiei: între discurs public şi comemorare..................................... 311 Aurelian Lavric. Apariţia chestiunii Basarabiei în spaţiul geopolitic european..................................................... 319 Adrian Viţalaru, Iulian Gherca. Anul 1812 în manualele şcolare din România înainte şi după 1989.............. 331 Dorin Cimpoeşu. Două sute de ani de ocupaţie rusească în Basarabia (Republica Moldova) 1812-2012......... 339 Recenzie................................................................................................................................................................................. 347 Agenda Conferinţei............................................................................................................................................................. 350

–6–

INTRODUCERE În anul 2012, în Europa se marchează mai multe evenimente istorice, printre ele marcarea a 20 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene. Pentru Republica Moldova există două date semnificative, asupra cărora mediile academice, sociale şi politice s-au oprit în mod special: 20 de ani după conflictul militar de pe Nistru şi 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Diverse instituţii şi organizaţii neguvernamentale din Republica Moldova au organizat evenimente privind anul 1812. Printre acestea se evidenţiază grupul de iniţiativă „Anul 1812”, lansat în 2011 şi transformat în Mişcarea Civică „Anul 1812”, care a făcut un şir de declaraţii şi a realizat numeroase întruniri şi publicaţii în massmedia scrisă şi on-line1. În prima jumătate a anului 2012 au avut loc trei conferinţe ştiinţifice la care s-au dezbătut subiecte legate de războiul ruso-turc (18061812), Tratatul de pace de la Bucureşti, anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rus (1812)2. Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” – Filiala Iaşi a Academiei Române, cu suportul Guvernului Republicii Moldova şi al ICR, au organizat una dintre cele mai mari conferinţe internaţionale despre anul 1812 şi Basarabia (14-16 mai 2012) – „Basarabia – 1812. Problemă națională, implicații internaționale”.

Declaraţia grupului de iniţiativă „Anul 1812” publicată în TIMPUL, Actualitate pe 16 mai 2011, 05:22. http://www. timpul.md/articol/declaratia-grupului-de-initiativaanul-1812-23337.html (ultima accesare la 13.10.2012). 2 http://ava.md/news/015207-anons-vnimaniq-smi-mezhdunarodnaya-nauchnaya-konferenciya-prisoedineniebessarabii-k-rossii-v-svete-mnogovekovogo-moldorossiisko-ukrainskogo-sotrudnichestva.html (ultima accesare la 13.10.2012). 1

Ţinând cont de semnificaţia anului 2012, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM) a organizat o masă rotundă şi o conferinţă dedicate celor doi ani fatidici (1992 şi 1812). Astfel, la 26-28 aprilie 2012, ANTIM, în colaborare cu facultăţile de istorie de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” şi Universitatea de Stat din Moldova, a organizat, la Chişinău, Conferinţa Internaţională „Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 şi impactul lui asupra istoriei românilor. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus”. Tema esenţială este una dintre problemele ştiinţifice majore privind istoria politică a Moldovei – raptul de la 1812, ce a perturbat dezvoltarea istorică atât a Principatului Moldovei, cât şi a spaţiului dintre Prut şi Nistru, denumit ulterior Basarabia. Conferinţa a avut următoarele obiective: 1. crearea unui mediu favorabil dezbaterilor privind problemele de istorie a secolului al XIX-lea, impactul politicilor expansioniste ale Imperiului Rus asupra ţărilor române şi împlinirea a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus; 2. dezvoltarea unei colaborări viabile între istorici din ţările Europei şi realizarea unui schimb academic axat pe istoria Basarabiei; 3. analizarea şi discutarea aspectelor legate de corelaţia dintre istorie şi politică, relaţia dintre statele mari şi statele mici şi căutarea în comun a unor soluţii eficiente privind cercetarea istoriei Basarabiei. Deşi am depus proiectul de organizare a conferinţei la mai multe instituţii din republică şi de peste hotare, evenimentul a fost finanţat parţial doar de Primăria municipiului Chişinău.

–7–

Guvernul Republicii Moldova nu a dat niciun răspuns la cele două demersuri ale noastre. Dar, trecând peste aceste momente, organizatorii au reuşit să realizeze obiectivele propuse. La conferinţă au participat peste 50 de istorici experţi în istoria secolului al XIX-lea din Grecia, România, Ucraina şi Republica Moldova. Prezentul volum întruneşte majoritatea contribuţiilor participanţilor la conferinţa organizată de ANTIM. Fiecare studiu reprezintă o

secvenţă importantă din istoria anului 1812 şi tratează impactul politicilor expansioniste ale Imperiului Rus asupra principatelor române, în general, şi asupra Basarabiei, în special. Sperăm ca această lucrare colectivă să fie utilă publicului larg în cunoaşterea realităţilor istorice de la începutul secolului al XIX-lea. Aducem sincere mulţumiri tuturor celor care ne-au susţinut în realizarea acestui proiect, participanţilor la conferinţă şi finanţatorilor. Sergiu Musteaţă, coordonatorul volumului

–8–

MUTAŢII ÎN SISTEMUL POLITIC EUROPEAN ÎNTRE PACEA DE LA BUCUREŞTI ŞI DECLANŞAREA INSURECŢIEI GRECEŞTI (1812-1821) Veniamin CIOBANU

Etapa istorică în care se plasează tematica acestei intervenţii este dominată de prăbuşirea vastului şi, aparent, invincibilului imperiu, creat, prin foc şi sabie, de Napoleon Bonaparte, de încercarea sa, aproape ireală, de a-l reconstitui, precum şi de concretizarea consecinţelor, pe termen scurt, ale eşecului acelei tentative. Declanşarea marii campanii împotriva Rusiei, la 24 iunie 1812, care a marcat „the great international struggle of Napoleon’s era”1, s-a produs în împrejurări internaţionale în care, potrivit opiniei unor istorici, Napoleon ar fi putut să obţină o pacificare generală a Europei în condiţiile impuse de el. Deoarece, „his marriage to a Habsburg heiress, the accommodating attitude of Metternich in Vienna, the impotence of Prussia, the fawning solicitude of most German princes, the quiescence of Italy, Switzerland and the Low Countries, all suggested that Europe was ready to accept The Empire on existing terms”2. Nu este clar în ce împrejurări a decis Napoleon să atace Rusia. În orice caz, după încheierea Tratatului de pace şi prietenie cu ţarul Alexandru I la Tilsit la 7-9 iulie 1807, el i-a încurajat pe turci să continue războiul cu Rusia, declanşat în anul precedent, şi a exercitat presiuni diplomatice asupra ţarului să se decidă să declare război Marii Britanii şi să aplice cu stricteţe blocada continentală, la care aderase la Tilsit. Relaţiile dintre cei doi aliaţi s-au deteriorat însă progresiv după semnarea Convenţiei de alianţă din 12 octombrie 1808, la Erfurt, din cauza planurilor împăratului francez în legătură cu Polonia, inacceptabile pentru Rusia, precum şi a faptului că Napoleon ezita să-şi respecte angajamentul de a susţine pretenţiile Rusiei faţă de Imperiul Otoman. Astfel că, începând din anul 1811, Napoleon a demarat pregătirile „for the great assault which he believed would knok on his only serious rival on the Continent”3. Iminenţa agresiunii franceze a alertat cercurile conducătoare ale Rusiei, care s-au grăbit să întreprindă măsuri destinate să-i asigure Imperiului Rus posibilitatea de a face faţă atacului. Între acestea, s-au Franklin L. Ford, Europe, 1780-1830, London and New York, 1979, p. 219. 2 Ibidem. 3 Ibidem, p. 220. 1

numărat şi cele menite să redreseze poziţia sa internaţională, precum grăbirea încheierii păcii cu Poarta, obiectiv realizat la 28 mai 1812, când a fost semnată pacea de la Bucureşti. Mai mult, diplomaţia rusă şi cea engleză au reuşit să pună bazele unei noi coaliţii antifranceze, cea de a şasea, în spiritul Tratatului de pace şi de alianţă anglo-rus, încheiat la Orebro, la 18 iulie 1812, la care a aderat şi Suedia, căreia Rusia i-a promis sprijin pentru încorporarea Norvegiei, în schimbul Finlandei, anexată de Rusia de la Suedia în anul 18094. Cum s-a încheiat această tentativă a lui Napoleon este cunoscut. Sub puternicele lovituri ale duşmanilor săi, care au urmat retragerii din Rusia, acesta mai spera în anul 1813 că endemicele rivalităţi dintre aceştia vor constitui un mijloc de a evita colapsul total al imperiului său. Într-adevăr, Austria era îngrijorată de faptul că o victorie categorică împotriva lui Napoleon ar fi putut fi doar în beneficiul adversarei sale din spaţiul german, Prusia, şi al Rusiei şi ar fi putut genera un impuls pentru acutizarea mişcărilor naţionale din monarhia austriacă. De aceea, chiar în anul 1813 Metternich a sesizat avantajele pe care şi le-ar fi asigurat Austria din menţinerea lui Napoleon, înrudit cu dinastia austriacă, pe tronul unei Franţe reduse la limite teritoriale acceptabile, care să nu-i mai fi dat, în viitor, motive de revanşă. Aşa se explică ofertele de pace avansate de Metternich lui Napoleon, care garantau Franţei frontierele sale naturale, adică Rinul, Alpii şi Pirineii. În plus, ar fi fost lăsate sub controlul Franţei primele cuceriri ale Republicii Franceze, adică Belgia, teritoriile germane din stânga Rinului şi NisaSavoya. Împăratul a respins însă acele oferte, astfel că, la 21 decembrie 1813, armatele coalizate au trecut Rinul, îndreptându-se spre nordul Franţei5. Revirimentul din lunile februarie-martie 1814, când armatele franceze, comandate de Napoleon, au repurtat strălucitele victorii împotriva celor aliate la Champaubert, Montmirail şi Montereau, nu a fost de natură să schimbe evoluţia războiului. În faţa refuzului lui Napoleon de a accepta condiţiile de pace ale aliaţilor, la 1 martie 1814, Austria, Marea Britanie, Prusia şi Rusia au semnat tratatul de alianţă de la Chaumont Ibidem. Ibidem, p. 222.

4 5

–9–

‒ „arrêt de mort pour l’empire (al lui Napoleon – n.n.) et digne avant-coureur de la Sainte Alliance”6, ale cărui principale prevederi stipulau ca Franţa să fie redusă la graniţele pe care le avea la 1 ianuarie 1792, în timp ce toate teritoriile ce fuseseră cucerite de Franţa urmau a fi distribuite între aliaţi sau reorganizate pe alte baze, dar fără participarea Franţei7. În următorul interval de timp, armatele franceze au pierdut toate confruntările cu cele aliate şi, la 21 martie 1814, cele din urmă au intrat în Paris. Zece zile mai târziu, adică la 31 martie, în Paris a intrat şi Alexandru, în compania regelui Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea, şi a înalţilor comandanţi militari ai trupelor aliate. După câteva zile, Napoleon, „însingurat şi trădat”8, a fost constrâns să abdice „fără rezerve”, iar la 11 aprilie 1814 a semnat Tratatul de la Fontainebleau9. Aliaţii au decis să i se atribuie, cu titlu viager, insula Elba, unde urma să fie exilat (insulă situată în proximitatea coastelor italiene din Mediterană, în apropiere de Piombio), să i se aloce o pensie de 2.000.000 de franci, sumă care urma a fi suportată de dinastia Bourbon, restaurată pe tronul Franţei, precum şi dreptul de a purta titlul de împărat10. La 4 mai 1814, împăratul Aşa cum îl caracteriza A. Debidour în Histoire diplomatique de l’Europe. Depuis l’ouverture du Congrès de Vienne jusqu’à la fermeture du Congrès de Berlin (1814-1878), Tome premier. La Sainte Alliance, Paris, f.a., p. 7; „de la alianţa de la Chaumont, din martie 1814, şi prin pacea de la Paris, din 30 mai acelaşi an – nota Gheorghe Cliveti – a trecut drumul spre fundamentarea ordinii europene (subl.a.)” (Gh. Cliveti, Concertul european. Un experiment în relaţiile internaţionale din secolul XIX, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006, p. 25); de asemenea, mai preciza el, „actul alianţei celor patru (de la Chaumont – n.n.; subl.a.) era, în fond, cel mai eficace instrument politic atât în direcţia „înfrângerii şi eliminării lui Napoleon”, cât şi în cea a evitării unei păci à la russe asupra întregii Europe. Numai într-un asemenea înţeles al alianţei puteau fi cenzurate „veleităţile pan-europene” ale lui Alexandru I, reaprinse sub impresia intrării sale în Paris, la 31 martie 1814 (subl. a.)” (Ibidem, p. 104). 7 A. Debidour, op. cit., p. 7. 8 Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104. 9 Ibidem; La Fontainebleau, Napoleon se afla, potrivit relatărilor colonelului englez Neil Campbell, „in a state of high anxiety. For days now he had been in the most perturbed state of mind, rubbing his forehead with his hands, stuffing his fingers in his mouth and chewing his knuckles raw. He was… like a caged beast. He was unshaven. He had not combed his hair and there were thick traces of snuff scattered over the breast of his uniform. The man who had waged war against Europe was genuinely frightened at the thought of being captured by pirates that infested the seas of Elba and was secretly scared of being assassinated by royalist thugs on his way there” (Stephen Coote, Napoleon and the hundred days, London-Sydney-New York-Toronto, 2005, pp. 73-74). 10 Franklin L. Ford, op. cit., p. 222; A. Debidour, op. cit., p. 10; Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104; potrivit deciziei alia6

Napoleon I Bonaparte ajungea în insula Elba11. S-au creat, astfel, condiţiile încheierii păcii cu Franţa, care a fost parafată la 30 mai 1814 şi care „avea să constituie preludiul cel mai edificant asupra dificultăţilor armonizării „disponibilităţilor pacifice” ale principalilor protagonişti ai concertului european (n.a.)”12. Tratatul de pace de la Paris a fost încheiat de Franţa cu fiecare dintre aliaţii de la Chaumont şi nu conţinea niciun indiciu că aliaţii ar fi avut în vedere aderarea Franţei la „alianţa generală”, ci stabilea noile graniţe ale Franţei, care, cu unele mici rectificări, erau cele pe care le avusese la 1 ianuarie 1792. În tratat a fost inserat însă un articol, al XXXII-lea, care conţinea o clauză ce permitea şi Franţei să participe la viitorul congres general, ce urma să reglementeze modalităţile de completare a dispoziţiilor Tratatului din 30 mai 1814, ceea ce deschidea calea participării Franţei la „concertul european”13. Aşadar, Congresul trebuia să armonizeze punctele de vedere şi interesele celor patru mari puteri, care urmau să creeze o nouă ordine europeană. Anglia urmărea să-şi consolideze şi să-şi extindă preponderenţa sa maritimă şi colonială. Or, succesul acelui program putea fi asigurat, în viziunea cercurilor conducătoare britanice, în primul rând, prin neutralizarea Franţei şi a Rusiei: prima, din cauza puterii sale maritime şi comerciale; cea de a doua, din cauza politicii sale orientale care viza stăpânirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi, pe cale de consecinţă, a Istanbulului, periclitând, astfel, interesele englezilor în Orient. Unul din mijloacele de realizare a acelui obiectiv a fost considerată Prusia. Ea trebuia să primească Saxonia şi cea mai mare parte a Poloniei, pe care şi-o adjudecase în urma celor trei împărţiri ale acestui stat din anii 1792, 1793 şi 1795. În felul acesta, se considera la Londra, Franţa ar fi fost supravegheată din Est, iar Rusia nu şi-ar fi putut consolida poziţia în Europa de Nord-Est prin reconstituirea, în profitul său exclusiv, a Regatului Poloniei, aşa cum preconiza ţilor, fiecare din cele patru puteri trebuia să asigure escorta exilatului împărat; ca urmare, Rusia l-a desemnat pe generalul Şuvalov, Austria – pe generalul Köller, Prusia ‒ pe contele Truchess-Waldbourg, iar Marea Britanie ‒ pe amintitul colonel Neil Campbell. Acesta din urmă era, în realitate, agentul secret al guvernului britanic, „whose care for Napoleon’s well-being was also their means for watching his every move and ensuaring that he was neither rescued nor tried to escape from Elba and cross the Mediterranean where the Royal Navy was constantly patrol” (Stephen Coote, op. cit., p. 72). 11 Franklin L. Ford, op. cit., p. 222. 12 Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104. 13 Ibidem, pp. 106-107.

– 10 –

ţarul Alexandru I. La realizarea acestui din urmă obiectiv trebuia să contribuie însă şi Austria, care, de asemenea, urma să-şi recapete toate provinciile pe care le căpătase pe seama Poloniei în urma celor trei împărţiri amintite14. De altfel, s-a apreciat că menţionarea Austriei în acel context nu a fost întâmplătoare, ci s-a datorat faptului că interesele acesteia erau cel mai apropiate de cele ale Marii Britanii. Ca şi Anglia, Austria era interesată să nu fie surclasată pe continent nici de Franţa şi nici de Rusia. Influenţa celei dintâi în Europa trebuia anihilată prin scoaterea de sub controlul său a Ţărilor de Jos, prin reorganizarea Germaniei în confederaţie, precum şi cea a Italiei. În ceea ce priveşte Rusia, Austria nu dorea consolidarea panslavismului, motiv pentru care nu agrea intenţia ţarului de a reconstitui Regatul Polon. Exista totuşi un punct în care vederile celor două puteri erau opuse, şi anume Prusia. Căci, dacă nu putea admite prezenţa rusă în Cracovia, nu putea admite nici anexarea de către Prusia a Saxoniei, deoarece s-ar fi rupt echilibrul de putere în spaţiul german în favoarea celui mai puternic adversar al Habsburgilor în această zonă, adică Prusia15. În ceea ce priveşte Rusia, punctele sale de vedere nu erau diametral opuse celor ale Austriei sau ale Marii Britanii. Datorită rolului covârşitor pe care l-a avut în înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, ţarul Alexandru I era convins că „marea alianţă” nu s-ar fi putut constitui şi nu ar fi putut ieşi învingătoare fără aportul său. În schimbul acelui sacrificiu, el pretindea că dorea să repare eroarea bunicii sale Ecaterina a II-a, care distrusese Polonia, şi să reconstituie, sub sceptrul său, Marele Ducat al Varşoviei, pe care tocmai îl ocupase cu trupele sale, şi să-l doteze cu un guvern „constituţional”, căruia să-i ataşeze restul Poloniei. În ce priveşte problema pruso-saxonă, el o dorea rezolvată în favoarea Prusiei, pe care o dominase dintotdeauna şi prin intermediul căreia dorea să controleze şi Confederaţia Germană, dar şi să exercite o permanentă supraveghere asupra Austriei. Apoi, având deja sub controlul său spaţiul baltic în urma anexării Finlandei în anul 1809 şi având contact direct cu linia Dunării în urma tratatului de pace cu Poarta de la Bucureşti, din 28 mai 1812, cu o poziţie favorabilă în „L’Empire russe – nota A. Debidour – sera donc tenu en respect derrière la Vistule” (A. Debidour, op. cit., p. 19). 15 „De cette façon, protegée à la fois contre la Russie, contre la Prusse et contre la France, dominant à la fois l’Allemagne et l’Italie, pr­éservant la péninsule des Balkans, l’Autriche se regardait comme la base du grand édifice que le congrès était appelé à élever” (A. Debidour, op. cit., p. 21). 14

Armenia, asigurată de tratatul de la Gulistan, încheiat cu Iranul în anul 1813, „il songeait qu’il pourrait bientôt, en dépit de l’Angleterre, tourner toutes ses forces vers l’Orient”16. Cât despre Prusia, ea aspira la hegemonie în Germania, motiv pentru care manifesta faţă de Franţa, pe care o considera „l’ennemi héréditaire”, o ură “sălbatică”, ce părea că nu putea fi atenuată prin niciun mijloc17, şi-i acuza pe aliaţi că trataseră Franţa cu prea multă îngăduinţă cu prilejul tratatului din 30 mai 1814. În context, le reproşa acestora că nu au luat Franţei Alsacia – „un genou à l’aide duquel la France pesait sur l’Allemagne” – pentru a o da Prusiei18. Plenipotenţiar al Franţei la Congresul de la Viena a fost desemnat Charles-Maurice Talleyrand-Périgord, prinţ de Benevent, devenit ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea. Om de o inteligenţă extraordinară, având calităţi ieşite din comun19, îndeosebi Căci „la ruine de l’Empire ottoman était son voeux secret. Mais il ne pouvait le dissimuler que le cabinet de Saint-James ne l’eut depuis longtemps deviné” (Ibidem, pp. 21-22). 17 Potrivit relatărilor lui Elof Signeul, însărcinatul cu afaceri al Suediei la Paris, „les Alliés continuent toujours à faire venir de nouvelles troupes en France, probablement pour la ruiner entièrement et la mettre ainsi hors d’état de pouvoir jamais inquiéter l’Europe”; dar, comenta diplomatul suedez, „il se pourrait cependant que le moyen leur fit manquer le but, car les nations réduites au désespoir sont bien redoutables”; diplomatul suedez a aflat că pe acest fundal, „des hommes marquants ont ouvert une negotiation (sic!) avec le Maréchal Blücher (mareşalul prusian care, împreună cu ducele de Wellington, l-a înfrânt pe Napoleon în celebra bătălie de la Waterloo din 18 iunie 1815 – n.n.) tendant à faire placer la couronne de France sur la tête du Prince Royal de Prusse. Ce plan a été accueilli par le Prince de Hardenberg, avec lequel plusieurs conférences ont eu lieu à ce sujet. Le Roi de Prusse a été jusqu’à faire consulter l’abbé Sieyès, qui a approuvé ce projet à l’accomplissement duquel il ne manquait, selon lui, que le consentement de l’Empereur de Russie” [vezi raportul lui E. Signeul din 14 august 1815, în Europe and the Porte. New Documents on the Eastern Question. Volume VIII: Swedish Diplomatic Reports, 1814-1820, edited by Veniamin Ciobanu, Editura Junimea, Iaşi, 2010, p. 13, n. 17 (în continuare, Europe and the Porte, VIII)]; patru zile mai târziu, adică la 18 august, el revenea asupra subiectului cu noi precizări, în sensul că negocierile amintite au eşuat. Deoarece „les Prussiens, sentant la difficulté d’exécuter dans le moment présent ce projet prématuré, y ont renoncé, non sans regret. Quoiqu’il en soit, – era el de părere – il est à craindre que ces pour-parles (sic !) n’ayent ouvert une vaste carrière à leur ambition et à celle des autres Alliés”, căci, preciza el, „les Français sont disposés à tout faire pourvû qu’ils soyent delivrés des maux qui les accablent et dont ils rejettent la faute sur les Bourbons” (Ibidem). 18 A. Debidour, op. cit., p. 23. 19 La acea dată, Talleyrand era în vârstă de 60 de ani şi nu avea o înfăţişare prea plăcută. „His blue eyes which, over a long career, had watched a thousand deceits, were not so much cold and habituated to an expressionless glitter. The naturally fair flesh of his face was pale, sagging and dead. It fell 16

– 11 –

de natură diplomatică. Înainte de a pleca la Viena, a renunţat la titlul de prinţ de Benevent, pentru a-l lua pe cel de prinţ de Talleyrand-Périgord, spre a fi pe placul Papei20, şi i-a pus chiar de la debutul prezenţei sale la dezbaterile Congresului în derută pe reprezentanţii marilor puteri21. Apoi, manevrând cu abilitate principiul „legitimităţii monarhice”22, care, în concepţia sa, însemna „the ancient house of the Bourbon kings who had been swept away by the French Revolution”, mai precis Ludovic al XVIII-lea23, şi, exploatând, cu aceeaşi dexteritate, contradicţiile dintre marile puteri, Talleyrand a reuşit să determine încheierea, la 3 ianuarie 1815, a unui acord secret între Marea Britanie, Austria şi Franţa, prin care părţile semnatare se angajau să trimită fiecare o armată de 150.000 de oameni împotriva Rusiei şi a Prusiei, în cazul în care



20



21



22



23

in folds around a supercilious mouth which suggested at one and the same time satiated self-indulgence and utter disdain. Many thought of him as reptilian”; un contemporan spunea: „when he approached me, with his limping gait, his heavy body, his flashing eyes, his snakelike mouth and jaw, his paralysing smile and his affected flatteries, I thought  : Nature gave you the choice between snake and tiger, and you chose to be an anaconda” (Stephen Coote, op. cit., pp. 5- 6). „Comme on se venge de tout dans ce pays-ci en riant – nota Elof Signeul – on a fait sur Mr. de Talleyrand une caricature. Elle est composée de huit têtes, dont la première représente un jeune abbé qui crie : Vive le Roi ! La seconde un évêque député à l’Assemblée Constituante : Vive la nation ! la loi et le Roi ! La 3me un simple particulier : Vive la République ! La 4me un ministre : Vive le Directoire ! La 5me un ministre avec un nouveau costume : Vive le Consulat ! La 6me un ministre : Vive l’Empereur!. La 7me un ministre : Vive Marie-Louise ! la 8me (on ne sait pas dans le fait ce qu’elle criera)” (vezi raportul lui E. Signeul din 19. IX.1814, în: Europe and the Porte, VIII, p. 14, n. 20). Secretarul de stat britanic, lordul Robert-Henry Castlereagh, „opened the proceedings with the superior tone of one addressing a favored dependent. „The object of today’s conference”, he told to Talleyrand, „is to acquaint you with what the four Powers have done since we have been here». He then turned to Metternich and, asking for the protocol, bade him hand it to their new guest. The glittering eyes ran quickly down the page and fastened on the word „Allies”. „What did the word mean?” Talleyrand asked with feigned incomprehension. „Who were the Allies allied against? It cannot be against Napoleon, for he is defeated and on Elba; nor can it be against France, as peace has been achieved.” The Great Powers, embarrassed by the logic of this, began to realise the depth of theirs mistake in inviting the Prince to join them. Aware that they could hardly ask him to leave, they agreed to withdraw the document. Another was then produced” (Stephen Coote, op. cit., p. 8). „The first priority for Europe, its greatest need – declara el – is to banish the doctrines of usurpation and to revive the principle of legitimacy, which is the sole remedy for all the woes afflicting it” (ibidem). Ibidem, pp. 8-9.

acestea ar fi angajat ostilităţi militare, ceea ce însemna desfacerea quadruplei alianţe, Franţa devenind, astfel, „a great player of the international game”24. Un prim efect al acelui acord l-a constituit faptul că, informaţi despre încheierea lui, atât Alexandru I, cât şi Friedrich Wilhelm al III-lea şi-au moderat pretenţiile, aşa încât problema polonă şi cea saxonă au fost rezolvate, prin compromis, în doar şase săptămâni25. Întregul edificiu creat de Talleyrand a fost însă pe punctul de a fi spulberat de cel împotriva căruia fusese creat, Napoleon Bonaparte, care, la 27 februarie 1815, a evadat de pe insula Elba. Au urmat celebrele 100 de zile ale acestuia, care au pus în derută Congresul de la Viena şi, în egală măsură, dacă nu în una şi mai mare, pe Bourboni, dar care s-au sfârşit prin dezastrul de la Waterloo din 18 iunie 181526. Patru zile mai târziu, la 22 iunie 1815, împăratul francezilor Napoleon I Bonaparte a abdicat, nu fără multe ezitări, pentru a doua oară, fiind exilat pe insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic, unde, în dimineaţa zilei de 5 mai 1821, la ora 5.49, a încetat din viaţă27. După abdicare, la 2 iulie 1815, aliaţii au intrat în Paris, deoarece mareşalul Davout, însărcinat de Napoleon cu apărarea capitalei, realizând inutilitatea oricărei rezistenţe, a capitulat. O zi mai târziu, la 3 iulie, s-a semnat Convenţia de la Saint-Cloud, în baza căreia armata franceză a fost demobilizată şi retrasă în sud, către Loira, măsură foarte nepopulară printre francezi, iar trupele engleze, aflate într-o vădită stare de epuizare, au intrat în Paris28. Au urmat represaliile aliaţilor29, Ibidem, p. 10 ; vezi şi A. Debidour, op. cit., p. 36; astfel, “the Big Four had in this sense become the Big Five. Even during the Hundred Days, though the old Allies once again took the field against Napoleonic France, the Bourbon France for which Talleyrand spoke remained an active partner in a quite different coalition (n.a.)” (Franklin L. Ford, op. cit., p. 263). 25 Franklin L. Ford, op. cit., p. 263. 26 Pentru detalii în legătură cu acele evenimente, vezi, mai recent, Stephen Coote, op. cit., p. 121 şi urm. 27 Vezi, pentru detalii, ibidem, p. 250 şi urm. Când ştirea decesului a ajuns la Paris, Talleyrand tocmai îşi bea cafeaua în salonul doamnei Crawford; în liniştea care s-a făcut, cineva a spus: „What an event”, la care Talleyrand a replicat: „It is no longer an event, merely a piece of news” (ibidem, p. 289). 28 Ibidem, p. 263. 29 Cel mai mare exces de zel l-au făcut prusienii (ibidem, pp. 163-164), un martor ocular al acelor evenimente, însărcinatul cu afaceri al Suediei la Paris, Signeul, a consemnat în rapoartele sale câteva aspecte edificatoare ale comportamentului aliaţilor. La 6 august 1815, el îl informa pe contele Ernst von Engeström, ministrul de stat şi al afacerilor externe al Suediei că, potrivit informaţiilor pe care le deţinea,  „la Prussie se borne à des idées de vengeance et de pillage; que la Russie et l’Autriche tout en respectant la personne et les malheurs de Louis XVIII sont convaincues de l’incapacité de ses successeurs, et que Lord Castlereagh regarde cette inca24

– 12 –

precum şi cele ale Bourbonilor şi ale regaliştilor, iar una dintre victimele ilustre ale acelor răzbunări a fost celebrul mareşal Ney, care a fost arestat, judecat, găsit vinovat de trădare faţă de regele Franţei, căruia îi jurase credinţă după prima abdicare a lui Napoleon (căruia i s-a alăturat din nou şi s-a distins în bătălia de la Waterloo) şi de subminare a securităţii statului, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare30. După aproximativ cinci luni de la bătălia de la Waterloo, la 20 noiembrie 1815, aliaţii au impus Franţei un al doilea tratat de pace, tot la Paris. Spre deosebire de cel din 30 mai 1814, cel de al doilea tratat de pace prevedea condiţii mult mai severe pentru Franţa. Aceasta trebuia să renunţe la zonele din Savoia şi din Flandra pe care le reţinuse prin tratatul anterior, să cedeze Confederaţiei Germane fortăreaţa alsaciană Landau, iar teritoriile situate pe Rinul Superior, Bavariei. Obiectele de artă care fuseseră luate de Napoleon, dar fuseseră lăsate Franţei conform primului tratat, trebuiau restituite acolo de unde fuseseră sustrase. Condiţiile cele mai grele erau obligarea Franţei de pacité comme utile aux intérêts de l’Angleterre”, şi că la acea dată, populaţia Parisului îşi mai manifesta nemulţumirea faţă de Aliaţi, astfel încât „on attend crier tous les soirs dans le jardin de Tuillerie: Vive l’Empereur” (Europe and the Porte, VIII, p. 17, n. 28); apoi, la 2 octombrie acelaşi an, îl informa că „les Anglais et le Autrichiens ont détaché avant-hier les cheveux de Venise, placés au char qui couronne l’arc de triomphe du Carrousel. Comme tous le bas-reliefs qui représentaient les batailles gagnées par les Armées Françaises ont avaient été déjà ôtés par ordre du Gouvernement, le Public croit la Cour en connivence avec les alliés” (ibidem); aflânduse că ducele de Wellington „avait forcé la Porte de Musée, un observateur disait : que la France perdait quelques tableaux et que l’Angleterre perdait un grand homme”; de altfel, rolul atribuit Bourbonilor de către aliaţi nu era altul decât cel de a le servi drept „instrumente de răzbunare” (ibidem).  30 Stephen Coote, op. cit., pp. 265-266; evenimentul a fost relatat şi de Signeul, într-un raport din 8 decembrie 1815: “le Maréchal Ney, condamné à mort à minuit, a été exécuté le 7 Décembre à 9 heures du matin dans le Jardin-même où se tiennent les séances de la Chambre des Pairs. La précipitation et l’heure de cette exécution prouvent à quel point la Cour craignait que le public y fut présent. Le Maréchal Ney a montré le plus grand courage. Après avoir congédié le confesseur qui l’accompagnait, il fit ranger en demi-cercle les Vétérans et se plaça contre le mur, refusant de se faire bander les yeux. Plusieurs balles ayant porté à la tête, il est tombé raide et mort. Ainsi périt l’homme que tant de combats avaient illustré. Tous les Français amis de leur pays en sont affectés et consternés. La dureté, la passion et l’acharnement dont le procureur du Roi a fait preuve pendant les débats ont révolté tout le monde. La manière dont le Gouvernement Français et le Duc de Wellington ont, comme on dit, renvoyé le Maréchal Ney, en donnant une explication fausse à la Convention du 3 (?) Juillet a été jugé peu honorable. Les derniers mots du Maréchal Ney ont été : Vivent l’honneur et la Patrie !” (Europe and the Porte, VIII, p. 18, n. 29).

a achita o despăgubire de război de 700 milioane de franci, precum şi de a întreţine, pe cont propriu, o armată aliată de 150.000 de oameni pe o durată de cinci ani31. Actul Final al Congresului de la Viena a fost semnat la 9 iunie 1815: el a consacrat înfrângerea definitivă a lui Napoleon I Bonaparte şi a statuat profundele mutaţii produse în sistemul politic al Europei. Potrivit Actului Final al Congresului de la Viena, în fostul stat polonez se constituia un Regat al Poloniei, numit, din această cauză, şi „Regatul Congresului”, sub sceptrul ţarului Alexandru I. Pentru constituirea lui, Prusia renunţa la Varşovia şi teritoriul înconjurător, pe care le adjudecase la cea de a treia împărţire a Poloniei, din anul 1795, efectuată în colaborare cu Austria şi Rusia, Varşovia devenea, astfel, capitala noului Regat. Prusia a reţinut, în schimb, zona de nord-vest a Poloniei cu Poznań, Austria a cedat noului Regat vestul Galiţiei şi a consimţit la transformarea Cracoviei în oraş liber, dar a reţinut restul teritoriilor foste poloneze pe care le anexase în urma celor trei împărţiri ale Poloniei, la sud şi est de Vistula32. Constituirea acestuia fusese hotărâtă, de fapt, prin tratatele încheiate de Rusia cu Austria şi Prusia la 3 mai 1815, care dispuneau că Regatul Poloniei era unit pentru totdeauna cu Imperiul Rus, al cărui suveran era ţarul Alexandru I. Ca urmare, Congresul de la Viena a operat o nouă împărţire a teritoriilor poloneze, cea de a patra, în urma căreia i-au fost cedate Rusiei teritoriile centrale ale fostului Regat al Poloniei. Era o noutate în istoria evoluţiei problemei poloneze, de vreme ce, până atunci, Rusia îşi însuşise doar provinciile orientale, care, în cea mai mare parte, nu erau, din punct de vedere etnic, provincii poloneze33. Actul Final al Congresului a menţionat însă şi faptul că noul Regat Polon urma să primească o constituţie. Deşi existenţa ei era garantată, în acest mod, de marile puteri ale Europei, elaborarea acesteia depindea exclusiv de bunăvoinţa ţarului Alexandru I. Astfel încât textul iniţial, redactat de Adam Jerzy Czartoryski, un vechi colaborator al acestuia, care a făcut parte din delegaţia rusă la Congresul de la Viena, a fost modificat personal de către ţar, care i-a imprimat Franklin L. Ford, op. cit., pp. 256-259; „a doua pace, din toamna 1815, după Waterloo şi «eliminarea definitivă a lui Napoleon» avea să facă – nota Gheorghe Cliveti – imperioasă intrarea în scenă a concertului marii politici (n.a.)” (Gh. Cliveti, op. cit., p. 264). 32 Franklin L. Ford, op. cit., p. 263. 33 Alexander Gieysztor et al., Histoire de Pologne, Edition Scientifique de Pologne, Warszawa, 1972, p. 464. 31

– 13 –

un caracter preponderent aristocratic34. În primii ani de existenţă, Regatul Poloniei s-a bucurat de un regim mai liberal şi de o evidentă dezvoltare economică, deoarece Alexandru I vroia să dea impresia unui monarh constituţional (a instalat, în anul 1818, Dieta, care urma să voteze impozitele şi legile ţării), precum şi de protector al culturii (a admis înfiinţarea, în anul 1818, a Universităţii de la Varşovia, dar şi de promotor al dezvoltării economice, înfiinţând Banca Poloniei35. Totodată, ţarul a lăsat să se înţeleagă că era posibil ca vechile provincii orientale ale Republicii Nobiliare Polone, anexate de Rusia în urma celor trei împărţiri ale acesteia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, să fie încorporate în nouconstituitul Regat al Poloniei36. Regimul politic al noului stat polonez, aşa cum a fost preconizat de ţarul Alexandru I, s-a dovedit a fi efemer. După cum s-a remarcat, „la seule idée d’une union personnelle entre l’immense Russie, au gouvernement despotique, et le petit Royaume constitutionnel était contre nature”37. În plus, la începutul deceniului trei al secolului al XIX-lea, se remarcau tot mai evident tendinţele reacţionare în statele Sfintei Alianţe. Ca urmare, pericolul declanşării unei revoluţii în Europa, precum şi puternica stare de spirit antidemocratică, îndeosebi antipolonă, ce domina în unele cercuri ale societăţii ruse l-au determinat pe Alexandru I să restrângă libertăţile acordate polonezilor. Convins că amintita constituţie nu era decât „un don gratuit”, el nu s-a mai simţit obligat să-i respecte prevederile38. Ca urmare, dieta nu a mai fost convocată, poliţia a intensificat măsurile represive împotriva societăţilor republicane şi ale studenţilor revoluţionari, iar presa liberă a fost suprimată şi s-a introdus cenzura, încă din anul 181939. În ce priveşte concepţia lui Alexandru I ‒ care nu participase activ la înfrângerea definitivă a lui Napo Ibidem, p. 465. L’histoire du monde de 1789 à 1918. Afrique, Amérique, Europe, Extrême Orient, Océanie. Préface de Theodor Zeldin, f.l., f.a., p. 165. 36 Alexander Gieysztor et al., op. cit., p. 473. 37 Ibidem. 38 Ibidem. 39 L’histoire du monde, p. 165; Alexander Gieysztor et al., op. cit., p. 273; renunţarea de către ţarul Alexandru I la ideile sale liberale, după Congresul de la Aix-la Chapelle din toamna anului 1818, a fost sesizată şi de însărcinatul cu afaceri al Suediei la Petersburg, Genserik Brandel, care nota într-un raport din 8/20 martie 1820 că „il est incontestable que depuis l’époque du Congrès d’Aix-la-Chapelle, l’Empereur a essentiellement changé de manière de voir en politique, et qu’il a fortement modifié les idées libérales qui l’avaient guidées jusqu’alors” (Europe and the Porte, VIII, p. 229). 34 35

leon la Waterloo, aceasta fiind „opera” lui Wellington şi a lui Blücher – despre viitorul cadru juridic care trebuia să asigure stabilitatea politică a Europei, ea era cea a unei uniuni personale a monarhilor, bazată pe sentimente religioase. Ca urmare, a iniţiat, împreună cu Francisc I, împăratul Austriei, şi Friedrich Wilhelm al III-lea, regele Prusiei, Sfânta Alianţă ‒ act semnat la 26 septembrie 1815. În viziunea lor, aceasta avea ca misiune să gestioneze „problemele lumii, în expresia raporturilor între suverani”40, în conformitate cu „the sublime truths which the Holy Religion of Our Saviour teaches and to watch over there respective peoples as fathers of families”41. Alianţa era deschisă oricărui suveran care ar fi dorit să adere, cu excepţia sultanului, care nu profesa religia creştină, a papei, care nu putea să se „alieze” cu ortodocşii şi protestanţii, precum şi a prinţului regent al Marii Britanii, care a invocat faptul că principiile constituţionale ale ţării sale „forbade him to enter into such a personal agreement”42. Totuşi, chiar în epocă „i-a fost refuzată valoarea de act fondator de sistem politic”, sintagma „sistem politic al Sfintei Alianţe”, folosită în istoriografia problemei, fiind deci „aberantă”43. Două luni mai târziu, la 20 noiembrie 1815, a fost semnat „Tratatul Cuadruplei Alianţe”, care a reprezentat „actul fondator şi, totodată, primul act interpretativ al concertului european (s.a.)”44. Iar „expresiile sale cele mai relevante aveau să fie date de „reuniunile diplomatice” (congrese, conferinţe), între care şi cele de la Aix-la-Chapelle (1818), Tropau (1820), Laybach (1821) şi Verona (1822)”45. Congresul de la Aix-la-Chapelle (Aachen), din Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 325. Franklin L. Ford, op. cit., p. 268. Ibidem, pp. 268-269. Căci „Actului Sfintei Alianţe i-a fost observată, «în epocă», de cei cu vocaţia raţionalizării demersului politic, contradicţia internă sau eroarea de fond de a înscrie în eternul divin girarea unei ordini lumeşti” (Gh. Cliveti, op. cit., pp. 335-336); mai mult chiar, „the Holy Alliance began at once to disrupt the hoped for concert of Europe. It was, as liberal critics pointed out in speech and in print, a compact among rulers, not among nations. Furthermore, the grounds for the British prince regent’s non-participation suggested an incipient division within the Quadruple Alliance itself, as between absolute and constitutional monarchies. But most serious of all, the tsar’s brainchild threatened to make the defence of „decent Christian order” an excuse for repression, aimed at even the most respectable opponents of established regimes” (Franklin L. Ford, op. cit., p. 269). 44 „Un concert ce avea să semnifice nu o instituţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci „o manieră de abordare a problemelor de interes european” (Gheorghe Cliveti, op. cit., pp. 131-132). 45 Ibidem, p. 332. 42 43 40 41

– 14 –

toamna anului 1818, a marcat sfârşitul perioadei în care Franţa a fost tratată ca „duşman învins”. Deşi Quadrupla Alianţă a fost reconfirmată, prin admiterea Franţei în concertul european s-a creat, de fapt, o Quintuplă Alianţă, cu participarea Franţei, „to protect the arts of peace», and to increase general prosperity”46. După ce au fost rezolvate ultimele detalii ale modalităţilor de achitare de către Franţa a despăgubirilor de război, ce-i fuseseră impuse prin cel de al doilea tratat de pace, cel din 20 noiembrie 1815, s-a hotărât ca, după ce Franţa avea să le ramburseze, trupele aliate urmau să evacueze teritoriul ei. Un alt rezultat al acestui Congres a fost respingerea propunerii ţarului Alexandru I de a se crea o armată internaţională cu misiunea de a apăra „principiile sacre” ale ordinii europene, precum şi pe cea ca „all monarchs to grant constitutions for the wellbeing and tranquility of their peoples”47. Următorul congres, ultimul care se încadrează în limitele cronologice ale acestui studiu, a fost cel de la Tropau, localitate din Silezia, desfăşurat în luna octombrie 1820. Ca şi cel de la Laybach (1821), acesta a scos în evidenţă distanţarea Marii Britanii de aliaţii săi continentali, deoarece au pus în discuţie problema intervenţiei contra revoluţiilor declanşate împotriva monarhiei Bourbon, din Regatul celor Două Sicilii şi din Spania. În pofida eforturilor britanice de a bloca orice rezoluţie vizând această problemă, ea a fost totuşi aprobată. Problema spaniolă a fost lăsată temporar în suspensie, „but the other powers at the congress voted to authorize military action by Austrian forces in Italy and to ask that a Russian army of 90,000 men also stand ready to march from Poland if needed”48. Modificările care se produceau cu repeziciune în sistemul politic european erau urmărite cu atenţie de cercurile conducătoare ale Porţii. În primul rând, pentru că noul raport de forţe, stabilit după încheierea păcii dintre aliaţi şi Franţa ar fi putut afecta interesele otomane în Mediterană49. Nu puţină îngrijorare provocau la Istanbul ştirile provenite din cercurile Congresului de la Viena, potrivit cărora ruşii sperau că, pe lângă stabilirea frontierei lor pe Vistula, ceea ce le-ar fi asigurat posibilitatea de a supraveghea şi, eventual, de a stingheri demersurile Austriei de a-şi consolida poziţiile în spaţiul german, în detrimentul intereselor Franklin L. Ford, op. cit., p. 270. Ibidem; vezi, pe larg, desfăşurarea Congresului, la Gh. Cliveti, op. cit., p. 354 şi urm. 48 Franklin L. Ford, op. cit, p. 271; pentru alte detalii, vezi Gh. Cliveti, op. cit., p. 465 şi urm. 49 Europe and the Porte, VIII, p. 38. 46 47

Rusiei, Congresul va consimţi ca soluţionarea diferendelor lor cu turcii, care nu fuseseră înlăturate de prevederile Tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti din 28 mai 1812, să rămână în cadrul strict al raporturilor bilaterale dintre Rusia şi Turcia, fără nicio ingerinţă a vreunei puteri europene. Ambasadorul Marii Britanii la Istanbul, Robert Liston (care exprima, se subînţelege, punctul de vedere al guvernului de la Londra), considera „cette prétention aussi probable que difficile à admettre et montre aussi cette jalousie qui, par sa réciprocité, semble du moins rassurer sur la véritable existence d’une balance politique”50. Cu toate acestea, „l’attention publique continue d’être fixée sur le Congrès de Vienne”, cum observa Nils Gustav Palin51, de unde se spera să parvină ştirea liniştitoare că „les puissances auraient été d’accord au congrès sur l’intégrité de cet Empire”52. De remarcat este faptul că Poarta nu aştepta pasivă acest rezultat, ci a făcut ea însăşi demersuri diplomatice în acest sens, prin intermediul însărcinatului său cu afaceri la Viena, Ioan Mavrogheni, demersuri întreprinse pe lângă şefii delegaţiilor la Congres ai Marii Britanii, Austriei şi Franţei, care au dat asigurări că integritatea teritorială a Imperiului Otoman avea să fie garantată, cu condiţia ca Poarta să lichideze diferendele sale teritoriale cu Rusia. Mai mult chiar, potrivit unor informaţii transmise Porţii prin intermediul unei note de către Robert Liston, marile puteri căzuseră deja de acord „sur les grands intérêts de ce côté des Alpes, que toute appréhension de guerre avait disparu et qu’on espéroit53 terminés ces travaux par une garantie générale et réciproque de toutes les Puissances de l’Europe. À cela la note ajoute: pour compléter ce grand systême les Puissances de la Chrétienté désiroient y comprendre l’Empire Ottoman par une pareille garantie de l’intégrité de ses Etats; Mais qu’elle ne pouvait avoir lieu tant que ses limites n’étoient pas définitivement fixées puisqu’il Vezi raportul lui Nils Gustav Palin, însărcinatul cu afaceri al Suediei pe lângă Poartă, din 25 octombrie 1814, în Europe and the Porte, VIII, p. 52; de altfel, tot el le sugera turcilor „que la Porte envoye quelque personnage de marque à Vienne pour veiller à ses intérêts au Congrès quoique cet Empire, n’ayant pas pris part à la guerre, ne pourra pas y avoir un Ministre membre du Congrès. Il ajoute que la Porte n’y pourra trouver que bon accueil des Puissances de l’Europe, ayant si souvent manifesté l’intérêt qu’elles prennent à son integrité et à sa sûreté” (Ibidem, p. 51). 51 Ibidem, p. 57. 52 Ibidem, p. 64. 53 Terminaţiile verbale la imperfect -oit la singular şi -oient la plural corespund unei forme vechi de conjugare, folosită în secolele XVIII-XIX. Forma modernă de conjugare la imperfect are terminaţiile -ait (sing.) şi -aient (plur.). 50

– 15 –

subsistoit entre Lui et la Russie une discussion en quelque sorte territoriale sur les districts que la Russie occupe et que le Grand Seigneur réclame en vertu du dernier traité de paix (cel de la Bucureşti, din 28 mai 1812 – n.n.). L’Ambassadeur propose donc que la Porte accepte l’arbitrage de l’Angleterre, de l’Autriche et de France pour décider ce différend; et la prévient que S.M. l’Empereur de Russie a déclaré vouloir se soumettre à la décision de ces Puissances. Il demande que la Porte se décide au plutôt, et envoye un négociateur à Vienne pour cet objet ou qu’elle se borne en attendant à accepter l’arbitrage, pour ne pas causer de retard dans la conclusion du Congrès”54. Poarta s-a eschivat de la un răspuns categoric referitor la propunerea de arbitraj55, deoarece, potrivit opiniei sale, ea „n’avait rien à démêler avec la Russie, qui exigeait discussion, arbitrage ou garantie, qu’il s’agissait simplement de s’en tenir à la lettre du Traité de paix [de la Bucureşti (n.n.)]”56. Un al motiv de îngrijorare pentru Poartă l-a constituit crearea Sfintei Alianţe, pe care cercurile ei conducătoare o considerau ca fiind „un pacte qui met la Chretienté en opposition avec les ennemis”, adepţii religiei musulmane, manifestând chiar interesul de a adera şi ea57, probabil pentru a anihila, în eventualitatea în care ar exista un astfel de obiectiv, repercusiunile negative pe acest plan. Iată, aşadar, o scurtă trecere în revistă, atât cât am considerat că este necesar pentru a se înţelege cadrul politicii generale în care s-au produs acele mutaţii din sistemul politic european, pe fundalul continuării crizei orientale, determinată de gravele probleme rămase în suspensie în raporturile ruso-turce după încheierea păcii de la Bucureşti din anul 1812. Este şi motivul pentru care Poarta a manifestat acel interes deosebit faţă de amploarea şi direcţiile de evoluţie ale modificărilor care se produceau în raportul de forţe dintre puterile europene. 56 57 54 55

Ibidem, pp. 67-68. Ibidem, p. 68. Ibidem, p. 72. Paul Seraphino, dragomanul Misiunii diplomatice a Suediei de la Istanbul, pe care marele dragoman al Porţii, Iacob Argiropulo, îl chestionase în acest sens, cu prilejul unei întrevederi, despre care Nils Gustav Palin raporta la 11 martie 1816, i-a răspuns însă, „en plaisantant sur la qualité d’infidèles que les Chrétiens et les Musulmans se donnent mutuellement. J’ai aussi decliné une reponse raisonnée. Captivant ma raison devant des expressions aussi augustes, j’ai dit qu’il fallait considérer le traité comme un pacte de tolérance entre les trois Eglises principales de la Chretienté, qui sont les dominantes en Europe ; comme un Souvenir de l’amitié personnelle des Souverains et comme un Boulevard des trônes qu’on cherche dans les sentimens religieux pour prévenir le retour des troubles attribués à l’irréligion” (ibidem, p. 130).

SUMMARY CHANGES IN THE EUROPEAN POLITICAL SYSTEM BETWEEN THE PEACE OF BUCHAREST AND THE OUTBURST OF THE GREEK UPRISING (1812-1821) The historical stage, in which the theme of this intervention is placed, is dominated by the collapse of the large and, apparently, invincible Empire, forged by fire and sword, by Napoleon Bonaparte, by his attempt, almost unreal, to reconstruct it, and also the materialization of the consequences, on short term, of the failure of that attempt. The way in which Napoleon’s attempt ended is well known. Defeated in the great battle of Waterloo, from June 18th 1815, he was forced to abdicate for the second time and was exiled on Elba Island. The final defeat of Napoleon was recorded, in terms of public international law, in the final Act of the Congress of Vienna, signed on June 9th 1815, which stated profound changes in Europe’s political system. Regarding the conception of Alexander I, who did not actively participated to the final defeat of Napoleon at Waterloo, this being the „work” of Wellington and Blucher, about the future legal framework that was to ensure Europe’s political stability, was one of a personal union of the monarchs, based on religious feelings. Therefore he initiated, together with Francis I, the Emperor of Austria, and Friedrich Wilhelm III, the King of Prussia, the Holly Alliance, an act signed on September 26th 1815. Two months later, on November 20th 1815, „The Treaty of the Quadruple Alliance” was signed, representing the „the founding act and, at the same time, the first interpretative act of the European Concert”. And „its most relevant expressions were to be the „diplomatic reunions” (congresses, conferences), among which those from Aix-la-Chapelle (1818), Troppau (1820), Laybach (1821) and Verona (1822)”. The Congress from Aix-la-Chapelle (Aachen), in the autumn of 1818, marked the end of the period in which France was treated as a „defeated enemy” and was admitted in the European Concert. The next Congress, the last that fits the chronologic limits of this intervention, was the one from Troppau, a locality in Silesia, which took place in October 1820. As the one in Laybach, from 1821, this one highlighted the distance that Great Britain took

– 16 –

from its continental allies, because they brought into discussion the matter of intervention to quell the revolutions against the Bourbon monarchy in the Kingdom of the Two Sicilies and in Spain. Despite the British efforts to block any resolution regarding this matter, it was, however, approved. The Spanish problem was left, temporarily, pending. The changes in the European political system were raising the attention and the concern of the ruling circles of the Porte. First of all, because the new balance of forces set after the peace conclusion between the allies and France, could affect the Porte’s interests in the Mediterranean. The news from the circles of the Congress of Vienna caused concern in Istanbul, especially those regarding Russia’s expectation that the Congress would agree to set their frontier on Vistula and would consent that the solving of the Russo-Turkish disputes, which were not solved by the peace Treaty from Bucharest, on May 28th 1812, would remain in the strict framework of the bilateral relations between Russia and the Ottoman Empire, without any interference from a European Power. However, the ruling circles of the Porte were hoping that the Congress would decide to an international guarantee of the integrity of the Ottoman Empire.

Noteworthy is, however, that the Porte did not wait passively this result, but made its own diplomatic demarches, through its Charge d’affaires to Vienna, Ioan Mavrogheni, besides the heads of the delegations of Great Britain, Austria and France that gave reassurances that the territorial integrity of the Ottoman Empire would be guaranteed, but only if the Porte would solve its territorial disputes with Russia. Another reason for the Porte’s concern was the creation of the Holly Alliance, which its ruling circles considered to be directed against the Muslim world, showing, even, her interest to join it, probably to annihilate, in the eventuality it had such an objective, the negative repercussions. Here is, therefore, a brief overview, that we considered necessary, to better understand the general policy framework in which these changes in the European political system took place, in the context of the continuation of the Eastern Crisis, determined by the serious problems left pending, in the RussoTurkish relations, after the conclusion of the peace from Bucharest, in 1812. That is the reason why the Porte showed such a great interest towards the scale and the directions of the changes produced in the balance of forces between the European Powers.

– 17 –

– 18 –

REPERCUSIUNILE PREZENŢEI ARMATEI RUSE DE OCUPAŢIE ASUPRA POPULAŢIEI DIN BASARABIA (1812-1830) Valentin TOMULEŢ

Pornind de la faptul că pierderea independenţei naţionale este un eveniment crucial în istoria oricărui popor, ce afectează întreg procesul obiectiv de dezvoltare a ţării, în acest articol vom insista asupra analizei prejudiciilor cauzate Basarabiei de prezenţa armatei ruse de ocupaţie, staţionată în regiune în anii 18121830. Elucidarea acestor momente particulare ne va permite să determinăm gradul de influenţă al regimului de dominaţie asupra proceselor economice, sociale, politice şi spirituale din Basarabia în sec. al XIX-lea. Istoriografia tributară regimului totalitar-comunist şi paradigmei marxiste dominante a descris unilateral şi tendenţios, iar alteori a falsificat datele şi adevărul istoric privind războaiele ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea, inclusiv consecinţele lor dezastruoase pentru Principatele Române şi, după 1812, Basarabia. Vom pune în discuţie o singură problemă ‒ repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie în Basarabia din momentul anexării ei la Imperiul Rus până la sfârşitul războiului ruso-turc din 1828-1829. Dezastrul economic cauzat Principatelor Române de armatele ruse de ocupaţie în timpul războiului ruso-turc din 1806-18121 a influenţat negativ starea populaţiei şi dezvoltarea economică ulterioară a acestor ţări, a provocat proteste şi revolte din partea diferitor categorii sociale. Populaţia din Principatele Române a fost impusă să îndeplinească prestaţii extraordinare în volume foarte mari în beneficiul armatei ruse. Doar în februarie 1808, administraţia rusă a impus o contribuţie de 30 de piaştri de fiecare locuinţă, ceea ce depăşea de 5 ori plata obişnuită2. Dacă vom lua în consideraţie faptul că, potrivit unor date aproximative din 1808, numărul populaţiei scăzuse şi constituia în Ţara Românească Despre urmările dezastruoase cauzate Ţărilor Române de războiul ruso-turc din anii 1806-1812 a se vedea mai detaliat: Alexei Agachi, „Contribuţia impusă Moldovei şi Ţării Româneşti pentru aprovi­zionarea armatei ruse de ocupaţie în anii 1806-1810”. In: Destin românesc. Revista trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău-Bucureşti, 1994, Nr. 1, pp. 66-76; Idem, „Situaţia financiară a Moldovei şi Munteniei sub ocupaţia rusă (1806-1812)”. In: Ibidem, 1995, Nr. 4, pp. 3-19; Idem, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812), Chişinău, 2008, pp. 118-349. 2 E. Hurmuzaki. Documente privind istoria României, I, vol. II, Bucureşti, 1874, p. 501. 1

peste un milion de locuitori, iar în Moldova ‒ 960 de mii3, atunci suma cerută de administraţia rusă pentru întreţinerea armatei ruse de ocupaţie era impunătoare. Izvoarele de arhivă atestă numeroase cazuri de proteste şi revolte ale ţăranilor şi orăşenilor, cauzate de desfrâul şi samavolnicia armatei ruse de ocupaţie, descriu fuga în masă a acestora în alte regiuni. Revizorul Saviţki din administraţia preşedintelui Divanelor Principatelor Române recunoştea în 1808 că creşterea dărilor şi prestaţiilor necesare pentru întreţinerea armatei ruse şi samavolnicia boierilor „aduc la ruinarea şi sărăcia gospodăriilor ţărăneşti şi fuga lor în împărăţiile de peste hotare. Orăşenii săraci, ciocnindu-se de creşterea permanentă a prestaţiilor şi dispoziţiilor insuportabile legate de îndeplinirea cărăuşiei, părăsesc casele şi averea”4. Creşterea prestaţiilor, tot mai insuportabile, îi face pe ţărani să se adreseze cu plângeri direct Divanului şi preşedintelui Divanelor Principatelor Române. În 1808, după numeroase plângeri, comandantul suprem al armatei ruse, feldmareşalul Prozorovski a fost nevoit să-i scutească pe locuitorii din Moldova de obligaţia de a transporta provizii pentru armată5. Cum constată oficialităţile ruse, fuga ţăranilor din gospodăriile lor l-a impus pe Divanul Moldovei să se adreseze preşedintelui Divanelor cu rugămintea „să-i elibereze pe ţărani de prestarea cărăuşiei, şi această rugăminte a fost salvatoare pentru acest popor credincios”6. Impunerea ţăranilor la lucrări în folosul armatei ruse a afectat şi proprietăţile funciare mănăstireşti. Egumenul Macarie de la mănăstirea Bârnova, într-o cerere din 26 mai 1809 adresată senatorului S.S. Kuşnikov, scria că ţăranii şi ţiganii şerbi „din cauza numeroaselor oprimări (frecvente dări în folosul armatei – V.T.) nu pot îndeplini muncile în folosul mănăstirii”7. Pentru asigurarea necesităţilor armatei administraţia militară deturna dările obligatorii percepute de Divanul Ţării Moldovei în folosul vistieriei, spre Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812). Cu un studiu introductiv de Dr. Teodor Holban, Bucureşti, 1939, p. 48. 4 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 1, inv. 1, anii 1808-1809, d. 590, f. 3. 5 Ibidem, anul 1808, d. 9, p. IV, f. 60. 6 Ibidem, anul 1808, d. 590, f. 18-20 verso. 7 Ibidem, anul 1809, d. 630, f. 32. 3

– 19 –

exemplu goştina8. În 1809, locuitorii Principatului Moldova cereau senatorului S.S. Kuşnikov, preşedintele Divanelor Principatelor Române, anularea acestei dări. Dar acesta a refuzat sub pretextul că goştina „este încasată în folosul armatelor imperiale pe întreaga Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie… şi din acest considerent nu le poate satisface doleanţa”9. Tot în acel an societăţile mic-burghezilor şi a negustorilor din Akkerman s-au adresat lui S.S. Kuşnikov cu plângerea că ei îndeplinesc prestaţii, inclusiv militare, care le cauzează numeroase prejudicii şi cereau anularea lor. Rugămintea mic-burghezilor şi negustorilor din Akkerman nu a fost satisfăcută, pentru că „darea suplimentară percepută asupra oilor, numită bani de goştină (гоштиных денег), este încasată în folosul armatelor imperiale pe întreaga Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie, inclusiv de la reclamanţi, şi din acest considerent plângerea lor nu poate fi satisfăcută”10. Cele mai multe plângeri ale locuitorilor din Moldova adresate Divanului se refereau la abuzurile comandamentului militar, care lua de la populaţie în mod abuziv produse alimentare, furaj, care etc. La 2 martie 1811, Divanul îi propune senatorului V.I. Krasno-Milaşevici să le fie date locuitorilor hrisoave (открытые листы)11, în care să fie indicat ce pot cere şi la ce au dreptul militarii. Senatorul V.I. KrasnoMilaşevici nu a fost de acord să elibereze asemenea acte, deoarece în armată „sunt unele persoane samavolnice care nu respectă dispoziţiile comandamentului şi din acest considerent niciun fel de scrisori de interzicere nu-i pot proteja pe locuitori de aceste abuzuri şi, din Goştină – dare (taxă) anuală percepută în Ţările Române pentru oi, capre şi porci. Exista o deosebire între darea plătită pentru porci şi oi care merg la îngrăşat la munte şi darea impusă străinilor (oaspeţilor) pentru oile şi porcii aduşi în ţară la păscut. În primul caz, avem un fel de impozit direct, obligatoriu pentru toţi locuitorii care folosesc păşunile, devenind o dare generală, la care erau impuse toate categoriile sociale, inclusiv boierii şi clerul, pe întinderea întregii ţări. În al doilea sens, cu înţeles de taxă (vamă) pentru cei care aduc în ţară oi şi porci la păscut. – În: Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 206. 9 ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20. 10 ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20, 37. 11 Hrisov – document prin care, în Ţările Române, domnul acorda o danie, un privilegiu, o imunitate sau întărea un transfer de proprietate. Spre exemplu, după nenumărate plângeri ale ţiganilor, în 1808, Divanul Moldovei a eliberat un hrisov ţiganilor ursari şi lingurari prin care interzicea ispravnicilor şi proprietarilor funciari să-i asuprească pe ţiganii nomazi din Moldova. A se vedea în: В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические и социально-демографические процессы), Кишинев, 1979, c. 60. 8

acest considerent, eliberarea lor locuitorilor o consideră inutilă” 12. Una dintre obligaţiunile cele mai grele ale populaţiei în anii războiului era încartiruirea. Militarii încartiruiţi în casele ţăranilor şi orăşenilor trebuiau să prezinte adeverinţe scrise de ultimii, care să ateste comportamentul în timpul cazării. Dat fiind abuzurile comise împotriva gazdelor/civililor, militarii ruşi falsificau aceste documente. Conform unor date de arhivă, în vara lui 1811, în unele localităţi ale Moldovei militarii care au fost încartiruiţi în casele localnicilor prezentau „adeverinţe despre purtarea lor cuviincioasă nu de la autorităţile locale”, dar „le alcătuiau singuri în limba rusă”13. A fost nevoie de intervenţia lui M.I. Kutuzov, pentru a interzice prezentarea acestor documente false de către militarii ruşi cantonaţi în Principate. Dările impuse populaţiei erau atât de grele şi frecvente, încât au adus la ruinarea gospodăriilor ţărăneşti şi sărăcirea orăşenilor. În 1811, Divanul Principatului Moldova raporta senatorului V.I. Krasno-Milaşevici că nu mai poate aduna mijloacele băneşti necesare pentru procurarea raţiei de carne pentru armată14. În toamna anului 1811, la mari impozite au fost impuşi clerul, boierii şi negustorii15. Creşterea prestaţiilor extraordinare a provocat foamete, care a coincis cu o calamitate naturală – gerurile cumplite din anii 1810-1811. Foametea din 1810-1811 a fost de o gravitate greu de apreciat. Documentele de epocă atestă că, în timp ce ţăranii mâncau coajă de copac, viţă-de-vie şi tescovină măcinată, la frontieră stăteau oprite 100 000 cetverturi de faină, 12 500 cetverturi de crupe şi 55 000 cetverturi de orz şi ovăz cumpărate pe banii vistieriei Moldovei. Foametea determina acte disperate: „mulţi dintre locuitori erau bucuroşi să-şi schimbe copiii pe pâine”16. Populaţia săracă era secerată de boli, ducea lipsă de hrană şi de material de încălzit. A. Nakko scria în această privinţă: „Iarna anilor 1810-1811 a nenorocit şi mai mult acest popor năpăstuit, punându-l într-o situaţie extrem de grea. Bolile şi foamea, în condiţiile unui ger fără precedent şi ale unor viforniţe cumplite, au smuls din mijlocul lui o mulţime de victime şi au rămas pentru totdeauna în memoria poporului ca nişte nenorociri fără precedent, ce pot fi exprimate prin sintagma «Iarna lui Kamenski», 14 15

ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1811, d. 3247, p. IV, f. 547 verso. Ibidem, d. 3248, p. IV, f. 156-157 verso, 165-165 verso. Ibidem, f. 1208-1209 verso. E. Hurmuzaki, Documente privind istoria României, I, vol. II, Bucureşti, 1874, p. 623. 16 Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1816-1812), Chişinău, 2008, p. 143. 12 13

– 20 –

cunoscută fiecărui om chiar şi în timpul de faţă”17. Dezastrul economic provocat de războiul ruso-turc din 1806-1812, precum şi anexarea forţată la Rusia au influenţat negativ dezvoltarea ulterioară a teritoriului dintre Prut şi Nistru în componenţa Imperiului Rus. Prejudiciile economice cauzate de armatele ruse de ocupaţie au fost atât de mari, încât faptul era recunoscut de oficialităţile ruse. Şeful vămilor N. Baikov, autorul studiului „Descrierea succintă a Basarabiei”, datat cu anul 1813, scria: „Această ţară ce abunda în turme (de oi şi bovine – V.T.), jefuită şi pustiită în urma operaţiilor militare din anul 1806 până în 1810, prezenta un vast teritoriu pustiu şi nepopulat”18. Rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, raporta organelor centrale, la 23 februarie 1819, că „Basarabia, în pofida fertilităţii solului, poate fi considerată o provincie dintre cele mai sărace, în care toate cele necesare existenţei sunt de o scumpete neobişnuită, chiar şi armata nu poate fi asigurată cu pâine decât prin livrările speciale din guberniile Podolia şi Herson”19. Ruinarea economică a cauzat mari daune comerţului şi, implicit, a influenţat negativ acumularea iniţială de capital, iar de aici procesul de construire a burgheziei comercial-industriale, îndeosebi a celei naţionale. Ofiţerul Cartierului General al armatei ruse, P.I. Liprandi, întocmind în anii ’20 ai sec. al XIX-lea descrierea istorică a Basarabiei, menţiona că nivelul comerţului nu corespunde condiţiilor obiective: climă favorabilă, sol fertil, posibilităţi de dezvol­ tare ale tuturor ramurilor de producţie, amplasare geografică favorabilă – provincie scăldată de apele Prutului, Nistrului, Dunării şi ale Mării Negre, având trei porturi etc. „Dar, din nefericire, – constată el, – comerţul de aici, fără de care toate aceste avantaje sunt inutile, se află într-o situaţie jalnică”20. Iacov Saburov, care a studiat starea diferitelor ramuri econo­mice ale Basarabiei la 1826, scria că, „fiind înconjurată de trei imperii, dispunând de navigaţia pe Nistru şi delta Dunării, având o climă favorabilă, Basarabia are menirea, din firea lucrurilor, să ocupe o poziţie avansată în comerţul mondial”21. Însă, în ciuda faptului că după anexarea acestui teritoriu А. Накко, „Очерк гражданского управления в Бессарабии, Молдавии и Валахии во время русско-турецкой войны 1806-1812 гг.”. În: ЗООИД, Одесса, 1879, т. XI, с. 305. 18 Arhiva Istorică de Stat din Rusia (AISR), F. 19, inv. 3, d. 129, f. 17 verso. 19 Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 33-33 verso. 20 Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia (AIMSR), F. Arhiva Militaro-Ştiinţifică (AMŞ), d. 18595, f. 12 verso-13. 21 Я. Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826 году, Москва, 1830, c. 21. 17

la Rusia volumul valoric al comerţului exterior era în favoarea Basarabiei, „aceste sume, constată autorul, nu rămân aici, deoarece nu există un comerţ interior care ar fi în stare să le atragă şi să le menţină. O parte din aceşti bani, percepuţi sub formă de impozite şi dări, nimeresc în întregime în veniturile de stat (ale Rusiei – V.T.), ce alcătuiesc aproximativ 3 milioane; cealaltă parte, ce constituie mai mult de jumătate, este cheltuită de moşierii bogaţi în capitalele Rusiei (Sankt Petersburg, Moscova – V.T.) şi, în mare parte, în Viena şi Germania. Iată aproape întreaga rotaţie a celor 10 milioane ce intră; totodată, deoa­rece întreaga sumă de capitaluri comerciale aflate în circulaţie în Basarabia nu depăşeşte 15 milioane, regiunea rămâne ca şi altădată fără capitaluri, în sărăcie”22. Dezastrul cauzat de războiul ruso-turc din 18061812 a căzut pe umerii poporului, afectând întreaga economie a Basarabiei. Acest fapt este confirmat de raportul rezidentului imperial I.N. Inzov din 17 martie 1822, în care se sublinia că populaţia din regiune a fost scutită pe o perioadă de trei ani de impozite nu numai în virtutea respectării condiţiilor Tratatului de la Bucureşti, dar şi „în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, mult necesară după terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ea a suportat multiple greutăţi”23. Oricât ar fi de paradoxal, după sfârşitul războiului ruso-turc, situaţia economică din provincie nu s-a schimbat, deoarece populaţia era obligată să asigure Armata a 2-a rusă, cantonată în Basarabia, cu provizii, furaje, transport, case de locuit etc. Aceste obligaţii au constituit o povară grea pentru populaţie şi, în mod indirect, au inhibat antrenarea ei în relaţiile mărfare. I.M. Hartingh relatează într-o scrisoare adresată la 1 noiembrie 1816 comandantului Armatei a 2-a, contelui Bennigsen, privind planul comisarului pentru aprovizionarea armatei ruse, cneazul Gorceakov: „Cu toată dorinţa mea de a întrebuinţa subvenţiile locale în vederea îmbunătăţirii proviziilor pentru armata rusă, ce au devenit pentru băştinaşi un impozit insuportabil, lipsindu-i de ultimele mijloace pentru propria existenţă, nu găsesc nici cele mai neînsemnate mijloace ce ar face posibilă realizarea planului elaborat de cneazul Gorceakov”24. Gorceakov propunea ca armata rusă să fie asigurată cu provizii pe seama stabilirii unor preţuri fixe la Ibidem, p. 22. AISR, F. 1308, inv. 1, d. 3, f. 2. 24 AIMSR, F. Armata Moldovenească (AM), inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48. 22 23

– 21 –

produsele alimentare: un cetvert25 de făină – 19 ruble, un cetvert de crupe – 22 ruble, preţuri neconvenabile pentru localnici. În plus, el propu­nea să fie interzis exportul de cereale peste hotare, metodă bine cunoscută la care apelau des autorităţile ruse şi care a afectat dezvoltarea social-economică, în primul rând comerţul, şi nu numai al Basarabiei, dar şi al Rusiei26. I.M. Hartingh scria în legătură cu aceasta că „nu este cazul de a aduce dovezi de pe timpuri că limitarea comerţului, prin care se frânează toate ramurile industriei, a devenit cauza sărăciei totale, nemaivorbind de reducerea veniturilor particulare ale locuitorilor, acestea fiind totalmente diminuate de restricţiile stabilite în comerţ; ca rezultat, erau subminate finanţele vistieriei statului”27. Expunându-şi părerile privind aprovizionarea armatei ruse cu provizii, I.M. Har­tingh constata că „interzicerea exportului de cereale peste hotare este un mijloc nociv pentru stat”28. Aprovizionarea armatei cu provizii prejudicia substanţial dezvol­tarea economică a Basarabiei nu numai din cauza frecventelor restricţii în exportul de cereale, dar şi din cauza reducerii preţurilor – din lipsa mijloacelor băneşti de care avea nevoie departamentul de aprovizionare. Numai către anul 1823 intendenţa Arma­tei a 2-a le datora locuitorilor Basarabiei pentru asigurarea armatei cu provizii mai mult de 300 mii ruble29. I.M. Hartingh scria în legătură cu aceasta: „Ei (comi­sionarii – V.T.), în loc să se ocupe într-adevăr de aprovizionarea armatei cu provizii, se ocupă cu împărţirea banilor din vistieria statului, dându-se drept apărători fideli ai profitului în vistieria statului. Reducând preţurile, au cauzat creşterea impozitului pentru locuitori. Armata, nefiind asigurată cu pâine, este nevoită să se hrănească de pe seama locuitorilor, iar acest mod de aprovizionare este contra plată, preţurile la pâine fiind stabilite samavolnic de către comisionar. Aşa a procedat şi cneazul Gorceakov în regiunea Basarabia”30. Autorităţile locale explicau jaful comis de armata rusă prin faptul că „departamentul de aprovizionare nu dispune de mijloace pentru a trimite la timp sumele necesare”31. Cetvért, cetvérturi (четверть) – veche măsură de capacitate rusă: 1 sfert de grâu de toamnă – 9 puduri 25 funţi; grâu de primăvară – 9 puduri 7 funţi; secară – 8 puduri 34 funţi; porumb – 5 puduri; ovăz – 5 puduri 25 funţi; mei – 7 puduri 17 funţi. În unitate de măsură românească, 2,5 cetverturi erau egale cu o chilă. 26 AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48 verso, 51, 52 verso. 27 AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48 verso. 28 Ibidem, f. 49 verso. 29 AISR, F. 1263, inv. 1, d. 359, f. 320. 30 AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, d. 50 verso-51. 31 Ibidem, f. 49. 25

Prin urmare, asigurarea permanentă cu provizii a armatei ruse cantonate în Basarabia a cauzat prejudicii dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti, deoarece ţăranul nu totdeauna putea să-şi realizeze surplusul de produse la preţuri rezonabile, fapt care a frânat încadrarea gospodăriilor ţărăneşti în relaţiile mărfare. Situaţia se complica şi mai mult în timpul războaielor, când populaţia era supusă unor prestaţii extraordinare în ce priveşte atât forţa de muncă, cât şi mijloacele de transport şi forţa de tracţiune, materialele de construcţii pentru repararea cetăţilor, drumurilor şi podurilor, transportarea încărcăturilor militare etc. Istoriografia din RSSM a prezentat prestaţiile suprasolicitante impuse de regimul de ocupaţie ţarist drept sprijin voluntar şi ajutor real activ acordat armatei ruse de populaţia din provincia anexată32, pe când sistemul de prestaţii stabilit forţat în perioada de dominaţie otomană – drept o formă grea de dependenţă33. O asemenea modalitate de studiere a războaielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea a permis istoriografiei oficiale moldoveneşti să treacă conştient cu vederea problema urmărilor dezastruoase ale războaielor ruso-turce pentru dezvol­tarea social-economică a Basarabiei. Declanşarea crizei orientale în anii ’20 ai sec. al XIX-lea şi evoluţia ei într-un nou război ruso-turc în anii 1828-1829 au căzut ca o povară pe umerii românilor. Ocupaţia militară rusă şi sarcinile care au revenit Principatelor Române în aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie au cauzat prejudicii mari populaţiei. Agentul consular al Franţei, Viollier, scria cu această ocazie că noua invazie rusă i-a costat pe români „mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc”34. A determina numărul militarilor care s-au aflat în Basarabia în perioada războiului este destul de anevoios. Autorităţile locale, într-un raport din 1828, scriau în această privinţă: „Numărul armatei aflate în această regiune şi timpul cantonării ei aici sunt imposibil de determinat, din considerentul că pe parcursul celor trei ani la rând armatele au trecut neîntrerupt prin regiune, la început peste hotare în Turcia şi Moldova, în legătură cu ostilităţile purtate cu Poarta Otomană, Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197. Pavel V. Sovetov, „Cât a costat Ţării Moldovei dominaţia străină (Formele economice de dependenţă a Moldovei în sec. al XVI-lea – începutul sec al XVIII-lea)”. În: Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, 1990, nr. 4. p. 24. Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197. 34 Istoria Românilor: constituirea României moderne (18211878), vol. VII, tom. I (coord. acad. Dan Berindei), Bucureşti, 2003, p. 78. 32 33

– 22 –

iar acum aceleaşi armate trec prin Basarabia înapoi, neoprindu-se aici pentru cantonare permanentă, în afară de câteva batalioane de rezervă şi regimente de cazaci ce întreţin paza de frontieră la hotar, care sunt înlocuite la discreţia comandamentului, şi în afară de paza internă”35. Numai paza internă, conform aceluiaşi raport din 1828, constituia 2 465 militari: 1 637 – în oraşul Chişinău, 138 – în Ismail, 184 – în Akkerman, 166 – în Bender, 176 – în Bălţi şi 164 – în Hotin36. O problemă majoră era aprovizionarea armatei. La începutul războiului ruso-turc din 1828-1829, în magaziile de rezervă mobile37 ale Armatei a II-a ruse erau stocate 96 266 cetverturi de faină şi 9 669 cetverturi de crupe. Comandantul P.D. Kiseleff menţiona că aceste stocuri constituiau doar strictul necesar pentru un termen de cinci luni de asigurare a Armatei a II-a, care număra 100 mii ostaşi38. Izvoarele de arhivă, depozitate în fondul Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (F. 2), dovedesc că etichetatul sprijin şi ajutor real acordat activ armatei ruse de populaţia provinciei în timpul războiului constituie nu altceva decât prestaţii extraordinare impuse populaţiei Basarabiei în legătură cu situaţia militară. Conform izvoarelor de arhivă, locuitorii Basarabiei au fost impuşi la asigurarea mijloacelor de transport pentru transportarea greutăţilor, proviziilor, fânului, sării şi bolnavilor, repararea drumurilor, podurilor şi acoperişurilor, construirea şi repararea întăriturilor, construirea grajdurilor temporare pentru cai, repararea cordoanelor provizorii construite în partea stângă a Dunării, acordarea de ajutor la construirea podurilor plutitoare pe Nistru şi Dunăre, păşunatul cailor şi boilor de tracţiune donaţi de către stat armatei, pregătirea fânului pentru necesităţile armatei, pregătirea pesmeţilor etc. Aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie a căzut pe umerii populaţiei autohtone (care dispunea de cel mai puţin pământ şi care nu beneficia de înlesnirile şi privilegiile acordate coloniştilor bulgari, găgăuzi, germani, evrei ş.a.), fapt înveterat în Proclamaţia din 25 aprilie 1828 a feldmareşalului P.H. Wittghenstein, comandantul Armatei a II-a ruse, adresată populaţiei Basarabiei cu ocazia intrării armatei ruse în Principatele Române: „Lăcuitorii de toate stările! Priimiţi

pre vitejii ostaşi rosieneşti ca pre fraţii şi ca pre apărătorii voştri cei fireşti. Sârguiţi-vă a agiutora mişcările armiei şi a o îndestula pre ea la cele mai neapărate trebuinţi; arătaţi noao dovezi a dragostei voastre de demult cunoscute către Imperia care cu neadormire apără dreptăţile voastre”39. Într-un alt rescript, P.H. Wittghenstein sublinia că populaţia urma să-şi îndeplinească datoria cu zel, căci au fost cunoscute cazuri în trecut când, din cauza că nu dispuneau de mijloace pentru a se asigura cu hrană, oamenii lăsau totul şi se salvau prin fugă, iar ţara treptat se depopula40. Prin urmare, populaţia Principatelor Române şi a Basarabiei era preîntâmpinată de războiul ce urma să înceapă şi era avertizată de cheltuielile ce se preconizau. Vom insista asupra analizei doar a unor prestaţii depistate până la acest moment, impuse populaţiei din Basarabia în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829. Reieşind din considerentul că Basarabia era separată de două cordoane sanitaro-vamale – unul la Nistru, iar celălalt la Prut şi Dunăre, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov, prin dispoziţia din 30 iulie 1829, propune să fie deschise puncte de depozitare a proviziilor, furajelor şi muniţiilor pentru armată la Nistru – la Movilău, Dubăsari şi Tiraspol, iar la Prut şi Dunăre – la Sculeni, Leova şi Reni şi în locurile unde administraţia regională ar fi considerat necesar41. În partea dreaptă a Nistrului, asemenea puncte au fost instituite la Bender, Criuleni şi Otaci42. Prin dispoziţia din 31 iulie 1829, M.S. Voronţov îi cerea guvernatorului civil al Basarabiei ca şefii de poliţie să răspundă nemijlocit de stocarea şi paza proviziilor, furajelor şi muniţiilor în Sculeni, Leova şi Reni43. Transportarea produselor alimentare, furajelor şi muniţiilor de la Prut şi Dunăre pe teritoriul Principatelor Române a fost încredinţată general-locotenentului Jeltuhin, generalului aghiotant Cernâşev şi generalului de cavalerie, contele Vitte44. Prezintă interes sugestiile lui M.S. Voronţov privind modalitatea de transportare a proviziilor. În aceeaşi dispoziţie din 30 iulie 1829 el scria că „odată cu instituirea cordoanelor sanitare nu ne putem aştepta la o angajare voluntară a cărăuşilor nu numai la preţuri moderate, dar şi la preţuri mari; deci, această măsură Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia. I (1812-1830), Bucureşti, 1993, p. 198. 40 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV, supl. I (1781-1849), Bucureşti, 1881, p. 331. 41 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1315, f. 10. 42 Ibidem, f. 20-20 verso. 43 Ibidem, f. 22. 44 Ibidem, f. 10 verso. 39

ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 12. 36 Ibidem, f. 64. 37 Magazie de rezervă mobilă – depozit mobil instituit de administraţia militară rusă în timpul ostilităţilor militare, în scopul asigurării armatei cu muniţii şi provizii. 38 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor (1781-1849), vol. II, suplimentul I, Bucureşti, 1889, p. 332. 35

– 23 –

urmează a fi impusă locuitorilor Basarabiei, în schimbul unei plăţi stabilite la propunerea mea şi aprobate de comandantul suprem al armatei”45. Cât priveşte transportarea muniţiilor de la Nistru în interiorul Basarabiei şi la centrele de depozitare la Prut şi Dunăre, M.S. Voronţov îl ruga pe guvernatorul civil să le asigure cărăuşilor o plată echitabilă46. În pofida acestor măsuri, ţăranii erau nemulţumiţi de prestaţia la care au fost impuşi, din considerentul că prin aceasta erau distraşi de la agricultură, nu puteau să-şi lucreze la timp ogoarele, în plus, istoveau forţa de tracţiune. Sumele alocate pentru plata cărăuşilor nu erau, de cele mai multe ori, suficiente pentru achitarea serviciilor. În raportul din 6 noiembrie 1826 a comisionarului de clasa a 9-a Dobrovolski, adresat guvernatorului civil al Basarabiei, Sorokunski, se menţiona că din judeţele Hotin şi Iaşi au fost transportate din Isakoveţ la centrele de depozitare de la Prut şi Dunăre 5 000 cetverturi de făină şi crupe, din Otaci – 12 000 cetverturi de făină, 4 000 cetverturi de crupe şi 4900 cetverturi de ovăz, din Cosăuţi (vizavi de Iampol) – până la 4 000 cetverturi de făină şi crupe şi din Camenca – 5 000 cetverturi de făină şi crupe. Prin urmare, suma trimisă de Dobrovolski, în valoare de 63 799 rub. 50 kop., alocată pentru transportarea proviziilor nici pe departe nu era suficientă şi, pentru a nu provoca nemulţumirea cărăuşilor, el a fost nevoit să împrumute, pentru o anumită perioadă de timp, o parte din bani din suma alocată pentru furnizarea produselor alimentare47. Asigurarea armatei ruse cu mijloace de transport şi cu braţe de muncă constituia o formă grea de prestaţie extraordinară, la care era impusă populaţia Basarabiei. Cu ajutorul carelor trase de 6 sau 8 boi erau transportate muniţiile, echipamentul, proviziile, răniţii, bolnavii şi chiar trupele militare aflate în trecere prin Basarabia. Potrivit unor date incomplete, numai în anul 1829, 48 de sate din judeţul Iaşi au pus la dispoziţia armatei 1 038 de care, iar 8 sate din judeţul Hotin – 163 de care cu căruţaşi48. Pentru unele sate din judeţul Iaşi prestaţiile erau destul de grele. Spre exemplu, locuitorii satului Chişcăreni au pus la dispoziţia armatei ruse 110 care, cei din Albineţ – 55, Slobozia-Panait – 54, Ezăreni – 40, Şişieni – 33, Căzăneşti – 30, Mândâc – 28, Cârpeşti – 28, Buşilo – 23, Ghiliceni – 20 de care cu căruţaşi etc.49. Nu mai uşoare erau prestaţiile pentru satele din judeţul Hotin. De exemplu satul Tabani, 47 48 49 45 46

Ibidem. Ibidem, f. 18. Ibidem, d. 1432, f. 185. Ibidem, f. 118-119. Ibidem, f. 118-118 verso.

care număra la 1830 doar 78 de gospodării50, a pus la dispoziţia armatei ruse 30 de care cu căruţaşi51. Spre regret, izvoarele de arhivă nu permit să stabilim numărul total de care şi cărăuşi puşi la dispoziţia armatei ruse de populaţia Basarabiei în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829. Cert este faptul că cantitatea de provizii şi muniţii transportată pe teritoriul Basarabiei era destul de mare şi locuitorii, cu greu, puteau îndeplini această prestaţie. Comandantul militar al armatei ruse deseori îi forţa pe guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei şi pe guvernatorul civil al Basarabiei să grăbească transportarea muniţiilor şi a proviziilor. La 13 aprilie 1829, intendentul suprem, obligat să asigure armata activă cu alimente, senatorul Abakumov, îi scria din Galaţi viceguvernatorului Golubţov să grăbească exportul pâinii din Dubăsari în Galaţi sau Reni. Pâinea pregătită pentru export de către guvernatorul civil din Kameneţ urma să fie transportată cu carele locuitorilor din regiune52. Ca rezultat, în perioada 22 martie-12 aprilie 1829 au fost transportate din Dubăsari la Reni cu carele locuitorilor 10 583 cetverturi de făină, 1 315 cetverturi de crupe, 7 382 cetverturi de ovăz, 3 494 cetverturi de orz şi 24 527 de saci cu alte provizii53. La 30 august 1829, M.S. Voronţov îi cerea guvernatorului civil al Basarabiei să întreprindă măsuri energice pentru a asigura transportul a 67 619 de puduri de obuze trimise din Kaluga pentru flota rusă de pe Dunăre54. Situaţia s-a complicat la mijlocul lunii septembrie 1829, când pe ambele maluri ale Nistrului – la Isakoveţ, Movilău, Iampol, Camenca şi Parcani – au fost depozitate şi urmau a fi transportate la Reni 56 743 mii cetverturi de făină, 7 465 cetverturi de crupe şi 4 946 cetverturi de ovăz55. Asigurarea forţei de tracţiune cu furaje în timpul transportării produselor alimentare, furajelor şi muniţiilor de la centrele de depozitare de pe Nistru la cele de pe Prut şi Dunăre constituia o prestaţie extraordinară, la care era impusă populaţia Basarabiei. La 24 iulie 1829, ispravnicul de Orhei îi scria viceguvernatorului Climşa că a primit de la Administraţia Financiară a Basarabiei 40 032 rub. 24 cop. pentru procurarea a 57 116 puduri de fân pentru hrana a 36 548 de boi şi a 1 857 de cai folosiţi pentru transportarea proviziilor şi muniţiilor din Dubăsari la Reni56. 52 53 54 55 56 50 51

– 24 –

Ibidem, d. 1485, f. 29. Ibidem, d. 1432, f. 118 verso. Ibidem, f. 30. Ibidem, f. 53-59. Ibidem, f. 133, 135. Ibidem, f. 148. Ibidem, f. 82-82 verso.

Populaţia de la frontiera de apus a Basarabiei, în special din localităţile unde erau depozitate proviziile şi muniţiile pentru armată, era nevoită să pună la dispoziţie încăperi care să servească ca depozite. La 31 iulie 1829, ocolaşii din târguşorul Lipcani îi raportau judecătorului din Hotin, iar la 3 august acesta îi scria viceguvernatorului Climşa că, din cauza că lipsesc construcţii de stat pentru depozitarea proviziilor şi muniţiilor pentru cerinţele armatei, comisionarul de clasa a 14-a Maslovski foloseşte casele locuitorilor din Lipcani, care se află foarte aproape una de alta, sunt foarte vechi, şubrede şi acoperite cu stuf şi că, în caz de incendiu, pot fi aduse mari prejudicii proviziilor depozitate57. O altă prestaţie grea la care au fost impuşi locuitorii Basarabiei era aprovizionarea armatei ruse cu furaj. În acest scop au fost create rezerve speciale de fân pentru armată. Doar în judeţul Hotin, în 18281829 au fost colectate 78 550 puduri de fân pentru necesităţile armatei58. Războiul ruso-turc din 1828-1829 a orientat comerţul provinciei spre satisfacerea cerinţelor armatei de ocupaţie ruse dislocate în Principatele Române şi alte state balcanice. Conform deciziei senatului rus din 22 iunie 1828, în timpul războiului au fost anulate toate taxele vamale la diverse produse: cereale, făină, crupe, vite (în afară de armăsari), unt, ulei de in şi de cânepă, miere, carne, icre şi ceai, exportate din Basarabia şi diferite gubernii pe cale terestră, prin punctele vamale de la Prut şi Dunăre, începând de la Sculeni şi până la punctele vamale de la Marea Neagră, cu condiţia că această decizie nu va servi drept pretext pentru exportul de contrabandă prin Moldova în alte state europene59. Războiul ruso-turc din 1828-1829 a cauzat mari incomodităţi centrului regional – oraşul Chişinău, care a devenit punctul principal de evacuare a dezertorilor şi răniţilor60. Numeroasele prestaţii exagerate la care a fost impusă populaţia Basarabiei au prejudiciat dezvoltarea agriculturii, au înrăutăţit situaţia ţăranilor, limitând substanţial capacitatea lor de a executa aceste prestaţii. Despre situaţia deplorabilă creată în Basarabia în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 aflăm din scrisoarea mareşalului nobilimii, consilierului de stat Başotă din 23 martie 1829 adresată guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. 57

Voronţov61. Acesta încerca să-i lămurească lui M.S. Voronţov cauzele care au înrăutăţit la maximum situaţia populaţiei, în general, şi a ţărănimii, în particular: invaziile de lăcuste din anii precedenţi, care au distrus în multe locuri semănăturile; epidemia care a cuprins toate judeţele şi, nefiind lichidată, a nimicit jumătate din vitele cornute, care constituiau unul dintre izvoarele de bază ale venitului ţărănimii; îndeplinirea prestaţiilor de război, îndeosebi transportarea pe timp de iarnă a proviziilor şi muniţiilor militare necesare armatei; spiritul slab de organizare al administraţiei locale şi al funcţionarilor, având drept consecinţă greşeli evidente în sfera de administrare a economiei provinciei. Astfel, vitele cornute mari au fost nimicite: începând cu luna mai 1828 şi până la data redactării scrisorii au pierit mai mult de 40 mii de boi, cu care agricultorii locali nu numai că îşi lucrau ogoarele, dar îşi satisfăceau cerinţele proprii, la fel şi cele obşteşti; semănăturile obişnuite de toamnă în regiune lipseau, iar speranţele în cele de primăvară erau nule; în lipsa industriei, izvoarele bunăstării populaţiei erau creşterea vitelor şi agricultura, dar, cum s-a constatat mai sus, localnicii au fost privaţi de aceste ramuri62. Situaţia critică în care s-a pomenit Basarabia în primăvara anului 1829 îl îngrijorează pe M.S. Voronţov. În scrisoarea din 12 aprilie 1829 adresată comandantului Armatei a II-a ruse, generalului I.I. Diebici, M.S. Voronţov recunoştea şi confirma argumentele aduse de mareşalul nobilimii din Basarabia, Başotă. Informaţiile survenite din Basarabia au fost verificate de M.S. Voronţov prin intermediul adjutantului său, care scria că „majoritatea locuitorilor au pierdut forţa de tracţiune, iar faptul că mulţi din ei sunt încadraţi în îndeplinirea serviciului de corvoadă îi lipseşte de posibilitatea de a se ocupa de lucrările agricole şi de a cultiva la timp ogoarele”63. M.S. Voronţov constata că într-o situaţie similară s-au pomenit şi coloniştii aşezaţi în regiune, în pofida faptului că „situaţia lor a fost totdeauna mai bună, din considerentul că ei beneficiau de privilegii, dispuneau de un lot mult mai mare de pământ, iar pe timp de pace erau scutiţi de încartiruire şi alte prestaţii în natură”64. Pentru a redresa situaţia din regiune, M.S. Voronţov propunea ca, după terminarea războiului, locuitorilor Basarabiei să li se acorde privilegii la achitarea prestaţiilor de stat pentru o perioadă de doi ani, în legătură cu situaţia de război, scutindu-i concomitent şi de plata restanţelor

58

61

Ibidem, d. 1315, f. 32-32 verso. Ibidem, d. 2730, f. 15. 59 AISR, F. 560, inv. 4, d. 435, f. 2; Коммерческая газета, 1828, № 57, 18 июля. 60 Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993, pp. 76-77.

63 64 62

– 25 –

AIMSR, f. AM, inv. 184 „a”, d. 112, cert. 88, f. 3-4. Ibidem, f. 3-3 verso. Ibidem, f. 1 verso. Ibidem, f. 2.

la prestaţii. Voronţov, prin intermediul ministrului de interne, intenţiona să se adreseze împăratului pentru a obţine privilegiile solicitate65. Numărul enorm de trupe militare care au împânzit Basarabia şi care urmau a fi întreţinute de populaţia locală cauza mari prejudicii, crea probleme în relaţiile cu populaţia civilă. Conform calculelor efectuate de cercetătorul Igor Ojog, populaţia Basarabiei, care, conform datelor statistice din 1827, număra 583 868 de persoane, a întreţinut pe teritoriul său în vara anului 1827 cca 30-40 mii de soldaţi; spre sfârşitul lui septembrie – 70 mii, iar de la sfârşitul toamnei lui 1827 până la 26 aprilie 1828 – peste 106 mii de soldaţi66. Prezintă interes plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia, încartiruirea fiind o povară insuportabilă pentru locuitorii multor sate, târguşoare şi oraşe din provincie. De menţionat că istoriografia sovietică din Republica Moldova a trecut conştient cu vederea această problemă. În culegerea de documente dedicată situaţiei ţăranilor şi mişcării ţărăneşti din Basarabia în anii 1812-1861, alcătuită de I.A. Anţupov şi C.P. Krîja­novskaia, din cele 65 de documente referitoare la perioada 1812-1828 (Partea I), un singur document (nr. 19) se referă la această problemă. Şi acela doar tangenţial. Este vorba de dispoziţia guvernatorului Basarabiei, I.M. Hartingh, din 20 iunie 1816, adresată Departamentului II al Guvernului Regional, privind amplasarea abuzivă a celor 224 de militari ai regimentului Ohotsk în ţinutul Orhei, fără a se indica prejudiciile materiale şi morale cauzate de militari locuitorilor acestui ţinut67. Nu diferă în acest sens nici partea a doua a aceleiaşi culegeri de documente. Astfel, din cele 47 de documente cu referinţă la aceeaşi perioadă, un singur document, datat cu 23 ianuarie 1828, relatează despre transportarea muniţiilor pentru armata rusă, prestaţie la care au fost impuse cele 1 497 de familii de colonişti (se lua câte un car de la 37 de familii)68. Nu mai bine stau lucrurile şi în lucrările monografice dedicate diferitelor categorii sociale şi sistemului de impozitare a acestora. Informaţiile cu referire la această temă sunt fragmentare, superficiale şi nu redau Ibidem. Igor Ojog, „Aspecte din activitatea militară a lui P.D. Kiselev în Basarabia”. În: Omagiu lui Vladimir Potlog şi Constantin Drachenberg la 70 de ani, Chişinău, 1997, p. 191. 67 Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861 годы). Сборник документов. Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Часть I, Кишинев, 1962, c. 39. 68 Ibidem, Partea a II-a, Chişinău, 1969, pp. 95-96. 65 66

un tablou amplu al situaţiei. Doar în lucrarea cercetătorului Dinu Poştarencu dedicată anexării Basarabiei la Imperiul Rus, apărută recent, este consacrat un paragraf special încartiruirii militarilor ruşi în Basarabia după anexare, dar care cuprinde o perioadă de timp destul de scurtă, doar anul 181369. Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818 (tabelul 1), de la anexarea ei la Imperiul Rus până la adoptarea „Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818”, în baza doar a unui fond de documente – Fondul 2 (Cancelaria guvernatorului Basarabiei). Analiza datelor generalizate în tabelul 1 ne permite să constatăm că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în pofida diverselor „privilegii” acordate diferitor categorii sociale şi a intereselor majore de a crea în provincie o atmosferă atractivă pentru popoarele balcanice, situaţia populaţiei s-a înrăutăţit cu mult, fapt confirmat de numeroasele plângeri şi reclamaţii ale ţăranilor şi orăşenilor. Potrivit datelor din tabelul 1, protestele şi revendicările care au avut loc în Basarabia în această perioadă pot fi grupate în 8 categorii vizând: abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor ş.a. – 373 (36,4%); prestaţiile, impozitele şi dările exagerate – 318 (31%); abuzurile militarilor ruşi – 133 (13%); strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru – 93 (9,1%); fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut – 62 (6%); abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi – 31 (3%); restricţiile în comerţul interior şi exterior – 13 (1,3%) şi informaţii cu privire la mişcarea haiducească sau la acte de tâlhărie – 3 (0,3%). Este semnificativ faptul că din cele 1026 de proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă, 523 (51%) au revenit ţinutului Orhei, care era cel mai mare după teritoriu, includea cele mai multe aşezări rurale şi urbane, avea cea mai densă populaţie şi, principalul, avea cele mai multe aşezări ţărăneşti (răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti, cele mai multe biserici – respectiv, cel mai mare număr de oameni cărturari, care puteau scrie plângeri, era cel mai aproape de centrul regional Chişinău etc. Ţinutul Orhei era urmat de ţinuturile: Tomarova – cu un număr de 87 (8,5%) de proteste, Bender – 85 (8,3%), Soroca – 72 (7%), Iaşi – 67 (6,5%), Codru –

69

– 26 –

Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chişinău, 2006, pp. 178-180.

61 (5,9%), Greceni – 50 (4,9%), Hotin – 48 (4,7%) şi Hotărniceni – 33 (3,2%). Prin urmare, mai mult de jumătate din numărul total de proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia în anii 1812-1818 au avut loc în ţinutul Orhei. Datele ce reflectă plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1812-1818 sunt sistematizate în tabelul 2. După numărul plângerilor adresate de diferite categorii sociale din Basarabia în această perioadă de timp, plângerilor ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia le revine locul al treilea. Datele din tabelul 2 arată că 127 (95,5%) din cele 133 de plângeri au fost înaintate guvernatorului civil al Basarabiei de către locuitori în anii 1812-1816; 58 (43,6%) de plângeri au fost din partea locuitorilor din ţinutul Orhei, 17 (12,8%) – din ţinutul Tomarova, 16 (12%) – din ţinutul Hotin, 14 (10,5%) – din ţinutul Bender, 9 (6,8%) – din ţinutul Iaşi, 7 (5,3%) – din ţinutul Hotărniceni, 4 (3%) – din ţinutul Soroca şi 3 (2,3%) – din ţinutul Codru. Prejudiciile materiale şi morale aduse locuitorilor nu cunoşteau limite. Ţăranilor li se luau produsele alimentare, fânul pregătit pentru iernatul vitelor, căruţele pe care ei le foloseau la muncile agricole etc., fără a li se plăti; în unele cazuri, ţăranii erau chiar brutalizaţi şi bătuţi. La 24 octombrie 1812, locuitorii din ţinutul Orhei se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că regimentele militare, postate pe linia de frontieră, le cauzează diferite ofense şi oprimări. Guvernatorul a intervenit pe lângă generalul I.M. Hartingh, şeful militar al forţelor armate ruse aflate în Basarabia, pentru ca comandantul unităţilor militare să-şi mute reşedinţa din satul Costeşti în Făleşti, aceasta pentru soluţionarea mai rapidă a plângerilor70. În plângerile din toamna anului 1812 (octombrienoiembrie), adresate guvernatorului civil al Basarabiei de către ţărani (satele Boghiceni, Păuleşti, Hânceşti, Bravicea, Târzieni, Leuşeni, Şişcani, ţinutul Orhei; Şişcăuţi, ţinutul Hotin; Curătura, ţinutul Soroca; Gangura şi Baccealia, ţinutul Hotărniceni; Teliţa, ţinutul Bender etc.), aceştia se revoltau împotriva militarilor încartiruiţi în satele lor, care le aduc diferite prejudicii, luându-le produsele alimentare, fânul pentru iernatul vitelor, căruţele şi alte bunuri, fără a le plăti, în plus ofensându-i şi oprimându-i71.

Insuportabilă ca prestaţie pentru orăşeni şi ţărani era încartiruirea trupelor ruseşti care staţionau în Basarabia. Drept confirmare servesc plângerile orăşenilor adresate guvernatorului civil al Basarabiei. La 18 februarie 1813, comunitatea creştinilor din Hotin se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea să-i scutească pe membrii ei „de încartiruire, să-i apere de cerinţele exagerate ale militarilor de a-i asigura cu carne, lemne de foc etc.”72. La 10 ianuarie 1814, ţăranii din satele Cainari şi Cainara, ţinutul Hotărniceni, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva căpitanului Muratov şi militarilor încartiruiţi în aceste sate, care „îi asupresc peste măsură: le iau caii şi căruţele, cer de la ei pâine, găini etc.”73. La 7 august 1814, ţăranii din satul Budeşti, ţinutul Orhei, îi scriu guvernatorului civil al Basarabiei că militarii încartiruiţi în satul lor îi asupresc şi îi bat74. Pentru a-şi camufla fărădelegile şi crimele comise în timpul încartiruirii, comandanţii de regiment îi impuneau pe ţărani să le scrie adeverinţe ce ar confirma comportamentul adecvat al militarilor. De cele mai multe ori însă aceste adeverinţe nu redau realitatea. Spre exemplu, conform unui raport al autorităţilor locale din 6 februarie 1814, răzeşii din satul Ialoveni şi ţăranii din satul Steţcani, ţinutul Orhei, refuzau să dea adeverinţe de conduită corectă în relaţiile cu ei pentru ostaşii regimentului 57 vânători. Administraţia locală argumenta astfel refuzul ţăranilor: „locuitorii acestei localităţi au prezentat asemenea recipise nu din propria voinţă, ci fiind obligaţi de militari”75. La 10 iulie 1816, ţăranii din satele Drăguşeni, Pereni, Paşcani, Cristeşti, Scoreni, ţinutul Orhei, au refuzat să dea comandantului regimentului de vânători o adeverinţă care ar fi dovedit „corectitudinea de care au dat dovadă militarii în timpul încartiruirii”, motivând că comandantul regimentului nu le-a plătit ţăranilor pentru produsele alimentare puse la dispoziţia ostaşilor76. Abuzurile militarilor îi determinau pe locuitori să se adreseze guvernatorului civil cu cereri de a li se uşura situaţia sau de a fi scutiţi de încartiruire. La 29 februarie 1816, răzeşii şi ţăranii din satul Ialoveni, ţinutul Orhei, se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea să li se „acorde unele facilităţi în ceea ce priveşte încartiruirea celor două unităţi de artilerie repartizate în satul lor şi să li se plătească

ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 58 71 Despre plângerile ţăranilor şi orăşenilor din toamna anului 1812 împotriva abuzurilor armatei ruse a se vedea mai amănunţit: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 35-214.

73

70

74 75 76 72

– 27 –

ANRM, F. 2, inv. 1, d. 78, f. 7 verso. Ibidem, d. 237, f. 119 verso-120. Ibidem, d. 233, f. 28. Ibidem, d. 237, f. 511 verso-512. Ibidem, d. 467, f. 87 verso-88.

pentru furajul luat de la ei în mod forţat”77. În schimb, locuitorii satului Sânger (Sângereni), ţinutul Hotin, se adresează, în aceeaşi zi de 29 februarie 1816, guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea ca, în genere, „să-i mute din satul lor pe militari, invocând că ei sunt foarte săraci şi nu pot face faţă încartiruirii îndelungate a acestora”78. Abuzurile militarilor comise împotriva populaţiei în timpul încartiruirii i-au impus pe unii locuitori să-şi părăsească locuinţele. La 10 iulie 1816, comunitatea moldovenilor şi cea a armenilor din târguşorul Orhei se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva companiei de artilerie a colonelului Kravţov, încartiruită în această localitate, pentru faptul că militarii „au cauzat comunităţilor mari prejudicii şi i-au asuprit pe locuitori peste măsură; [...] unii din ei, nemaiputând suporta greutăţile, au fugit din târguşor”79. Nemulţumiţi de povara grea a încartiruirii, ţăranii şi orăşenii organizau manifestări deschise. La 21 aprilie 1816, locuitorii din ţinutul Soroca se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că sunt asupriţi peste măsură. Mai mult ca atât, manifestările ţăranilor au luat proporţii. Situaţia creată l-a determinat pe guvernator să emită o dispoziţie adresată guvernului provinciei Basarabia, ca acesta „să întreprindă toate măsurile pentru a-i linişti pe ţăranii revoltaţi din cauza prejudiciilor provocate de încartiruire”80. Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform principalelor forme de manifestare în anii 1819-1828 (tabelul 3), de la adoptarea Regulamentului din 1818 până la lichidarea în 1828 a autonomiei Basarabiei şi începutul războiului ruso-turc din 1828-1829. Analiza datelor generalizate în tabelul 3 ne permite să constatăm că, spre deosebire de perioada precedentă (anii 1812-1818), în care am stabilit convenţional opt forme de proteste şi revendicări, în această perioadă (anii 1819-1828) numărul de forme de proteste şi revendicări s-a majorat până la nouă. Din cele 745 de proteste şi revendicări din perioada 18191828, 217 (45,5%) au fost cazuri de abuzuri din partea moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 88 (18,4%) – abuzuri comise de militarii ruşi; 65 (13,7%) ‒ plângeri împotriva prestaţiilor, impozitelor şi dărilor exagerate; 38 (8%) – plângeri împotriva mişcării haiduceşti sau actelor de tâlhărie; 23 (4,8%) ‒ cazuri de revolte făţişe, daune şi prejudicii aduse moşi 79 80 77 78

Ibidem, f. 15. Ibidem, d. 467, f. 15 verso. Ibidem, f. 98. Ibidem, d. 466, f. 148.

erilor; 18 (3,8%) – cazuri de strămutări în interiorul Basarabiei şi peste Nistru; 10 (2,1%) – cazuri de fugă a ţăranilor în Moldova de peste Prut; 9 (1,9%) – plângeri împotriva abuzurilor administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi; 9 (1,9 %) – plângeri împotriva restricţiilor în exercitarea comerţului interior şi/sau exterior. Este semnificativ faptul că, similar primei perioade, din cele 477 de proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în anii 1819-1828 ‒ 106 (22,2%) au revenit ţinutului Orhei, după care urma ţinutul Ismail cu 113 (23,7%) proteste, Iaşi – 93 (19,5%), Hotin – 73 (15,5%), Bender – 56 (11,7%) şi ţinutul Akkerman – 35 (7,3%). Prin urmare, se schimbă ponderea şi locul unor forme de proteste şi revendicări: rămân pe aceeaşi poziţie, deşi se micşorează la număr, revoltele împotriva abuzurilor moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; plângerile împotriva abuzurilor militarilor ruşi trec de pe locul trei pe locul doi şi cresc numeric; atacurile haiducilor sau atacurile tâlhăreşti asupra gospodăriilor trec de pe ultimul loc, în prima perioadă, pe locul al patrulea şi cresc numeric; prestaţiile, impozitele şi dările exagerate trec pe locul al treilea, dar se micşorează ponderea lor comparativ cu prima perioadă; se micşorează numărul reclamaţiilor legate de abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi etc. Micşorarea numărului de proteste şi revendicări ale populaţiei în anii 1819-1828 comparativ cu perioada precedentă poate fi explicată nu doar de consolidarea poziţiilor administraţiei imperiale în teritoriul nou-anexat, de adoptarea unui şir de acte normative care asigurau anumite garanţii stărilor sociale sau de instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre etc., dar şi de o reglementare mai aspră a relaţiilor dintre diferite stări sociale şi de aplicarea unor metode de constrângere mai dure faţă de persoanele nesupuse. Notăm că dacă, la început, multe plângeri şi reclamaţii nimereau spre soluţionare direct la guvernator, ulterior, în special după adoptarea Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, aceste plângeri erau trimise către departamentele guvernamentale, care aveau competenţa de a soluţiona aceste probleme etc. Prin urmare, spre deosebire de prima perioadă, când ţinutului Orhei îi revenea mai mult de jumătate din numărul total de proteste şi revendicări, în această perioadă numărul protestelor nu este atât de nuanţat şi nu se observă o disproporţie atât de mare.

– 28 –

Mai frecvente, decât în prima perioadă, devin protestele şi revoltele ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor şi obligaţiilor pe care ei le îndeplineau pentru întreţinerea militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia (tabelul 4). După cum constatam anterior, plângerile ţăranilor şi orăşenilor adresate organelor regionale împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia deţin locul al doilea. Datele din tabelul 4 confirmă că din cele 88 de plângeri, 53 (60,2%) au fost înaintate guvernatorului civil al Basarabiei de către locuitori din diferite ţinuturi în anii 1819-1820, 21 de plângeri (23,9%) – în anul 1823, celorlalţi ani revenindu-le un număr neînsemnat. Cele mai multe plângeri au fost înaintate de către locuitorii din ţinuturile Orhei – 20 (22,7%) şi Ismail – 19 (21,6%). O disproporţie semnificativă pe ţinuturi în cadrul acestei forme de protest nu se observă: 17 (19,3%) plângeri – ţinutul Hotin, 15 (17%) plângeri – ţinutul Bender, 13 (14,8%) plângeri – ţinutul Iaşi şi 4 (4,5%) plângeri ‒ ţinutul Akkerman. Ca şi în anii precedenţi, o povară grea pentru populaţia Basarabiei o constituia încartiruirea. La 15 martie 1819, locuitorii satului Hânceşti, ţinutul Orhei, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva încartiruirii, care le aduce mari prejudicii materiale. Pagubele erau atât de grave, încât guvernatorul civil al Basarabiei a dat dispoziţie de a-i scuti pe locuitorii acestui sat de încartiruire81. La 24 martie 1820, ţăranii din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva militarilor încartiruiţi de mai mult timp în satul lor. Ispravnicul scrie că, fiind peste măsură asupriţi de aceştia, „locuitorii au întreprins mai multe tentative de a fugi peste hotare”82. Un alt exemplu este cel al locuitorilor din Otaci, ţinutul Hotin, care, la 10 aprilie 1820, se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea „să-i scutească de încartiruire şi de obligaţia de a asigura cu cai transportarea militarilor care trec prin localitate şi cer să i se acorde localităţii statut de târguşor, pentru a se putea ocupa cu comerţul”83. Comunităţile locuitorilor din oraşul Chişinău (moldoveni, ruşi, ucraineni, armeni, bulgari) se plâng la 9 octombrie 1820 guvernatorului civil al Basarabiei că suferă de pe urma încartiruirii, revoltându-se în special împotriva şefilor comisiei de chirie, care, „repartizând militarii pe la casele lor, le fac şi mai grea situaţia”84. Deseori, pentru a linişti spiritele, administraţia 82 83 84 81

Ibidem, d. 596, f. 80 verso. Ibidem, d. 676, f. 606 verso. Ibidem, d. 690, f. 290. Ibidem, d. 666, f. 78-78 verso.

regională dădea dispoziţie de a li se elibera ţăranilor şi orăşenilor recipise care confirmau că aceştia au livrat alimente militarilor şi că li s-a plătit pentru produse. La 26 august 1822, ţăranii din diferite localităţi ale ţinutului Bender se plâng rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, generalului I.N. Inzov, împotriva comandanţilor regimentelor Kamceatka, Ohotsk şi al cazacilor de pe Don, care nu le-au plătit pentru alimentele furnizate. Rezidentul a dat dispoziţie ca ţăranilor să li se elibereze recipise pentru alimentele livrate85. Locuitorii satelor şi oraşelor pe unde treceau drumurile militare, de poştă sau comerciale sufereau din cauza abuzurilor militarilor ruşi. Drept exemplu serveşte plângerea din 5 ianuarie 1823 a comunităţii creştinilor din oraşul Bender adresată guvernatorului civil al Basarabiei: „dat fiind că prin Bender trece drumul principal, locuitorii acestui oraş sunt permanent asupriţi de comandamentul cetăţii, care îi impune să ajute armata la transportarea muniţiilor, furajelor, proviziilor şi ostaşilor”86. La 13 aprilie 1823, ţăranii din satele Zaim, Căuşeni, Sălcuţa şi Batâr, ţinutul Bender, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că „sunt impuşi să aprovizioneze armata cu furaje”87. Locuitorii satului Ciuciuleni, ţinutul Orhei, înaintează la 13 mai 1824 guvernatorului civil al Basarabiei o plângere împotriva comandantului diviziei 17 infanterie, general-maiorului Jeltuhin, infor­mând că „subofiţerii regimentului Tobolsk au luat în mod arbitrar de la ei carele”88. Sporirea prestaţiilor locale, în general, şi a celor pentru întreţinerea armatei ruse de ocupaţie, în special, este atestată de mai multe documente. La 6 aprilie 1823, comunitatea negustorilor din Ismail se plânge guvernatorului civil al Basarabiei că „prestaţiile orăşeneşti s-au dublat în comparaţie cu anii precedenţi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre încartiruirea militarilor şi întreţinerea spitalului militar”89. Analiza celor 1 502 documente depozitate doar într-un singur fond de documente – fondul 2, Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (1812-1917), al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova – ne permite să concluzionăm că poziţionarea pe locul al treilea în prima perioadă ‒– în cadrul celor opt forme de proteste şi revendicări ale populaţiei – a plângerilor şi reclamaţiilor ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia şi poziţionarea acestei categorii pe locul al doilea în a doua perioadă 87 88 89 85 86

– 29 –

Ibidem, d. 795, f. 109. Ibidem, d. 794, f. 62. Ibidem, d. 842, f. 15. Ibidem, d. 919, f. 1. ANRM, F. 2, inv. 1, d. 794, f. 301-301 verso.

– în cadrul celor nouă forme de proteste şi revendicări ale populaţiei (neluând în consideraţie plângerile împotriva unor moşieri şi funcţionari ruşi) ‒ contestă teza expusă la timpul său de academicianul Ya.S. Grosul că „mişcarea ţărănească în Basarabia nu a luat un colorit antinaţional rus, din simplul considerent că aici, îndeosebi în primii ani după alipirea la Rusia, erau puţini moşieri ruşi, iar ţărănimea, în marea ei majoritate, a cunoscut asuprirea, în primul rând, din partea proprietarilor funciari basarabeni, locali”90. Mai mult, printre varietatea de plângeri şi reclamaţii adresate de ţărani şi pe care le analizează Grosul în monografia din 1956 nu s-a găsit loc pentru niciun exemplu care ar ilustra plângerile împotriva armatei ruse de ocupaţie, a militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia sau a moşierilor şi funcţionarilor ruşi.

De aici şi concluzia pe care o transmite Grosul că, în primii 10-15 ani după anexare, în Basarabia nu a luat amploare o luptă a ţărănimii împotriva regimului ţarist de ocupaţie, iar mişcarea ţărănească în Basarabia nu a avut un colorit antirus pronunţat. În concluzie, războaiele ruso-turce din 1806-1812 şi din 1828-1829, precum şi prezenţa sau trecerea armatei ruse de ocupaţie prin Basarabia au cauzat mari prejudicii populaţiei. Povara războaielor a căzut pe umerii populaţiei civile, care a fost impusă să suporte numeroase prestaţii în natură exagerate. Sustragerea ţăranului şi a orăşeanului de la agricultură şi meşteşu­ gărit, istovirea forţei de tracţiune, sărăcirea generală au influenţat negativ dezvoltarea economică a Basarabiei, au frânat încadrarea gospodăriilor ţără­neşti în relaţiile mărfare. Constatăm că consecinţele războaielor ruso-turce şi prezenţa armatei ruse în Basarabia au fost dezastruoase pentru această regiune şi au generat proteste şi revolte din partea populaţiei.

SUMMARY THE REPERCUSSIONS OF THE PRESENCE OF RUSSIAN MILITARY TROOPS OF OCCUPATION ON THE POPULATION OF BESSARABIA (1812-1830) Moldovan postwar historiography, tributary to the Communist totalitarian regime and dominant Marxist paradigm, studied unilateral and biased, and sometimes the falsified the true data and historical truth regarding the Russo-Turkish wars in the second half of the XVIIIth century – first half of the XIXth century, including their disastrous consequences for Bessarabia and Romanian Principalities. In this study the author discusses only one problem, one that concerns the repercussions caused by the presence of Russian military troops of occupation on Bessarabia since its annexation to the Russian Empire until the end of the Russo-Turkish war of 1828-1829, the suppression, by the decision of Senate taken on 26 September 1830, of the Nistru customs cordon and the inclusion of the province in the economic and political system of the Empire. Using an impressive volume of unpublished archival sources, the author ascertains that the population of Bessarabia was required to accomplish important extraordinary services for the benefit of the

90

Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.), Кишинев, 1956, c. 253.

occupying Russian army, which had a negative impact on the population situation and future economic development of the territory and as a result provoked the increase of the number of protests and riots of the different social categories. For the purpose of objective research of this problem, the author analyzed 1503 complaints and claims of various social groups to the civil governor of Bessarabia, in the years 1812-1828, deposited only in a single fund of documents, the fund No 2 – The Office of Civil Governor of Bessarabia – of the National Archive of the Republic of Moldova. These documents were classified in complaints that reflect the following forms of protests and claims: abuses of landowners, county administrators, lessees, concessionaires, etc., exaggerated services, taxes and duties; the abuses of Russian militaries; flee, the displacement of population in the interior of Bessarabia and over the Nistru river, the flee of peasants to Moldova over Prut; the abuses of Regional Administration and Russian officials; extern and domestic trade restrictions; outlawry or robberies. Protests and claims of population were conventionally divided into two

– 30 –

periods: 1812-1818 and 1819-1828, corresponding, in fact, to changes that have taken place in the administrative territorial system of Bessarabia. Analysis of these documents enables the author to conclude that 1026 (68,3%) of complaints were made​​ by different social groups in the years 1812-1818. But 513 (51%) of complaints were submitted to the Civil Governor of Bessarabia by the Orhei county residents. Of the total number of appeals submitted in the first period – 534 (52,1%) belong to the landed peasants, 206 (20,1%) – yeomen, 132 (12,9%) – to the different categories of citizens, 46 (45,5%) – colonists, 24 (2,3%) – mazils peasants, 6 (0,6%) – ruptash peasants, and one complaint (0,1%) was made ​​by Gypsies. Among the major complaints in the first period, showing: complaints and reclamation about abuses of landowners, county administrators, lessees, concessionaires, etc. – 373 (36,4%), excessive services, taxes and duties – 318 (31%), the abuses of Russian militaries – 133 (13%), flee, displacement of population in the interior of Bessarabia and over Nistru river – 93 (9,1%); peasants fleeing over the Prut river in Moldova – 62 (6%), the abuses of Regional Administration and Russian officials – 31 (3%), etc. Quite unbearable were services and taxes for the benefit of the Russian troops stationed in Bessarabia. Within the number of complaints of various social categories of Bessarabia during 1812-1818, peasants and townspeople complaints against the abuses of the Russian troops quartered in Bessarabia, lies in third place. The data confirm that 127 (95,5%) of the 133 complaints were submitted to the Civil Governor of Bessarabia by the inhabitants of different provinces in the years 1812-1816, 58 (43,6%) of complaints originated from Orhei county residents, 17 (12,8%) – from the county of Tomarova, 16 (12%) – from the county of Hotin, 14 (10,5%) – from the county of Bender, 9 (6,8%) – from the county of Yassy, 7 (5,3%)

– from the county of Hotărniceni, 4 (3%) – from the county of Soroca and 3 (2,3%) – from the residents of Codru county. In the second period, 1818-1828, the number of different forms of protests and claims increased to 9, although their number reduced. Among 745 protests and riots that took place in Bessarabia during this period, 217 (45,5%) were provoked by abuses of landowners, county administrators, lessees, concessionaires, etc., 88 (18,4%) – abuses of Russian militaries (transferring this form from third place in the first period, to the second place in the second period), 65 (13,7%) – complaints against the exaggerated services, taxes and duties 38 (8%) – that attests outlawry and robberies, 23 (4,8%) – from outright riots, damage and injury to landowners, 18 (3,8%) – from exodus, resettlement in Bessarabia and over Nistru river, 10 (2,1%) – the flee of the peasants to Moldova over the Prut, 9 (1,9%) – the abuses of regional administration and Russian officials, 9 (1,9%) – against restrictions on the exercise of external and domestic trade. Analysis of just one fund of documents allows us to conclude that Russian-Turkish wars from 1806-1812 and from 1828-1829, and the presence or the Russian army of occupation in Bessarabia caused great prejudices to its population. Hardships of war have fallen on the shoulders of peasants and townspeople, who were forced to endure numerous exaggerated dues. The circumvention of peasants and townspeople from agriculture and crafts, exhaustion of traction force, mass impoverishment of the population had negatively influenced the economic development of Bessarabia, had slowed the employment of farms in commodity relations. Only these few presented arguments allow us to argue that the consequences of Russian-Turkish wars and the Russian military presence in Bessarabia were disastrous for the territory and as a result have caused protests and riots of population.

– 31 –

Anexe

36,4

18 42 30 178 28 11 16 19 31 373

5 9 16 224 24 8 14 9 9 318 31,0

1 13 3 29 16 7 13 6 5 93 9,1

6 7 5 12 11 21 62 6,0

3 21 3 3 1 31 3,0

2 1 1 6 3 13 1,3

În total

Restricţii în comerţul interior şi exterior

Abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi

Fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut

Fuga, strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru

Abuzurile militarilor ruşi 16 4 9 58 14 7 3 5 17 133 13,0

Mişcarea haiducească

Hotin Soroca Iaşi Orhei Bender Hotărniceni Codru Greceni Tomarova În total În %

Prestaţii, impozite, dări exagerate

Ţinuturile

Abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.

Formele de protest şi revendicări

48 72 67 1 523 2 85 33 61 50 87 3 1026 0,3 100,0

Raportul, în %

Tabelul 1 Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform principalelor forme de manifestare în anii 1812-1818*

4,7 7,0 6,5 51,0 8,3 3,2 5,9 4,9 8,5 100,0 -

ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117, 118, 125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272, 284, 332, 382, 387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563, 569, 583, 584, 586, 596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692, 726, 728, 732, 775, 781, 794, 795, 836-839, 842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929, 939, 943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498, 1500. *

– 32 –

1812 1813 1814 1815 1816 1817 În total În % * **

2 3 3 2 3 3 16 12,0

1 2 1 4 3,0

1 2 1 4 1 9 6,8

13 5 14 6 20 58 43,6

1 7 4 2 14 10,5

Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi tabelul 1. Datele pentru anul 1818 lipsesc.

– 33 –

2 5 7 5,3

2 1 3 2,3

3 1 1 5 3,8

1 5 4 3 1 3 17 12,8

În total

Tomarova

Greceni

Codru

Hotărniceni

Bender

Orhei

Iaşi

Soroca

Anii**

Hotin

Ţinuturile

21 29 32 15 30 6 133 100,0

Raportul, în %

Tabelul 2 Plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 18121818*

15,8 21,8 24,1 11,3 22,6 4,5 100,0 -

Tabelul 3 Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform principalelor forme de manifestare în anii 1819-1828*

17 Hotin 31 12 1 8 13 Iaşi 47 20 4 2 20 Orhei 56 9 13 3 15 Bender 26 7 3 1 19 Ismail 44 12 11 8 4 Akkerman 13 5 6 1 Total 217 88 65 38 23 În % 45,5 18,4 13,7 8,0 4,8 * Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi tabelul 1.

– 34 –

4 3 3 4 4 18 3,8

1 9 10 2,1

2 1 1 1 3 1 9 1,9

3 1 1 3 1 9 1,9

74 93 106 56 113 35 477 100,0

Raportul, în %

Total

Restricţii în comerţul interior şi exterior

Abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi

Refugierea ţăranilor în Moldova de peste Prut

Fuga şi strămutarea ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru

Revolte făţişe, daune şi prejudicii aduse moşierilor

Mişcarea haiducească, atacuri tâlhăreşti

Prestaţii, impozite, dări exagerate

Abuzurile militarilor ruşi

Ţinut

Abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.

Formele de protest şi revendicări

15,5 19,5 22,2 11,7 23,7 7,3 100,0 -

Tabelul 4 Plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1819-1828* Anii** 1819 1820 1821 1822 1823 1824 1825 1826 În total În % * **

Hotin 1 10 1 3 1 1 17 19,3

Iaşi

7 2 1 3 13 14,8

Ţinuturile Orhei Bender 4 11 5 1 1 1 8 2 1 1 20 15 22,7 17,0

Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi tabelul 1. Datele pentru ani 1827-1828 lipsesc.

– 35 –

Ismail 8 5 4 2 19 21,6

Akkerman 1 1 2 4 4,5

În total 14 39 2 4 21 4 3 1 88 100,0

Raportul, în % 15,9 44,3 2,3 4,6 23,9 4,5 3,4 1,1 100,0 -

– 36 –

МОЛДОВА, ГОД 1812: ПОПЫТКИ РЕКОНСТРУКЦИИ НАСТРОЕНИЙ И ОЖИДАНИЙ МЕСТНОГО НАСЕЛЕНИЯ В.В. СТЕЦКЕВИЧ, Л.М. СТЕЦКЕВИЧ

Российское продвижение на Балканы в ХVІІІХІХ веках – как геополитическая мегазадача СанктПетербурга! – напрямую затрагивало Молдову, все юго-западное Причерноморье и Придунайский край. В ходе противоборства России и Турции этот регион постоянно находился в эпицентре событий и оказался объектом экспансии. Путь России на Балканы всегда пролегал только и только через Молдову (Terra Moldaviae) и Дунай. Вот почему эти земли и местное население – и прежде всего в междуречьи Днестра и Прута – стали своеобразной «разменной монетой» (к тому же еще и конвертированной) в руках противоборствующих империй. И это было обыденной (обычной) практикой имперских государств, в том числе России и Турции в ХVІІІ-ХІХ веках на Балканском направлении; правда, свою экспансию царизм, чаще всего, осуществлял здесь под флагом «помощи братским православным народам в их национально-освободительной борьбе против турецкого ига». Такой элемент действительно присутствовал. Это – факт! Но это отнюдь не меняло существо имперской политики России в этом регионе. Историки Болгарии, Украины, Молдовы, Греции, России, Румынии, Польши, Сербии и других государств, практически единогласно и адекватно оценивают ее (т.е. эту политику) в этом регионе как имперскую и далеко не безкорыстную. Примеров такой оценки в историографии предостаточно. Однако приведем здесь аргументацию, которую использовал румынский историк Ион Константин (Ion Constantin) для иллюстрации аннексионистской политики царизма: он довольно оригинально использовал мысль известного российского писателя Николая Гоголя (украинца по происхождению) о том, что у России на всем евразийском пространстве нет ни начала, нет и конца…1. То есть, образно говоря, Россию в своей экспансии ничто не сдерживало: ни границы, ни нормы международного права, ни мораль; она действовала по праву сильного, которому, как известно, всегда мало… Бухарестское соглашение 1812 г. – это лишь один из эпизодов такой экспансии и «обмена территориями», тем более в одной из зон, которые некоторые Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţiе sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Bucarest, 1994, p. 7.

1

исследователи называют «буферными», приграничными и даже спорными2. Как восприняло местное население, прежде всего в Молдове, Бухарестские договоренности, каковы были его реакции и как все это отложилось в исторической памяти молдаван? К сожалению, социологических замеров таких настроений в то время никто не делал. Тем не менее, документы того времени сохранились, и на их основании создан обширный массив литературы, который представляет совокупный историографический образ Молдовы, в первую очередь Бессарабии 1812 года. Какова полнота этого образа (т.е. насколько достоверно выписана историками картина, например общественной атмосферы, настроений населения и его реакций на мир 1812 г.) сказать однозначно трудно. Тем не менее есть причины думать, что основное содержание этого историографического образа близко к адекватному. Анализ научной литературы, которая и несет этот образ, дает нам основания сделать вывод о том, что как во всей Молдове, так и в междуречьи Прута и Днестра, практически не было протестов и не предпринимались решительные, тем более массовые действия против российского подданства или, как нынче стали квалифицировать этот акт, «аннексии». Во всяком случае, исторические источники не доносят нам свидетельства о национальных героях, о протестах, тем более о вооруженных выступлениях молдаван против российской армии и администрации. В пользу этого тезиса говорять и раздумья к юбилею Бухарестского договора Н. Йорги (Nicolae Iorga) – одного из самых авторитетных румынских историков; известно, что 16.05.1912 г. он с сожалением констатировал, что сто лет тому назад (т.е. в 1812 году) не нашлось ни одного героя, которого можно было бы назвать национальным лидером борьбы против аннексии Восточной Молдовы, где проживало не менее 350 тыс. етнических молдаван… И поэт Михаил Эминеску сокрушался из-за того, что в ХІХ веке не нашлось никого, кто «осудил бы потерю святой земли Родины»3. Обратим внимание, что Д.В. Николаенко, Социокультурные миры, Санкт Петербург, 2002. 3 Василе Стати, История Молдовы, Кишинев, 2003, p. 235.

2

– 37 –

в обоих случаях речь идет о междуречьи Днестра и Прута, позже названном Бессарабией. Само существо констатации у Н. Йорги и у М. Эминеску тождественно: в Молдове не было лидеров, которые бы организовывали и возглавили борьбу против ее расчленения и передачи ее восточной части России; не было тут и массовой (всенародной) борьбы против этого. Правда, М. Эминеску – поэт, а не профессиональный историк-исследователь и потому можно допустить, что он не работал с корпусом различных документов, а следовательно мог и не знать реальной реакции населения Молдовы на Бухарестский мир. Впрочем, это всего лишь предположение. Ибо поверить в то, что он сделал приведенное выше высказывание чисто эмоционально невозможно. Да и жил он во второй половине ХІХ века, и народная память донесла бы до него имена героев борьбы против передачи части Молдовы России. Тем более невозможно даже предположить, что такой авторитет как Н. Йорга мог без достаточных аргументов сделать свой вывод о ситуации в крае в 1812 году. В теории познания прошлого Н. Йорга последовательно придерживался фундаментального правила: только документы – во всей их полноте! ‒ дают право историку на воссоздание действительной картины прошлого. Иного не дано. То, что правда о прошлом лежит в документах (различных источниках) – это аксиома, которую исповедуют и авторы этого сообщения. Историк реконструирует прошлое на основе документов. И это бесспорный элемент исторического познания. Но бесспорно и то, что историк на основе документов не только фиксирует факт (или факты) истории, так как это не конечный шаг в познании, а он (т.е. исследователь) еще обязан и пояснять историческое событие (факт), интерпретировать его и давать ему оценку. Кстати, здесь-то как раз, согласно Максу Веберу, «в каждой работе… и проявляется личность автора». Описать (или еще проще – лишь зафиксировать) событие или факт и пояснить его – это различные процедуры; более того – это еще разные этапы и уровни познания и осмысления прошлого! Одно дело – изложить факты сухим языком фиксации события (дата, имена, числа и т.д.), иное дело – осмысление события (факта) во всей его полноте и взаимосвязях с иными событиями, в разных его измерениях и проявлениях, в том числе и с учетом знаний добытых смежными науками по этому факту… Сведения, которыми располагают авторы сообщения, в том числе оценки и суждения историков

Молдовы и Румынии, а также России, как одного из непосредственных участников событий 1812 г. в Молдове, равно как и приведенные выше оценки Н. Йорги и М. Эминеску, дают нам основания сказать, что в историческом описании ситуации в Молдове в 1812 г. присутствует чаще всего изложение факта расчленения Молдовы, но не всестороннее описание и анализ реакции и рефлексий местного населения на расчленение Молдовы. Наш анализ трудов молдавских историков – и прежде всего учебной литературы и справочных изданий плюс использование интернет-ресурсов – тоже не пошатнул наших выводов об отсутствии в Бессарабии протестов против Бухарестского соглашения 1812 г. Неужели прав был Тарас Шевченко, саркастически заметив в поэме «Кавказ», что в России под властью царя-батюшки была не только «неисходимая Сибирь», но еще и «от молдованина до финна на всех языках все молчало, ибо благоденствовало»? Правда, это совсем не означает, что на бытовом уровне, на уровне обыденного сознания и в умах молдавского сообщества не могло быть протестных настроений или несогласия и неприятия итогового документа в Бухаресте 1812 г. Думается, что они могли быть в обоих частях Молдовы. Однако они были настолько несформированы и неактивны, что в конечном итоге не вылились в протестные движения и акции неповиновения. Кстати, исследователи не сообщают также о массовых, всенародных манифестациях или «гуляниях» в поддержку этого договора; источники доносять лишь отдельные сведения о благодарственных молебнах в православных молдавских храмах. Однако молебны нельзя рассматривать как свидетельство всенародной поддержки… При этом мы говорим о двух расчлененных частях Молдовы: о ее правобережной по р. Прут части и левобережной – названной Бессарабией. Жалобы отдельных бояр Западной Молдовы на узурпацию («похищение») национального достояния в объеме 48% территории Молдовы, как об этом пишет Владимир Мискевка в «Истории румын с древнейших времен до наших дней» [Кишинев, 2002, p. 135] – по научно-правовой классификации – это всего лиш жалобы, но не протестные и тем более массовые антироссийские выступления за воссоединение. Не изменяет суть нашого вывода и дошедший до нас протест бояр Молдовы господарю Скарлату Калимаху по поводу «расчленения края». По своему содержанию этот документ тоже правильнее квали-

– 38 –

фицировать как жалобу, а не протест или воззвание к восстанию за воссоединение родины. В Константинополе этот документ – прежде всего в силу международной коньюнктуры – остался без ответа. Более того, как утверждают И.А. Ожог и И.М. Шаров, «большинство бояр отклонило протест по поводу аннексии Бессарабии»4. Не было массовых протестов и в самой Бессарабии. Российские архивы не сохранили таких свидетельств, хотя иного содержания документы есть – в том числе о том, что местное население «выносило тяготы без ропота»… Нельзя назвать массовым протестным движением «против царского владычества» и переселение за Прут, по подсчетам В. Мискевки, болеe 5 тыс. семей етнических молдаван5. Правда, В.С. Зеленчук в монографии «Население Бессарабии и Приднестровья в ХІХ в.» [Кишинев, 1979] называет иные цифры: по его мнению, в переселении за Прут приняло участие около 3,8 тыс. семей. Однако, в любом случае, говорить о массовом исходе молдаван в знак протеста против российского владычества не приходится… Иными словами, Молдова в 1812 г., в том числе Бессарабия, не дала истории своего Тудора Владимиреску; даже в 1821 г. – во время массового восстания ‒ разделенная Молдова не поднялась за воссоединение и суверенитет. Поэтому, возможно и небезосновательно, Помпилиу Елиаде высказывал осторожное предположение о том, что 1812 год «открыл молдаванам неведомые перспективы, и у них (т.е. молдаван – В.С.) пробудились новые запросы». Думаем, что основания прислушаться к мнению этого авторитетного историка есть, тем более, что речь идет именно о 1812 г. – т.е. о времени, которое еще не давало массовых примеров негативного опыта проживання под игом царизма в течении нескольких лет или даже десятилетий; вместо этого ‒ было время ожиданий и надежд на позитивное сосуществование. Правда, мы можем сказать, что в европейском обществе резонанс на Бухарестские договоренности был: так возник так называемый бессарабский вопрос. Однако его происхождение не было обусловлено внутренними протестами в Молдове и в иных румынских княжествах. Это была реакция Европы – и прежде всего Франции ‒ на усиление геополитических позиций России на Балканах, а не реакция подИ. Ожог, И. Шаров, Краткий курс лекций по истории румын, Кишинев, 1997, с. 125. 5 История румын с древнейших времен до наших дней, Кишинев, 2002, p. 136.

4

держки извне на массовые протесты внутри самой Молдовы. Из сказаного выше – из этой констатации исторических реалий 1812 г. – вытекает одна, но настоятельная потребность, суть которой состоит в поисках ответов на естественные вопросы, которые вытекают из анализа настроений молдавского (бессарабского) общества в 1812 г. на присоединение края к России. Авторы в данном случае апеллируют не только к научной литературе, но и к исторической памяти молдаван, ибо она (память) была и есть одним из мощных информативных исторических источников познания прошлого, однако не единственным и тем более не является абсолютно достоверным и адекватным источником, особенно если речь идет о памяти отдельного индивида; в меньшей мере это относится к коллективной памяти. К тому же авторы разделяют методологически эффективную и провереную практикой рекомендацию французских историков о том, что «история – это не память; в своих научных исследованиях историк собирает воспоминания, сопоставляет их с документами… и устанавливает то, что было действительно; история память учитывает, но не сводит все к памяти»6. Мы тоже не сводим все только к памяти, но и не игнорируем ее, а используем вместе с другими источниками. Итак, опираясь на письменные источники, историческую память и научную литературу (главным образом молдавскую, российскую, украинскую и румынскую), поставим главный вопрос: почему Молдова решительно не протестовала и не поднялась против: а) расчленения (раздела) исторически целостного – в этническом, духовно-ментальном, религиозном, экономическом измерениях – субъекта европейской истории, какой была Молдова еще с ХУ в.; б) передачи под юрисдикцию России междуречья между Днестром и Прутом и создания тут территориально-административной единицы империи под названием Бессарабия. Однако логика наших рассуждений требует поставить и другой вопрос, а именно: почему (если гипотетически предположить, что Бессарабия готова была подняться на вооруженную борьбу против царизма), она не начала ее даже тогда, когда история дала ей уникальный военно-политический шанс: 24 июня 1812 года Наполеон начал масштабную войну против России? Очевидно, что в условиях агрессии 6



– 39 –

Cf. Liberation, 13.12.2005.

Франции Санкт-Петербург был вынужден бросить свои лучшие силы на защиту Центральной России, а новоприобретенная территория Бессарабии находилась на периферии империи и вдали от театра военных действий… Поддержала бы Франция выступление в Бессарабии против России в ходе этой войны? Знали ли тут о нападении Наполеона на Россию или не было кому оценить эту благоприятную для восстания геополитическую и военную ситуацию? Или тут были какие-то иные по отношению к царю настроения и ожидания, а не готовность к национально-освободительной войне? Не политизируя ситуацию ХІХ в. и, тем более, не оглядываясь на политическое противостояние в современной Молдове, а следуя уже названному выше манифесту французских историков, «не переносить на прошлое современные идеологические схемы и не трактовать события прошлого с позиций приоритетов сегодняшнего дня»7, попробуем поискать ответы на поставленные выше вопросы. Некоторые из ответов, правда, скорее вероятностного типа, могут быть такими: 1. В Бессарабии местное население – и прежде всего местная элита (знать) – расценило Бухарестские договоренности как «меньшее зло» на фоне существующего положения до 1812 г. и интуитивно восприняло «российское подданство» как своеобразное избавление от многолетнего и, по определению местного населения, ненавистного, ментально и фактически чужого мусульманского ига; тут была явная исторически обусловленная усталость от Османской империи; по-видимому, здесь в то время преобладали поиски выхода из-под ее (Турции) давления и надежды хотя бы на призрачную самостоятельность в каком-нибудь ее проявлении, и ожидание лучшего, а готовности к борьбе, тем более вооруженной, против России еще не было. Не случайно ведь отдельные группы молдаван принимали участие в борьбе против турок в составе российской армии еще в ХУІІІ в., немало таких было и в начале ХІХ в. Во всяком случае заподозрить таких добровольцев-волонтеров (voluntari) (а их статус был именно таким, ибо они не были рекрутами) в том, что они шли «за царя и Отечество», за реализацию геополитических планов России и продвижение ее влияния на Балканы, за утверждение идей Москвы как Третьего Рима и укрепление ее господ

7

См. Liberation, 13.12.2005; M. Macmillan, The uses and abuses of history, Profile Books, 2009; Wojciech Wrzosek, O mysleniu historicznym, Bydgoszcz, 2009 и др.

ства на всем православном евразийском пространстве – трудно; маловероятно, что в ХІХ в. молдаване исповедовали именно такие идеалы и готовы были за них умереть; думается, что их чаяния были теснее связаны с национальными интересами молдаван, хотя некоторые из них и совпадали (или могли совпадать) с планами имперской России. Но не более того! Этническое самосознание и понимание национальных интересов большей частью молдавского общества в то время были реальностью. Более того, думается, что реализация национальных интересов в сознании и планах социума отнюдь не не сводилась к поискам зависимости, а то и полного подданства России, Турции или иным державам. Иное дело, что ситуация складывалась так, что реализацию своих устремлений сообщество вынуждено было искать на путях компромиссов, уступок и в том числе сотрудничества с Россией или поисков сильных покровителей… Таковы были реалии того времени и таков был «расклад» сил. Ряд исследователей (например: В.С. Зеленчук, П.М. Шорников, В.И. Царанов, И.Д. Чобану и др.) – особенно в советское время – такое участие молдаван в российской армии, как и все Бухарестские соглашения 1812 г., трактовали как «реализацию молдавского проекта», «достижение заветной мечты», а истоки этих устремлений усматривали в действиях Дм. Кантемира, который еще в начале ХУІІІ в. искал протекции у «царя всея России», а не у турок. (Детальнее об этом свидетельствуют Луцкие договоренности 1711 г. Дм. Кантемира и Петра І.) Не потому ли в литературе той поры 1812 г. не обозначен как трагический? Более того, и последующие за ним годы не обозначены в исторической памяти молдаван периодом тотальной коллаборации местной знати, особенно той ее части, что вошла в различные органы российской администрации. Ибо если интересы господаря и вассала (подданного) совпадают, то вопрос о коллаборации исключается: в таком случае речь идет о сотрудничестве в позитивном значении этого термина, но не о предательстве, как это принято квалифицировать в случае реальной коллаборации. Тем более, что есть полновесные свидетельства о том, что уже в 1807 г. господарь Константин Ипсиланти проявил инициативу приведения населения к присяге Александру І; правда, царь этот шаг не одобрил, так как не желал международных осложнений. 2. Молдова (именно Молдова как целостный субъект европейской истории ХІV-ХVІІІ вв. от Ба-

– 40 –

кэуского цинута на западе до Сорокского на востоке), наверное, не имела в то время консолидированного социума, а тем более единой национальной (молдавской) элиты, выполняющей роль лидера общества, отстаивающего его интересы и готового поднять и повести за собой молдаван против расчленения родины. Или это понимание реальной бесперспективности борьбы против империй плюс инстинкт самосохранения действовали отрезвляюще и удерживали молдаван от антироссийских и антитурецких выступлений? Тем более, что разделы территорий (а равно и целых государств – суверенных субъектов европейской истории!) в Старом Свете в ХVІІ-ХVІІІ вв. имперскими державами были повседневной практикой: в таком положении были все Балканы, Италия, но наиболее ярким примером – была Польша, которая в 70-90-е гг. ХVІІІ в. пережила целых три раздела. Знала свой раздел и Украина: в 1686 г. Польша и Московия поделили между собой эту землю по Днепру: Правобережье досталось Речи Посполите, а Левобережье – северному соседу; наступил так званый «вечный мир», ибо оба субъекта удовлетворили свои аппетиты за счет чужих земель. Аналогии с Молдовой 1812 г. тут очевидны: во-первых, и тут и там разделы земли провели по созданным природою рубежами – по рекам Днепру и Пруту; но более существенна другая аналогия: и в Молдове, и в Украине деление территорий и установление своего владычества осуществлялись без согласия, без волеизлияния местного населения и без учета его интересов. Вопрос о легитимизации таких актов в те годы никто не ставил. 3. Возможно были и иные мотивы, связанные, например, с надеждой на то, что под российским протекторатом молдавская идентичность не будет размыта, а тем более – не будет уничтожен ее этнический фундамент, заложенный к тому времени у молдаван уже на генетическом уровне. И единство в православии играло тут, по-видимому, не последнюю роль. Думаем, что Ион Силвиу Нистор в книге «История румын Транснистрии» не без оснований пишет о том, что 1812 год открыл «румынскому элементу в Транснистрии… новую гарантию сохранения своей национальности»8. Как видим, автор отождествляет здесь молдаван и румын, т.е. ставит между ними знак равенства, из контекста отчетливо следует, что он имеет в виду тех, кто жил по Ion Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria, Editura „Eminescu”, 1995, p. 124.

8

сле 1812 года в междуречьи Прута и Днестра и имел «гарантию сохранения своей национальности», т.е. этнической идентичности, о чем собственно и идет речь выше. Тем более, что в конце ХVІІІ в. – начале ХІХ в. в Старом Свете завершался исключительно важный исторический процесс формирования современных европейских наций. Не стоял вне этого объективного движения и этнос Молдовы. Поэтому вполне возможно, что именно такие гарантии (cf. И.С. Нистор) или просто интуитивное понимание того, что молдавская этническая самобытность и идентичность не будут уничтожены и удерживали «бессарабцев» от антироссийских выступлений. Исключать сегодня такие настроения сообщества в те годы у нас оснований нет. Во всяком случае, последующие ХІХ и ХХ столетия пребывания молдаван («бессарабцев») под российско-советским «покровительством» дают повод для бесспорного и вполне адекватного вывода о том, что в междуречьи Днестра и Прута за прошедшие 200 лет автохтоны (т.е. местное население) не утратили своей этнической самобытности, национального самосознания и тождественности, менталитета, языка и культуры, а тем более – исторической памяти, т.е. всего того, что в конечном итоге обеспечивает народам (нациям) самосохранение и приводит их к ренессансу в широком смысле слова, к национально-освободительной борьбе за независимость и к созданию суверенных государств. Добавим тут лишь то, что это универсальная формула (матрица), а не специально и адресно сконструированная формула исключительно для молдаван Бессарабии. Ее универсальность проверена историей от Латинской Америки до Азии. Поэтому, хотя Россия и прилагала, cогласно П.М. Шорникову, усилия для формирования в Бессарабии после 1812 г. «российского государственного сознания» и «российской государственной идентичности»9, тем не менее конец 80-х – начало 90-х годов ХХ в. показали: генетическая память молдаван не была уничтожена, а национальное возрождение и этническая идентичность оказались сильнее усилий империи по привитию тут (в Бессарабии) своей «российской государственной идентичности». В конечном итоге все это и привело в Молдове в конце ХХ в. к движению за суверенизацию и строительство независимого государства.



9

– 41 –

См.: П.М. Шорников, Молдавская самобытность, Тирасполь, 2007, c. 148.

– 42 –

ПОЛОЖЕНИЕ РУМЫНСКИХ КНЯЖЕСТВ ВО ВРЕМЯ ВОЙНЫ 1806-1812 ГОДОВ Александр ПОНОМАРЁВ Мы идем освобождать райев*, чтобы добиться для них равенства прав. Можно ли при этом не прыснуть со смеха? П. Чаадаев

Дата подобная этой – 200-летие подписания Бухарестского мирного договора 16(28) мая 1812 г. – еще в не столь далекие времена праздновалась бы с небывалой помпой. Носители румынского языка и румынской (молдавской) идентичности давно осознали, что юбилей ‒ это серьезный повод для раздумий не только о прошлом, но и о будущем Республики Молдовы, равно как и всей Бессарабии и Приднестровья. Сейчас возможно без фальшивого славословия, но и без преднамеренного очернения дать справедливую оценку событиям, разделившим цельный материк румынской культуры на две неравные части, одна из которых на правах „бедного родственника” все же пытается добиться восстановления своего попранного имени. Оставив в стороне проблемы самоидентификации, названия государственного языка и связанных с этим комплексов проблем, отметим следующее. С провозглашением независимости 9(21) мая 1877 г., а, тем более, после октября 1878 г. Румынское княжество не могло спокойно смотреть на нахождение бессарабских земель в составе России. Этнические румынские земли, выйдя из состава одной империи, оказались в границах другой, в то время как в Молдове и Валахии во второй половине ХIХ в. (после Революции 1848 г.) разворачивалось интенсивное государственное строительство, увенчавшееся созданием политических и культурных институтов. Вместе с тем, сравнивая османскую и российскую юрисдикцию в Княжествах, соответственно до войны 1806-1812 гг. и после, стоит указать следующее. До фанариотского господства в Княжествах (после этого гнет лишь усилился), вмешательство Порты сводилось к обязанности господарей выплачивать харадж, сумма которого постоянно возрастала, и выставлять войска в случае военных действий. В остальном, Турция напрямую не вторгалась в экономическую деятельность Княжеств,

предоставляя право регулировать эту сферу жизни господарям. Статус неинкорпорированной территории в составе Османской империи выгодно отличался от предполагаемого статуса обычной губернии. Именно губернии, так как во время своего командования русскими войсками в Княжествах фельдмаршал А. Прозоровский составил проект их разделения на четыре русских губернии: Бессарабия, Молдова, Большая Валахия (Мунтения) и Малая Валахия (Олтения)1. Уже вскоре после начала войны, из-за бесчисленных реквизиций, податей и налогов населению Княжеств „в сравнении с установленным игом порядки времен турецкого господства начали казаться более мягкими”2. Военной истории русско-турецкого противостояния 1806-1812 гг. в царской России было посвящено несколько обстоятельных трудов, но при этом совершенно замалчивалась другая – экономическая сторона пребывания русской армии на территории Княжеств, а также связанная с этим деятельность Диванов Валахии и Молдовы, полностью подконтрольных Петербургу. Угроза поглощения Княжеств Россией, а также длительные и непосильные повинности в ходе этой и других русско-турецких войн на протяжении ХVIII-ХIХ вв. приведут к тому, что позже, накануне войны 1877-1878 гг. Румыния выдвинет условие – русские войска войдут в княжество только после подписания и ратификации военнополитической конвенции. Согласно данной договоренности, Петербург предоставил Бухаресту займ в размере 2 млн. рублей золотом для переоснащения армии, который будет погашаться Румынией путем учета стоимости предоставленных * Райяты, райя – подданные в мусульманских странах. 1 А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). Ediţia a 2-a revăzută şi completată. Chişinău: PONTOS, 2008, р. 44. 2 Ibidem, р. 30.

– 43 –

услуг за пользование имперской армией коммуникациями, складами, телеграфом, а также за предоставление фуража и провианта. Урок предыдущих войн был учтен Румынией в полной мере. Против однобокого, преимущественно военного толкования исторических событий войны 1806-1812 гг. еще в 1896 г. выступил академик Василе Александреску-Урекя, который отмечал, что „мы понимаем иначе написание истории румын и думаем, что для любого румына составляет больший интерес знание о том, как управлялась его страна, как вершилось правосудие, какие существовали церковные учреждения, в каком состоянии были финансы, гигиена, школы, общественная культура, нежели знания о том, сколько москалей было убито под Туртукаем и сколько турок пало под Брэилой”3. Смещение турками господарей-русофилов в августе 1806 г. привело к войне, начатой Россией в ноябре того же года4. Но в январе 1807 г. на престол взошел лишь Константин Ипсиланти, возглавивший оба княжества. Он заверил царя, что сделает все для обеспечения войск продовольствием. Смещение К. Ипсиланти, последовавшее уже в августе 1807 г.5, произошло из-за: 1) неспособности князя прекратить злоупотребления, совершаемые боярами; 2) отсутствия учреждений, которые осуществляли бы контроль за деятельностью Дивана и местных властей; 3) невозможности выполнить свои обязательства по снабжению русской армии: все возрастающим количеством провизии и фуража; дровами для обогрева и приготовления еды; военными квартирами, госпиталями, транспортными средствами и дорогами. Последнее должно было осуществляться путем увеличения повинностей, податей и налогов, возлагаемых на жителей Княжеств. Кроме того, создание „земского войска” численностью в 10 тысяч человек вынудило К. Ипсиланти ввести чрезвычайный налог, чем было спровоцировано дополнительное недовольство народа6. Аpud A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 12. Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: CIVITAS, 1999, p. 54: „la 11 (23) noiembrie 1806, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara”. 5 К. Ипсиланти правил „dе факто” до 16 августа 1807 г., когда он спешно покинул Бухарест и выехал в Киев, а с избранием на пост председателя Диванов С. Кушникова 17 февраля 1808 г. окончилось правление господаря и „де юре”. См. Vl. Mischevca, P. Zavitsanos, Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816. Chişinău: CIVITAS, 1999, p. 91-108. 6 A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 40.

3 4

В свою очередь, Россия осталась недовольна решением К. Ипсиланти привести народ к присяге царю и господарю, т.к. русские войска формально „временно оккупировали Княжества, без намерения присоединить их к России или оторвать от Порты, но для восстановления прав и порядка, существующих до сих пор, а признавая их как и раньше в подданстве Порте со всеми вытекающими последствиями для внутреннего управления, сохраняя все как было установлено” Турцией, которая больше не поверит в бескорыстность намерений России7. Князь, сам того не желая, раскрыл планы России касательно Княжеств. Сложными были отношения между боярами и господарем, которого поддерживала лишь протурецки ориентированная партия, состоящая в большинстве из греков. Не было понимания между боярами и господарем из-за того, что он хотел увеличить поступления в господарскую казну для удовлетворения нужд русской армии, прося бояр удовольствоваться только суммами, необходимыми для их проживания. Между К. Ипсиланти и боярской группировкой во главе с К. Филипеску, который надеялся взять власть в свои руки, используя свое влияние на генерала М. Милорадовича, также существовали напряженные отношения8. Между тем не было взаимопонимания у господаря и с русскими генералами. К. Ипсиланти требовал отзыва М. Милорадовича, который, по его мнению, мало заботился о деле, а лишь „хотел жениться на боярских дочерях и думал только о женщинах”9. Не желал господарь „отблагодарить” И. Михельсона и М. Милорадовича, которые „пожелали” при посредничестве великого вистиерника 70-80 кошельков. Отказ К. Ипсиланти дать взятку русским генералам стал роковым. После этого в Княжествах воцарилась русская администрация, во главе с сенатором С. Кушниковым (февраль 1808 – март 1810) и В. КрасноМилошевичем (март 1810 – октябрь 1812), которые были назначены Александром I председателями Диванов, будучи прямо подчинены главIbid., р. 41; Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: CIVITAS, 1999, p. 56. 8 Вл. Мискевка, „Князь Константин Ипсиланти”, in Подвижники й меценати. Iсторико-бiографiчнi нариси / Διαφωτιστές και ευεργετες. Ιστορικο-βιογραφικά δοκίμια. Київ, 2001, с. 265-289; А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 41. 9 A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 42.

7

– 44 –

нокомандующему русской армией. За шесть лет пребывания русской армии в Княжествах главнокомандуюших было восемь: И. Михельсон (ноябрь 1806–август 1807), К. Мейендорф (август 1807– сентябрь 1807), А. Прозоровский (октябрь 1807– август 1809), П. Багратион (август 1809 – март 1810), Н. Каменский (март 1810 –март 1811), А. Ланжерон (февраль-март 1811), М. Кутузов (март 1811–май 1812), П. Чичагов (май-октябрь 1812)10. Совершенно ясно, что при такой ротации руководства армией какого-то порядка в ведении дел ждать не приходилось. Сама война получила названия „странной”, поскольку успешные военные действия сменялись месяцами затишья. В отношениях с Диванами Княжеств присутствовало неизменно одно – выполнение воли царя относительно обеспечения войск всем необходимым и скорейшего изучения и использования природных ресурсов Княжеств. Это сопровождалось злоупотреблениями как местных чиновников, так и русских военных. „Когда заняли Княжества в 1806 году, начали тем, что совсем изменили и запутали управление. Учредили одного президента (сенатора С. Кушникова – А.П.) для обоих Диванов Молдавии и Валахии, и так как он не мог быть в одно и тоже время в Бухаресте и в Яссах, ему подчинили двух вице-президентов. Вскоре потом назначили ревизоров, секретарей, переводчиков и множество мелких чиновников. Таким образом, расходы правительства учетверились, и злоупотребление во всех частях умножилось до бесконечности. Если, например, армия делала требование о высылке 50 парных подвод с волами, правительство требовало 200, министр финансов прибавлял 50 на свою долю; исправники, которым поручалось исполнение, еще увеличивали цифру, так что назначение 50 подвод доводили обыкновенно до требования 500. Тогда жители, не имея возможности удовлетворять таковые требования, просили дозволения поставить необходимое количество подвод, а за остальные заплатить, на что и соглашались, полагая за каждого быка по два и по три червонца; деньги эти делили между собою. Соразмерно этому исполнялись и все другие требования”11. Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: CIVITAS, 1999, p. 134. 11 [П.В. Чичагов], „Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 г.”, In Русский архив. 1870, № VІІІ, стлб. 1535.

10

Утвердясь в должности председателя Диванов, С. Кушников решил основательно разобраться в социально-экономической ситуации в Княжествах, потребовав от членов Диванов следующую информацию: о налогообложении жителей; о категориях приходов, обозначая четкое количество каждого источника; о количестве всех годовых расходов страны. Сенатор затребовал также и данные относительно состава и прерогатив Диванов в период, когда Княжества находились под управлением господарей; список всех членов и чиновников Диванов, департаментов и чиновников, подчиняющихся им, с указанием функций, должностей и длительности выполнения функций; роста жалованья и правила в соответствии, с которыми они были установлены. Следовало предоставить информацию относительно численности народонаселения, разделенную по населенным пунктам и социальным слоям; списки всех гражданских и уголовных дел, как закрытых, так и тех которые ведутся; объем добытой соли и выработанной селитры; количество и название цинутов и жудецов12. Для достижения информации, нарушая при этом прерогативы и авторитет Дивана, сенатор интересовался состоянием дел всех исправников и пыркалабов цинутов Молдовы и жудецов Валахии, требуя от них информировать его, через Диваны о количестве смертей, самоубийств, разбоев, грабежей, насилий, эпидемий, эпизоотий, стихийных бедствий, численности рожденных и умерших, цен на хлеб, соль и другие продукты питания. Сенатор требовал статистические данные о населенных пунктах каждого цинута, с указанием городов, фабрик и предприятий. Наконец, С. Кушников приказал Диванам Княжеств: „не действовать без моего согласия даже в самых малейших изменениях в составе правительства и чиновников, подчиненных ему, а любая надобность осуществить изменения должны быть представлена мне на утверждение”13. Из вышеупомянутого перечня можно было бы сделать вывод, что подобная информация запрашивалась для более эффективного управления Княжествами. Возможно, но отнюдь не во благо освобожденного народа. О двойных стандартах российской администрации касательно А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 52. Ibid., р. 52-53.

12 13

– 45 –

Княжеств можно судить из депеши А. Чернышева14 новому главнокомандующему армией П. Багратиону. А. Чернышев следующим образом размышлял об отношении бояр к России и о положении Княжеств, находящихся под двойным гнетом (местной элиты и русской армии): „Весьма сомнительно, чтобы бояре управляющие были к нам преклонны. Им однакож, хотя бы из благодарности, надлежало быть нам преданными, ибо мы позволяем им грабить безнаказанно. Они притворяются, будто вздыхают о народном бедствии, и имеют бесстыдство приписывать сие расходам, причиняемым армией. Но достоверно то, что земля сия при хорошем управлении могла бы содержать армию вдвое многочисленнее. Бедность есть токмо следствие их грабительств. Никогда земля не была так угнетена, как при греческих господарях. Почему Ваше сиятельство не перемените расположения вашего к боярам, коим вверили управление? Почему оно не может быть вверено русской комиссии?”15. Подобные сетования можно принять в расчет лишь отчасти, так как на тот момент уже два года Диваны Княжеств подчинялись русскому сенатору С. Кушникову. В январе 1810 г. генерал П. Багратион, обращаясь к боярам Валахии в надежде найти полное понимание и поддержку в исполнении планов царя, акцентировал внимание на том, что „православная вера грекокафолическая, единомыслие и единообразныя расположения из давних времен положили основание связи между россиянами и обывателями Княжеств Молдавии и Валахии”16. Еще до появления знаменитой уваровской формулы – „самодержавие, православие, народность”, видно, что в этом русле мыслила большая часть „освободителей”. В том же 1810 году на вопрос Наполеона: „Что ваши генералы сильно грабят в Турции (Княжествах – А.П.)?”, А. Чернышев ответил, что подобные злоупотребления неизвестны в наших войсках и что в последних войнах в Финляндии и Турции строго соблюдалась дисциплина. На это французский император возразил, смеясь: „Вы не откровенны со мною; я знаю; что русские войска

Чернышев Александр Иванович – с 1809 г. военнодипломатический представитель России во Франции. 15 Apud A.H. Попов, Сношения России с европейскими державами перед войною 1812 г. СПб., 1876, с. 265 (депеша от 8 декабря 1809 г.). 16 Национальный архив Республики Молдова (далее НАРМ), ф. 1, оп. 1, д. 1403, л. 2. 14

не так грабят, как мои; но не отвечаю за ваших авангардных начальников и казачьих полковников”17. В действительности же Княжества рассматривались как сырьевой придаток, и финансовоэкономические интересы России с этими землями превышали связи духовные, о которых говорил П. Багратион. В годы войны шли интенсивные изыскательские работы относительно наличия в недрах Княжеств полезных ископаемых. В 1808-1809 гг. фельдмаршал А. Прозоровский вел переписку с Диваном Молдовы о добыче золота в валашских реках Бузэу, Дымбовице, Ольте и Яломице. Председатель Диванов С. Кушников, ссылаясь на фельдмаршала, который „предписывал дабы собираемый… в реках… золотосодержащий песок, с которого доход обращался прежде в пользу супруги господаря, доставляем был” к царскому двору, вследствие этого уже предлагал Дивану, чтобы „все то золото, какое с отбытия последнего господаря из Валахии получено или получится… прислать немедленно ко мне”18. Однако объемы ранее разведанных месторождений уже не удовлетворяли Петербург. Позже, по случаю присылки митрополитом Г. Бэнулеску-Бодони в Петербург образцов руды, содержащих цветные металлы, в ноябре 1809 г. Горному департаменту было поручено отправить инженера, 2-3 чиновников и от 15 до 20 мастеровых для „надлежащего минералогического обозрения и разведок в горах Карпатских, коих часть принадлежит Молдавии и Валахии”19. В сентябре 1811 г. инженер Эйхфельд докладывал Горному департаменту, „что при самой вершине реки Рымник он открыл свинцовую руду, состоящую из свинцевого блеска, блеклой серебрянной руды и серного колчедана”, уточняя при этом возможности построения завода для выплавки свинца и серебра20. В другом рапорте более подробно излагались результаты геологических экспедиций. „Кроме золотоносных мест, о коих упоминал я, – писал Эйхфельд, – лучшие еще найдены около вершины рек Арджиша, около Ольта и в нижней части реки Рымника… при городе Питешти найдена чистая самородная ртуть… что по не достатку металла сего в России тем более заслуживает внимания… Apud A.H. Попов, Сношения России с европейскими державами перед войною 1812 г. СПб., 1876, с. 266. 18 НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 303, л. 1. 19 НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 1. 20 НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 120-120 об.

17

– 46 –

в Горжинском уезде при реке Гальбине хорошая железная руда… медная руда в Мегедниском уезде… обретены в разных местах земли селитрянные и купоросныя”21. Несмотря на заключение Бухарестского договора, изыскательские работы и добыча золотоносной руды продолжались до конца ноября 1812 г. Тот же Эйхфельд писал из Ясс в Петербург, что „внимания стоют золотоносные пески в горах при речке Богатой близ города Фальтичени в Сучавском уезде”. При этом эффективность добычи золота и производительность труда на этом прииске, по подсчетам инженера, были достаточно высокими. Один человек мог извлечь из горы до 50 пудов золотоносной руды, а промыть до 250 пудов в день (!)22. Данные о возможной добыче драгоценного метала в день отсутствуют в этом донесении23. Всего русская администрация вывезла из Княжеств 18 кг. золота, что было немало, учитывая примитивные способы добычи металла в то время24. Не слишком приглядными выглядели и церковные дела. В мае 1808 г., в связи с „добровольным отречением” молдавского митрополита В. Костаке духовным пастырем Бессарабии, Молдавии и Валахии был определен Г. БэнулескуБодони, который столкнулся с тем, что не все настоятели греческих монастырей признали юрисдикцию Священного Синода25. Монастыри, преклоненные Афону и Гробу Господнему, чьи доходы были неподконтрольны новым (как, впрочем, и прежним) властям, были втянуты в конфликт, в основе которого были экономические, а не религиозные мотивы. Новый экзарх и митрополит принял решительные меры. Главный зачинщик непослушания иегумен Галатского монастыря в Яссах Паисий был выслан весной 1811 г. во Владимир. Еще шесть священнослужителей содержались под арестом в монастырях Галата и Четецуя, пока их также не отправили в НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 120-120 об., 123-123 об., 124 (рапорт от 19 декабря 1811 г.). 22 НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 143 об.-144 (рапорт от 26 августа 1812 г.). 23 Начало разработок золотых россыпей в Карпатах восходит к бронзовому веку, а основная добыча велась во время существования римской провинции Дакии (106-271 гг.), когда было добыто ок. 190 тонн золота. В средние века в этом регионе было получено из недр ок. 200 тонн. // Марфунин А.С., История золота. М., 1987, с. 31. 24 A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 353. 25 НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 2090, л. 31-31 об. (начало конфликта относится к октябрю 1810 г.). 21

дальние российские губернии26. Правда, после мая 1812 г. всех их за ненадобностью выслали обратно в Княжества. Г. Бэнулеску-Бодони был послушным орудием в руках Петербурга, о чем свидетельствует не только его „услуги” по доставке образцов полезных ископаемых в Петербург, но и его запоздалая докладная записка о тяготах населения Княжеств. Так, в феврале 1812 г. митрополит писал М. Сперанскому, что „беднейшая часть народа угнетается до безконечности и не имеют даже способа” пожаловаться; „главнокомандующие армией, имея верховную во всем власть, распоряжаются часто и в гражданских делах… побуждены будучи единственно собственными интересами”; а „военные обстоятельства преподали чиновникам… большие средства к угнетению народа и к разорению земли”, отмечая также, что к Диванам причислено „чрезвычайно великое число ненужных и бесполезных лиц, которым производится жалованье, а другим… пенсии”27. Между тем, не только царане Княжеств страдали от непосильных повинностей, налогов и податей, но и сама государственная машина была надломлена из-за длительных и непомерных нагрузок. К этому можно еще добавить: утраченную Княжествами выгоду от прекращения торговли с Портой; потери по причине принудительных и неоплачиваемых работ, выполненными жителями Княжеств; изменение валютного курса в ущерб Княжествам и внедрение на валютный рынок русского рубля; стоимость проживания расквартированных военных; стоимость строительных материалов; потери из-за заниженных цен на хлеб, закупаемого для армии; стоимость фуража и провизии, взятых у населения под расписку; стоимость 80 тысяч быков для транспортировки грузов; потери вследствие бесплатной транспортировки фуража и провизии28. Не принесла выгод длительная война и Российской империи. Кроме того, что она была одной из самой длительных и дорогостоящих – затраты составили около 200 млн. руб. –, война впервые велась на двух театрах военных действий: в Княже НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 2090, л. 61-61 об.; Vl. Mischevca, Fl. Marinescu, Mitropolitul Grigore Irinupoleos (1764-1846). Studii şi documente referitoare la egumenul grec al Goliei. Iaşi: AXA, 2010. 27 Сборник исторических материалов, извлеченных из архивов Е.И.В. канцелярии. Под ред. Н. Дубровина. Вып. 3, СПб., 1890, с. 237. 28 А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 353, 356. 26

– 47 –

ствах и Закавказье. Из 150 тыс. павших в войне одна треть пришлась на боевые потери, а остальные погибли от ран, болезней и климата. Истощением материальных и человеческих ресурсов заплатила Россия за присоединениe Бессарабии. Не было суждено сбыться в этой войне и исполнению заветных планов царизма – овладению Константинополем. Несмотря на возможность бесконтрольной эксплуатации Княжеств, обеспечивших русскую армию всем необходимым, России в войне с турками удалось закрепить военный успех дипломатическим путем лишь частично и с очень большим трудом. Активная внешняя политика Наполеона, который сумел вовлечь Порту в сферу своего влияния путем обещаний вернуть ей Крым, побережье Черного моря и Румынские княжества принесла свои плоды. Поверив Франции, Порта выдвинула в 1810 г. условие, что граница с Россией должна проходить по Днестру. В связи с этим, Александр I писал, что неужели турки „могут думать, что мы согласимся на такое предложение, когда Бессарабия, Молдавия и Валахия давно уже покорны российскому оружию, когда мы имеем в нашей власти все крепости на Дунае...?”29. Император считал, что нет „ни потребности, ни пристойности удовольствоваться другой границей, нежели как Дунай”30. Самонадеянность монарха легко развеялась в октябре 1811 – мае 1812 гг., когда русско-османские переговоры приняли затяжной характер, причем явно не в пользу России31. Император весной 1812 г . в разговоре с адмиралом П. Чичаговым отмечал, что „мир с Турцией не подвигается; неистовства войск наших в Молдавии и Валахии раздражили жителей; ко всему этому присоединяются беспечность и интрига. Кроме того, я не думаю, чтоб теперешний главнокомандующий (Кутузов – А.П.), виновник этих бедствий, был способен получить результаты, для которых потребны: энергия, сила воли и поспешность в исполнении”32. Успех на переговорах, обычно приписываемый М. Кутузову, был скорее дипломатиче А.Н. Попов, Сношения России с европейскими державами перед войной 1812 г. СПб., 1876, с. 254. 30 Ibidem, с. 255. 31 См.: Сведения о войне России с Оттоманскою Портою с 1806-го по 1812-ой год. Собранные из достоверных источников генерал-майором Пущиным // Институт Рукописи НБУВ. ф.V. ед. хр. № 838. л. 132-180. 32 [П.В. Чичагов], „Из записок адмирала Чичагова...”, In Русский архив, 1870, № VІІІ, стлб. 1522-1523. 29

ским поражением России, не сумевшей за столом переговоров закрепить военные завоевания33. Поэтому в условиях, когда Порта пользовалась поддержкой Франции и накануне вторжения последней в Россию, с точки зрения российских государственных интересов, проведение границы по Пруту в 1812 г. было „золотой серединой” для Петербурга, что позже было расценено российской историографией как значительное продвижение на Балканы. В действительности же дипломатические неудачи в процессе длительных переговоров с Портой Россия постаралась заретушировать якобы выгодным для нее Бухарестским трактатом. Поначалу благие намерения властей относительно Бессарабии были достойны восхищения. Главнокомандующий русской армией адмирал П. Чичагов в инструкции касательно управления новой провинцией, адресованной губернатору С. Стурдза, писал: „Управляя Бессарабией, вы должны стараться положить основание более прочному зданию; обеспечьте право владения, облегчайте приобретение его вновь поселившимся. Общественные должности должны быть распределены справедливо; добросовестность правителей должна заставить жителей забыть прежнее отсутствие всякой правильности и закона. Доставьте жителям Бессарабии выгоду отеческой и свободной администрации. Обратите ловким образом внимание соседних жителей на страну, которую вы сделаете счастливою. Последняя война подавала большие надежды христианским населениям: в настоящее время, когда наша армия действует в другом месте, надобно подумать, как сохранить их привязанность к нам и оградить от влияния наших неприятелей: болгары, молдаване, валахи, сербы отыскивают себе отечество: от вас зависит, чтобы они нашли его”34. Однако администраторов подобных П. Чичагову в Бессарабии было ничтожно мало, да и сам он впоследствии стал жертвой оговора, закончив жизнь в бедности и забвении вдали России. Об „отеческом и свободном” управлении краем в дальнейшем говорить не приходилось, а Скарлат Стурдза был первым и последним губернатором, представлявшим титульный этнос – молдаван. Vl. Mischevca, „Considération sur le sujet de la genèse de la „question bessarabienne” (1812)”, In Revue roumaine d’histoire. (Bucarest). Tome XXXIV, 1995, nr. 3-4, p. 337-350. 34 [П.В. Чичагов], „Из записок адмирала Чичагова...”, In Русский архив, 1870, № VІІІ, стлб. 1550-1551. 33

– 48 –

Принимая во внимание политическую оценку войны 1806-1812 гг., отметим, что возможность поглощения Россией Румынских княжеств произвела сильное впечатление в Европе. Думается, не будет большой натяжки в предположении, что расчленение Молдовы в 1812 г., наряду с общим изменением геополитической ситуации на континенте, послужило причиной для изменения инструментов воплощения внешней политики великими державами. После Венского конгресса 1815 г. именно договоренности между государствами набирали все больший вес, открывая новый период в истории международных отношений, когда политико-дипломатическое искусство, – как отмечает Г. Кливети, – привело к переписыванию истории отношений между державами. От „истории договоров и соглашений”, чье классическое развитие пришлось на ХVІІ-ХVІІІ ст., это искусство достигло „успеха истории дипломатии” в ХІХ ст., на горизонте которого основной акцент ставился на определении не столько правовой сферы, сколько факторов воплощения политики, которая базировалась на силе35. В то же время дипломаты ведущих европейских держав с 1815 г. вводят в оборот понятие „европейский концерт”, что означало согласованность действий великих держав при принятии важных решений в сфере международных отношений. Нельзя не отметить, что со временем акт 1812 г. станет отправной точкой в оценке и последующих событий для тех бессарабских румын, которые осознали все „прелести” хозяйствования русской администрации в крае. Так, корреспондент либеральной бухарестской газеты „Телеграф”, описывая последствия царской экономической политики, приведшая крестьян к поиску свободных земель, писал летом 1880 г.: „Румынский язык звучит среди Кавказских гор, в Самарской губернии, на полях южной Сибири; везде бедный румын ищет себе защиту против его захватчиков. Плодородная земля древней Бессарабии принадлежит русской военной аристократии и бюрократии, русским и греческим монастырям… и молдавским боярамренегатам, которые, после того как отказались от своего происхождения, обобрали и предали народ, который забыл свой язык”36. Gh. Cliveti, „De la „istoria tratatelor” şi „istoria diplomatică” la „istoria relaţiilor internaţionale”, In Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid Boicu la împlinirea vârstei de 65 de ani. Iaşi, 1996, р. 25. 36 Basarab, Scrisori din Basarabia, vol. 1, 1880-1883, ChişinăuBucureşti, 1996, р. 3. 35

В декабре того же 1880 г. журналист, возвращаясь к тревожащей его теме утраты национального самосознания частью правящей элиты, отмечал, что „наше боярство не потеряло ничего от того, что уступило Бессарабию в 1812 г.; его привилегии остались почти нетронутыми, оно ничего не потеряло из-за этой исторической несправедливости; оно отказалось от наследства, очень скоро освоившись со своим новым положением и, отрекшись от своего происхождения, объявило себя русскими”37. Более сдержанные оценки социальной мимикрии молдавской политической элиты, имевшей место после 1812 г. дают современные историки. „В новых условиях, для того, чтобы не потерять свои привилегии, которыми они пользовались в своей родной стране, бояре высказали свою лояльность по отношению к царским властям, что способствовало интеграции Бессарабии в административную систему империи. Для усиления преданности молдавских бояр державе двуглавого орла, управляющие с Невы кооптировали их в ряды русского дворянства, предоставив им те же самые права и привилегии, которыми пользовался этот правящий социальный слой России”38. Как следствие, – отмечает в итоге Д. Поштаренку, – бессарабское боярство, будучи местной элитой, стало важной социополитической опорой для царского режима в регионе. Россия со времен Екатерины II, которая говорила об Украине, Финляндии и Прибалтике, что „сии провинции… надлежит легчайшими способами привести к тому, чтоб они обрусели и перестали бы глядеть как волки в лесу”, руководствовалась наставлениями императрицы, возведя их в ранг политического императива39. После 1812 г. эти положения стали всецело относится и к Бессарабии. Нация, теряющая своих поводырей в безудержном потоке запретов, русифицировавших бессарабскую школу, церковь, печатное слово, уже не могла сама противостоять соблазнам называться русскими. Если боярство спешило превратиться в русских дворян, то обедневшие землевладельцы видели возможность продвижения наверх путем поступления на военную службу. Ibid., р. 27. D. Poştarencu, Aneхarea Basarabiei la Imperiul Rus. Chişinău, 2004, p. 149. 39 Сборник Императорского Российского исторического общества. 1871, Т. 7, c. 348. 37 38

– 49 –

Перед этим, в ХVІІІ в. путь поступления на военную службу был единственным для румынского нобилитета, желавшего поселиться в России. Румыны диаспоры, сделавшие карьеру в России, со временем идентифицировали себя как россияне. Замечательный историк Д.Н. Бантыш-Каменский также не избежал этой участи. Пребывая на исторической родине, он описывал валахов и молдаван совершенно отстраненно и даже с некоторым оттенком пренебрежения40. Сын первого бессарабского губернатора, европейски образованный дипломат Александр Скарлатович Стурдза, не терявший связей ни с Бессарабией, ни с Запрутской Молдовой, был не только известным филантропом, но и ярым консерватором, отстаивающим право России влиять на религиозную жизнь в Яссах41. Потеря реперных точек для сопротивления постепенной и неумолимой русификации путем ликвидации культурных институтов и проведения административных реформ, лишивших Бессарабию автономии сопровождалась численным увеличением русскоязычного населения. Нобилитет Бессарабии в 1812 г. на 95% состоял из румынских бояр, а уже в 1912 г. удельный вес бессарабских румын в русском дворянстве составлял около трети (31%) из-за нахлынувшего потока русских чиновников и военных, которым была обещаны подъемные и быстрое продвижение по службе. Денационализация элиты и русификация всех сфер жизни привела к размытости национального самосознания коренного восточнороманского населения в последующие периоды его существования в Пруто-Днестровском междуречье. Возвращаясь к положениям, высказанным в начале статьи, отметим, что зная истинное лицо российского империализма – экспансионизм, было бы наивно говорить об освобождении от турецкого господства, в некоем безотносительном плане, без учета тогдашних реалий. Иначе об экспансионизме пришлось бы говорить как о категории абсолютно альтруистической. Исходя из синергетического подхода в оценке

событий прошлого, отметим, что Бухарестский договор стал точкой бифуркации, когда Молдова как социально-политическая система была разделена на две части и развитие этих частей продолжалось различными путями. При врéменном включении в состав России части Молдовы в 1812 г. события 1859-1861 гг. (Объединение Княжеств) и 1877-1878 гг. (Война за независимость) должны были подтолкнуть царизм к возврату “освобожденной Бессарабии”. Но именно эти события, которые румынская дипломатия называла воплощением „политики свершившегося факта” не привели к возврату, а наоборот – к закреплению утраты этой провинции. Очередное международно-правовое признание новых границ Порты в 1812 г. и 1829 г. и нового статуса равно как и границ Румынии в 1859-1861 гг. и 18771878 гг. лишь отдаляло официальный Бухарест от того, что царизм будет рассматривать „бессарабский вопрос” с учетом точки зрения румынской стороны. Каждое новое перекраивание политической карты Европы, при котором Бессарабия вся или частично, как в 1856-1878 гг., находилась в составе России, показывало континуитет владения этими землями, начиная с 1812 г. Однако, некогда могущественная Российская империя так и не смогла окончательно интегрировать в свой состав Бессарабию ни в ментальном, ни в языковом, ни в культурном аспектах. Нация смогла сохранить свой стержень, свое ядро, что позволило ей стать на путь возрождения своих ценностей. Россия же, потратив колоссальные суммы на войны с Турцией в ХIХ в., неоднократно пыталась выровнять границу своих владений на юго-западных рубежах. Новые границы, проведенные впоследствии советскими правителями только усугубили положение коренного населения, которое оказалось разделенным между несколькими государствами и государственными образованиями.

[Д. Бантыш-Каменский], Путешествие в Молдавию, Валахию и Сербию. М., 1810, c. 24. 41 Государственный архив Одесской области, ф. 141, оп. 1, д. 11, л. 3-4; Там же д. 14, л. 1-2; Публикацию документов по этой теме см.: А. Пономарёв, „Новые данные об Александре Стурдза из Одесского архива (два письма середины ХІХ века)”, In Тiragetia. Seria nouă. Vol. V [XX], № 2, 2011, Chişinău, р. 261-270. 40

– 50 –

SUMMARY POSITION OF THE ROMANIAN PRINCIPALITIES DURING THE WAR OF 1806-1812 In the article is mentioned the perspective of an the economic situation of Principalities in 18061812, on the basis of contemporary records, a number of the sources published untill 1917, and also the latest monographs about the military occupation of the Romanian Principalities during Russian-Turkish war of 1806-1812. This perspective is considered in a context of expansionist aspirations of tsarism on the relation to economic capacity of Principalities. In this regard the role of administrative structures in the Principalities which have been directly created by official Petersburg is shined. It is emphasized the role of the prince Constantin Іpsilanti in administration of Рrincipalities after restoration on thrones of Moldova and Walachia in January, 1807, his plans on strengthening of the independent status of Principalities. Among the reasons which led to Constantin Ipsilanti’s removal in August, 1807 were: the conflicts with the boyars, which most part were fanariot’s; absence of body supervising Councils, and also impossibility to provide with the food and fodder occupational Russian army. Unwillingness to lend Russian military money only strengthened hostility to gospodar from their party. Since February, 1808 when Councils of Principalities were headed by senator Sergey Kushnikov as administrator, there came the new period during which Russian military authorities through chairman of Council demanded the most exhaustive statistical data on and national economy, including data on population, administrativeterritorial division, volumes of crop, data on epidemics and diseases and so on. Thus the slightest changes in structure of Councils and adoption of any decisions were allowed with the permission of senator Sergey Kushnikov. The Russian military authorities, on which the Principalities completely depended, imposed the introduction of new taxes, and requisitions on inhabitants of Principalities. Bureaucratic confusion and embezzlement of public funds reigning in Sofas, led to that the sizes of demanded help for Russian army in a result, increased four times. To it the desire of the Romanian boyars to be enriched in the conditions of a wartime increased also. The expansionist role of tsarism in carrying out prospecting works, production and export of minerals

found in Principalities is in detail shown. For this purpose in November, 1809 to the Carpathian region the group of officials and gonny engineers were equipped, and untill November, 1812, that is after the conclusion of the Bucharest treaties were engaged in exploring of the subsoil of Principalities. The main attention by these groups for search of minerals was given to non-ferrous metals among which were: gold, silver, mercury, sulfur, copper vitriol, copper, lead. Thus the main place at research of the subsoil was occupied by search and gold mining, and so in the years of war was taken out from Principalities 18 kgs of gold. Economic motives layed to the removal of priors and of a number of monasteries bent to the Holy Placed, not wishing to recognize jurisdiction of the Sacred Synod, and respectively to send their income to the order of Petersburg. In this regard, the figure of eminent church person Gabriel Benulesku-Bodoni is in a new way shined. In the context of his pro-Russian orientation are shown his services for Russia, also concerning the group of search of minerals. War exhausted the economical capacity of Principalities, because of unreasonable taxes, taxes and duties, but also as well because of: the forced hard and no-charge labour executed by inhabitants of Principalities; cut prices of the food and fodder; unpaid requisitions of draft force; losses from a quartering of armies; losses because of the termination of foreign trade; change of an exchange rate owing to introduction in calculations of Russian ruble. The Imperial authorities plans were to absorb all the territory of Principalities in the days of war of 1806-1812 reveal. Emperor Alexander 1 sacredly believed that the territory occupied with Russian army will belong to Russia. In this regard tendencies of Petersburg were to show on that that as it is possible the most part of the Romanian lands to be obtained by Russia. Occupation of Principalities and the cut of Moldova in two parts by Russia led to a change in Europe of tools of foreign policy. At the same time diplomats of leading European Powers, since 1815, put into circulation the concept “the European concert”, that meant coherence of actions of great powers at adoption of important decisions in the sphere of the international relations.

– 51 –

The estimates of the Bucharest treaty which have led to denationalization of Bessarabian Romanian’s because of policy russification within Russian Empire, on the one hand, and readiness of the Moldavian nobility to change citizenship in exchange for saving of privileges, with another are considered. Nobility of the Bessarabia in 1812 for 95% consisted of the Romanian boyars, and in 1912 the Romanian nobility made about a third (31%) because of the gushed flow of Russian officials and military which were fast promoted. Denationalization of the elite and russification of all spheres of life led to a confusion of national consciousness of Bessarabian

Romanians which despite of everything could keep the ethnomental kernel, having coming back to values of the people. Estimates of the act of 1812 are given in the liberal Bucharest press of the end of the 19th century in comparison with the estimative data in the newest historiography of the Republic of Moldova. Also the political and economic reasons which allowed Bessarabian nobility to accept conditions of Russia after the act of 1812 are specified. The importance of the Bucharest treaties for historical destinies of indigenous people of Bessarabia is shown.

– 52 –

ANUL 1812 SUB IMPACTUL FACTORULUI FANARIOT: MARELE DRAGOMAN DIMITRIE MORUZI Vlad MISCHEVCA Florin MARINESCU

Trăsăturile principale аle războiului ruso-turc din 1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei autohtone din Principatele Române, au fost nu atât operaţiile militare, cât contactele diplomatice1. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost implicaţi direct şi grecii fanarioţi, s-au soldat cu semnarea la 16/28 mai 1812 а Tratatului de pace de la Bucureşti. Soarta poporului şi a Ţării Moldovei a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc, în etapa finală (1811-1812), la Giurgiu şi Bucureşti, cu încălcarea drepturilor moldovenilor şi a obligaţiilor atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia). Şi asta considerând că, după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, statutul juridic internaţional al Moldovei şi al Ţării Româneşti prevedea o trecere de la protecţia unilaterală otomană tributară (’ahd ad-dhimma) la o protecţie bilaterală turcorusă (prezentă până la Pacea de la Paris, 1856). Tratatul de pace, semnat la Hanul lui Manuc din Bucureşti, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea (Articolul IV) ca frontiera dintre cele două imperii să fie stabilită pe râul Prut. Un hotar arbitrar, ce poate fi considerat un compromis între ambiţiile imperiale ale părţilor beligerante (Rusia pretindea iniţial la ambele principate, apoi doar la Moldova, ulterior cerând ca hotar râurile Milcov, Siret), care dezmembrau în două о ţară. La baza acestei decizii a celor două imperii а fost pusă, din capul locului, înţelegerea „principială” de а se desemna noua graniţă pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”2. Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit, neştiind încă mult timp detaliile acestui tratat spoliator, chiar şi după semnarea lui. Vom remarca aici că ţinerea în taină а negocierilor dirijate а fost caracteristică pentru activitatea diplomatică а lui М.I. GolenişcevKutuzov, feldmareşalul armatei ruse de la Dunăre. Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chişinău, 1999, pр. 87-108; Idem, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, p. 27-69. 2 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti, Chişinău, 1992, р. 178.

1

Pe lângă factorii de importanţă majoră cu impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (Аl. Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.) redau atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi Bucureşti. Potrivit lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti nu au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri Ţara Românească şi Moldova. E necesar de menţionat că mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor duse în timpul războaielor – începând cu cel de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu Tratatul de la Bucureşti (1812) – poartă amprenta factorului fanariot. În această privinţă, Talleyrand spunea: „Politica turcească este reglată de aceşti hospodari care sunt la curent cu tot ce se petrece în Europa”3. Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre. Un şir de istorici români (N. Iorga, Gh. I. Brătianu, L. Boicu, P. Cernovodeanu, A. Goşu, M. Stroia, Vl. Mischevca, ş.a.) au cercetat impactul fanarioţilor asupra semnării Păcii la 1812. Cu privire la rolul diplomatic al marelui dragoman Dimitrie Moruzi în contextul problemei basarabene4, vom aborda acest subiect mai detaliat. Rеlаţiile internaţionale ale României în documente. 13681900, Bucureşti, 1971, р. 53. 4 Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti, 1812. Chişinău: Ştiinţa, 1992; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999; Armand Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în: Naţional şi universal în istoria românilor. Profesorului Şerban Papacostea. Bucureşti, 1998, pp. 362-390. 3

– 53 –

Pentru a prezenta un tablou obiectiv al circumstanţelor în care Principatelor le-a revenit rolul de obiect, şi nu de subiect al raporturilor internaţionale şi în care marile puteri au ignorat/încălcat dreptul naţional şi echitatea istorică, militând pentru o soluţie de compromis între imperiul ţarist şi Otoman, care afecta grav integritatea teritorială şi interesele Moldovei, trebuie să ţinem cont atât de complexitatea, cât şi de particularităţile acestei probleme, de semnificaţia ei pentru istoria naţională, înaintând drept obiectiv prezentarea contradicţiilor şi suspiciunilor ce planează (până-n prezent) în privinţa influenţei pe care au exercitat-o, într-un mod sau altul, fraţii Moruzi, în momentul deciderii soartei Principatelor Române (în special, a teritoriului dintre Prut şi Nistru). Prin urmare, se impune elucidarea unui aspect cercetat dacă nu tendenţios, atunci incomplet, vizavi de o eventuală trădare a acestor fanarioţi. Rolul diplomatic al fanarioţilor Moruzi în problema basarabeană este pe cât de esenţial, pe atât de controversat5. În condiţiile în care lipseşte un amplu studiu al acestuia, rămân fără explicaţie un şir de evenimente de o importanţă majoră, situaţie care contribuie frecvent la apariţia concluziilor preconcepute. Consecinţele acţiunilor întreprinse de fraţii Moruzi sunt pregnante şi actuale, întrucât ele pun într-o nouă lumină anexarea Basarabiei la 1812 – moment de cumpănă al istoriei Moldovei, ţară la graniţa a trei imperii, atunci când cursul unui teritoriu românesc a fost deviat în mod abuziv şi aproape iremediabil pentru cel puţin următorul secol (până în 1917-1918). Aşadar, este imperioasă o reactualizare din perspectiva unor noi publicaţii şi documente de arhivă şi o deconspirare a locului şi rolului grecilor fanarioţi în contextul expansionismului rus. Dificultatea demersului ştiinţific în acest domeniu al istoriei relaţiilor internaţionale rezidă în faptul că, investigând o asemenea problematică, ce ţine de diplomaţia secretă, îţi asumi riscurile inerente unui studiu ce se pretează unor multiple – adeseori adverse – interpretări, devenind prin aceasta, practic, inepuizabil. În cele ce urmează vom schiţa doar unele concluzii, în5

Cele mai recente studii sunt două lucrări publicate concomitent în 2008: vezi compartimentul „Pacea de la Bucureşti (mai 1812) şi Moruzeştii” din cartea istoricului Armand Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti, 2008, pp. 232-251, precum şi Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele simpozionului internaţional. (In honorem dr. hab., prof. univ. Gheorghe Gonţa). Chişinău, 2008, pp. 555-591.

cadrate în perioada cronologică premergătoare actului din luna mai 1812. Evoluţia evenimentelor analizate s-a desfăşurat pe fundalul războiului ruso-turc din 1806-1812, atunci când au fost date în vileag scopurile ascunse şi interesele marilor puteri implicate în problema orientală. Acest important episod al războiului în cauză, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea6. M. Eminescu considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”7. Referitor la rolul deţinut de familia fanariotă Moruzi în diplomaţia epocii s-a scris destul de puţin, printre cei mai însemnaţi autori ai subiectului dat fiind M. Drăghici, N. Iorga, L. Casso, A. Goşu ş.a., iar o succintă analiză a argumentelor „pro” şi „contra” a fost făcută recent în câteva lucrări publicate la Chişinău8. Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de către istoricul Armand Goşu, care a abordat în mod independent tematica respectivă9. Autorul, un bun cunoscător al documentelor de arhivă ruseşti, consideră: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta, al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”10. „Dar nu Moruzeştii au fost 6

Autorii din secolul XIX (M. Drăghici, M. Eminescu, P. Eliade ş.a.) susţin întru totul „frauda” Moruzeştilor de la 1812. Vezi: M. Drăghici, Istoria Moldovei timp de 500 ani. Vol. II. Iaşi, 1857, pp. 77-78; P. Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Bucureşti, 1982, pp. 98-99; M. Eminescu, Basarabia (Seria „Clio”). Bucureşti, 1990, p. 42. Istoriografia franceză pledează pentru vinovăţia Moruzeştilor. – Ulterior, N. Iorga a pus sub semnul întrebării acest caz. (N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II, tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. istorice. Bucureşti, 1911, p. 180; Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области. Москва, 1913, 230 с. 7 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. – Ed. a 2-a. Chişinău: Litera Internaţional, 2008, pp. 157-158. 8 I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la Bucureşti..., pp. 163-166; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999, pp. 98-99; Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele simpozionului internaţional. (In honorem dr. hab., prof. univ. Gheorghe Gonţa). Chişinău, 2008, pp. 555-591. 9 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani. – Bucureşti, 1998, pp. 362-387. 10 Armand Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti, 2008, p. 249.

– 54 –

piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”11. După cum a demonstrat Nicolae Iorga, urmat de Gheorghe Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”12. Reieşind din materialul documentar cunoscut şi din activitatea politico-diplomatică a celor trei membri ai familiei Moruzi, putem concluziona că scopul lor suprem a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite fanarioţilor de către Poarta Otomană şi dobândirea multrâvnitului tron al Principatelor, care conferea un inegalabil statut de influenţă economică şi politică. *** Dimitrie Moruzi aparține unei strălucite familii fanariote cu rădăcini din Trapezunt13. Deși numele de Moruzi apare în secole mai vechi, despre o continuitate a familiei se poate vorbi din secolul al XVII-lea. Atunci primii membri ai familiei s-au stabilit la Constantinopol, unde, dovedind calități multiple, mai ales diplomatice, timp de mai bine de un secol, au jucat un rol important pe scena politică a Imperiului Otoman. După 1821, au jucat un rol mai puțin important decât înainte în viața economică, politică sau socială din Grecia, România, Franța sau alte țări. Doar doi reprezentanţi ai familiei Moruzi au reuşit să devină domnitori ai Principatelor Române: Constantin (decedat la 22 martie 1788) şi fiul său – Alexandru Moruzi: de trei ori domn al Moldovei (1792-1793; 1803-1806, 1806) şi de două ori domn al Ţării Româneşti (1793-1796; 1799-1803). Astfel încât Al. Moruzi are meritul de a fi dobândit una dintre cele mai prestigioase funcţii, în care s-a manifestat onorabil şi, per ansamblu, în conformitate cu interesele Porţii Otomane. Cu toate că acţiunile şi comportamentul său denotă atât tendinţe francofile, cât şi filoruse, totuşi, la începutul ostilităţilor ruso-otomane din 1806-1812, 11 Ibidem, p. 250. 12 Gh. Bezviconi, Manuc-bei. Ed. a II-a. Chişinău, 1938, p. 25; N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II, tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. istorice. Bucureşti, 1911. 13 Φλ. Μαρινεσκου, Η Τραπεζουντιακη οικογενεια Μουρουζη. Γενεαλογικη μελετη. Θεσσαλονικη, 2011.

el şi-a afişat fidelitatea faţă de Sublima Poartă. Şi doar invazia, urmată de ocupaţia militară rusă l-a împiedicat să revină în scaunul Moldovei. De regulă, atunci când se menţionează în istoriografie despre „cazul Moruzi” la 1812, se utilizează noţiuni intens vehiculate precum „trădare” şi „fraudă”, care îi sunt atribuite anume acestui membru al familiei Moruzi – Dimitrie (1768-1812), fără a se face o amplă interpretare obiectivă a „vinovăţiei” sale14. Până în prezent, continuă să planeze incertitudinea asupra existenţei unei scrisori adresate sultanului de către Napoleon şi ascunse de către fraţii Moruzi15. Deşi, aşa cum s-a exprimat istoricul Armand Goşu, avem de a face cu două probleme: pe de o parte, cea a „trădării” Moruzeştilor, iar pe de altă parte, a „vinovăţiei” lor în anexarea de către Rusia a Basarabiei, cele două chestiuni nu pot fi în întregime separate una de alta, dar nici nu trebuie comasate şi confundate16. În cele ce urmează, vom prezenta o analiză sumară a argumentelor „pro” şi „contra”, în virtutea cărora poate fi apreciat rolul diplomatic şi ponderea acţiunilor lui Dimitrie Moruzi în contextul problemei basarabene, atunci când, fiind în serviciul Imperiului Otoman, servea Rusia. Dimitrie s-a născut în 1768 la Constantinopol. Era fiul domnului Moldovei Constantin și Smaragdei Sulgearoglu. Tatăl său a fost domn al Moldovei între 1777 şi 1782, fratele lui Alexandru a fost domn de cinci ori în ambele țări române (de trei ori în Moldova și de două ori în Țara Românească), frații lui Gheorghe și Panaiotis au fost mari dragomani. Dintre urmașii lui, un nepot (de frate), Constantin, a fost mare dragoman, iar un altul, Nicolae, frate cu Constantin, a deținut funcția de dragoman al flotei, fiind ultimul grec care a ocupat această funcție. În acele vremuri (până la 1821), pentru cineva cu o funcție importantă era un lucru destul de neobișnuit ca să moară de moarte naturală. Toate aceste persoane sus-menționate, dacă nu au fost executate de turci sub acuzația de trădare, au suferit, cel puțin, exilul sau trimi14 În cartea sa Histoire des états balkaniques jusqu’en 1924 (Paris, 1924), Nicolae Iorga răstoarnă categoria de trădare de care erau acuzați membrii familiei Moruzi, caracterizând drept „mituri” aceste acuzații – vezi mai ales pp. 162-163. Același autor s-a ocupat în mod special cu cedarea Basarabiei în 1812. Vezi: N.Iorga, La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie (București, 1931), capitolul IV cu titlul „L’annexion de 1812, le régime russe d’un siècle et la déliverance”, mai ales pp. 35-40. 15 Scurtu Ionel, Răpirea Basarabiei, In Literatura şi Arta, nr. 25 (3486), 21 iunie 2012, p. 2. 16 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Bucureşti, 1998, p. 366.

– 55 –

terea la galere. Iar atunci când fratele lui Dimitrie, domnul Alexandru, a decedat, contemporanii săi și-au exprimat îndoiala că ar fi murit de moarte naturală, planând suspiciunea de otrăvire. Familia Moruzi a fost una dintre familiile ce au plătit un mare tribut de sânge amestecului membrilor ei în viața politică a Imperiului Otoman. Fiind din naștere un spirit neliniștit, Dimitrie a beneficiat și de o educație aleasă, profesori particulari dintre cei mai renumiți în epocă învățându-l limbi europene și asiatice17, dar și filologia și filozofia. A urmărit, se pare, și cursuri de teorie a politicii, ce i-au fost ulterior de mare folos. Cu un exterior fizic destul de plăcut, discuta totdeauna teme interesante pentru interlocutori, câștigându-le repede simpatia18. Dimitrie Moruzi s-a căsătorit cu Eufrosina Suțu, fiica domnului Moldovei Mihail (Μιχαηλ Σουτζου). Căsătoria lor fusese binecuvântată de însuși patriarhul Constantinopolului19. Din această căsătorie s-au năs Să nu uităm că cunoașterea limbilor străine, mai ales celor apusene, era o condiție sine qua non pentru un viitor dragoman, turcii neavând dreptul să le studieze 18 Despre aceste calități avem destule mărturii. În primul rând, în memoriul lui A. Langeron, De l’influence des Mourouzi dans les événements politiques qui ont ébranlé l’Empire ottoman, p. 422. Memoriul este menționat în volumul Empire Ottoman. Inventaire des mémoires et documents aux Archives du Ministère des Affaires Etrangères de France, tome 30, ff. 419-422. În memoriile sale, generalul rus de origine franceză Alexandre de Langeron scria despre el: „…Ca toți cei din Fanar, acesta era un om fin, șiret, versat în politica Divanului și, în plus, plin de spirit, bine informat și extrem de amabil în societatea ale cărui rafinament și ținută le intuise (…) Era un om cultivat, politicos și extrem de fin…” (vezi: Vlad Mischevca, Ion Mischevca, „Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană”, în volumul In honorem Gheorghe Gonța. Țara Moldovei în contextul civilizației europene, Chișinău, 2008, p. 574, cu trimitere la surse bibliografice românești şi ruseşti). Același general scria: „Τοus les auteurs qui ont pu entrer en contact avec ce personnage vraiment extraordinaire – qui, fils du prince de Moldavie Constantin Moruzi et frere puine du prince Alexandre Moruzi, occupa la dignité si enviée de Grand-Drogman de la Porte, entre 1808-1812, ont évoqué son intelligence exceptionnelle et la domination presque absolute qu’il avait réussi a exercer sur presque tous les rouages de l’édifice politique, diplomatique, économique et administratif de l‘empire ottoman...” (vezi: Dan Lăzărescu, L’influence de la Révolution Française sur la mentalité roumaine et sur les structures de la société roumaine, în volumul La Révolution Française et les Roumains (coordonator Al. Zub), Iași, 1989, pp. 97-98. Iar Konstantinos Koumas îl caracteriza ca pe un „Apolo al noilor muze ale noastre” (vezi: Ρωξάνη Αργυροπούλου, Ο Βενιαμίν Λέσβιος καί η ευρωπαϊκή σκέψη του δέκατου όγδοου αιώνα, Atena, 2003, p. 77). În sfârșit, vezi o emoționantă dedicație pe care i-a adresat-o Dimitrios Alexandridis, traducător în limba greacă a lucrării lui Oliver Goldsmith, Ιστορία της Ελλάδος, Viena, 1806, pp. 3-18. 19 După decesul lui Dimitrie și al fratelui său Panaiotis, una dintre surorile lui Dimitrie, deghizată, s-a deplasat la locuința lui Piotr Fonton, cerându-i să o sprijine pe văduva lui Dimitrie (vezi: Armand Goșu, op. cit., p. 234). 17

cut trei băieți (Gheorghe, Constantin și Alexandru) și trei fete (Roxana, Smaragda și Sevastia)20. În viața politico-socială a Imperiului Otoman Dimitrie Moruzi s-a remarcat prin activitatea sa în trei domenii, și anume: 1) ajutorul acordat compatrioților săi subjugați, 2) rolul său în administrarea / politica sanitară și 3) implicaţia sa activă în politica externă, în calitate de mare dragoman. Și-a ajutat în mod divers, atunci când a avut posibilitate, compatrioții săi, primind de la turci titlul de „Εθνάρχης” (conducător al neamului). Acesta i-a dat posibilitate să intervină în mai multe situații dificile pentru greci. Una dintre preocupările sale de bază a fost educația acestora. A intervenit des, atât în plan financiar, cât și organizatoric. A arătat un interes deosebit pentru Marea Școală a Neamului din Constantinopol. În 1793 i-a donat suma de 2 000 de groși, iar în 1797 alţi 3 00021. În 1804 a reorganizat pe baze moderne22 Școala, ce fusese mutată din Fanar la Kuruceșme, în palatul lui Alexandru Mavrocordat-Firaris23. Acțiunile sale au fost mult ușurate de numirea sa (la începutul anului 1805) de către sultan ca efor pe viață al susnumitei Școli, dar și de epitrop al spitalelor24. În prima sa ipostază a încercat să organizeze Școala conform cu modelele europene, înființând și un sistem de premiere a elevilor, în special a acelora care demonstrau aptitudini la geometrie. Premiile constau în obiecte de valoare achiziţionate din Europa. Grație eforturilor sale, dar și ale altor epitropi, sistemul de învățământ, oarecum independent de Biserică, s-a dezvoltat în bună măsură25. Dimitrie Moruzi este considerat de unii istorici „primul om politic al Elenismului, în sensul larg al cuvântului, care s-a interesat și s-a ocupat intens de Mai mulţi membri ai familiei Moruzi, atât dintre urmașii lui Dimitrie, cât și din alte spiţe ale acestui neam, s-au stabilit în Rusia. Vezi: Μαρινεσκου Φλοριν, Η Τραπεζουντιακή οικογένεια Μουρούζη. Γενεαλογική μελέτη. Θεσσαλονικη: Εκδοτικός Οίκος Κυριακιδης, 2011. Σελίδες : 158, 196, 197, 200, 205 - 207. 21 Vezi: Τρύφων Ευαγγελίδης, Η Παιδεία επί Τουρκοκρατίας, vol. I, Atena, 1936, p. 281. 22 Despre mutarea Școlii vezi și G. Chassiotis, L’instruction publique chez les Grecs, Paris, 1881, p. 40. 23 Palatul a fost cumpărat cu suma de 85 000 de groși, sumă oferită de patriarhul Calinic, de arhiepiscopi, de fanarioți înstăriți, de Alexandru Moruzi, de mitropolitul Moldovei (vezi: Β.Α. Μυστακίδης, Ιστορικαί ειδήσεις περί Κουρούτσεσμε, ήτοι περί των εκκλησιών, Πατριαρχείων, σχολείων, αρχιερατικών εκλογών, αυθεντικών οίκων, κρηνών, τάφων κ. λπ... Κεφάλαιον Β΄, în revista Παρνασσός, vol. XI, Atena 1887, p. 476, reluat în periodicul Δελτίον Εταιρείας Μελέτης της Καθημάς Ανατολής, τόμος Α’, Atena, 2004, p. 570. 24 Vezi: Γριτσόπουλος, op. cit., vol. II, pp. 72, 76. 25 Vezi: A. Σταυρόπουλος, Τα νοσοκομεία..., p. 149.

20

– 56 –

evoluția medicinii și de aplicarea progreselor acesteia în spațiul unde activa”26. Concomitent, a încercat să transforme Marea Școală a Neamului într-o instituție de nivel universitar și să creeze acolo o Facultate de Medicină27. Încercarea era posibilă numai cu aprobarea autorităților otomane, aprobare dificilă şi întru totul necesară, dat fiind că la Facultatea de Medicină urma să se studieze anatomia și să se execute autopsii, care nu erau conforme cu religia musulmană. Demararea acestui proiect a fost posibilă grație firmanului lui Selim al III-lea, prin care Dimitrie era numit „efor pe viață și epistat al spitalelor”. Până la urmă, proiectul a eșuat, iar Facultatea s-a înființat mult mai târziu, în 1832, cu ajutorul unor medici francezi. El însuşi a renunțat la acest proiect din cauza reacțiilor ostile la adresa sa și a politicii sale în domeniul medical28. Τοt în domeniul medicinii Dimitrie a ajutat mult la intensificarea unui sistem de vaccinare în capitala Imperiului, demarat în 1801, grație eforturilor medicului ambasadei britanice Scott. L-au ajutat în această privință și italianul Pezzoni, dar și (prin corespondență) medicul vienez Ludovico Karen. În plus, a mai susţinut încercarea unui alt profesor de medicină, italianul Eusebio Valli, de a prepara un vaccin împotriva holerei în 180329. În afară de Marea Școală a Neamului, Dimitrie Moruzi a ajutat școlile și societățile din diverse regiuni ale Imperiului Otoman. Iată doar câteva exemple: - a susţinut efectiv școlile din Chios și Kydonies (Aivali); - grație lui, intelectuali ca Athanasios Christopoulos, Anthimos Gazis, Grigorios Kostandas și alții au lansat ideea înființării unei universități în Zagora (Pilio); - a sprijinit încercarea lui Grigorios Kostandas de a înființa, împreună cu Daniill Filipidis și Anthimos Gazis, o academie în provincia Magnisia, unde urmau să studieze tineri din toată Grecia. Încercarea a eșuat din cauza divergențelor dintre cei trei; - l-a convins pe sultan să-i dea poruncă pentru înființarea unei Acade A. Σταυρόπουλος, Ο Δημήτριος Μουρούζης και η προσπάθειά του γιά ίδρυση Ιατρικής σχολής στη Κωνσταντινούπολη στις αρχές του 19ου ααιώνα, în volumul Πόλη και Παιδεία, Atena 1997, p. 106. Despre prima încercare de întemeiere a unei Facultăți de Medicină în Imperiul Otoman vezi: Κωνσταντίνος Τρομπούκης, Η Ιατρική στη Κωνσταντινούπολη, 1856-1823, Αtena, 2000, capitolul ΙΙ (Facultatea Imperială de Medicină și profesorii ei greci). 27 Vezi și Γεράσιμος Πεντόγαλος, Σχολεία ιατρικής παιδείας στην Ελλάδα, Salonic, 1991, p. 14. 28 Pe adversarii lui îi deranja mai ales sprijinul neprecupețit pe care l-a acordat medicului italian Pezzoni. Amănunte în cartea lui Σταυρόπουλος, Τα νοσοκομεία..., vezi: pp. 315-329. 29 Amănunte în articolul sus-menționat al lui Αριστοτέλης Σταυρόπουλος, pp. 107 și urm.

mii de Medicină în Constantinopol (deşi această încercare a eșuat); - sub egida lui și a fratelui său Panaiotis s-a restaurat biserica Sfânta Fotini din Smirna în 1804; - l-a mai convins pe sultan să dea poruncă pentru restaurarea bisericii cu hramul Intrării în Pera (Constantinopol); - a făcut demersuri pentru refacerea bisericii Învierii din Ierusalim, care fusese distrusă de invazia armenilor30. Adept al ideilor progresiste, a transmis dușmanilor săi următoarele cuvinte: „Νu-i deranjați pe filozofi, căci vă va părea rău”31. În domeniul educației menționăm efortul lui de a ajuta la alcătuirea unui mare Dicționar al limbii grecești, cu concursul unor renumiți intelectuali ai vremii, precum: Scarlat Ghica, Vlastos, Neofit Vamvas, Spiridon Valetas și alții. Primul volum a apărut deja după moartea lui, în 181932. În ceea ce privește rolul lui în politica sanitară a Constantinopolului, reamintim că, deja din 1793, sultanul Selim al III-lea l-a numit epitrop pentru buna funcționare a spitalelor. Același sultan, zece ani mai târziu, îl anunța pe patriarh despre numirea lui Dimitrie ca epitrop al spitalelor și al facultăților. Până la urmă, ultimul l-a convins pe Selim al III-lea să dea un decret prin care era numit director și supraveghetor al spitalelor, responsabil de reorganizarea lor, de asemenea și de înființarea școlilor sanitare33. Prin același decret Dimitrie căpătase dreptul de a lua contact direct cu Selim al III-lea pentru orice problemă ce se referea la greci. În încercarea de a aplica o politică nouă în domeniul sanitar, a acordat o mare importanță bunei funcționări a spitalului din Galata, singurul spital de medicină generală. Interesul său deosebit pentru acest spital rezultă și din faptul că, deși în 1807 nu mai era efor, a donat suma de 1 500 de groși, iar împreună cu alți membri ai familiei sale a acordat 16 690 de groși din suma totală de 25 690 de groși ce s-a adunat pentru refacerea spitalului din Galata, care arsese în 1806. Era firesc ca multiplele sale activități în favoarea

26

Bibliografie și amănunte în cartea: Μαρινεσκου Φλοριν, Η Τραπεζουντιακή οικογένεια Μουρούζη. Γενεαλογική μελέτη. – Θεσσαλονικη: Εκδοτικός Οίκος Κυριακιδης, 2011. 31 Κ. Θ. Δημαράς, Νεοελληνικός Διαφωτισμός, Αtena, 1977. 32 Despre această lucrare, apreciată drept „vocabulaire universel”, vezi comentarii în cartea contelui Marcellus, Episodes littéraires en Orient, vol. I, Paris 1851, mai ales pp. 324-347. Despre prenumeranții volumului vezi: Filippos Iliou, Ιστορίες του ελληνικού βιβλίου (sub îngrijirea lui Anna Mathaiou – Stratis Burnazos-Popi Polemi), Iraklion, 2005, pp. 209-211. 33 Vezi: Α. Σταυρόπουλος, p. 149, Τάσος Γριτσόπουλος, Η Πατριαρχική Μεγάλη του Γένους Σχολή, vol. ΙΙ, Atena 1971, pp. 72, 76, 441-443. 30

– 57 –

conaționalilor eleni să-i atragă din partea multora cuvinte de laudă, fiind considerat un „sprijinitor luminat al educației în Constantinopol”, „unul dintre cei mai de seamă fanarioți ai timpului său” sau un „Apollo al noilor muze”34. Profitând de bunăvoinţa de care se bucura din partea lui Selim al III-lea, l-a convins pe acesta ca să se organizeze un corp de greci, cu permise speciale în Grecia, apărați de legile turcești și scutiți de impozite. Această măsură a avut rezultate foarte pozitive, mai ales printre negustori și marinari, în general în domeniile unde activau aceștia35. Grație acestei măsuri, insulele Hidra, Spetses și Psara au căpătat dreptul de a construi vase de lungimea de până la 50 de picioare. În domeniul politic D. Moruzi s-a dovedit a fi un om de încredere pentru turci, fiind consilier al lui IzetPașa, care era reis efendi36, încă înainte de 27 aprilie 1807, când dușmanii acestuia l-au convins pe sultan să-l exileze în Kesaria37. Un an și jumătate mai târziu, la 27 septembrie 1808, a fost numit mare dragoman, cu titlul „Divanhumayum ve mukamleme terciiman”38. În noua sa funcţie, timp de patru ani a fost la curent sau antrenat din oficiu în marile evenimente politice și militare care au tulburat Europa în acea epocă. L-a însoțit, de exemplu, pe marele vizir la tratativele de pace dintre Turcia și Rusia desfășurate la Iași, de la începutul anului 1809 şi până în aprilie39. Înlocuitor la Constantinopol l-a lăsat, inițial, pe Scarlat Rosetti-Bibică, iar apoi Putem adăuga și elogiul (pe 16 pagini) adus lui Dimitrios Alexandridis, traducătorul în greacă al operei lui Oliver Goldsmith, Ιστορία της Ελλάδος, unde-l caracteriza ca pe un „geometru de seamă și specialist în domeniul științelor exacte”, „ziarele din Europa sunt pline de elogii la adresa ta și se ocupă de calitățile tale”. 35 Vezi: Iakovos Rizos Neroulos, Νεώτερη ιστορία της Ελλάδος μετά την πτώση της Οθωμανικής Αυτοκρατορίας, Geneva, 1828, pp. 178-179. 36 Reis efendi – titlu de dregător în Imperiul Otoman, echivalent cu cel de ministru al afacerilor externe. 37 Prima știre legată de rolul său politic e datată cu 18/30 august 1806. Trimisul Rusiei la Constantinopol, A.I. Italinski, se referă într-o scrisoare în limba franceză adresată ministrului său de externe, A.I. Budberg, la Dimitrie, înștiințindu-l că luni 13/25 august 1806 prințul Dimitrie Moruzi, trimis al fratelui său Alexandru, care era domn în Moldova, a fost chemat la Poartă și timp de șase ore l-au amenințat până l-au convins să demisioneze din acest post. E prima știre – cronologic – referitoare la rolul său politic, vezi: Vneșneia politika Rossii..., (ВПР). Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. T. III (1806-1807). M., 1963, c. 264, 266-267. 38 Secretarul său, mai ales în cursul tratativelor sus-numite, a fost Apostolakis Stamo(u). Vezi: Călători străini despre țările române. Secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, p. 354. 39 Hurmuzaki, Documente..., Vol. II, Supl. I. Bucureşti, 1885, p. 531-543. 34

pe fratele său Panaiotis. Negocierele nu s-au încununat de succes, deoarece turcii au venit la acel congres „cu hotărârea fermă să nu cedeze o palmă de loc de pe malul drept al Nistrului”, pe când ruşii doreau să aibă „Dunărea sau cel puţin Siretul” drept hotar.40 Langeron era de părerea că, D. Moruzi, din cauza „atracţiei unuia din cele două Principate” nu putea „...să favorizeze pretenţiile ruseşti. Ca toţi cei din Fanar, acesta era un om fin, şiret, versat în politica Divanului şi în plus plin de spirit, bine informat şi extrem de amabil în societatea ale cărei rafinamente şi ţinută le intuise”41. Dimitrie și restul delegației otomane au părăsit capitala Imperiului în iunie 1809. El s-a oprit la Rusciuk, unde l-a informat pe Panaiotis despre mersul acțiunilor militare, despre eșecul trupelor ruse la Şumla etc. În august 1811, puțin înainte de reînceperea tratativelor, Dimitrie Moruzi a trimis prietenilor săi o scrisoare plină de laude la adresa noului mare vizir (Ahmed-Pașa), fost șef al garnizoanei Brăilei. Este cel care, în iunie 1811, încercase – fără succes – să recucerească Rusciukul. În paralel, își exprima admirația pentru ostașii turci, care declarau că „mai bine mor decât să se retragă” și făcea bilanțul „urechilor tăiate ale rușilor”. Νimic nu lăsa în acel moment să se întrevadă un viitor trădător al intereselor otomane42. Este greu de susținut în ce măsură Dimitrie a fost vinovat de anexarea Basarabiei, dat fiind că hotarul pe râul Prut fusese acceptat de către marele vizir cu câteva luni înainte43. Nu un diplomat oarecare, fie un Moruzi sau un Fonton, au luat decizia nefastă de a croi noile hotare. Precum scria Langeron: „n-a fost greşeala lui Fonton că împrejurările în care se afla Rusia în 1812 ne-au silit să pretindem doar Prutul şi atunci am fost chiar fericiţi să obţinem această frontieră”44. Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 330. 41 Ibidem. 42 Conform unui memoriu în limba franceză ce se păstrează în arhivele franceze, unul dintre scopurile sale era de a guverna singur în Dacia, ca prinț independent. Era în legătură cu coaliția împotriva Franței, căreia-i promisese că va strânge 20 000 de oameni. Dimitrie, conform cu cele scrise în memoriu, încercase să atragă și Poarta în această coaliție. Vezi amănunte: Florin Marinescu, Étude généalogique sur la famille Mourouzi. Atena, 1987, mai ales p. 67. 43 După înfrângerile otomane din octombrie 1811 pe frontul de la Dunăre, marele vizir ceruse armistițiu. Generalul M. Kutuzov înaintase drept una din condiții stabilirea noilor frontiere pe Prut, și nu pe Nistru, cum ar fi dorit marele vizir, condiție pe care ultimul a acceptat-o. Au urmat întâlnirile celor două părți beligerante la Giurgiu, la care a participat și Dimitrie Moruzi ca dragoman otoman. 44 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 331. 40

– 58 –

Cert se prezintă că, în timp ce sultanul Mahmud II, la începutul anului 1810, continua să-l considere pe „fostul voievod al Moldovei, Alexandru Moruzi, pildă printre emirii neamului Mesiei”45 – guvernul rus a întreprins acţiuni ca să-și asigure serviciile fratelui său Dimitrie. O dovedesc și mărturiile oficialilor ruși. P.V. Ciceagov scria că „prințul Moruzi ne e devotat atât de mult, fără să-și piardă capul”46. Diplomatul rus, baronul Gr.A. Stroganov, a fost și el convins de devotamentul lui Dimitrie, consemnând mult mai târziu că: „... dintre toți grecii (D. Moruzi – n.n.), e cel mai demn de protecția Majestății Sale și cel mai devotat Rusiei”47. Mai cităm și o informație din nr. 3 al periodicului grec Ελληνικός Τηλέγραφος, din 10 ianuarie 1812 (p. 11), conform căreia Dimitrie Moruzi și fratele său Panaiotis l-au vizitat pe generalul Kutuzov în ajunul Crăciunului din anul 181148. În sfârșit, contele Langeron scria într-un raport că, Kutuzov îl considera „deplin devotat intereselor noastre și s-a înșelat”49. Generalul rus de origine franceză Alexandre de Langeron nota în memoriile sale: „Era un om cultivat, politicos şi extrem de fin. Kutuzov îl credea în întregime devotat intereselor noastre şi se înşela. Nu era devotat decât sieşi, ca toţi grecii din Fanar. Dar am reuşit să-l atragem, oferindu-i perspectiva tronului Ţării Româneşti, pe care credea că-l va obţine cu ajutorul nostru şi al lui chihaia (kehaya) bei, ceea ce totuşi nu i-a reuşit”50. Motivele care l-au determinat pe D. Moruzi să acţioneze în favoarea Rusiei derivă nu atât din existenţa vreunui ataşament faţă de aceasta, ci din dorinţa de a obţine sprijin politico-militar pentru fratele său care domnea la Iaşi (încă de când Al. Moruzi era domnitor, Dimitrie informa ambasada rusă de la Constantinopol despre luările de poziţie din Divan şi guvern, despre relaţiile Porţii Otomane cu puterile străine)51 şi din oportunitatea de a concura cu celelalte familii fanari Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III (1791-1812). Bucureşti, 1986, p. 260. 46 Vezi: N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei și Moruzeștii. Extras din Analele Academiei Române. Seria II. Tom. XXXIII. Memoriile Secțiunii istorice, București, 1910, p. 174. 47 Vezi: Andrei Oțetea, Scrieri istorice alese. Cluj-Napoca, 1980, p. 206. 48 În aceeași ordine de idei, dușmanii celor doi frați i-au acuzat că au ascuns sultanului o scrisoare a împăratului Napoleon, care anunța începerea campaniei militare împotriva Rusiei. Vezi: Leon Kasso, Rusia și bazinul dunărean, Iași, 1940, pp. 198-199. 49 Ηurmuzaki, Documente..., Supliment 1, vol. III, p. 378. 50 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 354. 51 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 370. 45

ote, care se repliau în spatele altor ambasade (mai ales ale Franţei şi Marii Britanii). În acest sens, trebuie de menţionat că „pentru a obţine domnia sau a o păstra, Moruzeştii au dus o luptă permanentă, ca să-şi anihileze adversarii, fanarioţi ca şi ei”52. Pentru a elucida menirea pe care o avea şi locul pe care-l ocupa D. Moruzi pe arena politico-diplomatică a vremii, trebuie să atragem atenţia şi asupra dilemei cu care s-a confruntat: pe de o parte, expansiunea teritorială a Rusiei intra în contradicţie cu interesele familiei sale (şi cu ale celorlalţi fanarioţi), întrucât obţinerea scaunului domnesc de la Bucureşti sau Iaşi era un ideal, pentru atingerea căruia grecii fanarioţi nu precupeţeau nici bani, nici intrigi sau alte mijloace53. Teoretic, aceasta îl determina să se opună unei anexări integrale a Principatelor Române („La perte de la Moldavie et de la Valachie est certainement ce qui touche au vif le prince Morouzi, sa famille ayant été plusieures fois pourvue, de père en fils, d’une des deux principautés, et ayant l’espoir fondé encore, après la paix”.)54, deşi, practic, comunitatea religioasă cu Rusia ortodoxă şi speranţa înfrângerii militare a otomanilor, cel puţin la Dunăre, l-au motivat să mizeze pe sprijinul autocraţiei ruse. Un motiv important l-au constituit, desigur, banii, moşiile şi decoraţiile promise la cel mai înalt nivel din partea Rusiei ţariste la începutul anului 1811.55 Moruzeştii îşi coordonau deseori tainicele acţiuni cu familia Ypsilanti. Erau organizate întrevederi conspirative la Constantinopol, la care participau bătrânul Alexandru-voievod, tatăl lui C. Ypsilanti, D. Moruzi şi unii membri din familia diplomaţilor ruşi Fonton, la care se discuta, printre altele, şi despre iminenta invazie a ruşilor în Principate56. D. Moruzi, activând în conformitate cu interesele Rusiei, oferise funcţionarilor turci daruri în giuvaiere, a căror valoare depăşea 150  000 lei. El se bucura de favorurile şi încrederea sultanului, întrucât fusese numit director şi inspector al spitalelor, având privilegii şi deţinând prerogative inedite în istoria Imperiului Otoman. Nemaivorbind de faptul că fusese elogiat în toate bisericile, ceea ce echivala cu solemnitatea rugăciunii pentru sultan, denumită khousbé57. Totodată, la 2 februarie 1806, D. Moruzi înmânase Sublimei Porţi Fl. Marinescu, Moruzi, o familie fanariotă. Evoluţie istorică, în Arhiva Genealogică II (VII), Iaşi, 1995, nr. 3-4, p. 49. 53 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 377. 54 ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 50. 55 Ibidem, p.61. 56 Hurmuzaki, Supliment I, vol. II, p. 309, 311 (10 mai, 21 iunie 1805). 57 Ibidem, p. 311. 52

– 59 –

două memorii în care expunea atitudinea pe care Poarta trebuia să o aibă în raport cu Franţa: să se alieze cu Rusia şi cu Anglia, dar să menţină relaţii de prietenie cu imperiul napoleonian, fără a face vreo concesiune58. Iniţial, D. Moruzi îşi respecta obligaţiunile faţă de Sublima Poartă, încercând să afle prin intermediul lui Manuk-bei cum ar putea marele vizir să-l contacteze direct pe P. Bagration, comandantul armatei ruse din Moldova în acea perioadă, ca să se convină asupra începerii tratativelor de pace (fără implicarea Franţei)59. Dar împăratul Alexandru I, fiind gata oricând să răsplătească serviciile spionilor şi agenţilor săi de influenţă, nu era şi persoana care s-ar fi încrezut în orice demers diplomatic – fără ca acesta să fie susţinut din plin de victoriile repurtate pe câmpul de luptă60. Reieşind din raporturile diplomatice ruso-franceze, constatăm că, la începutul secolului al XIX-lea, fraţii Moruzi s-au bucurat de respectul sultanului şi au exercitat o mare influenţă în politica Porţii (au furnizat informaţii secrete şi s-au implicat: în acţiunile militare împotriva lui Pazvantoglu, în tulburările din Serbia, detronarea lui Selim al III-lea, neutralizarea lui Mustafa Bairaktar în acţiunile sale contra Rusiei, semnarea tratatului turco-englez din 1809, încercarea de a alinia Turcia alianţei împotriva Franţei ş.a.)61. Înşişi diplomaţii ruşi recunoşteau că jocul duplicitar al Moruzeştilor era foarte periculos, căci „fiind descoperit, ar putea să-l ducă la pierire (pe D. Moruzi – n.n.) şi de aceea... el nu ar fi pornit pe acest drum periculos, fără să ştie că se expune oricând primejdiilor din partea Porţii”62. De altfel, D. Moruzi, conştientizând pericolul ce plana deasupra sa, a fost impus de circumstanţe să adopte anume o astfel de conduită, mai ales că tentativa familiei sale de a obţine sprijinul politic al Franţei a eşuat încă în ajunul războiului rusoturc. „Marja sa de acţiune era una limitată. El trebuia să joace totul pe o singură carte – cartea rusească”63. Ibidem, p. 324. ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. V (1809-1811). – М., 1967, с. 334-335. „Comandantul armatei din Moldova P.I. Bagration către Alexandru I”, 24 decembrie 1809 (5 ianuarie 1810). 60 ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 242-243. 61 Vezi: De l’influence des Moruzi dans les événements politiques qui ont ébranlé l’Empire ottoman. În: Empire ottoman. Inventaire des mémoires et documents aux Archives du Ministère des Affaires Etrangères de France, tome 30, f. 442; Fl. Marinescu, Moruzi, o familie fanariotă. Evoluţie istorică..., pp. 49-50; A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., pp. 370-383; Arhiva ВПРИ, fond „Посольство в Константинополе”, inv. 517/1, dos. 30, f. 344. 62 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 371. 63 Ibidem, p. 383. 58 59

Francezii recunoşteau în timpul războiului că cei doi dragomani, fraţii Moruzi, dintre care unul ocupa funcţia de mare dragoman, influenţau într-o măsură considerabilă vectorul politicii externe al Porţii Otomane („...sont les personnages qui dirigent les affaires étrangères”)64. Ruşii încercau, fără a compromite Curtea Imperială, să-l convingă pe D. Moruzi că, indiferent de interesele marilor puteri şi de soarta ulterioară a celor „două provincii” româneşti, nu poate fi nicio îndoială că ele sunt irecuperabil pierdute pentru Poartă, care ar trebui să se bucure dacă mai devreme sau mai târziu nu vor urma alte cedări, „cu mult mai sensibile” pentru turci. Reieşind din relaţiile amicale dintre D. Moruzi şi consilierul P.A. Fonton, comandantul-şef al armatei ruse ceru, în ianuarie 1811, ca acesta din urmă să-l asigure de bunăvoinţa lui Alexandru I pentru zelul lor şi să-l convingă în ceea ce priveşte apreciere înaltă a serviciilor acordate de către familia Moruzi Rusiei, care nu pune la îndoială perseverenţa acestor eforturi. Cerând, totodată, să se evite a promite ceva concret şi să nu-şi asume nicio promisiune formală. Astfel, se tatona terenul ambiţiilor fraţilor Moruzi cu scopul de a se afla doleanţele acestora faţă de partea rusă65. Pentru a fi mai convingător, Alexandru I făcuse o promisiune tentantă Moruzeştilor, fapt despre care relatează N.P. Rumeanţev într-o depeşă adresată comandantului suprem N.M. Kamenski: „Referitor la (...) principele Moruzi, Majestatea Sa vă împuterniceşte pe deplin să-i promiteţi înalte ranguri, decoraţii şi moşii, doar dacă acţiunile sale vor grăbi încheierea păcii. În afară de toate aceste înlesniri personale, o recompensă pe care însuşi împăratul e dispus s-o ofere cu toată generozitatea sa, precum şi întregii sale familii să-i ofere tot felul de distincţii şi să-i adăpostească în imperiul său, doar că toate acestea să urmeze drept o răsplată pentru serviciile prestate tronului rusesc” (... „кроме всех наилестнейших за то наград ему лично государь император не менее расположен излить свои щедроты и на все его семейство доставлением им всяких отличий и устроением жребия их посреди своей империи, лишь бы всё то было возмездием услуг его российскому престолу.”)66. Hurmuzaki. Documente privitoare la istoria românilor. Vol. III. Supl. 1 (1709-1812). – Bucureşti, 1889, pp. 55-56. 65 ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 50, 52; (original – în l. fr.). „Instrucţiunile comandantului armatei ruseşti din Moldova N.M. Kamenski către P.A. Fonton”, 28 ianuarie (9 februarie) 1811. 66 Ibidem, p. 61. „Ministrul afacerilor externe N. Rumeanţev către comandantului armatei din Moldova N. Kamenski”, 4 (16) februarie 1811. 64

– 60 –

La 30 ianuarie (11 februarie) 1811 P.Fonton a sosit în lagărul marelui vizir de la Şumla pentru a negocia începerea tratativelor propriu-zise. În discuţia lui Fonton cu Moruzi, ultimul a observat că situaţia Porţii „e deplorabilă, dar nu şi disperată”. Poarta va prefera această situaţie, numai să nu fie de acord cu cedarea malului stâng al Dunării, „în speranţa că alte împrejurări o vor favoriza”. Poarta va accepta pacea, dacă Rusia îşi va schimba revendicările în legătură cu cedările teritoriale din Asia, în privinţa sârbilor şi dacă va consimţi să întoarcă teritoriile din stânga Dunării în schimbul unei indemnizaţii băneşti sau să întoarcă măcar „Valahia”, pentru ca în ceea ce o priveşte Moldova să se meargă la o soluţie de compromis, recunoscând-o drept un „stat-tampon”. Moruzi asigura că „Anglia era gata să propună Curţii ruseşti ca, pentru refuzul de a incorpora Moldova şi Ţara Românească, Rusia să primească o despăgubire (teritorială – n.n.) în America”. După spusele lui Moruzi, Austria şi Franţa, de asemenea, nu doreau alipirea Valahiei şi Moldovei la Imperiul Rus, ferindu-se de mărirea influenţei ruseşti în Balcani, şi prin intermediul reprezentanţilor săi din Constantinopol încercau să înduplece Poarta să nu accepte revendicările ruşilor67. Peste jumătate de an de la această întrevedere cu P. Fonton, D. Moruzi, graţie atât flexibilităţii şi abilităţii diplomatice, cât şi unei bune orientări geopolitice, relansează propunerea de a modifica statutul juridic al Ţării Moldovei, transformând-o într-un „stat-tampon” („stat de barieră” – în l. rusă)68. Deoarece primele contacte oficiale dintre ruşi şi turci nu au avut efectul scontat, noul comandant şef al „Armatei Moldoveneşti” – generalul M. Kutuzov, la scurt timp de la sosirea la Bucureşti, l-a trimis din nou într-o misiune specială la Şumla pe P. Fonton. La 8 (20) mai 1811, Fonton se porneşte spre lagărul marelui vizir din Şumla şi poartă tratative cu marele vizir Ahmed paşa, reis-efendi, şi, totodată, are discuţii în particular cu dragomanul Porţii, D. Moruzi. După lungi tocmeli turcii au acceptat ca să-l desemneze pe Abdulhamid efendi (scribul ienicerilor Înaltei Porţi) în calitate de plenipoteţiar al negocierilor de pace. Ca urmare a acestei sugestii a lui D. Moruzi, incompatibilă la acea dată cu doleanţele Curţii Imperiale ruseşti, A. Italinski, desemnat plenipotenţiar al negocierilor de pace din partea Rusiei, formulează indicaţii noi lui Fonton (la 3/15 mai 1811), în care face referi Ibidem. Nota 97, p. 692-693. Ibidem. Nota 132, p. 698 (Raportul secret al lui P. Fonton adresat lui M. Kutuzov la 29 mai (10 iunie) 1811).

67 68

re la informaţiile pe care D. Moruzi le-a oferit ruşilor, precizând că dragomanul Porţii trebuie şi în continuare să fie stimulat cu promisiuni: „Ştirile pe care D. Moruzi le-a oferit ne permit să sperăm că ne va comunica şi alte informaţii. Pentru a-l stimula în această privinţă, consilierul de stat Fonton îi va reitera asigurările, deja oferite lui în timpul primei călătorii, referitoare la faptul că Majestăţii Sale îi sunt cunoscute serviciile pe care le-a prestat în trecut, şi că va putea să preţuiască şi acele servicii pe care acesta le va oferi nouă în acest caz şi nu va uita să-şi exprime satisfacţia şi să dea curs înaltei sale bunăvoinţe atât lui, cât şi familiei sale”69. Ulterior, din răspunsul ceva mai concret al lui P. Fonton către A. Italinski (11 iunie 1811), aflăm că lui D. Moruzi i s-a promis că va fi decorat în secret cu un ordin rusesc şi i s-a sugerat despre posibilitatea de a emigra în Rusia împreună cu întreaga familie70. Inspirându-se din ideea lui Dimitrie Moruzi de formare a unui „stat-tampon”, generalul Kutuzov, bun cunoscător al mentalităţii orientale, a încercat să explice Curţii Imperiale că Moldova, ocupând o poziţie periferică, se preţuia mai puţin la Constantinopol, iar Nistrul era o graniţă greu de apărat de turci, fapt care ar favoriza cedarea unei jumătăţi din Principatul Moldovei – pe linia Prutului, ca să mai rămână şi o altă jumătate sub vasalitatea Porţii – fief pentru fanarioţi. Abilul general rus prevăzuse, încă la începutul anului 1811, limitele concesiunilor otomanilor. În această privinţă, el a adresat şi o scrisoare lui Rumeanţev, propunându-i următoarea soluţie de compromis: teritoriul cuprins între Nistru, Marea Neagră, Dunăre şi Prut să fie anexat Rusiei71: „Considerând, în circumstanţele actuale, puţin probabil să obţinem în condiţii bune întrun an sau doi Valahia, cred însă că nu este prea greu să ajungem până la cedarea Moldovei (de către Imperiul Otoman – n.n.), pentru că, în primul rând, intenţiile lacome ale persoanelor particulare din Constantinopol în privinţa celor două Valahii (aşa-zisele „Mica” şi „Marea Valahie” – n.n.) vor continua mult timp să fie alimentate de aviditatea lor; în al doilea rând, dragomanul Moruzi, în discuţiile confidenţiale, s-a referit deja la Moldova, vorbind despre ea ca despre un teritoriubarieră, în baza unei oarecare constituţii... În susţinerea speranţelor mele o persoană demult cunoscută – consulul general austriac Josef von Raab (consulul Austriei Ibidem, p. 112, 114; (original – în l. fr.). Arhiva ВПРИ, Fondul „Посольство в Константинополе”, inv. 517/1, dos. 55, f. 61; A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 379. 71 Leo Casso, Rusia şi bazinul dunărean. Pref. A. Stan; trad. Şt. Berechet. Bucureşti, 2003, pp. 101-102. 69 70

– 61 –

la Iaşi: 1811-1812 – n.n.), sosit din Constantinopol, m-a asigurat că acolo, printre funcţionarii ministerelor, circulă zvonul că va fi necesară cedarea teritoriilor până la Prut, ceea ce reprezintă jumătate din cât ar putea ei pierde dacă ar renunţa la toată Moldova”72. Această atitudine conciliantă a ruşilor a fost parţial încununată de succes, de vreme ce marele vizir a hotărât trimiterea la Bucureşti pentru stabilirea preliminariilor păcii a comandantului corpului de ieniceri, Abdulhamid efendi. Însă, în discuţiile cu generalul Kutuzov şi cu negociatorii A. Italinski şi I. Fonton, oficialul turc a anunţat că misiunea sa „constă doar din a restabili vechiul hotar (pe Nistru – n.n.)”73. Aşadar, tratativele au intrat în impas chiar înainte să înceapă. Legătura diplomatică dintre plenipotenţiarii ruşi (în mod special P. Fonton şi M. Kutuzov) şi Dimitrie Moruzi nu era doar neoficială şi secretă, ci şi una fortificată deja, întrucât comandantul armatei ruseşti acceptase unele asigurări ale dragomanului privitor la o situaţie ce putea fi catalogată drept tărăgănare: „A doua zi (14/26 octombrie 1811), dimineaţă am avut prima întâlnire cu principele Moruzi. Vorbind despre un scop binefăcător, pentru care s-au adunat plenipotenţiarii ambilor părţi, am pomenit, de asemenea, de împuternicirile sultanului, cu care, fără îndoială, presupun eu că marele vizir era înzestrat; dar spre extrema mea mirare, am aflat de la primul dragoman al Porţii (D. Moruzi – n.n.) că vizirul abia cu patru zile în urmă a solicitat acele împuterniciri de la Constantinopol. După asigurările principelui Moruzi, nu există nicio îndoială în grabnica sosire a acelor împuterniciri; în fine, a adăugat el că, în opinia sa, această formalitate nu împiedică începerea între timp a negocierilor, convenirea asupra articolelor şi chiar pregătirea proiectului de tratat; pentru care sunt destule împuternicirile date de vizir, întrucât, de fiecare dată când acesta este numit comandant al armatei, el are automat dreptul de a încheia pacea. Demonstrându-i principelui Moruzi că deplina mandatare din partea sultanului nu este doar o simplă formalitate, ci un lucru necesar pentru hotărârea şi chiar tratarea (interpretarea) păcii, fără de care tratatul nu are nicio valoare, ne-am despărţit, stabilind ca la ora cinci după masă, să vină la mine pentru prima dată împuterniciţii otomani”74. Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. М., 1952, pp. 453-454; Cf.: Arhiva Istorico-Militară din Moscova [РВИА =ЦГВИА]. Ф. ВУА, д. 2884, лл. об. 159-161. 73 Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III (1791-1812). Bucureşti, 1986, pp. 273-280. 74 ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 209-210.

72

Ulterior, într-o scrisoare (secretă) a lui Kutuzov adresată ministrului afacerilor externe N.P. Rumeanţev (datată din Giurgiu, la 10/22 noiembrie 1811), este readusă în discuţie problema plenipotenţei delegaţiei otomane şi limitele cedărilor teritoriale, având de această dată o remarcă interesantă: „Traducătorul P. Fonton a iscodit „persoana cunoscută” (nota editorului: prin „persoana cunoscută” se subînţelegea dragomanul Porţii – principele D. Moruzi), cu care, aflându-se în relaţii de încredere, deoarece acesta primise prin intermediul curierului de la fratele său (Panaiot Moruzi – n.n.) din Constantinopol o scrisoare în care se mărturisea că sultanul nicidecum nu e dispus să confirme pentru Rusia cedarea părţii Moldovei până la Siret făcută de către (marele) vizir, ba din contra vrea să-şi păstreze în partea europeană oraşul Galaţi şi cetatea Ismail cu pământurile lor adiacente. Persoana sus-numită (D. Moruzi – n.n.), cunoscută împăratului Alexandru I, comunicase ruşilor că sultanul acceptase la acea dată drept hotar pentru Rusia malul stâng al Prutului până la Fălciu, de acolo graniţă terestră în linie dreaptă până la lacul Catlabuga, al cărui mal drept până la Dunăre să revină Porţii, iar stângul Rusiei – de rând cu cetăţile Chilia şi Ackerman...”75. În seara duminicii, la 19 noiembrie (1 decembrie 1811 - stil vechi), Galib-efendi l-a trimis pe primul dragoman al Porţii la Kutuzov. Acest fapt demonstrează o dată în plus că nu doar Dimitrie Moruzi practica diplomaţia secretă, dar şi plenipotenţiarul turc, Galibefendi, aproba şi uneori organiza asemenea întrevederi în afara cadrului negocierilor oficiale. Despre acea întâlnire relatează M.I. Kutuzov într-o depeşă adresată ministrului afacerilor externe N.P. Rumeanţev: „Principele Moruzi, reiterându-mi dorinţa sa de a vedea finalizându-se cu succes şi cât mai grabnic negocierile începute, a confirmat că lui nu-i este cunoscut dacă Galib-efendi ar avea permisiunea să cedeze din propunerile făcute de acesta consilierului de taină Italinski. Ba din contra, primul plenipotenţiar otoman (Galib-efendi – n.n.) se jura pe cuvântul său de musulman că el, în propunerile făcute, a urmat întru totul conţinutul instrucţiunilor sultanului; iar refuzul din partea noastră (a ruşilor – n.n.) poate să genereze ruperea negocierilor şi, de aceea, l-a şi trimis Galib-efendi pe Moruzi pentru a-mi cere insistent să prezint aceste noi condiţii Înaltei Curţi (ruseşti – n.n.) şi a le întări – fapt care, desigur, l-am refuzat. (...) Sultanul considera

75

– 62 –

Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. М., 1952, p. 699; ВПР. Серия I (18011815). Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 238-239 (primită la 21.11.1811).

că hotarul pe râul Siret era inacceptabil şi dorea restabilirea hotarului în baza status quo-ului ante bellum. Cu o recompensă bănească pentru toate teritoriile ocupate, începând de la Nistru (Marele vizir a propus suma de 15 milioane de piaştri – n.n.). Tototadă, restabilindu-se şi tratatul de alianţă ruso-otoman. I-am ordonat consilierului Fonton să se întâlnească cu persoana cunoscută alteţei voastre (era vorba despre D. Moruzi – n.n.) şi să obţină de la acesta informaţii amănunţite în ceea ce priveşte noile propuneri ale sultanului în legătură cu noul hotar (ruso-otoman – n.n.)”76. O altă confirmare a faptului că D. Moruzi era acel informator secret, care avea o titulatură conspirativă în documentele diplomatice, ca urmare a rolului său special, reiese din doc. 926 al aceleiaşi ediţii documentare şi din Nota editorului: „La ff. 95-98 este anexat raportul secret al lui P.A. Fonton către M.I. Kutuzov din data de 4 martie 1812 (în limba franceză). Raportul conţine relatarea discuţiei dintre Himmel şi Galib-efendi, pe care Fonton a primit-o de la „persoana cunoscută”. Întrucât la acea discuţie, cu excepţia celor două persoane menţionate, a mai participat doar dragomanul D. Moruzi, acest fapt dovedeşte o dată în plus că anume el este „persoana cunoscută”, care l-a informat în mod secret pe Fonton77. Faptul că numele lui D. Moruzi era cifrat sub forma de „persoana cunoscută” dovedeşte că „el nu era numai o sursă de informaţii, ci şi un agent de influenţă în slujba Rusiei”78. De altfel, întrevederile dintre P. Fonton şi D. Moruzi au devenit tot mai dese, motiv pentru care acestea se fixau în funcţie de importanţa informaţiilor ce urmau a fi comunicate. Cu toate acestea, experimentatul general rus intuia faptul că D. Moruzi, promotor al propriilor sale interese, avea anumite rezerve şi nu era întru totul sincer şi devotat ruşilor: „După întoarcerea mea în Bucureşti, am dorit să-l folosesc pe Barozzi79 pe lângă Moruzi, ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 244-246. (Giurgiu, 28 noiembrie (10 decembrie) 1811. Secret); Cf. Notele de la pp. 720-721. 77 Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. М., 1952, pp. 829-830; Архив внешней политики Российской империи (АВПРИ), ф. Канцелярия, д. 1982, лл. 91-94, об. Подлинник. „Scrisoarea lui M. Kutuzov către N. Rumeanţev despre întâlnirea la Bucureşti a baronului suedez Himmel şi Galib-efendi” (4 martie 1812; Secret). 78 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 371. 79 I.S. Barozzi (1760-1822) – general în cadrul armatei ruse din Moldova; în perioada 1811-1812 făcea parte din cancelaria diplomatică a lui M.I. Kutuzov. Acestui grec i se impusese din Petersburg să-l urmărească în taină pe M. Kutuzov. (Vezi: Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области. М., 1913, с. 119.) 76

dar în scurt timp am observat că cel din urmă este rece şi foarte suspicios faţă de el. Motivul era subtilitatea lui Barozzi, precum şi, cred eu, invidia şi gelozia acelor care erau până în prezent în relaţii cu Moruzi. Între timp, şi-a găsit Barozzi un vechi cunoscut de-al său, care era foarte apropiat de Moruzi, şi a creat posibilitatea să se vadă des cu el şi a refăcut fosta lui prietenie strânsă şi legăturile cu el. Acest om are acces la hârtiile dragomanului (D. Moruzi) şi este utilizat la cifrarea acestor hârtii, care pleacă la fratele său, ce ocupă postul de dragoman la Constantinopol (P. Moruzi). Prin intermediul acestei persoane s-au adeverit vechile mele păreri cum că Moruzi ne trimite (ca şi cum în sinceritate deplină) doar ceea ce kehaya-bei găseşte de cuviinţă să ne insufle...”80. Iată, deci, că se adevereşte concepţia potrivit căreia oscilaţiile rămân a fi una dintre puţinele certitudini ale raporturilor diplomatice, întrucât bătrânul Kutuzov revine asupra aprecierii sale, dându-i de înţeles lui Alexandru I că Moruzi era, totuşi, de partea lor: „Îmi e cunoscut că dragomanul Moruzi a primit acum trei zile o depeşă de la Mavrogheni, împuternicitul în afaceri al Porţii la Viena, de asemenea o creatură a Moruzeştilor (în sensul de agent secret al Moruzeştilor – n.n.). Din relatarea lui Barozzi reiese că dacă această scrisoare ar fi ajuns în mâinile lui kehaya-bey, nu ne-am mira dacă el ar începe din nou să se târguiască în privinţa hotarelor. Dar pare-se că acea scrisoare nu i-a fost prezentată (de către Moruzi – n.n.)...”81. Şi în cursul lunii mai 1812 au avut loc mai multe întâlniri secrete între D. Moruzi şi P. Fonton. Însă interesul ruşilor era mult mai mare în privinţa acţiunilor diplomaţiei franceze la Poartă, decât pentru şedinţele finale ale negocierilor de pace de la Bucureşti. Chiar şi după semnarea tratatului de pace, la 16/28 mai 1812, D. Moruzi a rămas împreună cu restul delegaţiei otomane în capitala Ţării Româneşti, continuând să le ofere informaţii ruşilor. Despre acea perioadă relatează noul comandant al armatei ruse de la Dunăre, amiralul P.V. Ciceagov: „Principele (care ne este apropiat atât cât e posibil să fie fără să-şi primejduiască zilele) mi-a spus că populaţia Constantinopolului, mai obişnuită ca niciodată cu revoluţiile, nu putea suporta ideea vreunei concesii şi că, recunoscându-şi slăbiciuКутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. М., 1952, p. 848; Arhiva РВИА (fosta ЦГВИА), Ф. ВУА, д. 2884, лл. 172- 173. Copie. (18 martie 1812; Secret). 81 Кутузов М. И. Сборник документов. T. III. М., 1952, p. 882; Архив внешней политики Российской империи (АВПРИ), ф. Канцелярия, д. 1982, лл. 3-6 об. (20 aprilie 1812, Bucureşti).

80

– 63 –

nea, prefera să piardă totul cu arma <în mână> decât să cedeze ceva, căci aşa ar fi trebuit să se împlinească profeţia care anunţa căderea Imperiului şi guvernul e silit să menajeze populaţia, că sultanul e de asemenea nemulţumit de pretenţiile mereu sporite pe care le găseşte umilitoare pentru turci şi că, jignit de refuzul întâmpinat în ceea ce priveşte înapoierea trupelor luate la Slobozia, e gata să se lase antrenat de partida opusă. Nu există deci alte mijloace de a încheia alianţa decât de a termina definitiv prima tranzacţie şi ceea ce noi am încercat să facem. Prin această pace noi dobândim o parte de teritoriu în Europa şi restituim în Asia doar ce a fost cucerit în ultimele bătălii. Această pace ne e necesară; nu putea fi obţinută în alte condiţii în situaţia în care ne aflam, căci toată lumea e de acord aici că cele mai bune prilejuri au fost ratate pentru a încheia o pace pe care am fi dorit-o şi că negociatorii turci au fost mai ales încurajaţi să reziste de graba cu care s-a insistat să se semneze preliminariile. Pentru a evita întârzierile („les longueurs”), atât cât ţine de mine, am obţinut de la marele vizir trecere pentru dl Bulgakov, trimis la Constantinopol cu misiunea de a sonda ministerul otoman şi pe miniştrii curţilor aliate nouă, pe care l-am înzestrat cu scrisori de recomandare. (...) L-am prevenit pe principele Moruzi de intenţia pe care o aveam de a-l trimite pe dl Bulgakov la Constantinopol; mi-a spus că pentru moment era lucrul cel mai bun. (...)”82. La 26 august 1812 reis efendi Galib Bei, șeful misiunii otomane, și Dimitrie Moruzi au primit ordin să se întoarcă la Șumla. La 26 octombrie (7 noiembrie) Moruzi a primit de la marele vizir Ahmed-Pașa de Trapezunt un caftan onorific ca recompensă pentru realizarea păcii, dar imediat după aceea a fost decapitat83. Locul execuției și referirile la acest eveniment diferă destul de mult de la un scriitor la altul84. Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 553. 83 Vezi mărturia lui Adam Neale în volumul Călători... secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, p. 179. 84 Marietta Minotou, Άγνωστο ημερολόγιο των παραμονών της Επαναστάσεως του 1821, în Ελληνικά, Γ’, Αtena, 1930, pp. 480-481, confirmă prezența la execuție a sultanului însuşi, ceea ce înseamnă că ea a avut loc la Constantinopol. În schimb, Abdolonyme Ubicini, în lucrarea sa Provinces danubiennes et roumaines, vol. II, Paris, 1856, pp. 112-113, afirmă că, la sosirea lui Dimitrie la Rusciuk, Galib l-a oprit imediat și l-a trimis la Șumla, unde se afla marele vizir. Asasinarea s-ar fi produs în cortul acestuia din urmă. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus timp de trei zile. Robert Walsh (Voyage en Turquie, 1828, p. 215) redă o altă variană a execuţiei lui Dimitrie Moruzi, conform căreia acesta fusese invitat să urmărească o conferință la Șumla. La intrarea lui Moruzi în cortul marelui vizir, ultimul l-a ucis cu ajutorul

După asasinarea lui Dimitrie turcii s-au deplasat în Moldova și Țara Românească, ca să-i depisteze pe agenții lui. Avertizați din timp, aceștia trecuseră Prutul și se refugiaseră în noile posesiuni ale Rusiei85. Despre evenimentele care au precedat uciderea lui Moruzi, relatează Wyburn, călător englez ataşat generalului Wilson, într-un „Raport către ministrul de externe al Marii Britanii, lord Stewart”: „(...) atunci când Moscova a fost luată de Napoleon (septembrie 1812), a suferit tot blamul şi răzbunarea ambasadorului francez Sebastiani (adică fusese îndepărtat în septembrie din postul de mare dragoman al Porţii la cererea Franţei – n.n.), şi-a pierdut capul (adică a fost decapitat – n.n.) pentru osteneala şi devotamentul faţă de interesele Europei. Acelaşi Galib effendi este tocmai numit mare vizir („grand vizier”) şi nepotul cel mai mare al lui D. Moruzi (a cărui întreagă familie a fost până acum persecutată de turci, din anul 1812) ajunge mare dragoman al Porţii”86. Un alt contemporan, Adam Neale, punctează elocvent: „La 7 noiembrie (26 octombrie – st. v.) 1812 principele Dimitri Moruzi, (...) unul dintre plenipotenţiarii otomani de la Congresul de la Bucureşti, care a semnat tratatul de pace cu Rusia, a fost decapitat la Şumla, cartierul general al marelui vizir, potrivit ordinelor trimise de sultan87. Se afirmă îndeobşte că el a suferit această pedeapsă pentru că se ştia că era un partizan al Rusiei88. Aceasta a fost soarta lui D. Mo-



85

82



86



87



88

– 64 –

gărzii ce-i pusese la dispoziție Galib Bei. În sfârşit, William Turner scrie în lucrarea sa Journal of a tour în the Levant (vol. I, Londra, 1820), că „pe dragoman l-au tăiat în bucățele”. Florin Marinescu, Etude..., p. 68. Istoricul ucrainean V. Tomazov menţionează că Moruzeştii refugiaţi în Rusia au fost bine răsplătiţi de către autorităţile ţariste: „За заслуги князів Мурузі перед російською короною їх нащадкам були подаровані землі в тільки що приєднаній до Російської імперії Бессарабії, дочки наближені до двору, а хлопчики зараховані до Пажеського корпусу для виховання і здобуття освіти за казенний рахунок... В 1829 р. родина Мурузі (familia lui Ralu Moruzi – soţia lui C.D. Moruzi, 1785-1821, n.n.) мешкала в с. Комарове Хотинського повіту Бессарабської губернії і складалася: з синів – Алеко, 28 років, Димитрія, 26 років, Панайота, 14 років, Костянтина, 9 років і дочок – Зоїци, 18 років, Євфросинії, 16 років, Марії, 14 років, Агліци, 10 років і старенької матері, 99 років” (vezi: B.B. Томазов, Між Оттоманською Портою i Російською Імперією: Історія династії Маврокордато. In: Українська oрієнталістика. Випуск 4-5, 2009-2010). Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), pp. 994-995. (7 aprilie 1821, Sibiu (Hermanstadt)). Ahmed-Paşa din Trapezunt, mare vizir otoman (a deţinut această funcţie din aprilie 1811 până în septembrie 1812), l-a îmbrăcat pe D. Moruzi cu un caftan îmblănit ca mulţumire pentru slujba făcută şi apoi l-a decapitat. Extras dintr-o scrisoare din Viena (22 decembrie 1812) – „Morning Post Newspaper” (tot acolo: Călători străini...).

ruzi, soartă care, de obicei, este şi cea care încheiase viaţa domnitorilor fanarioţi lipsiţi de credinţă şi intriganţi...”89. Nouă ani mai târziu, în 1821, cunoscutul intelectual Konstantinos Oikonomos a evocat personalitatea lui Dimitrie într-un discurs ținut în biserica greacă din Odesa90. Oikonomos era atașat de familia Moruzi încă din Constantinopol. A ajutat pe membrii familiei lui Dimitrie și a lui Constantin să se refugieze la Odesa. Acolo, văduva lui Dimitrie i-a încredințat lui Oikonomos educația fiilor ei. Dimitrie Moruzi nu a servit Rusiei cu atâta tărie, precum o făcuse domnul fanariot Constantin Ypsilanti, preferând să rămână, în primul rând, devotat intereselor propriei sale familii (iar pentru realizarea acestora se impunea o conlucrare secretă până în ultima clipă cu Petersburgul). Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului faţă de pretenţiile teritoriale ale Curţii ruse), fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de autorităţile ruse pentru serviciile prestate de către dânsul, în mod special91. Să nu uităm că D. Moruzi – unul dintre cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele său Alexandru, scaunul domnesc al Principatelor Române (planul unei Dacii Mari ori al „ambelor Dacii”) sau, cel puţin, al Moldovei amputate. Fapt care l-a sti-

mulat, de asemenea, să-i grăbească pe turci la semnarea păcii din 1812. Astfel prezentate argumentele, reiese indubitabil că D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812, pe care o poartă în fond doar părţile beligerante: imperiile otoman şi ţarist. Fie şi în postură de mare dragoman, D. Moruzi nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812, delegaţia era condusă de Galib efendi). Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional nu era în competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman şi sultanului. Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 16/28 mai 1812, marchează un compromis (într-o conjunctură internaţională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei problemei orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică, constând în integritatea naţionalteritorială a românilor moldoveni şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării – semnificând, astfel, geneza unei noi probleme etnopolitice internaţionale. Dacă chestiunea română ca problemă internaţională semnifica în secolul XIX imperativul unităţii naţionale, atunci cea basarabeană rezidă în scindarea naţional-teritorială a românilor moldoveni.

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti, 2004, p. 179. 90 Vezi: Oikonomos, Λόγοι..., vol. I, sub îngrijirea lui Th. K. Sperantza, pp. 69-112. 91 Printre lucrurile personale ale lui D. Moruzi s-a găsit un inel cu briliante în valoare de 15 000 piaştri (C.C. Giurescu, Istoria românilor. Vol. III, p. 239). În hârtiile lui D. Moruzi s-a găsit un ukaz al ţarului rus, prin care i se dăruia o moşie în Basarabia. Sora lui D. Moruzi, Ralu (1779-1839), căsătorită cu C. Kaliarhi, decedând la Iaşi, a lăsat o moşie de 6 000 desetine de pământ în Budjac, judeţul Ackerman (Arhiva Naţională a Republicii Moldova. F. 2. Inv. 1. D. 3757). Moruzeştii refugiaţi în Imperiul Rus au primit moşii considerabile şi au avansat în cariera lor ca dvoreni ruşi. În centrul Peterburgului s-a păstrat până în prezent „Casa Muruzi” – un adevărat monument de arhitectură aparţinând faimoasei familii, construit în stil mauritan de către Al.D. Moruzi la 1874-1877. În această vestită casă au locuit multe personalităţi ilustre, printre care şi Iosif Brodski, laureat al Premiului Nobel (1987), până la emigrarea sa forţată din 1972 (vezi: A. Кобак, Л. Лурье, Дом Мурузи. СПб., 1990. 31 с.). 89

– 65 –

Résumé L’année 1812 sous l’impact du facteur phanariote – le grand drogman Démétrios Mourouzis Les traits essentiels de la guerre russo-turque de 18061812, qui a eu des conséquences néfastes pour la population de la Moldavie, ne consistent pas tellement dans les opérations militaires proprement-dites, que dans les négociations diplomatiques. Ces négociations à longue durée (1811-1812) entre la délégation ottomane (qui comprenait aussi des Grecs phanariotes) et la délégation russe se sont déroulées initialement à Slobozia et Giurgiu et ultérieurement à Bucarest. La conclusion de la paix de Bucarest a été le résultat des intérêts géopolitiques des parties belligérantes, certainement, mais elle a été aussi influencée par des facteurs subjectifs d’ordre interne – et nous avons en vue le rôle joué par certains diplomates phanariotes qui ont réfléchi et trouvé une formule de cession limitée de territoires, pour pouvoir garder la Valachie et la Moldavie, les deux Principautés Roumaines où les princes phanariotes avaient déjà régné pendant les derniers cent ans. Les diplomates phanariotes auxquels nous faisons référence appartiennent à la famille Mourouzi, originaire de Trébizonde, qui a eu une présence continue tant dans l’Empire ottoman que dans la vie politique, sociale et culturelle d’autres pays européens (surtout après 1821). Si nous prêtons tellement d’attention au rôle joué par les membres de cette famille – et spécialement par Démétrios, grand drogman de la Porte – dans la question de la Bessarabie, c’est parce que ce rôle non seulement a été essentiel, mais aussi très controversé. C’est pourquoi, notre étude essaie de clarifier certains aspects liés à la vie et surtout à l’activité de ce personnage. Démétrios Mourouzis, fils de l’ancien prince régnant de la Moldavie, Constantin et de Smaragda Sulgearoglu, fut le frère d’Alexandre, prince régnant des deux Principautés Roumaines et de Pannayiotis, suppléant du grand drogman. Il est né en 1768 et a bénéficié d’une éducation distinguée, mais en parallèle il a fait aussi des études très approfondies de philosophie, de philologie et même – parait-il – de théorie politique. Dans la vie politico-sociale de l’Empire ottoman, il s’est fait remarquer par son activité déployée principalement en trois domaines : 1) l’aide accordée à ses compatriotes grecs soumis à la Porte ; 2) le rôle qu’il a joué dans la politique sanitaire des autorités ottomanes ; 3) son engagement actif dans la politique externe de l’Empire, surtout pendant la période 1808-1812, quand il a détenu la fonction de grand drogman. Dans le premier domaine, on doit remarquer le titre de «Εθνάρχης» (ethnarque, c’est-à-dire «dirigeant du peuple ») qui lui a été accordé par le Sultan et qui lui a permis d’intervenir, dans plusieurs situations difficiles, en faveur de ses compatriotes. L’une de ses préoccupations fondamentales concernait l’éducation de ceux-ci : il a contribué essentiellement, tant sous aspect financier que sous l’aspect de l’organisation, à l’établissement de la Grande Ecole de la Nation (où il a été nommé éphore à vie). Il a essayé de transformer cette école dans une institution universitaire et d’y créer une Faculté de Médecine (et pas seulement). Il a accordé son soutien à d’autres écoles de Chios et Kydonies et il s’est intéressé aussi à la restauration de

certaines églises de Constantinople et de Jérusalem. Il a aidé également au bon fonctionnement des hôpitaux (surtout à celui de l’hôpital de Galata, qui était à l’époque le seul hôpital de médecine générale et auquel il a accordé des grandes sommes d’argents), ainsi qu’au fonctionnement des écoles sanitaires. Dans le domaine politique, il s’est avéré digne de la confiance des Turcs, même avant 1807. En septembre 1808, il a été nommé grand drogman de la Porte, fonction qu’il a détenue jusqu’à son assassinat, en 1812. Il a été membre actif de la délégation ottomane aux transactions de paix avec la Russie et il était au courant avec les grands événements politiques et militaires qui avaient troublé l’Europe de son époque. Au début, dans les lettres adressées à ses amis, il faisait l’éloge du nouveau vizir Ahmed pacha (Laz Ahmet Pasha), en parallèle avec le bilan des « oreilles coupées des Russes ». Rien ne laissait entrevoir en sa personne un futur traître des intérêts ottomans, car il respectait toutes ses obligations vers les autorités turques, il fournissait des informations secrètes et il facilitait, par ses propres actions ou par celles de ses frères, les jeux politiques du Sultan. Démétrios jouissait de privilèges qui n’ont jamais été connus auparavant dans l’Empire ottoman. De l’autre côté, la Russie essayait elle-aussi d’attirer Démétrios Mourouzis. Le grand drogman était très versé dans la politique ottomane et très bien informé. En plus, il poursuivait ses propres intérêts, qui étaient liés au trône des pays roumains (où son frère Alexandre régnait déjà). Et les Russes, après lui avoir promis leur soutien pour l’aider à monter au trône de la Valachie, ont réussi de l’attirer de leur côté. Ils étaient sûrs de son dévouement, car il avait des relations (entre autres) avec le conseiller P.A. Fonton, général d’infanterie M.I. Kutuzov, l’amiral P.V. Tchitcheagov. Les diplomates russes ont promis qu’il allait être décoré en secret avec un ordre russe et qu’il pourrait émigrer par la suite en Russie, avec toute sa famille. Après la signature du Traité de paix russo-turc (16/28 mai 1812), Démétrios Mourouzis est resté à Bucarest avec les autres membres de la délégation ottomane et il a continué de fournir des informations aux Russes. Finalement, les dispositions du Traité de paix (y compris la cession de la Bessarabie) ont été jugées insatisfaisantes par la Porte qui, à travers son grand vizir, a ordonné que le grand drogman soit décapité à Shumla (26.10. / 7.11.1812). Ainsi prend fin la carrière diplomatique de Démétrios Mourouzis, homme politique phanariote qui, pendant une période fort troublée de l’histoire du Sud-Est de l’Europe, a poursuivi ses propres buts personnels (et ceux de sa famille), buts qui ont coïncidé temporairement avec les intérêts politiques de la Russie. Il est indéniable qu’il était un informateur secret russe de premier plan. Il a révélé instructions du plénipotentiaires turcs et leur position sur les revendications territoriales de la Russie, poussés par des promesses et des récompenses. Descendants de la famille Moruzi ont été récompensés par les autorités russes pour les services rendus par lui.

– 66 –

ASPECTE ALE CIRCULAŢIEI MONETARE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN PERIOADA 1806-1812 Ana BOLDUREANU

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în Principatele Române s-a înregistrat un fenomen monetar aparte, legat de practica Imperiului Rus de a imita anumite monede forte ale epocii sau de a bate emisiuni monetare speciale pentru teritoriile ocupate cu scopul finanţării expediţiilor militare ruse în străinătate şi al achitării soldei militarilor ruşi din zonele de frontieră ale imperiului. Astfel, în timpul războiului ruso-turc din 1769-1774, comandamentul armatei ruse de ocupaţie a iniţiat baterea unor monede divizionare din tunurile capturare de la turci, la Sadagura, lângă Cernăuţi. Peste o sută de ani, la monetăria din Sankt Petersburg s-au bătut monede de aur de tipul ducaţilor olandezi. Aspectul, greutatea şi titlul acestora corespundeau întocmai ducaţilor olandezi originali. Odată cu ocuparea Principatelor Române în noiembrie 1806, prin intermediul soldelor militarilor, al salariilor funcţionarilor ruşi şi în scopul aprovizionării armatei ruse, pe piaţa locală a intrat o cantitate importantă de monedă rusească. În acea perioadă, sistemul monetar rus era alcătuit din imperiali şi 1/2 imperiali de aur, din ruble, 50 de copeici, 25 de copeici şi 10 copeici de argint, din 5 copeici, 2 copeici, denga şi poluşca de cupru. Din cauza conţinutului intrinsec relativ înalt al emisiunilor ruseşti de argint, faţă de alte emisiuni din acelaşi metal care circulau în Principatele Române, o mare parte a acestor bani era retrasă imediat de pe piaţă, fiind tezaurizată sau scoasă în afara Principatelor prin speculă cu monede de aur şi argint. La 21 mai 1808, preşedintele Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, senatorul S. Kuşnikov, i-a raportat comandantului-şef al armatei ruse A. Prozorovski că din Principatele Române în Imperiul Otoman, dar şi în teritoriile austriece sunt scoase cantităţi importante de monedă de argint1. Cauza acestui export ilicit, raporta el, ar fi valoarea intrinsecă înaltă a monedelor ruseşti, fapt care favoriza transformarea lor în afara ţării în alt tip de monedă sau în obiecte de podoabă. Din cauza pierderii lichidităţilor, armata rusă era impusă В.К. Трутовский, „Из истории чеканки иностранных монет в России”, Труды Московскаго Нумизматическаго oбщества, I, Москва: Типография и Словолития О.О. Гербека, 1898, p. 172.

1

să utilizeze în tranzacţii monedele aflate în circulaţie pe piaţa locală, în primul rând emisiunile otomane şi austriece. În acelaşi raport, Kuşnikov s-a angajat să ia măsuri drastice pentru a împiedica exportul ilicit de monedă de argint. În acest sens, a obligat divanurile Moldovei şi Ţării Româneşti să intensifice controlul vamal la frontierele cu Imperiul Otoman şi Austria, iar locuitorii şi negustorii să fie anunţaţi prin intermediul unor înştiinţări că nu au voie să scoată bani ruseşti din ţară2. O altă măsură de contracarare a exportului rublei ruseşti a fost ridicarea cursului acesteia de la 2 lei3 şi 25 de parale la 3 lei, sau 120 de parale, iar a cervoneţului – de la 8 lei şi 30 de parale la 10 lei, justificând această hotărâre prin valoarea intrinsecă mai înaltă cu 27 de parale a rublei faţă de yüzlükul otoman care circula în Principate4. A. Prozorovski şi S. Kuşnikov, conştienţi că aceste măsuri nu sunt destul de efective, într-un raport către ministrul de război referitor la situaţia rublei ruseşti în Principate, au venit cu un demers în vederea baterii în Rusia, pentru cheltuielile de război din Principatele Române, a unor „lei” identici cu cei turceşti, care ar înlocui emisiunile ruseşti de argint pe piaţa locală. Pentru a convinge autorităţile centrale de calitatea inferioară a emisiunilor otomane, în comparaţie cu cele ruseşti, Prozorovski a trimis la St. Petersburg patru tipuri de monede otomane: 2 exemplare de yüzlük, egale cu 100 de parale, 2 piese de ikilik de 80 de parale, un altmışlık de 60 de parale şi 4 exemplare de lei, adică de kuruşi, numiţi şi piaştri, egali cu 40 de parale, paraua fiind egală cu o copeică de argint5. Prozorovski a fost destul de convingător, astfel încât la 27 iulie 1808 ministrul Finanţelor F. Golubţov a primit ordin de a se emite lei sau piaştri de tipul celor turceşti conform modelelor oferite de kneazul Ibidem, p. 173. Din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Moldova, în baza talerului olandez, dar şi al kuruşului otoman, apare o monedă de calcul, numită leu. Leul de calcul se subîmpărţea în parale, şi ele, la rândul lor, fiind subunităţi de calcul. Odată cu adoptarea leului de calcul, preţurile erau exprimate în lei şi parale, iar plăţile efective se făceau prin intermediul diferitor emisiuni monetare reale aflate pe piaţa locală, de provenienţă diversă: emisiuni otomane, austriece, ungureşti, raguzane etc. 4 A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţie militară rusă (1806-1812), Pontos, Chişinău, 2008, pp. 247-248. 5 В.К. Трутовский, op. cit., pp. 174-175. 2 3

– 67 –

Prozorovski, în vederea opririi speculei cu monedă rusească de argint în Moldova şi Valahia. Era preconizată baterea a 300 000 de astfel de monede, utilizând în acest scop argint din rezervele Vistieriei de Stat6. La numai două luni de la emiterea ordinului, Golubţov îi trimite deja lui Prozorovski probe de lei, promiţând să expedieze în timp util cantitatea necesară armatei, dar îl roagă să testeze pe piaţă cele opt exemplare executate după modelele trimise şi să le compare cu emisiunile originale. Fără să aştepte răspunsul lui Prozorovski, la 10 octombrie, Golubţov s-a grăbit să trimită în Principate un lot de 30 000 de lei. În scrisoarea de răspuns expediată la 15 noiembrie, Prozorovski i-a confirmat primirea ambelor colete. I-a raportat şi referitor la acţiunile sale privind testarea probelor de lei. Pentru aceasta, pretinzând că este vorba de un fals, l-a rugat pe boierul valah dragomanul Mavro să compare proba de un leu cu monedele otomane originale. Boierul valah a notat deosebirile dintre exemplare într-o notiţă în limba franceză, anexată în raport de Prozorovski, din care reiese că monedele „contrafăcute” sunt mai bune decât originalul, legendele fiind mai clare şi mai uniform imprimate. În acest sens, Prozorovski îi recomandă lui Golubţov să ia în calcul aceste observaţii pentru a apropia calitatea şi aspectul următoarelor tranşe de „lei de Petersburg” de piesele otomane originale. Totodată, el menţionează că emisiunile respective au fost bine primite pe piaţă, doar că populaţia îşi dă seama imediat că monedele nu sunt turceşti, acestea arătând şi prea noi. Din aceste considerente, ministrul este rugat să dispună la monetărie găsirea unei metode de a le oferi un aspect de parcă acestea ar fi fost deja în circulaţie şi, totodată, recomandă să fie bătuţi lei, utilizând mai multe ştanţe. La 20 ianuarie 1809, Golubţov a cerut Departamentului monetar permisiunea de a micşora titlul „leului”, dar deja la acel moment cele 300 000 de exemplare preconizate fuseseră bătute. Emiterea lor nu s-a oprit la această cantitate, iar strădaniile de a le da un aspect de monedă aflată în uz au dus atât la micşorarea titlului argintului, cât şi la scăderea greutăţii pieselor. Iniţiativa lui Prozorovski a fost dezagreabilă pentru speculanţii de monedă, care şi-au pierdut sursele de îmbogăţire, dar atâta timp cât „leii de Petersburg” aveau o valoare intrinsecă care depăşea monedele otomane originale, aceştia au fost bine primiţi pe piaţă. Însă scăderea calităţii emisiunilor de „lei” a servit drept pretext pentru refuzarea lor, fiind consideraţi falşi. Comercianţii au cerut reîntoarcerea pe piaţă a rublei ruseşti de argint, 6

Ibidem, pp. 175-176.

acţionând în acest sens prin intermediul consulilor străini. Astfel, vicepreşedintele Divanului Munteniei, generalul G. Enghelgard, responsabil, printre altele, de aprovizionarea trupelor ruse şi de anihilarea influenţei şi intrigilor dăunătoare intereselor Rusiei7, i-a raportat lui Kuşnikov că negustorii francezi şi austrieci, din cauza leilor falşi aflaţi în uz, şi-au închis prăvăliile şi nu mai vor să activeze. Comercianţii ruşi au dughenele deschise, dar refuză leii şi primesc doar ruble şi cervoneţi ruseşti. Kuşnikov l-a informat imediat pe Prozorovski, iar acesta, la rândul său, a dispus divanelor ca, pe măsura posibilităţilor, să înlocuiască leii noi acumulaţi de comercianţii austrieci pe altă monedă aflată în circulaţie, iar leii noi să fie utilizaţi la plăţile pentru porţia de carne şi pentru finanţarea spitalelor. Divanul a refuzat să efectueze aceste schimburi, declarând că acei bani sunt nişte falsuri fabricate de ţigani. Îmbolnăvirea şi moartea feldmareşalului Prozorovski la 9 august 1809 au oprit emiterea „leilor de Petersburg”, dar n-au putut opri nemulţumirile comercianţilor şi populaţiei. În baza unor amprente de plumb de pe emisiunile „otomane” de Petersburg aflate în colecţia Ermitajului de Stat din Rusia şi în colecţia de ştanţe a Monetăriei de la St. Petersburg, au fost precizate variantele de kuruşi otomani care au fost copiaţi de Rusia. S-a stabilit că au fost imitaţi kuruşi de la Selim al III-lea din anul 7, 10 şi 13 de domnie a sultanului, bătuţi la Islâmbol şi din anul 1 de domnie bătuţi la Trablusgarb (Tripoli), precum şi kuruşii din anul 1 de domnie a sultanului Mustafa al IV-lea, bătuţi în Kostantiniye8. La prima vedere, diferenţa dintre „leii de Petersburg” este nesemnificativă. Specialiştii însă pot observa mai multe deosebiri ce ţin atât de aspectul monedelor, cât şi de conţinutul legendelor. Astfel, cum am menţionat mai sus, kuruşii din emisiunile ruseşti, mai ales cei din prima partidă, sunt mai luminoşi, mai strălucitori şi mai bine poleiţi. Diferă şi maniera de gravare a legendelor, acestea având liniile mai subţiri, cifrele redate mai stângaci şi amplasate înghesuit, turaua mai puţin clară, îndeosebi în partea de jos. Au fost observate şi greşeli în scrierea numelui atelierului Islâmbol, precum şi lipsa unor semne diacritice în legendele aversurilor şi reversurilor. Kneazul P. Bagration, care l-a urmat pe Prozorovski, nu a susţinut emiterea şi circulaţia „leilor de A. Agachi, op. cit., p. 51. М. Северова, „Турецкие монеты, чеканенные на Петербургском Монетном дворе”, Сообщения Государственного Эрмитажа. Вып. 40, Ленинград: Аврора, 1975, стр. 77-82.

7 8

– 68 –

Petersburg”, şi în Principate a revenit moneda rusească de argint. Bagration a ordonat senatorului Kuşnikov să recomande Divanului ca în viitor rubla să fie calculată la cursul de 120 de parale, deoarece, conform opiniei sale, cursul rublei nu este calculat corect şi din această cauză se află „în mare rătăcire”9. Cu toate acestea, contrabanda cu monedă rusească a continuat. Potrivit unor rapoarte, afaceriştii evrei aveau un venit de 20 de parale la fiecare rublă rusească. Nici ridicarea cursului rublei, începând cu 20 septembrie 1811, la 144 de parale (3 lei şi 24 parale) şi a cervoneţului la 12 lei n-a oprit exportul clandestin de ruble ruseşti. În martie 1811 au fost confiscaţi patru saci cu monede ruseşti de argint trimişi de la Iaşi spre Austria de un zaraf evreu, care mai trimisese pe această cale alţi 10 saci10. Conform calculelor ministrului rus de finanţe D. Guriev, din momentul intrării trupelor ruse în Principate până în ianuarie 1811, în posesia locuitorilor au intrat până la 20 de milioane de ruble ruseşti de argint11. Participarea Rusiei la opt războaie în perioada 1805-1812, la cinci din ele ‒ concomitent, necesita cheltuieli uriaşe, resimţite atât în ţară, cât şi în teritoriile ocupate. În vederea soluţionării deficitului financiar, guvernanţii ruşi au încercat să înlocuiască şi în Principatele Române banii de aur şi argint cu asignatele de hârtie aflate în uz pe piaţa internă a Rusiei. Prima tentativă a fost făcută de ministrul de război al Rusiei, A. Arakceev, care a obţinut în acest sens aprobarea ţarului în august 1809. Comandatul suprem al armatei ruse, generalul P. Bagration, a solicitat părerea guvernatorului civil al Principatelor, S. Kuşnikov, cu privire la cantitatea asignatelor care ar putea fi introduse în circulaţie în schimbul monedei de aur şi argint.

A. Agachi, op. cit., p. 249. Ibidem, p. 250. 11 Ibidem, p. 258.

Acesta a recomandat însă trimiterea în Principate a unui număr mic de asignate, deoarece populaţia băştinaşă, fiind obişnuită din cele mai vechi timpuri cu moneda de metal, nu acceptă bani de hârtie. Întru justificarea opiniei sale, guvernatorul i-a recomandat comandantului suprem să cerceteze corespondenţa predecesorului său A. Prozorovski, referitoare la introducerea în Principate a „leilor de Petersburg”. Cu toate acestea, la sfârşitul anului 1810, ideea scoaterii unei cantităţi de monedă de aur şi argint din Principate prin schimbarea lor pe asignate a fost reluată. Comandantul-şef de atunci al armatei, generalul N. Kamenski, a dat dispoziţiile corespunzătoare în Ţara Românească şi în Moldova, recomandând să fie aleşi oameni de nădejde pentru desfăşurarea în secret a operaţiunii respective. Considerând că schimbul ar putea aduce venituri haznalei Rusiei doar prin impunerea unui preţ mai mic de achiziţionare a banilor decât la Petersburg, a fost fixat raportul de 9 cervoneţi pentru 100 de ruble asignate12. În vara anului 1812, când trupele ruseşti se pregăteau să părăsească Principatele Române, a fost efectuată o altă operaţiune de schimb, fiind scoasă de pe piaţă o nouă tranşă de monede de aur şi argint în valoare de 1 000 000 de asignate. În perioada de autonomie a Basarabiei, alături de monedele ruseşti, vor circula în continuare şi diverse monede străine, mai ales otomane, şi doar începând cu 1 ianuarie 1928, acestea vor fi interzise. Spre deosebire de monedele de Sadagura, „leii de Petersburg” sunt mult mai rar atestaţi în colecţiile numismatice private şi publice. Una din cauze ţine de identificarea mai dificilă a pieselor islamice, dar poate fi de vină şi confundarea lor cu emisiunile otomane originale.

9

10

A. Agachi, op. cit., p. 261.

12

– 69 –

SUMMARY ASPECTS OF THE MONETARY CIRCULATION IN THE ROMANIAN PRINCIPALITIES BETWEEN THE YEARS 1806 AND 1812 During the Russo-Turkish war of 1806-1812, in the Romanian Principalities there has been noticed a distinct monetary phenomenon connected to the Russian Empire’s practice of imitating certain strong monetary emissions of the time, as well as the minting of some special monetary emissions for the territories that had been occupied by Russia, with the purpose of financing the Russian military expeditions on foreign territories and of paying the wages of the Russian soldiers from the Empire’s borderlands. Thus, during he Russo-Turkish war of 1769-1774, the headquarters of the Russian occupation army initiated the minting of some divisional coins out of the cannons that they had captured from the Turkish army, in Sadagura, close to Cernauti. During more than a hundred years, at the Sankt-Petersburg mint, there have been minted golden coins, similar to the Dutch ducats. Their aspect, as well as the weight and the title was identical to the original Dutch ducats. With the occupation of the Romanian Principalities in November 1806, an important quantity of Russian coins has entered the local market, through the soldiers’ wages, the clerks’ salaries and the army’s supply. At that time, the Russian monetary system was composed of gold imperials and half imperials, rubles emissions, silver 50 copecks, 25 copecks and 10 copecks and copper 5 copecks, 2 copecks, dengas and polushkas. Due to the inherent relatively common presence of Russian silver emissions, comparing to other emissions of the same metal that were circulating inside the Romanian Principalities, a big part of this money was immediately withdrew from the market, and it was treasured or taken out of the Principalities through means of speculation with gold and silver coins. In the purpose of stopping the estrangement of the gold and silver Russian coin emissions from the Romanian Principalities’ market, with the initiative of the chief-commander of the Russian occupation army, A.A. Prozorovski, imitations of silver coins, similar to the Ottoman emissions that were circulating at the time inside the Romanian Principalities, have been minted at the official Sankt Petersburg mint. There has been planned the minting of 300.000 items, but their number was even larger. As long as the “Petersburg leus” had an intrinsic value that surpassed even the original Ottoman coins, they were very welcome on the market. The decline of their quality however has served as a pretext for refusing them, as they started to be considered as fake. Based on some lead prints on the Petersburg Ottoman emissions, that are currently to be found in the State Hermitage of Russia’s collection, but also of the puncher collection of the Petersburg Mint, the variants of Ottoman Kurushes that had been copied by Russia have been determined. It was thus found that Kurushes from Selim the III-rd from the Sultan’s 7th, 10th and 13th reign years, minted at Islambol and from the 1st year of reign, minted at

Trablusgarb (Tripoli), as well as Kurushes from the 1st year of reign of the Mustafa the IV-th, minted at Kostantiniye, had been imitated. At first sight, the difference between the original coins and the “Petersburg leus” is insignificant. The specialists can however observe more differences related to both the aspect of the coins and the content of the legends. The Russian emissions of kurush, especially the ones from the first party, are lighter, shinier and better polished. The legends’ engraving manner is also different, as these have thinner lines, clumsily drawn and very closely arranged digits, and a less clear tura, especially in its bottom side. There have also been observed errors in the writing of the name of the workshop – Islambol – as well as the missing of some diacritics in the legends on the obverses and reverses. The Prince P. Bagration, who followed Prozorovski, did not support the emission and the circulation of the “Petersburg leus”, and the Russian silver coin came back to the Principalities, increasing the Russian ruble’s value to 120 para. Despite this, the contraband with Russian coins continued. According to the calculations of the Finances Minister of Russia, D. Guriev, from the moment when the Russian troops entered in Principalities and until January 1811, up to 20 millions of Russian silver rubles entered in the possession of the local population. Russia’s involvement in eight wars between the years 1805 and 1812, out of which five were simultaneous, required huge expenses, both inside the country, and inside the occupied territories. In order to find a solution to the financial difficulties, the Russian governors have tried to replace – also in the Romanian Principalities ‒ the gold and silver money with paper assignats, that were in use on the internal market of Russia. The first attempt was made by the war minister of Russia, A. Arakceev, who obtained the approval of the tzar, in August 1809. The supreme commander of the Russian army, the general P. Bagration, has asked for the opinion of the Civil Governor of the Principalities. Still, S. Kushnirov has recommended to send to the Principalities a small number of assignats, because the local population, who was used to metal coins from the oldest times, would not accept paper money. In order to give reason to his opinion, the governor has recommended to the chief-commander to examine his predecessor’s correspondence, A. Prozorovski, referring to introducing the “Petersburg leus” in the Principalities. Despite all this, at the end of the year 1810, the idea of taking out a part of the gold and silver coins from the Principalities, and replacing them with assignats was retaken. In the summer of 1812, when the Russian troops prepared to leave the Russian Principalities, another exchange operation was performed, by taking out a new tranche of gold and silver coins, in the amount of 1 million assignats.

– 70 –

ASPECTE ISTORIOGRAFICE CONTROVERSATE PRIVIND ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ A LUI MANUC BEI Valentin ARAPU Probabil că despre Manuc Bei Mirzaian, negustorul armean, diplomatul şi agentul secret, nu se va cunoaşte niciodată întregul adevărşi adevărata sa poveste. (Eduard Antonian)

Manuc Bei şi-a desfăşurat activitatea sa de om de afaceri şi diplomat în Imperiul Otoman, Ţara Românească, Ţara Moldovei şi Imperiul Rus, de altfel anume în aceste spaţii geografice el este cunoscut până în zilele noastre. Manuc-Emanuel Mirzaian1 s-a născut la Rusciuc în 1769 din a doua căsătorie a tatălui său cu Mamica, fiica lui Hanum-Oglu, o persoană destul de înstărită. Era fiul lui MartirosMirzaian, originar din localitatea Carpi, regiunea Ararat. La vârsta de 12 ani Manuc a fost trimis la Iaşi, pentru a învăţa limbile în casa unui negustor armean. La Iaşi a învăţat franceza şi rusa, ulterior se spunea că vorbea 12 limbi la perfecţie2. În 1785 a fost rechemat de către tatăl său pentru a se însura cu Mariam, fiica armeanului Avet (Avedis). În scurt timp, Manuc rămâne orfan, fiind nevoit să preia în mâinile sale gestionarea întreprinderilor părinteşti3. În Ţara Moldovei Manuc avea mai multe rude, dintre care cel mai cunoscut era Hagi Manciuc Bogdan (Asfadur) Buiucliu. Prima parte a vieţii lui Manuc Bei nu stârneşte careva controverse în plan istoriografic. Dar, odată cu lansarea sa în afaceri, Manuc Bei interacţionează şi caută protecţie din partea exponenţilor politici: funcţionari ai Porţii, demnitari de stat şi dregători din Ţara Românească, înalţi ierarhi bisericeşti. În istoriografia română, interesul pentru activi „Manuc”, tradus în română, înseamnă „prunc”. Numele familiei sale era „Mirza”, în alte transcrieri se întâlneşte forma „Mirzoian”, „Mirzaian”, „Mirzaianţ”. Numele lui Manuc Bei este reprodus în scrierile istorice în mai multe variante ortografice: Manuc-Bei, Manuc bei, Manuc-bei, Manuc Bey. Titlul de „bei” era asociat cu cel de „prinţ”, dar în Rusia acest titlu nu i-a fost nici confirmat, nici oferit vreodată. Chiar dacă această familie se bucura de distincţia unei familii princiare, în Imperiul Rus nu i-a fost confirmată nici măcar apartenenţa la tagma nobilimii. Abia urmaşii lui Manuc Bei din Basarabia s-au „înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenţi /descendente de viţă aristocratică. 2 Bogdan Căuş, Figuri de armeni din România. Dicţionar, Bucureşti, Editura Ararat, 1997, p. 156. 3 George Potra, Hanurile bucureştene, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, 1943, p. 29. 1

tatea diplomatică a lui Manuc Bei s-a manifestat în mod constant, fapt explicat, în mare parte, de rolul său contradictoriu jucat în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 şi al anexării Basarabiei de către Imperiul Rus în urma încheierii tratatului de pace de la Bucureşti. Vom prezenta în continuare câteva abordări istoriografice ale cercetătorilor români privind subiectul enunţat. Cercetătorul Ştefan Ionescu, în lucrarea sa monografică, pune accentele pe activitatea de zaraf şi diplomat a lui Manuc Bei4. Marcat de postulatele marxiste, autorul porneşte de la analiza dezvoltării economice a ţărilor române, accentuând ponderea capitalului cămătoresc5. Exponenţi ai acestui capital, „negustorii şi zărafii au jucat şi un rol politic”6. Manuc Bei a îmbinat „cu multă abilitate negustoria cu politica”7. În spaţiul balcanic şi cel al Ţării Româneşti, „Manuc Bei s-a putut afirma ca un mare capitalist, precum şi ca om politic şi diplomat. El a jucat un însemnat rol în desfăşurarea evenimentelor politice şi militare din Peninsula Balcanică şi Ţara Românească, de la începutul secolului al XIX-lea”8. Într-o altă ordine de idei, autorul constată că Manuc Bei „era considerat un adevărat şef al spionajului rus în Balcani”9. Referitor la activitatea sa diplomatică, Ştefan Ionescu accentuează „rolul de mediator pe care l-a avut în timpul negocierilor de pace, grăbind şi chiar determinând încheierea ei”10. Întreaga activitate „îl confirmă pe Manuc Bei ca [pe] un mare capitalist şi un om politic pentru care capitalul era mijlocul prin care îşi putea realiza obiectivele politice, după cum politica era mijlocul prin care îşi putea realiza afacerile sau Ştefan Ionescu, Manuc Bei: zăraf şi diplomat la începutul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, 208 p. 5 Ibidem, p. 5. 6 Ibidem, p. 7. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 8. 9 Ibidem, p. 188. 10 Ibidem, p. 195. 4

– 71 –

cele mai îndrăzneţe proiecte economice”11. Prevalarea afacerilor asupra altor activităţi îl determină pe autor să constate că Manuc Bei „nu a fost un om de convingeri politice sau adeptul unei ideologii. El nu avea idei politice, el avea interese pe care şi le realiza cu ajutorul politicii”12. Manuc Bei „a fost omul de încredere al turcilor câtă vreme aceştia au fost tari; a devenit omul de încredere al ruşilor când a ajuns la convingerea că aceştia vor câştiga războiul”13. În concluzie, autorul scrie că „prin influenţa pe care a exercitat-o din umbră la Constantinopol, Bucureşti şi chiar Petersburg14, Manuc Bei a provocat evenimente, dintre care, unele, au atras consecinţe istorice. Şi astfel, şi numele lui s-a înscris pe scena istoriei, dar mai ales în culisele ei...”15. Istoricul Leon Casso, în lucrarea sa „Rusia şi bazinul dunărean”, i-a dedicat doar câteva rânduri lui Manuc Bei, prezentat drept „un mare întreprinzător, devotat Rusiei”, care, într-o lungă conversaţie cu Galib Efendi la Bucureşti, îi explica „că dacă Rusia reuşeşte să păstreze numai o mică parte din Moldova, ambele jumătăţi ale Munteniei vor fi sortite să devină pradă setei habsburgice”16. Conversaţia a fost „transmisă în extenso în adresa lui Fonton către Kutuzov la 24.II.2012”17. În anul 1941, consilierul şi conferenţiarul Aurel Sava, fiind invitat de Fundaţia Culturală Armeană şi de Comitetul Bibliotecii Centrale Armene, a prezentat un discurs al cărui rezumat a fost publicat în revista „ANI”18. Pe lângă aprecierile obişnuite de „bogătaş armean”, posesor a peste douăzeci de proprietăţi în împrejurimile Bucureştiului, creditor „prin sume legendare” a domnilor şi a „mai-marilor de atunci”, salvator al capitalei muntene de jafurile bandelor „turceşti ale lui Manaf Ibrahim”, autorul a insistat asupra „valorii politice şi diplomatice a lui Manukbey”, care şi-a impus autoritatea faţă de turci şi ruşi, 13 14 11 12



15



16



17 18

Ibidem, p. 195. Ibidem. Ibidem, p. 196. Este o eroare a autorului, deoarece denumirea de Petrograd i-a fost dată oraşului Sankt-Petersburg între 18/31 august 1914 şi 26 ianuarie 1924. Ştefan Ionescu, Manuc Bei: zăraf şi diplomat la începutul secolului al XIX-lea, p. 197. Leon Casso, Rusia şi bazinul dunărean,traducere din ruseşte şi studiu introductiv de Şt. Gr. Berechet, Bucureşti: Editura Saeculum Vizual, 2003, pp. 137-138.Leon Victor Constantinus Casso şi-a publicat această lucrare în rusă cu titlul Rossija na Dunae i obrazovanie Bessarabskoj oblasti, Moskva, 1913. Ibidem, p. 137. Aurel Sava, Manuk ca om politic. În. „ANI: Anuarul culturii armene”, Bucureşti: Tipografia „Carpaţi” P. Bãrbulescu, 1941, pp. 467-469.

„autoritate care era să-l facă dacă nu autorul, cel puţin factorul principal al păcii ruso-turce din Bucureşti”19. În timpul refugiului său de la Braşov (1815), cele trei mari puteri ale timpului – Rusia, Austria şi Turcia – concurau pentru „a-l avea în serviciul lor”. Din corespondenţa diplomatică franceză „reiese în mod clar marea valoare diplomatică a lui Manuk-bey, a unui om care, din păcate, este cunoscut în analele româneşti ca un „hangiu” oarecare, prin simplul fapt că alături de numeroasele sale proprietăţi, poseda şi un han la Bucureşti”20. Conferenţiarul Aurel Sava era de părerea că Manuc Bei nu trebuie legat nici de Ruşciuc (chiar dacă se născuse acolo), nici de Basarabia (chiar dacă la invitaţia ruşilor se stabilise la Hânceşti), „el era foarte legat de această ţară”, de Bucureşti şi poate „fi considerat ca unul dintre acei boieri ai Munteniei care s-au dus să caute un refugiu în Basarabia”. Într-un final, Manuc Bei „apare ca primul adevărat boier armean din Muntenia şi care este un fel de simbol al legăturilor spirituale dintre poporul armean şi poporul român”21. H. Dj. Siruni22, într-un studiu dedicat armenilor Ibidem,p. 469. Ibidem, p. 467. 21 Ibidem. Într-o adeverinţă de protecţie „pentru serviciile acordate Rusiei”, emisă de A. A. Prozorovski la 18 decembrie 1808, este menţionat „boierul valah Manucbei” (Д. Фаньян, Новые документы о Манук-Бее (1808-1829). In: „Вестник архивов Армении”, № 3, Ереван, 1983, с. 78.) 22 Hagop Djololian Siruni – enciclopedist: istoric, jurnalist, paleograf, arhivist, muzeograf, orientalist, poet şi traducător român de origine armeană. S-a născut în Adapazar, Turcia (19.04.1890), într-o familie modestă: tatăl Arakel era zugrav, iar mama Mariam lucra în familia unor turci înstăriţi din Constantinopol. În anul 1921 s-a stabilit în România, unde a cercetat şi elaborat numeroase studii istorice, fiind ajutat şi tutelat de către Nicolae Iorga (R. Rosetti, N. Iorga ca prieten al armenilor. În: „ANI: Anuarul culturii armene”, Bucureşti, Tipografia „Carpaţi” P. Bãrbulescu, 1941). La 22 decembrie 1944, din ordinul lui L. Beria a fost arestat şi trimis în URSS, fiind învinuit de colaborare în timpul războiului cu persoane ostile puterii sovietice. A fost deţinut în patru închisori şi un lagăr siberian din cadrul GULAG-ului. Deşi vina sa nu a fost demonstrată în faţa instanţei de judecată, între anii 1946-1955 a fost obligat să locuiască la Erevan, unde s-a bucurat de condiţii mult mai bune, deşi i-a fost îngrădit accesul la informaţie. În perioada aceasta a aflat şi despre motivul adevărat al arestării şi detenţiei sale, şi anume că într-un articol din ziarul săptămânal „Araz” şi-a permis să critice persoana lui L. Beria. În anul 1955, lui Siruni i s-a permis să se întoarcă în România. A cercetat minuţios documentele armeneşti şi turceşti legate de istoria românilor. H. Dj. Siruni a fondat şi condus Societatea de Orientalistică din România până în anul trecerii sale în nefiinţă (7.04.1973). (Munca unui savant armean în România: Hagoр Djololian Siruni. Cu o prefaţă de Vartan Arachelian, Bucureşti, 2008, pp. 7-48; Bogdan Căuş, Figuri de armeni din România. Dicţionar, Bucureşti, Editura Ararat, 1997, p. 213). 19 20

– 72 –

din Basarabia, trece în revistă principalele localităţi în care erau atestate comunităţi armeneşti. Vorbind despre Hânceşti, menţionează că acest oraş „a căpătat o însemnătate deosebită după ce s-a retras aici una dintre figurile armene cele mai însemnate” din secolul XIX23. În viziunea autorului, „vestitul Manuc Bei” a fost „nevoit să părăsească regiunile de sub influenţa turcească”, preferând „un adăpost mai sigur în Rusia”. „Interesul aşa de temeinic al ruşilor faţă de „Prinţul armenilor” era explicat prin faptul că el intenţiona să întemeieze un oraş în cinstea lui Alexandru I – Alexandropol „la vărsarea Prutului în Dunăre, cam acolo unde se află târgul Tamarova sau Reni”24. De altfel, H. Dj. Siruni susţine că Manuc Bei „a cumpărat cu 300 mii lei moşia Hânceşti a lui Ioniţă Iamandi” cu scopul aprovizionării „noului oraş cu lemnul de clădire”25. Stabilindu-se la Hânceşti, Manuc Bei „înălţa clădiri, încuraja agricultura, sprijinea mai cu seamă prima sută de familii emigrate cu el, care au răspândit fulgerător vestea despre minunea de la Hânceşti, pretutindeni”26. La 14 aprilie 1958, la Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, H. Dj. Siruni a ţinut o conferinţă publică cu genericul „Manuc Bey ca iniţiator al şcolii armene din Bucureşti”27. Multe dintre însemnările, documentele şi manuscrisele lui H. Dj. Siruni nu au fost publicate, dar cel puţin au fost trecute în revistă de către Vartan Arachelian şi Claudiu Victor Turcitu28. În însemnările sale cu titlul generic „Legăturile lui Manuc Bey cu Rusia”, H. Dj. Siruni nota în paranteze „legăturile comerciale, politice, rolul lui Manuc Bey de spion al ruşilor”29. În alte notiţe nepublicate autorul releva „serviciile aduse de Manuc Bei ruşilor în acest război (1806-1812,n.a.) şi recompensele primite pentru ele”30. Alte însemnări, cu titlul „Manuc Bey şi războiul ruso-turc”, expun despre „ajutorul dat ruşilor de Manuc în timpul războiului din 1806-1812”31. H. Dj. Siruni, „Ţara voievodului Ştefan”(Pe marginea unui manuscript armenesc scris în 1460 la CetateaAlbă). Extras din ANI, Bucureşti, Tipografia „Carpaţi”, 1941, p. 9. 24 Ibidem, p. 9. 25 Ibidem. 26 Ibidem, p. 10. 27 Munca unui savant armean în România: Hagop Djololian Siruni, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2008, p. 61. 28 Vartan Arachelian este autorul primului compartiment cu titlul: Iorga şi Siruni, sau fericita întâlnire a doi savanţi. Cuvântul introductiv a fost alcătuit de către Claudiu Victor Turcitu. 29 Munca unui savant armean în România: Hagop Djololian Siruni, p. 190. 30 Ibidem, p. 228. 31 Ibidem, p. 271. 23

În manuscrisul întitulat „Manuc Bey şi pacea de la Bucureşti”, unul dintre compartimente este dedicat rolului lui Manuc Bey în încheierea acestui tratat”32. În lucrarea „Manuc Bey în Rusia”, Siruni se referă la legăturile acestuia cu ţarul Alexandru şi cu înalţi demnitari ruşi33. Gheorghe Bezviconi a elucidat multiple aspecte ale activităţii lui Manuc Bei34. În prefaţa lucrării sale, autorul îl prezintă pe Manuc Bei drept „prinţ al armenilor în Basarabia”, iar personalitatea sa este una „romantică, plină de mister”35. Descriind anii de tinereţe, Gheorghe Bezviconi aduce mai multe laude lui Manuc Mirzaian, care „se impunea nu doar prin bogăţia sa, ci şi prin înfăţişare, minte şi suflet rar întâlnit. Înalt, frumos, cu o frunte mare, ochi negri scânteietori, era energic, ager, fin, amabil, dar şi îndrăzneţ. Avea darul vorbirii şi al prevederii”36. Activitatea diplomatică a lui Manuc Bei este analizată în baza unor documente ale epocii, în special relatările contelui Alexandru de Langeron, care remarca că în anul 1810, în pofida multiplelor servicii acordate ruşilor de către „aventurierul şi spionul” Manuc Bei „şi prietenii săi de felul arhitectului armean Grigore, erau bănuiţi spioni şi neagreaţi de ofiţerii ruşi. Să nu te încrezi în războiul cu turcii (...) în armeni, greci şi valahi...”37. Referindu-se la hanul din centrul Bucureştilor, Gheorghe Bezviconi scrie că în incinta sa „se afla stat-majorul lui Manuc Bei, cartierul său de informaţie în gustul haremului şi al tainei răsăritene”38. După stabilirea în Basarabia, „beiul a obţinut din partea împăratului o deosebită bunăvoinţă”, urmând „să rămână şi agent confidenţial al Rusiei, un fel de şef al serviciului de informaţie secretă al ruşilor în Balcani, pentru misiuni secrete”39. Într-o altă lucrare, Gheorghe Bezviconi remarcă unicul palat cu „blazon princiar”, de la Hânceşti, care aparţinea „faimosului dragoman fugar Manuc-Bei”40. Manuc Mirzaian, „vestit aventurier, ajuns un demn bărbat de Stat şi diplomat, faimos şi prin legendele repetate de contele de Lagarde, Stanislas Bellanger şi Ibidem. Ibidem, p. 272. 34 Gheorghe Bezviconi, Manuc Bei. Ediţie îngrijită de Marius Marian Şolea, Bucureşti, Editura Zamca, 2011. 35 Ibidem, p. 5. 36 Ibidem, p. 9. 37 Ibidem, pp. 27-28. 38 Ibidem, p. 31. 39 Ibidem, p. 52. 40 Gheorghe G. Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi: articole, Bucureşti, Librăria Editurii Universitare „I. Cărăbaş”, 1943, p. 115. 32 33

– 73 –

alţii”41. Războiul ruso-turc din 1806-1812 s-a terminat „în mare parte graţie” lui Manuc Bei „prin pacea de la Bucureşti (1812)”42. În monografia dedicată istoriei relaţiilor românoruse Gheorghe Bezviconi afirma că Manuc Bei nu era sigur de statornicia situaţiei din Balcani, fapt care l-a determinat să devină supus rus în luna mai 1806, fiind ajutat în această privinţă de „Ipsilanti şi Ipolit Bolkunov, consulul Rusiei la Iaşi”43. În octombrie 1807, Manuc a fost numit mare dragoman al Porţii, iar în septembrie 1808 a obţinut „demnitatea de bei sau principe al Moldovei”44. La Constantinopol Manuc era considerat drept boier muntean, iar titlul de domn al Moldovei i-a ridicat prestigiul în cadrul negocierilor cu ruşii. „Lui Manuc Bei i s-a încredinţat domnia Moldovei, care – în eventualitatea unor negocieri conciliatorii din ambele părţi – putea să fie salvată poate de dânsul, pentru Turcia, datorită simpatiilor de care se bucura la ruşi”45. În ianuarie 1811, turcii i-au poruncit marelui dragoman Manuc Bei să negocieze pacea cu ruşii. Tratativele încep la Giurgiu în luna octombrie a aceluiaşi an. Ulterior Gh. Bezviconi nu vorbeşte nimic despre rolul lui Manuc Bei în negocierea şi încheierea păcii de la Bucureşti, care „a constituit o lovitură neaşteptată pentru diplomaţia occidentală”46. Cercetătorul Gh. Bezviconi recunoaşte că Manuc Bei a fost un „agent al ruşilor în războiul din 1806-1812”47,totodată îi constată şi calitatea de „sfetnic al Marelui Vizir Mustafa Bairactar, faimos Dragoman şi Bei al Turciei, unul din făuritorii păcii de la Bucureşti (1812), fruntaş de mare însemnătate pentru viaţa Balcanilor, consilier de stat efectiv din Rusia”48. Aurel George Stino a prezentat pe paginile revistei „ANI” materialul publicat de către Gheorghe Bezviconi în revista „Din trecutul nostru”. Studiul este dedicat „ciudatei şi romanticei figuri a prodigiosului Ibidem, p. 164. Ibidem. 43 Gheorghe G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse (din cele mai vechi timpuri pînă la mijlocul secolului al XIX-lea), 1962, Bucureşti: Întreprinderea Poligrafică nr. 2, p. 187. 44 Ibidem, p. 191. 45 Ibidem. 46 Ibidem, p. 200. 47 Idem, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru: Actele Comisiei pentru cercetarea documentelor nobilimii din Basarabia, la 1821. Vol. 2, Bucureşti: Fundaţia Regele Carol I, 1943, p. 13. 48 Ibidem, pp. 51-52. 41 42

Manuc Bei”49, care a jucat un rol apreciabil în diplomaţie, iar după stabilirea sa în Imperiul Rus trebuia să joace „rolul unui agent confidenţial pentru întregii Balcani”50. George Potra, într-un studiu dedicat hanurilor bucureştene, afirma că la începutul secolului XIX, Manuc Mirzaian era „un personaj cu foarte multă trecere atât în Ţara Românească, graţie Ruşilor şi boierilor români, cât şi în sudul Dunării prin legăturile de prietenie şi de afaceri pe care le avea cu comandantul turc Mustafa-Bairactar Paşa din Ruşciuc”51. „Manuc Bei a fost un om minunat, un adevărat diplomat, care a scos din încurcătură pe foarte mulţi oameni şi a fost folositor, în acelaşi timp, Turcilor, Ruşilor, Domnitorului, boierilor din Ţara Românească şi tuturor acelora care şi-au îndreptat rugămintea către el. Pentru acest motiv i s-a dat din partea tuturor acte de mulţumire şi recunoştinţă”52. George Potra numeşte mai mulţi oficiali ruşi care i-au mulţumit lui Manuc Bei, printre aceştia figurează mareşalul rus Prozorovski, generalul Bagration, consulul rus Chirico, generalul Miloradovici. Cea mai mare apreciere i-a făcut însuşi ţarul rus Alexandru I, decorându-l, la 20 mai 1810, cu Ordinul Sf. Vladimir, gradul III53. George Potra aminteşte mulţumirile aduse lui Manuc Bei din partea Sfatului muntean în frunte cu mitropolitul, care menţionau că „a arătat în mai multe prilejuri, pe vremuri furtunoase, fără cel mai mic interes, şi chiar cu primejdia vieţii sale, sentimentele sale binevoitoare, făcând mult bine ţării noastre şi neamului nostru”. A împrumutat vistieriei 60.000 de lei, apoi a mai oferit un împrumut de „100.000 de lei, refuzând dobânda lor de şase mii de lei. E un adevărat patriot”54. Împrumutul acordat „ţării”, adică vistieriei, este menţionat şi de către Constantin C. Giurescu, dar într-o altă succesiune: mai întâi „cu 100.000 de taleri şi, a doua oară, cu 60.000”55. În iulie 1809 mitropolitul Dosoftei i-a mulţumit lui Manuc Bei, „prieten al creştinătăţii”, „pentru toate faptele de bine ce le-a făcut ţării” prin aducerea ajutoarelor militare de la Ruşciuc de la Mustafa-Paşa şi Aurel George Stino, Gheorghe Bezviconi: Manuc Bei. În: „ANI: revistă de cultură armeană”, 2, vol. 4, Bucureşti, aprilie-iunie 1938, p. 86. 50 Ibidem, p. 87. 51 George Potra, op. cit., p. 30. 52 Ibidem, p. 30. 53 Ibidem, pp. 30-31. 54 Ibidem, p. 31. 55 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor: Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 270. 49

– 74 –

alungarea bandei lui Manaf Ibrahim, trimis de paşaua Vidinului Pasvantoglu să prade ţara „şi să ducă în robie pe creştinii de aici”56. În timpul războiului ruso-turc (1806-1812) Manuc Bei „a aranjat lucrurile cum nu se poate mai bine pentru Ţara Românească”: în fruntea armatei turceşti care invadase Bucureştiul era prietenul său Ahmed-Efendi, care primise ordin să omoare „pe câţiva boieri ce fusese necredincioşi faţă de Poartă”, dar, la rugămintea lui Manuc-Bei, demnitarul turc le-a păstrat viaţa boierilor. Manuc-Bei a scăpat astfel ţara de prădăciuni şi boierii de la moarte „fără să cruţe nici bani, nici osteneli”. Multiple acţiuni de binefacere i-au adus ulterior profituri substanţiale, iar vestea despre averea sa „foarte frumoasă”, probabil, i-a „atras mai târziu urgia stăpânirii turceşti”57. Constantin C. Giurescu, în lucrarea dedicată istoriei Bucureştilor, îl etichetează pe Manuc Bei drept „foarte bogatul armean Emanuel Mirzaian”, „faimosul Manuc Bei, care a fost numit domn alMoldovei, în 1808, fără să ocupe însă efectiv scaunul” din cauza războiului58. Este şi „omul de încredere a lui Mustafa-paşa Bairactarul, având legături puternice cu ruşii”, „aducând servicii apreciabile şi bine răsplătite ambelor părţi”59. „Amintirea acestui fastuos potentat” „s-a păstrat mai ales prin hanul pe care l-a clădit în Bucureşti, vestitul Hanul lui Manuc, „purtând după aceea numele de Hotel Dacia”60. Distinsul istoric român, originar din Basarabia, Leonid Boicu, analizând raporturile internaţionale de la finele sec. XVIII – începutul sec. XIX, a nuanţat criza în care se afla Imperiul Otoman şi încercările de a o depăşi prin reformele promovate de sultanul Selim III, susţinut în eforturile sale de „o grupare politică „Amicii din Rusciuk”,cu participarea intelectualităţii birocratice turce şi a creştinului Manuc Bey”61. Ulterior, Manuc Bei apare după încheierea armistiţiului de la Slobozia, când Turcia preferă să încheie direct pacea cu Rusia, fără medierea Franţei. În acest scop „Bairaktar şi Manuc Bei iau legătură cu C. Ipsilanti, aflat la Kiev”62. La 28 iulie 1808, Bairaktar a efectuat o lovitură de stat, primind o putere mult mai mare decât a unui vizir numit de sultan. Lui Bairactar îi George Potra, op. cit., p. 31. Ibidem, p. 32. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 270. Ibidem, p. 270, 313. Ibidem, p. 270. Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale (1792-1821). Ediţia îngrijită de Victor Spinei, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 35. 62 Ibidem, pp. 236-237. 58 59 60 61 56

era îngăduit să meargă pe calea păcii cu Rusia; într-o scrisoare din 25 august 1808 adresată lui Manuc Bei, „prietenul meu cel respectuos şi zelos”, se menţionau următoarele: „Poarta a cerut să se încheie pacea la Paris şi a făcut cunoscut Franţei şi Austriei „precum că nu va renunţa la nici o palmă de pământ, iar dacă va reîncepe războiul este gata şi pentru aceasta”; la Rusciuk sau Bucureşti să-i declaraţi lui Prozorovski că sînt marele vizir, că pacea internă a fost întronată, că acum trebuie realizată pacea cu Rusia; relativ la principate nu se va renunţa „la nici o palmă de pământ”; mai mult, sultanul a interzis chiar discutarea acestei chestiuni; nici un armistiţiu nu a durat un an, ca cel dintre ruşi şi turci; noi abandonăm unele condiţii iniţiale, dar „cu menţinerea stării de mai înainte”; în caz de război franco-rus, pot da în scris că Rusia nu va avea motive să pună la îndoială conduita leală a Porţii; să observaţi dacă există relaţii între ruşi şi austrieci”63. Marele vizir spera, „prin mijlocirea lui Manuc Bei, să-şi mărească creditul la Petersburg” şi „pentru a-l încuraja pe Manuc bei în strădaniile sale pe lângă ruşi, Bairactar îl anunţa la 22 septembrie 1808 că sultanul i-a acordat rangul de „voievod al Moldovei”, „eveniment” a cărui semnificaţie demnă de reţinut constă în reconfirmarea dorinţei marelui vizir de a sfârşi un război dezastruos, dar cu păstrarea sub suzeranitate a Principatelor (proaspătul şi invidiatul rang de voievod nu-l va opri pe Manuc Bei să fugă la ruşi în martie 1809)64. Anton Cristea scrie că Manuc Bei a fost „cel ce a jucat un rol deosebit în menţinerea unui echilibru în relaţiile armenilor cu cei ce îşi disputau puterea şi posibilitatea de a influenţa unele relaţii cu armenii”, a fost „zaraf şi diplomat ce a dominat la începutul secolului al XIX-lea viaţa Bucureştiului. Influenţa lui a cuprins viaţa economică, politică şi socială”65. În continuare autorul preferă să vorbească de faptul că mulţi armeni cunoşteau limba turcă, fiind astfel „utili la mijlocirea contactelor pentru afaceri”66. Într-o sinteză dedicată personalităţilor armene din România, Bogdan Căuş scrie că Manuc Bei „a jucat un rol anume în Muntenia şi pe plan diplomatic european în lupta antibonapartistă”67. Fiind „abil şi şiret, curtenitor şi voluntar”, a „devenit cel mai bogat cetă-

57

Ibidem, pp. 237-238. Ibidem, p. 238. 65 Anton Cristea, H. Dj. Siruni şi economia ţărilor române. In: „ANI. Anuar de cultură armeană”. Anul II-III (Serie nouă), Bucureşti, 1995-1996, p. 91. 66 Ibidem, p. 91. 67 Bogdan Căuş, op. cit., pp. 156-157. 63 64

– 75 –

ţean străin din Ţara Românească”. „Prin însuşirile sale naturale şi prin ascuţita sa abilitate diplomatică el a adus servicii atât Rusiei, cât şi Turciei, pe când aceste două state puternice erau în război. Aceste servicii i-au fost plătite nu numai cu titluri, decoraţii şi înalte scrisori de mulţumire, dar şi cu mult aur, scutiri de impozite şi alte avantaje”68. Referindu-se la tratativele de pace de la Bucureşti, autorul constată că „plenipotenţiarii ruşi şi turci, împreună cu suitele lor, care se ridicau la 200 de persoane, au fost găzduiţi la Hanul lui Manuc, contra bani grei, iar două saloane spaţioase ale hanului au fost transformate în spaţii pentru discutarea şi semnarea păcii”69. Cercetătorul Ion Varta prezintă un tablou mai echilibrat al activităţii lui Manuc Bei, „personalitate aproape legendară care a influenţat într-o oarecare măsură evenimentele politice şi diplomatice legate de războiul ruso-turc din 1806-1812”70. „Spion al Petersburgului în tabăra turcească, mediator la tratativele de pace ruso-turce, apoi consilier de stat al împăratului Rusiei, exercitând din umbră o anumită influenţă la Constantinopol, Bucureşti şi Petersburg cu unele consecinţe istorice”. Autorul afirmă că „în soarta principatelor române Manuc Bei a jucat un rol contradictoriu”.Fiind în relaţii bune cu Mustafa-Paşa Bairactar, a salvat de câteva ori capitala Munteniei de incursiunile otomanilor. În situaţii dificile pentru vistierie a acordat credite domnului Ţării Româneşti71. „Pe de altă parte, în perioada războiului din 1806-1812 a făcut nenumărate servicii ruşilor, contribuind într-un fel la rezultatul final al acestui război”. Din 1806, prin intermediul lui Manuc Bei, deja marele vizir Mustafa-paşa Bairactar a început tratativele de pace cu comandantul armatei ruse. Bucurându-se de încrederea ruşilor, Manuc Bei devine şi agentul lor în tabăra adversă. „Încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti (nefast pentru Principate) a avut loc cu concursul nemijlocit al acestui diplomat”72. Domnul Ion Varta a publicat o scrisoare a lui Manuc Bei adresată ministrului de externe Capodistria la trei ani după anexarea Basarabiei. Aceste „Observaţii asupra stării actuale a Basarabiei” includ un şir de critici la adresa generalului Harting, care, împreună cu unul dintre cei doi secretari ai lui, se face Ibidem, p. 158. Ibidem, p. 159. 70 Ion Varta, Manuc Bei despre situaţia Basarabiei la 1815. In: „Patrimoniu. Revistă de lectură istorică”, nr. 3, Chişinău, 1991, p. 6. 71 Ibidem. 72 Ibidem. 68 69

vinovat de o administrare proastă, de vinderea funcţiilor şi de corupţie73. În acelaşi context, cercetătorul H. Dj. Siruni constata înflorirea târgului Hânceşti în condiţiile când unii dintre administratorii Basarabiei „căutau să tărăgăneze valorizarea proiectelor” elaborate de către Manuc Bei74. Anton Moraru, într-un şir de publicaţii cu tentă publicistică, aduce critici dure la adresa lui Manuc Bei, care, în viziunea sa, este „trădător”. În articolul„Manuc Bei: diplomat trădător”, autorul scrie că „Manuc şi-a făcut studiile la Iaşi, devenind un bun cunoscător al istoriei şi al ştiinţei care dirijează relaţiile dintre state, adică diplomaţia. El s-a dovedit a fi vrednic de a cunoaşte şi câteva limbi străine: turca, franceza, germana; desigur în afară de armeana şi româna. Înarmat cu asemenea cunoştinţe şi având o avere destul de solidă, Manuc a avut un destin din cele mai uimitoare; devenit om de încredere al Porţii”75. În articolul cu titlul sugestiv: „Un spion rus: Manuc Bei”, Anton Moraru analizează critic activitatea şi personalitatea lui Emanuel Mirzaian, etichetat drept „o personalitate controversată care a adus daune colosale poporului român”, pentru care a rămas „un spion rus, un trădător, care sub masca unui negustor, comerciant i-a vândut la început pe ruşi turcilor, iar mai apoi i-a vândut pe turci şi pe români – Rusiei ţariste”76. În viziunea autorului, actul anexării Basarabiei la 1812 „s-a realizat cu ajutorul lui Manuc Bei, care era spion rus, lupta de partea Rusiei pentru a cuceri Principatele Române”; „Rolul lui Manuc Bei nu era de diplomat, el juca rolul unui agent dublu: pentru Rusia şi pentru Turcia”; „Nu poţi face un erou dintr-un spion care a adus daune colosale prin răpirea Basarabiei. Figura şi activitatea lui Manuc Bei le-a adus un mare rău chiar şi armenilor din Basarabia”; „Manuc Bei era un om fără ţară şi fără patrie. El era hapsân. Patria lui era numai bogăţia altora. Era un om fără moravuri, avea principii false de viaţă”77. Istoricul lansează un şir de învinuiri, care, de altfel, nu sunt probate de documente, precum că Manuc Bei şi agentura sa ar fi fost implicaţi în asasinarea lui paşa Tersenicli-Oglî, a sultanului Selim III şi Ibidem, p. 9. H. Dj. Siruni, „Ţara voevodului Ştefan”(Pe marginea unui manuscript armenesc scris în 1460 la CetateaAlbă), p. 10. 75 Anton Moraru, Manuc Bei: diplomat trădător. În: http://www.tribuna-basarabiei.ro/2010/06/manuc-beidiplomat-tradator.html 76 Anton Moraru, Un spion rus: Manuc Bei. In: „Literatura şi Arta”, nr. 13(3213), 29 martie 2007, p. 6. 77 Ibidem. 73 74

– 76 –

a lui Bairactar-Paşa78. În albia hipercriticismului se înscriu şi informaţiile prezentate de către Anton Moraru în privinţa destinaţiei Hanului lui Manuc de la Bucureşti, care ar fi reprezentat „centrul de colectare a informaţiei pentru armata rusă”, iar după stabilirea lui Manuc Bei în Basarabia el conduce centrul serviciului de spionaj al Rusiei în spaţiul balcanic, şi, respectiv, „acest centru de spionaj a fost organizat de Manuc Bei nu la Chişinău, dar la Hânceşti, o regiune împânzită de păduri, mai ferită de ochii lumii”79. A. Moraru conchide că Manuc Bei „a jucat un rol negativ în istoria Moldovei”, „a dus tratative şi a încuviinţat împărţirea Moldovei şi anexarea la Rusia ţaristă a Basarabiei”80. Criticele acide finalizează cu următorul pasaj: „Aceşti oameni politici care astăzi (2007, guvernul V. Tarlev –n.a.) încearcă să restabilească conacul lui Manuc Bei (palatul lui Manuc de la Hânceşti –n.a.) îndreptăţesc politica colonială a Rusiei ţariste promovată în Basarabia. Ei ne leagă memoria noastră de soarta unor tâlhari, bandiţi, spioni, trădători şi vânzători de popoare, precum a fost Manuc Bei”8182. În istoriografia sovietică activitatea diplomatică a lui Manuc Bei a fost abordată în contextul „progresivităţii alipirii Basarabiei la Imperiul Rus” în urma încheierii păcii de la Bucureşti. În acest context vrem să aducem drept exemplu o apreciere care-i aparţine lui Dj. S. Fanian: „Alipirea Basarabiei la Rusia a fost un act formidabil în istoria poporului moldovenesc şi a întregii populaţii a ţinutului, care, eliberându-se de sub jugul Turciei, şi-a legat destinul pentru totdeauna 80 81 82 78 79

Ibidem. Ibidem. Ibidem. Ibidem. * Nu împărtăşim nici pe departe acest punct de vedere, mai ales în ceea ce priveşte reabilitarea Palatului lui Manuc din Hânceşti. Ţinem să precizăm un fapt bine cunoscut în istoriografie, şi anume că fiul lui Manuc Bei - Ovanes/ Ioan-Murad Mirzaian (1810-1893) a construit conacul de la Hânceşti în anul 1861, în 1872 a edificat o biserică armenească, iar la 1881 au fost finisate lucrările la castelul vânătoresc. Manuc Bei decedase în 1817 şi nu are nicio legătură directă cu construirea edificiilor menţionate. Cu atât mai mult că biserica armenească a fost distrusă totalmente şi irecuperabil de hoardele sovietice în 1944. Conacul lui Manuc a servit în calitate de sediu pentru Colegiul de Construcţii până în 1992, an în care a început degradarea complexului arhitectonic, până a ajunge în zilele noastre într-o stare deplorabilă, dar sperăm că încă recuperabilă, inclusiv prin sesizarea cercurilor ştiinţifice, a opiniei publice, a autorităţilor naţionale şi europene în privinţa dispariţiei treptate a unui monument istoric care face parte din patrimoniul cultural european.

de poporul rus. Cu toate că, şi în Rusia, domnea jugul naţional şi social [subl. n.], totuşi în faţa ţinutului au fost deschise posibilităţi pentru o dezvoltare rapidă a forţelor de producţie, sporirea populaţiei, familiarizarea ei cu cultura rusă avansată, iar ulterior – cu mişcarea democratică generală rusă de eliberare”83. Militar de carieră şi doctor în istorie, Dj. S. Fanian a publicat un şir de documente despre Manuc Bei, însoţindu-le cu un mic studiu introductiv84. Autorul trece în revistă principalele date legate de biografia lui Manuc Bei, menţionând că „din anii tinereţii el s-a manifestat în calitate de părtaş consecvent al eliberării Armeniei cu ajutorul Rusiei”85. Bogăţiile imense şi calităţile personale i-au permis să acceadă pe scara ierarhică otomană de la funcţia de vistiernic al paşei de Ruşciuc până la demnitatea de consilier diplomatic al marelui vizir, având în gestiunea sa finanţele Porţii şi fiindu-i acordat de către sultan titlul de bei. După Dj. Fanian, „logica întregii vieţi conştiente şi a activităţii lui Manuc-bei denotă imbatabil faptul că el, ocupând funcţii importante în aparatul administrativ al Porţii, îşi folosea atribuţiile în interesul realizării aspiraţiilor de eliberare a propriului popor”86. El s-a încadrat în serviciul militar şi diplomatic al Rusiei, iar când pericolul pentru viaţa sa devenise iminent, a plecat fără ezitare în Rusia. „Talentul diplomatic şi organizatoric al lui Manuc-bei s-a pronunţat în mod strălucit în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812”. Anume în această perioadă, Manuc Bei „a dus o luptă dârză şi eficientă cu agentura Franţei napoleoniene în Balcani”, a neutralizat şi combătut provocările antiruse, acţionând în calitate de înalt oficial la tratativele ruso-turce, promovând interesele Rusiei. Manuc i-a ajutat pe oficialii ruşi (Mihelson, Prozorovski, Bagration, Kamenski, Kutuzov, Ciceagov, Miloradovici) în obţinerea victoriei asupra turcilor şi la „încheierea tratatului de pace de la Bucureşti în 1812, convenabil ruşilor”, deoarece le-a permis să-şi organizeze apărarea în faţa invaziei lui Napoleon87. Mult mai discutabile sunt afirmaţiile lui Dj. S. Fanian în privinţa acţiunilor lui Manuc Bei în Basarabia, care ar fi „desfăşurat o activitate patriotică printre populaţia armenească din ţinut”, a format un Дж. С. Фаньян, Григор Захарян в Молдавии. In: „Историко-филологический журнал”, № 3(74), Ереван, 1976,c. 189. 84 Д. Фаньян, Новые документы о Манук-Бее (18081829). In: „Вестник архивов Армении”, № 3, Ереван, 1983, с. 75-88. 85 Ibidem, p. 75. 86 Ibidem, p. 76. 87 Ibidem. 83

– 77 –

detaşament de voluntari pentru a ajuta armata rusă în timpul campaniei lui Napoleon din 1812. Este curios faptul că planul său de edificare a unui oraş în apropiere de Reni prevedea, în viziunea autorului, „formarea unui oraş-stat armenesc” cu denumirea Alexandropol88. Anume cu acest scop, împreună cu Alexandru I, a participat la Congresul de la Viena, stabilind relaţii strânse cu Lazarev, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare a armenilor. Despre eventualitatea construirii unui „oraş armenesc” în regiunea localităţii Reni scria şi Capodistria la 30 iunie 1816 guvernatorului Basarabiei Bahmetev89. Într-un articol dedicat activităţii diplomatice a lui Manuc Bei, Dj. S. Fanian afirmă că din anii copilăriei rudele lui Manuc i-au educat simţul patriotismului, sugerându-i ideea că anume Rusia este acea putere care poate dărâma Imperiul Otoman90. Autorul presupune că Manuc Bei putea fi atras de diplomaţia rusă după terminarea războiului din 1787-1791, când Kutuzov a fost numit ambasador la Constantinopol, iar ceva mai târziu într-o scrisoare adresată lui Alexandru I, Kutuzov îl numea pe prinţul Manuc „marele prieten al Rusiei”91. La 25 decembrie 1806 turcii l-au capturat pe consulul rus de la Bucureşti, Luca Kirika, pe care l-au întemniţat împreună cu familia la Ruşciuc. În urma eforturilor depuse de Manuc Bei, deţinuţii au fost eliberaţi92. Într-o scrisoare adresată de Kutuzov lui Rumeanţev (ianuarie 1812) se menţionează că Galib-efendi a propus din partea turcilor ca frontiera dintre Rusia şi Turcia să fie stabilită pe râul Prut, dar Manuc Bei a răspuns că această propunere este inacceptabilă93. Referitor la planul său de edificare a unui oraş în sudul Basarabiei, s-a păstrat epistola adresată lui Alexandru I la 24 aprilie 1816. Noul oraş-port urma să devină centrul de strămutare a circa jumătate de milion de armeni din partea europeană a Imperiului Otoman. În acest scop guvernul rus i-a oferit 35.000 desetine de pământ în regiunea Reni. Către anul 1817 Manuc Bei mai avea în proprietatea sa 45.000 desetine de pământ în Basarabia, Moldova şi Valahia94. Dj. Fanian a elucidat tangenţial activitatea diplomatică a lui Manuc Bei într-un studiu dedicat arhi-

episcopului Grigor Zaharean95. În februarie 1810, ajuns la Bucureşti, Grigor Zaharean s-a întâlnit cu Manuc Bei, aflat în fruntea coloniei armene. Fiind de ceva timp stabilit aici cu familia, Manuc Bei „lucra în statele comandamentului rus în calitate de traducător diplomatic – dragoman”96. Cu ajutorul lui Bagration, iar ceva mai târziu şi cu sprijinul contelui Kamenski, „Manuc Bei şi Grigor Zaharean au format un detaşament de voluntari armeni pentru a participa la războiul împotriva Turciei”. Acest detaşament de voluntari a participat la expediţia armatei ruse la sud de Dunăre, luptând lângă Ruşciuc (1810-1811)97. După numirea lui Kutuzov în fruntea armatei ruse, „Grigor Zaharean împreună cu Manuc Bei, menţinându-şi legăturile cu adepţii şi prietenii din tabăra turcă, prin toată activitatea desfăşurată, contribuie la realizarea succesului (...) militar, politic şi diplomatic” al ruşilor98. Într-o sinteză enciclopedică, printre autorii căreia se enumeră N. A. Mohov, E. M. Russev, V. I. Ţaranov, Manuc-Bei (1769-21.VI.1817) este prezentat drept „diplomat, moşier basarabean de origine armeană”, care, în calitate de dragoman al Porţii, „în timpul războiului ruso-turc din 1806-12 (...) a stabilit relaţii secrete cu autorităţile ruse, acordându-le un sprijin substanţial, fapt pentru care în anul 1810 a fost decorat cu Ordinul Sf. Vladimir de gradul III. Făcând parte din delegaţia turcă a participat la pregătirea Tratatului de pace de la Bucureşti din 1812”99. Pentru a evita persecuţiile din partea turcilor pentru „colaborarea cu Rusia, a plecat în Transilvania, iar mai apoi în Rusia. În 1814, pentru contribuţia adusă diplomaţilor ruşi, lui Manuc-Bei i-a fost conferit titlul de consilier de stat efectiv”100. Un autor care a tratat doar tangenţial activitatea diplomatică a lui Manuc Bei a fost A. H. Toramanean. Analizând activitatea de construcţie a edificiilor publice, de cult şi private ale armenilor din Moldova, autorul menţionează despre „renumitul diplomat şi marele proprietar funciar Manuc-bei/ Mirzoianţ/ urmărit de către autorităţile turceşti din Balcani”, fapt care l-a determinat să se mute din Bulgaria la Hânceşti101. Referitor la planul de edifi-

Ibidem. 89 Ibidem, p. 83-84. 90 Дж. С. Фаньян, Манук-бей и его дипломатическая деятельность. In: „Историко-филологический журнал АН Арм. ССР”, № 4, Ереван, 1977, с. 151. 91 Ibidem, pp. 152-153. 92 Ibidem, p. 155. 93 Ibidem, p. 161. 94 Ibidem, p. 163-164.

96

88

Дж. Фаньян, Григор Захарян в Молдавии, с. 184-194. Ibidem, p. 188. Ibidem. Ibidem. Советская Молдавия. Краткая энциклопедия, Кишинёв, Главная редакция Молдавской советской энциклопедии, 1982, с. 364. 100 Ibidem. 101 А. Х. Тораманян, Из истории строительной деятельности армян в Молдавии, Москва, Внешторгиздат, 97 98 99 95

– 78 –

care a unui centru urban nou în sudul Basarabiei, A. H. Toramanean avea să constate că proiectul care viza „construcţia oraşului Alexandropol a dispărut pentru totdeauna odată cu decesul lui Manuc Bei”102. De aceeaşi părere este şi Bogdan Ceauş, care menţionează că după moartea lui Manuc Bei „treburile lui negustoreşti încep să se destrame”103. În studiul monografic dedicat lui Mustafa-paşa Bairactar, cercetătorul A. F. Miller104 abordează tangenţial mai multe aspecte ale activităţii diplomatice a lui Manuc Bei. Primele referiri sunt legate de activitatea grupului „Amicii din Ruşciuk”, din cadrul căruia, de rând cu reprezentanţii intelectualităţii turceşti în devenire, făcea parte şi nemusulmanul „bancher armean Manuc Mirzaian”105. Ceva mai târziu, „aproape toate tranzacţiile comerciale dintre Ruşciuk şi Bucureşti erau efectuate prin mijlocirea lui Manuc”, el devine oaspete des la curtea lui Ipsilanti, domn care l-a atras în treburile politice, cultivându-i şi aspiraţiile proruse106. Anume Ipsilanti a intervenit pe lângă consulul rus de la Iaşi şi la curtea imperială rusă, în ceea ce priveşte acordarea actelor de supus rus pentru Manuc Bei – în documentele înmânate în mod secret figura numele „Manuc Mardirosov (Martirosian), născut la Erivani”107. După ce Mustafapaşa Bairactar a devenit mare vizir, Manuc Bei a plecat la Constantinopol, asista la primirea trimişilor străini, trăia în lux într-o vilă de pe malul Bosforului. Pentru prima dată funcţia de dragoman al Porţii a fost oferită „nu unui fanariot, dar unui armean”108. La 16 octombrie 1808, Manuc Bei, în fruntea unui alai festiv compus din circa 100 de armeni, a intrat în Constantinopol, unde a fost desemnat oficial în funcţia de dragoman. „Comunitatea armenească din Constantinopol era atât de încrezută în puterile lui Manuc, încât armenii îşi făceau deja calcule în privinţa primirii de la marele vizir a unui firman care ar consemna dreptul lor exclusiv asupra locurilor sfinte din Ierusalim”109. Asasinarea lui Mustafa Bairactar a schimbat radical priorităţile lui Manuc Bei, care, în ziua de 10 decembrie 1810, s-a prezentat în faţa lui 1991, с. 37. Ibidem, p. 38. 103 Bogdan Căuş, op. cit., p. 159. 104 А. Ф. Миллер, Мустафа паша Байрактар. Оттоманская империя в начале XIX века, Москва-Ленинград, Издательство Академии Наук СССР, 1947. 105 Ibidem, p. 9. 106 Ibidem, p. 200. 107 Ibidem, p. 201. 108 Ibidem, p. 272. 109 Ibidem, p. 296. 102

Prozorovski la Bucureşti, propunându-i serviciile sale în ce priveşte medierea păcii cu turcii. „Manuc insista ca principatele dunărene să fie păstrate după Turcia”110. Atât eşecul suferit de grupul „Amicilor din Ruşciuk”, cât şi dispariţia protectorului său Mustafapaşa Bairactar l-au determinat pe Manuc Bei să treacă definitiv de partea ruşilor. Cu atât mai mult că activitatea sa comercială şi financiară era pusă în pericol de lipsa unei siguranţe în tabăra turcilor. Prozorovski a salutat decizia luată de Manuc Bei, promiţându-i bani şi oferirea unui ordin. Manuc a refuzat banii, declarând că are destui, iar ordinul a rugat să-i fie acordat atunci când îl va merita cu adevărat, pentru serviciile pe care urma să le aducă autorităţilor ruse111. Cercetătorul A. F. Miller a elucidat activitatea diplomatică a lui Manuc Bei în legătură cu programul de transformări propus de grupul „Amicii din Ruşciuk”, care erau „în strânsă legătură cu exponenţii negustorilor şi ai burgheziei din sânul popoarelor creştine din imperiu – greci, armeni, parţial bulgari. Această legătură era menţinută de către Manuc Bei şi persoanele lui de încredere – fraţii Sebastian (Bogos, Mesrop şi Gabriel)”112. Una dintre ultimele lucrări în care este abordată tangenţial activitatea diplomatică a lui Manuc Bei aparţine lui Vladimir Tarnakin şi Tatiana Soloviova113. Lucrarea este prezentată drept „proiect culturologic”, incluzând şi informaţii generale despre Manuc Bei. În compartimentul „Visul neîmplinit al cneazului” autorii se întreabă retoric dacă au fost lecturate de către cercetători toate paginile vieţii ascunse a lui Manuc Bei114.„Mintea ageră, instruirea şi bogăţia i-au deschis lui Mirzaian calea spre Olimpul imperiului sultanal. De la vistiernicul paşei de Ruşciuc a avansat până la consilierul diplomatic al vizirului Porţii”. Ocupând funcţii-cheie, Mirzaian ducea un joc dublu, asigura cu informaţii preţioase serviciul militardiplomatic al ruşilor. Talentul său diplomatic a ieşit la iveală în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812. În baza legăturilor sale, Manuc Mirzaian a jucat un rol important de mediere în cadrul procesului de negocieri. Imperiul Rus a apreciat înalt meritele „dragomanului-bei”, decorându-l cu Ordinul Sf. Vladimir de categoria a III-a. Cea mai mare preocupare a fiului Ibidem, p. 338. Ibidem, p. 339. Ibidem, p. 292. Владимир Тарнакин, Татьяна Соловьёва, Бессарабские истории. Историко-краеведческие журналистские расследования, Chişinău, Pontos, 2011. 114 Ibidem, p. 168. 112 113 110 111

– 79 –

poporului armean era soarta conaţionalilor lui „oprimaţi în Imperiul Osman”. Oare nu această grijă l-a determinat pe tânărul întreprinzător să devină un Stierlitz115* al armenilor116? Materialul analizat ne permite să facem un şir de concluzii referitoare la aspectele istoriografice controversate care vizează nemijlocit activitatea diplomatică a lui Manuc Bei: 1) Manuc Bei a fost o personalitate istorică controversată, fapt care se reflectă nemijlocit asupra abordărilor istoriografice şi a aprecierilor date acestui personaj: „mare capitalist”, „om politic şi diplomat”, „zaraf”, „bancher”, „şef al spionajului rus în Balcani”, „mare întreprinzător, devotat Rusiei”, „spion al ruşilor”, „bogătaş armean”, „primul adevărat boier armean din Muntenia”, „hangiu”, „Prinţul armenilor”, „faimosul dragoman fugar”, „vestit aventurier”, „bei sau principe al Moldovei”, „fastuos potentat”, „personalitate aproape legendară”, „trădător”, „negustor”, „comerciant”, „agent dublu”, „vânzător de popoare”, „moşier basarabean de origine armeană”, „Stierlitz al armenilor”. 2) O atenţie sporită faţă de activitatea diplomatică a lui Manuc Bei este prezentă în istoriografia română, în special, în studiile elaborate de către cercetătorii George Potra, Bogdan Căuş, Ştefan Ionescu, Leon Casso, Aurel Sava, Gheorghe Bezviconi, Constantin C. Giurescu, Leonid Boicu, Anton Cristea, Ion Varta. Reputatul istoric român de origine armeană H. Dj. Siruni a însumat principalele aspecte ale activităţii lui Manuc Bei, fiind semnificative în acest sens titlurile studiilor elaborate: „Manuc Bey ca iniţiator al şcolii armene din Bucureşti”; „Legăturile lui Manuc Bey cu Rusia (legăturile comerciale, politice, rolul lui Manuc Bey de spion al ruşilor)”; „Manuc Bey şi războiul rusoturc”; „Manuc Bey şi pacea de la Bucureşti”; „Manuc Bey în Rusia”. Max Otto von Stierlitz (cunoscut sub numele Maxim Maximovici Isaev, dar numele său nativ este Vsevolod Vladimirovici Vladimirov) este un personaj literar, erou al mai multor lucrări ieşite de sub pana istoricului rus din perioada sovietică Iulian Semionov. După legenda creată, Stierlitzera un cercetaş sovietic, infiltrat în structurile militare ale Germaniei naziste, acordându-i-se şi gradul de standartenführer SS, echivalent cu cel de colonel. Personajul lui Stierlitz a devenit foarte popular după realizarea serialului televizat „Şaptesprezece clipe ale unei primăveri“. Rolul lui Stierlitz a fost jucat de către actorul Veaceslav Tihonov. Filmul a fost regizat de Tatiana Lioznova, primind şi Premiul de Stat al Federaţiei Ruse (RSFSR) în anul 1976. Max Otto von Stierlitz a devenit imaginea de cercetaş consacrat în perioada sovietică, comparabil, în ţările occidentale, cu personajul lui James Bond. 116 Ibidem, p. 170. 115 *



3) Hipercriticismul este dominant în publicaţiile cercetătorului basarabean Anton Moraru, care susţine că Manuc Bei „a jucat un rol negativ în istoria Moldovei”, „a dus tratative şi a încuviinţat împărţirea Moldovei şi anexarea la Rusia ţaristă a Basarabiei”. Totodată, unele învinuiri lansate de către Anton Moraru la adresa lui Manuc Bei ca diplomat sunt lipsite de o argumentare relevantă. Autorul afirmă în acest sens, fără a prezenta careva dovezi documentare, că Manuc Bei şi agentura sa au fost implicaţi în asasinarea lui paşa Tersenicli-Oglî, a sultanului Selim III şi a lui Bairactar-Paşa. 4) În istoriografia sovietică problema activităţii diplomatice a lui Manuc Bei era abordată prin prisma serviciilor aduse Imperiului Rus şi a susţinerii mişcărilor de eliberare naţională a popoarelor aflate în componenţa Imperiului Otoman. Pentru autorii din perioada sovietică – Dj. S. Fanian, A. F. Miller, A. H. Toramanean, N. A. Mohov, E. M. Russev, V. I. Ţaranov – diplomatul Manuc Bei era, în primul rând, exponentul armenilor din Turcia, care tindeau spre o emancipare naţională, mizând pe sprijinul acordat de Imperiul Rus. Aspectul legat de soarta conaţionalilor armeni„oprimaţi în Imperiul Osman” este prezent şi în lucrarea autorilor ruşi contemporani Vladimir Tarnakin şi Tatiana Soloviova, care consideră că anume preocuparea pentru emanciparea naţională a poporului său l-a determinat pe tânărul întreprinzător Manuc Bei să devină un „Stierlitz al armenilor”. 5) În plan istoriografic, reiese că activitatea diplomatică a lui Manuc Bei a fost importantă, dar nu a fost nici pe departe una determinantă în cadrul jocului marilor puteri. În acelaşi timp, este cert şi faptul că, îmbinând afacerile cu politica, Manuc Bei a reuşit să influenţeze anumite decizii în favoarea sa, fapt care a determinat ca numele său să fie înscris în istorie, dar şi mai mult în culisele istoriei.

– 80 –

SUMMARY CONTROVERSIAL HISTORIOGRAPHICAL ASPECTS ON DIPLOMATIC ACTIVITY OF MANUC BEY Manuc Bey developed its activity as a merchant and diplomat in the Ottoman Empire, the Romanian Country, Moldova and the Russian Empire, in these geographic areas he is actually better known to our days. Manuc-Emanuel Mirzaian was born in 1769 in Rusciuc of his father’s second marriage with Mamica, daughter of Hanum-Oglu, a very wealthy person. He was the son of Martiros Mirzaian, a native of Carpi town, Ararat region. At age 12 Manuc was sent in Iaşi, to study languages in the house of an Armenian merchant. In Iaşi he learned French and Russian, subsequently it was said that he spoke12 languages to perfection. In 1785 he was recalled by his father to marry the daughter of the Armenian Avet (Avedis), named Mariam. Soon Manuc remains an orphan, forced to take parental business management in his hands. Manuc’s early life does not stirring any controversy on historiographical plan. But since his merchantry launching, Manuc Bey interacts and seeks protection from political representatives: Ottoman officials, lords of the Romanian Country, State dignitaries of the Russian Empire. In Romanian historiography, the interest in Manuc Bey’s diplomatic activity was constantly proved, fact which was largely explained by its contradictory role he played during the Russian-Turkish War from 18061812, resulted with the annexation of Bessarabia by Russian Empire following the conclusion of the peace treaty of Bucharest. Manuc Bey was a controversial historical figure, which is reflected directly on historiographical approaches and labeling of this character: “big capitalist”, “politician and diplomat”, “money lender”, “head of Russian espionage in the Balkans”, “great entrepreneur, devoted to Russia”, “Russian spy”, “wealthy Armenian”, “creditor with legendary amounts”, “the first truly Armenian nobleman from Muntenia”, “landlord”, “Prince of Armenians”, “famous fugitive dragoman”, “famous adventurer”, “governor or prince of Moldova”, “luxurious potentate”, “almost a legendary figure”, “traitor”, “merchant”, “trader”, “double agent”, “vendor of peoples”, “Bessarabian landowner of Armenian origin”, “Stierlitz of Armenians”.

A wide interest towards Manuc Bey’s diplomatic activity is presented in Romanian historiography, especially in research undertaken by the researchers George Potra, Bogdan Căuş, Ştefan Ionescu, Leon Casso, Aurel Sava, Gheorghe Bezviconi, Constantin C. Giurescu, Leonid Boicu, Anton Cristea, Ion Varta. The famous Romanian historian with Armenian origin, H. DJ. Siruni, summed up the main aspects of ManucBey’s activity, the titles of the developed studies being significant: “Manuc Bey as the initiator of the Armenian school in Bucharest”, “ManucBey’s relationships with Russia (commercial, political relationships, Manuc Bey’s role as a Russian spy)”, “Manuc Bey and the Russian-Turkish war”, “Manuc Bey and Bucharest peace”, “Manuc Bey in Russia”. H. DJ. Siruni noted that Manuc Bey was “one of the most important Armenian figures” of the XIX century,who was “forced to leave the regions under Turkish influence”, preferring “a safer shelter in Russia”. Established in Bessarabia, Manuc Bey contributed to the development of Hancesti locality. “The wide interest of the Russians towards the Prince of Armenians was explained by the fact that he intended to found a city in honor of Alexander I – Alexandropol – “the flowing of the Prut River into the Danube, about where there was the Tamarovaor Reni market”. The hypercriticism is dominant in publications of Bessarabian researcher Anton Moraru, claiming that Manuc Bey “played a negative role in the history of Moldova”, “he led negotiations and agreed the sharing of Moldova and annexation of Bessarabia to the Tsarist Russia”. Also some accusations launched by Anton Moraru at Manuc Bey’s address, as a diplomat, do not have a relevant argument. In this respect, the author says, without presenting any documentary evidence that Manuc Bey and his agents were been involved in murder of pasha Tersenicli-Ogli, of the sultan Selim III and pasha Bairactar. In Soviet historiography the problem of Manuc Bey’s diplomatic activity was addressed by services rendered by him to the Russian Empire and by the support of national liberation movements in the Ottoman Empire. For the authors of the Soviet period – Dj. S. Fanian, A. F. Miller, A. H. Toramanean, N.A. Mohov, E.M. Russev, V.I.

– 81 –

Ţaranov – the diplomat Manuc Bey was, first of all, the Armenians exponent in Turkey, tending towards national emancipation relying on the support from the Russian Empire. The issue of the fate of Armenian fellows, „oppressed in Osman Empire”, is also presented in the work of contemporary Russian authors Vladimir Tarnakin and Tatiana Soloviova, who consider that the concern for national emancipation of his people

led the young entrepreneur Manuc Bey to become a „Stierlitz of Armenians”. In terms of historiography, it results that Manuc Bey’s diplomatic activity was not far determinative within great powers game. At the same time, it is clear that combining merchantry and politics Manuc Bey managed to influence certain decisions in his favor, prompting his name to be inscribed in history, but also more in history „backstage”.

– 82 –

REGULAMENTUL PRIVIND ORGANIZAREA REGIUNII BASARABIA DIN 1818 ŞI EŞUAREA APLICĂRII LUI Dinu POŞTARENCU

Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia din 1818. La 29 aprilie 1818, cu ocazia vizitei întreprinse la Chişinău, când şi-a văzut prada de război, Alexandru I a promulgat Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia1, cu caracter de probă. Actul respectiv urma să fie aplicat provizoriu, pentru a se face modificările de rigoare şi apoi să fie aprobat în variantă definitivă, împăratul atrăgându-i atenţia rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, general-locotenentului A.N. Bahmetev în acest sens: „Decizia, atât de semnificativă după importanţă, pe care o conţine, trebuie să fie întărită, în prealabil, de vreme şi experienţă. În această privinţă, înainte de a o aproba definitiv, voiesc ca D-voastră să treceţi la punerea ei în practică şi să urmăriţi cu atenţie, pe parcursul anului curent, modul de aplicare a acesteia”2. La 12 decembrie 1818, Bahmetev a anunţat Consiliul Suprem al Basarabiei că, pentru a aduce la cunoştinţă publică şi a direcţiona activitatea administrativă a regiunii, la tipografia din Chişinău a fost tipărit textul Regulamentului în limbile rusă şi română, exemplarele scoase urmând să fie distribuite tuturor instituţiilor de stat3. Conform Regulamentului, în provincie este instituit Consiliul Suprem (numit în actele de epocă, redactate în română, Înaltul Sfat) al Basarabiei – instituţie specială, organizată într-o nouă formulă, constituită din preşedinte, patru membri ai Guvernului Regional şi şase deputaţi. Postul de preşedinte urma să-l deţină şeful principal al regiunii Basarabia, guvernatorul general militar al Podoliei (adică, Bahmetev),

iar în calitate de membri: guvernatorul civil, viceguvernatorul, doi preşedinţi ai tribunalelor Civil şi Penal şi şase deputaţi aleşi din partea nobilimii pe un termen de trei ani şi confirmaţi de guvernatorul militar general. Din cei şase deputaţi făcea parte şi mareşalul provincial al nobilimii. Consiliul Suprem al Basarabiei avea sarcina de a dirija toate activităţile din cadrul regiunii, şi anume: de ordonare, executive, financiare şi economice; de asemenea, să examineze cazurile de apel, penale şi de anchetă, precum şi procesele civile cu privire la orice avere mobilă şi imobilă şi la delimitarea proprietăţilor funciare. „Lucrările în Consiliul Suprem se vor executa în limbile rusă şi moldovenească, după felul specific pentru acestea, şi anume: cele de ordonare, financiare, penale şi de anchetă – în limbile rusă şi moldovenească, respectând legile Imperiului Rus şi menţinând drepturile şi obiceiurile pământului referitoare la protejarea proprietăţii private, pe când procesele civile şi de hotărnicie se vor realiza doar în limba moldovenească şi vor fi judecate în baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti”4. În privinţa acestor sfere de funcţionare a limbii române Bahmetev convenise anterior cu secretarul de stat Ioan Capodistria5, însărcinat să coordoneze problemele basarabene. Răspunzându-i, la 20 ianuarie 1818, lui Capodistria că el a adus la cunoştinţa Consiliului Suprem al Basarabiei observaţiile privitoare la organizarea Basarabiei pe care acesta i le-a trimis prin adresa din 22 noiembrie 1817, Bahmetev a enumerat

Acest act normativ este cunoscut în istoriografie, conform traducerii de epocă, şi cu denumirea de Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei. Dintr-un memoriu al lui Filip V. Vighel aflăm că proiectul acestui regulament a fost redactat de Kriniţki, şeful Cancelariei Rezidentului Plenipotenţiar al Basarabiei (Ф.Ф. Вигель, „Замечания на нынешнее состояние Бессарабии”, în Русский архив, 1893, книга первая, Приложение, p. 6). Potrivit, însă, afirmaţiei lui A. Nacco, Kriniţki şi-a adus contribuţia principală la elaborarea proiectului (A. Н., „Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812-1828 г.”, în Записки Императорского Одесского Общества истории и древностей, Одесса, 1900, том XXII, p. 158). 2 Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, С.-Петербург, 1830, том XXXV, nr. 27 357, p. 222. 3 ANRM, F. 3, inv. 4, d. 11, f. 1; ANRM, F. 17, inv. 1, d. 117, f. 668v.

4

1

Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, том XXXV, nr. 27 357, p. 224. 5 Ioan Capodistria (1776, oraşul Capo d‘Istria de pe insula grecească Corfu – 1831, Atena), om politic grec, om de stat în Rusia, conte. Între anii 1799 şi 1807 a colaborat cu administraţia rusă în Insulele Ionice. După încheierea Tratatului de pace de la Tilsit (25 iunie 1807), el s-a angajat în serviciul Rusiei, fiind inclus, în 1809, în componenţa Colegiului Afacerilor Externe. Peste doi ani este trimis ca secretar la Ambasada Rusiei din Viena, apoi a dus corespondenţa diplomatică a amiralului P.V. Ciceagov. Din 1813 l-a însoţit pe împăratul rus Alexandru I în calitate de şef al cancelariei acestuia, iar în 1816 este numit secretar de stat (în Rusia, secretarul de stat exercita atribuţia de secretar pe lângă împărat), funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1827. Ales, la 11 aprilie 1827, preşedinte al guvernului Greciei, I. Capodistria revine în ţară la 18 ianuarie 1828.

– 83 –

principiile esenţiale ale acestei organizări, inclusiv următoarele: „Întrebuinţarea limbii moldoveneşti în sfera de ordonare şi judecătorească, în procesele penale şi de anchetă se cuvine în conformitate cu observaţiile pe care mi le-aţi comunicat; cauzele civile şi de hotărnicie se vor judeca doar în această limbă”6. Referitor la obligaţiile Guvernului Regional al Basarabiei, Regulamentul stipula ca lucrările în cadrul acestui organ executiv „să se efectueze în limbile rusă şi moldovenească, în funcţie de necesitate. În sfera de ordonare, toate anunţurile, poruncile şi publicaţiile, emise de conducere, vor fi scrise în limbile rusă şi moldovenească, spre a fi aduse la cunoştinţa publică”7. Analizând prevederile Regulamentului, Alexandru Boldur a tras concluzia că este „greu a-i găsi analogii printre legiuirile străine despre autonomie”. Dimpotrivă, textul lui conţine „instrucţiuni ruseşti şi, fără greutate, găsim principiile administrative ruse”8. De aceea, consideră acelaşi Al. Boldur, Regulamentul din 1818 a avut menirea de a introduce „Basarabia în angrenajul instituţiilor ruseşti”9. Chiar de la începutul activităţii sale, Consiliul Suprem îşi desfăşura o parte din lucrări doar în limba rusă, pe care unii dintre boierii moldoveni nu o înţelegeau. Bunăoară, în 1818, spătarul Vasile Ruset10 şi-a şters semnătura de pe un proces-verbal al Înaltului Sfat, motivându-şi acţiunea prin necunoaşterea limbii ruse: „Cetind jurnalul ci era închiet în limba rusască, care foarte puţin o înţăleg şi pentru care de îndestuli ori în putere obrazovaniei11 am pus înainte sovetului12 să se contenească o aşa lucrare în singur limba rusască, dar nu am avut ascultare”13. La 1823, potrivit lui Filip F. Vighel14, contemporan ANRM, F. 17, inv. 1, d. 119, f. 96v. Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, том XXXV, nr. 27 357, p. 225. 8 Al. Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 33. 9 Ibidem, p. 61. 10 La 28 iunie 1818, Bahmetev a informat Consiliul Suprem al Basarabiei că el a aprobat lista candidaţilor la funcţia de deputat în acest Consiliu, prezentată de către mareşalul provincial al nobilimii din Basarabia, în listă fiind incluşi următorii boieri: spătarul Vasile Ruset, comisul Ştefan Râşcanu, funcţionarul de clasa a VII-a Pruncul şi funcţionarii de clasa a VIII-a Zamfirache Ralli şi Feodosiu (ANRM, F. 17, inv. 1, d. 119, f. 1000v). 11 Adică, în baza Regulamentului. 12 Consiliului. 13 L.T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, Tipografia Eparhială Cartea Românească, 1932, p. 9. 14 Filip F. Vighel (1786-1856), funcţionar rus, memorialist. În perioada 6 noiembrie 1825 – 27 ianuarie 1826, a exercitat funcţia de viceguvernator al Basarabiei. 6 7

cu evenimentele, Consiliul Suprem se conducea după următorul program de lucru: „Pentru examinarea cauzelor civile, care se realizează în limba moldovenească, sunt fixate zilele de luni, miercuri, joi şi sâmbătă. În aceste zile, rolul de preşedinte îl are mareşalul provincial al nobilimii şi asistă cinci deputaţi aleşi de nobilime şi doi membri din partea coroanei. Pe când în zilele de marţi şi vineri se examinează chestiunile în limba rusă; este prezent rezidentul, guvernatorul, viceguvernatorul şi ambii preşedinţi: în acest caz, adunarea este completă şi se ocupă de problemele executive şi financiare”15. Din punctul de vedere al lui Vighel, acest program de activitate reprezenta o inconvenienţă în procesul de administrare a regiunii şi o deficienţă comisă din cauza neatenţiei lui Bahmetev atunci când se elabora Regulamentul din 1818. Discrepanţe lingvistice. Dacă prin Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia din 1812 puterea imperială a oficializat în provincia încorporată limbile română şi rusă, pentru a funcţiona paralel în instituţiile publice, Regulamentul din 1818 conţine specificări în acest sens: în textul lui este stipulată folosirea acestor două limbi doar în cadrul unor instituţii, în timp ce relativ la alte organe Regulamentul nu include nicio prevedere despre limbă sau se menţionează că acestea se vor conduce de legile ruseşti şi, evident, vor utiliza numai limba rusă (guvernatorul civil, procuratura, arhitectul provincial, inginerii cadastrali, poliţia urbană). Astfel, în 1818, limbii ruse i s-a acordat, în unele privinţe, o arie de funcţionare deosebită în raport cu limba română. Pe lângă aceasta, „legiuitorii nu au stabilit modalităţile concrete de transpunere în viaţă a principiilor juridice cu privire la funcţionarea” acestor două limbi16 şi, drept consecinţă, „mecanismul relaţiilor dintre instituţiile ce funcţionau în baza limbii române şi a celor care activau numai în baza limbii ruse”17 s-a dovedit a fi confuz. Acest fapt relevă, în mod repetat, „iscusinţa notorie a demnitarilor imperiali de a-şi camufla tendinţele centraliste şi rusificatoare prin etalarea unor intenţii nobile”18. Din cauza acestor nepotriviri legale cu privire la funcţionarea limbilor în viaţa publică, s-au iscat divergenţe între unele organe ale regiunii. Ф.Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, p. 6. 16 Gh. Negru, „Limba română în instituţiile juridice şi administrative din Basarabia (1812-1828)”, în Caiete de istorie, 2002, nr. 5, p. 1. 17 Ibidem, p. 2. 18 Ibidem, p. 1. 15

– 84 –

Printre primele instituţii care au reacţionat, peste puţin timp după repartizarea exemplarelor tipărite ale Regulamentului, a fost Judecătoria Ţinutală Orhei, care, la 29 mai 1819, i-a raportat Consiliului Suprem: încă la 26 martie 1819, ea a „făcut cunoscut Verhovnului Sovet19, prin raport, că pricinile criminaliceşti ce au întrat la această judecătorie stau fără nicio lucrare din pricină că toate delile20 s-au alcătuit numai în limba rusască” şi, neavând traducător, nu are posibilitate să le traducă; însă, în privinţa acestui raport nu a urmat nicio rezolvare, deşi Judecătoria a dispus Isprăvniciei acestui ţinut şi Poliţiei oraşului Chişinău ca dosarele prezentate să fie însoţite, potrivit Regulamentului, şi de traduceri, pentru a fi examinate mai uşor de către Judecătorie, dar aceste instituţii au informat-o că nu au putinţă să execute dispoziţia respectivă. De aceea, Judecătoria, fiind în imposibilitatea de a examina astfel de dosare, anunţă despre aceasta Consiliul”21. Comunicări oficiale, redactate în ruseşte, prezentau Judecătoriei Ţinutale Akkerman poliţiile urbane din oraşele Akkerman şi Chilia şi Isprăvnicia ţinutului Akkerman. Neavând traducător pentru a lua cunoştinţă de conţinutul comunicărilor, Judecătoria s-a văzut nevoită să înştiinţeze despre această situaţie instanţa superioară: „Cu necontenire au început a trimite dele vechi şi nouă în feliuri de pricini spre cercetare şi hotărâre de către această judecătorie care văzându-să că sânt lucrate numai în singură limba rusască, de care cilenurile22 moldoveni neavând ştiinţă, cu ucazul ei măcar de au şi întors înapoi poliţiei o delă şi i-au făcut cunoscut ca să povăţuiască întocmai după cuprindere obrazovaniei la fila 9 şi 10, însă poliţia iarăşi i-au trimis-o înapoi”23. Ea a mai adăugat la cele menţionate mai sus că un raport scris în ruseşte şi datat cu 28 decembrie 1818, „nefiind atunce scriitori moldoveni, ce numai unul rus, trimis de ea giudecătoriei politiceşti24, a primit de la aceia ucaz cu care i-au întors acel raport înapoi pentru că a fost scris în limba rusască şi i-a poruncit ca toate hârtiile ce le va trimite să nu fie într-alt chip scrise decât în limba moldovenească”25. Corespondenţă în limba rusă expedia şi Poliţia oraşului Ismail. După cum reiese din informaţia pe care o expunem „Verhovnului Sovet” – Consiliului Suprem. „Delile” – dosarele. 21 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1275, f. 1-2; Gh. Negru, „Limba română în instituţiile…”, p. 2. 22 „Cilenurile” – membrii. 23 L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 12. 24 De la Chişinău. 25 L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 12. 19 20

în continuare, cazuri similare s-au produs nu puţine, din care motiv această chestiune a fost discutată în cadrul şedinţei Consiliului Suprem al Basarabiei din 7 mai 1819. În referatul prezentat a fost subliniat faptul că, potrivit rapoartelor instituţiilor publice ţinutele, expediate Consiliului Suprem, referitor la dificultăţile pe care acestea le întâmpină în cazul examinării litigiilor în limba rusă, necunoscută de către angajaţii moldoveni şi din cauza lipsei în cadrul acestor instituţii a traducătorilor, a devenit imposibilă soluţionarea litigiilor. Considerând că este necesar să fie prezent la toate judecătoriile ţinutale, isprăvniciile şi poliţiile urbane din provincie câte un traducător, cunoscător al limbilor rusă şi română, Consiliul Suprem a formulat în hotărârea adoptată propunerea ca în fiecare dintre instituţiile enumerate să fie numit câte un traducător26. Examinând propunerea Consiliului Suprem „cu privire la dificultăţile apărute în cadrul corespondenţei întreţinute de către judecătoriile ţinutale cu isprăvniciile şi poliţiile orăşeneşti, din cauza necunoaşterii de către unele dintre aceste instituţii a limbilor rusă şi moldovenească”, Bahmetev a acceptat-o doar parţial. Din punctul lui de vedere, expus în adresa trimisă Consiliului Suprem la 16 iulie 1819, „acest inconvenient poate fi înlăturat prin folosirea traducătorilor numai în judecătoriile ţinutale, unde există necesitatea de a traduce. Aceşti traducători vor fi obligaţi să traducă atât hârtiile care sosesc, cât şi cele expediate, deoarece între poliţiile ţinutale (isprăvnicii – D.P.) şi cele orăşeneşti asemenea dificultăţi nu apar”27. Prin decizia respectivă, Bahmetev a transmis instituţiilor care utilizau doar limba rusă un mesaj clar de încurajare. El le-a dat de înţeles că pot neglija în continuare limba română, având în vedere confuzia strecurată în actul normativ din 1818. Acest mesaj al conducerii de vârf a Basarabiei i-a îndemnat pe unii funcţionari ruşi să reacţioneze în mod sfidător faţă de limba română. Drept mărturie serveşte atitudinea negativă pe care a manifestat-o Poliţia oraşului Ismail. Neacceptând acte trimise ei în limba română, ea a declarat: „Fiindcă hârtiile de la giudecătoria politicească şi de la giudecătoria ţânutului Izmailului şi isprăvniciile pământeşti, anumi a Hotinului, a Eşii, a Benderului şi a Orheiului întră cătră această poliţăe mai mult în limba moldovenească, apoi celor întăi giudecătoriii să li să facă Gh. Negru, „Limba română în instituţiile…”, p. 2. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1275, f. 20; Gh. Negru, „Limba română în instituţiile…”, p. 2.

26 27

– 85 –

cunoscut prin raport, iar celor di pi urmă prin soobşcenie28, că hârtiile ci vor întra di la acele locuri cătră această poliţăe în limba moldovenească vor rămâne fără de nici o înplinire”29. Aşadar, precum a concluzionat Leon Boga, instituţiile care, conform Regulamentului din 1818, aveau dreptul să întrebuinţeze numai limba rusă – în special, poliţiile urbane – căutau să impună această limbă în sistemul administrativ al provinciei. În acest scop a servit şi numirea în posturi a funcţionarilor ruşi. Concludent în acest sens este cazul funcţionarului rus Sancikov, numit secretar la Isprăvnicia ţinutului Hotin. Acesta, bineînţeles, executa lucrările în ruseşte. Sesizat despre aceasta prin raportul „zasădatelilor”30, ispravnicul ţinutului Hotin, Filodor, trimite Înaltului Sfat al Basarabiei un raport datat cu 6 martie 1820, în care a relatat că, potrivit raportului „zasădatililor ei” Stoian Solomon, Mihalache Ciomârtan şi Vasile Mohorâtu, în această Isprăvnicie „purure de la o vreme încoace lucrare hârtiilor să urmiază în limba rusască şi puţină ştiinţă ce i-ar agiuta de a înţălege cuprindere lor, până acum de au şi iscălit niscaiva hârtii lucrate, pre cu multă îngrijiri, în nădejde pre milostivului şi voitoriului de bine al nostru părinte în cari deşi vreo greşeală să va întâmpla, vor câştiga ertăciune. Apoi fiindcă acum, din oarişcare hârtii văzându-le isprăvnicia întoarsă înapoi cu vigovor31 şi ştrafuri32 însămnaţi de la locurile cele mai înalte, din care cugetul mustrându-i, ca din pricina nelucrării hârtiilor în limba moldovenească pătimesc aceste, asămenea şi cele ce să ating prin ţânutu, de a lor îndatorire a să lucra negreşit în limba naţii sale aducu ostanovcă33 la săvârşire şi lucrarea lor, punând nainte că milostivul monarh a dăruit oblastii aceştia ce din nou cătră Rosăia alăturată a sale vechi obiceiuri şi pravile, precum şi în obrazovania34 înalt înbunătăţită să cuprinde, că la toate locurile de prisudstvii35 să se lucreze toate hârtiile în naţia moldovenească. Pentru aceea, în temeiul bunii voinţi, aleargă cătră această isprăvnicie, rugându-se ca să mijlocească prin locul ci să cuvine ca şi canţălăria acestii isprăvnicii să se înte „Soobşcenie” – înştiinţare. L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 13. Traducere românească din epocă, extrasă de Leon Boga din: ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1275, f. 52-53. 30 „Zasădatel” (rusism) – membru ales. În cazul dat se au în vedere membrii aleşi ai Isprăvniciei. 31 „Vigovor” (rusism) – mustrare. 32 „Ştrafuri” – amenzi. 33 „Ostanovcă” (rusism) – întrerupere. 34 „Obrazovania” (rusism) – constituire (se are în vedere Regulamentul din 1818). 35 „Prisudstvii” (rusism) – instituţii publice. 28 29

meieză lucrare ei în limba moldovenească, precum a fost şi mai înainte, ca nu cumva după vreme să rămâie în vreo răspundere. S-a hotărât să să raportuiască înaltului sfat şi excelenţei sale d. gubirnator politicesc al oblastii Basarabii şi ocârmuirii expediţiei înplinitoare, arătându-să pre largu toate celi cuprinsă şi în locul săcrătarului Săncikov să să cei a să să rândui săcritariu pi dumnialui dvorianinul Ioan Boţan, ca unu ci au mai slujit ţănutului acestuia şi ari ştiinţă de carte şi de lucrare hârtiilor ci să atingu de datoria unui săcrătariu. Căci întru acestea urmând şi ucazul giudecătorii ţănutului cătră isprăvnicie ca toate hârtiile să să lucreze în dialectul moldovenescu, după ucazu ci au primit şi giudecătoria ţănutului acesta de la giudecătoria politicească a oblastii Basarabiei”36. Consiliul Suprem şi-a dat consimţământul de a-l numi în locul lui Sancikov pe Ioan Boţan şi, astfel, limba română a reintrat în drepturile sale la Isprăvnicia ţinutului Hotin, dar nu pentru multă vreme, căci, din anul 1824, ispravnicii ţinuturilor nu mai erau aleşi de boierime, ci au început să fie numiţi37, ceea ce, evident, a slăbit influenţa autohtonilor asupra administraţiilor publice ţinutale. Drept urmare, treptat, limba română a fost exclusă din cancelariile acestor administraţii. Modificarea echilibrului de forţe în Consiliul Suprem al Basarabiei. În virtutea Regulamentului din 1818, Consiliul Suprem al Basarabiei îşi adopta deciziile cu o majoritate de voturi a membrilor săi, însă raportul dintre numărul reprezentanţilor imperiali şi cel al elitei locale din cadrul acestei structuri administrativ-judiciare era în defavoarea celor dintâi (5:6). De aceea, nu peste multă vreme după aplicarea Regulamentului, puterea centrală şi-a corectat eroarea: la 20 martie 1820, împăratul a vizat o nouă lege cu privire la instituirea Consiliului Suprem al Basarabiei, prin care a fost modificat numărul de membri. Conform noii componenţe numerice, Consiliul Suprem era alcătuit din preşedinte (unitate prevăzută pentru guvernatorul general militar al Podoliei, care era şeful principal al Basarabiei) şi următorii membri: guvernatorul civil al provinciei, viceguvernatorul, cei doi preşedinţi ai tribunalelor Penal şi Civil, şase deputaţi aleşi din partea nobilimii pe un termen de trei ani şi confirmaţi de Bahmetev, printre aceştia numărându-se şi mareşalul provincial al nobilimii, şi doi membri permanenţi desemnaţi de conducerea superioară38. În plus, spre deosebire de prevederea Regulamen L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, pp. 14-15. Ibidem, p. 15. 38 ANRM, F. 302, inv. 2, d. 17, f. 72. 36 37

– 86 –

tului din 1818 de a adopta deciziile cu o majoritate de voturi ai membrilor Consiliului, noul act normativ a schimbat substanţial modul de votare. Potrivit modificării intervenite, rezidentului plenipotenţiar i s-au acordat următoarele prerogative: „Şeful principal al regiunii asistă la şedinţele consultative şi judiciare, însă cu acea deosebire că el, în cadrul şedinţelor consultative, dispune de vot deliberativ, care prevalează în cazul divergenţelor. Pe deasupra, în cazul chestiunilor de importanţă majoră ce comportă câştig sau pagubă pentru vistierie, el are dreptul să sisteze aplicarea hotărârilor Consiliului până se va da o soluţionare imperială. În cadrul şedinţelor judiciare, guvernatorul general militar, dimpotrivă, votează în calitate de membru principal, dar nu are puterea de a suspenda examinarea legală a cauzelor judiciare”39. La început, unul dintre membrii numiţi din partea coroanei era din rândul boierilor locali. Bunăoară, la una din şedinţele Consiliului Suprem din 1821 au asistat în calitate de membri: guvernatorul civil al Basarabiei Constantin Catacazi, mareşalul provincial al nobilimii Dimitrie Constantin Râşcanu, viceguvernatorul Matei Krupenski, preşedintele Tribunalului Penal Regional al Basarabiei Piotr V. Kurik40, preşedintele Tribunalului Civil Regional al Basarabiei Fiodor I. Nedoba41. Deputaţi din partea nobilimii: spătarul Vasile Mihail Ruset, funcţionarul de clasa a VII-a Ioan Constantin Pruncul, funcţionarii de clasa a VIII-a Zaharia Grigore Ralli şi Sandul Teodosie Feodosiu, stolnicul Matei Andrei Donici. În calitate de membri din partea coroanei: consilierul Ibidem, f. 73. Piotr V. Kurik, ucrainean de origine. În anii 1783-1808 a fost militar în armata ţaristă. Prin decretul imperial din 19 noiembrie 1817, el este desemnat preşedinte al Tribunalului Penal Regional al Basarabiei (a intrat în exerciţiul acestei funcţii la 3 ianuarie 1818), funcţie pe care, având vârsta de 60 de ani, o deţinea şi în 1828. În 1818, drept recompensă, împăratul i-a făgăduit 5 000 de desetine din pământurile nepopulate din sudul Basarabiei, teren pe care el l-a primit în martie 1824 (ANRM, F. 6, inv. 2, d. 212, f. 16-20, stat personal; F. 17, inv. 1, d. 119, f. 12). 41 Fiodor I. Nedoba, ucrainean. În 1790, s-a înrolat în armata ţaristă. Din 1797 a exercitat funcţia de dragoman pe lângă consulul rus de la Iaşi, apoi a fost consul general în Moreea (1804-1808). În 1809 a fost pus în subordinea comandantului-şef al armatei ruse de ocupaţie din Principatele Române, care l-a trimis în Serbia ca agent diplomatic. În timpul Congresului de la Viena a activat în cadrul cancelariei contelui Ioan Capodistria. În 1815 este numit consul general în Baguza şi Dalmaţia, iar în 1817 – preşedinte al Tribunalului Civil Regional al Basarabiei, post pe care l-a deţinut până la 22 mai 1823. Era prezent în Basarabia şi în 1841, fiind, de la 16 noiembrie 1834, membru al Consiliului şi Cârmuirii Serviciului Asistenţei Publice din Basarabia (ANRM, F. 6, inv. 8, d. 59, f. 938-943; F. 6, inv. 8, d. 89, f. 43-54). 39 40

militar Ivan A. Logvinov şi clucerul Nicolae Grigore Cerchez42. În luna noiembrie 1822, rolul de membri permanenţi îl aveau acelaşi I. Logvinov şi un alt reprezentant al elitei locale, funcţionarul de clasa a VI-a Başotă43. Însă numirea unui reprezentant local în calitate de membru din partea coroanei a durat un timp scurt. În privinţa utilizării limbilor rusă şi română în cadrul Consiliului Suprem a fost păstrată formularea cuprinsă în textul Regulamentului din 1818, doar că în loc de conjuncţia şi a fost scrisă conjuncţia sau: „Lucrările în Consiliul Suprem se vor executa în limbile rusă sau moldovenească”. Această diferenţă, care a introdus o ambiguitate asupra modului de funcţionare a limbilor în cadrul Consiliului Suprem, înclina balanţa în favoarea limbii ruse. Astfel, dacă în cazul conjuncţiei şi, după cum se poate interpreta, exista posibilitatea de a folosi paralel ambele limbi, atunci în cazul conjuncţiei sau una dintre limbi o excludea pe cealaltă ca alternativă. Desigur, prioritate avea limba rusă, pe care o posedau majoritatea membrilor Consiliului. Consiliul Suprem dispunea de doi secretari: unul de limbă rusă şi altul de limbă română. În 1821, funcţia de secretar al secţiei de limbă română era exercitată Toma Ioan Paninopulo44. Într-un act din 6 iulie 1821, adresat mareşalului provincial al nobilimii, Dimitrie Râşcanu, de către Consiliul Suprem al Basarabiei, este scoasă în relief o deficienţă a acestui for suprem al regiunii: „insuficienţa de oameni care posedă ambele limbi”45, adică română şi rusă. Sub un nou rezident plenipotenţiar: contele M.S. Voronţov. Ocupând în Basarabia posturilecheie, funcţionarii ruşi, ca şi toţi funcţionarii din Rusia, după cum s-a convins generalul Langeron, „nu erau fără păcate”46. Încălcări de lege a săvârşit şi Bahmetev. Oficial, el a demisionat pe motiv de boală, în decretul imperial din 15 iunie 1820 menţionându-se: „Acceptând solicitarea rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, general-locotenentului Bahmetev, îl eliberăm în concediu pentru a pleca peste hotare să-şi restabilească sănătatea”47. Însă din surse neoficiale aflăm că acest ANRM, F. 3, inv. 1, d. 224, f. 9. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1300, f. 263. 44 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 224, f. 9. Un timp, Toma Paninopulo a fost inginer hotarnic. 45 ANRM, F. 88, inv. 1, d. 50, f. 9v. 46 „Записки графа Ланжерона. Война с Турцией. 1806-1812 г.г.”, In Русская старина, 1907, septembrie, p. 566. 47 ANRM, F. 302, inv. 2, d. 17, f. 147, 215. 42 43

– 87 –

demnitar a fost impus să demisioneze, din cauza abuzurilor comise în decursul celor câţiva ani cât a guvernat Basarabia. Într-o scrisoare din 1823, N.M. Longhinov i-a comunicat contelui S.R. Voronţov, ambasador al Rusiei în Marea Britanie: „Basarabia a fost o ţară nefericită, dată pentru jaf unei teribile bande de escroci, adusă de Bahmetev din Cameniţa, reprezentând ceea ce era mai rău în Podolia. Iar ataman al acestei bande era soţia sa. Devine straşnic când auzi despre faptele lor. […] Conte, veţi înţelege uşor cum acest om slab, precum este Bahmetev, a devenit aproape complice criminal al soţiei sale şi a tuturor acestor polonezi, greci, armeni şi evrei, pe care i-a aşezat în oraş şi cum toate instituţiile judecătoreşti ale lui făceau din negru alb şi din alb negru”48. Prin acelaşi decret imperial din 15 iunie 1820, în locul lui Bahmetev a fost desemnat, cu statut de interimar, general-locotenentul I.N. Inzov49, care, după cum consideră A. Nacco, s-a dovedit a fi „mult mai prudent în acţiunile sale decât Bahmetev”50. Mereu ocupat, având şi alte obligaţii (de la 8 februarie 1818 era tutorele principal şi preşedinte al Comitetului Coloniştilor Străini din Sudul Rusiei, iar în perioada 17 iulie 1822-7 mai 1823 a deţinut şi funcţia de guvernator general al Novorosiei), Inzov, pe parcursul administrării sale a Basarabiei, precum opinează F. Vighel, „nu a fost în stare să facă ceva folositor. Mersul lucrurilor erau pe calea de a se opri, abuzurile sporeau, totul devia spre o dezorganizare totală”51. La 7 mai 1823, împăratul l-a numit guvernator general al Novorosiei şi rezident plenipotenţiar al Basarabiei pe contele M.S. Voronţov, căruia I.N. Inzov i-a predat ambele funcţii la Chişinău, în ziua de 28 iulie 182352. În acest timp, opinează în mod exagerat A. Skalkovski, regiunea Basarabia „era deja obişnuită cu administrarea rusească”53. Cu ocazia vizitei sale la Chişinău, Voronţov inspectează instituţiile din provincie. În urma controlului efectuat, el a constatat existenţa unei debandade în toate sectoarele administrative, mai cu seamă în cadrul Русский архив, 1912, nr. 7, p. 408. ANRM, F. 302, inv. 2, d. 17, f. 147, 215. A. Н., op. cit., p. 187. Ф.Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, p. 5. 52 А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. 1730-1823, Одесса, 1838, часть II, p. 316. 53 А. Скальковский, Историческое введение в статистическое описание Бессарабской области, С.-Петербург, 1846, p. 63. 50 51 48 49

organelor de poliţie, fapt despre care a menţionat în comunicarea sa din 8 august 1823 adresată Consiliului Suprem al Basarabiei54. Despre nelegiuirile ce se comiteau în Basarabia citim în scrisoarea din 4 septembrie 1823 expediată de N.M. Longhinov lui S.R. Voronţov, tatăl lui M.S. Voronţov: „Fratele meu l-a însoţit pe contele Mihail Voronţov prin Basarabia şi îmi scrie că ei au depistat lucruri îngrozitoare, încât se face părul măciucă. În temniţe s-au pomenit oameni băgaţi fără de nici o anchetare, mulţi decedând în ele. Erau ţinuţi acolo de teama că ei vor denunţa cum au fost jefuiţi şi nedreptăţiţi. Şi toate acestea se făcea în văzul lui Inzov, care locuia în Chişinău. Contele Mihail a trebuit să renunţe la toată poliţia, în formaţia ei completă, şi s-o substituie cu alta nouă, în privinţa celei vechi dând dispoziţie să fie deschisă o anchetă. Oameni cinstiţi vor fi găsiţi suficienţi pentru a-i înlocui pe escroci”55. Pe lângă remanierile pe care le-a operat în această primă vizită a sa în provincia ce i-a fost subordonată, Voronţov l-a desemnat, prin ordinul său din 8 septembrie 1823, ca membru din partea coroanei în Consiliul Suprem al Basarabiei, în locul lui Başotă, pe Filip Vighel56, căruia i-a dat şi misiunea de a întocmi un memoriu privind situaţia din Basarabia, deoarece, îi spunea el, „cei de la Petersburg n-au o închipuire clară despre treburile Basarabiei”57. F.F. Vighel soseşte la Chişinău în ziua de 18 septembrie 1823 şi începe să desfăşoare o activitate şovină. „În ce au constat dorinţele mele, scopul eforturilor depuse de mine?” – se întreba mai târziu în memoriile sale Vighel. Şi tot el răspundea: „Ca această palmă de pământ, recent acaparată, să devină, pur şi simplu, gubernie rusească”58. Redactând, în octombrie 1823, memoriul referitor la situaţia din Basarabia, F. Vighel pleacă, la sfârşitul lui decembrie 1823, la Odesa şi-l înmânează contelui Voronţov, care, după ce l-a citit, i-a declarat: „Ca şi cum mi-aţi luat un văl de pe ochi: atât de clar este prezentată situaţia din regiune şi caracterele oamenilor”59. Boierii bătrâni, a remarcat Vighel, „cu excepţia limbii materne, posedau puţin limba greacă. Pe când boierii de vârstă medie, chiar şi cei cu barbă, urmând exemplul îndrumătorilor săi – al ruşilor, aproape toţi vorbeau franţuzeşte, iar unii în germană”. Regreta, însă, 56 57 58 59 54 55

– 88 –

A. Н., op. cit., p. 195. Русский архив, 1912, nr. 7, p. 409. A. Н., op. cit., p. 196. Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, Москва, 1865, часть 6, p. 87. Ibidem, p. 102. Ibidem.

că „nimeni dintre ei nu poseda limba rusă şi n-a manifestat interes de a vedea Moscova sau Petersburgul; din vorbele lor se putea constata că ei considerau nordul nostru drept o ţară sălbatică. În schimb, mulţi dintre ei călătoreau la Viena, care e mult mai aproape şi unde, într-adevăr, e mai cald şi mai vesel”60. Despre oamenii simpli a ţinut să sublinieze: „Moldovenii de rând mai că ar reprezenta cel mai neprihănit popor din lume; înrobiţi, ei şi-au păstrat puritatea neobişnuită a firii; neluând în seamă pildele rele, ei nu se dedau furturilor, nu cunosc patima paharului, sunt blânzi, dar îndărătnici ca boii păscuţi de dânşii”61. Între timp, prin decretul imperial din 16 octombrie 1823 a fost eliberat din funcţie, la cererea sa, viceguvernatorul Matei Krupenski şi numit în locul lui viceguvernatorul guberniei Herson, V.V. Petrulin62, remaniere adusă la cunoştinţă Consiliului Suprem al Basarabiei la 4 decembrie 182363. Pe cât se pare, Matei Krupenski a fost demis din cauza abuzurilor la care se deda, despre acest viciu al lui menţionând şi F. Vighel în memoriul înaintat contelui M. Voronţov. Concomitent cu remanierile pe care le efectua, Voronţov promova şi o politică şovină, manifestând tendinţa de a elimina din sistemul administrativ al provinciei elementele locale, specifice acestui sistem. Astfel, în cadrul şedinţei din 26 aprilie 1824, Comitetul de Miniştri al Rusiei a luat cunoştinţă de memoriul datat cu 17 martie 1824 şi prezentat de ministrul Afacerilor Interne cu privire la hotărârea Consiliului Suprem al Basarabiei de a suprima funcţia de semiraş. Din textul memoriului miniştrii au aflat că până la adoptarea acestei hotărâri, în Basarabia a existat obiceiul moldovenesc de a dispune de semiraşi (curieri). Cheltuielile de întreţinere a semiraşilor le lua asupra sa un sat bogat, care, în schimb, era scutit de orice prestaţie. Noul rezident plenipotenţiar a constatat, însă, că semiraşii nu aduc niciun folos Guvernului, care, conform ordinei stabilite în imperiu, sublinia rezidentul, are la îndemână alte mijloace pentru corespondenţă: prin intermediul poştei sau, în cazuri excepţionale, prin curieri speciali. Din cauza acestui mod de întreţinere a semiraşilor, îşi exprima părerea Voronţov, statul suportă daune şi, prin urmare, el a „propus” Consiliului Suprem al Basarabiei, al cărui preşedinte era, să anuleze obiceiul local de a folosi semiraşii în calitate de curieri, iar satele Ibidem, p. 98. Ф.Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, p. 21. 62 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 416, f. 1. 63 Ibidem, f. 3. 60 61

obligate să-şi asume cheltuielile de întreţinere a semiraşilor să fie incluse în rândul localităţilor care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii. Fiind acceptată de către Consiliul Suprem, propunerea respectivă a fost aprobată în cadrul acestei şedinţe din 26 aprilie 1824 a Comitetului de Miniştri, care, totodată, a informat împăratul despre această decizie a sa64. Atribuind isprăvniciilor, după cum afirmă F. Vighel, cea mai mare parte a dezordinilor existente în provincie, Voronţov, „chiar de la început, şi-a pus în gând să înlocuiască ispravnicii din fiece ţinut şi patru comisari, care erau aleşi de nobilime, cu funcţionari ruşi din partea coroanei”65. Drept urmare, pe ordinea de zi a aceleaşi şedinţe din 26 aprilie 1824 a Comitetului de Miniştri a figurat încă un memoriu referitor la Basarabia, alcătuit, la 10 martie 1824, tot de Ministerul Afacerilor Interne. Prin memoriul înaintat, ministerul, mai întâi, a atras atenţia asistenţei asupra neadoptării definitive de către împărat a Regulamentului din 1818: promulgându-l la 29 aprilie 1818, Alexandru I i-a atribuit un caracter provizoriu, cu condiţia să fie evidenţiate, timp de un an, prevederile acceptabile şi imperfecţiunile lui şi, astfel, să fie înlăturate cele din urmă. Dar în anul următor, Ioan Capodistria i-a comunicat lui Bahmetev în privinţa acestei condiţii: „Având în vedere că acest Regulament, care s-a învrednicit de aprobare, însă nu în mod decisiv, şi care continuă să fie supus verificării, nu poate fi considerat drept o hotărâre irevocabilă şi fermă, împăratul a dispus ca administrarea regiunii Basarabia să ia un curs obişnuit nu înainte decât după acel moment când organizarea ei se va încheia cu desăvârşire”66. Verificarea, însă, continua, din care cauză Regulamentul nu era aprobat în variantă finală nici în 1824. În virtutea Regulamentului din 1818, se menţionează mai departe în memoriu, „nobililor basarabeni le-a fost dăruit dreptul, de care se bucurau nobilii din Rusia, de a-i alege pe unii dintre ei pentru a ocupa funcţii administrative, inclusiv cea de ispravnic. Prin dispoziţia imperială din 1 aprilie 1819, adusă la cunoştinţă lui Bahmetev de către secretarul de stat, contele Nesselrode67, acest drept a fost extins şi asupra desem Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, С.-Петербург, 1830, том XXXIX, nr. 29878, р. 262. 65 Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 134. 66 Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, С.-Петербург, 1830, том XXXIX, nr. 29869, р. 256. 67 Prin adresa din 18 aprilie 1819, secretarul de stat Karl Nesselrode l-a informat pe Bahmetev despre următorul ordin imperial: „Până la aprobarea definitivă a Regulamentului privind organizarea regiunii Basarabia, toate instituţiile şi persoanele 64

– 89 –

nării ispravnicilor în ţinuturile Bender, Akkerman şi Ismail, deşi în ţinuturile respective erau puţini nobili. În prezent, având în vedere condiţia de a remarca şi, cu timpul, de a modifica acele stipulaţii ale Regulamentului care creează inconveniente şi nu contribuie la implementarea intenţiilor binefăcătoare ale Guvernului, rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, general-aghiotantul contele Voronţov, a comunicat Ministerului că administrarea poliţienească ţinutală68 din această regiune se află într-o stare foarte proastă şi chiar dezorganizată cu totul; că acţiunile ilegale, abuzurile, violenţele, dezordinile de orice gen ale acesteia nu au limită şi că toate eforturile depuse de conducerea superioară, cu scopul de a ameliora situaţia în acest sector, sunt zadarnice; deoarece drept obstacol de neînvins în calea succesului stă instabilitatea ispravnicilor şi a membrilor aleşi de către nobili; că aceste slujbe sunt ocupate de oameni care defel nu se gândesc să-şi îndeplinească obligaţiile în mod cinstit şi sârguincios şi care nu cunosc nici legile, nici chiar limba rusă, iar acest impediment, foarte important până acum, va fi şi mai mult resimţit, când, conform intenţiei aprobată de împărat, Ministerul Finanţelor va strămuta în Basarabia 20 000 de ţărani de stat din guberniile cu pământ puţin”69. Pentru a impresiona autorităţile de la Sankt Petersburg şi, astfel, a fi mai convingător în privinţa solicitării sale, Voronţov a recurs şi la un alt neadevăr. Deci, atribuindu-i ispravnicului ţinutului Akkerman săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, rezidentul plenipotenţiar a mai afirmat că acesta, fiind moldovean şi necunoscând limba rusă, administrează un ţinut ai cărui „locuitori, fără excepţie, sunt toţi ruşi”70. Înfăţişându-i pe funcţionarii de origine română în cele mai nefavorabile culori, Voronţov a solicitat învoire imperială de a numi persoane din partea coroanei în posturile de ispravnici şi de membri ai de aici care, pe baza acestui Regulament, sunt împuternicite să aibă raporturi cu Consiliul de Stat şi cu unii miniştri să se adreseze cu chestiuni de serviciu, în locul acestora, direct secretarului de stat, contelui Capodistria, iar până la întoarcerea acestuia, absentând în prezent, – contelui Nesselrode” (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1260, f. 121). În 1824, contele K. Nesselrode a primit în posesiune pământul dăruit de împărat în Basarabia, cu o suprafaţă totală de 10 000 de desetine, din care 4 955 de desetine – în judeţul Akkerman, iar 5 044 de desetine – în judeţul Bender (Статистическое описание Бессарабии собственно так называемой, или Буджака, Аккерман, 1899, рp. 265-266, 359-360). 68 Competenţă pe care o aveau isprăvniciile. 69 Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, С.-Петербург, 1830, том XXXIX, nr. 30048, рp. 510-511. 70 Ibidem, p. 511.

isprăvniciilor din Basarabia. Propunerea s-a bucurat de sprijinul Comitetului de Miniştri, iar la 2 septembrie 1824, ea a fost vizată de împărat71. Drept consecinţă, necunoscătorii legilor ruse şi ai limbii ruse au fost privaţi de dreptul de a ocupa slujbe în cadrul isprăvniciilor şi, în modul acesta, limba română a fost exclusă din instituţiile respective. În plus, Voronţov a anunţat puterea administrativă centrală că după acest demers al său vor urma şi altele, în vederea introducerii modificărilor necesare în Regulamentul din 1818, „pe care el intenţionează să le propună, dar numai după ce ele vor fi puse în concordanţă cu necesităţile locale şi privilegiile dăruite regiunii”72. În realitate, Voronţov urmărea scopul să reducă din privilegiile acordate, să dilueze specificul naţional şi, în cele din urmă, să minimalizeze elementele neînsemnate de autonomie stabilite pentru Basarabia. Venind, la sfârşitul lunii aprilie 1824, pentru a doua oară în Basarabia pe durata primului său an de guvernare a provinciei, Voronţov a dat noi dispoziţii de ordin administrativ, care „nu puteau fi pe placul moldovenilor”73, printre noile dispoziţii numărânduse şi cea referitoare la operarea remanierilor preconizate în cadrul isprăvniciilor. Însă, cum recunoştea Vighel, desemnarea ispravnicilor şi a comisarilor din ordinul lui Voronţov, dar nu în bază de alegeri constituia o „evidentă încălcare a Regulamentului”74 din 1818. Potrivit afirmaţiei acestui secundant al lui Voronţov, moldovenii şi-au propus să protesteze împotriva schimbării ordinii de numire a ispravnicilor. „Pentru a-şi exprima nemulţămirea, ei au hotărât să înainteze un memoriu, în care au voit să explice că, întrucât sunt lipsiţi de dreptul de a alege funcţionarii isprăvniciilor, nobilimea renunţă şi la dreptul de a alege casierii ţinutali75, ca, în caz de irosire a banilor de către aceştia, să nu poarte nici o răspundere pentru ei”76. În continuare, Vighel declară că el a depus eforturi spre a-i abate pe nobili de la această intenţie, căci ea le va fi zadarnică. Oricum, nobilii nu au întreprins nicio acţiune de protest împotriva violării acestui drept acordat lor. Intenţia lor de a adresa un memoriu s-a tărăgănat în legătură cu schimbarea ce a intervenit pe tronul imperiului. Ibidem, p. 510; ANRM, F. 88, inv. 1, d. 101, f. 12. Полное собрание законов Российской империи с 1649 года, том XXXIX, p. 512. 73 Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 134. 74 Ibidem, p. 134. 75 Sameşii. 76 Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 135. 71 72

– 90 –

Rezidentul plenipotenţiar i-a numit în posturile de ispravnic pe câţiva ofiţeri în retragere, pe care îi cunoştea personal, şi anume: colonel-locotenenţii Skorobogatov şi Taraşkevici. Alţi foşti militari ruşi au fost desemnaţi în calitate de comisari. Nu exista problema de a găsi asemenea militari, deoarece, cum ne comunică Vighel, mulţi dintre ei „se aflau fără treabă în Basarabia”77. Voronţov cerea de la foştii ispravnici, relatează acelaşi Vighel, să i se adreseze lui în privinţa tuturor cazurilor complicate. Ispravnicii îi scriau în limba română, întrucât nu dispuneau de secretari care să posede limba rusă. Contele a cerut şi de la noii ispravnici, desemnaţi din ordinul său, să-i scrie în rusă, dar s-a iscat o altă dificultate: aceştia trebuiau să semneze acte redactate în limba română, necunoscută lor, actele respective fiind întocmite de subalternii ispravnicilor, care nu au fost înlocuiţi. În asemenea caz, ispravnicii au angajat pe cont propriu secretari ruşi, iar pe cei de etnie română „i-au forţat să înveţe limba rusă şi lucrurile au mers bine”78. În modul acesta a început procesul de rusificare a funcţionarilor români din cadrul instituţiilor ţinutale. Bucurându-se de acest pas al autorităţilor ruse, F. Vighel, totodată, a remarcat prin prisma de invadator: „Nu ştiu, zău, dacă ispravnicii ruşi au devenit mai puţin lacomi de bogăţii decât moldovenii. Poate greşesc, însă eu totdeauna am privit cu indulgenţă la pământenii noştri săraci, care, neavând nimic în ţinutul natal, în cel cucerit se străduiesc să agonisească o mică avere. Statornicindu-se, ei se obişnuiesc cu ţinutul, în care, educându-şi copiii în spiritul patriei sale, servesc drept un început de predominare. N-ar fi rău ca însăşi guvernul să arunce asemenea seminţe în fiecare sol nou: ce rod ar fi dat ele până acum în Livonia şi chiar în Lituania!”79. Rolul de „complotist”, după cum s-a exprimat Vighel, adică de colaborator al lui Voronţov, l-a avut şi viceguvernatorul V.V. Petrulin80, care, în scurt timp, a completat cadrele Direcţiei financiare a Guvernului Regional al Basarabiei, aflată în subordinea sa, cu „oameni ruşi”81. Ibidem. Ibidem. Ibidem, p. 135-136. V.V. Petrulin (1778 – 6 noiembrie 1824). Prin decretul imperial din 16 octombrie 1823, în locul viceguvernatorului Basarabiei, Matei Krupenski, a fost numit V.V. Petrulin, care ocupa postul de viceguvernator al guberniei Herson. Ordinul despre demiterea lui Krupenski şi desemnarea lui Petrulin a fost adus la cunoştinţă Consiliului Suprem al Basarabiei de către Voronţov la 4 decembrie 1823 (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 416, f. 1-3). 81 Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 109. 79 80 77 78

Şirul prefacerilor administrative în detrimentul băştinaşilor a continuat. În adresa din 30 septembrie 1824, expediată Consiliului Suprem al Basarabiei, Guvernul Regional al Basarabiei a abordat chestiunea cu privire la desfiinţarea Biroului moldovenesc82 din cadrul acestui guvern. Conform Regulamentului din 1818, se sublinia în adresă, lucrările în cadrul Guvernului Regional se efectuau în limbile rusă şi română. Procesele-verbale, redactate în limba rusă, erau semnate de guvernatorul civil, consilierii din partea coroanei şi membrii aleşi, iar cele scrise în limba română erau semnate doar de guvernatorul civil şi consilierii din partea nobilimii, „întrucât consilierii şi membrii din partea coroanei nu posedă limba moldovenească, iar consilierii aleşi nu cunosc limba rusă”83. După această scurtă expunere a problemei, Guvernul Regional şi-a formulat dezideratul: „Deoarece continuarea unui asemenea mod de executare a lucrărilor în cadrul acestui Guvern, experimentat timp de mai mulţi ani, este socotit foarte nepotrivit, Guvernul Regional a considerat necesar să lase această problemă la aprecierea Consiliului Suprem şi, dacă binevoieşte, să obţină prin demers pe lângă conducerea superioară permisiunea de a executa toate lucrările în cadrul Guvernului numai în limba rusă, cu excepţia publicaţiilor aduse la cunoştinţa publică, care trebuie trimise prin ţinuturi în ambele limbi. Totodată, Guvernul are onoarea să raporteze că efectuarea lucrărilor în cadrul Guvernului în ambele limbi este considerată nu numai dificilă, dar, se poate spune în mod sigur, chiar imposibilă, judecând după numărul mare de hârtii care intră şi ies din Guvern”84. Conform informaţiilor depistate de Leon T. Boga, Expediţia împlinitoare a „Cârmuirii oblastiei Basarabiei” a cerut prin raportul din 9 octombrie 1824, adresat Înaltului Sfat, încuviinţarea să întrebuinţeze doar limba rusă, iar pe un colţ al acestui raport el a citit: „S-a desfiinţat deja biroul moldovenesc, după ordinul autorităţilor superioare”85. După ce a fost suprimat Biroul moldovenesc al Guvernului Regional al Basarabiei (deocamdată, nu a fost stabilită data când s-a produs acest eveniment), un timp, în cadrul acestei instituţii executive a activat o Secţie moldovenească provizorie, despre care se menţionează în raportul din 27 februarie 1825 înaintat guvernatorului civil interimar al Basarabiei, viceguvernatorul Filip F. Vighel, de către doi tradu 84 85 82 83

– 91 –

„Молдавский стол” ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1318, f. 1. Ibidem, f. 3. L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 15.

cători86 ai Guvernului Regional al Basarabiei. Semnatarii raportului i-au comunicat că ambele direcţii ale Guvernului Regional şi „secţia provizorie instituită pe lângă acestea” primesc zilnic foarte multe hârtii în limba română, care trebuiau să fie traduse. În genere, continuau ei, „secţiei moldoveneşti au început să-i fie aduse, într-un număr mare, registre groase, pentru a fi traduse, încât, uneori, din cauza neizbutirii traducerii acestora, sunt reţinute hârtiile care necesită o executare urgentă”87. Motivând că în ultima vreme a sporit numărul hârtiilor şi al registrelor în limba română, pe care ei nu reuşesc să le traducă, raportorii au cerut să fie scutiţi de traducerea acestor registre. Istoricul Gheorghe Negru a depistat următoarea notă făcută pe marginea raportului traducătorilor, înaintat, în februarie 1825, lui Vighel: „Secţia moldovenească este deja lichidată”. Prin urmare, a conchis Gh. Negru, „anularea utilizării limbii române în guvernul basarabean s-a produs în intervalul octombrie 1824 – februarie 1825”88. În acelaşi timp, era menţinută activitatea Secţiei moldoveneşti din cadrul Consiliului Suprem al Basarabiei. Bunăoară, pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului Suprem din 20 ianuarie 1825 a figurat chestiunea referitoare la examinarea cererii lui Constantin Başotă, prin care acesta a solicitat să fie angajat ca secretar în Secţia moldovenească a Consiliului Suprem. Cererea i-a fost rezolvată în mod favorabil, cu atât mai mult că solicitantul a exercitat anterior această funcţie, până la data de 31 decembrie 182389. În perioada 19 februarie 1824 – 3 februarie 1825, din personalul Secţiei moldoveneşti a Cancelariei Consiliului Suprem a făcut parte şi Constantin Scodre90. La 3 februarie 1825, membrii Consiliului Suprem au aprobat cererea lui Gheorghe Manuilov de a fi încadrat în Cancelaria Consiliului Suprem, fiind cunoscător al limbilor rusă şi română. El mai activase în Consiliul Suprem în perioada 15 iunie 1816 – 5 august 182191. Curând, la 20 februarie 1825, a fost angajat în calitate de arhivar, cu statut de străin, grecul Dimitrie Mallu-Petro, care poseda limbile rusă şi română. Fostul arhivar, Solomon, deţinuse funcţia respectivă până la 27 ianuarie 1825, când a fost eliberat pentru Unul dintre traducători se numea Holuviţki, iar numele celui de-al doilea este indescifrabil. 87 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1318, f. 5. 88 Gh. Negru, „Limba română în instituţiile…”, p. 3. 89 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, f. 50. 90 Ibidem, f. 147. 91 Ibidem, f. 151. 86

a ocupa postul de membru în Judecătoria Ţinutală Bender, ales în acest post de către nobilime92. Timp de şapte ani (20 septembrie 1818 – 10 noiembrie 1825), funcţia de traducător în cadrul Consiliului Suprem a exercitat-o Cernevici. El a fost eliberat din funcţie ca urmare a transferării lui cu serviciul la Sankt Petersburg, unde, conform asentimentului imperial, adus la cunoştinţă lui Voronţov de către ministrul Afacerilor Interne, avea să fie desemnat în calitate de traducător de limbă română în cadrul Departamentului asiatic93. De la 22 ianuarie 1825, sarcina de a traduce actele intrate în Cancelaria Consiliului Suprem în limbile română şi greacă o avea Mihail Chifalov, care deţinea aici postul de traducător şi în iunie 182694. În octombrie 1827, postul de secretar al Secţiei moldoveneşti a Consiliului Suprem îl deţinea Beideman95. La 15 octombrie 1827, Consiliul Suprem a examinat cererea funcţionarului de clasa a XIV-a Stepan Todorovschi de a fi angajat în Secţia moldovenească a Cancelariei Consiliului Suprem. Anterior, acesta activase în cadrul Isprăvniciei din ţinutul Akkerman. Potrivit informaţiei prezentate de secretarul Secţiei moldoveneşti, la acea oră, lucrările de scriere în cadrul acestei secţii se efectuau preponderent în limbile rusă şi română, iar Todorovschi era cunoscător al ambelor limbi. Luând în consideraţie propunerea favorabilă a secretarului, Consiliul Suprem a acceptat cererea solicitantului96. Funcţia de traducător din română în rusă exista şi în cadrul Cancelariei Guvernatorului Civil al Basarabiei. În perioada 15 mai 1824 – 4 decembrie 1824, această funcţie a ocupat-o Grigore I. Leca97. Concomitent, luându-se în consideraţie prevederile Regulamentului din 1818, unele acte oficiale, inclusiv anunţurile destinate pentru public, erau tipărite şi în limba română, paralel cu textul rusesc. De exemplu, în decembrie 1819, Guvernul Regional al Basarabiei a comunicat Consiliului Suprem al Basarabiei că, după cum i s-a poruncit, a tipărit la tipografia sa, în limbile rusă şi română, Regulamentul Ibidem, f. 311. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 569, f. 432. 94 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 758, f. 243. În intervalul 10 iunie – 10 noiembrie 1824, M. Chifalov a activat ca traducător în cadrul Comisiei de urmărire penală a instituţiilor publice orăşeneşti şi ţinutale, constituită în oraşul Chişinău. 95 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 930, f. 470. „Секретарь Верховного Совета по молдавскому отделению”. 96 Ibidem, f. 498. 97 ANRM, F. 6, inv. 2, d. 337, f. 250v-251. 92 93

– 92 –

cu privire la carantină, aprobat de împărat la 21 august 1816, pe care l-a trimis tuturor poliţiilor urbane şi isprăvniciilor98. În conformitate cu ordinul din 1824 al contelui Voronţov, la Tipografia Dicasteriei Duhovniceşti din Chişinău au fost imprimate în limbile română şi rusă 869 de exemplare, după numărul de biserici din regiune, ale anunţului către locuitorii Basarabiei despre scopul adevărat al recensământului populaţiei realizat în provincie de către autorităţi99. La începutul anului 1825, tot la această tipografie au fost tipărite în ambele limbi 890 de exemplare ale anunţului rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei despre învoirea imperială de a schimba existentul sistem împovărător de percepere a impozitelor, pentru a fi citit în biserici100. Deşi anunţul către locuitori despre scopul recensământului populaţiei s-a tipărit şi în limba română, administraţia imperială a prescris ca rezultatele recensământului să fie expuse doar în limba rusă. Pentru efectuarea recensământului, Consiliul Suprem al Basarabiei a instituit, pe lângă Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, o comisie regională specială, compusă din mareşalul provincial al nobilimii, Ioan M. Sturdza, în calitate de preşedinte, deputaţii Consiliului Suprem Gheorghe Em. Donici şi Ioan Gh. Russo şi membrul din partea coroanei în Consiliul Suprem, F.F. Vighel, în calitate de membri, comisie care şi-a inaugurat activitatea pe data de 2 februarie 1824101, iar în luna martie 1824 au fost constituite comisii ţinutale pentru realizarea recensământului102. Având necesitatea de a traduce unele texte din română în rusă, Comisia Regională a decis, la 14 martie 1824, să-l invite în acest scop pe traducătorul Consiliului Suprem al Basarabiei, Cernevici103. Totodată, Comisia respectivă a elaborat o instrucţiune cu privire la efectuarea recensământului, după care aveau să se călăuzească comisiile ţinutale. Potrivit hotărârii din 16 martie 1824 a Comisiei Regionale, această instrucţiune urma să fie tradusă în română şi expediată comisiilor ţinutale. Întrucât comisiile din ţinuturile Iaşi şi Orhei, după cum acestea au raportat, începuseră să înregistreze datele recensământului în limba română, Comisia Regională le-a ordonat, la 16 mai 1824, să întoc-

mească listele în limba rusă, conform instrucţiunii104. În cadrul şedinţei din 22 august 1824, Comisia Regională a examinat raportul din 11 august al Comisiei Ţinutale Iaşi, prin care a înştiinţat Comisia Regională că Isprăvnicia ţinutului Iaşi nu i-a pus la îndemână doi copişti ruşi pentru a transcrie în ruseşte listele recensământului sau – întreba ea – să le prezinte în limba română. În urma examinării raportului, Comisia Regională a decis: „De a dispune Comisiei Ţinutale Iaşi ca ea să scrie în registrele pentru recensământ în ruseşte, la fel ca şi celelalte comisii şi în conformitate cu dispoziţiile date anterior”105. La 10 septembrie 1824, Comisia Regională pentru realizarea recensământului populaţiei Basarabiei i-a poruncit din nou Comisiei Ţinutale Iaşi să prezinte în ruseşte informaţiile acumulate106. Ca rezultat al desemnării ispravnicilor din partea coroanei, care erau alogeni, s-au creat stări conflictuale de ordin lingvistic între isprăvnicii şi judecătoriile ţinutale. O asemenea stare s-a iscat între Isprăvnicia ţinutului Bender şi Judecătoria Ţinutală Bender. Prin raportul din 24 ianuarie 1825, această isprăvnicie a informat conducerea Basarabiei că ea, în repetate rânduri, primeşte de la Judecătoria Ţinutală Bender diferite ordine în limba română, care, spre a fi executate, nu pot fi însărcinate ocolaşilor, ci numai comisarilor. În acelaşi timp, ispravnicul ţinutului Bender, Skorobogatov107, a dat Isprăvniciei o dispoziţie prin care personalului i s-a pus în vedere următoarele: „Deoarece toţi ispravnicii şi comisarii sunt numiţi din partea coroanei şi ei sunt funcţionari ruşi, Isprăvnicia să nu mai trimită comisarilor săi niciun ordin scris în limba moldovenească. Drept urmare a acestei dispoziţii, Isprăvnicia cere acestei Judecătorii ca, pe viitor, să nu mai trimită ordine în limba moldovenească”108. În replică, Judecătoria a făcut trimitere la prevederea Regulamentului din 1818, potrivit căreia procedura judiciară civilă se desfăşoară în limba română. Prin urmare, ţinând cont de această prevedere, instanţa judecătorească civilă dispune de cancelarie în care lucrările se efectuează doar în limba română109. A urmat reacţia guvernatorului civil al Basarabiei vizavi de acest diferend, reacţie care s-a dovedit a fi în Ibidem, f. 42. Ibidem, f. 116. Ibidem, f. 134v. Skorobogatov exercita funcţia de ispravnic al ţinutului Bender şi în ianuarie 1824 (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, f. 56). 108 ANRM, F. 302, inv. 2, d. 124, f. 7. 109 Ibidem. 106 107 104

ANRM, F. 3, inv. 4, d. 49, f. 1, 6. 99 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, f. 502; F. 3, inv. 4, d. 246. 100 ANRM, F. 3, inv. 4, d. 246, f. 6. 101 ANRM, F. 88, inv. 1, d. 94, f. 1. 102 Ibidem, f. 6. 103 Ibidem, f. 9. 98

105

– 93 –

favoarea isprăvniciei. În dispoziţia sa din 13 mai 1825, dată Judecătoriei Ţinutale Bender, el a declarat că, potrivit ştirii ce a ajuns la urechea lui, Judecătoria se simte ofensată din cauza cererii Isprăvniciei ţinutului Bender, exprimată în raportul semnat de comisarul Gorjevski, de a-i trimite ordinele nu în limba română, ci în rusă, deoarece nici ispravnicul, nici comisarul nu posedă limba română. Şi în loc să găsească o soluţie satisfăcătoare, se arăta nemulţumit guvernatorul, Judecătoria a aplicat o mustrare aspră şi a folosit expresii necuviincioase la dresa ispravnicului Skorobogatov. Făcându-i observaţie pentru insultarea ispravnicului, guvernatorul a prevenit Judecătoria ca pe viitor să se abţină în asemenea cazuri, iar ordinele sale expediate Isprăvniciei să fie însoţite, cel puţin, de traduceri, dacă nu este în stare să le adreseze în ruseşte110. Un alt incident s-a produs între Isprăvnicia ţinutului Ismail şi comisarul acestui ţinut Bolotnikov. Restituind ordinele scrise în limba română trimise de către Isprăvnicie, Bolotnikov a explicat în rapoartele din 8 mai 1825 şi 27 mai 1825 că el a procedat astfel, întrucât din copilărie a locuit în Rusia şi nu posedă limba română. În plus, el nu este obligat să execute ordinele redate în limba română, deoarece comisarii sunt numiţi din partea coroanei şi aceştia nu sunt datori să-şi exercite funcţia în conformitate cu prevederile Regulamentului din 1818, care îi vizează doar pe comisarii aleşi de nobilime111. Prin raportul din 13 iunie 1825, semnat de ispravnicul maiorul Paterachi, Isprăvnicia ţinutului Ismail a pus la curent Consiliul Suprem al Basarabiei despre neexecutarea ordinelor de către comisarul Bolotnikov, din motivul că acestea erau scrise în limba română. La fel proceda şi comisarul căpitanul Malevici. Ordinele pe care aceşti doi revizori le respingeau erau date nu numai de Isprăvnicia ţinutului Ismail, dar şi de Guvernul Regional al Basarabiei, Tribunalul Civil Regional al Basarabiei, Judecătoria Ţinutală Ismail şi de alte judecătorii ţinutale din provincie, toate aceste instituţii trimiţându-le tot în limba română. În acest context, Isprăvnicia a subliniat faptul că ea se conduce de o serie de dispoziţii – cum ar fi cea din 22 martie 1822 a Secţiei moldoveneşti a Guvernului Regional al Basarabiei – ce prescriau că acele hârtii care au început să fie examinate în limba română pot fi examinate şi mai departe tot în această limbă. De asemenea, existau dispoziţiile Judecătoriei Ţinutale Ismail din 6 martie 1819, 2 decembrie 1819, 28 octombrie 1820 şi 17 Ibidem, f. 5. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 706, f. 4-5.

noiembrie 1823, care se bazau pe dispoziţiile Tribunalului Civil Regional al Basarabiei, cu următoarea prevedere: cauzele civile să fie examinate în limba română conform Regulamentului din 1818, în caz contrar se va aplica o amendă. De vreme ce, ca urmare a modului cum procedau comisarii Bolotnikov şi Malevici, se tărăgăna examinarea dosarelor civile scrise în limba română, Isprăvnicia a întrebat Consiliul Suprem cum să acţioneze în asemenea situaţie. Cu atât mai mult că Isprăvnicia nu avea posibilitatea să traducă actele, în statul de funcţii, potrivit Regulamentului din 1818, nefiind prevăzută funcţia de traducător112. Neprimind răspuns, la 4 iulie 1825, Isprăvnicia ţinutului Ismail a expediat Consiliului Suprem un alt raport, semnat de acelaşi ispravnic Paterachi, rugând să sloboadă „mai în grabă dezlegătoriu ucaz la raportul din 13 zile a trecutei luni iunie cum să urmeze în pricina comisarilor acestei isprăvnicii Dumnealor Bolotnikov şi Malevici pentru nesupunere de a duce întru împlinire ucazurile ce li se slobod în dialectul moldovenesc şi întoarcerea lor înapoi isprăvniciei, căci măcar de li s-au scris nu în puţine rânduri ca să le aducă întru împlinire, însă ei nicicacum nu se supun pentru care spre pliroforia acelui Înalt Sfat”113. Nerecunoaşterea de către funcţionarii ruşi a actelor întocmite în limba română s-a manifestat în continuare. Un asemenea subiect a fost abordat în cadrul şedinţei Consiliului Suprem al Basarabiei din 12 octombrie 1827. Mai întâi a fost audiat raportul din 16 iulie 1827 al Judecătoriei Ţinutale Hotin, prin care s-a adus la cunoştinţă că această judecătorie a primit din partea Isprăvniciei ţinutului Hotin nouă rapoarte referitoare la procesele civile, scrise în rusă, în timp ce, conform Regulamentului din 1818, cauzele civile trebuiau să fie judecate doar în limba română, din care motiv le-a înapoiat Isprăvniciei, avertizândo să nu mai trimită, contrar regulamentului, astfel de rapoarte, deoarece va fi trasă la răspundere. Dar la 28 iunie, Isprăvnicia i-a răspuns Judecătoriei că anterior, în virtutea Regulamentului din 1818, membrii Isprăvniciei erau aleşi din rândul localnicilor, iar de la un timp, prin hotărâre imperială, în calitate de membri „sunt numiţi ruşi din partea coroanei, care deloc nu înţeleg limba moldovenească şi nu dispun de traducători, de aceia ea nu are nici o posibilitate să execute ordinele Judecătoriei. În plus, Isprăvnicia are ordin dat de conducerea superioară de a executa lucrările şi de a se pune în legătură cu instituţiile publice prin Ibidem, f. 1-3. Ibidem, f. 6. „Pliroforie” – lămurire.

110

112

111

113

– 94 –

intermediul limbii ruse”114. Impusă de situaţie, Judecătoria a ţinut să atragă atenţia Consiliului Suprem că, potrivit Regulamentului din 1818, procesele civile şi cele de hotărnicie se execută doar în limba română, iar în decretul imperial din 3 august 1825, prin care s-a dispus să fie încetată examinarea acţiunilor civile în cadrul Consiliului Suprem al Basarabiei şi transferarea acestora în Departamentul al II-lea al Senatului Rusiei, se menţionează că Tribunalul Civil Regional al Basarabiei, acceptând apelurile depuse de părţile litigante, este obligat să traducă în ruseşte atât apelurile respective, cât şi conţinutul dosarelor pentru a le înainta Senatului Rusiei. Deci, conchidea Judecătoria, în decretul din 3 august 1825 este clar enunţat că actele se traduc în ruseşte atunci când dosarul, în caz de apel, este expediat Senatului. Deşi în 1825 s-a dat dispoziţie cu privire la desemnarea în cadrul isprăvniciilor a funcţionarilor din partea coroanei, pentru executarea lucrărilor le-au fost lăsate drept călăuză prevederile Regulamentului din 1818, fără nicio modificare. În timp ce Isprăvnicia a declarat că i s-a poruncit să anuleze executarea lucrărilor în limba naţională, Judecătoriei nu i se dăduse niciun ordin în acest sens115. În continuare a fost supus atenţiei raportul din 28 iulie 1827 al Judecătoriei Ţinutale Bender, din care asistenţa a aflat că Mihail Florescu, angajat al cancelariei acestei judecătorii, a predat Isprăvniciei ţinutului Bender două ordine. Peste o zi, comisarul Isprăvniciei, Malevici, în mod arogant, a restituit cancelariei Judecătoriei cele două ordine. Aruncându-le pe masă, el a declarat că nu le primeşte, deoarece sunt scrise în limba română. Fiind prezentă în registrul Judecătoriei semnătura funcţionarului Isprăvniciei despre primirea ordinelor, Mihail Florescu împreună cu un alt funcţionar de cancelarie, Trofim Bortescu, i-au dus comisarului ordinele respective şi l-au rugat să le ia înapoi. Malevici le-a aruncat din nou şi, ameninţându-l cu bătaia pe Bortescu, a cerut să i se dea registrul pentru a şterge semnătura, însă acesta era încuiat în cufărul unui alt funcţionar, care lipsea. Restituite a doua oară Judecătoriei, ordinele au rămas aici fără a fi executate. Peste câteva zile, aflându-se în incinta Judecătoriei împreună cu ispravnicul ţinutului Bender, Skorobogatov, Malevici a anunţat: „Pe viitor, Judecătoria să nu mai trimită lor dispoziţii în limba moldovenească, căci el nu o să le execute, întrucât nu posedă această limbă”. Cu toate că Judecătoria le-a indicat articolul din Regulament, precum şi ordinul din 15 noiembrie

1819 al Tribunalului Civil Regional al Basarabiei, prin care s-a dispus tuturor judecătoriilor ţinutale ca ele nici într-un caz să nu examineze procesele civile în limba rusă, ci în română, conform Regulamentului din 1818, aceşti doi funcţionari ruşi – ispravnicul şi comisarul – nu au voit să ia în consideraţie prevederile legale. Mai mult decât atât, ei au afirmat că Regulamentul din 1818 este abrogat116. După aceasta a fost adus la cunoştinţă încă un raport al Judecătoriei Ţinutale Bender, datat cu 13 august 1827, despre nepreluarea de către funcţionarii Isprăvniciei ţinutului Bender a 17 ordine expediate de cancelaria acestei judecătorii, drept motiv al refuzului servind porunca comisarului Malevici de a nu accepta ordinele judecătoriei scrise în română117. Prin al patrulea raport din 30 septembrie 1827, expus în cadrul aceleaşi şedinţe al Consiliului Suprem, Judecătoria Ţinutală Bender înştiinţa că de la data de 13 august s-au acumulat 24 de ordine scrise în limba română adresate Isprăvniciei ţinutului Bender, dar nepreluate de aceasta din cauza interdicţiei stabilite de Malevici. Drept urmare, ordinele rămâneau neexecutate, în timp ce, se explica în raportul Judecătoriei, comisarul Malevici putea afla conţinutul lor cu ajutorul copiştilor şi al registratorului, care se pricepeau în privinţa traducerii din română118. Consiliul Suprem şi-a exprimat următoarele consideraţii vizavi de această situaţie dificilă redată în cele patru rapoarte: „La 3 aprilie 1826, Consiliul Suprem a examinat rapoarte similare ale Isprăvniciei ţinutului Ismail, în privinţa cărora a conchis: Deşi prin Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia cu adevărat s-a permis de a examina acţiunile civile în limba moldovenească, dar tot în aceleaşi instituţii publice trebuie să fie examinate în limba rusă acţiunile penale, chestiunile financiare şi de ordonare. Aceasta serveşte drept dovadă că în toate instituţiile respective întotdeauna au fost, iar acum în mod special se află, funcţionari care posedă ambele limbi – rusă şi moldovenească. Eschivări de la participarea la lucrări, sub pretextul necunoaşterii unei sau altei limbi, nu pot fi tolerate în timpul exercitării funcţiei, fiindcă membrilor şi funcţionarilor, obligaţi să soluţioneze chestiunile sau să execute ordinele instituţiei superioare, chiar dacă nu cunosc una dintre aceste două limbi, trebuie să li se facă traduceri exacte. Deci, să i se ordone Direcţiei executive imediat să dispună ca toate Ibidem, f. 458-459. Ibidem, f. 459-460. 118 Ibidem, f. 460. 116

ANRM, F. 3, inv. 1, d. 930, f. 456. 115 Ibidem, f. 457. 114

117

– 95 –

persoanele din cadrul instituţiilor regiunii să nu se abţină de la executarea obligaţiilor sale sub asemenea pretexte, pentru a preîntâmpina consecinţele dăunătoare în serviciu. Instituţiile, în ale căror schemă nu erau prevăzuţi traducători, să se adreseze Direcţiei executive în privinţa necesităţii lor. După ce va colecta informaţiile necesare în acest sens, Direcţia executivă va raporta Consiliului în vederea obţinerii de la conducerea superioară a salariilor pentru traducători, iar până atunci Direcţia executivă va porunci tuturor acestor instituţii să-i antreneze în traducerea textelor pe funcţionarii de cancelarie care posedă ambele limbi sau să-i înlocuiască pe unii dintre ei cu traducători, în limitele sumelor prevăzute pentru cancelarii. Decizia în cauză a fost executată la 16 aprilie 1827, însă Consiliul Suprem nu este informat ce a întreprins Guvernul Regional în această privinţă”119. Încheind dezbaterea, Consiliul Suprem a hotărât: „În conformitate cu Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia, procesele civile se judecă în limba moldovenească, iar în puterea deciziei Consiliului, redată în informaţia prezentată anterior, s-a dat ordin Direcţiei executive să dispună ca toate instituţiile şi persoanele din regiune să nu se eschiveze de la executarea acestor obligaţii. Cu toate acestea, se constată contrariul. De aceea, Direcţiei executive să i se pună în vedere ca această decizie a Consiliului neapărat să fie adusă la îndeplinire. De a-i porunci Direcţiei executive să efectueze cercetări în legătură cu opunerea şi acţiunile împotriva acestei reguli de care au dat dovadă funcţionarii nominalizaţi mai sus şi să se procedeze faţă de vinovaţi după lege, raportându-i-se Consiliului. Între timp, cu scopul de a exclude încetineala în mersul treburilor, despre care au explicat judecătoriile în rapoartele sale, Consiliul va dispune direct isprăvniciilor ţinuturilor Hotin şi Bender să nu refuze să execute ordinele judecătoriilor ţinutale cu privire la procesele civile scrise în limba moldovenească, pentru a evita aplicarea sancţiunilor în conformitate cu legea”120. La 29 februarie 1828, împăratul Nicolai I a promulgat Regulamentul privind administrarea regiunii Basarabia, prin care a fost abolită bruma de autonomie acordată provinciei în baza Regulamentelor din 1812 şi 1818, spulberând, prin acest act legislativ, iluziile autohtonilor creduli. Aşadar, Regulamentul din 1818 a fost în vigoare timp de 10 ani, dar, subliniem, fără a fi aprobat în mod definitiv. Pe parcurs, s-a intervenit în textul lui, modifi Ibidem, f. 461-462. Ibidem, f. 462-463.

119

cările introduse fiind în defavoarea autonomiei limitate ce fusese acordată Basarabiei. Astfel, aplicarea acestei legi administrative – a treia la număr de la anexarea provinciei – a eşuat. La drept vorbind, acest experiment al ruşilor nici nu putea să dureze. Trebuia, în cele din urmă, să fie depăşită bariera lingvistică. Soluţia, însă, s-a dovedit a fi şovină, panslavistă, lovind crunt în limba română şi punând-o în inferioritate. Din acest moment, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, limba română a început să fie supusă unui calvar de lungă durată. SUMMARY THE REGULATION ON THE ORGANIZATION OF BESSARABIA REGION FROM 1818 AND ITS APPLICATION FAILURE On April 29, 1818, Alexander I promulgated the Regulation on the organization of Bessarabia region, with character evidence. This act was meant to be applied provisionally, to enter in the text of the necessary changes and then approved the final version. The new document was specified that should be used only in Romanian and Russian languages in institutions, while relative to other organs, the Regulation did not include any provision on language or stated that they will lead the Russian laws and, of course, use only Russian language (civil governor, prosecutor, provincial architect, cadastral engineers, urban police). Therefore, in the administrative system of Bessarabia began to produce linguistic discrepancies, which, surely, had a negative impact on regional administration. On May 7, 1823, Alexander I appointed to the post of plenipotentiary resident of Bessarabia Count M.S. Vorontzov, which, in administering the province, promoted, simultaneously, also chauvinistic policy, showing a tendency to eliminate from the administrative system of Bessarabia local elements, specific to this system. Drawing attention on not adopted final Regulation of 1818, he managed to obtain from the king Alexander I the promulgation of some adverse actions that have led to changes on the local population of Bessarabia. Finally, as a result of his interventions to the imperial court, on February 29, 1828, Nikolai I approved a new regulation on the administration of Bessarabia, which was abolished when was frozen the autonomy granted to province in the Regulations under 1812 and 1818. So, the Regulation of 1818 was in force for 10 years, but without being definitely adopted. Along that period, there have been made interventions in the text, the changes being introduced at the expense of limited autonomy. So, the application of this administrative law – the third in number from the annexation of the province – has failed.

120

– 96 –

IZOLAREA COMERCIAL-VAMALĂ A BASARABIEI DUPĂ ANEXAREA SA LA IMPERIUL RUS (1812-1830) Andrei EMILCIUC

În istoriografia sovietică, anexarea părţii de est a Principatului Moldovei la Imperiul Rus era apreciată drept un factor determinant pentru dezvoltarea comerţului şi relaţiilor sociale şi de producţie în teritoriul dintre Prut şi Nistru. O reevaluare nepărtinitoare a izvoarelor de arhivă ce reflectă acţiunile guvernului rus în regiunea nou-anexată ridică anumite semne de întrebare privitor la scopurile adevărate urmărite de acesta, pe lângă cele declarative de a contribui la prosperarea provinciei şi populaţiei autohtone. În articolul de faţă ne propunem să analizăm mai minuţios acele măsuri de ordin comercial-vamal întreprinse de guvernul rus în Basarabia după anexarea sa la Imperiul Rus, pentru a stabili prin ce metode s-a realizat includerea provinciei în sistemul comerţului intern şi extern rus şi a da o justă apreciere scopurilor urmărite de factorii imperiali de decizie. Pe durata războiului ruso-turc din 1806-1812, în pofida prestaţiilor extraordinare impuse locuitorilor din Principatul Moldovei pentru deservirea armatei ruse, activitatea comercială a negustorilor nu a contenit, inclusiv în domeniul exportului1. Potrivit calculelor istoricului Valentin Tomuleţ, din cele 94 de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate în anul 1808 de administraţia de ocupaţie, 64 au fost pentru exportul mărfurilor din Principatul Moldovei în guberniile ucrainene ale Imperiului Rus; în 1809, din 144 – 110 (73,4%); în 1810, din 196 – 140 (71,4%); în 1811, din 283 – 172 (60,8%) şi în 1812, din 256 – 150 (58,6%)2. O astfel de poziţie a oficialilor ruşi, care neglijau lipsurile pe care le putea suferi populaţia locală, avea drept scop declarat de a-i feri pe negustorii ruşi de pierderile pe care le puteau suferi, mai ales în condiţiile închiderii strâmtorilor Bosfor şi Dardanele de către partea otomană. Această atitudine avea să se schimbe radical după încetarea acţiunilor militare, dându-se dovadă de chiar prea mult zel şi „grijă” A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). Ediţia a II-a. Chişinău: Pontos, 2008, p. 118; Ф. Захариевич, Хлебная торговля в черноморских и азовских портах Южной России. În: Журнал Министерства внутренних дел. СПб., 1854, отд. 3, ч. 4, кн. 1, с. 66-71. 2 V. Tomuleţ, Unele probleme de discuţie privind includerea Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse (anii 1812-1868). În: Tyragetia. Anuar IV-V. Chişinău, 1997, p. 29-36. 1

pentru siguranţa alimentară a populaţiei autohtone. După încheierea războiului ruso-turc din 18061812, armatele ruse au rămas dislocate, pentru o perioadă de timp, în Principatele Române. De aceea reglementarea raporturilor comerciale dintre Rusia, regiunea recent anexată dintre Prut şi Nistru şi statele vecine a rămas în prerogativele comandamentului militar, şi anume a amiralului P.V. Ciceagov, care viza personal fiecare caz de export al produselor din Basarabia peste hotarele imperiului. Fiind direct responsabil de aprovizionarea cu hrană a militarilor dislocaţi în provincie, acesta va fi extrem de precaut în aprobarea cererilor ce parveneau de la negustori şi chiar va emite diferite interdicţii la realizarea exportului3. Astfel, la 26 mai 1812 amiralul P.V. Ciceagov a interzis exportul proviziilor în Principatul Moldovei. La 1 iunie 1812, ministrul militar M.B. Barclay de Tolly, într-un raport adresat ministrului de finanţe, D.A. Guriev, sublinia că într-adevăr exportul proviziilor din guberniile de hotar vestic a fost interzis, dar nicidecum în Principatul Moldovei, unde era dislocată Armata Dunăreană, deci nu putea fi vizat de această interdicţie4. La 10 iunie 1812, ministrul de finanţe, prin intermediul Departamentului comerţului extern, a dispus ca în privinţa Basarabiei dispoziţiile imperiale să fie adaptate la condiţiile şi necesităţile concrete existente în teritoriu5. La insistenţa negustorilor din Basarabia şi Principatele Române, la 2 august 1812 a fost permis formal exportul în guberniile ruse şi peste hotare al cerealelor, săului, pieilor neprelucrate, sării, lânii şi altor produse, cu perceperea taxei vamale normale6, adică în baza tarifului vamal rus din 17977. Exportul peste hotare a mărfurilor era permis doar în baza certificatelor comerciale şi doar prin porturile Ismail, Chilia şi Akkerman – cu acordul comandanţilor acestor cetăţi, iar prin Reni – cu acordul comandantului portului Ismail8. Din noiembrie 1812 preşedintele Comitetului de Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare, ANRM). F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4. 4 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 2-2 verso. 5 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 2 verso. 6 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4. 7 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 15, f. 108 verso. 8 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 15, f. 180 verso. 3

– 97 –

Miniştri S.C. Veazmitinov, şi el militar de carieră, general de infanterie, a preluat în mâinile sale examinarea problemelor ce vizau comerţul Basarabiei9. Iniţial, guvernul rus a adoptat un şir de măsuri menite să încurajeze comerţul din provincie şi să faciliteze comerţul Basarabiei cu Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. De altfel, şeful vămilor de control L.S. Baikov afirma, în raportul din 18 martie 1813 adresat ministrului de finanţe, că drept rezultat al măsurilor întreprinse, mulţi negustori din oraşul Akkerman – greci, armeni şi evrei ‒ practicau nu doar comerţul intern, ci şi exportul cerealelor şi altor produse în oraşul-port Odesa din gubernia Herson10. Şi negustorii din guberniile interne s-au implicat activ în relaţiile comerciale cu provincia nou-anexată. Astfel, în anul 1813, găsim un negustor de ghilda întâi din Odesa încheind un contract de livrare a 7,2 mii puduri de grâu de pe moşia lui I. Sichiraş, inclusiv 900 puduri de grâu arnăut11. Cu toate acestea, atât negustorii locali, cât şi cei din guberniile interne ruse vor descoperi rapid numeroase piedici în dezvoltarea afacerilor comerciale în Basarabia, fie ca sursă de produse pentru export sau ca piaţă de desfacere a mărfurilor din alte regiuni. În anul 1813, odată cu răspândirea veştii despre izbucnirea ciumei în Principatele Române, organele imperiale au dispus închiderea circulaţiei de mărfuri peste Prut şi Dunăre, fapt ce s-a răsfrânt negativ asupra comerţului – îndeosebi asupra exportului de cereale. În iunie 1813, pentru eficientizarea măsurilor sanitaro-vamale a fost luată decizia de a transfera carantina şi oficiul vamal de la Reni la Ismail. Ca urmare, negustorii din Reni au fost lipsiţi de posibilitatea de a practica comerţul extern şi au suferit pagube substanţiale. În demersul expediat spre examinare ministrului de finanţe, negustorii din Reni subliniau că, datorită situaţiei sale avantajoase, Reniul deservea din cele mai vechi timpuri exportul peste mare al produselor din toate ţinuturile fertile ale Basarabiei. Se menţiona de asemenea că după anexarea provinciei la Imperiul Rus, mulţi străini, îndeosebi bulgarii, s-au stabilit cu traiul permanent atât în Reni, cât şi în împreju­ rimile lui, construind multe case, prăvălii şi magazine, astfel că activitatea comercială a avansat foarte mult, Я.С. Гросул, Автономия Бессарабии в составе России (1812-1828 гг.). Труды по истории Молдавии. Кишинев, 1982, с. 148. 10 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burghezii comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 326. 11 B. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии. Кишинев, 1982, c. 57. 9

iar mutarea oficiului sanitaro-vamal la Ismail a spulberat toate speranţele şi încercările acestor negustori de a-şi dezvolta afacerile iniţiate12. Pentru a nu se ruina, negustorii din Reni au fost nevoiţi să-şi exporte mărfurile prin Ismail, dar pe parcurs s-au ciocnit cu multe incomodităţi, neajunsuri şi pierderi, ce i-a impus, în cele din urmă, să abandoneze comerţul. Transpor­tarea mărfurilor la Ismail întâmpina dificultăţi din cauza golfurilor ce existau între Reni şi Ismail, care se revărsau mai ales în sezonul cel mai intens de navigaţie comercială. În plus, transportarea cerealelor presupunea costuri adiţionale mari, care uneori dublau preţul mărfii13. Iată de ce negustorii insistau să fie restabilit portul din Reni. Negustorii cereau, în caz că nu ar fi posibil de a institui un oficiu vamal, să fie deschis cel puţin un punct vamal pentru exportul în străinătate a produselor locale14. Fiind informat de către ministrul de finanţe D.A. Guriev în privinţa acestui demers, cneazul A.B. Kurakin, înalt demnitar de stat care prezida Consiliul de Stat 15, în răspunsul său din 29 septembrie 1813, îi scria guvernatorului civil al Basarabiei, I.M. Hartingh, că în portul Reni nu poate exista un comerţ permanent, dar, dorind să satisfacă interesele negustorilor, permite expor­tul cerealelor doar pentru perioada de navigaţie a anului 1813, cu plata taxei prevăzute în Tariful vamal normal16. Pentru a supraveghea ca exportul să fie efectuat în baza tarifului, I.M. Hartingh urma să trimită la Reni funcţionari competenţi, iar controlul sanitar al vaselor urma să se realizeze la Ismail. Ca urmare, I.M. Hartingh îl deleagă pe colonelul V.I. Poltavţov să răspundă nemijlocit de securitatea vamală şi să supravegheze ca vasele angajate prin contract să nu fie din Galaţi sau alte porturi unde bântuia ciuma17. V.I. Poltavţov urma să se conducă de dispoziţia semnată la 6 septembrie 1813 de A.B. Kurakin, ce prevedea diferite măsuri de prevenire a pătrunderii ciumei, pentru care lucru a elaborat câteva reguli: cerealele pregătite pentru export din Reni să fie examinate la faţa locului şi numai după aceasta să li se permită negustorilor să le exporte peste hotare; să se adune informaţii referitor la cantitatea de cereale şi localităţile unde acestea erau depozitate; să se evite diferite încălcări şi falsificări şi să Arhiva de Stat din regiunea Odesa (în continuare, ASRO). F. 1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 1-1 verso. 13 ASRO. F. 1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 1 verso – 2 verso. 14 ASRO. F. 1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 3. 15 Potrivit Tabelului rangurilor, funcţia pe care o deţinea A.B. Kurakin (действительный тайный советник) era pe a doua treaptă ierarhică, ca şi cea de vicecancelar. 16 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 99 verso. 17 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 199, f. 60-60 verso. 12

– 98 –

se întreprindă toate măsurile de protejare a hotarelor de răspândirea epidemiilor de ciumă şi holeră etc.18. Potrivit regulilor care au fost elaborate la 29 septembrie 1813, organele locale din Reni urmau să verifice cantitatea de cereale prevăzută pentru export. De asemenea, negustorii erau obligaţi să ofere date despre cantitatea de cereale depozitate în localităţile din apropierea portului Reni19. Tot la 29 sep­tembrie 1813 A.B. Kurakin şi-a dat acordul de a începe exportul cerealelor prin portul Ismail în baza aceloraşi reguli sanitare care au fost prescrise de el pentru comerţul prin portul Reni20. Dar odată cu încheierea navigaţiei în acel an portul din nou a fost închis pentru export. Doar la insistenţa negustorilor din Ismail, la 21 aprilie 1814, A.B. Kurakin a permis din nou exportul cerealelor prin portul Ismail. Concomitent, A.B. Kurakin a cerut ca în Ismail să fie înfiinţată o comisie provizorie, care, împreună cu negustorii din port, urma să aleagă din rândurile negustorilor o persoană de încredere pentru supravegherea comerţului şi informarea comandantului portului Ismail în această privinţă21. Închiderea vechilor porţi comerciale ale provinciei nu s-a terminat aici. La 9 octombrie 1813, A.B. Kurakin a prezentat preşedintelui Comitetului de Miniştri, S.C. Veazmitinov, viziunea sa asupra organizării cordonului sanitaro-vamal pe Prut şi Dunăre, în care a propus ca vama de la Akkerman să fie lichidată, deoarece distanţa mică până la Odesa o făcea de prisos. În opinia istoricului Valentin Tomuleţ, această propunere denotă cu elocvenţă că autorităţile imperiale promovau chiar şi faţă de teritoriul nou-anexat o politică protecţionistă, folosind diverse mijloace pentru a apăra portul Odesa de cea mai mică concurenţă din partea oficiilor vamale din apropiere22. La recomandarea guvernatorului militar din Herson, generalul A.E. de Richelieu, la 26 aprilie 1814 comandantul cetăţii Akkerman, colonelul S. Arseniev, s-a adresat general-maiorului I.M. Hartingh cu propunerea de a permite vaselor şi negustorilor din Odesa să exporte cereale din Akkerman. I.M. Hartingh, la rândul său, s-a adresat organelor centrale din Sankt Petersburg. Ca rezultat, prin dispoziţia din 2 mai 1814 A.B. Kurakin a aprobat cererea lui S. Arseniev de a permite exportul grâului şi altor produse din Akkerman, cu condiţia ca 20 21 22 18 19

ANRM. F. 2, inv. 1, d. 199, f. 60 verso, 65-65 verso. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 32-33. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 199, f. 59. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 31-31verso. V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 155-156.

intrarea vaselor în Akkerman să fie permisă doar după ce acestea ar fi supuse carantinei la Odesa23. Dreptul exportului cerealelor din Rusia prin vămile terestre în statele vecine prietene, aprobat prin decizia din 15 decembrie 1813, a intrat în vigoare pentru Basarabia abia la 22 mai 1814. Aceasta s-a realizat la insistenţa lui I.M. Hartingh, prin intermedierea ministrului de finanţe D.A. Guriev, care a solicitat, la 15 martie 1814, preşedintelui Comitetului de Miniştri S.C. Veazmitinov, adoptarea unei dispoziţii în acest sens24. Dar permisiunea în cauză nu a fost de durată. La 24 septembrie 1814 ispravnicul ţinutului Soroca îi sugera lui I.M. Hartingh să fie interzis exportul peste hotare a cerealelor din cauza recoltei slabe, pentru a preîntâmpina insuficienţele care puteau apărea în alimentarea locuitorilor25. La 22 decembrie 1814, Comitetul de Miniştri rus a decis interzicerea temporară a exportului de cereale din Basarabia prin punctele vamale de pe uscat pe lungimea hotarului vestic al imperiului. Acest lucru era justificat prin faptul că negustorii austrieci cumpărau în cantităţi mari cereale, lucru ce provoca creşterea exagerată a preţurilor şi sărăcirea populaţiei26. Bazându-se pe decizia menţionată, I.M. Hartingh a interzis exportul cerealelor şi prin oficiile vamale Dubăsari, Movilău, dar şi prin punctul vamal Maiaki, deoarece din Basarabia cerealele puteau fi exportate şi prin Odesa27. Potrivit afirmaţiilor din 15 ianuarie 1815 ale contelui F.P. Pahlen, funcţionar civil de clasa a V-a, numărul vaselor care circulau între Akkerman şi Odesa creştea zi de la zi28. Relaţiile comerciale ale provinciei cu guberniile interne ruse se coordonau prin şefii oficiilor vamale de la Nistru – Movilău şi Dubăsari. La 15 martie 1815, I.M. Hartingh a primit dispoziţia lui D.A. Guriev, prin care autorităţile locale erau înştiinţate că oficiile vamale Dubăsari şi Movilău şi punctul vamal Maiaki au primit dreptul de a permite exportul cerealelor din Rusia în Basarabia fără niciun obstacol, deoarece provincia a fost deja inclusă în componenţa Imperiului Rus29. Cu toate acestea, administraţia provinciei urma să supravegheze ca cerealele exportate din Rusia în Basarabia să nu fie exportate V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 73. 24 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 62-62 verso, 71. 25 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 16. 26 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 36-37. 27 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 69-69 verso. 28 AISR. F. 1308, inv. 1, d. 14, f. 116 verso. 29 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 75. 23

– 99 –

ulterior în alte ţări”30, lucru ce denotă că măsura avea drept scop doar asigurarea trupelor dislocate în Basarabia cu cereale mai puţin cultivate aici, precum orzul şi ovăzul, şi nicidecum să ofere porturilor de aici posibilitatea de a concura cu Odesa. Interdicţiile la exportul cerealelor peste hotare prejudiciau substanţial veniturile negustorilor atât din provincie, cât şi din afara ei. Astfel, negustorul de ghilda întâi din Odesa Dmitri Paleolog, care n-a putut să exporte la timp 1300 de cetverturi de grâu din cauza că nava comercială a fost arestată în Ismail, a suferit pagube în valoare de 70 mii lei31. De altfel, din cauză că ispravnicii nu-şi dădeau acordul de a exporta grâu din ţinuturile pe care le administrau, la 20 martie 1815, Societatea Negustorilor din Ismail i-a cerut lui I.M. Hartingh, prin intermediul deputa­ţilor Sterea Popondopolo şi Anton Ţuni, să li se permită să scoată grâul achiziţionat de la locuitorii din diferite ţinuturi32. După numeroase cereri, la 28 martie 1815, negustorii au primit dreptul să exporte în Imperiul Otoman cerealele pe care le aveau stocate în docurile din Ismail, odată cu deschiderea navigaţiei în acel an33. De asemenea, conform deciziei Consiliului de Miniştri din 15 mai 1815, porumbul, care reprezenta principala cultură cerealieră cultivată în Basarabia, a fost permis pentru export sub motivul că armata rusă dislocată în provincie se aproviziona doar cu grâu şi secară34. La 1 iunie 1815, S.C. Veazmitinov a transmis această decizie lui I.M. Hartingh35. Dar diferite interdicţii la exportul cerealelor din Basarabia au continuat să fie impuse. Într-un raport din 21 iunie 1815 adresat lui I.M. Hartingh, autorităţile locale menţionau că Departamentul al II-lea al guvernului provincial a discutat raportul din 16 iunie al serdăriei din Orhei, în care aceasta, în baza prezentărilor făcute de ocolaşi, informa că, deşi recolta în judeţ a fost mică, negustorii achiziţionau nestingherit de la locuitori cereale pentru a le exporta. Ca rezultat, la 15 iulie 1815, Departamentul al II-lea a primit ordinul de a interzice locuitorilor să mai vândă surplusul de cereale de care dispuneau negustorilor care practicau exportul acestora36. Abia la 16 februarie 1816 I.M. Hartingh a primit dispoziţia ministrului de poliţie, în care se menţiona

că la 1 februarie Comitetul de Miniştri a constatat că împrejurările ce au cauzat interzicerea exportului cerealelor s-au schimbat, de aceea exportul cerealelor şi altor produse agricole putea fi reluat în baza aceloraşi norme care au fost în vigoare până la 181237. Ca răspuns, la 24 martie 1816 I.M. Hartingh s-a adresat senatorului F.F. Sievers, solicitând informaţii despre normele în cauză, de care nu avea cunoştinţă38. Dar, între timp, la Petersburg se întreprind măsuri de înlăturare a acestuia de la cârma Basarabiei. Prin ucazul din 21 mai 1816, pentru guvernarea Basarabiei a fost delegat un funcţionar special, în calitate de rezident plenipotenţiar, în persoana general-locotenentului A.N. Bahmetev (1816-1820)39. În nota anexată la rescriptul privind numirea sa, acestuia i se atrăgea atenţia că exportul cerealelor este un articol destul de important şi profitabil pentru provincie, de aceea ramura respectivă merita a fi susţinută, dar trebuia şi supravegheată în contextul situaţiei existente şi al relaţiilor cu statele vecine. În plus, se insista asupra scoaterii restricţiilor de pe exportul cornutelor mari şi mici şi al cabalinelor. Rezidentul plenipotenţiar urma să întreprindă măsurile necesare restabilirii comerţului prin portul Reni, grav afectat de mutarea vămii şi carantinei la Ismail40. Restricţiile la exportul mărfurilor din Basarabia, din cauza faptului că afectau grav relaţiile comerciale, creau o nemulţumire generală a negustorilor. În raportul din 26 mai 1816, elaborat ca rezultat al controlului efectuat de ispravnicul de Tomarovo Kropivny şi funcţionarul civil de clasa a IX-a Krasnikov, se sublinia că negustorii din Reni refuzau să prezinte date privind cantitatea de cereale de care dispuneau, prezentând doar lista maga­zi­nelor pe care le au în posesie41. În pofida acestor nemulţumiri, administraţia provincială şi cea imperială continuau să adopte diferite măsuri restrictive. Astfel, la 1 iunie 1816, I.M. Hartingh i-a solicitat lui S.C. Veazmitinov ca exportul vitelor din Basarabia în scopuri comerciale să fie efectuat de localnici doar cu acordul său personal, deoarece preţul şi cererea înaltă al acestora peste hotare puteau conduce la reducerea considerabilă a şeptelului necesar pentru alimentarea populaţiei locale42. De

30

32 33 34

37

31

38

ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 75. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 53-53 verso, 60-60 verso. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 55-55 verso. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 58-59 verso. Полное собрание законов Российской империи (în continuare, ПСЗРИ), (собрание I), том XXXIII, 1815-1816. СПб., 1830, № 25848, p. 124. 35 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 71-71verso. 36 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245. f. 72-73.

ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 87-87 verso. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f.88-88 verso 39 ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXIII, 1804-1805. – СПб., 1830, №26271, c. 665. 40 A. Клаус, Наши колонии. Опыты и материалы по истории и статистике иностранной колонизаций в России. Вып. I. СПб., 1869, Приложение X, c. 90-91. 41 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 104-104 verso; 107-107 verso. 42 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 102 verso - 103.

– 100 –

asemenea, prin ordinul ministrului de finanţe din 27 iulie 1816, s-a prevăzut ca, în cazul exportului mărfurilor din provincie pe cale maritimă prin Akkerman în Odesa, respectivele să fie supuse unei taxe vamale ca şi mărfurile exportate peste hotare, din considerentul că mărfurile puteau fi exportate prin contrabandă peste hotare43. Decizia în cauză a fost determinată, în primul rând, de creşterea substanţială a numărului de vase ce transportau cereale în portul Odesa pentru a fi exportate ulterior peste hotare. Această creştere, la rândul său, rezulta din cererea ridicată la grâne pe piaţa externă şi sporirea în consecinţă a interesului negustorilor din Odesa pentru cerealele din provincie, la care se adăugă acele multiple impedimente pe care le întâmpinau negustorii din Basarabia la exportul cerealelor prin porturile provinciei. În Basarabia, în comerţ se puteau încadra toţi locuitorii provinciei şi străinii, fără nicio deosebire, în baza aceloraşi principii existente până la 1812. Dar şi după destituirea lui I.M. Hartingh, negustorii, atât locali, cât şi cei de ghildă din guberniile de peste Nistru, au trebuit să obţină în continuare permisiuni speciale pentru a putea exporta mărfuri peste hotarele provinciei. Spre exemplu, negustorul de ghilda întâi din Odesa Emanuil Kriţ a putut exporta în Constantinopol 400 chile de grâu doar după ce, la 1 septembrie 1816, general-locotenentul A.N. Bahmetev a dispus expres funcţionarilor postului vamal din Ismail acest lucru44. A.N. Bahmetev a încercat totuşi să elimine orice alte impedimente din faţa comerţului extern al provinciei. La 1 noiembrie 1816, acesta insista, într-o scrisoare adresată comandantului-şef al Armatei a 2-a, contele L.L. Bennigsen, asupra consecinţelor negative ale interzicerii exportului cerealelor din Basarabia. În opinia sa, interdicţia ‒ deşi facilita menţinerea unui preţ mic la cereale, agreat de comandamentul armatei ruse, pentru că permitea achiziţionarea cantităţilor necesare de proviant la condiţii avantajoase ‒ ruina agricultorii şi lipsea statul de venituri vamale şi fiscale45. Probabil, tot ca urmare a insistenţei lui A.N. Bahmetev, în conformitate cu dispoziţiile Comitetului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, exportul cerealelor din Basarabia în guberniile interne ruse a fost admis fără plata taxelor vamale46. V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 94. 44 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 467, f. 1021 verso. 45 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 275-276. 46 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 682, f. 4-5 verso. 43

Toate aceste dispoziţii, adoptate atât de organele imperiale, cât şi de cele regionale, au fost generalizate în Hotărârea Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816 în privinţa comerţului Basarabiei. Acest act constituie o etapă nouă în dezvoltarea relaţiilor comerciale între Basarabia şi guberniile ruse şi în integrarea provinciei în sistemul pieţei interne ruse. Decizia din 28 noiembrie 1816 punea, însă, un şir de obstacole importului de mărfuri ruse în Basarabia, deoarece acestea erau supuse taxelor vamale conform tarifului din 1816, de parcă teritoriul nu ar fi fost în componenţa Imperiului. În plus, sumele acumulate în oficiile vamale ale Basarabiei din perceperea taxelor vamale reveneau provinciei, ceea ce va genera o tendinţă a administraţiei locale de a spori pe cât se poate această sursă de venit. Hotărârea prevedea, de asemenea, eliberarea de taxe vamale a mărfurilor produse în Basarabia şi exportate de negustorii locali în guberniile ruse47. Cât priveşte această ultimă prevedere, menţionăm că în iunie 1817 Consiliul de Miniştri a discutat propunerea înaintată de A.N. Bahmetev de a permite şi negustorilor din guberniile limitrofe cu Basara­bia să exporte liber peste Nistru mărfuri de provenienţă autohtonă fără plata taxelor vamale, aşa cum li se permitea locuitorilor din provincie48. Sprijinind activitatea comercială a negustorilor din guberniile ruse, autori­tăţile provinciale căutau să limiteze astfel sursele de venit ale negustorilor străini, în special supuşi otomani şi habsburgici, care beneficiau în Basarabia de privilegii substanţiale49. Pentru a putea exporta mărfuri din Basarabia fără plata taxelor vamale în restul imperiului, negustorii din provincie trebuiau, în conformitate cu prevederile Hotărârii din 28 noiembrie 1816, mai întâi să obţină confirmarea originii locale a produselor de la poliţia oraşului de reşedinţă, iar apoi să se prezente cu ea la Chişinău pentru a obţine de la departamentele de resort permisul de trecere a cordonului sanitaro-vamal de pe Nistru50. Ca urmare, deseori, negustorii depăşeau V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 278-279. 48 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burghezii comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 99. 49 Vezi: A. Emilciuc, Statutul negustorilor fără reşedinţă în oraşele Basarabiei şi Odesa (1812-1861). In: Tyragetia: Revista Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Seria nouă. Vol. III [XVIII], nr. 2: Istorie şi Muzeologie. Chişinău, 2009, p. 39-60. 50 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 276. 47

– 101 –

timpul prevăzut în contractele de furnizare şi erau supuşi penalităţilor. La 2 septembrie 1817, un grup de negustori din Akkerman i-a solicitat rezidentului plenipotenţiar în Basarabia A.N. Bahmetev dreptul de a transporta o cantitate considerabilă de grâu în Odesa prin Ovidiopol, doar cu certificatele comerciale eliberate de poliţia din Akkerman. A.N. Bahmetev a acceptat doleanţele negustorilor din Akkerman, şi la 19 septembrie s-a adresat guvernatorului militar de Herson, pentru ca acesta să dispună autorităţilor vamale trecerea liberă a produselor agricole din Basarabia doar cu certificatele comerciale eliberate de poliţiile orăşeneşti şi comunale51. Tot la 19 septembrie 1817, A.N. Bahmetev scria Departamentului al II-lea al guvernului regional, având ca temei plângerile negustorilor, că obligaţia de a se prezenta la Chişinău era împovărătoare pentru negustori, îndeosebi pentru cei ce locuiau în localităţi îndepărtate de centrul administrativ al provinciei52. Cu atât mai mult, că grâul şi alte cereale nu erau aduse de peste hotare, ci erau produse în Basarabia şi exportul lor peste Nistru în guberniile ruse, conform deciziilor instanţelor superioare, urma a fi scutit de taxe vamale. A.N. Bahmetev considera că negustorii locali care comercializau cereale urmau să fie susţinuţi de stat, iar exportul acestor mărfuri peste Nistru urma să fie permis doar în baza certificatelor comerciale puse la dispoziţie de poliţia orăşenească sau judeţeană de unde erau exportate cerealele53. La 25 septembrie 1817, Departamentul al II-lea a discutat propunerile lui A.N. Bahmetev în vederea adoptării unor măsuri ce ar eficientiza exportul liber în Odesa al grâului şi al altor produse cerealiere54. În acest scop, guvernul regional a decis ca cerealele să fie exportate în guberniile de peste Nistru doar în baza certificatelor comerciale eliberate de poliţia din localitatea sau judeţul de unde proveneau acestea55. Cu toate acestea, pentru ca poliţia să elibereze certificatul respectiv, negustorii urmau să-şi convingă furnizorii să depună jurământul despre originea autohtonă a cerealelor, lucru ce crea mari incomodităţi. De fapt, istoricul M.P. Muntean, care a studiat tan­genţial această problemă, menţiona că în lista măr­furilor admise pentru exportul din Basarabia în Rusia fără plata taxei vamale au fost incluse doar acele mărfuri care nu erau solicitate pe piaţa internă rusă şi erau exportate în cantităţi neînsemnate56. 53 54 55 56 51 52

ANRM. F. 2, inv. 1, d. 395, f. 32 verso-36. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 9. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 9 verso. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 10. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 10-10 verso. М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. In: Ученые записки Кишиневского университета, т. 117 (ист.), 1971, c. 273.

Din ele făceau parte produsele agricole: cerealele, crupele, seminţele de in şi cânepă, legumele şi fructele etc.; produsele zootehnice: lâna, pieile şi părul aspru neprelucrat, carnea proaspătă şi afumată, mezelu­rile, săul, laptele etc.; peştele proaspăt şi icrele; obiec­tele de meşteşugărit şi de artizanat: cazmalele, coşurile, funiile, cărbunele de lemn, cărămida, ţigla, obiectele de olărit, varul, lutul, nisipul, vasele din lemn etc. Cerealele, chiar şi fiind incluse în lista produselor admise fără plata taxelor vamale la importul în guberniile ruse, odată cu creşterea cererii la acestea în oraşul-port Odesa, inclusiv din Basarabia, pentru a fi exportate peste hotare, revin în atenţia administraţiei locale. Rezidentul plenipotenţiar în Basarabia A.N. Bahmetev, sub pretextul că încearcă să preîntâmpine eschivarea negustorilor de la plata taxelor vamale, a decis ca cerealele achiziţionate în Basarabia şi expediate de negustori prin Akkerman în Odesa să fie în continuare supuse taxei vamale de export pe loc. Astfel, la 17 aprilie 1818, A.N. Bahmetev i-a comunicat comandantului oraşului Akkerman, platz-maiorul Nedelkov, că acceptă propunerile acestuia privind permiterea încărcării vaselor venite în Akkerman din portul Odesa cu cereale în vederea expedierii în acel port pentru exportul ulterior. Rezidentul plenipotenţiar în Basarabia atenţiona să fie respectate toate măsurile necesare de precauţie, inclusiv încasarea taxelor vamale cu etichetarea mărfurilor57. La interpelarea oficialilor postului vamal din Akkerman pe această problemă, A.N. Bahmetev a insistat la 15 septembrie 1818 că este absolut obligatoriu ca mărfurile expediate pe mare la Odesa să fie supuse taxelor vamale. De taxe vamale erau scutite doar mărfurile transportate pe liman, prin Ovidiopol la Odesa, în virtutea faptului că procesul se desfăşura la vederea inspectorilor vamali58. Dar, ca urmare a solicitării venite din partea funcţionarilor postului vamal din Akkerman la 2 octombrie 1818, A.N. Bahmetev a încuviinţat ca şi exportul peste liman al cerealelor şi altor produse autohtone prin Ovidiopol la Odesa să fie transmis în evidenţa acestui post. Se urmărea astfel prevenirea transportării peste Nistru a produselor neautohtone sau a celor care trebuiau supuse taxelor vamale. Negustorii erau obligaţi, în urma acestei decizii, să prezinte certificate ce ar fi confirmat că mărfurile exportate au fost produse în Basarabia59. Decizia în cauză a lui A.N. Bahmetev era deza ANRM. F. 17, inv. 1, d. 119, f. 559. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 148. 59 ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 284. 57 58

– 102 –

probată de funcţionarii vamali din portul Odesa. La 19 noiembrie 1818, guvernatorul militar de Herson, contele A.F. Langeron, i-a solicitat lui A.N. Bahmetev să interzică funcţionarilor postului vamal din Akkerman perceperea taxelor vamale pentru cerealele expediate pe mare la Odesa. În apărarea sa, rezidentul plenipotenţiar preciza că dispoziţia sa în această privinţă era justificată prin faptul că vasele comerciale ce se încărcau în Akkerman şi ieşeau în larg scăpau vizorului autorităţilor vamale şi puteau să-şi schimbe traseul şi să transporte produsele peste hotare. A.N. Bahmetev considera supunerea taxelor vamale la Akkerman ca absolut necesară pentru a preveni contrabanda. Achitând sumele cuvenite, negustorii primeau etichete care serveau drept confirmare pentru a nu fi supuşi pentru a doua oară taxării vamale în alte porturi ruse60. Totuşi, autorităţile vamale din Odesa ignorau aceste documente şi îi obligau pe negustori să mai achite încă o dată taxele vamale, când aceştia exportau cerealele în străinătate. Acest lucru nu este de mirare, în condiţiile în care o bună parte din taxele percepute în vama portuară din Odesa reveneau administraţiei orăşeneşti61. Nici A.N. Bahmetev nu era dispus să cedeze, căci, după cum s-a menţionat anterior, şi veniturile vamale ale Basarabiei reveneau administraţiei provinciale. Din disputa respectivă aveau, însă, de suferit negustorii. Şi relaţiile comerciale ale Imperiului Rus cu statele vecine de la hotarul de sud-vest, în special cu Principatele Române, dar şi cu Imperiul Habsburgic, se realizau prin Basarabia. E necesar să menţionăm faptul că, în conformitate cu prevederile ucazului din 5 martie 1804, a fost declarată libertatea comerţului de tranzit62, ce urma să se realizeze inclusiv prin intermediul punctelor vamale de la Nistru – Movilău şi Dubăsari63. Prevederile în cauză au fost reconfirmate prin ucazurile din 4 august 180564, 2 octombrie 180865, 24 martie 181166, din 14 august 1818, precum şi de Tratatul de comerţ şi navigaţie, semnat la 27 februarie/11 martie ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 511 verso – 512. ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXII, 1812-1815, СПб., 1830, № 25247, c. 442. 62 Imperiul Rus îşi punea teritoriul la dispoziţie pentru comerţul de tranzit al Principatelor Române, al Imperiului Habsburgic şi al Prusiei, şi viceversa. 63 ПСЗРИ, собр. 1, т. XXVIII, 1804-1805. – СПб., 1830, №2 1196, c. 191-194. 64 ПСЗРИ, собр. 1, т. XXVIII, 1804-1805. – СПб., 1830, № 21864, c. 1153. 65 ПСЗРИ, собр. 1, т. XXX, 1808-1809. – СПб., 1830, № 23292, c. 595. 66 ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXI, 1810-1811. – СПб., 1830, № 24565, c. 592. 60 61

1825 între Prusia şi Rusia67. Potrivit reglementărilor, o bună parte a mărfurilor destinate tranzitului urmau să fie direcţionate prin oficiile vamale din Basarabia. Însă cordonul sanitaro-vamal dublu ce exista în provincie îngreuna la maximum procedurile vamale ce urmau să prevină abuzurile, iar termenul de recuperare a taxelor plătite în avans era prea scurt. Ca urmare, negustorii preferau să ocolească Basarabia, lipsind provincia de veniturile ce puteau rezulta din acest comerţ. Nemulţumirile negustorilor legate de dubla supunere cu taxe şi proceduri vamale au continuat să parvină pe adresa lui A.N. Bahmetev. Ca urmare, la 23 februarie 1819, rezidentul plenipotenţiar în Basarabia s-a adresat ministrului de finanţe D.A. Guriev, informându-l că negustorii din Odesa, precum ar fi Ilya Novikov, i se plâng că sunt supuşi să achite taxele vamale pentru exportul cerealelor de două ori: o dată la Akkerman la exportul din Basarabia şi a doua oară în vama din Odesa, la exportul peste hotare. Ca urmare, A.N. Bahmetev îi solicita lui D.A. Guriev ca, atunci când transportau produse agricole din Akkerman la Odesa pentru exportul ulterior peste hotare, negustorii să fie supuşi taxelor vamale doar la Akkerman68. Până la urmă, la dispoziţia lui D.A. Guriev, A.N. Bahmetev a fost nevoit să-şi anuleze, la 30 aprilie 1819, dispoziţia prin care produsele agricole exportate prin portul Akkerman la Odesa erau supuse taxelor vamale. Negustorii au fost obligaţi să ofere în schimb garanţii că mărfurile, în decurs de jumătate de an, să fie exportate prin portul Odesa, iar vameşii din Odesa trebuiau să elibereze negustorilor certificate care să confirme că mărfurile au fost exportate cu plata taxelor vamale69. În caz contrar, aceştia urmau să achite o taxă vamală de 1,5 ori mai mare decât cea ordinară. La 2 mai, şeful postului vamal Akkerman a informat duma orăşenească despre decizia în cauză70. Probabil, în contextul disputei în cauză, A.N. Bahmetev a avut o poziţie dezaprobatoare faţă de iniţiativa administraţiei oraşului Akkerman de a-şi spori veniturile din contul comerţului. Astfel, la 20 noiembrie 1818, într-o adresă către şeful poliţiei din Akkerman, acesta şi-a expus poziţia privind solicitarea Dumei orăşeneşti de a se institui o nouă taxă în vederea acumulării resurselor financiare necesare pentru amenajarea carantinei portuare din Akkerman. Indiferent dacă produsele erau exportate peste hotare direct ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXV, 1818. – СПб., 1830, № 27479, c. 449-454. 68 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596, f. 293-295. 69 ANRM. F. 17, inv. 1, d. 127, f. 88-88 verso. 70 ANRM. F. 17, inv. 1, d. 127, f. 89. 67

– 103 –

sau prin portul Odesa, negustorii urmau să achite către Administraţia Fiscală orăşenească câte 20 parale de pe fiecare chilă de grâu şi câte 10 parale la alte cereale. A.N. Bahmetev a răspuns că această problemă nu e de competenţa organelor regionale şi depinde doar de acceptul benevol al negustorilor din Akkerman71. Societatea negustorească din oraş a convenit până la urmă să achite taxele respective, cu condiţia ca şi negustorii fără reşedinţă care exportau cereale prin Akkerman să fie taxaţi. Ca urmare, şase negustori din Odesa şi Nejin au adresat lui A.N. Bahmetev o plângere în care subliniau că li se cerea să plătească taxele calculate în baza acestei decizii pentru grâul exportat prin Ovidiopol în Odesa în anul 1818. Negustorii respectivi au pretins că nu sunt obligaţi să achite astfel de taxe, însă, fiind cointeresaţi în instituirea cât mai grabnică a carantinei, au acceptat benevol să contribuie cu 500 de lei, dar i-au cerut rezidentului plenipotenţiar să dispună administraţiei din Akkerman să nu mai supună negustorii din alte oraşe la plaţi „arbitrare”. Ca urmare, la 18 ianuarie 1819, A.N. Bahmetev l-a atenţionat pe şeful de poliţie din Akkerman că decizia organelor orăşeneşti din Akkerman era una ilegală, care, în plus, afecta comerţul72. Administraţia oraşului a propus în schimb ca taxa la grâul exportat din Akkerman de negustorii din alte oraşe şi de cei străini să fie micşorată la 10 parale de la fiecare chilă. Prin dispoziţia din 8 martie 1819 A.N. Bahmetev a respins categoric aceste propuneri73. Cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, chiar şi după definitivarea celui de la Prut şi Dunăre, a fost păstrat şi în vederea asigurării securităţii sanitare a guberniilor interne ruse. Însă acest lucru avea repercusiuni majore asupra comerţului. Astfel, potrivit prevederilor dispoziţiei Consiliului de Stat din 29 martie 1819, atunci când erau semnalate cazuri epidemiologice în Basarabia, legăturile comerciale dintre malurile Nistrului urmau a fi sistate şi doar mărfurile care nu erau susceptibile de propagarea epidemiilor, precum cerealele şi sarea, puteau fi exportate, cu condiţia curăţării sacilor în care erau transportate acestea74. Totuşi, în octombrie 1819, după ce în judeţul Hotin s-a depistat ciumă, termenul de carantină pe Nistru a fost ridicat până la 42 de zile. Acest lucru a vizat şi carantina de la Ovidiopol, lucru ce, practic, a paralizat transporturile de cereale şi sare între Akkerman şi Ovidiopol75. Societatea negustorilor din Akkerman a făcut o plângere 73 74 75 71 72

ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 520 verso –521. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596, f. 84 verso –85 verso. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596, f. 375. ASRO. F. 1, inv. 214, d. 3, f. 113. ASRO. F. 1, inv. 249, d. 34, f. 6.

pe numele rezidentului plenipotenţiar. Ca urmare, la 5 mai 1820, A.N. Bahmetev a dispus Poliţiei din Akkerman să informeze negustorii din oraş că el s-a adresat şefului administraţiei speciale a oraşului Odesa, N.I. Tregubov, cu cererea de a permite trecerea fără reţineri a produselor ce nu necesitau respectarea procedurilor de carantină şi a primit confirmarea că acesta a dat dispoziţiile corespunzătoare postului de carantină de la Ovidiopol76. După adoptarea tarifului prohibitiv din 1822, măsurile protecţioniste luate de organele administraţiei provinciale a Basarabiei şi cele imperiale s-au înteţit. Astfel, studiind măsurile de precauţie propuse de noul rezident plenipotenţiar în Basarabia, generalul I.N. Inzov, Comisia privind problemele vamale şi comerciale, pentru a exclude diferite abuzuri la importul de peste hotare a vinului, a decis ca pentru vinurile străine importate în Basarabia prin vămile de la Prut şi Dunăre şi prin punctul vamal Akkerman să fie percepută nu taxa vamală tradiţională de 3% ad valorem, ci taxa vamală prohibitivă stabilită în baza Tarifului vamal normal rus din 1822, indiferent dacă vinul era destinat comercializării în Basarabia sau tranzitului prin provincie77. În plus, în conformitate cu decizia Consiliului de Miniştri din 30 octombrie 1823, rachiul de fructe (ţuica) exportat din Basarabia peste Nistru a fost supus unui acciz similar celui perceput de la fabricanţii de rachiu din Novorosia, adică 6 ruble de la fiecare vadră. Mai mult decât atât, la propunerea ministrului de finanţe din 21 ianuarie 1824, importul rachiului din Basarabia în Rusia urma să fie permis doar prin două puncte vamale – Dubăsari şi Movilău, din motiv că doar aceste oficii vamale erau asigurate cu funcţionari şi utilaje necesare pentru controlul cantităţii şi calităţii rachiului78. Măsurile luate de guvernul rus creau obstacole importante exportului mărfurilor din Basarabia în guberniile ruse. Ca urmare, negustorii erau nevoiţi să se adreseze cu diferite plângeri administraţiei provinciale, pentru soluţionarea situaţiilor dificile în care se pomeneau în realizarea tranzacţiilor externe. De exemplu, la 21 iulie 1824, guvernatorul civil a înaintat spre examinarea guvernului provincial cererea fabricantului de postav Şens, care se plângea de dificultăţile ANRM. F. 2, inv. 1, d. 677, f. 81 verso. V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 104. 78 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 108. 76 77

– 104 –

pe care le întâmpina la exportul lânii cumpărate din Chişinău la Moscova. Poliţia orăşenească şi procurorii de ţinut nu permiteau exportul lânii, cerând ca locuitorii de la care furnizorul a cumpărat lâna să fie supuşi jurământului prin care ar fi confirmat că lâna era de producţie autohtonă. Această măsură nu putea fi aplicată în practică, deoarece, de regulă, intermediarii achiziţionau lâna de la locuitorii mai multor sate şi cătune. Întârzierile cauzate astfel i-ar fi provocat mari pierderi, deoarece lâna nu putea fi transportată la timp către fabricile din Moscova79. La 23 iulie 1824, guvernul regional a primit o nouă cerere similară, de data aceasta din partea negustorului grec Gheorghi Popandopolo, care, la fel, se plângea de greutăţile pe care le întâmpina în exportul lânii la fabricile de postav din Moscova80. Ca urmare a multiplelor plângeri pe care le recepţionau organele administraţiei provinciale, la 3 decembrie 1824, procurorul regional al Basarabiei i-a prezentat contelui M.S. Voronţov, guvernator general al Novorosiei şi rezident plenipotenţiar în Basarabia din 19 mai 1823, un raport în care scria că locuitorii provinciei întâmpinau multiple greutăţi în exportul produselor proprii peste Nistru, deoarece, în afară de certificatul eliberat de poliţie, negustorii urmau să mai obţină încă un certificat – eliberat de guvernul regional. Fiind nevoiţi să ajungă la Chişinău, pierdeau mult timp, suportau cheltuieli ce se ridicau şi până la jumătate din preţul mărfii. Aceste proceduri urmau a fi respectate şi de negustorii din alte gubernii ale Rusiei, care încercau să achiziţioneze din Basarabia mărfuri pentru a le exporta peste Nistru81. M.S. Voronţov s-a arătat de acord că după introducerea tarifului vamal din 1822 nu mai era necesar de a impune regulile comercial-vamale care existau în Basarabia cât timp a existat taxa denumită vamă (de 3% ad valorem)82. Cu toate acestea, soluţionarea problemei în cauză nu a survenit Adoptarea la 17 februarie 1825 a unui nou Regulamentul privind comerţul Basarabiei nu a dus la soluţionarea în întregime a problemei izolării comercial-vamale a Basarabiei. În primul rând, locuitorii provinciei nu au primit dreptul de a exporta mărfuri în Rusia, deoarece de dreptul comerţului pe întreg teritoriul Imperiului beneficiau, conform reformei din 1824 a ghildelor, doar negustorii de ghilda întâi şi cei de ghilda a doua, pe când în Basarabia sistemul 81 82 79 80

ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 19-19 verso. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 20. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27-27 verso. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27 verso.

de ghildă încă nu fusese introdus. Regulamentul a lovit destul de puternic în exportul din Basarabia în Rusia a vinului şi sării83, mărfuri destul de solicitate pe piaţa inter­nă rusă. Spre exemplu, exportul sării prin punctele va­male ale districtului Odesa (Maiaki, Parcani, Ovidiopol, Nikolaev şi Herson) s-a redus de la 1 670 345 pu­duri în 1824 la 1 011 432 puduri în 182884. Nemulţumirile şi protestul negustorilor au determinat autorităţile imperiale să facă unele cedări. Astfel, în Regulament s-a prevăzut ca cerealele din Basarabia să fie importate în Imperiul Rus nu doar fără plata taxelor vamale, ci şi fără prezentarea certificatelor comerciale85. Greutăţile create de statutul comercial-vamal special al Basarabiei au întârziat integrarea provinciei în sistemul comerţului intern şi extern al Imperiului Rus, dar nici nu au permis provinciei să-şi dezvolte un sistem comercial propriu. Lichidarea totală a acelei izolări comercial-vamale în care s-a pomenit Basarabiei după anexarea sa la Imperiul Rus a fost posibilă doar odată cu adoptarea, la 26 septembrie 1830, a Regulamentului privind transferarea cordonului vamal de la Nistru86 spre hotarul de vest al Basarabiei87. Odată cu suprimarea cordonului vamal de la Nistru, centrele comerciale ale Basarabiei s-au apropiat de portul Odesa pentru a-şi deservi necesităţile de desfacere a mărfurilor88, chiar dacă provincia avea propriile porturi comerciale, care puteau pe deplin să servească acestui scop. Această situaţie, cu siguranţă a reprezentat o consecinţă a acelei izolări comercial-vamale, create atât sistemic, cât şi conjunctural, care a dus la ruperea provinciei de pieţele ei externe tradiţionale, la pauperizarea negustorilor autohtoni şi la substituirea lor cu negustori parveniţi din guberniile interne ruse. Acest lucru convenea de minune organelor imperiale, deoarece le oferea sprijinul social atât de necesar într-un teritoriu anexat recent. Vezi: A. Emilciuc, Comerţul cu sare în Basarabia în contextul includerii provinciei în sistemul economic al Imperiului Rus (1812-1850). In: Tyragetia, serie nouă, vol. V [XX], nr. 2, Istorie. Muzeologie, Chişinău, 2011, p. 55-70. 84 ANRM. F. 134, inv. 3, d. 10, f. 3. 85 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 126. 86 Cordonul sanitar de pe Nistru a fost transferat pe Prut şi Dunăre abia la sfârşitul anului 1832, iar suprimarea lui a fost realizată abia în anul 1846. 87 V. Tomuleţ, Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în perioada 1812-1830. În: Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar VI-VII. Chişinău, 1998, p. 212. 88 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002, p. 222. 83

– 105 –

Ca urmare, putem afirma că, după anexarea la Imperiul Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru, denumit ulterior impropriu Basarabia, prin Pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, autorităţile imperiale au manifestat un interes viu pentru includerea provinciei în sistemul pieţei interne ruse. Totuşi, aceste intenţii au fost supuse mai multor interese neeconomice, în special în contextul militar în care era conceput teritoriul nou-anexat. Efectul negativ pe care l-a avut războiul ruso-turc din 1806-1812 asupra Basarabiei, precum şi dislocarea aici a armatelor ruseşti după 1812

au determinat adoptarea la nivelul organelor regionale a numeroase restricţii asupra exportului cerealelor şi vitelor, cele mai solicitate mărfuri pe piaţa externă, în vederea asigurării alimentare a populaţiei, dar, mai ales, a militarilor. În plus, provincia avea de suferit din motiv că chiar dacă a fost inclusă politic în hotarele Imperiului, ea a continuat pentru o perioadă îndelungată să fie supusă unor măsuri protecţioniste în ce priveşte exportul în guberniile ruse a unor mărfuri extrem de solicitate precum sarea, vinul, rachiul ş.a.

SUMMARY COMMERCIAL AND CUSTOMS ISOLATION OF BESSARABIA AFTER ITS ANNEXATION TO RUSSIAN EMPIRE (1812-1830) In Soviet historiography the annexation of Bessarabia to the Russian Empire was appreciated as a catalyst for development of trade, social and production relations in the territory between the Prut and Nistru Rivers. However, an unbiased review of archival sources reflecting actions taken by the Russian government in the newly annexed region raises questions about the true aims pursued by it, besides the declarative ones to contribute to the prosperity of the province and the local population. In this article we intend to analyze more closely these measures in domain of trade and customs, taken by the Russian government in Bessarabia after its annexation to the Russian Empire, to determine the methods by which the inclusion of the province into the Russian domestic and foreign trade was realized, and to appreciate the real goals pursued by the imperial decision makers. Based on archival sources the article shows that despite the measures taken to encourage trade in the newly annexed province, there were numerous prohibitive decisions, which targeted the main export items such as cereals and cattle. Prohibitions on grain export, decided at the level of central and local organs of power, substantially prejudiced the provincial merchants, and created obstacles to penetration of the commercial capital from abroad. Because the interdictions were affecting trade seriously, there was a general dissatisfaction among the merchants, especially due to the fact that in Bessarabia the trade practice remained in the addressed period the right of all the inhabitants of the province and even foreigners,

without any discrimination, based on the same principles that existed until 1812. A first attempt to regulate the commercial relations of Bessarabia was made by the Regulation of November 28, 1816. This, however, failed to resolve multiple issues generated by the trade and customs isolation of Bessarabia after its annexation to the Russian Empire. The Regulation created a number of obstacles to imports of Russian goods in Bessarabia, because they were subject to duties under the tariff of 1816, as if Bessarabia was a foreign state. In addition, in order to export from Bessarabia to the rest of the Empire duty-free admitted goods, the merchants of the province firstly had to obtain a confirmation of local origin of products from the police department of the city of residence, and then to present with it to Chisinau to obtain from competent bodies the permission of crossing the Nistru customs and sanitary cordon. Moreover, historians that have previously investigated the problem (M. Muntean, V. Tomuleţ) concluded that the list of allowed merchandise for exportation from Bessarabia to Russia without the payment of customs duties included only those goods that were not requested in Russian domestic market and were exported in minor amounts. Edifying in this sense is the case of grains, which export to Ukrainian gubernias, apparently, didn’t make any sense and thus were included in the list of duty-free allowed goods. However, problems faced by local merchants in exportation through the ports of the province, and a growing interest for grains from the merchants of

– 106 –

Odessa, under high demand on foreign markets, have caused a substantial increase in their transportation over Nistru. In response the regional government immediately adopted measures to countervail this phenomenon. Thus grains transported from Bessarabia to Odessa via Akkerman and other local ports were imposed to payment of full customs duties, to which the merchants were again imposed when they exported the merchandise abroad from Odessa. Also, grain and salt, were subjected to excessive sanitary procedures of up to 42 days, although according to legal provisions the duration of cleaning goods that were not likely to spread the plague, including these ones, was one day, as they needed only the change of sacks. Moreover, in some cases, when epidemiological situations were registered in Bessarabia, the commercial connections between the banks of the Nistru river were completely ceased, making the merchants not being able to comply with the contract terms. Due to numerous complaints merchants addressed to decision makers in St. Petersburg, these abuses have been eliminated, but only when external market demand for cereals has declined substantially. After adoption of prohibitive tariff of 1822, protectionist measures taken by the Imperial and provincial administrative bodies of Bessarabia have escalated. Measures taken by the Russian government created important obstacles to importation of foreign goods to Bessarabia. Even though the traditional 3% ad valorem custom tax on importation of foreign goods was abolished, the province still didn’t get a broader access to the internal Russian market. On February 17, 1825, a new Regulation on trade in Bessarabia was adopted, which still, did not fully liquidated customs and commercial isolation of Bessarabia. The Regulation pretty strong affected the export of wine and salt from Bessarabia to Russia, highly required goods in Ukrainian gubernias. In addition, inhabitants of Bessarabia still didn’t receive the right to export goods to Russia without intermediaries, because according to the law, only merchants of guild first and second could trade throughout the Empire, and in province the guild reform wasn’t implemented. Difficulties created by the special trade and customs status of Bessarabia delayed the integration of province into the system of internal and external trade of the Russian Empire, but neither had it allowed the province to develop its own trading system. The liquidation of customs and commercial isolation in which Bessarabia found itself after the annexation

to the Russian Empire, was possible only with the adoption on 26 September 1830 of the Regulation regarding the transfer of the Nistru customs and sanitary cordon to the western boundaries of Bessarabia. With the suppression of Nistru customs cordon, Bessarabia’s commercial centers got closer to the port of Odessa, in order to serve its needs of export of goods, even though the province had its own commercial ports, which could fully serve for this purpose. This certainly was a consequence of that commercial and customs isolation, which was created systemically and conjecturally after 1812, and resulted in tearing of the province from its traditional foreign markets, impoverishment of local merchants, and their substitution with Russian merchants coming from internal gubernias. This perfectly suited the imperial authorities because it gave them the much needed social support in the newly annexed territory. In conclusion we can say that after the annexation of the territory between the Prut and Nistru to the Russian Empire, later called inappropriate Bessarabia, by the Peace of Bucharest on 16/28 May 1812, the imperial authorities had expressed a desire for inclusion of the province into the system of Russian domestic market. However, these intentions have been subject to several non-economic interests, particularly in the military context in which the newly annexed territory was perceived. The negative effect the Russo-Turkish war of 1806-1812 had on Bessarabia and deployment of Russian troops here after 1812 led to the adoption by provincial bodies of many restrictions on grain exports, the merchandise required mostly on foreign markets, in order to ensure the supply needed for the alimentation of population, but especially of the military troops. In addition, the province had suffered because even though it was politically included into the boundaries of the Empire, it continued for an extended period to be subject of protectionist measures regarding the export to Russian gubernias of such well-merchandised goods as salt and alcoholic beverages. To sum up, the commercial and custom isolation of Bessarabia after its annexation to the Russian Empire was determined by several obstacles resulted from local and central authorities decisions: 1) The importation duty was left 3% for a decade, but the goods prohibited by Russian Normal Tariff weren’t allowed; 2) Sanitary cordons on both borders of the province existed and officials often decided maximum quarantine time even for non-suspicious goods;

– 107 –

3) Merchants were frequently obliged to pay the custom taxes repeatedly because of the double customs cordon; 4) Military authorities were frequently prohibiting the exportation of goods needed for the army dislocated in the province, which were also the most requested on external markets; 5) Local merchants could not practice commerce over the Nistru river, because they weren’t stratified in guilds, and didn’t have the right, as Russian merchants had; 6) Local ports didn’t receive the full commercial rights, and only one from four was decided to have quarantine and full custom office;

7) For several years imperial authorities could not decide which port should be the one, and their decision shifted from Reni to Ismail and then back to Reni, and again to Ismail; 8) Particular merchandises (such as salt and wines) were subject to protectionist restrictions from imperial government when imported to internal gubernias; 9) Merchants were obliged to get several documents from local and regional authorities in order to carry their merchandise over the Nistru river, obligation which was time-wasting, often making merchants not be able to respect contract terms and thus suffering penalties.

– 108 –

СOLONIZĂRILE BULGARILOR ÎN BASARABIA CA REZULTAT AL TRATATULUI DE PACE DE LA BUCUREŞTI Ivan DUMINICA

În acest an – 2012 – se împlinesc 200 de ani de când a fost semnată Pacea de la Bucureşti, în urma căreia partea de est a Principatului Moldovei a fost anexată de Imperiul Rus. Acest fapt a cauzat pătrunderea şi stabilirea liberă a emigranţilor transdanubieni pe aceste teritorii. De aici încolo, anul 1812 va fi decisiv şi pentru coloniştii de peste Dunăre. Studierea imigrării şi stabilirii bulgarilor în Basarabia ne oferă posibilitatea să vedem cum şi pe ce căi s-au produs modificările etnodemografice pe teritoriul prutonistrean. Aşadar, teritoriul Basarabiei, pe parcursul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, poate fi definit ca o zonă de contacte interetnice, care, în dezvoltarea sa istorică, a fost legată de evenimente asociate cu schimbări fundamentale în structura etnică a populaţiei din această zonă. Modificări semnificative au avut loc nu numai după trecerea Principatelor Române sub suzeranitatea Imperiului Otoman în sec. al XV-lea, dar şi după războiul ruso-turc din anii 1806-1812, care a stabilit graniţa dintre Rusia şi Imperiul Otoman pe râul Prut. Aceasta a cauzat creşterea migraţiei în Basarabia, mai ales în partea ei sudică, care, în literatura istorică, este numită Bugeac1. Migrarea bulga Bugeacul – o regiune de stepă în sudul Basarabiei. Denumirea iniţială a acestei regiuni a fost „Stepa getică”, iar în sec. XIII-XIV apare denumirea de Caravlahia, în sec. XVI – Basarabia şi în următorul veac – o parte din teritoriul ocupat de nogai va primi denumirea Bugeac. În opinia lui D. Cantemir, denumirea regiunii provine din limba tătară şi înseamnă unghi, şi se numeşte astfel pentru că pământul dintre Nistru şi Dunăre deasupra Mării Negre se întinde de-a lungul şi formează un unghi ascuţit (D. Cantemir. Descrierea Moldovei. Chişinău: Literatura artistică. 1988, p. 30). Ca răsplată pentru participarea tătarilor la campania sultanului otoman Baiazid II din 1484 pentru cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, hanul din Crimeea, Mengli Ghirai, a primit „venitul de la unele locuri care aparţineau voievodatului Moldovei” (И.Г. Киртоагэ. Юг Днестровско-Прутского междуречья под османским владычеством (1484-1595 гг.). Кишинев: Штиинца, 1992, р. 15-18). În sec. XVI, din cauza foametei pricinuite de secetă, în această regiune, de pe Volga prin Crimeea pătrund nogaii. Pentru a-i distinge printre alte grupuri turanice, ei au fost numiţi de către autorităţile locale tătari bugeceni. Potrivit contemporanilor, cei din Bugeac sunt „independenţi şi nu se supun nici hanului, nici sultanului” (В. Ляскоронский. Гийом Левассер де Боплан и его историко-географические труды относительно Южной России. Киев. 1901, р. 24). Conduşi de Cantemir Mârza, ei îşi jefuiau vecinii.

1

rilor la nord de Dunăre a fost cauzată, în primul rând, de motive politice: Bulgaria, cinci secole, a fost sub dominaţie otomană, fapt ce s-a manifestat şi printro politica de deznaţionalizare pe teritoriile bulgare. Bulgarilor li s-a interzis să vorbească propria limbă şi să împărtăşească religia creştină2. În al doilea rând, din cauza frământărilor feudale din Bulgaria de Nord suferea populaţia autohtonă, care a fost supusă jafurilor şi terorii ienicerilor3. Motivele economice În a doua jumătate a sec. XVII, aici s-a stabilit un nou val de nogai, conduşi de neamul mârzac Orumbet oglu. În 1673, după participarea în războiul turco-polon, mulţi tătari şi nogai au rămas în Bugeac. Autorităţile otomane au stabilit hotarul dintre moldoveni şi tătari pe Valul lui Traian de Sus şi pe râul Ialpug. Teritoriul se afla sub supravegherea beilerbeiului de Silistra, Halil-Paşa. De aici încolo, Bugeacul va obţine statut de teritoriu separat de Ţara Moldovei. După semnarea Păcii de la Bucureşti, la 16/ 18 mai 1812, Bugeacul devine parte componentă a Imperiului Rus. În această regiune au trăit turci şi nogai. Autorităţile imperiale ruseşti au evacuat populaţia tătară în număr de 30.000 de oameni şi o parte din cea autohtonă în Dobrogea şi Crimeea. Acest teritoriu a fost lăsat pustiu. Despre acest fapt menţionează şi unele surse: „În 1812, populaţia rurală a fost constituită din locuitori autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari, cu excepţia Bugeacului, care era pustiu după evacuarea tătarilor bugeceni” (Сумароков П. Путешествие по всему Крыму и Бессарабии в 1799 году с историческим и топографическим описанием всех мест. Москва: Унив. тип. Ридигера, 1800, p. 23; Н.А. Мурзакевич. Поездка в Крым в 1836 году // Журнал Министерства народного просвещения. CПб. Кн. 13. 1837, p. 625-691; Памятная книжка Бессарабской области на 1862 год. Кишинев. 1862, р. 151; А.У. О заселении Крыма новыми поселенцами // Русский вестник. СПб. 1866. № 5, p. 256-269). 2 Н.С. Державин. Болгарскiя колонiи въ Россiи (Таврическая, Херсонская и Бессарабская губернiи). Матерiалы по славянской этнографiи // Сборникъ за народни умотворения и народописъ. София: Държавна печатница. 1914. Кн. XXIX, p. 10. 3 Credem că acest factor este unul dintre principalii, pentru că slăbirea internă a Imperiului Otoman încă din ultimele decenii ale sec. XVII s-a transformat, la sfârşitul sec. XVIII, într-o adevărată criză acută. În istoriografia bulgară, această perioadă este numită „timpul cârdjaliilor” sau „timpul răzmeriţelor”. Perioada anarhiei feudale ce a durat un sfert de veac şi-a lăsat adânc amprenta în amintirea bulgarilor care au suportat calamităţile ei. Pierderea din partea puterii centrale a controlului asupra proprietăţii agrare şi a finanţelor se soldează cu dezorganizarea armatei de spahii. Ieniceratul îşi pierde caracterul său de corp militar şi se transformă în cete neorganizate, numite cârdjalii. Majoritatea ogeacliilor, devenind un

– 109 –

constau în faptul că bulgarii căutau pământuri noi unde puteau să înfiinţeze colonii agricole. În acelaşi context, trebuie de menţionat că războaiele ruso-turce au influenţat semnificativ exodul masiv al bulgarilor. Ultimii se temeau de răzbunarea turcilor, din cauza că populaţia locală mereu a susţinut armata ţaristă, pe care o considera drept eliberatoare4. Acest proces a fost benefic pentru curtea ţaristă, deoarece bulgarii imigrau cu inventarul, averile şi animalele proprii. Autorităţile ruse îi ademeneau prin promisiunea că le vor acorda anumite privilegii care le vor favoriza prosperarea5. Aceste motive i-au determinat pe mulţi element parazitar al oraşelor, îşi cumpără ferme şi fac comerţ, fapt ce a dus la creşterea puterii aianilor locali, ca, de exemplu, Osman Pazvantoglu şi Trăşteniclioglu, iar în consecinţă, la descentralizarea şi decăderea puterii politice. Văzând slăbiciunea puterii centrale, ei abuzau de puterea lor, fără a apăra populaţia asuprită de tâlhari. Cârdjalii au fost folosiţi de aiani ca angajaţi cu plată, care trebuiau să se lupte cu formaţiunile militare ale altor aiani din regiune. Tot ei trebuiau să strângă de la populaţia locală impozite către conducătorul regiunii. Tatargic Abdulia, în memoriul său către Selim al III-lea, scria: „Poporul geme sub greutatea impozitelor. Oamenii muncesc şi zi şi noapte împreună cu copiii lor flămânzi şi desculţi şi toate acestea numai pentru a putea plăti dările. Şi totuşi nu reuşesc să le plătească, deoarece pentru aceasta nu este de ajuns puterea omenească. Poporul este nevoit, vrând nevrând, să-şi părăsească casele şi pământurile natale; multe localităţi au rămas pustii şi cu desăvârşire golite de locuitori. Mulţi au plecat peste hotare. Dacă lucrurile vor continua aşa, imperiul va pieri...”. (А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи и Новороссiйскомъ крае. Статистическiй очеркъ А. Скальковскаго. Въ Типографiи Т. Неймана и Ко. Одесса, 1848, p. 6-7; М. Теофилова. Бунтът на Пазвантоглу и неговото значение. София. 1932, p. 7-12; П. Атанасов. Преселения на българите след падане на Второто Българско царство до 1856 год // Отец Паисий. София. 1937. Год. Х. Кн. 10, p. 386-494; В. Мутафчиева. Кърджелийско време. София: Наука и изкуство. 1977, p. 345; А.Ф. Миллер. Мустафа паша Байрактар. Оттоманская империя в начале XIX в. Москва-Ленинград. 1947, р. 87.). 4 I.I. Nistor, Aşezările bulgare şi găgăuţe din Basarabia. In: Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice. Seria III, tomul XXVI, meni.13. Bucureşti: Imprimeria naţională. 1944, p. 11-12. 5 Н.И. Казаков Из истории русско-болгарских связей в период войны с Турцией (1806-1812) // Вопросы истории. Москва. 1955. № 6, p. 42- 55; В.Д. Конобеев. Русско-болгарские отношения в 1806-1812 гг. // Из истории русско-болгарских отношений. Москва, 1958, p. 194-291; В.П. Грачев. Към въпроса за преселването на българи в Русия в началото на XIX в. (1800 -1806 гг.) // Българското Възраждане и Русия. София, 1981, p. 264-287; Ст. Дойнов. Руско-турските войни (1768-1856) в политическата съдба на българския народ // Военоисторически сборник. София. 1981. Г. 50. Кн. 2, p. 13-28; И. Грек, Н. Червенков. Българите от Украйна и Молдова. Минало и настояще. София: Издательска къща: «Христо Ботев». 1993, p.

bulgari să-şi părăsească propriile sate şi să se stabilească pe pământurile de la nord de Dunăre, inclusiv în Principatul Moldovei. Până la semnarea Păcii de la Bucureşti, bulgarii deja sunt indicaţi şi în Basarabia. Aşa, în 1803, în Condica liuzilor sunt indicaţi sârbi care au trăit în ţinuturile Codru, Greceni şi Orhei6. Aici trebuie de menţionat că, în documentele din această perioadă, imigranţii bulgari din oraşele Plovdiv, Panagiurişte, Stara Zagora şi Kazanlâc au fost înscrişi cu etnonimul „sârb”7. Probabil, aflându-se sub suzeranitatea Imperiului Otoman, domnitorii Ţării Moldovei au vrut să evite problemele cu Constantinopolul referitoare la acordarea exilului pentru bulgari, care susţineau deschis armata rusă în timpul războaielor ruso-turce. Unii lingvişti explică acest fenomen prin faptul că „într-o epocă nu prea îndepărtată, românii au cunoscut la sud de Dunăre o singură populaţie slavă, pe care o numeau sârbi, indiferent de adevărata ei origine etnică”8. Alţii cred că vameşii din Principate nu înţelegeau limba nou-veniţilor şi credeau că ea seamănă cu cea sârbă. Aici trebuie de adăugat că îmbrăcămintea şi a unora şi a altora era asemănătoare9. Explicaţia cu vameşii este cu atât mai convingătoare, cu cât anume ei trebuiau să audă mai multe despre poporul sârb, care, în acea perioadă, sub conducerea lui Caragheorghe, s-a revoltat împotriva jugului otoman, fapt ce a generat represiuni din partea otomanilor, iar ca rezultat – un exod masiv al populaţiei locale în afara graniţelor Imperiului10. Drept consecinţă, datele



6



7



8



9



10

– 110 –

18; И. Думиника. Переселение балканских народов в Бессарабию в первой половине XIX в. в русской и румынской историографии. In: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Lucrări studenţeşti”. Ştiinţe socioumaniste. Chişinău: CEP USM, 2010, p. 66-70; I. Duminica. Romanian Historiography of the Emigration of the Bulgarians in Bessarabia at the Beginning of the XIX Century. In: Ethno-confessional realities in the Romanian area: historical perspectives (XVIII-XX centuries). Oradea: Iers, 2011, p. 259-275; I. Duminica. Aşezămintele domnitorilor Ţării Moldovei pentru imigranţii bulgari între anii 1790-1810. In: Conferinţa Ştiinţifică: „Politici europene de cercetare şi inovare: cooperare, idei, oameni şi capacităţi”. Ştiinţe umanistice şi sociale. Chişinău: CEP USM, 2011, p. 26-27. Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor. (Publicate de T. Cordescu), Iaşi, 1886, vol. VIII, p. 253, 255, 281. И. Дундаров, В. Пелин. Грамотите на молдовските князе за приемането и настаняването на българи в Молдова през 1790-1810 г. Ямбол: Изд. Къща «Жельо Учков». 2005, p. 19. I. Iorgu. Toponimia românească. Bucureşti: Editura Academiei, 1963, p. 200. P. Constantinescu-Iaşi. Studii istorice româno-bulgare. Bucureşti: Editura Academiei RPR. 1956, p. 10. И. Думиника. Русская, молдавская и румынская

statistice din această perioadă nu sunt precise, ceea ce îngreunează stabilirea numărului exact al bulgarilor în spaţiul românesc. Trebuie de menţionat că, în această perioadă, imigrările bulgarilor la nord de Dunăre aveau un caracter spontan şi nu au fost organizate de guvernul rus, care era antrenat în războiul cu otomanii. O dovadă în acest sens este scrisoarea din 1810 a generalului Armatei Dunărene, S. Tucikov, în care el observă că „bulgarii nu au fost impuşi de nimeni să imigreze în Rusia, iar cauza este nu doar faptul că ei căutau libertate şi pământ, dar şi dorinţa de a lupta împreună împotriva duşmanului comun”11. Potrivit recensământului efectuat în octombrie 1811 de către Divanul Moldovei pentru a calcula veniturile vistieriei, aici au fost stabiliţi 2.487 de bejenari de peste Dunăre, din care 1.008 familii au fost ale moldovenilor din Dobrogea12. La 9 mai 1812, comandantul suprem al Armatei Dunărene, M.I. Kutuzov, în scrisoarea trimisă lui V.I. Krasno-Milaşevici, menţiona că în Basarabia locuiesc 2.700 de familii de imigranţi transdanubieni13. La 14 mai 1812, marele vistiernic din Principatul Moldovei, Iordache Ruset-Roznovanu, i-a scris preşedintelui Divanurilor Moldovei şi Valahiei, V.I. Krasno-Milaşevici, că în ţinuturile Bender, Tomarovo şi Ismail se aflau 4.000 de familii de sârbi14. În total, în Ţările Române, în anul 1812 au fost stabiliţi între 87.80015 şi 90.00016 de bulgari,



11



12



13



14



15



16

историография к вопросу о переселении сербов на территорию Бессарабии в начале XIX в. In: Молодежь и наука: Реальность и будущее. Материалы III Международной научно-практической конференции. 2010. Т. III. История. Политология. Психология. Философия. Невинномысск. 2010, p. 53-55; I. Duminica. Sârbii în Basarabia la începutul sec. al XIX. In: Сonferinţa studenţească de totalizare a activităţii ştiinţifice. 15 martie 2010. Chişinău: CEP USM, 2010, p. 13. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare - ANRM), Fond. 1, inventarul, 1, dosarul 2393, filă 270-271. L. Воga. Populaţia Basarabiei (etnografie şi statistică). Extras din „Monografia Basarabiei”, Chişinău: Tip. ”Cartea Românească”. 1926, p. 18. История Молдавии. Документы и материалы. Т. II. Устройство задунайских переселенцев в Бессарабии и деятельность А.П. Юшневского. Сборник документов. Кишинев: Государственное издательство Молдавии, 1957, p. 50. T. Bulat. O statistică a Moldovei din 1809. In: Arhivele Basarabiei. Chişinău. 1929, № 1, р. 67. И.И. Мещерюк. Первое массовое переселение болгар и гагаузов в Бессарабию в начале XIX в. In: Известия Молдавского филиала Академии наук СССР. Ученные записки. Институт истории, языка и литературы. Кишинев, № 3-4(11-12), 1950, p. 93. Ст. Дойнов. Българите в Украйна и Молдова през Възраждането (1751-1878). София: Академично издателство „Марин Дринов”. 2005, p. 82.

sau 20.000 de familii17, din care 10.900 au fost cei din Basarabia18. După războiul ruso-turc din anii 1806-1812 dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la Bucureşti s-a încheiat pace. În urma semnării Tratatului de pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812)19, Imperiul Rus anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei. Conform articolului IV al Păcii de la Bucureşti, timp de 18 luni, populaţia creştină care a trăit în dreapta Prutului avea dreptul să se transfere în partea lui stângă20. Autorităţile ţariste, prin ofiţerii lor din Principatele Române, duceau o propagandă intensă pentru a stimula migrarea în Basarabia a imigranţilor transdanubieni. Un exemplu în acest sens este cazul locotenentului major D. Vatichioti, care a venit cu o propunere similară către 3.000 familii de bulgari de pe teritoriul judeţului Călăraşi, din Ţara Românească21. Promisiunile ofiţerilor şi încrederea în „fraţii slavi” au dus la strămutarea masivă a bulgarilor în Basarabia. Imperiului Rus i-a căzut la îndemână Bugeacul pustiu din Basarabia, favorabil pentru a-l popula cu reprezentanţi ai altor etnii decât cea autohtonă. Nu întâmplător, în iulie 1812, comandantul suprem al Armatei Dunărene, admiralul P. Ciceagov, în instrucţiunea către guvernatorul civil al Basarabiei, S. Sturza, scria: „Trebuie să oferim locuitorilor ţinutului posibilitatea să simtă beneficiile guvernării noastre, astfel să atragem atenţia popoarelor vecine către oblastea dată”22. La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar. Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, precum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat”. Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, precum şi cei ce ar veni să se stabi Ст. Романски. Българит въ Влашко и Молдова. Документи. София: Държавна печатница. 1930, p. 109-110; История Молдавии. Документы..., p. 40; C. Velichi. Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 In: Romanoslavica. Bucureşti, VIII, 1963, р. 27. 18 И.И. Мещерюк. Первое массовое переселение..., p. 82. 19 Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, publicate de D.A. Sturdza şi C. Golescu-Vartic, vol. I. Bucureşti, 1888, p. 297-298. 20 История Молдавии. Документы…, р. 18-19. 21 Ibidem, p. 70. 22 Чтения в Обществе истории и древностей российских. 1875, кн. 1, p. 145. 17

– 111 –

lească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar”23. La 14 octombrie 1812, guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, în raportul său, atestă că în Basarabia sunt stabilite 2.700 familii de bulgari24. La 21 august 1813, împăratul Alexandru I i-a dat indicaţii lui S. Sturza să profite de dorinţa moldovenilor, grecilor, bulgarilor şi sârbilor de a se stabili cu traiul în Basarabia. El trebuia să contribuie la mărirea populaţiei Basarabiei, utilizând articolele Tratatului de la Bucureşti, mai ales că „bulgarii, moldovenii şi sârbii îşi caută o patrie, pe care trebuie să le-o propunem aici”25. La 26 septembrie 1813, guvernatorul Basarabiei, general-maiorul I. Hartingh, îi scria cneazului A.B. Kurakin că Alexandru Pini, care era consul rus la Iaşi, i-a comunicat că la el au început să vină bulgarii cu tot cu familii şi averi, care, emigrând din locurile natale, doresc să locuiască în Basarabia26. Tot aici el scria că consulul speră că imigrarea bulgarilor în Basarabia va continua şi cere guvernatorului ca el, cu scopul de a le acorda ajutor, să dispună străjilor de la hotar să permită trecerea bulgarilor în Basarabia cu paşapoarte eliberate de el. Cererea a fost aprobată, pentru că I. Hartingh i-a ordonat consulului rus să-i înştiinţeze pe refugiaţii de peste Dunăre că pot să treacă în Basarabia prin vama Sculeni27. Stabilindu-se în Basarabia, imigranţii transdanubieni nu se bucurau de o atenţie deosebită din partea autorităţilor locale, ceea ce se explică prin faptul că, în ţinuturile basarabene, ispravnicii ţarişti „conduceau bazându-se pe obiceiurile lor, care urmăreau îmbogăţirea proprie”28. Bulgarii nu au beneficiat de privile A. Crihan. Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti. In: Basarabia, Chişinău, 1991, №. 11, p. 115. 24 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 10, f. 23v. 25 И.И. Мещерюк. Первое массовое переселение..., p. 98. 26 ANRM. F. 5, inv. 1, d. 1, f. 926. 27 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 75, ff. 3-10; П. Куницкий. Краткое статистическое описание Заднестровской области, присоединенной к России по мирному трактату, заключенному с Портою Оттоманскою в Бухаресте 1812 г. СПб. 1813, р. 25. 28 Cu scopul de a atrage în Rusia cât mai mulţi colonişti, M.I. Kutuzov, la 26 aprilie 1811, a dat publicităţii o adresare specială către locuitorii creştini care se mutau de pe malul drept pe malul stâng al Dunării, în care celor din urmă li se promitea: scutirea de impozite şi prestaţii pe un termen de 3 ani, înzestrarea cu pământ în locurile de trai pe care şi le vor alege, să creeze o comunitate separată a coloniştilor, independentă de Divanurile Principatelor Moldovei şi Munteniei, şi ispravnici. Ca rezultat, în 1812, în Basarabia au venit 25 de mii de bulgari, faţă de 4 mii câţi erau aici în 1809 (ANRM. F. 2, inv.1, d. 372, f. 10-11; ANRM. F. 1, inv. 1, d. 57, f. 329; Н. Дубровин. Сборник исторических материалов, извлеченных из архива собственной Eго императорского величества канцелярии. Выпуск 7. СПб. 1895, р. 300). 23

giile pe care le promitea încă la 26 aprilie 1811 comandantul suprem al Armatei Dunărene, M.I. Kutuzov29. Situaţia s-a agravat şi prin aceea că S. Sturza, în raportul său către împăratul Alexandru I, sublinia că conducerea tuturor ţinuturilor basarabene se va efectua conform „legilor şi obiceiurilor locale”30. Reieşind din aceasta, bulgarii care pretindeau la un statut special, altul decât cel al populaţiei autohtone, urmau să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi populaţia locală, ceea ce nu era în favoarea lor, pentru că, după ce au parcurs un drum greu şi lung spre Basarabia, ei aveau nevoie de timp pentru a se statornici cu traiul aici, ceea ce necesita anumite înlesniri fiscale pentru un trai decent în perioada iniţială. Evident, egalitatea în drepturi cu ţăranii moldoveni nu a rămas neobservată de funcţionarii locali, care vedeau în bulgari o sursă de venituri31. Starea acestora s-a înrăutăţit şi din cauza că pământurile libere din Bugeac, care se considerau proprietate a coroanei ţariste32 şi pe care a fost stabilită o mare parte a coloniştilor, au fost date în arendă moşierilor. Printre ultimii se număra şi Gheorghe Broşevan, care era ispravnic al ţinutului Codru şi, în acelaşi timp, arenda pământurile pe care erau stabiliţi imigranţii bulgari, cu scopul de a cere de la aceştia bani pentru stabilirea pe moşiile lui. Nedorind să plătească, bejenarii, în număr de 70 de familii, s-au plâns guvernatorului civil al Basarabiei pe Gheorghe Broşevan, care i-a impus să treacă cu traiul pe pământurile moşiereşti33. De exemplu, coloniştii Hristo Milişoglu, Gheorghe Sarioglu, Nikola Ciolakoglu, Trandafil Iuvarlakoglu şi Nicolai Malişoglu din satul Kirsovo, ţinutul Bender, susţineau că Broşevan le-ar fi luat ilegal 12 bivoli, 7 vaci, 3 cai, 100 oi şi o mare cantitate de pâine34. Aceasta a fost una din cauzele începerii aşa-numitului proces de reemigrare, când sute de familii de bulgari şi moldoveni au fost nevoite să părăsească locurile natale şi să treacă de partea dreaptă a râului Prut35. Situaţia s-a agravat şi din cauza că în Bugeac, unde trăiau bulgarii, moşierii mari, ca Ion Sturza, 31 32 33 34 35 29 30

– 112 –

ANRM. F. 2, inv. 1. d. 65. ff. 52-53. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 372. f. 111. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 65. ff. 56-57. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 387. f. 316v. Ibidem. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 75. f. 11. Bulgarii au fost antrenaţi de către ispravnicii locali şi în transportarea lemnului pentru construirea caselor „coloniştilor germani din ducatul Varşovia”, care au venit în ţinutul Akkerman în perioada 1814-1815 (U. Schmidt. Die Deutschen aus Bessarabien. Eine Minderheit aus Sudosteuropa (1814 bis heute). 2., Durchgesehene Auflage. Bohlau Verlag. Koln, Weimar, Wien, 2004, p. 10-12).

Ion Balş, Panaiot Kazimir, Grigorie Codrean, au anunţat că pământurile le aparţin lor şi de aceea imigranţii trebuiau să lucreze pentru ei 12 zile pe an, de exemplu să taie şi să transporte lemn36 şi alte lucruri37, şi să se achită goştina38. În plus, ei cereau de la bulgari, pe lângă desetină, câte 6 lei pentru fiecare locuinţă39. Izvoarele ne arată că moşierii mari şi-au atribuit ilegal pământurile Bugeacului. Asta deoarece se cunoaşte că până la venirea imigranţilor transdanubieni, aici au trăit nogaii, unde se mai adaugă faptul că la un sat pretindeau câţiva moşieri40. În acelaşi context, trebuie de menţionat că, după plecarea de aici a nogailor, stepa a rămas aproape pustie. Unii imigranţi bulgari din ţinutul Greceni se adresează guvernatorului civil al Basarabiei, cu rugămintea să le prelungească termenul de achitare a goştinii, în folosul arendaşului41. Alţi colonişti, de exemplu cei din satul Borceag, ţinutul Greceni, îi scriu, în noiembrie 1813, guvernatorului civil al Basarabiei, I.M. Hartingh, că strămoşii lor „sârbi şi bulgari sunt veniţi din raiaua Hotin; ei s-au stabilit în ţinutul Hotărniceni, pe pământurile ce aparţineau curţii domneşti şi dispun de acte care îi scutesc de prestaţii”42. Alţi bulgari, care nu aveau asemenea documente, deoarece erau nou-veniţi, fugeau pe pământurile libere, pentru că se considerau „agricultori liberi care nu sunt datori cu nimic moşierilor”43. În consecinţă, numai în 1815, ANRM. F. 2, inv. 1. d. 414. f. 71; ANRM. F. 2, inv. 1. d. 355. f. 18; ANRM. F. 2, inv. 1. d. 596. f. 8. 37 Dare care se percepea în oi, porci sau vaci. 38 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. f. 41v. 39 Până la anexarea Basarabiei, pământurile Bugeacului erau împărţite în trei mari proprietăţi: prima aparţinea Porţii şi era administrată de funcţionarii turci care lucrau în raialele otomane. Pe a doua trăiau nohai. A treia, cu satele Hadjichioi, Chazaiaclî, Baimaclî, Tomai, Cajdamgalî, Carabaul Mic, Taratau-Otlarî, Ciobolakci-Otlarî, Şamailî şi altele, se afla în proprietatea unei moschei din Constantinopol (Cтатистическое описание Бессарабии собственно так называемой, или Буджака с приложением гинерального плана его края, составленное пригражданской съемки Бессарабии производившей по Высочяйшему повелению, размежевание земель оной на участки с 1822 по 1828 г. Аккерман: «Издание Aккерманского земства», 1889. р. 500; A. Защук. Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального Штаба. Бессарабская область. СПб. 1862. Часть I, р. 164). 40 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. f. 41v. 41 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 117. f. 1. 42 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 372. f. 111. 43 Г. Занетов. Българските колонии в Русия. Колониите в Бессарабия. In: Периодическо списание на българското книжовно дружество в Средец. Средец. 1895. Г. IX. Кн. 48, р. 863. 36

de pe moşiile lui I. Balş au fugit 6.000 de colonişti44, iar în 1816, tot de la el au fugit deja 1.800 de familii de bulgari45. Mulţi dintre refugiaţi cereau ajutor de la autorităţile ţariste. Astfel, izvoarele arată că comunitatea bulgarilor din oraşul Tucikov, ţinutul Ismail, se plânge guvernatorului civil al Basarabiei pe arendaşul care îi obligă pe membrii acesteia să achite de două ori taxele46. Cu rugămintea de a fi eliberaţi de prestaţii veneau şi voluntarii bulgari care au participat la războiul ruso-turc din 1806-1812, însă ei au fost refuzaţi47. Alţii cereau permisiunea să se strămute pe pământurile libere care aparţineau statului în Bugeac. Un exemplu în acest sens este cererea bulgarilor din satele Şamalia şi Enichioi, ţinutul Codru, şi a celor din Baimaclia, ţinutul Bender, de a li se atribui loturi de pământ în stepa Bugeacului, pentru a se muta acolo cu traiul48. La rândul său, moşierul I. Balş se adresează guvernatorului civil al Basarabiei, I.H. Karagheorghe, cu cererea „să li se interzică bulgarilor să se mute de pe moşiile lui pe pământurile statului”49. În afară de aceasta, bulgarii au fost amăgiţi de comercianţii care doreau să preia ilegal averea imigranţilor. Un caz demonstrativ este cel din Capaclia, ţinutul Codru, când negustorul Popovici le-a acaparat averea50. Din cele menţionate anterior reiese că moşierii şi negustorii locali îi considerau pe bulgarii nou-veniţi drept o forţă de muncă ieftină. Aici trebuie de adăugat că bulgarii erau speriaţi de zvonuri precum că în Basarabia, la fel ca şi în alte gubernii ruseşti, va fi introdusă iobăgia. Din moment ce fugarii bulgari nu au primit explicaţii şi ajutor, ei au fost nevoiţi să părăsească Basarabia, înşelaţi în aşteptările pe care le-au avut când s-au pornit de pe pământurile bulgăreşti51. Acest proces a fost constatat şi de către funcţionarii din St. Petersburg, care menţionau că „neliANRM. F. 2, inv. 1. d. 414. f. 43. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 80. f. 1128. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 596. f. 36. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. ff. 25v, 29. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 464. f. 34. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. f. 46. În perioada 1817-1822, aproximativ 3.000 de familii de imigranţi transdanubieni trec graniţele Imperiului Otoman (I. Pelivan. The movement and increase of population in Basarabia from 1812 to 1918. Paris: Imprimerie des Arts et des Sports. 1920, p. 11; Al. Arbore. Informaţiuni etnografice şi mişcări de populaiţe din Basarabia sudică şi Dobrogea în veacurile XVIII şi XIX cu specială privire la coloniile bulgăreşti din aceste regiuni. Extras din Analele Dobrogei, anul X, 1929. Cernăuți. 1929, p. 25). 51 ANRM. F. 5, inv. 2. d. 308. f. 178; А. Клаус. Наши колонии. Опыты и материалы по истории и статистике иностранной колонизации в России. Выпуск I. СПб: Типография В.В. Нусвальта, 1869, p. 85. 46 47 48 49 50 44 45

– 113 –

niştea iscată în Basarabia a luat o amploare atât de mare, încât multe familii pleacă în afara graniţelor noastre”52. Trecerea coloniştilor transdanubieni peste Prut a căpătat proporţii considerabile, de aceea domnitorul Moldovei Scarlat Calimachi l-a informat pe consulul A. Pini despre dorinţa a 60 de familii din ţinuturile Greceni de a se stabili cu traiul în ţinutul Fălciu53. Doar în 1816, din ţinutul Codru au fugit 290 de familii, din Hotărniceni – 906 persoane, din Greceni – 1.000 familii de imigranţi transdanubieni54. Pentru a-i întoarce forţat pe bulgari pe locurile vechi de trai, după ei au fost trimişi cazacii, care se purtau urât cu fugarii55. Fiind reîntorşi pe pământurile moşierilor, coloniştii refuzau oficial să îndeplinească prestaţiile boiereşti56. Bulgarii, care îşi vedeau confraţii aduşi înapoi forţat, au început să se revolte, s-au dus la casa ispravnicului ţinutului Codru, sub supravegherea căruia se aflau bulgarii capturaţi şi i-au eliberat. Autorităţile locale, considerând nemulţumirea coloniştilor drept „revoltă”, au trimis armată să o stingă57. Curtea din Petersburg aminteşte despre bulgari numai după 1815, când a fost semnată Pacea de la Viena. Anume atunci împăratul Alexandru I şi-a adus aminte de mica cucerire, căreia nu-i mai acordase atenţie58. După schimbările de pe arena politică externă, bulgarii au văzut că patria lor încă nu putea fi eliberată de sub ocârmuirea otomană şi întorcându-se în cadrul hotarelor Porţii, vieţile lor puteau fi puse în pericol. Din acest considerent, ei au început să caute alte modalităţi eficiente pentru a obţine dreptul de a se stabili liber, cu statut de colonişti, în sudul Basarabiei. În lipsa acestora, imigranţii transdanubieni se adresează ministrului Afacerilor Interne O.P. Kozodovlev, cu rugămintea de a le acorda privilegiile promise. În caz contrar, ei avertizau că se vor întoarce în Imperiul Otoman. Fiind îngrijorat de faptul că, fugind din Basarabia, bulgarii vor prezenta Imperiul Rus într-o lumină nefavorabilă acestuia în Balcani, la 31 decembrie 1815, ministrul rus de Interne i-a ordonat guvernatorului I.M. Hartingh să adune informaţii despre situaţia coloniştilor stabiliţi în Basarabia. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 309. ff. 5-6. П. Cвиньин. Описание Бессарабской области. In: Записки Одесского Общества истории и древностей. Одесса. 1867. Т. VI, p. 273-274, 316, 318, 320. 54 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 387. f. 173. 55 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 464. f. 39v. 56 ANRM. F. 2, inv. 2. d. 2. ff. 30-32. 57 Ф. Вигель. Замечание на нынешнее состояние Бессарабии, писанное в октябре 1823 года. Москва. 1892, р. 56. 58 ANRM. F. 2, inv. 1. d. 214. f. 21. 52 53

O.P. Kozodovlev mai cerea ca guvernatorul Basarabiei să ia măsuri pentru a pune capăt asupririlor bulgarilor şi a stopa refugierea lor peste Prut59. La rândul său, I. Hartingh creează în 1816 o Comisie specială, formată din maiorul Miletici, consilierul titular şi ispravnicul ţinutului Greceni, Marcenco, consilierul de curte A. Iuşnevschi şi rotmistrul D. Vatichioti. Comisia, cu sediul în târguşorul Reni, urma să colecteze informaţii referitoare la numărul bulgarilor în Basarabia şi să identifice locurile care pot fi folosite pentru formarea coloniilor agricole în Bugeac60. Cei care au verificat starea bulgarilor au constatat situaţia gravă a ultimilor. Imigranţii nu pierdeau speranţa într-o viaţă decentă, de aceea, la 25 iunie 1816, coloniştii bulgari din satul Frumoasa îi înmânează lui Iuşnevski o plângere împotriva moşierilor şi ispravnicului61. Reprezentanţii comisiei îi cereau lui I. Hartingh să ia măsuri, astfel ca bulgarii să nu mai fie asupriţi. Când au văzut că acesta nu a reacţionat, ei au trimis o plângere comandantului suprem al Armatei a II-a, generalul L.L. Bennigsen, în care atenţionau că Rusia i-a primit pe bulgari pentru că a dorit să le acorde libertate, dar nu dependenţă de moşieri. Tot acolo se menţiona că, dacă nu vor fi întreprinse măsurile necesare, bulgarii nu vor putea să se ocupe cu aceea ce doreşte de la ei împăratul62. În plus, se cerea ca în Basarabia să fie trimişi specialişti de cadastru, care ar elabora planurile pământurilor libere pentru colonişti. Pentru a-i ocroti pe bulgari de samovolnicia ispravnicilor, se propunea crearea unui organ special care să se ocupe anume de problema dată şi să fie trimis un ofiţer sau un funcţionar care ar apăra drepturile coloniştilor. În răspunsul său către membrii comisiei, L.L. Bennigsen a dispus ca D. Vatichioti, ajutat de A. Iuşnevschi, să îndeplinească funcţia de curator al imigranţilor transdanubieni, cu ajutorul unui staroste ales din partea societăţii coloniştilor63. Totodată, ministrul O.P. Kozodovlev a interzis transferarea bulgarilor de pe pământurile statului pe moşiile proprietarilor mari şi a dispus să fie întreprinse măsuri pentru a le reîntoarce imigranţilor averea lor64. Din cele expuse anterior, putem constata că anul 1816 este unul decisiv, deoarece autorităţile oficiale ruse încep să acorde o atenţie deosebită bejenarilor de peste Dunăre. Un rol important în acest sens l-a avut 61 62 63 64 59 60

– 114 –

ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 11. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 466. f. 28v. ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. ff. 17-20. ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. f. 14. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 53. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 127.

comisia condusă de Iuşnevschi şi Vatichioti, care a atras atenţia Petersburgului asupra stării grave a bulgarilor. Măsurile întreprinse au avut un efect pozitiv, pentru că nu doar au stopat refugierea bulgarilor, dar şi au generat stabilirea în Basarabia a unor noi colonişti. Astfel, la 25 iunie 1816, Vatichioti şi Iuşnevschi constată că „multe familii de bulgari din Moldova şi Muntenia au dorinţa de a imigra în oblastea Basarabiei, ca să se unească cu compatrioţii lor”65. Ei menţionează că colonizarea Basarabiei cu imigranţi transdanubieni va aduce la prosperarea regiunii66. În scrisoarea adresată împăratului Alexandru I, la 3 iulie 1816, ei cer ca bulgarii să fie stabiliţi pe pământurile statului ca agricultori, iar în acest sens, să se bucure de un beneficiu adăugător, care ar consta în eliberarea lor de impozite pe o perioadă de 6 ani şi care i-ar viza şi pe doritorii de a se stabili în Basarabia. Referitor la pretenţiile marilor proprietari de pământuri către bulgari, cei doi scriau că imigrarea şi stabilirea lor aici nu depindea de hazna şi de moşieri67. Aceasta, în opinia noastră, este o dovadă a faptului că la început imigrările în Basarabia nu au fost dirijate de autorităţile ţariste, iar refugiaţii veneau fără a fi atraşi de diverse privilegii, însă când funcţionarii ruşi au început să vadă în bulgari o forţă care ar putea asigura prosperarea lor şi a sudului Basarabiei, colonizărilor a început să li se acorde o atenţie deosebită. În scopul reţinerii aici a bulgarilor şi al stimulării unui nou val de colonizări, guvernatorul A. Bahmetev îl trimite, în luna noiembrie a aceluiaşi an, în colonii, pe consilierul de stat Navroţchi, ca acesta să-i convingă pe bulgari că numai sub ocrotirea împăratului rus, bejenarii ar putea dobândi prosperarea, iar introducerea iobăgiei în Basarabia este doar un zvon68. La 13 iulie 1816, Comisia specială şi-a încheiat activitatea. În raportul final al acesteia se constată că „după cum reiese din recensământul efectuat pe nume, societatea bejenarilor de peste Dunăre este constituită din 12.813 suflete de genul masculin, din care 10.756 sunt bulgari adevăraţi, 1.872 – moldoveni şi 185 – greci”. Tot aici se menţiona că trebuie să fie egali în drepturi cu nou-veniţii şi locuitorii autohtoni, care sunt în număr de 1.160 de suflete de genul masculin şi care trăiesc pe lângă imigranţi”69. În raportul lui Bahmetev către L.L. Bennigsen se menţionează că activitatea Comisiei a deschis calea pentru măsuri ulterioare ce ar permite stabilirea bulgarilor în Bugeac69. 67 68 69 65 66

ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 127v. ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 88. ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. ff. 173-177. ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. ff. 163, 165. ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. f. 105.

D. Vatichioti, continuând să apere drepturile coloniştilor, şi-a expus propria opinie. În scrisoarea sa din 13 noiembrie 1816 adresată guvernatorului Basarabiei, el se arată convins că statul trebuie, în primul rând, să-i concentreze pe toţi coloniştii pe pământurile libere ale ţinutului Tomarovo. În al doilea rând, administrarea coloniilor trebuia să efectuată de un organ special (Comitet titular – I.D.), condus de un funcţionar fiabil, care ar putea să asigure imigranţilor apărare echitabilă şi protecţie împotriva hărţuirii din partea moşierilor mari. În al treilea rând, el susţinea că refugiaţii trebuie să fie autoadministraţi de către un staroste bulgar70. Scrisoarea a ajuns şi la St. Petersburg, iar ca rezultat – prin decretul imperial din 22 martie 1818 a fost instituit Comitetul tutelar privind coloniştii străini din Sudul Rusiei71, sub conducerea lui I.N. Inzov72. La 29 decembrie 1819, împăratul Alexandru I emite un decret („tzarskaia gramota”) prin care acordă coloniştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi privilegii deosebite. Printre cele mai principale au fost acordarea statutului de colonist şi, ca urmare, primirea în folosinţă a câte 60 desetine de pământ şi scutirea de multe dări şi impozite73. Acordarea de privilegii a favorizat colonizările ulterioare şi sporirea numărului coloniilor în Bugeac. În prima perioadă a colonizării masive, 1806-1819, bulgarii originari din regiunile de nord-est ale Bulgariei, împreună cu alţi refugiaţi transdanubieni, se ANRM. F. 2, inv. 1. d. 214. ff. 32-33. Comitetul îşi avea sediul în or. Ekaterinoslav, din 1820 – la Chişinău, de unde, în 1833, este transferat la Odesa (D. Poştarencu. Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei. Chişinău: Grafema Libris, 2005, vol. I, p. 54). 72 Полное собрание законов Российской империи. Собрание первое. 1819 г. Издательство: Тип. II Отделения Собственной Его Императорского Величества Канцелярии. Составитель: Сперанский М.М. Том XXXVI. СПб, 1830, p. 154. 73 Mai detaliat despre rolul lui I.N. Inzov la acordarea privilegiilor coloniştilor bulgari şi conţinutul decretului imperial vezi: I. Duminica. Aportul lui I.N. Inzov la acordarea privilegiilor coloniştilor bulgari [Приносът на И. Н. Инзов за предоставяне на привелегиите за българските колонисти]. In: Relaţiile moldo-bulgare: Personalităţi marcante. Învăţământul şi ştiinţa. Cahul: S.Ş.B. 2011, p. 44-59; I. Duminica. Decretul Imperial din 29 decembrie 1819 şi reglarea statutului coloniştilor bulgari în Basarabia. In: Proprietatea funciară în Basarabia: tradiţie, organizare şi reglementare. Chişinău: Bons Offices. 2011, p. 22-24; I. Duminica. Politica Imperiului Rus de acordare a privilegiilor coloniştilor bulgari din Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea. In: Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie a Moldovei. Sesiunea ştiinţifică (Rezumate). Chişinău: Bons Offices, 2011, p. 54-55. 70 71

– 115 –

aşezau compact formând următoarele colonii: 1806 – Anadolca, Doluchioi (Bahate)74, Giurgiuleşti, HagiAbdula; 1808 – Erdec-Burno (Utkonosonka), Etulia; 1809 – Cubei (Cervonoarmâiske); 1811 – Beşghioz75, Congaz, Caracurt (Jovtnevoe), Curci, Djoltai, Kirsovo76, Taşbunar (Kamenca), Tomai; 1812 – Avdarma, Babeli, Bugeac, Batâr, Baurci, Cartal, Codjamgalii, Cazaiaclia, Cioc Maidan, Caragaci, Dezghinje, Ivanovca, Novopocrovca, Tabac, TatarCopceac (Copceac), Tomai, Vulcăneşti; 1813 – Taraclia, Cişmeaua Văruită (Krinicine), Ciişia (Horodne); 1814 – Beşalma, Bolboca; 1819 – Ciadâr-Lunga, Enichioi, Şichirli-Chiai (Suvorovo), Traianul Vechi77. Din cauza venirii masive a bulgarilor, se măreşte numărul coloniilor formate de ei. De exemplu, dacă în 1817, aici găsim 12 colonii bulgăreşti78, în 1830 erau În paranteze sunt indicate denumirile coloniilor de astăzi (И.В. Дрон. Гагаузcкие географические названия (tерритория Пруто-Днестровского междуречья). Кишинев: “Штиинца”, 1992, 184 p.; Ив. Дундаров. Живите трофеи или откъде се взеха в Русия толкова много българи. Българските колонии в Съветския Съюз и родствените им метрополии в България. In: Отечество, XV, 353 (12), 26 юни 1990, p. 14; А.В. Шабашов. Ногайские поселения Буджака 1770-1807 годов. In: Юго-Запад. Одессика. Историко-краеведческий научный альманах. Вып. 2., Одесса. 2006; А.В. Шабашов. Ойконимия болгарских пунктов юга Украины (Одесская, Кировоградская, Николаевская области). In: Българска Бесарабия. Болград, 1999. вып. I, p. 58-132; А. Шабашов, С. Гизер. Названия болгарских населенных пунктов Буджака ногайского происхождения. In: Българите от Молдова и Украйна – език, литература, история, культура и образование. София: Феникс. 2009, p. 100-103). 75 Istoricul bulgar V. Diakovici, referitor la Beşghioz sau denumirea veche Cupcui, scrie că satul este înfiinţat în 1813 de către imigranţi din Dobrogea (В. Дякович. Българите в Бесарабия. Буджак. Насeлени места. Численост. In: Отец Паисий. София. 1929, бр. 10, р. 173-176). 76 Ultimele cercetări au arătat că datarea satului Kirsovo poate fi trecută la anul 1810 (И. Думиника. Храм Успения Божией Матери cела Кирсово. Исторические аспекты. Кишинэу: Garomont-Studio SRL, 2012, р. 16. 77 А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи... p. 45-88; В. Кабузан. Народонаселение Бессарабской области и Левобережных районов Поднестровья. Кишинев: Штиинца. 1974, p. 117-199; C. Бернштейн. Основные этапы переселения болгар в Россию. In: Советское cлавяноведение. Москва. 1980. № 1, р. 51-52; И. Грек, Н. Червенков. Българите... p. 14-15; М. Станчев. Болгары в Российской империи, СССР, странах Балтии и СНГ. Том 1 (1711-2006). Статистический сборник. София: Академическое издательство имени проф. Марина Дринова. 2009, р. 31-33. 78 I.I. Nistor. Aşezările bulgare şi găgăuţe din Basarabia. (Exstras din Analele Academiei Române, Memoriile 74

deja 83 (50 сu populaţie bulgară, 20 – găgăuză şi 13 sate moldoveneşti)79, în 1835 aici sunt înfiinţate 3580/ 8381 de colonii, iar către 1850 numărul lor este 5782. În 1897, bulgarii au trăit în 12 oraşe şi 65 de colonii83. În total, potrivit datelor statistice, până la perioada interbelică, în Basarabia existau 42 de colonii bulgăreşti şi 25 găgăuze84. În încheiere, putem concluziona că apariţia minorităţilor naţionale, în cazul dat a bulgarilor, pe teritoriul Basarabiei, a fost o urmare a proceselor de colonizare a teritoriului de către Imperiul Rus, ce au avut loc la începutul sec. al XIX-lea. Analiza izvoarelor din arhivă ne permite să conchidem că unele acţiuni ale guvernului ţarist privind stabilirea refugiaţilor din Bulgaria în Basarabia au avut efecte pozitive. Stăpânirea ţaristă sprijinea prin toate mijloacele aşezarea lor în Bugeac, unde era mult pământ pustiu, părăsit de nogai. În urma acestei colonizări, acolo s-au înălţat 67 de colonii bulgaro-găgăuze, care se bucurau de o anumită autonomie, garantată lor de către guvernul rus. Colonizarea bulgarilor pe acest teritoriu a avut un impact pozitiv asupra dezvoltării economice a regiunii. Asta chiar dacă primii ani după semnarea Tratatului de la Bucureşti au fost grei pentru colonişti, din cauza asupririlor din partea moşierilor mari şi a ispravnicilor. Acest fapt a cauzat aşa-numitul proces de reemigrare a circa 3.000 de bulgari în partea dreaptă a Prutului. Acei care au rămas în Basarabia trimiteau scrisori către deputaţii şi oficialii ruşi şi sperau că vor avea o viaţă mai bună. În acest articol am demonstrat că bulgarii, luptând



79



80 81

82



83



84

– 116 –

Secţiunii istorice. Seria III, tomul XXVI, meni.13). Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională. 1944, p. 13-14. Cборник статей И.С. Иванова о некоторых выдающихся событиях из современной жизни болгар. Кишинев: Типо-литография Ф. П. Кашевского. 1896, p. 18; С.З. Новаков. Община и реформа П.А. Столыпина в Болгарских и гагаузских поселениях Бессарабии. In: Болгарская общность в Молдове и Украине (XIX-XX вв.) Страницы истории и культуры. Chişinău: Tipografia Centrală. 2010, р. 123. A. Arbore. Informaţiuni etnografice… p. 24. Însă A. Scalkovski, referindu-se la datele lui M. Butcov, care era tutorele coloniştilor bulgari, scrie că în 1835, în Basarabia erau constituite 83 de colonii bulgare cu o populaţie de 56.630 de suflete (А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи... p. 39). Н.С. Державин. Болгарскiя колонiи въ Россiи (Таврическая, Херсонская и Бессарабская губернiи). Матерiалы по славянской этнографiи. СбНУ, кн. XXIX, София. 1914, p. 26-27. П. Атанасов. Българите в чужбина. In: Отец Паисий. София. 1937. Год. X, кн. 4, р. 156. N. Enciu. Basarabia în anii 1918-1940. Evoluţia demografică şi economică. Chişinău: Civitas. 1998, p. 24.

pentru drepturile lor şi cu ajutorul direct al curatorului lor, Ivan Nikitici Inzov, au dobândit atât de mult doritul statut de colonişti. Bulgarii nu puteau fi supuşi legilor locale, dar beneficiau de un statut special, ceea ce se datorează în primul rând faptului că au fost atraşi în Bugeac având garanţii de la comandanţii supremi ruşi, ca, de exemplu, Mihail Kutuzov, care încă în 1811 le promitea drepturi şi privilegii dacă se vor stabili în Basarabia. În al doilea rând, ei nu puteau fi supuşi moşierilor, din cauza că venind în Basarabia, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, aici deja era guvernare ţaristă, care nu recunoştea legile vechi ale Principatului Moldovei. Şi în al treilea rând, bejenarii au venit aici să caute libertate, dar nu să fie supuşi dependenţei de cineva. Colonizările Bugeacului au avut un efect pozitiv, pentru că bulgarii au prelucrat terenurile neocupate, care se aflau în proprietatea de

stat a Basarabiei. Ei au început să dezvolte rapid agricultura, horticultura, zootehnia în Bugeac. Încă în 1816, ofiţerul rus A.P. Iuşnevschi a remarcat faptul că, cu mâini harnice, coloniştii bulgari au prelucrat pământurile din sudul Basarabiei, care au fost până atunci sălbatice. La rândul lor, meşteşugarii şi negustorii bulgari au promovat dezvoltarea în continuare a relaţiilor marfă-bani în provincie. Aici putem să adăugăm că prin relaţiile cu confraţii lor din Balcani, ei au contribuit şi la dezvoltarea comerţului extern al acestei provincii. Şi în perioada interbelică, istoricii români au constatat că Bugeacul a fost colonizat cu o populaţie bulgară cuminte, rezonabilă şi conştiincioasă. În pofida evenimentelor istorice şi indiferent de locul de trai în mediu urban sau rural, bulgarii basarabeni şi-au păstrat specificul naţional-cultural, care în prezent este susţinut şi dezvoltat.

Anexa 1. Date statistice referitoare la numărul bulgarilor în Basarabia (1812-1897) .

Anexe

85

Anii

Autori

Numărul

1812

P. Svinin V. Kabuzan

482 familii 2.626 familii (10.943 suflete de ambele sexe)

G. Murgoci

2.800 de familii

1819

V. Kabuzan I. Nistor1 P. Cernovodeanu L. Roman P. Köppen, Z. Arbure, L. Berg, N. Mihov.

6.609 familii (30.995 suflete de ambele sexe) 482 familii (2.410 suflete de ambele sexe) 19.300 suflete 25.214 6.532 de gospodării

1821 1826

Z. Arbure A. Crihan

44.500 24.404

1827

Statisticeskoe opisanie

25.679

1835

P. Köppen, L. Roman, A. Scalkovski

64.736

1843-1844

ANRM. F. 2, inv. 1, d. 4126.

64.686

1846 1850 1858

1867

L. Roman L. Roman N. Derjavin Spiski naselennyh mest, N. Derjavin V. Zelenciuk A.Zaşciuc A. Zaşiuc, P. Batiuşchov, G. Murgoci, V.Zelenciuk Zapiski Bessarabskogo N. Derjavin

76.9822 69.525 35.882 57.000 84.200 48.216 56.166 25.684 60.000

1891

L. Roman

85.361

1897

Pervaia vseobşiaia perepisi naselenia, V. Zelenciuk

103.225

1816 1817

1859 1860 1861-1862

Cifrele anilor 1858-1869 se raportează numai la coloniile din aria Basarabiei, rămasă între hotarele Imperiului Rus după semnarea Păcii de la Paris. În urma pierderii Războiului din Crimeea, Principatului Moldovei i-au fost reîntoarse trei judeţe: Cahul, Ismail şi Bolgrad. Conform estimărilor lui S. Novacov, numărul bulgarilor se ridica la 43.373 suflete de ambele sexe, din care 32.374 erau bărbaţi, iar 20.999 – femei (С.З. Новаков. Социально-экономическое развитие болгарских и гагаузских сел южной Бессарабии (1857-1918). Chişinău: “Tipografia Centrală”, 2004, p. 42-43).

85

– 117 –

1

Datele lui I. Nistor sunt greşite, pentru că alte surse din perioada respectivă arată că numai în ţinutul Bender locuiau 527 familii bulgăreşti. (И. Халиппа. Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данной переписи 1817 г. // Труды Бессарабской Губернской Ученной Архивной Комиссии. Кишинев, 1907. T. III, p. 174-175). Iar în Chişinău se numărau 503 familii de bulgari (ANRM. F. 3, inv. 5, d. 25. f. 110). Şi este cunoscut faptul că reprezentanţi ai aceleiaşi etnii erau stabiliţi cu traiul în ţinuturile Codru, Greceni şi Ismail. 2 Cifrele prezintă populaţia totală a coloniilor bulgare.

Izvoare: А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи..., p. 96; Списки населенных мест Российской империи, составленные и издаваемые Центральным статистическим комитетом Министерства внутренних дел. Вып. 3. Бессарабская область: [по сведениям 1859 года]. СПб: Издан в типографии Карла Вульфа. 1861, р. XIX; А. Защук. Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального Штаба. Бессарабская область. СПб. 1862. Часть I, p. 180; А. Защук. Этнография Бессарабской области // Записки Одесского Общества истории и древностей. Одесса. 1963. Т. V, р. 536; П.П. Свиньин. Описание Бессарабской области // Записки Одесского Общества истории и древностей. Одесса Т. VI. 1867, p. 175-320; Cтатистическое описание Бессарабии собственно так называемой, или Буджака, 1899, p. 25; Записки Бессарабского областного статистического комитета. Том первый. Изданный под редакцией А.Н. Егунова. Кишинев: Печатано в типографии областного правления. 1864, р. 91; П. Кеппен. Об этнографической карте европейской России, П. Кеппена, изданной Императорским Русским географическим обществом, СПб. Тип. Академия Наук, 1852. p. 31-35; П.Н. Батюшковъ. Бессарабія. Историческое описаніе. Спб: Tипография Товарищества „Общественная польза”. 1892, p. 176; Первая всеобщая перепись Российской империи 1897 г. Издание Центрального Статистического Комитета. III. Бессарабская губерния. CПб. 1905, p. XXI; Н.С. Державин. Болгарскiя колонiи въ Россiи (Таврическая, Херсонская и Бессарабская губернiи). Матерiалы по славянской этнографiи. СбНУ, кн. XXIX, София. 1914, p. 14; Л.С. Берг. Население Бессарабии. Этнографический состав и численность. Петроград: Российская Гос. Акад. Тип. 1923, p. 21; В. Кабузан. Народонаселение Бессарабской области…, р. 32; В.С. Зeленчук. Населениe Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические и социально-демографические процессы); Отв. ред. В. И. Козлов. Кишинев:

Штиинца. 1979, p. 153; Z. Arbore. Basarabia în secolul XIX. Bucureşti: Institutul de Arte Graf. “Carol Gobl”, 1898, p. 106-107; I. Nistor. Populaţia Basarabiei 1812-1918 // Arhiva pentru ştiinţa şi istorie socială. Bucureşti. 1919. An. I. № 1, p. 94; G. Мurgoci. La population de la Bessarabie : étude démographigue avec cartes et tableaux statistiques. Paris, 1920. 80 р. Tbl. I şi III finale; N. Mihov. La population de la Turquie et de la Bulgarie au XVIIIe et XIXe siècles, III. Sofia. 1929, p. 248; A. Crihan. Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti. Bucureşti: Editura Eminescu, 1995, p. 58; L. Roman. Populaţia Basarabiei în sec. XIX: structura naţională // Studii şi articole de istorie. Bucureşti. 1995, LXII, p. 40-41; L. Roman, R. Vergatti. Studii de demografie istorică românească. Bucureşti: Editura Enciclopedică. 2002, p. 203; Istoria Românilor. Bucureşti: Editură Enciclopedică. 2002. Vol VI, p. 714. Anexa 2. Evoluţia numărului bulgarilor în Basarabia (1812-1897)

– 118 –

ZUSAMENFASSUNG DIE KOLONISIERUNG DER BULGAREN IN BESSARABIEN ALS RESULTAT DES FRIEDENSVERTRAGS VON BUKAREST Schlüsselwörter: bulgarische Kolonisten, Kolonisierung, Bessarabien, Privilegien, Friedensvertrag von Bukarest. Die Aktualität des Themas besteht darin, dass dieses Jahr der 200. Jahrestag des Friedensvertrags von Bukarest sein wird, der die Annexion des Fürstentums Moldova durch das Russische Imperium markiert. Diese hatte dazu geführt, dass transdanubische Immigranten sich in diesem Territorium frei ansiedeln konnten. Von hier an sollte das Jahr 1812 auch für die Kolonisten jenseits der Donau entscheidend sein. Die Betrachtung der Emigration der Bulgaren und ihrer Ansiedlung in Bessarabien ermöglicht es uns, die ethnodemographischen Veränderungen auf dem Gebiet zwischen Pruth und Dnjestr zu erhellen. Gegenstand der Betrachtung sind die bulgarischen Kolonisten Bessarabiens, insofern sie Teil der transdanubischen Emigranten sind, die sich in Folge der massiven Kolonisierung dieser Region hier angesiedelt haben. Deswegen kann das Territorium der bessarabischen Gebiete im Verlaufe des gesamten 16. bis zum Beginn des 19. Jahrhunderts als Zone des interethnischen Kontakts gesehen werden, deren Entwicklung wesentlich von Ereignissen geprägt war, die mit dem fundamentalen Wandel in der ethnischen Struktur der Bevölkerung dieser Zone zusammenhängt. Bedeutende Veränderungen haben nicht nur stattgefunden, nachdem die rumänischen Fürstentümer im 15. Jahrhundert unter die Hoheit des ottomanischen Imperiums gekommen waren, sondern auch nach dem Russisch-türkischen Krieg der Jahre 1806-1812, in Folge dessen der Pruth die neue Grenze zwischen Russland und dem Ottomanischen Reich geworden war. Dies hat zu einem Ansteigen der Migration nach Bessarabien und insbesondere in den südlichen Teil geführt, der historiographisch als Bugeac bezeichnet wird. Die Motive für die Migration der Bulgaren nach Norden über die Donau waren in erster Linie politisch: Bulgarien war fünf Jahrhunderte unter ottomanischer Herrschaft gewesen, was zu einer Politik der Denationalisierung auf den bulgarischen Territorien geführt hat. Es wurde ihnen verboten, ihre eigene Sprache zu sprechen und eine christliche Religion zu praktizieren. Außerdem litt die autochtone Bevölkerung unter den Plünderungen und dem Terror der

Yeniceri (Name türkischer Elite-Infanteriesoldaten) im Kontext feudaler Unruhen. Ökonomische Motive bestanden darin, dass die Bulgaren neue Böden für die Gründung landwirtschaftlicher Kolonien suchten. In diesem Kontext muss aber auch erwähnt werden, dass die Folgen der russisch-türkischen Kriege den massiven Exodus der Bulgaren deutlich beeinflusst haben. Letztere fürchteten die Rache der Türken, da die lokale Bevölkerung die zaristische Armee immer unterstützt hatte, die sie als Befreier betrachtete. Diese Entwicklung war für den Zarenhof vorteilhaft, da die Bulgaren mitsamt Inventar, Vermögen und Tieren emigrierten. So lockten die russischen Autoritäten die Bulgaren mit dem Versprechen, dass sie ihnen Privilegien einräumen würden, die Wohlstand versprachen. All dies waren Bedingungen dafür, dass viele Bulgaren ihre eigenen Dörfer verlassen und sich nördlich der Donau niedergelassen haben, unter anderem im Fürstentum Moldau. Im Rahmen unserer Forschung konnten wir drei Perioden abgrenzen, in denen massive Kolonisierung Bessarabiens stattgefunden hat; Periode I: Mitte des 18. Jahrhunderts bis erste Jahrzehnte des 19. Jahrhunderts, Periode II: 1806-1819, Periode III: 18281829, Periode IV: 1860-1861. Obgleich in allen Perioden der Migrationsprozess große Dimensionen hatte, haben wir uns in unserer Studie auf die Jahre 1812-1819 konzentriert, in denen die ersten bulgarischen Kolonien im Bugeac gegründet wurden. Den Ankömmlingen gewährte die zaristische Regierung am 29. Dezember 1819 ähnliche Bedingungen, wie den Deutschen und ihnen in Bessarabien eine Landfläche von 557.608 Desetinen (Russisches landwirtschaftliches Flächenmaß, welches 1,09 ha entspricht) zur Verfügung gestellt. Bis 1826-1827 gründeten die Bulgaren in Südbessarabien 42 Kolonien, welche insgesamt 24.404 Einwohner zählten. Die meisten Kolonien wurden in den Jahren 1829-1830 gegründet. In Bessarabien gab es mit den Städten Bolgrad und Comrat zwei wichtige bulgarische Zentren. Bolgrad wurde 1820 gegründet und hat sich zu einem wichtigen Zentrum im Leben der bulgarischen Kolonisten im Bugeac entwickelt. Comrat – eine ehemals tatarische Gemeinde - wurde 1829 gegründet und wurde in

– 119 –

kurzer Zeit zum zweiten wichtigen Sitz für die bulgarischen Kolonisten nach Bolgrad. Unter dem Schutz des Staates betrieben die Bulgaren Landwirtschaft und Viehzucht in den Kolonien, die in der Näheh der Städte Izmail, Chilia, Tamarova (Reni), Ackerman und Chişinău lagen. In den großen Städten betrieben sie Gemüse- und anderen Handel in großen Dimensionen. Zuletzt können wir schließen, dass das Auftauchen nationaler Minderheiten im Falle der Bulgaren in Bessarabien eine Folge der Prozesse der Kolonisierung des Territoriums seitens des russischen Imperiums war, welche im 19. Jh. Stattgefunden hat. Die Analyse von Archivdaten zeigt uns, dass einige Maßnahmen der zaristischen Regierung zur Ansiedlung von Bulgaren positive Effekte gezeitigt haben. Das zaristische Regime versuchte mit allen Mitteln Anreize zu setzen, dass sie sich im Bugeac niederlassen, wo viel freier Boden war, der von Nogaiern verlassen worden war. In Folge der Kolonisierung wurden dort 67 bulgarisch-gagausische Kolonien errichtet, die sich einer gewissen Autonomie erfreuten, die ihnen die russische Regierung garantierte. Die Kolonisierung von Bulgaren auf diesem Gebiet hat einen positiven Impakt auf die ökonomische Entwicklung der Region gehabt. Die ersten Jahre nach der Unterzeichnung des Vertrags von Bukarest waren allerdings wegen der Unterdrückung seitens von Gutsherren und Statthaltern sehr hart gewesen. Dies hat zum sogenannten Prozess der Remigration von ca. 3000 Bulgaren auf die rechte Seite des Pruts geführt. Die, die in Bessarabien blieben, hofften mittels Briefen und Abgeordneten der russischen Behörden ein gutes Leben haben zu können. Wir haben gezeigt, dass die Bulgaren, welche mit direkter Hilfe Ivan Nikitici Inzovs für ihre Rechte kämpften, den begehrten Status von Kolonisten erworben haben. Die Tatsache, dass die Bulgaren nicht lokalen Gesetzen untergeordnet

waren, sondern von einem Sonderstatus profitierten, ist vor allem darauf zurückzuführen, dass sie mit Garantien ins Bugeac gelockt wurden, wie z.b. diejenige des höchsten russischen Kommandanten Mihail Kutuzov, der noch 1811 Rechte und Privilegien im Falle einer Niederlassung in Bessarabien versprach. Außerdem konnten sie nicht den Gutsherren unterworfen werden, weil sie bereits in der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts nach Bessarabien gekommen waren und zu dieser Zeit bereits der Zar hier regierte, der die alten Gesetze des Fürstentums Moldova nicht anerkannte. Drittens kamen die Bejenari (so wurden bulgarische Flüchtlinge von den Moldauern genannt) hierher, um Freiheit zu suchen, ohne von jemandem abhängig zu sein. Die Kolonisierung des Bugeacs hatte einen positiven Effekt, weil die Bulgaren brachliegende Böden bearbeitet haben, die sich in Staatsbesitz Bessarabiens befanden. Sie haben rasch begonnen, Landwirtschaft, Gartenbau und Viehzucht im Bugeac zu entwickeln. Noch 1816 bemerkte der russische Offizier A.P. Iuşnevschii, dass die bulgarischen Kolonisten mit fleißiger Miene die Böden Südbessarabiens bearbeitet haben, die bis dahin brachlagen. Die Handwerker und Kaufleute haben ihrerseits kontinuierlich die Ware-Geld-Beziehungen in der Provinz entwickelt. An dieser Stelle können wir hinzufügen, dass sie mittels der Beziehungen zu ihren Brüdern auf dem Balkan auch zur Entwicklung des externen Handels dieser Provinz beigetragen haben. In der Zwischenkriegszeit haben auch rumänische Historiker festgestellt, dass das Bugeac von einer klugen, vernünftigen und umsichtigen bulgarischen Bevölkerung kolonisiert wurde. Trotz historischer Ereignisse und urbaner sowie ruraler Lebensräume haben die bessarabischen Bulgaren sich ihre national-kulturelle Besonderheit bewahrt und bis in die Gegenwart beibehalten und fortentwickelt.

– 120 –

PROBLEMA BASARABIEI DE SUD ÎN DISCURSUL IMPERIAL RUS DUPĂ 1878: VIZIUNI ALE ALTERITĂŢII ŞI TRANSFERURI INSTITUŢIONALE Andrei CUŞCO

Retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei către Imperiul Rus, conform prevederilor Tratatului de la Berlin (1878), a marcat nu doar un punct culminant al „competiţiei simbolice” ruso-române pentru o parte a spaţiului basarabean1, ci şi crearea unei anomalii administrative în cadrul Imperiului Rus. Comasate într-un singur judeţ, cu centrul la Ismail, fostele teritorii româneşti şi-au păstrat, pe parcursul întregii perioade de până la Primul Război Mondial, specificul instituţional şi legislativ, reprezentând un caz interesant de transfer al unor structuri caracteristice statului-naţiune într-un context imperial complex şi deseori ostil acestui gen de experimente. Dincolo de acest aspect pragmatic, cazul judeţului Ismail este relevant şi din punctul de vedere al percepţiilor reciproce ruso-române. Funcţionarii şi oficialii ruşi s-au confruntat direct cu dilema integrării administrative a unei regiuni supuse, pe parcursul a peste două decenii, politicii naţionalizante şi omogenizatoare a statului român, aflat în faza iniţială a consolidării şi dominat mai întâi de zelul reformator al lui Al. I. Cuza şi apoi de construcţia unui aparat guvernamental modern, după 1866. În acest articol voi discuta, în primul rând, poziţia unor observatori şi oficiali ruşi faţă de administraţia română din regiune (în intervalul 1856-1878) şi, în al doilea rând, polemica din interiorul birocraţiei ruse cu privire la oportunitatea şi modalităţile de integrare a acestui teritoriu în cadrul imperiului. Discursul adoptat de funcţionarii ruşi cu această ocazie este un amestec (uneori deconcertant) de pragmatism, raţionalitate, inerţie, impulsuri centralizatoare şi consideraţii determinate de contextul local. La un alt nivel, se pot însă distinge anumite elemente ale atitudinii generale faţă de sistemul politic şi modelul instituţional românesc, bazate pe o apreciere (pozitivă sau negativă) a modernităţii sociale şi politice. Lipsa unei viziuni coerente (la nivel central, dar şi local) sugerează fragmentarea şi diversitatea de opinii existente în Rusia acelei perioade în raport cu modelele alternative de organizare instituţională şi legitimare politică.

Pentru o discuţie extinsă a controversei diplomatice rusoromâne în contextul războiului din 1877-78 şi a Congresului de la Berlin, vezi Andrei Cuşco, „The RussianRomanian 1878 Controversy: between Realpolitik and National Dignity”, Pontes, Nr. 5, 2009, pp. 51-102.

1

1. Aspecte discursive Atitudinea funcţionarilor şi autorilor ruşi faţă de politica statului român în Basarabia de Sud este, în mod previzibil, ostilă sau circumspectă. Totuşi, există anumite nuanţe (în funcţie de sursa acestui discurs şi publicul-ţintă) care ne prezintă o imagine mai nuanţată şi complexă a unor asemenea aprecieri. Practicile şi scopurile administraţiei româneşti în regiune erau prezentate (cu o evidentă tentă polemică) drept pur instrumentale şi / sau asimilatoare. Mai mult, retorica publicaţiilor ruse consacrate acestui subiect tindea să minimalizeze orice potenţial impact al politicii guvernului român asupra societăţii sau realităţilor locale. Astfel, într-o lucrare elaborată în 1898 pentru a marca a 20-a aniversare a „reunirii” judeţului Ismail cu Imperiul Rus se afirma: Guvernul român înţelegea că acest ţinut, smuls de la Rusia în virtutea consideraţiilor politice, însă dobândit cu ajutorul sângelui rusesc, populat şi organizat prin eforturile guvernului rus şi care reprezintă, prin situaţia sa geografică şi componenţa etnografică a populaţiei, o parte firească a Basarabiei ruse, va gravita mereu înspre Rusia şi, mai devreme sau mai târziu, va reveni în frontierele statului rus. Din acest motiv, românii întotdeauna considerau stăpânirea lor în Basarabia de Sud ca o achiziţie temporară, ca un soi de chirie, şi acţionau, călăuzindu-se de principiul: „să luăm cât mai mult şi să dăm cât mai puţin”. Atitudinea faţă de interesele ţinutului era determinată doar de interesele fiscului şi ale funcţionărimii2. Politica modernizatoare promovată (fie şi inconsecvent) de statul naţional român reprezenta, fireşte, principala ţintă a criticilor faţă de regimul anterior. Aceste critici aveau însă un caracter destul de ambiguu: pe de o parte, erau subliniate lacunele administraţiei româneşti în sfera economică şi a asigurării „bunăstării” populaţiei locale, iar pe de altă parte, se insista pe presiunile constante şi chiar caracterul violent al guvernării româneşti3. Argumentele de acest fel erau orientate spre construirea unui contrast perfect între esenţa „represivă” a dominaţiei române şi politica binevoitoare şi flexibilă a autorităţilor ruse faţă de populaţia locală. Iniţiind un „dialog virtual” cu inte C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, in Живописная Россия, 1898 г. Т. 5. Гл. 2. С. 173. 3 C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, c. 173-174. 2

– 121 –

lectualii şi politicienii români, care afirmau că administraţia din perioada 1856-1878 a contribuit la familiarizarea localnicilor cu drepturile civile şi instituţiile politice moderne, comentatorii ruşi negau, simultan, ierarhia implicită a formelor de guvernare, conform căreia modelul imperial era considerat arhaic şi imperfect din punct de vedere al raţionalităţii birocratice şi eficienţei administrative. Fiind extrem de critici la adresa capacităţilor administrative şi a performanţelor guvernării româneşti în regiune, observatorii ruşi îşi sintetizau această viziune cu ajutorul conceptului de „pseudoconstituţionalism”, care era menit să sublinieze elementele fundamentale ce deosebeau cele două sisteme politice. Totodată, potenţialul asimilator al statului român era pus sub semnul întrebării, fiind considerat neînsemnat, chiar dacă se admitea existenţa unor tendinţe „naţionalizante”4. Această imagine a unui stat slab, controlat de o birocraţie rapace şi afişând doar anumite trăsături superficiale ale unui sistem politic modern reieşea, pe de o parte, din stereotipurile încetăţenite în publicistica rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care acuzau elitele româneşti de imitaţie oarbă a modelelor occidentale şi de pierderea legăturii directe cu „poporul”5. Pe de altă parte, o astfel de strategie retorică le permitea autorilor cu înclinaţii politice conservatoare să conteste legătura dintre tempoul accelerat al modernizării şi existenţa unui sistem politic pluralist. O altă latură a politicii româneşti în Sudul Basarabiei devenită subiect de dispută, dar şi un fascinant prilej de articulare a viziunilor alterităţii este legată de problema bisericii locale. În general, activitatea guvernului român în sfera „construcţiei naţionale” din cele trei judeţe a lăsat o amprentă deosebit de durabilă tocmai în domeniile cultural şi ecleziastic. Biserica era percepută de stat drept un instrument eficient de educare şi inculcare a valorilor naţionale româneşti în mediul populaţiei multietnice din această regiune, fiind efectiv subordonată „interesului naţional”. Un exemplu concret (şi elocvent) al acestei strategii integraţioniste este şi crearea, în 1864, a noii episcopii a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail. În afara scopului declarat al „românizării” (culturale şi instituţionale) a bisericii basarabene, prin noua politică ecleziastică se urmărea şi identificarea elementelor etnice diverse a „Basarabiei de Jos” cu „idealul românismului”6. C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, c. 173, 176. Asemenea aprecieri (uneori degenerând într-o critică virulentă a „intelighenţiei române”) se conţin, de exemplu, în memoriile lui F. F. Vighel sau (într-o formă mai atenuată) în cartea lui V. Kelsiev (publicată în 1868), Галичина и Молдавия: Путевые письма. 6 M. Pacu, „Amintiri bisericeşti şi culturale din Basarabia 4 5

Discursul promovat de membrii clerului era adesea înţesat de elemente naţionale, dar nu poate fi nici pe departe redus la acestea. Ar fi extrem de tentantă analiza „în oglindă” a politicilor ruseşti şi româneşti în această sferă. Biserica ortodoxă, atât prin particularităţile structurii sale, cât şi prin acceptarea târzie (şi parţială) a retoricii (şi substanţei) curentelor naţional(ist)e, a avut o poziţie incertă şi complexă în contextul încercărilor de a o subordona proiectelor naţionale. În contextul relaţiilor ruso-române, apartenenţa la aceeaşi comunitate religioasă era dublată (şi subminată) de profundele diferenţe structurale existente între biserica română şi cea rusă, dar şi de competiţia simbolică (şi canonică) pentru Basarabia. Este destul de dificil de a extrage o viziune coerentă a cercurilor ecleziastice ruse asupra „chestiunii naţionale” şi, cu atât mai puţin, a „problemei Basarabiei”, care rămâne marginală în dezbaterile din epocă şi nu afectează decât sporadic sfera politicii practice. Totuşi, biserica putea funcţiona, în cazul rus, drept o instituţie cu dublă funcţie, fiind producătoare şi, totodată, „nivelatoare” a distanţei culturale ruso-române. În prima ipostază, cercurile oficiale şi bisericeşti din Imperiul Rus percepeau viziunea modernizatoare propusă de paşoptişti drept un proiect „de import”, fundamentat pe o preluare automată şi necritică a modelului occidental (în special francez). Rezultatul final al acestei evoluţii „nefireşti” (din punctul lor de vedere) era îndepărtarea tot mai pregnantă a elitelor de „rădăcinile vieţii populare” şi subminarea ortodoxiei. Anume o astfel de percepţie sumbră a realităţilor României moderne se degajă, bunăoară, din lucrarea episcopului Arsenii Stadniţki, originar din Basarabia şi unul din puţinii autori ruşi interesaţi de istoria ecleziastică românească. În reflecţiile sale asupra „influenţelor occidentale” în societatea şi biserica românească de după 1848, Stadniţki apare ca un critic consecvent (chiar violent) al modernităţii. Iată cum apreciază prelatul rus eforturile modernizatoare ale paşoptiştilor şi, de altfel, proiectul naţional românesc în totalitatea sa: Renaşterea spirituală a poporului român [народности], manifestându-se sub influenţa civilizaţiei Europei Occidentale, [...] a început să urmeze treptat o direcţie tot mai unilaterală, contrară structurilor istorice ale vieţii poporului român. Renaşterea românilor avea loc în acelaşi timp cu adoptarea de către ei a culturii franceze... Având în vedere totala lipsă de pregătire a românilor pentru asimilarea şi perceperea

– 122 –

Sudică sub cârmuirea română din 1857-1878”, Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, Vol. XIX, 1929, pp. 379-392, aici p. 382.

roadelor culturii europene, ultima le învenina sufletul şi, mutându-i de pe solul datinilor istorice, îi îndrepta pe calea imitaţiei servile a Occidentului neortodox, străin pentru ei nu numai prin credinţă, dar şi prin modul de viaţă. Urmarea acestei pasiuni pentru Occident a fost duşmănia faţă de popoarele de rasă nelatină şi, mai întâi de toate, faţă de greci7. În mod previzibil, Stadniţki are viziuni la fel de tranşante în legătură cu evoluţia relaţiilor rusoromâne, identificând acelaşi „ţap ispăşitor” ‒ occidentalizarea crescândă a societăţii româneşti. De astă dată însă el condamnă direct „naţionalismul românesc”, care i se pare deosebit de periculos. Antimodernismul este cuplat cu reluarea clişeelor „misiunii civilizatoare” a Rusiei în Balcani, rezultând într-o viziune destul de coerentă: „Urmând acelaşi principiu al direcţiei îngust-naţionaliste, sub influenţa Occidentului luminat, iniţiatorii „renaşterii” au început să manifeste o puternică atitudine duşmănoasă şi faţă de Rusia, ca reprezentantă a ortodoxiei pe care o urau”. În consecinţă, Rusia încetează să mai fie percepută drept „apărătoare istorică şi eliberatoare de servitutea turcească” şi începe să fie văzută (în acord cu noul vocabular naţional, dar în evident dezacord cu ideologia tradiţionalistă a lui Stadniţki) ca „un duşman periculos pentru existenţa naţională a românilor”8. În continuare, „paşoptiştii” sunt acuzaţi de „şovinism”, imputându-li-se cultivarea unei atitudini ostile faţă de ortodoxie: „Şi iată, adversitatea naţională faţă de greci şi ruşi se transformă în curând într-o ură bolnăvicioasă faţă de ortodoxie, faţă de acea ortodoxie care reprezintă religia istorică a poporului român şi care a educat atâtea generaţii, care a adus servicii uriaşe naţionalităţii române, salvând-o nu o singură dată de aservirea faţă de turci şi Occident”9. Rolul „discursului clerical” pentru evoluţia percepţiilor reciproce rusoromâne este deseori subapreciat din cauza concentrării excesive a istoriografiei asupra polemicilor din jurul „problemei Basarabiei”. Diversele paliere ale acestui discurs (de exemplu pretinsul rol al „propagandei catolice” în România sau legătura imaginată între principele – apoi regele – „străin” şi îndepărtarea României de „lumea ortodoxă”, în accepţia rusă a termenului) au contribuit însă destul de mult la cristalizarea imaginii „globale” a României moderne în publicistica şi literatura rusă din epocă şi au structurat (fie şi indirect) acţiunea politică, mai ales în perioadele de „tensiune simbolică”, inclusiv în momentul 1878. Aceste aspecte necesită, desigur, o cercetare mult

mai aplicată; am schiţat aici doar o posibilă linie de interogaţie pentru o analiză complexă a relaţiilor ruso-române de până la 1914. Dincolo de „raţionalismul birocratic” al funcţionarilor ruşi (pe care îl voi examina în a doua parte a articolului), discursul de sorginte ecleziastică ne oferă o perspectivă interesantă şi, uneori, inedită a construirii (sau minimalizării) „distanţei culturale” şi a unor strategii retorice de revendicare a spaţiului basarabean de către centrul imperial. Pentru a exemplifica, mă voi limita la o scurtă discuţie a unui text produs de un personaj cunoscut, altfel, ca un promotor activ şi eficient al rusificării bisericii din Basarabia. Este vorba de episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care, în virtutea poziţiei sale, este un participant direct şi angajat în ceremoniile simbolice de retrocedare a celor trei judeţe, organizate în octombrie 1878. A doua zi după transferul oficial al suveranităţii spre Imperiul Rus (pe 10 octombrie 1878), episcopul Pavel a ţinut o predică solemnă în catedrala din Ismail, care nu se limita la consfinţirea definitivă a „reintegrării spirituale” a regiunii în spaţiul canonic al Bisericii ruse, ci elabora o argumentare mult mai complexă a apartenenţei ţinutului la spaţiul rus. Argumentele invocate cu această ocazie sunt un amestec curios al temelor tradiţionale ale universalismului ortodox cu un vocabular naţionalizant, marcând, într-un anume fel, o perioadă de tranziţie. Mi se pare deosebit de relevantă, pe de o parte, retorica spaţială şi organicistă pe care o foloseşte episcopul şi, pe de altă parte, invocarea unor consideraţii „geopolitice” într-un context aparent puţin propice unor asemenea meditaţii. Astfel, ţinutul anexat este considerat un „membru viu al poporului rus”, iar Dunărea este văzută (metonimic) drept un spaţiu aproape sacru – un „fluviu al cântecelor noastre populare, la fel ca Volga şi Donul”10. Basarabia de Sud era astfel asociată spaţiului naţional (nu doar imperial) rus, impresie accentuată de componenţa etnică a regiunii („populată de ruşi [русскими людьми] şi slavii-bulgari”). Frontierele Basarabiei sunt interpretate într-un mod aproape „ontologic: „retrocedarea” celor trei judeţe nu este decât „restabilirea Basarabiei în graniţele ei fireşti”, iar fosta frontieră ruso-română apare ca „mai mult imaginată, decât reală, naturală” (evident, spre deosebire de teritoriul „organic” al Basarabiei)11. Mai mult, deşi în cheie providenţialistă, episcopul Pavel se lansează în meditaţii despre expansiunea rusă în Asia Centrală, pe care o prezintă drept „compensaţie divină” pentru pierderile de la Dunăre,

Арсений (Стадницкий), Исследования и монографии по истории молдавской церкви. СПб., 1904, c. 388. 8 Ibidem, c. 388-389. 9 Ibidem, c. 389.

10

7

Слово…, произнесенное преосвященным Павлом, епископом Кишиневским и Хотинским, с. 1. 11 Ibidem, с. 2. Metaforele spaţiale apar, în acest text, în mod recurent.

– 123 –

dar şi ca pe o recompensă în lupta permanentă cu redutabilul adversar geopolitic al Imperiului Rus – Anglia, care „este gata să ne anihileze, să ne şteargă de pe faţa pământului”12. În acelaşi timp, atitudinea episcopului faţă de fosta administraţie şi poporul român este ambiguă. Dacă transferul jurisdicţiei ecleziastice este perceput în termeni neutri (fostul episcop al Ismailului, Melchisedec, era prezent în catedrală), atunci dominaţia românească este caracterizată drept „străină” [чуждая власть], iar prevederile Tratatului de la Paris sunt considerate o „violenţă” la adresa integrităţii „corpului naţional” rus. Se pot însă urmări şi unele elemente ale viziunii mai vechi a Rusiei ca putere protectoare şi „civilizatoare” în regiunea balcanică (aceste elemente persistă mai mult timp tocmai în mediile ecleziastice tradiţionale). Astfel, deşi străin, poporul român este şi „prieten” (дружественный), iar acuzaţiile directe adresate guvernării române lipsesc. Basarabia de Sud figurează şi ca o „provincie-model” (oarecum, o reminiscenţă a rolului preconizat pentru întreaga provincie la 1812). Ţinutul „reunit” este perceput ca un „avanpost atât al poporului rus, cât şi al bisericii ruse, un avanpost prin care poporul şi biserica rusă intră în contact cu popoare de aceeaşi credinţă şi de acelaşi sânge cu noi. După tine mai ales vor judeca ele şi despre poporul rus, şi despre biserica rusă”13. În fine, este reafirmată cu hotărâre misiunea de „apărare şi protecţie” asumată de Rusia în raport cu „popoarele creştine mai mici” din Balcani (listă care îi includea, evident, şi pe români)14. Acest document este un amalgam fascinant de teme tradiţionale şi moderne şi marchează, probabil, apogeul „construirii simbolice” a Basarabiei de Sud ca obiect al discursului imperial rus. Legătura dintre strategiile de legitimare internă şi politica externă a regimului imperial reiese cu destulă claritate din această analiză sumară a „cuvântului” episcopului Pavel. 2. Aspecte instituţionale După retrocedarea Basarabiei de Sud către Imperiul Rus, în 1878, noua unitate administrativă (reunită într-un singur judeţ cu centrul la Ismail) şi-a păstrat, pe parcursul întregii perioade de până la 1914, anumite particularităţi instituţionale şi legislative care o transformau într-o „anomalie” în contextul regimului ţarist. Poziţia funcţionarilor şi demnitarilor ruşi faţă de „aberaţia administrativă” din Ismail era destul de contradictorie şi echivocă, oscilând între două extreme: tendinţa spre unificare şi centralizare Ibidem, c. 2. Ibidem, c. 8-9. 14 Ibidem, c. 9 12 13

administrativă (care presupunea lichidarea imediată a legislaţiei române şi introducerea reglementărilor imperiale în regiune) şi abordarea flexibilă faţă de „legile româneşti”, care reieşea dintr-o atitudine pragmatică şi relativ tolerantă faţă de diversitate la periferiile imperiului. Tensiunea dintre cele două strategii reflecta, de fapt, diferenţe fundamentale în percepţia transferurilor instituţionale şi a adaptării acestora unui context imperial aflat în plină evoluţie. Pe de o parte, argumentul eficienţei şi raţionalităţii administraţiei locale din Ismail, construită după model francez (prin filieră românească), era destul de convingător pentru a impresiona o mare parte a birocraţiei ruse locale şi centrale. Pe de altă parte, cercurile birocratice afiliate Ministerului de Interne insistau asupra uniformizării imediate a legislaţiei şi lichidării oricăror vestigii ale influenţei „naţionalizante” româneşti în regiune. Astfel, relativa toleranţă a centrului faţă de diversitatea instituţională se explică nu doar prin inerţia birocratică a aparatului guvernamental rus, ci şi prin existenţa unei diversităţi de opinii la nivelul facţiunilor concurente din guvernul rus. Cazul „anomaliei” din judeţul Ismail ne arată, în fapt, cât de mult depindea funcţionarea statului rus de acest sistem de facţiuni şi grupuri de interese, în raport cu care autocratul îşi asuma doar rolul de arbitru. Chiar dacă interminabila polemică referitoare la strategiile de integrare a Basarabiei de Sud se explică şi prin inerţia birocratică de la centru, se pare că „experimentul” din Ismail era perceput în termeni favorabili de o parte a demnitarilor ruşi. Toate aceste consideraţii erau complicate de factorul extern şi de chestiunea problematică a loialităţii locuitorilor din regiune, care figurau deschis în justificarea „prudenţei” autorităţilor ruse în Ismail. Perspectiva „iredentismului românesc” era un factor îndeajuns de important pentru a tempera zelul centralizator al Ministerului de Interne de la St. Petersburg. Înainte de Primul Război Mondial s-au făcut câteva încercări de a revizui statutul „excepţional” şi structura instituţională „anormală” a judeţului Ismail, însă toate au fost abandonate din raţiuni diverse. Cele mai serioase discuţii în acest sens au avut loc, mai întâi, imediat după retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia, în 1879-81, şi apoi în primii ani ai secolului al XX-lea (1900-1901), când funcţionarii din Ministerul de Interne au fost pe punctul de a-şi impune opinia despre necesitatea înlocuirii instituţiilor române cu cele imperiale. Eşecul acestor încercări a fost determinat, printre altele, de un set de argumente expuse de adversarii uniformizării legislative. Aceste argumente pot fi clasificate în trei categorii: 1) raţionalitatea şi modernitatea structurii administrative româneşti în

– 124 –

comparaţie cu modelele imperiale existente; 2) strategia integrării diferenţiate a periferiilor şi necesitatea „prudenţei” în respectarea particularismului regional în etapa iniţială; 3) sensibilităţi de politică externă şi problema imaginii Rusiei în străinătate (aici se include şi tema loialităţii populaţiei locale). Ar trebui să subliniem că liniile de demarcaţie dintre adversarii şi partizanii uniformizării sunt mai curând instituţionale, şi nu „spaţiale”. Astfel, unii reprezentanţi ai instituţiilor centrale (în special, ai Ministerului Finanţelor şi Justiţiei) urmau linia „flexibilă” a acceptării instituţiilor locale, iar funcţionarii Ministerului de Interne erau adepţi fervenţi ai unificării legislative. Argumentul cel mai clar bazat pe raţionalitatea şi eficienţa modelului românesc se conţine în „nota” (de fapt, o analiză extinsă şi detaliată a instituţiilor româneşti) trimisă la Ministerul de Interne de guvernatorul Basarabiei, E. O. Iankovski, în 188115. Guvernatorul atrage atenţia superiorilor săi că „unele elemente ale organizării sociale” din Sudul Basarabiei, datorate administraţiei româneşti, „merită o atenţie excepţională (subl. în original); aceste [aspecte] se referă, mai ales, la organizarea comunală şi sistemul de taxare egală [a cetăţenilor], fără a se ţine seama de stările sociale [бессословная]”16. În fapt, guvernatorul foloseşte argumentul eficienţei modelului administrativ românesc pentru a formula o critică destul de radicală la adresa sistemului social al Rusiei din acea epocă, pe care îl califică drept învechit şi necompetitiv în contextul lumii moderne. Ca urmare a analizei detaliate a avantajelor instituţiilor româneşti, Iankovski conchide că „toate aceste date pledează pentru păstrarea părţii reunite [cu Rusia] ca o unitate [administrativă] separată, cel puţin până la revizuirea reglementărilor noastre legislative cu privire la taxe şi administraţia publică rurală”17. Admiţând totuşi că „raţiunile superioare de stat” ar putea determina guvernul să introducă imediat legile ruseşti şi să lichideze judeţul Ismail, împărţindu-l între judeţele limitrofe, Iankovski rămâne partizanul unei strategii flexibile şi prudente, afirmând că „în chestiunea reformării acestei regiuni [участка] este necesar să acţionăm cu deosebită prudenţă, astfel încât, prin sfărâmarea tuturor normelor existente şi înlocuirea lor cu reguli noi, dintre care unele trebuie apreciate drept mai puţin satisfăcătoare [decât cele existente], să nu trezim printre locuitori regrete în privinţa separării lor de România”18. Dincolo de această aluzie «Записка бессарабского губернатора Янковского об устройстве воссоединенного края», с приложениями за 1881 год // РГИА, Фонд № 573, оп. 21, д. 54. 16 РГИА, Фонд № 573, оп. 21, д. 54, л. 72. 17 Ibidem, л. 75. 18 Ibidem, л. 84. 15

transparentă la necesitatea încurajării loialităţii populaţiei din judeţul Ismail, se pare că poziţia flexibilă a guvernatorilor locali a influenţat acţiunile Ministerului de Interne (sau, mai bine zis, lipsa acestora). Cel puţin, acest lucru este admis de funcţionarii ministerului 20 de ani mai târziu, în 1901, când se recunoaşte că anume demersurile guvernatorilor au influenţat poziţia centrului. Atât Iankovski, cât şi succesorul său, A. P. Konstantinovici (1883-1899), remarcau „avantajele” organizării comunale româneşti faţă de administraţia rurală rusă19. Deşi funcţionarii Ministerului de Interne erau, în mod evident, departe de a fi convinşi de astfel de argumente (atât în 1879, cât şi în 1900), chiar şi în „consideraţiile” ministrului de Interne referitor la integrarea Basarabiei de Sud în Imperiu se puteau strecura elemente „pragmatice”, dictate, în primul rând, de factorul extern. De exemplu, în nota explicativă a Ministerului de Interne din 15 martie 1879 adresată ministrului Justiţiei (în care se argumentează necesitatea introducerii „imediate” a legilor ruseşti în regiune şi se insistă asupra „echivalenţei funcţionale” a instituţiilor româneşti şi a celor imperiale), găsim următorul pasaj (oarecum surprinzător în acest context). Nu există vreo îndoială că, în virtutea sincerei simpatii manifestate de populaţia ţinutului faţă de retrocedarea sa către Rusia, această populaţie merită o atenţie deosebită din partea Guvernului nostru. În plus, având în vedere că presa străină, în majoritate ostilă Rusiei, încearcă să prezinte viitoarea soartă a acestei populaţii, odată cu alipirea ei la Basarabia, în cele mai triste culori, nu putem decât să conchidem că în acest caz trebuie, în general, să acţionăm cu toată prudenţa posibilă şi să evităm, mai ales, orice încălcare substanţială a acelor drepturi şi privilegii care aparţineau populaţiei Basarabiei în timpul guvernului român20. Mai mult, ministrul încearcă să legitimeze această atitudine prin invocarea unor principii generale ale politicii ruse la periferiile imperiului, aplicabile, prin extensie, şi cazului basarabean: „Guvernul rus se călăuzea mereu de aceleaşi viziuni şi cu privire la alte teritorii [местностям] alipite la Imperiu în timpurile trecute – anume guberniile baltice, regatul Poloniei şi chiar Basarabia. Nicăieri nu s-a purces la sfărâmarea simultană a întregii [ordini] existente în aceste teritorii şi la înlocuirea acesteia printr-o altă orânduire, necunoscută populaţiei, căci o asemenea tactică ar fi condus, fără îndoială, la confuzia generală şi nemulţumirea populaţiei, mai ales dacă noile Ibidem, л. 160. РГИА, Фонд № 1405, оп. 77, д. 5920, 1879 г. («Об административном устройстве присоединенного по Берлинскому трактату участка Бессарабии»), л. 15.

19 20

– 125 –

condiţii s-ar fi dovedit mai puţin satisfăcătoare decât cele anterioare”21. Astfel, reintegrarea Basarabiei de Sud trebuia să aibă loc „treptat”, iar guvernul urma să studieze „particularităţile şi necesităţile” regiunii pentru a promova apoi mai „ferm” reformele necesare22. Această perspectivă asupra judeţului Ismail s-a dovedit însă prea optimistă, funcţionarii zeloşi de la centru cedând, până la urmă, inerţiei birocratice, dar şi rezistenţei elitelor locale şi unor instituţii centrale mai conservatoare (întâi de toate, a Consiliului de Stat). În consideraţiile Ministrului de Interne prezentate împăratului Alexandru II în 1879 predomină argumentele centralizatoare (se invocă necesitatea introducerii, în judeţul Ismail, a zemstvelor şi a organizării rurale similare cu restul Imperiului)23. În acelaşi timp, ambiguitatea inerentă politicii imperiale la periferii (dar şi contradicţiile interne ale legislaţiei ruse) sunt evidenţiate cu ocazia „explicaţiilor” oferite de guvernatorul Basarabiei, N. I. Şebeko, în legătură cu păstrarea legilor române în teritoriul retrocedat: Alipirea acestui teritoriu la Rusia l-a supus aceleiaşi Puteri Supreme, dar nu are drept consecinţă necondiţionata sau presupusa abolire a tuturor legilor sau instituţiilor care funcţionau în această regiune până la alipire şi nici introducerea [imediată] a legilor sau instituţiilor în vigoare în restul Imperiului. Astfel, Marele Ducat al Finlandei, Regatul Poloniei şi alte regiuni ale Imperiului Rus, fiind supuse aceleiaşi Puteri Supreme, totuşi aveau şi au în continuare legi şi instituţii diferite de cele din restul imperiului. Înlocuirea ordinii existente în teritoriul anexat, în virtutea noţiunii inviolabilităţii şi fermităţii legilor care protejează viaţa civilă şi socială a populaţiei, nu poate fi presupusă şi nu este o consecinţă automată a evenimentului alipirii [la Rusia]24. O asemenea interpretare „legalistă” (şi, aparent, modernă) a integrării juridice şi instituţionale a periferiilor ne sugerează, de fapt, că Imperiul Rus continua să funcţioneze, chiar şi în această perioadă, ca un stat cu jurisdicţii multiple şi suprapuse, iar singurul principiu de unitate era reprezentat de prerogativele (extralegale) ale monarhului25. Cu toate acestea, unii funcţionari locali nu ezitau să-şi exprime nemulţumirea şi frustrarea în legătură cu persistenţa legilor române („străine” şi/sau învechite) 23 24 25 21 22

Ibidem, л. 15. Ibidem, л. 15. Ibidem, л. 137-138. Ibidem, л. 93. Această impresie este confirmată chiar de Şebeko, în concluziile sale, conform cărora doar un ordin direct al monarhului putea schimba situaţia. Acest ordin a întârziat să vină (în pofida faptului că ţarii ruşi înclinau să rezolve rapid „anomalia” din Ismail). РГИА, Фонд № 1405, оп. 77, д. 5920, 1879 г., л. 93.

în sudul Basarabiei, optând univoc pentru abolirea lor. În contextul acestor polemici, în anul 1884, guvernatorul-general interimar al Odesei şi Novorosiei, von Roop, are un punct de vedere foarte diferit de cel al guvernatorului Basarabiei. Într-un raport adresat direct lui Alexandru III, von Roop consideră „exagerate” numeroasele plângeri şi petiţii ale populaţiei noului judeţ Ismail, care „nu se verifică” nici de emisarii trimişi de von Roop în regiune, nici de inspecţia personală a oficialului în Bolgrad şi Ismail. Dimpotrivă, el subliniază progresul adus de noua administraţie rusă şi deplânge persistenţa legilor române în ţinut. Se întâlnesc şi acum unele abuzuri separate, dar, în orice caz, populaţia le suportă într-o măsură mult mai mică decât în timpul guvernului român, când banii şi protecţia reprezentau puterea covârşitoare, iar tribunalele şi parchetul erau totalmente în mâinile bogatei clase dominante, care în prezent îşi pierde deja importanţa preponderentă. Totuşi nu se poate nega că legile comunale româneşti, care s-au păstrat acolo, oferă şi până astăzi pretexte pentru exploatarea populaţiei de către comitetele locale [земскими], fapt care se manifestă mai ales în Comitetul din Bolgrad... În orice caz, din momentul revenirii în sânul patriei a regiunii riverane a Dunării, temporar pierdute, au trecut aproape şapte ani şi de aceea, continuarea în viitor a acestei stări de tranziţie şi incertitudine nu mai trebuie, evident, tolerată, chiar dacă în acest scop vor fi necesare eforturi şi sacrificii deosebite...26. Alexandru III a consimţit întru totul, aplicând rezoluţia „Este timpul să hotărâm definitiv [chestiunea]”27. În pofida opiniei ţarului, „chestiunea” a trenat încă trei decenii, judeţul Ismail intrând în Primul Război Mondial cu acelaşi statut separat, pentru unii observatori ruşi fiind chiar ameninţat de spectrul „iredentismului românesc”. Ambiguitatea şi contradicţiile caracteristice poziţiei birocraţiei ruse în „chestiunea Ismailului” se pot urmări foarte bine şi la nivel personal. Un caz deosebit de relevant şi elocvent în acest sens este cel al cneazului S. D. Urusov, guvernator al Basarabiei între 1903 – 1904. Considerat (în general, pe bună dreptate), un funcţionar cu vederi liberale şi un critic destul de competent al politicii rusificatoare a centrului imperial la periferii, Urusov dă dovadă de o inconsecvenţă revelatoare în opiniile sale privind „anomalia administrativă” din Sudul Basarabiei. Dacă în memoriile sale (publicate iniţial în 1907, într-o perioadă de opoziţie deschisă faţă de guvernul imperial), Urusov adoptă o atitudine mai curând neutră, atunci în rapoartele РГИА, Фонд № 1405, оп. 77, д. 5920, 1879 г., л. 111-112. 27 Ibidem, л. 111-112. 26

– 126 –

oficiale către ministrul de interne oficialul apare ca un partizan al uniformizării şi al lichidării vestigiilor administraţiei româneşti. Iată opinia lui Urusov privitor la situaţia judeţului Ismail în 1903: În gubernia Basarabiei există judeţul Ismail, cu o suprafaţă însemnată şi condiţii naturale bogate, compus din trei [foste] prefecturi româneşti – Ismail, Bolgrad şi Cahul. Deja de 25 de ani sus-numitul judeţ, fiind reunit cu Imperiul Rus, este administrat conform vechilor legi româneşti, modificate în prezent chiar şi în România [este vorba despre Codul Civil din 1865 şi legea comunală din 1864], din cauza neconcordanţei lor cu necesităţile vitale ale populaţiei. Primind de multe ori petiţii de la locuitorii judeţului privind introducerea în ţinut a instituţiilor ruseşti, am încercat să îmi dau seama despre aspectele vulnerabile ale ordinii existente în judeţ şi am ajuns la concluzia că principalul defect este lipsa de organizare a vieţii rurale din cauza imperfecţiunii administraţiilor comunale... Oraşele judeţului sunt administrate extrem de satisfăcător, însă amenajarea vieţii rurale lasă mult de dorit... Activitatea instituţiilor administrative ale guberniei nu se răsfrânge asupra judeţului Ismail, din care cauză este subminată supravegherea administraţiilor comunale, în care se descoperă destule abuzuri... Motivele amintite, precum şi separarea nedorită (în sensul lipsei unităţii statale) a acestei părţi a Basarabiei limitrofe cu România impun introducerea cât mai rapidă în judeţul Ismail a instituţiilor ruseşti (s.n.)28. În pofida aparentei preocupări pentru lichidarea „particularităţilor” regiunii retrocedate la 1878, în memoriile sale, fostul guvernator nu se limitează la prezentarea, pe larg, a structurii comunale conform legislaţiei româneşti (fără cea mai mică tentă peiorativă), dar îşi permite chiar unele reflecţii potenţial „subversive” în legătură cu viitorul acestui teritoriu. Urusov este, totodată, destul de critic la adresa proiectelor integraţioniste promovate de guvernul de la St. Petersburg. Iată ce afirma, în 1907, cel ce recomanda introducerea imediată a legilor ruseşti în 1904: superiorii din Petersburg nu se preocupau deloc de Ismail şi aveau cea mai nebuloasă închipuire despre organizarea acestui judeţ. Cu toate acestea, în Ministerul de Interne nu înceta grija pentru introducerea în Ismail a instituţiilor ruseşti – a şefilor de zemstvă, a plaselor [волостей], a nobilimii şi a noului regulament privind zemstvele şi oraşele. Consiliul de Stat însă РГИА, Фонд № 1284, оп. 194, д. 94, 1904 г. («Отчет о состоянии Бессарабской губернии за 1903 г».), л. 11. Tema „particularităţii administrative a judeţului Ismail” apare şi în alte rapoarte ale guvernatorilor de la începutul secolului al XX-lea, de exemplu la 1912: РГИА, Фонд № 1284, оп. 194, д. 116, 1912 г. («Приложение к отчету Бессарабского губернатора за 1912 г.»).

28

respingea mereu acest soi de proiecte propuse de minister sub pretextul articulării şi argumentării insuficiente a ideii, conform căreia era necesar să se distrugă orânduirea locală veche de dragul nivelării generale a administraţiei. Aşa a şi rămas judeţul Ismail, până în prezent, o excepţie în structura judeţeană a Imperiului Rus. Probabil, va trebui să aştepte reforma generală a administraţiei noastre locale, dacă nu cumva, ca urmare a vreunei combinaţii internaţionale, nu va trece din nou la România, care îi întinde braţele materne de dincolo de Prut, râul de frontieră29. Aşadar, o combinaţie de indiferenţă, inerţie birocratică, rivalitate instituţională, dar şi un anume pragmatism şi toleranţă a diversităţii administrative la periferii par să fie factorii care explică, în primul rând, posibilitatea iniţială a acestui transfer instituţional şi, în al doilea rând, persistenţa acestei „anomalii” într-un context rus tot mai ostil, chiar şi la începutul secolului al XX-lea. Exemplul lui Urusov ne arată însă şi altceva: cât de conjuncturale şi „retorice” puteau fi argumentele „centralizatorilor”, care operau în universul complex al „corectitudinii politice”, în versiunea imperială rusă din epocă. În acelaşi timp, atât în ipostază „oficială”, cât şi în cea „privată”, Urusov manifestă o vădită sensibilitate faţă de statutul „incert” al regiunii din punct de vedere geografic (sau chiar geopolitic). Factorul românesc îşi face tot mai simţită prezenţa în primul deceniu al secolului al XX-lea, când problema loialităţii populaţiilor de la periferii devine aproape o obsesie pentru conducătorii imperiului. În această perioadă (şi, probabil, în contextul discuţiilor aprinse cu privire la necesitatea introducerii zemstvelor la periferiile occidentale ale imperiului), statutul „incert” al Basarabiei de Sud a devenit un motiv de îngrijorare serioasă pentru o anumită parte a cercurilor guvernante. Astfel, într-un raport cuprinzător despre situaţia generală a Basarabiei, redactat de un ofiţer al contraspionajului rus cu anumite legături (probabil, chiar personale) cu Basarabia, destinat şefului Departamentului Poliţiei şi trimis de la Constantinopol pe 19 februarie 1914, „problema Ismailului” este abordată direct. Autorul raportului sublinia că judeţul Ismail din Basarabia se găseşte într-o situaţie mai proastă [faţă de restul provinciei]. [Aici], chiar din timpul reîncorporării sale în Imperiul Rus, nu este vizibil nici cel mai mic semn al rusificării, astfel încât ţi se pare că eşti în România. Acest lucru se datorează nu doar alipirii recente a acestui ţinut la Rusia, ci şi legăturilor pe care localnicii le au cu românii. [Astfel,] aproape tot comerţul cu produse agri С. Д. Урусов, Записки губернатора: Кишинёв, 19031904 гг., Litera, Chişinău, 2004, pp. 206-207.

29

– 127 –

cole este orientat spre România; împrumuturile pentru micii proprietari rurali sunt [oferite de] băncile româneşti, datorită condiţiilor mai avantajoase, în comparaţie cu băncile particulare evreieşti din Sudul Rusiei. [O altă cauză] este că, până în prezent, aici s-au păstrat regulamentele şi legile româneşti în domeniul administraţiei locale30. Dacă, la începutul perioadei inaugurate de reintegrarea Basarabiei de Sud în Imperiul Rus, preluarea modelului instituţional românesc era privită fie în termeni pragmatici, fie ca o cedare temporară dictată de necesitate, fie ca un exemplu de flexibilitate strategică a politicii centrului la periferiile multietnice ale imperiului, odată cu „naţionalizarea” crescândă a discursului imperial şi a politicii practice se evidenţiază tot mai mult relevanţa factorului „naţional”. Judeţul Ismail devine o potenţială ţintă a „iredentismului românesc”, iar particularismul său administrativ – o realitate tot mai greu acceptată şi tolerată. În acelaşi timp, continuitatea elitelor locale, spaţiul de manevră destul de larg care le era oferit de autorităţile imperiale, precum şi persistenţa „anomaliei instituţionale” din Ismail pe parcursul a aproape 40 de ani ne sugerează complexitatea atitudinii birocraţiei ruse faţă de modelele administrative străine. Acest „pragmatism” era dictat şi de inconsecvenţa politicii imperiale, în cadrul căreia nu exista o viziune comună în privinţa integrării periferiilor. Concluzii Orice proiect imperial îşi bazează ideologia pe ГАРФ, Фонд 529, оп. 1, д. 26, л. 9-11. Секретное донесение № 39, 19 февраля 1914 г.

30

pretenţii universaliste şi pe accentuarea diferenţei (atât la nivelul politicii interne, cât şi în raport cu rivalii săi). În acelaşi timp, imperiile moderne (inclusiv Imperiul Rus) au fost permanent implicate în procese complexe de împrumut, transfer conceptual, imitare reciprocă şi, uneori, chiar „plagiat” direct. Astfel se explică, parţial, flexibilitatea de care dădea dovadă regimul la periferii. Cazul Basarabiei de Sud / judeţului Ismail este un exemplu revelator în acest sens. Periferiile reprezentau spaţii contestate şi incerte, în care politica imperială era determinată de combinaţia dintre interesele de politică externă şi procesele locale de integrare şi rezistenţă. Politica externă şi controlul asupra spaţiilor de frontieră apăreau ca indisolubil legate pentru elitele imperiale, care luau în consideraţie diferite modele de organizare instituţională (inclusiv străine) şi le aplicau în funcţie de priorităţile momentului. Paralelele dintre integrarea sudului Basarabiei şi experienţa din Polonia şi Finlanda sunt mai mult decât retorice: autorităţile imperiale acţionau adesea pe baza precedentului. În pofida caracterului marginal al „experimentului” din Ismail, acesta ilustrează, pe de o parte, că prudenţa şi compromisul cu elitele locale puteau fi motivate de factorul extern (românesc, în acest caz) şi, pe de altă parte, că periferiile au rămas, chiar şi în această perioadă târzie a Rusiei imperiale, spaţii privilegiate pentru experimente juridice şi administrative. Atât în domeniul „discursiv”, cât şi în cel al politicii „practice”, politica rusă în regiune era ambiguă şi inconsecventă, dar extrem de sugestivă pentru modul în care un imperiu se putea confrunta cu instituţiile unui stat-naţiune şi, într-un context mai larg, cu provocările modernităţii.

SUMMARY THE PROBLEM OF SOUTHERN BESSARABIA IN THE RUSSIAN IMPERIAL DISCOURSE AFTER 1878: VISIONS OF OTHERNESS AND INSTITUTIONAL TRANSFERS The reintegration of three Southern Bessarabian districts into the Russian Empire in 1878 represented not only a high point of the Russian-Romanian symbolic competition for Bessarabia, but also the creation of an ‘administrative aberration’ within the Russian Empire. The former Romanian territories, merged into the new Ismail uezd, preserved their institutional and legal peculiarities for almost 40 years. Thus, the modern structures of an emerging nation-state were transferred into the Russian imperial context. This article will discuss, first, the attitude of a number of Russian observers and officials towards the 1856-1878 Romanian administration, with a special emphasis on mutual perceptions and the foreign policy dimension. Second, the article will examine the polemics concerning the alternative strategies for integrating this

region within the empire. The Russian bureaucracy was divided on the issue, oscillating between a centralizing approach and a more pragmatic attitude which admitted the continued existence of the Romanian institutions. The discourse displayed by the Russian officials on this occasion is a curious amalgam of flexible pragmatism, modern rationality, bureaucratic inertia, centralizing impulses and foreign policy considerations. The general attitude towards the Romanian nation-building project also reflected their broader vision of social and political modernity. The lack of coherence of the Russian policies on the Southern Bessarabian periphery points to the contested and fragmented nature of the imperial discourse regarding the alternative models of institutional organization and political legitimacy.

– 128 –

CONGRESUL DE PACE DE LA BERLIN, INDEPENDENŢA ROMÂNIEI ŞI SACRIFICAREA BASARABIEI Igor SAVA

Războiul ruso-turc din 1877-1878 este ultimul dintr-o serie amplă de conflicte bilaterale care au marcat secolele XVIII şi XIX. El a însemnat pentru România, ca şi pentru alte naţiuni balcanice, ultima etapă în desprinderea de influenţă otomană şi cucerirea independenţei. La finalul războiului, atunci când intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail devenea o realitate, o astfel de pretenţie, formulată acum oficial, nu numai că ştirbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, dar constituia o mare nedreptate istorică. Congresul european de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de pace de la San Stefano, a recunoscut independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad) la Imperiul Rus. În felul acesta, marile puteri dădeau satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe la gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“ forţat de către autorităţile de la Sankt Petersburg cu Dobrogea, străvechi pământ românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră. Ceea ce ne propunem în acest studiu nu are pretenţia unei noi abordări a problemei obţinerii independenţei, de altfel competent şi minuţios tratată de atâţia istorici, ci a readuce în discuţie drama trăită de România în anul 1878, când realizarea acestui deziderat naţional a fost umbrit de raptul sudului Basarabiei. Analiza condiţiilor istorice din ultima etapă a războiului ruso-turc şi a preliminariilor păcii, care a vizat şi Basarabia ca subiect de litigiu în relaţiile internaţionale în cadrul complicatei „probleme orientale”, ne va permite cunoaşterea momentelor tensionate în raporturile româno-ruse şi explicarea motivelor diplomaţiei ruse în realizarea acestui rapt teritorial. După capitularea Plevnei la 28 noiembrie 1877, conform deciziei comandamentului aliat1, armată română a primit o zonă de operaţii proprie, principalul ei obiectiv fiind anihilarea puternicei grupări otomane D.P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Bucureşti, 2000, p. 94.

1

de la Vidin. În timp ce armata rusă înainta spre sud, în direcţia Constantinopol, pentru a-şi realiza visul secular de a stăpâni atât capitala otomană, cât şi cele două strâmtori care controlau traficul dintre Mediterană şi Marea Neagră, armata română continua ofensiva spre vest, reuşind să obţină două victorii importante la Smârdan (12 ianuarie) şi Vidin (15 ianuarie). Deşi dispunea de trupe suficiente pentru a organiza apărarea Constantinopolului, spargerea frontului principal de către armata rusă şi apropierea acesteia de capitală au obligat conducerea otomană să solicite marilor puteri medierea pentru încetarea războiului şi încheierea păcii. Implicarea Angliei în susţinerea Porţii, prin manevrele flotei britanice din preajma Dardanelelor, cu scopul blocării înaintării armatei ruse spre capitala otomană2, şi acuzaţiile AustroUngariei aduse Imperiului Rus că acesta a încălcat acordurile de la Reichstadt (iulie 1876) şi Budapesta (ianuarie 1877) prin intenţia de a crea un stat bulgar sub protectoratul său determină atitudinea Rusiei de a opri manevrele militare şi a semna armistiţiul. În primele zile ale negocierii armistiţiului de război dintre imperiile Rus şi Otoman a intervenit un prim dezacord între partea română ca beligerantă şi Rusia prin neacceptarea colonelului Eraclie Arion, trimisul special al României la tratativele preliminarii de pace3. Sosit la Cartierul General al armatei ruse din Kazanlâk, la 10 ianuarie 1778 el raportează Ministerului de Externe al României că l-a informat pe Marele Duce Nicolae despre misiunea sa. Urmează scrisoarea ultimului către principele Carol I, în care comandantul rus se arăta nedumerit de insistenţa României şi „nu înţelege a interveni altcineva în preliminariile păcii decât numai cele două părţi: Rusia şi Turcia”4. În plină tensiune diplomatică guvernul României depune eforturi, prin trimişii săi speciali de pe lângă Istoria diplomaţiei, sub îngrijirea lui V.P. Potemkin, vol. III, traducere din limba rusă de H. Berler, ediţie revăzută de A. Oţetea, Bucureşti, 1948, p. 55. 3 Printre instrucţiunile date de Minister colonelului Arion figurau prevederi prin care România dorea tratarea ei, în raport cu puterea suzerană, ca stat suveran, anume: recunoaşterea absolută a independenţei, dărâmarea cetăţilor turceşti de pe malul stâng al Dunării, retrocedarea României a gurilor Dunării etc. 4 Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, vol. VIII, Bucureşti, 1955, pp. 478-479. 2

– 129 –

capitalele puterilor garante ale Tratatului de la Paris din 1856, de a face cunoscută poziţia Rusiei privind neadmiterea delegatului român la tratativele de pace şi intenţia cabinetului de la Petersburg de a reanexa sudul Basarabiei. Atitudinea Imperiului Rus era o sfidare a prevederilor dreptului internaţional conţinute în tratatul din 1856 şi o încălcare flagrantă a angajamentelor sale asumate în Convenţia românorusă din 4 aprilie 1877. Ministrul de externe Mihail Kogălniceanu făcea cunoscută această stare de fapt la 11 ianuarie, când cerea agenţilor săi diplomatici de a informa guvernele europene că Rusia şi-a părăsit aliatul român. Aceste încercări par să nu fi fost auzite de oficialii europeni, după cum indică izvoarele româneşti ale perioadei. Relevantă este nota agentului român de la Paris, N. Callimachi-Catargi, care raporta Ministerului de Externe de la Bucureşti, la 13 ianuarie, că din discuţiile avute cu reprezentanţii marilor puteri a înţeles că „toţi, în general, sunt foarte nepăsători pentru chestiunea Basarabiei şi că nu e de neaşteptat nici un ajutor pentru România, nici chiar de la Germania”5. Atitudinea prusacă faţă de cauza românească este confirmată de misiunea lui Ion Câmpineanu la Berlin6. La rândul său, generalul Ioan Ghica, diplomatul român acreditat la Petersburg, prin câteva telegrame trimise la 14 ianuarie, informa Bucureştiul că ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov nu vor admite România la negocieri, susţinând că ea nu poate fi parte contractantă odată ce Europa nu a recunoscut independenţa ei. În privinţa sudului Basarabiei partea rusă a declarat că pentru ei problema prezintă un caz de demnitate naţională şi a reafirmat intenţia de a-l reocupa, sub pretextul că el a fost restituit Moldovei în 1856, şi nu României. Când diplomatul român i-a amintit lui Gorceakov de Convenţia de la Livadia, ultimul l-a întrerupt, spunându-i răspicat: „Orice argumente ai aduce nu vei putea să schimbi hotărârile noastre, căci ele sunt nestrămutate. Dumneata te afli în faţa unei necesităţi politice”7. Refuzul Rusiei de a-l admite pe reprezentantul României la tratativele de pace şi intenţia sa de a reîncorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei, restituite Principatelor Române în 1856 prin Tratatul de la Paris, au provocat mare indignare în ţară. Domnitorul Apud D.P. Ionescu, op. cit., p. 98. Întors în ţară, Câmpineanu îi raporta, pe 21 ianurie, lui Carol I despre rezultatul discuţiilor sale cu cancelarul Bismark astfel: „Impresiunea generală cu privire la chestiunea arzătoare este că Basarabia e pierdută pentru România” (Ibidem, p. 101). 7 Ibidem, p. 99. 5 6

Carol I, guvernul, Parlamentul, presa, toată opinia publică din România au protestat împotriva intenţiei Imperiului Rus de a nu respecta prevederile Convenţiei din 1877. În parlamentul român, în cadrul celor două camere întrunite la mijlocul lunii ianuarie 1878, s-a dezbătut pe larg independenţa ţării şi au fost exprimate de către corpurile legislative atitudini faţă de problema Basarabiei. În acest timp, delegaţia rusă condusă de generalul Ignatiev a impus părţii otomane semnarea la Adrianopol a unui protocol, de la negocierea căruia a fost exclusă delegaţia românească, după cum raporta lui Kogălniceanu, pe 20 ianuarie, colonelul Arion8. În pofida unor critici aduse de conservatori guvernului liberal condus de I.C. Brătianu în privinţa „lejerităţii” tratării problemei basarabene, deputaţii prezenţi ai Camerei şi Senatului au votat moţiuni similare prin care se pronunţau pentru păstrarea integrităţii teritoriale a României, garantată de marile puteri europene şi de Rusia, în mod special prin Convenţia semnată la 4 aprilie 1877. Primministrul român declara cu această ocazie în Camera Deputaţilor că „naţiunea română nu va consimţi, nu la sescesiunea, dar nici chiar la schimbul unei părţi din teritoriul său, fie chiar cu despăgubirile cele mai avantajoase”9. Discuţiile din parlamentul român despre salvarea sudului Basarabiei, care au continuat pe parcursul tuturor lunilor când a fost negociată independenţa ţării, şi moţiunile deputaţilor au creat satisfacţii în societatea românească şi au produs impresie şi în unele cercuri intelectuale europene favorabile cauzei româneşti. Însă iluziile oamenilor politici români au fost spulberate atunci când au constatat o mare indiferenţă faţă de situaţia României la guvernele de la Viena, Londra, Paris şi Berlin, întâlnindu-se doar la Roma o vagă, dar ineficientă simpatie. Agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, comunica cu tristeţe la Bucureşti, la 30 ianuarie/12 februarie, că ambasadorul englez din capitala AustroUngariei, Elliot, i-a afirmat răspicat că ţara sa nu are cunoştinţă de pretenţiile Rusiei asupra României şi că „Anglia, ca şi celelalte puteri, au de rezolvat chestiuni mult mai importante decât cea basarabeană”10. Austro-Ungaria, nemulţumită de tergiversarea negocierilor privind semnarea păcii între Rusia şi Poarta Otomană, a propus, la 22 ianuarie, organizarea unei conferinţe europene cu participarea pute Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 82. Apud D.P. Ionescu, op. cit., p. 102. 10 Apud P. Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional (18121920), Bucureşti, 1993, p. 98. 8 9

– 130 –

rilor garante ale Tratatului de la Paris11, însă demersul Habsburgilor a rămas fără răspuns. Cele două puteri aflate în conflict au semnat totuşi, la 31 ianuarie 1878, armistiţiul de la Adrianopol, la care nu au fost admise delegaţiile română şi sârbă. Articolul trei al acordului prevedea recunoaşterea independenţei României, oricum condiţionată, precum şi un schimb de teritorii pe care aceasta urma să-l facă12. Guvernul rus a întârziat să aducă la cunoştinţa marilor puteri prevederile protocolului de la Adrianopol, iar diplomaţii săi informau guvernele europene că Imperiul Otoman a refuzat să trateze cu vasalul său România. La 12 februarie, Monitorul oficial al României a publicat condiţiile armistiţiului de la Adrianopol, sporind curentul antirus şi neliniştea în rândul maselor. Rezultatele modeste obţinute de diplomaţii români în capitalele europene l-au determinat de M. Kogălniceanu să-l informeze pe domnitorul Carol I, la 17 februarie/1 martie, că marile puteri nu dădeau României vreo speranţă de a participa la semnarea păcii: „Nici Franţa, nici Austria, nici Germania nu voieşte să ia o iniţiativă în favoarea României”13. Discuţiile asupra subiectului Basarabiei au continuat cu înverşunare în parlamentul român. Opoziţia conservatoare a acuzat direct guvernul, mai ales pe ministrul de externe Mihai Kogălniceanu, semnatarul Convenţiei din 4 aprilie, de pierderea Basarabiei, chestiune vitală pentru România, după cum remarca opoziţia. Acest fapt ar fi însemnat, în opinia parlamentarilor români, îndepărtarea conducerii de politica externă tradiţională promovând o politică duplicitară, ceea ce a făcut ca marile puteri să-şi piardă încrederea în România. Cea mai gravă acuzaţie suna într-o formă cam exagerată că prin acţiunile lor liberalii au anulat prevederile Tratatului de la Paris, act internaţional ce asigura existenţa statului român, săvârşind, astfel, un act de trădare naţională, fapt care îi motiva pe conservatori să dea un vot de blam guvernului Brătianu14. Agitaţia din rândul clasei politice româneşti şi nu numai demonstrează interesul mare al opiniei publice faţă de Basarabia şi încercările guvernanţilor de a salva cuceririle naţionale de la 1856 încoace. Însă acţiunile Rusiei demonstrează refuzul cancelariei de la Petersburg de a trata România ca un stat suveran, Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 116. 12 A. Goşu, „Basarabia sub ocupaţie ţaristă”. In: I. Scurtu (coord.) et al., Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998, Bucureşti, 1998, p. 59. 13 Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 351-352. 14 D.P. Ionescu, op. cit., pp. 104-109. 11

sprijinindu-se pe argumentul că ea nu obţinuse calitatea de subiect al relaţiilor internaţionale, odată ce independenţa nu i-a fost recunoscută juridic de statele semnatare ale Tratatului de la Paris. Cu atât mai mult, în pofida nerespectării angajamentelor stipulate în Convenţia româno-rusă, Imperiul Rus nu se simţea obligat faţă de aliatul său, care era izolat diplomatic, din moment ce nici Poarta suzerană nu se „grăbea” să recunoască dezideratul român din 9 mai 1877. Totodată, criticile virulente aduse guvernului de către opoziţia conservatoare şi lipsa unităţii clasei politice româneşti au facilitat într-un fel acţiunile antiromâneşti ale Rusiei. Deşi a semnat un armistiţiu privind încetarea ostilităţilor militare, armata rusă nu renunţa la intenţia de a ocupa Constantinopolul. Ca urmare, din ordinul guvernului britanic din 12 februarie, flota engleză, condusă de amiralul Horny, trece strâmtoarea Dardanele şi ancorează la circa 12 kilometri de capitala otomană15, contracarând, astfel, înaintarea armatei ruse. Presiunile exercitate de Marea Britanie şi AustroUngaria, nemulţumite de manevrele diplomatice şi militare ale guvernului rus, şi posibilitatea ruperii relaţiilor diplomatice de către acestea cu Petersburgul, ceea ce ar fi însemnat stare de război, au determinat Rusia să-şi tempereze înaintarea victorioasă către Constantinopol, să ocupe orăşelul San Stefano şi să urgenteze semnarea tratatului de pace cu Poarta. În pofida demersurilor diplomatice şi cererilor repetate din partea României, Serbiei şi Muntenegrului de a fi admise ca beligerante la negocierile de pace prin reprezentanţii săi, respectiv coloneii Eraclie Arion, Gheorghe Catargi, Stanko Radovici16, Rusia şi Poarta nu au dat curs acestor cerinţe, semnând bilateral, la 19 februarie/3 martie 1878, Tratatul de pace de la San Stefano. Ziua semnării păcii nu a fost una întâmplătoare. Ea marca evenimente ca: urcarea pe tron a împăratului Alexandru al II-lea în 1855 şi desfiinţarea şerbiei în Rusia în 1861. Prin aceasta Petersburgul sugera Europei calitatea de mare putere mondială a Imperiului Rus, dorinţa de revanşă după umila înfrângere din Războiul Crimeii şi, totodată, anunţatul curs de modernizare. Tratatul de la San Stefano, semnat din partea rusă de generalul-conte N. Ignatiev, membru al Consiliului imperial, şi Al. Nelidov, consilier de stat, iar din partea Imperiului Otoman de către Savfet-paşa, ministrul afacerilor externe, şi Saadulah-bei, ambasa Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 57. P. Cernovodeanu, op. cit., p. 98.

15 16

– 131 –

dorul Turciei la Berlin, era alcătuit din 29 de articole, din care 6 se refereau direct la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei. Conceput ca o revanşă după umilitoarea pace din Războiul Crimeii, trecând peste o serie de obligaţii pe care le contractase faţă de unele dintre marile puteri de a se menţine neutre în timpul conflictului, prin acest tratat Rusia a dictat condiţii grele de pace Porţii, cerând despăgubiri uriaşe şi a realizat o reducere drastică a teritoriului Imperiului Otoman17. Fidelă politicii sale seculare de „eliberare” a popoarelor creştin-ortodoxe din sud-estul Europei de sub dominaţia otomană, Rusia imperială a „convins” Poarta să recunoască formal independenţa foştilor ei vasali – România, Serbia şi Muntenegru, fapt dispus în articolele 1-5 ale tratatului. Apoi, potrivit articolelor 6-12, urma să fie creat marele principat autonom al Bulgariei, cu suprafaţa de 160.000 km2, pe contul cedării unor teritorii sârbe, în special a Macedoniei, şi cu acces la Marea Neagră şi Marea Egee. Articolul 12 prevedea ca toate fortificaţiile de pe Dunăre să fie distruse, vasele de război erau interzise în apele principatelor România, Serbia şi Bulgaria, iar prerogativele Comisiunii Internaţionale a Dunării de Jos erau menţinute intacte18. Totodată, contribuţiile de război pe care Poarta urma să le plătească Rusiei erau estimate (articolul 19) la 1,41 miliarde ruble, iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele, potrivit articolului 24, rămâneau deschise în timp de pace şi de război vaselor de comerţ ale statelor neutre, care vin şi se îndreaptă spre porturi ruseşti19. Din cele 29 de articole ale tratatului, 6 se refereau direct la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei. Tratatul preciza, în articolul 5, că „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României”. Aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire, ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi, iar până la încheierea unui tratat direct între părţi, supuşii români se vor bucura în Imperiul Otoman de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene20. Articolul 8, care a nemulţumit profund diplomaţia românească, prevedea că până la organizarea unei armate naţionale bulgare, trupele ruse aveau să rămână în sudul Dunării în vederea menţinerii ordinii încă doi

ani. Comunicaţiile cu Rusia ale acestui corp militar urmau să treacă prin România şi prin porturile Varna şi Burgas21. Cele mai mari nemulţumiri ale României a provocat articolul 19, prin care Poarta era obligată la indemnizaţii de război faţă de Imperiul Rus. Nu valoarea sumei, ci formula diplomatică şi condiţiile achitării îndemnizaţiei de către partea otomană au provocat cele mai vehemente proteste ale opiniei publice româneşti, deoarece Rusia, luând în considerare greutăţile financiare ale Imperiului Otoman, prin dictat şi fără consultarea guvernului de la Bucureşti, îşi asuma dreptul de a „consimte să înlocuiască plata unei mari părţi... prin cesiunile teritoriale următoare: a) Sangeacul Tulcea, adică districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hîrşova, Kiustenge şi Medgidie împreună cu insulele din Deltă şi Insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud cu talvegul braţului Chilia şi cu gura Stari-Stambul”22. Tratatul de la San Stefano a marcat apogeul politicii ţariste de expansiune şi dominare în Balcani. El anula o parte a prevederilor păcii de la Paris din 1856, prin înlocuirea consensului între garanţii Imperiului Otoman cu protectoratul rusesc impus în sud-estul Europei. Această modificare politică în regiune leza direct interesele României, Serbiei, Greciei, ale căror interese naţionale au fost încălcate de acesta. Dintre statele angrenate în conflict, numai Muntenegru, al cărui teritoriu s-a mărit de trei ori, şi noul principat autonom bulgar erau mulţumite de prevederile Tratatului de la San Stefano. Ieşirea la Marea Egee a principatului bulgar a deranjat marile puteri. Ele se temeau că Rusia, cuprinzând Bulgaria în sfera ei de influenţă, putea deveni o putere mediteraneană. Noile frontiere ale Bulgariei erau aşa de aproape de Constantinopol, încât strâmtorile şi capitala turcă se aflau sub permanenta ameninţare a unei lovituri pornite dintr-o bază militară a statului bulgar23. Semnarea Tratatului de la San Stefano a provocat un nou val de nemulţumire în România, în unele state balcanice şi europene, ale căror interese naţio-

Poarta Otomană mai păstra în Balcani, după cum remarca istoricul rus S. Tatişcev, „doar Constantinopolul, Adrianopolul, Salonicul şi provinciile Epir, Thesalia, Albania, Bosnia şi Herţegovina”. 18 Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 366. 19 Ibidem, p. 367, 369. 20 Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 363.

21

17

Ibidem, p. 365; Cf. Л. Нарочницкая, Россия и национальноосвободительное движение на Балканах, 1875-1878 гг., Москва, 1986, p. 106. 22 Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 367; Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru istoria României, Bucureşti, 1977, vol. I, p. 235. 23 Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 58; N. Ciachir, România în sud-estul Europei (1848-1886), Bucureşti, 1968, pp. 177-178.

– 132 –

nale au fost încălcate de acesta. San-Stefano nu putea reprezenta altceva decât o serie de termeni preliminari, valabili până la un tratat european final24. Dezacordul unor cabinete europene în legătură cu înfiinţarea marelui principat autonom bulgar a determinat repunerea în discuţie a păcii de la San Stefano. La 6 martie 1878, Andrássy, cancelarul Imperiului AustroUngar, a cerut în mod oficial convocarea unui congres european al marilor puteri, care să revizuie tratatul semnat între ruşi şi otomani. Diplomaţia vieneză era indignată de faptul că Rusia nu a respectat prevederile Tratatului de la Budapesta din 15 ianuarie 1877, referitor la ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria. Totodată, crearea unui mare stat bulgar în Balcani ar fi lezat interesele imperialiste în regiune ale Vienei25. Ciocnirea de interese între Anglia şi Rusia în „problema orientală” a căpătat forma unui dezacord, ele devenind principalele antagoniste până la Congresul de la Berlin. Paralel cu intensa activitate în scopul anulării înţelegerii ruso-otomane de la San Stefano, Marea Britanie a continuat pregătirile de război, şi-a sporit flota din Mediterana Orientală, a mărit contingentele de rezervişti şi a ameninţat că-şi va retrage ambasadorul de la Petersburg, măsuri care, formal, vizau intimidarea Rusiei. Demisia ministrului de externe Derby şi înlocuirea sa cu lordul Salisbury au favorizat apropierea anglo-rusă în privinţa semnării unei noi păci europene. Anglia susţinea ca toate clauzele Tratatului de la San Stefano să fie supuse discuţiei în congresul concertului european, iar Rusia, de acord cu întrunirea acestuia, insista ca el să se concentreze doar asupra problemelor din cuprinsul tratatului de pace care interesau puterile europene, excluzându-se cele circumscrise relaţiilor ruso-otomane26. Imperiul german de după 1871, neafectat de pacea de la San Stefano, chiar avantajat de clauzele sale comerciale, s-a angajat din plin în aplanarea diferendelor dintre Viena şi Petersburg. Deşi păstrase o neutralitate binevoitoare, odată cu noul ministru de externe, Waddington, Franţa se orientează spre Anglia şi câştigă treptat încrederea lui Bismark. Diplomaţia franceză era predispusă semnării unui nou tratat european, fiind nemulţumită de prevederile păcii de la San Stefano, care a anulat aproape tot ce s-a hotărât la Congresul de la Paris cu privire la Balcani, unde ea a S.K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iaşi, 2002, p. 112. 25 Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 59. 26 B. Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Iaşi, 2000, p. 318. 24

jucat rolul de arbitru. Prin ieşirea Bulgariei la Marea Egee, interesele franceze erau periclitate în zona Mării Marmara, Constantinopol, în Siria şi Egipt, fapt pentru care a declarat Tratatul de la San Stefano ca fiind „inadmisibil”27. Italia, la rândul ei, nu a protestat şi nu a ridicat pretenţii în prima perioadă după San Stefano, dar în ajunul Congresului de la Berlin s-a apropiat de punctul de vedere englez28. În acest timp, diplomaţia românească a protestat vehement împotriva prevederilor din tratat şi a utilizat toate resursele pentru a-şi face cunoscută cauza în cercurile politice din Europa cu privire la recunoaşterea independenţei, a păstrării integrităţii ei teritoriale şi a participării României la viitorul congres european. M. Kogălniceanu a trimis, la 25 februarie/ 8 martie, o circulară agenţilor diplomatici români din străinătate, însoţită de un memoriu cu explicaţii istorice, politice şi economice asupra Basarabiei, spre a fi înmânat marilor puteri, cărora să le solicite admiterea României la noul congres european. Pe 2/14 martie, ministrul de externe român anunţa Viena că armatele ruse au trecut la ocuparea militară a sudului Basarabiei şi, ca să salveze regiunea românească anexată, guvernul l-a trimis pe Ion Ghica în capitala austriacă, pentru a obţine acordul monarhiei habsburgice în această problemă. Activitatea diplomatică a trimişilor speciali în capitalele europene, Ion Ghica şi Dimitrie A. Sturza, ultimul la Budapesta, pentru a schimba atitudinea marilor puteri în privinţa României nu s-a soldat cu succes. Trataţi ca simpli agenţi diplomatici ai unui stat a cărui suveranitate nu fusese recunoscută, ei nu aveau autoritatea necesară pentru a angaja acţiuni de amploare. Marile puteri apreciau convenţia cu Rusia, proclamarea independenţei şi participarea României în războiul ruso-româno-turc ca acţiuni care depăşeau garanţia colectivă a Europei. Relaţiile României cu Imperiul Rus au cunoscut şi alte motive de temporară încordare. Ele au pornit din dorinţa Petersburgului, formulată la 25 februarie/9 martie, de a încheia o convenţie militară românorusă privind tranzitarea teritoriului românesc de către armata rusă ocupantă a Bulgariei. Dorinţa decurgea din prevederile Tratatului de la San Stefano, iar guvernul de la Bucureşti s-a arătat extrem de reticent. A urmat un protest al premierului I.C. Brătianu şi al ministrului de externe M. Kogălniceanu, la 12/24 martie, împotriva articolului 8 din tratat, în care se N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă (1789-1923), ediţia a II-a, Bucureşti, 1998, pp. 319-321. 28 Ibidem, p. 321. 27

– 133 –

pretindea că pentru a-şi asigura comunicaţiile cu armata de ocupaţie din Bulgaria, armata rusă îşi va organiza „depozitele necesare pentru durata ocupaţiei pe teritoriul românesc”29. În contextul agravării conflictului cu Rusia, la 16/28 martie M. Kogălniceanu cerea printr-o nouă notă adresată diplomaţilor români din străinătate ca aceştia să protesteze mai departe împotriva Tratatului de la San Stefano. Pe linia tradiţiilor de colaborare cu statele balcanice România încerca să creeze un front comun, mai ales cu Serbia, pentru reprezentarea intereselor lor la noul congres european30. Totodată, România s-a adresat Greciei, nemulţumită de amputările teritoriale aduse ei de pacea ruso-otomană, pentru încheierea unei alianţe împotriva unui mare stat bulgar aflat sub influenţa Rusiei, care să fie acceptată de Viena şi Londra31. La 17 martie a intrat în vigoare Tratatul de la San Stefano, fapt pentru care premierul I.C. Brătianu a plecat la Viena şi Berlin pentru a discuta cu Andrassy şi Bismark în ce măsură putea România să se sprijine pe Austro-Ungaria şi Germania. Guvernul de la Viena i-a oferit delegaţiei româneşti puţină încurajare şi a îndemnat-o la rezistenţă, dar i-a sugerat că va trebui să atragă de partea sa Anglia. Potrivit cercetătoarei Uta Bindreiter, în încercarea de a opri expansiunea rusă, Andrassy şi-a exprimat dorinţa de a sprijini România la orice viitor congres european, dar nu a făcut nicio promisiune privind Basarabia sudică, a cărei anexare de către ruşi o acceptase prin Acordul de la Reichstadt. El ar fi spus reprezentantului român la Viena că „dacă Congresul va aduce pacea... şi dacă toate celelalte puteri vor accepta pretenţia rusească (la cele trei judeţe din sudul Basarabiei), noi singuri nu vom face din problema Basarabiei un casus belli... Pe de altă parte, dacă Congresul va rezulta într-un război, ceea ce este foarte posibil, atunci vom adăuga, cu siguranţă, problema basarabeană la toate celelalte motive de nemulţumire pe care le avem la adresa Rusiei”32. La 27 martie/8 aprilie, Brătianu a fost primit la Berlin de cancelarul Bismark, care i-a declarat premierului român că problema Basarabiei trebuie rezervată unui congres european, care va fi prezidat de Germania şi va avea la bază prevederile Tratatului de la Paris din 185633. P. Cernovodeanu, op. cit., pp. 100-101. N. Ciachir, op. cit., p. 321. 31 G. Ciorănescu, Basarabia, pământ românesc, Bucureşti, 2001, p. 49. 32 Apud G. Ciorănescu, op. cit., p. 50. 33 D.P. Ionescu, op. cit., pp. 114-115. 29 30

Informat de misiunea premierului Brătianu, guvernul rus a recurs la presiuni diplomatice de intimidare a României. Cancelarul Gorceacov l-a convocat, la 20 februarie/1 aprilie, pe generalul I. Ghica, somândul să insiste la Bucureşti asupra încheierii grabnice a convenţiei militare, în caz contrar exista ameninţarea ca România să fie ocupată de trupele ruseşti şi armata ei dezarmată. La aceste intimidări domnitorul Carol I l-a chemat a doua zi la palat pe consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, şi, faţă de Kogălniceanu, i-a răspuns cu demnitate: „Ar trebui să se ştie la Petersburg că pe tronul României şi în fruntea armatei sale e un Hohenzollern, [...] şi că o armată care a combătut la Plevna sub ochii ţarului... nu se va lăsa să fie dezarmată. Vom fi sfărâmaţi poate, dar dezarmaţi, niciodată”34. La 25 martie/6 aprilie M. Kogălniceanu, în faţa agravării litigiului cu Rusia, a propus principelui Carol I ca armata, depozitele de muniţii, hrană şi medicamente, la necesitate şi guvernul să se retragă în Oltenia, unde să ocupe poziţii defensive. Între timp, guvernul de la Petersburg devine mai conciliant şi Gorceacov trimite la Bucureşti, la 29 martie/10 aprilie, prin consulul rus o telegramă lui Carol I, în care îl anunţa că „Rusia e gata să încheie cu România o nouă convenţie militară”, nemaifăcându-se nicio aluzie la dezarmarea armatei române35. Totuşi, guvernul român s-a menţinut în continuare în defensivă, cu atât mai mul că la 31 martie/12 aprilie, rezidentului român de la Petersburg i s-a comunicat că un corp de armată rusesc condus de generalul Zimmerman, ce staţionase până atunci în Dobrogea, a ocupat mai multe puncte strategice din Basarabia. În situaţia creată, la 8/21 aprilie generalul Ghica a fost rechemat la Bucureşti pentru consultări, sub pretextul unui concediu de odihnă, urmând să fie amânată semnarea convenţiei cu Imperiul Rus până la conferinţa generală a puterilor europene36. În luna aprilie, când comandamentul rus efectua concentrări de trupe chiar în apropierea Bucureştiului, dezbaterile în parlamentul român au dobândit un accent deosebit de critic privind atitudinea Rusiei, în paralel cu acuzaţiile aduse în Senat guvernului liberal. Premierul Brătianu a condamnat acţiunea opoziţiei de a hărţui zilnic guvernul cu moţiuni ce conţineau dubii asupra patriotismului cabinetului condus de el. Mărturisindu-şi regretul, el a menţionat că, în urma vizitelor făcute la Viena şi Berlin, s-a convins că marile puteri Ibidem, p. 115. P. Cernovodeanu, op. cit., p. 101. 36 Ibidem, p. 102. 34 35

– 134 –

au acceptat retragerea armatelor ruse prin România ca o ocupaţie strategică, iar până la încheierea păcii, într-un nou congres european, este valabilă Convenţia din 1877. Astfel, guvernul nu poate să anuleze această retragere, care este mai degrabă o ocupare strategică a punctelor importante din sudul Basarabiei, dar poate interzice staţionarea trupelor ruse pe teritoriul românesc37. Imperiul Rus nu a respectat Convenţia din 4 aprilie 1877, şi-a stabilit Statul Major la Bucureşti şi a interzis domnitorului Carol I de a părăsi capitala. Noul protest adresat de M. Kogălniceanu marilor puteri, invocându-se dreptul public european, nu a soluţionat litigiul cu ruşii, ultimii refuzând garanţilor europeni de a analiza pacea de la San Stefano şi provocând astfel pericolul unui nou conflict armat. În replică, la 20 aprilie/2 mai guvernul român a concentrat 40.000 de ostaşi în nordul Olteniei, între Carpaţi, Piteşti, şi Câmpulung, unde a ocupat poziţii strategice, pregătindu-se pentru o eventuală luptă cu fostul aliat rus. Peste 9 zile, Carol I a plecat în Oltenia, revenind la Bucureşti în a doua parte a lunii mai38. Rusia, neavând suficient sprijin din partea Germaniei, iar din punct de vedere militar nefiind în stare să continue războiul cu Poarta Otomană, avându-i ca adversari acum şi pe Anglia, Austro-Ungaria, a fost nevoită să cedeze şi să accepte ideea revizuirii Tratatului de la San Stefano într-o conferinţă europeană. Petersburgul dorea discutarea problemelor legate de interesele generale ale puterilor europene, dar excludea schimbarea frontierelor Bulgariei. Anglia şi Austro-Ungaria pretindeau, sub ameninţarea cu un nou război, la discutarea tuturor articolelor de la San Stefano39. Dar congresul ce se preconiza a fost precedat de o serie de tratative de culise dintre marile puteri. Principalele fluxuri de negocieri au fost cele dintre Rusia şi Austro-Ungaria, pe de o parte, şi dintre Rusia şi Anglia, pe de altă parte. Demersul rusesc la Viena, transmis prin intermediul lui Ignatiev, viza să disocieze de Marea Britanie dubla monarhie. În afara reînnoirii vechii oferte ruseşti ca Austro-Ungaria să anexeze Bosnia şi Herţegovina, Rusia accepta ca Viena să preia o serie de alte privilegii politice şi militare, care extindeau sfera ei de control în aria nordvestică a Balcanilor şi înspre Adriatica. Însă tranzacţia de bază pentru pregătirea viitoarei conferinţe de pace a fost cea realizată între Anglia şi Rusia, prin memo Dumitru P. Ionescu, op. cit., pp. 117-119. G. Ciorănescu, op. cit., p. 82. 39 N. Ciachir, op. cit., p. 324. 37 38

randumul din 18/30 mai 1878, parafat de ministrul de externe al Angliei, lordul Salisbury, şi ambasadorul rus în Marea Britanie, Piotr Şuvalov. Documentul fixa o serie de puncte esenţiale ale împărţirii teritoriilor şi sferelor de influenţă ale celor două puteri, care urmau să fie opuse ca un fapt împlinit celorlalte ţări participante la viitorul congres de pace şi, prin consensul Angliei şi Rusiei, să fie înscrise în tratatul ce avea să reglementeze statutul postbelic al Europei de Sud-Est40. În privinţa problemei Basarabiei de Sud, cabinetul britanic, pornind de la premisa că celelalte ţări semnatare ale Tratatului de la Paris nu sunt pregătite să susţină prin arme delimitarea României prevăzută în tratat: „Anglia nu se găseşte destul de interesată în această chestiune pentru ca ea să fie autorizată să rişte singură responsabilitatea de a se opune schimbării propuse şi astfel se angajează de a nu contesta decizia adoptată în acest sens”41. Memorandumul a fost făcut cunoscut mai târziu şi acceptat de celelalte ţări, cu excepţia Imperiului Otoman, României, Greciei, Serbiei şi Muntenegrului. Astfel, soarta Basarabiei era pecetluită chiar înaintea congresului internaţional, ceea ce demonstra cinismul şi lipsa de consideraţie a marilor puteri faţă de ţările mici, atunci când aveau de împărţit sferele de influenţă42. Linia înţelegerilor separate a continuat prin convenţia secretă semnată la 23 mai/ 4 iunie între Anglia şi Imperiul Otoman, prin care Angliei i se recunoştea dreptul de a ocupa şi administra insula Cipru, în schimbul susţinerii intereselor turceşti în posesiunile asiatice împotriva oricărei tendinţe expansioniste din partea Rusiei. În acelaşi sens, la 25 mai/6 iunie 1878, Anglia semnează un acord cu Austro-Ungaria cu privire la o linie politică comună în cadrul congresului43. Diplomaţia europeană a stabilit locul şi data congresului: Berlin, 1 iunie, 1878. Guvernul român, la 22 mai/ 5 iunie, a făcut un ultim apel către marile puteri privind admiterea delegaţiei României la congres. Nota adresată Italiei de a înainta cererea României la congres a fost urmată de un refuz, care a sugerat să se apeleze la Imperiul Otoman, fostul suzeran. Răspunsul Porţii a fost de asemenea negativ, argumentul ei fiind că „acum sunteţi independenţi”44. Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin, pentru Л. Нарочницкая, op. cit., p. 108. P. Cernovodeanu, op. cit., p. 103. Ibidem. N. Ciachir, Războiul pentru independenţa României în contextul european, Bucureşti, 1977, p. 261. 44 D.P. Ionescu, op. cit., p. 122. 42 43 40 41

– 135 –

că în epocă Germania era principala putere europeană. Lucrările au durat între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878, fiind prezidate de cancelarul Bismark, asistat de ministrul de externe german şi ambasadorul german la Paris. Celelalte şase mari puteri europene participante – Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia, Imperiul Rus – au fost reprezentate de câte trei delegaţi, cu excepţia Italiei, care avea doar doi. România şi Serbia ca state beligerante nu au fost admise cu drepturi depline la lucrările Congresului, în virtutea argumentului că nu le era recunoscută independenţa. După mai multe consultări, delegaţiilor României, Serbiei şi Greciei li s-a aprobat participarea cu vot consultativ la şedinţele unde vor fi discutate interesele lor. Scopul acestui for al marilor puteri europene al timpului era, cum mărturisea Bismarck, de a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a guvernelor semnatare ale tratatelor din 1856 şi 1871, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii”45. Or, după cum au decurs lucrările, marile puteri au fost preocupate mai mult de propriile interese. Ajungându-se la problemele statelor balcanice, a intrat în discuţie şi situaţia României. Cu toată opoziţia ţărilor participante, Carol I decide totuşi să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că niciuna dintre marile puteri nu va susţine România. Delegaţia română avea instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la congres „spolierea României”, reprezentanţii ei trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile parlamentului român. Sosiţi la Berlin, reprezentanţii României au insistat zadarnic, încă din prima zi, să fie admişi la lucrările congresului. Ei au reuşit doar câteva întrevederi cu plenipotenţiarii marilor puteri spre a le capta bunăvoinţa, dar nu au primit decât asigurări platonice de simpatie. Reprezentanţii Franţei şi Italiei l-au sfătuit pe Brătianu să pregătească opinia publică românească să suporte şocul deciziilor luate la congres. La 12/24 iunie, delegaţia română a prezentat un memoriu cancelarului Bismark, conţinând principalele probleme pe care România le înainta spre dezbatere şi aprobare congresului. Cele cinci revendicări prevedeau: integritatea teritorială; teritoriul României să nu constituie loc de retragere pentru armata rusă; luarea http://foaienationala.ro/marea-britanie-romaniacongresul-de-pace-de-la-berlin-1878

45

în stăpânire a gurilor Dunării cu insulele respective, inclusiv insula Şerpilor din Marea Neagră; primirea unei despăgubiri de război proporţională cu numărul ostaşilor români participanţi în război; recunoaşterea independenţei şi neutralităţii României de către marile puteri. Congresul de la Berlin a dezbătut problema românească în două şedinţe. Pe 17/29 iunie, după ce au fost audiaţi delegaţii Greciei, lordul Salisbury propune să se decidă dacă reprezentanţii României vor fi audiaţi, deoarece „Înalta Adunare, după ce [i-]a ascultat [pe] delegaţii unei naţiuni care reclamă provincii străine, ar acţiona echitabil să[-i] audă pe reprezentanţii unei ţări care cer să păstreze ţinuturi care-i aparţin”46. Bismark, profitând de calitatea sa, a încercat o digresiune, afirmând că reclamaţiile delegaţilor români ar putea complica „buna înţelegere”. Pusă la vot, propunerea lui Salisbury de a primi delegaţia română într-o şedinţă a fost acceptată, fiind sprijinită de Waddington, Andrassy şi reprezentantul Italiei, Corti, ultimii doi invocând precedentul cu delegaţia Greciei. La aceeaşi şedinţă Gorceakov afirmase că el nu se opune admiterii diplomaţilor români, dar preciza că „observaţiile delegaţilor români nu pot decât să mărească dificultăţile discuţiei”47. Problema audierii plenipotenţiarilor români la congres a constituit subiectul celei de-a doua şedinţe, din 19 iunie/1 iulie 1878, când Radowitz, secretarul general al Congresului, i-a introdus la lucrări pe cei doi miniştri romani, iar Bismarck, presedintele lucrărilor, s-a ridicat, a întins mâna delegaţilor români şi i-a invitat să-şi prezinte memoriul. Pentru prima data in istoria sa, România lua parte în calitate de stat independent la un congres european, rezervat în acele timpuri doar marilor puteri ale continentului. Luând cuvântul, M. Kogălniceanu, în calitate de istoric şi diplomat, a expus concis şi documentat, într-o limbă franceză impecabilă, drepturile României, insistând ferm asupra caracterului lor legitim, istoric şi naţional. Elocvenţa lui Kogălniceanu i-a impresionat pe membrii şedinţei. În scurta sa cuvântare premierul I.C. Brătianu a pledat de asemenea pentru cauza independenţei şi respectarea integrităţii teritoriale, precizând că acceptarea ruperii sudului Basarabiei de la România ar spulbera încrederea naţiiunii române în legitimitatea tratatelor internaţionale şi în principiile dreptăţii absolute pe care ele le revendică. Cei doi diplomaţi români au părăsit şedinţa congresului Apud G. Ciorănescu, op. cit., p. 84. Ibidem.

46 47

– 136 –

cu convingerea că forumul european aprobase deja cedarea sudului Basarabiei către Rusia. La dezbaterea ce a urmat delegaţia rusă a respins toate cererile României, începând cu „argumentul” că în 1856 sudul Basarabiei a fost cedat Moldovei şi nu României şi terminând cu „generoasa” lor ofertă că Dobrogea reprezintă pentru statul roman o despăgubire suficient de mare pentru cedarea sudului provinciei basarabene. Deşi premierul britanic Disraeli a propus păstrarea sudului Basarabiei de către România, totuşi condiţionarea independenţei României de îndeplinirea revendicărilor teritoriale ale Rusiei a fost susţinută, cu anumite nuanţări, de delegaţii celorlalte state. Gorceacov a replicat că Rusia ţine foarte mult la cele trei judeţe, iar comerţul Angliei pe Dunăre nu va suferi odată cu revenirea lor la statul rus. Bismark a susţinut poziţia lui Gorceacov, menţionând că, deşi acest teritoriu contează puţin pentru Rusia, nu trebuie supărat ţarul care doreşte sudul Basarabiei, cu atât mai mult că România va primi o compensaţie corespunzăroare în cazul Dobrogei. Considerând că românii au fost cam dur trataţi, Waddingtom, Andrassy şi Corti s-au declarat pentru reuniunea Dobrogei la România, propunând o extensiune teritorială care includea şi oraşul Silistra. Ideea a fost respinsă de Gorceacov sub pretextul că extinderea ar leza interesele teritoriale ale Bulgariei48, stabilinduse, în cele din urmă, ca frontiera româno-bulgară la Marea Neagră să nu depăşească linia pe Mangalia. Departe de a lua în consideraţie cerinţele delegaţiei române şi împotriva aspiraţiilor româneşti, diplomaţii europeni de la congres nu numai că au acceptat retrocedarea celor trei judeţe basarabene Imperiului Rus, ci, influenţaţi de Alianţa Universală Israelită, au condiţionat recunoasterea oficială a independenţei Românie cu diversiunea chestiunii evreieşti. După cum s-a procedat şi cu Serbia şi Grecia, delegaţia română a fost numai „auzită”, dar nu şi „ascultată”. La trei zile după audiere, delegaţilor români li s-a cerut să facă o declaraţie de supunere la deciziile congresului, dar ei au refuzat. Nu au vrut să lege interesele naţionale de deciziile marilor puteri, dictate de „politica interesului şi egoismului care învinsese” pe acea a dreptului, după cum sugestiv releva Kogălniceanu. Fără să aştepte terminarea lucrărilor congresului, Brătianu şi Kogălniceanu au revenit la Bucureşti, aducând, deşi condiţionată de pierderea Basarabiei de Sud şi impunerea unei modificări a Constituţiei, vestea de acceptare a independenţei D.P. Ionescu, op. cit., p. 126.

48

României şi de revenire a Dobrogei în vechile hotare ale ţării. La 25 iunie/7 iulie ei i-au raportat principelui Carol I că „pentru România nu rămâne altceva de făcut decât să se supună lucrului inevitabil”49. După o lună de tratative, negocieri şi deliberări, la 1/13 iulie 1878 reprezentanţii celor şapte puteri au semnat Tratatul de pace de la Berlin, care modifica sensibil prevederile celui de la San Stefano. Privitor la situaţia popoarelor sud-slave erau rezervate mai multe articole, care nu au luat în calcul toate doleanţele naţionale ale acestora. Suprafaţa principatului autonom al Bulgariei a fost micşorată simţitor, la 64.000 km2, creându-se totodată, la sud de Balcani, provincia autonomă Rumelia, cu guvernator creştin numit de sultan. Recunoaşterea formală a independenţei Serbiei şi Muntenegrului a fost validată, ambelor state reducându-li-se teritoriul pe care l-au obţinut la San Stefano (Serbia a pierdut aproape jumătate, iar Muntenegru, două treimi). Macedonia şi Tracia au rămas în componenţa Imperiului Otoman, pe când Bosnia şi Herţegovina au fost date spre administrare Austro-Ungariei. Ultima era autorizată să dispună de o garnizoană în sangeacul Novi Pazar, ce despărţea Serbia de Muntenegru. Anglia, în baza înţelegerii anterioare cu Poarta, primea spre administrare insula Cipru, iar Grecia a realizat mici modificări de frontieră cu otomanii50. Mai multe articole ale noului act internaţional, în special 43-55, se refereau la România. Retragerea trupelor ruseşti prin teritoriul românesc, timp de un an, era prevăzută în articolul 2251. Recunoaşterea independenţei României, conţinută în articolul 4352, era legată de îndeplinirea de câtre statul român a condiţiilor expuse în următoarele două articole: a) eliminarea tuturor restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile tuturor locuitorilor ţării (art. 44), cuprinse în articolul 6 al Constituţiei din 1866; şi b) „Principatul România retrocedează M.S. Împăratul Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856” (art. 45.) În compensaţie, România urma să primească, prin articolul 46, delta Dunării, insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre, până la Mangalia, pe coasta Mării Negre. Următoarele zece articole reglementau delimitarea apelor pe Dunăre, tranzitul de mărfuri prin România, atribuţiile Ibidem, p. 128. Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, pp. 370-384; Barbara Jelavich, op. cit., p. 319. 51 Ibidem, vol. IX, p. 378. 52 Ibidem, vol. IX, p. 382. 49 50

– 137 –

consulilor, drepturile supuşilor otomani în România, libertatea navigaţiei şi desfiinţarea fortificaţiilor de pe Dunăre, drepturile şi prerogativele Comisiei Europene a Dunării, în care a fost inclusă şi România, cu exercitarea autorităţii suverane de la gurile fluviului până la Galaţi, precum şi alte chestiuni53. Deci, la acest for european marile puteri au fost preocupate de propriile interese, discutând soarta popoarelor balcanice fără participarea directă a reprezentanţilor lor. Decizile luate aici erau spre beneficiul marilor puteri şi în dauna intereselor naţionale ale statelor mici, care nu îşi puteau proteja interesele. Problema principală dezbătută a fost Bulgaria, iar lupta s-a dat, în special, între Rusia, Austro-Ungaria şi Anglia, cele mai interesate în „problema orientală”, secundate de Franţa şi de Italia, şi sub privirea atentă a cancelarului Bismarck, care tindea să aducă cât mai multe beneficii Germaniei. Ştirea despre deciziile Congresului de la Berlin a şocat opinia publică românească. În presă şi în Parlament, numeroşi oameni politici au subliniat nedreptatea făcută României şi au exprimat dezacordul total faţă de orice înstrăinare de pământ românesc. Marea decepţie este subliniată şi în mesajul lui Carol I din 5/17 iulie, prezentat la închiderea Corpurilor Legiuitoare, după o sesiune lungă de 7 luni54. Cu toate acestea, România a trebuit să se supună hotărârilor Congresului de la Berlin, începând să le aplice după 29 august/13 septembrie, fiind chemată, după cum se arăta în mesajul de închidere a camerelor Parlamentului, „a face păcii lumii sacrificii grele şi dureroase”55. În septembrie 1878, Austro-Ungaria devine primul stat care recunoaşte juridic independenţa României, fiind urmată de Rusia, în noiembrie. Celelalte state au făcut-o unilateral şi condiţionat. Acreditarea reprezentantului diplomatic român la Sankt Petersburg s-a făcut numai după ce autorităţile române au evacuat, la 1/13 octombrie, sudul Basarabiei, reprezentat de judeţele Cahul, Bolgrad şi Izmail. România a pierdut prin concurs european o regiune cu o suprafaţă de 9.125 km2, unde erau amplasate 6 oraşe şi 108 comune rurale, cu o populaţie de circa 150.000 de locuitori56. Al treilea stat care a recunoscut independenţa României a fost Imperiul Otoman, care, în decembrie, şi-a acreditat ministrul plenipotenţiar la Bucureşti. Italia o va face abia Ibidem, vol. IX, p. 383. Dumitru P. Ionescu, op. cit., p. 129. 55 N. Adăniloaie, “România independentă”. In: Istoria românilor, vol. VII, tom I, coord. D. Berindei, Bucureşti, 2003, p. 697. 56 D.P. Ionescu, op. cit., p. 138. 53 54

în noiembrie 1879, la presiunile Germaniei şi Angliei şi numai după operarea modificării constituţionale. Rezistenţa naţională la dictatul marilor puteri şi a presiunii Alianţei Israelite din România a fost învinsă57. Articolul 7 din Constituţia de la 1866 a fost modificat în octombrie 1879, după o luptă politică care a durat circa 16 luni. Franţa, Germania şi Marea Britanie vor stabili relaţii diplomatice cu România în februarie 1880, întârzierea fiind condiţionată de răscumpărarea din partea guvernului român a căilor ferate de la acţionarii germani. De remarcat că au fost plătite 713 mln lei faţă de 237 mln, cât au investit acţionarii occidentali. În privinţa consecinţelor, rezultatul cel mai important a fost că Congresul de la Berlin i-a consfinţit juridic României calitatea de stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. A fost ruptă, astfel, legătura juridică şi descătuşată de servituţile unei suzeranităţi cu Imperiul Otoman, care a durat aproape patru secole. Ca stat care a cucerit independenţa cu sacrificii umane şi materiale, România va putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă, ceea ce a însemnat o etapă importantă în procesul ei de modernizare şi afirmare în plan european. Totodată, acest precedent va orienta acţiunile politicienilor şi intelectualilor în pregătirea desăvârşirii unificării statale a naţiunii române, pentru a pune capăt nedreptelor amputări teritoriale care i s-au făcut la 1812 şi 1878. Pentru Basarabia, în special populaţia românească din sudul provinciei, acest dictat al „areopagului” european la insistenţele Sankt Petersburgului a constituit nu numai întreruperea unui proces firesc de modernizare şi integrare statală cu naţiunea, ci şi o nouă dramă, mai intensă ca cea de la 1812, dacă luăm în calcul schimbările operate de autorităţile ruse, momentul culminant fiind intensificarea procesului de deznaţionalizare a românilor şi noile colonizări cu ruşi sau alţi alogeni. Nu credem că apelul adresat locuitorilor în care se insista asupra „sceptrului binefăcător al ţarului” ori scutirea de impozite pentru câteva luni ar fi redus cumva din experienţa amară a acestei populaţii. Totodată, drama este sesizată şi de populaţia română din restul judeţelor, pentru că faptul de la 1878 a spulberat speranţele multora în revenirea, prin concurs european, la teritoriul patriei – România. Cum a fost posibilă pierderea Basarabiei? Dincolo de speculaţiile prezente în rândul clasei politice româneşti şi de acuzaţiile aduse de către opoziţia de atunci guvernului I. C. Brătianu, în special lui M. R. Theodoru, România ca o pradă, în http://romania-ca-o prada.bravehost.com/Capitol%206.html

57

– 138 –

Kogălniceanu, că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României şi că ar fi acceptat tranzacţia de teritorii, accentuăm faptul că documentele epocii valorificate de cercetători arată că guvernul de atunci a utilizat toate căile pentru a preveni înstrăinarea de teritorii româneşti. Cu toate că România a adus o contribuţie considerabilă în războiul ruso-turc, marile puteri, prin practica neglijării intereselor statelor mici, nu i-au admis pe plenipotenţiarii săi la tratativele privind semnarea păcii. În acest scurt studiu am analizat momentele principale ale demersului diplomaţiei de la Bucureşti de a convinge marile puteri, în speţă aliatul său în război, Rusia, să respecte prevederile din Tratatul de la Paris şi Convenţia din 1877 privind integritatea teritorială României. Chiar dacă la un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre, cum opinia sa nu a prevalat, el a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. În 1878, România nu avea niciun aliat. Acesta este paradoxul pe care îl vor constata toţi oamenii politici şi principele Carol I. România obţine independenţa, dar era lipsită de aliaţi. Ea avea nevoie de aliaţi care să-i ofere protecţie în cazul unei ameninţări, mai ales când era vorba de contracararea ambiţiilor imperialiste în Balcani ale Rusiei, care vizau ieşirea la Mediterană. Independenţa României, ca şi aceea a micilor naţiuni balcanice desprinse din Imperiul Otoman – Serbia şi Muntenegru, cărora li s-a aplicat un tratament similar cu cel al României – trebuie judecată, asa cum consideră majoritatea istoricilor de azi, într-un context internaţional şi mai puţin ca o mare victorie a românilor. Însăşi independenţa României avea să fie recunoscută de puterile europene numai cu anumite condiţii: modificarea Constituţiei şi schimbul sudului Basarabiei (pe care tot acestea l-au dat României la 1856) cu Dobrogea, ceea ce constituia o imixtiune în afacerile interne româneşti. Incontestabil, până la 1812, dar şi după, Basarabia a fost un obiect permanent al intereselor geopolitice, disputat de mai multe puteri europene, o regiune a interferenţelor culturale. Miza pentru stăpânirea ei reieşea din poziţia strategică, care oferea acces spre gurile Dunării şi Marea Neagră. Interesul deosebit pentru ea a apărut atunci când pentru unele puteri a devenit o necesitate externă. Acesta a fost raţionamentul principal pentru Imperiul Rus, care a recurs la multiple războaie cu Imperiul Otoman şi a investit enorm pentru a o cuceri în secolul

al XVIII-lea şi a o păstra în cursul celui următor. Reanexarea sudului provinciei în 1878 era o ambiţie şi o chestie de demnitate a ţarismului, fapt menţionat expres în cursul negocierilor pentru pace. Sacrificiile făcute de Imperiul Rus în cursul războiului, presiunea sa asupra României de a accepta schimbul Basarabiei cu Dobrogea, o regiune mai valoroasă din punct de vedere economic (15.263 km2), precum şi insistenţele diplomaţilor ruşi la Congresul de la Berlin confirmă acest fapt. Cum soarta Basarabiei fusese pecetluită prin anexarea rusă din 1812, pentru puterile europene garante ale sistemului de pace de la Paris din 1856 ea nu mai prezenta niciun interes, revendicările lor fiind orientate spre alte teritorii. Congresul de la Berlin a constituit un insucces pentru diplomaţia ţaristă. În faţa marilor puteri europene Rusia a fost nevoită să cedeze şi să piardă toate avantajele obţinute la San Stefano. Astfel, diplomaţia europeană a reuşit să stopeze pentru moment întărirea poziţiei Rusiei în Balcani, oferindu-i în schimb cele trei judeţe basarabene. Ca în 1812, şi în 1856, la Congresul de la Berlin, Basarabia avea să fie sacrificată pentru a realiza „aşanumitul echilibru” în relaţiile internaţionale din Europa, mai corect ‒ pentru a satisface ambiţiile imperialiste ale marilor puteri, aflate într-o competiţie acerbă pentru împărţirea sferelor de influenţă în Sud-Estul Europei ‒ acea regiune continentală numită „butoiul cu pulbere al Europei”, cu încărcătura semantică de teritoriu al înapoierii, lume a vrajbei, urii interetnice şi a naţionalismelor extreme, spre care, paradoxal, râvneau acestea. România s-a aflat în faţa dilemei: pierdere de teritorii sau independenţa. Logica diplomaţiei româneşti este lesne de înţeles: de ce a acceptat suveranitatea. În acel context internaţional, când România nu avea aliaţi printre marile puteri, iar soarta Basarabiei de Sud fusese hotărâtă pănă la semnarea păcii de la Berlin, recunoaşterea independenţei era lucrul maximal ce putea fi obţinut de un mic stat al Europei. O rezistenţă armată a României, care putea să opună nu mai mult de 50.000 de ostaşi, împotriva gigantului Imperiu Rus nu numai că era imposibilă, luând în calcul raportul inegal de forţe, ci şi ilogică, deoarece în condiţiile nerecunoaşterii suveranităţii sale această acţiune ar fi dus la o ocupare militară totală a ţării de către armata rusă. Asupra României plana pierderea independenţei, cucerită cu atâtea sacrificii. Congresul de la Berlin este un exemplu clasic cât de uşor un stat mic poate cădea victimă a intereselor marilor puteri.

– 139 –

RÉSUMÉ Congrès de la Paix à Berlin, l’indépendance de la Roumanie et Bessarabie sacrifie Cette étude analyse le contexte politique européen de l’obtention de l’indépendance d’état par la Roumanie en 1878, dont les réalisations nationales ont été assombries par la perte de la Bessarabie du Sud, retournée à la Russie tsariste par le Traité de paix de Berlin. L’auteur présente, dans le cadre de la phase finale de la guerre russo-turque et des préliminaires de paix, l’évolution des relations entre la Roumanie et la Russie, visant la Bessarabie comme sujet de litige dans la “question orientale” et explique les motifs de la diplomatie russe pour la ré-annexion du sud de la Bessarabie. La perte de la Bessarabie méridionale a été

favorisée par la conjoncture politique internationale de 1878, défavorable à la Roumanie, qui a conduit à son isolement diplomatique. Même la reconnaissance internationale de l’indépendance de l’État roumain a été déterminée par les grandes puissances, étant en compétition pour les sphères d’influence en Europe. Les grandes puissances européennes, signataires du Traité de paix de Berlin, ont réussi à arrêter, pour ce moment-là, le renforcement de la position de la Russie dans les Balkans mais lui ont donné en récompense le sud de la Bessarabie.

– 140 –

ECOURI ÎN ROMÂNIA ALE CENTENARULUI RĂPIRII BASARABIEI (1912) Constantin I. STAN

În anul 1912 s-au împlinit 100 de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia țaristă prin semnarea Tratatului de pace de la București la 16 mai 1812. Autoritățile ruse au organizat cu acest prilej ample manifestații jubiliare în Basarabia. În acest scop a fost lansată o proclamație intitulată pompos „Ziua cea de prăznuire pentru Basarabia” (16 mai 1812 – 16 mai 1912). Documentul glorifică secolul de ocupație sovietică în Basarabia, arătând, totodată, că în teritoriul dintre Prut și Nistru „se săvârșesc rugăciuni și mulțumiri pentru acel lucru că s-au împlinit o sută de ani de când ea a fost slobozită de sub sarcina turcească și alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept credincioasă”. Biserica românească a intrat „întru cea mai aproape unire cu biserica pravoslavia din Rusia”. Prezentând rolul așa-zis „civilizator” al acelor o sută de ani de ocupație rusească, proclamația sublinia că pentru Basarabia acel veac a însemnat ivirea „pe cerul ei negru și întunecat zarea cea mai luminoasă a viitorimii”. Documentul înfățișa, în final, o revigorare culturală a românilor basarabeni, în realitate inexistentă. Potrivit acestei pretinse relansări culturale, „prin toată Basarabia s-au întins ca năvodul fel de fel de școli. Norodul cu îmbelșugare se îndestulează foarte împodobite ale lui biserici”1. Proclamația avea un vădit caracter propagandistic. Ea denatura în mod voit realitatea istorică, încercând să dovedească „binefacerea” stăpânirii țariste. În realitate, românii basarabeni se aflau într-o considerabilă înapoiere economică, dar mai ales culturală. Din aceste motive, proclamația nu s-a bucurat de ecoul scontat. Festivitățile oficiale organizate de autoritățile ruse au început cu mare fast chiar în ziua de 16 mai 1912. Orașul Chișinău a fost pavoazat cu arcuri de triumf, steaguri imperiale, scuturi cu monogramele „A. I.” şi „N. I.” (numele țarilor Alexandru I, cuceritorul Basarabiei, şi Nicolai II, aflat pe tron la vremea aceea) și o impresionantă cantitate de flori. Ghirlande de flori se găseau la ferestrele caselor din zona centrală a capitalei Basarabiei, locuită în cea mai mare parte de ruși, ucraineni sau evrei. Toată acțiunea avea un caracter înșelător. Relevând acest lucru, profesorul A. Frunză dezvăluie în paginile renumitului cotidian bucureștean „Adevărul” scenariul mincinos al autorităților de la St. Cf. Vasile Moisiu, Știri din Basarabia de astăzi, București, 1915, pp. 161-162.

1

Petersburg. „Deci Centenarul se face cu toate formele și pompele cerute de măreția actului, aici arheologii și istoricii vor arăta urme de existență a rușilor tocmai înainte de expediția lui Darius și vor dovedi drepturile istorice ale coroanei de la Petersburg asupra acestui pământ, autoritățile școlare vor arăta prin cifre mincinoase asimilarea românilor, (…) generalii vor povesti despre bravura ostașilor și bătăliile câștigate pentru cucerirea acestei provincii”2. Prin urmare, festivităţile urmau un scenariu bine pus la punct în cele mai mici amănunte. Se crea o imagine falsă, deformată asupra realităților concrete din Basarabia, unde românii erau ținuți într-o îngrozitoare înapoiere economică, socială și culturală. Manifestările omagiale la Chişinău au debutat la orele 8.30 cu un serviciu religios oficiat de arhiepiscopul Chișinăului Serafim, asistat de trei episcopi, Nicodim al Cinghinului, Gavril al Akermanului și Zenobil al Izmailului. Liturghia s-a citit în limba română, cu scopul clar de a se demonstra opiniei publice că ar exista o deplină libertate religioasă pe tot cuprinsul Imperiului Rus. După ce s-a încheiat Te Deumul, la orele 11.30, cortegiul oficial a părăsit catedrala arhiepiscopală, îndreptându-se, în frunte cu țarul Nicolai II, către platoul numit „Rășcănava”, unde s-a oficiat o nouă slujbă religioasă și s-a tras un salut de 100 salve de tun. A urmat trecerea în revistă a unităților militare de către ţar. În după-amiaza aceleiași zile au avut loc la Chișinău ample festivități: serbări, concerte, reprezentații teatrale. În celebrul „Auditoriu” s-a jucat opera intitulată „Viață pentru țar”. A doua zi, 17 mai 1912, s-a pus piatra de temelie a monumentului închinat ţarului Alexandru I, care a anexat Basarabia3. Din cauza căldurii ori a emoției sau, poate, datorită unui blestem, noul arhiepiscop al Chișinăului, Serafim, a leșinat. Momentul nu a putut trece neobservat de cei prezenți şi de opinia publică internă și internațională. Nicolae Iorga, un observator extrem de atent al evenimentelor de peste Prut, a publicat un articol A. Frunză, „Centenarul răpirii Basarabiei”, în Adevărul, XXV, nr. 8144, 10 mai 1912. 3 P. Colbotean (Pan Halippa), „Scrisori din Basarabia”, în Viața românească, Iași, an VII, vol. XXV, 1912, pp. 403-405. 2

– 141 –

în ziarul „Neamul românesc”, unde vorbește pe larg despre accidentul „Vlădicăi Cigeacov”. Iorga condamnă festivitățile de la Chișinău, arătând că ele „se încadrează unei zile de provocație și beție, de imoralitate cinică față de Dumnezeu și față de oameni”. Celebrul istoric demască faptul că toate acestea au fost puse la cale de arhiepiscopul Serafim, care era „un muscal, un nobil muscal, un fost ofițer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare și intoleranță”, iar „din căţuia de argint fumegă sânge și mirosul de tămâie se preface în greul miros de luptă, praf de pușcă, sudoare, moarte”. În final, istoricul român declară că „nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate, iar un Dumnezeu cel drept respinge și doboară pe oricare cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca și ale crimelor nouă”4. Serbările jubiliare nu s-au bucurat de entuziasmul și participarea largă a populației românești, după cum sperau autoritățile guvernamentale. Atmosfera era de tăcere, reculegere, de pasivitate. Surprinzând această stare de spirit, revista „Flacăra” consemna în paginile sale: „Niciodată o sărbătoare oficială nu va fi desfășurată într-o atmosferă de tăcere mai siluită și în mijlocul unor suflete mai absente ca acestea”. Protestul populației, constată cunoscuta publicație bucureșteană de stânga, „se simte în tăcerea cu care va fi înconjurată inhibiția oficialităților și a instrumentelor sale, se simte în fiecare vorbă românească pe care o mamă o trece pe buzele copilului ei ca pe o moștenire sfântă și indestructibilă a trecutului, se simte în fiecare gest, schițat abia ca o tendință care ar vrea să arate că un alt soare e așteptat din Apus”5. Atitudinea românilor basarabeni era generată de spiritul patriotic de care erau animați, dar și de munca desfășurată de unii intelectuali locali. Ion Pelivan, fiind magistrat la Bălţi, a refuzat să participe la orice fel de manifestație jubiliară şi a purtat panglică de doliu. Autoritățile țariste l-au pedepsit aspru pentru acest protest. I s-a deschis o anchetă penală și a fost forțat să demisioneze din magistratură. El era calificat în actele de acuzare drept „trădător”, „separatist”, „spion român”, gestul său patriotic a indignat, chipurile, toate cercurile rusești6. Constantin I. Stan, „Nicolae Iorga și centenarul răpirii Basarabiei (1812-1912)”, In [Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi], La frontierele civilizațiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural și religios, Galați, 2011, pp. 148-149. 5 „Aniversare odioasă”, în Flacăra, I, nr. 30, 12 mai 1912, p. 243. 6 Cf. Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță. Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, București, 1994, p. 95. 4

C. Constantinovici și învățătorul Gheorghe (Iorgu) Tudor au plănuit editarea într-un beci a unei foi în limba română, intitulată „Făclia țării”. Când tipărirea publicației era practic încheiată, poliția a intervenit în forță confiscând toate exemplarele găsite7. Opinia publică din România a primit cu indignare manevrele demonstrative ale autorităților țariste. Ziarul „Universul” scria că guvernanții ruși au cheltuit nu mai puțin de 734 000 ruble pentru toate activitățile organizate. Pentru iluminatul orașului Chișinău și împodobirea Palatului Gubernial au fost alocate 20 000 de ruble. Alte 7 000 ruble au fost repartizate celor șapte reședințe de județ8. Cotidianul „Adevărul”, prin pana directorului său, reputatul jurnalist Constantin Mille, își informa cititorii despre evenimentele din capitala Basarabiei. Articolul său purta un titlu semnificativ, „Zi de doliu, zi de reculegere sublimă”: „În ziua aceasta când se împlinesc o sută de ani de când Basarabia ne-a fost răpită, când pe de o parte dincoace de Prut, ochii noștri plâng, iar dincolo oficialitatea rusă serbează centenarul acestei răpiri, e poate bine venit momentul de a ne reculege pentru un minut”9. Profesorul ieșean Ion Simionescu consemna, plin de speranță, în paginile revistei „Convorbiri literare”, cu toată durerea pe care o poate dezvălui cuvântul tipărit: „Fie ca imnurile ce se vor înălța dincolo de Prut pentru proslăvirea unui act samavolnic, ca sunetele clopotelor și ale surlelor care vor înăbuși plângerile unor silnice despărțiri de frați să ne dea putere și de o parte și de alta și să găsim orice mijloace pentru ca prăpastia să fie micșorată”. În vederea înfăptuirii acestui deziderat se impunea strângerea legăturilor cultural-artistice între frați: „Cultura ține azi locul pumnului, conchidea profesorul Simionescu, schimbă forța latentă dintrun om și dintr-un neam în forță vie (…). Ea trebuie să fie sprijinul nostru ca neam îmbucătățit. Într-însa fiindu-ne singura speranță, trebuie să câștigăm toate mijloacele pentru ca să ușurăm întinderea ei la frații noștri de peste Prut”10. Revista bucureșteană „Flacăra” publică un articol de fond în numărul din 12 mai 1912, în care sublinia necesitatea păstrării cu sfințenie a limbii, tradițiilor și obiceiurilor strămoșești de către românii basarabeni. Iorcu Tudor, În vâltoarea revoluției din 1917-1918. Basarabia autonomă și republică (Manuscris aflat în posesia familiei, f. 26-27.) 8 Universul, XXX, nr. 132, 16 mai 1912. 9 C. Mille, „Zi de doliu, zi de reculegere”, în Adevărul, XXV, nr. 8145, 17 mai 1912. 10 Ion Simionescu, „Moldova dintre Prut și Nistru”, In Convorbiri literare, an XLVI, nr. 5, mai 1912, p. 499. 7

– 142 –

Se evidenția, de asemenea, nevoia stringentă de a întări legăturile între frații „trăitori” pe ambele maluri ale Prutului. Autorul articolului, rămas încă anonim, arată că în secolul XX, în care omenirea intrase de peste un deceniu, „puterea ideilor a biruit uneori trăsnetul tunurilor, de aceea să nu uităm că orice manifestare a conștiinței naționale este prin ea însăși chezășie pentru viitor”. Toți românii așteptau cu multă nerăbdare și speranță soarele dreptății viitoare, care va învinge până la urmă, cu condiția „să-i dăm căldura sufletelor noastre, măcar atâta căldură cât e nevoie ca să strige licărirea amintirilor de ieri și a speranțelor de mâine”11. O poziție asemănătoare întâlnim în ziarul „Opinia”, organul de presă al Partidului Conservator Democrat de la Iași. Se sublinia că sărbătorirea centenarului anexării Basarabiei a fost impusă de autorităţile țariste, care „au călcat în picioare ce e mai sfânt unui popor: limba, legea, sufletul”. Publicația ieşeană atrăgea atenția cititorilor și opiniei publice asupra necesității manifestării unei depline și ferme solidarităţi cu frații de peste Prut: „Ne asociem din suflet la strigătul de revoltă al întregului neam și suta de ani ce se încheie mâine de la răpirea Basarabiei o socotim o cartă ce a trimis Dumnezeu neamului nostru pentru fărădelegile celor ce ne-au cârmuit”12. Un alt cotidian din fosta capitală a Moldovei, „Mișcarea”, s-a dovedit a fi mai pesimist. Publicația liberală afirma că peste Prut „este sărbătoarea nedreptății triumfătoare, aici e sărbătoarea durerii unui neam neîndreptățit. Este râsul sarcastic al violenței, în sărbătoare, aici este suspinul care mistuie sufletul în zăbranic de doliu”. Situația românilor basarabeni se dovedea cu atât mai grea, cu cât sub teroarea regimului autocrat rus ei nu aveau posibilitatea să-și exprime durerea. În teritoriul cuprins între Prut și Nistru se petrecea astfel „cea mai zdrobitoare dramă a vremurilor de astăzi, instinctul conservării individuale, în luptă cu instinctul conservării naționale”. În pofida acestor condiții grele, speranțele românilor se mențin, căci „flacăra românismului nu se stinge, ea pâlpâie, trăiește și radiază puteri tainice”. Pentru români această aniversare constituie practic o comemorare, deoarece „în ziua de 16 mai va trebui ca la casa fiecăruia tricolorul să fâlfâie trist, îndurerat, învăluit în doliu, căci va fi o zi de amărăciune […] pentru sufletul oricarui român”13. Comemorarea anexării Basarabiei a atras după sine

organizarea unor conferințe publice. La una din aceste manifestări, ținută la Craiova, generalul G. Marcu evidenția faptul că românii trec prin momente grele, dar cauza națională va triumfa, căci „ea este sfântă și nu ni se poate contesta nici de cei mai implacabili răuvoitori”. Victoria finală era izvorâtă, în concepția oratorului, din comuniunea de tradiții, obiceiuri și credința în același Dumnezeu. Toate acestea, după părerea oratorului, ne vor înlesni succesul abisal. Scuturarea jugului dominației ruse nu se putea realiza decât prin unirea tuturor forțelor națiunii: „Uniți mai cu putere și înzestrați cu acea voință fermă caracteristică neamului nostru românesc, bătrânii și tinerii, tot ce e suflet românesc să zicem, ‒ cu Dumnezeu înainte! Jos tirania! Jos diplomația acaparatoare! Jos sclavia fraților apăsați!”14. La Ploieşti, profesorul Dimitrie Munteanu-Râmnic a ţinut o frumoasă conferință publică. Oratorul s-a ridicat cu fermitate contra politicii de deznaționalizare, promovată cu consecvență de autoritățile țariste. El a condamnat totodată indiferența cu care era privită problema frațiilor basarabeni în România: „E o mare nedreptate ce se face fraților de acolo prin lipsa de interes a celor de aici. Să nu creadă că pot stârpi mai bine decât atrăgând atențiunea tuturor asupra acestui fapt”15. Academia Română a comemorat și ea, sub președinția lui Iacob Negruzzi, răpirea Basarabiei. Cu această ocazie, profesorul Constantin Istrati a prezentat o comunicare intitulată „Cetatea Hotinului”. Vorbitorul a scos în evidență importanța istorică, strategică și militară a acestei impunătoare fortărețe, rolul ei în lupta de apărare a independenței naționale, mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare. Nicolae Iorga a rostit comunicarea intitulată „Însemnătatea ținuturilor de peste Prut”. Marele istoric a reliefat faptul că „monumente românești, amintiri românești, ogoare românești, drepturi românești se întâlnesc la tot pasul”. Astfel, românii au dovedit statornicie și dragoste fașă de glia străbună. În schimb, întâlnim „ruși veniți de peste Nistru, bulgari fugiți de peste Dunăre de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni exilați cât mai departe de proslăvia oficiată, nemți în căutare de privilegii cu îmbogățiri rapide, neavând, în mai toate cazurile, decât vechimea celor de o sută de ani strecurați de la tratatul din 16/28 mai 1812”16. N. Iorga atrăgea atenția că, după o perioadă scurtă General G. Marcu, Răpirea Basarabiei. Tristă comemorare: 1812-1912, Craiova, g.a., p. 34. 15 D. Munteanu-Râmnic, Pentru Basarabia. Culegere de texte, Ploiești, 1912, p. 124. 16 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, vol. II, ediție de Iordan Datcu, București, 1997, pp. 51-70. 14

Flacăra, I, nr. 30, 12 mai 1912, p. 235; C. I. Stan, „Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912)”, în Destin românesc, IV, nr. 2 (14), 1997, pp. 57-58. 12 “Basarabia”, în Opinia, Iași, IX, nr. 1550, 16 mai 1912. 13 Mișcarea, Iași, I, nr. 106, 16 mai 1912. 11

– 143 –

de autonomie, Basarabia a fost supusă unui proces amplu și agresiv de rusificare, limba băștinașilor a fost scoasă din biserică și școală. Oratorul a făcut o trecere în revistă a istoriei statelor feudale românești, cu o atenţie specială pentru domniile lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. În partea a doua a comunicării sale, N. Iorga s-a ocupat pe larg de viața culturală a Basarabiei, încheind cu cercetarea cântecelor și poveștilor basarabene şi a obiceiurilor tradiționale. El a afirmat că „vița răzească aproape neatinsă până azi, cu sărbătorile ei tradiționale, cu obiceiurile ei străvechi trebuie să fie păstrată mai bine decât orice alt strat popular românesc, cântecul național”. Marele cărturar patriot a scos în evidență activitatea neobosită desfășurată cu multă pasiune și pricepere de învățătorul Vasiliu Tătăran, culegător de folclor moldovenesc. El relevă faptul că „poezia populară basarabeană n-a putut fi înrăurită (…), astfel gândul, simțirea, ritmul, rima au rămas în cântecul basarabean complet neschimbate și absolut autentice”. În pofida multiplelor greutăți și obstacole ivite la tot pasul, N. Iorga era plin de optimism. El credea cu tărie în unitatea spirituală a românilor ca o premisă solidă a celei politice, căci spunea în final: „Un popor care se întărește prin cultură nu poate pieri în veci și niciunul din locurile pe care le-a fructificat munca și conștiința sa, le-a făcut vii”17. Autoritățile de la București au dovedit destul de multă prudență. Ele au decretat totuși pentru ziua de 16 mai 1912 doliu național. Drapelul național a fost coborât în bernă. În tot Regatul au avut loc mitinguri, comemorări, marșuri ale tăcerii în semn de solidaritate cu frații din Basarabia, răpită cu un secol în urmă. La București a avut loc o impunătoare comemorare sub patronajul Ligii Culturale, la care au participat mii de oameni, locuitori ai capitalei și din împrejurimi. Cei prezenți s-au adunat mai întâi în fața sediului Ligii, după care s-a oficiat un Te Deum de către preotul paroh D.C. Butculescu de la Biserica „Sfântul Gheorghe” din centrul Bucureștiului. După slujba religioasă s-a vernisat o frumoasă expoziție de cărți despre Basarabia, realizată la editura lui N. Iorga. Cu această ocazie a fost oficiată o slujbă de preotul Gheorghe Rădulescu de la Biserica Albă și Mihai Busuioc de la Biserica „Precupeții Noi”, amândouă din București18. Ibidem, pp. 68-70; Constantin I. Stan, „Nicolae Iorga şi centenarul răpirii Basarabiei (1812-1912)”, în [Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi], La frontierele civilizațiilor. Basarabia în context geografic, economic, cultural și religios, Galați, 2011, pp. 155-157. 18 „Centenarul răpirii Basarabiei”, In Dimineața, IX, nr. 2844, 17 mai 1912. 17

În după-amiaza aceleiași zile, Liga Culturală a organizat o impunătoare adunare comemorativă, care a fost deschisă de N. Iorga. El a reamintit celor prezenți: „Acum o sută de ani, la 16 mai 1812, prin tratatul de la București între Rusia și Turcia am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi impotriva adevărului istoric „Basarabia”, căci Basarabia era numai partea din gurile Dunării”. Oratorul a subliniat că autorităţile țariste nu au aprobat înființarea de școli în limba română și nici editarea unor ziare și reviste cu alfabet latin. Basarabia a fost supusă unui draconic proces de rusificare, devenind o sumbră gubernie rusă. N. Iorga s-a pronunțat pentru înfăptuirea unității naționale, ridicându-se împotriva „semănătorilor de vânt”. Celebrul istoric i-a îndemnat pe toți românii să conlucreze la realizarea României Mari, trecând peste animozitate și rivalitatea de clasă. „Neînțelegerile de sus și neputiința inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nici o silință pentru ca să ajungem acolo. Și atunci când de la un capăt al teritorului național până la celălalt, va fi în milioane de oameni același simț, aceeași conștiință, aceeași mîndrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moștenirea noastră”19. Socialiștii români au organizat în Sala „Dacia” din capitală o adunare comemorativă, la care au vorbit, între alții, Cristian Racovski, Zamfir Arbore, Ilie Moscovici, Toma Dragu. Ei au condamnat cu energie politica de asuprire socială și națională a românilor basarabeni, promovată cu asiduitate de autoritățile ruse. Principalul orator a fost Cristian Racovski, care a înfierat politica Rusiei țariste față de România, considerând-o ca fiind reacționară şi imperialistă: „Astăzi, tovarăși, arăta el, se vorbește mult de fapta hrăpăreață, de actul mârșav al unui stat străin, [care] prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui […] populat cu români, vorbesc de Basarabia”. Președintele Partidului Social-Democrat amintea că răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru s-a făcut în mod brutal. El constata „lipsa de protestare, această lipsă de izbucnire a sentimentului național, lipsa care se constată cu ocazia aniversării anexării Basarabiei”20. Același ton relevant regăsim în Manifestul Partidului Democrat din România, lansat cu acest prilej. Partidul Democrat aprecia că „imperialismul moscovit și-a anexat un teritoriu străin, locuit de populație românească. Săvârșind această cucerire, țarismul rusesc era consecvent cu trecutul său. Războiul și cucerirea au fost totdeauna o manifestare normală a impe „Centenarul anexării Basarabiei”, In România muncitoare, VIII, seria a II-a, nr. 36, 16 mai 1912. 20 Ibidem. 19

– 144 –

riilor absolute și semiasiatice ca Rusia”. Manifestul constata planurile țarilor de a ajunge la Marea Mediterană, iar pentru aceasta ar fi trebuit să pună stăpânire pe strâmtorile Bosfor și Dardanele. Dar drumul spre Constantinopol duce prin România și Bulgaria. Iată cum românii au fost condamnaţi să fie prima victimă a cuceririi rusești în această direcţie. Documentul critica politica balcanică a Imperiului Rus: „Sub pretextul mincinos de a emancipa popoarele mici din Europa – Rusia urmărea în realitate decât cucerirea Balcanilor, a strâmtorilor și ieșirea la Marea cea Caldă”21. Martor al evenimentului, cunoscutul gazetar C. Mille consemna în cartea sa de rememorare: „Socialiștii s-au întrunit seara în sala „Dacia” și dintre fruntașii lor au asistat C. Dobrogeanu-Gherea, Zamfir Arbore, doctorul Racovski, Ion Teodescu, Ct. Lambru, Toma Drăgușu. Prezidează d. Toma Drăgușu, care dă cuvântul mai întâi d-lui Zamfir Arbore. Apoi vorbește doctorul C. Racovski, ale cărui cuvinte de protestare interesează mai mult fiindcă acest om e unul dintre cei care a susținut, ca bolșevic, drepturile Rusiei asupra pământului basarabean. Doctorul Racovski spunea că este o onoare pentru Partidul Socialist fiindcă protestează contra răpirii Basarabiei. Protestarea doctorului Racovski, ca toate postulatele socialiștilor, este asociată ideii cum că numai proletariatul emancipat va putea desrobi Basarabia”22. Iașiul a organizat ample acțiuni comemorative. Pregătirile au început încă din ultimele zile ale lunii martie 1912. La 29 martie, profesorul Alexandru D. Renapol a trimis o adresă rectorului universității ieșene, informându-l: „Un comitet de profesori alcăltuit din D-nii C. Climescu, P. Rășcanu, A. Obreja, I. Bărbulescu și subsemnatul au convocat pentru ziua de 30 mai multe persoane pentru a discuta ce măsuri sunt de luat pentru a răspunde din partea poporului român la serbările din partea Rusiei a centenarului anexării Basarabiei. Vă rugăm să binevoiți a pune aula Universității la dispoziția acestei întruniri, care va Ibidem. C. Bacalbașa, Bucureștiu de altă dată. 1910-1914, vol. IV, Ed. a II-a, București, 1936, p. 87. C. Racovski nu a rămas consecvent punctului său de vedere. Părăsind România pentru a se alătura loviturii de stat bolșevice, a renunțat la poziția sa exprimată în 1912, abordând, în aceeași chestiune, o poziție diametral opusă (vezi Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, ed. a II-a, București, 1990, pp. 46-47). Notând această bruscă schimbare, C. Bacalbașa consemna în 1924 despre C. Racovski că „ori la 1912 nu era bun român, ori acum nu este suficient de sincer apărător al Rusiei Sovietice” (vezi C. Bacalbașa, „Doctorul Racovski în chestiunea Basarabiei”, în Adevărul, XXXVI, nr. 12372, 30 mai 1924).

21 22

avea loc la 3 ore p.m. Primiți, Domnule Rector, asigurarea considerației mele”23. Cu această ocazie, Dimitrie C. Moruzi a editat o culegere de cântece basarabene la Iași, printre care figurau: Marșul răzeșilor din Basarabia, Doina mazilului, Dorul basarabeanului, Hora basarabeanului, Pribeagul24. În vechea capitală a Moldovei, ceremoniile au debutat la primele ore ale zilei de 16 mai în sunetele de durere ale clopotelor bisericilor și catedralei mitropolitane. Întregul oraș a avut drapelul coborât în bernă. Mii de oameni de diverse vârste și profesii au ținut să participe la festivități. Studenți, elevi, profesori, funcționari, pensionari, muncitori au răspuns chemării secției locale a Ligii Culturale. La catedrala mitropolitană s-a oficiat un Te Deum de către un sobor de preoți în frunte cu episcopul vicar Antem Botășăneanu. După slujbă participanții au pornit într-un marș al tăcerii pe arterele principale ale Iașului. Procesiunea s-a îndreptat în liniște și ordine pe străzile Ștefan cel Mare, Golia până la Piața Unirii, unde a avut loc o frumoasă solemnitate. Studenți și elevi intonau imnul național25 . Seara, Teatrul Național din Iași a fost gazda unui program artistic. Festivitățile au început prin intonarea Imnului Regal de către fanfara liceului-internat din oraș. A urmat conferința, plină de patos și sensibilitate, a profesorului universitar ieșean A.D. Kenopol, președintele comitetului de organizare a manifestațiilor. Oratorul a anunţat că la Chișinău au loc fastuoase serbări aniversare ale ocupanților „vremelnici țariști”, susținând că „este bine și înțelept ca asemenea acte să fie trecute sub semnul tăcerii, iar nu comemorate și înfipte în amintirea urmașilor, prin ridicări de monumente și serbări zgomotoase, căci mai în urmă, orice ai face țintuiește pe stăpânul veșniciei decât propria rușine”26. A luat apoi cuvântul actorul State Dragomir, originar de pe meleagurile basarabene. El a condamnat în alocuțiunea sa poziția autorităților țariste, care au proslăvit secolul de stăpânire rusă asupra Basarabiei. Din partea tineretului universitar, prezent în număr mare în sala devenită neîncăpătoare, a vorbit Horia Dăscălescu, președintele Societății Studențești din România, care a salutat inițiativă organizării acestor acțiuni comemorative27. După discursuri, actorii State Dragomir și A. Cozinu Cf. Anghel Popa, „1812-1912. Centenarul anexării Basarabiei și implicațiile sale asupra națiunii române”, In Revista istorică, serie nouă, tom. VII, nr. 9-10, sept.-oct. 1996, p. 750. 24 Dimitrie C. Moruzi, Cântece basarabene, Iași 1912, passim. 25 Opinia, Iași, IX, nr. 1591, 17 mai 1912. 26 A.D. Xenopol, „Răpirea Basarabiei”, In Arhiva, Iași, an XXII, nr. 5, mai 1912, p. 200. 27 Evenimentul, Iași, XX, nr. 62, 16 mai 1912; vezi și Anghel Popa, op. cit., pp. 750-751. 23

– 145 –

de la Naționalul din Iaşi au recitat versuri patriotice, iar corul Mitropoliei Moldovei a cântat imnuri religioase și „Marșul triumfal”, compus de Gavriil Musicescu28. Mitinguri de solidaritate cu basarabenii s-au desfășurat și în alte orașe ale țării. O astfel de manifestare a avut loc în acele zile fierbinți la Ploiești. Manifestanții au defilat pe străzile orașului în tăcere cu drapelul tricolor îndoliat. Profesorul D. MunteanuRâmnic de la Liceul „Sf. Petru și Pavel” a ținut cu acest prilej o frumoasă cuvântare omagială29. Buzoienii nu au rămas indiferenți față de suferințele conaționalilor din Basarabia. Ei au organizat la 16 mai 1912 sub patronajul Ligii Culturale o adunare comemorativă. Instituţiile publice și localurile particulare din oraș au abordat drapelul tricolor în bernă. Ceremoniile au început cu un Te Deum oficiat la Biserica Banu. După serviciul religios cei prezenți au mers la Teatrul „Moldovia”, unde s-a derulat o frumoasă manifestație patriotică. Mitingul comemorativ a fost deschis de profesorul Toma Dicescu, președintele secției locale a Ligii Culturale, sub patronajul căreia s-a derulat întreaga activitate. El a omagiat lupta și sacrificiile românilor basarabeni, a vorbit despre înscenarea care avea loc dincolo de Prut30. În aceeași manieră au vorbit și ceilalți oratori: G. Rășcanu, profesorul Petre Zăhărescu, avocatul și omul politic „takist” Pompiliu Ioanițescu, N.I. Bărbulescu. Liberalul C. Sarca a încheiat seria cuvântărilor. Prezentând foarte succint discursurile rostite, „Gazeta Buzăului” nota: „Oratorii au descris mijloacele clandestine de care lacomii noștri vecini s-au servit spre a ne smulge Basarabia și au îndemnat poporul să lupte cât mai mult pentru dezvoltarea construcției naționale, exprimându-și speranța că dreptatea va triumfa”31. Unii buzoieni au ținut să exprime individual deplina solidaritate cu românii de peste Prut. G. Teișanu i-a transmis lui Constantin Stere, cu ocazia tristei comemorări, o scrisoare în care își exprimă durerea față de cei 100 ani trecuți de la anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru: „Tristă reamintire încearcă sufletele noastre astăzi (…). Durerea noastră e cu atât mai mare, cu cât jaful acesta a fost săvârșit nu cu victoria armelor, ci prin mită și înșelăciune și sub masca ocrotirii popoarelor creștine de sub dominația semilunii”32. Acțiuni similare au avut loc în alte orașe din România liberă: Craiova, Pitești, Bacău, Caracal, Brăila, Botoșani, Constanța etc. Ele au fost urmărite cu 30 31 32 28 29

Ibidem. D. Munteanu-Râmnic, op. cit., pp. 123-124. Gazeta Buzăului, II, nr. 18, 20 mai 1912. Ibidem. Ibidem; vezi și C.I. Stan, Buzăul pe calea progresului și modernizării. 1877-1918, Buzău, 2005, p. 83.

multă atenție de către autoritățile ruse. Pentru preîntâmpinarea unor eventuale frământări în Basarabia, de la St. Petersburg au fost ordonate măsuri drastice de securitate. În acest scop au fost întărite posturile de grăniceri și au fost puse în stare de alarmă unitățile militare din garnizoanele basarabene. Potrivit relatărilor făcute de ziarul „Universul” în numărul din 7 iulie 1912, „Ohrana țaristă a trimis agenţi secreţi în principalele centre ale României ca să afle și să raporteze ce fel de discursuri s-au ținut, care este starea de spirit a populației din Regatul român. În rapoartele trimise, agenții ruși au precizat, între altele, că: „idealul românilor ar fi să intre în posesia Basarabiei”33. Împlinirea pe 16 mai 1912 a unui veac de la răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia țaristă a fost un moment oportun pentru reafirmarea solidarității românilor din România liberă cu românii basarabeni. Acțiunile patriotice hotărâte, organizate cu simț de răspundere de poporul român, au făcut ca ceremoniile fastuoase inițiate de guvernanții ruși să nu-și poată atinge scopul propus. Pentru români centenarul anexării Basarabiei a fost un eveniment comemorativ, dureros şi, totodată, un nou și potrivit prilej de reafirmare a dorinței unanime de înfăptuire a reîntregirii naționale. Peste numai șase ani, la 27 martie/9 aprilie 1918, Basarabia s-a unit cu România prin hotărârea Sfatului Ţării. Acest moment a marcat începutul desăvârșirii statului român unitar, act istoric continuat de unirea Bucovinei cu Ţara la 15/28 noiembrie 1918 și de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au alipit Regatului Român. RÉSUMÉ

Échos dans la Roumanie à 100 ans après l’annexion de Bessarabie Cette étude présente le moment des cérémonies somptueuses déroulées à Chisinau le 16 mai 1912, pour fêter le centenaire de l’annexion de la Moldavie d’est par l’Empire russe. Les autorités tzaristes ont donné une grande importance à l’événement, elles ont voulu justifier la domination russe dans la région située entre le Prut et le Dniestr. Ils voulaient montrer leur rôle dans la civilisation de la population de la Bessarabie. L’auteur relève l’attitude passive et retenue des Roumains de Bessarabie envers les festivités de Chisinau. On présente les conférences organisées par La Ligue Culturelle à Bucarest, Iasi, Ploiesti, Buzau et autres villes de Roumanie pour commémorer le rapt du 16 mai 1812. Les citoyens roumains ont considéré cette date un moment opportun pour condamner l’occupation russe de la Bessarabie. Apud G. Marcu, Inedite la răpirea Basarabiei, Craiova, f.a., p. 3.

33

– 146 –

ISTORIE ŞI DIPLOMAŢIE LA 1912. 100 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE IMPERIUL RUS Liviu BRĂTESCU Obişnuiţi să vedem anexările teritoriale ca adevărate drame naţionale, ne-am aştepta în mod normal ca şi aniversarea de către un stat a extinderii sale teritoriale de la un anumit moment în detrimentul altui stat să provoace o anumită agitaţie în rândurile clasei politice, care era astfel nevoită să rememoreze un eşec. În ciuda unei astfel de aşteptări, aniversarea de către guvernul ţarist la 1912 a o sută de ani de la răpirea Basarabiei nu producea în societatea românească decât o reacţie destul de slabă, după părerea noastră, şi aceasta mai degrabă la nivelul opiniei publice şi prea puţin la nivelul actorilor politici importanţi din epocă. Explicaţia pentru o astfel de situaţie este una multiplă şi ea se regăseşte la cel puţin trei paliere: internaţional, intern şi, nu în cele din urmă, la nivelul realităţilor din Basarabia la începutul secolului al XX-lea. Dacă ar fi să ne oprim puţin la primul nivel enunţat, ar trebui să spunem foarte clar că pentru diplomaţia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a reprezentat o permanentă preocupare, dată fiind atenţia pe care aceasta din urmă a acordat-o spaţiului balcanic din momentul în care Imperiul Otoman dădea tot mai multe semne de slăbiciune. Necrezând în grija pe care guvernul ţarist o clama faţă de popoarele creştine din Balcani, factorii politici de la Bucureşti au fost în permanenţă atenţi la semnalele pe care acesta le transmitea periodic. Desfăşurarea Congresului de la Berlin (1878) şi atitudinea Rusiei faţă de angajamentele luate prin Tratatul de la Bucureşti din aprilie 1877 reprezentau pentru clasa politică românească dovada necesităţii unei distanţări reale faţă de politica guvernului ţarist. Adevărul este că subiectul Basarabia şi soarta românilor din această provincie nu a existat practic pe agenda clasei politice române până la Primul Război Mondial. Singura dată în care se face o referire explicită la teritoriul de peste Prut este momentul de după Congresul de la Berlin când Parlamentul de la Bucureşti trebuia să ratifice cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Bolgrad – către Rusia ţaristă. Dincolo de reproşurile opoziţiei la adresa guvernului liberal pentru modul defectuos în care considera că tratase I.C. Brătianu colaborarea cu Rusia, subiectul menţionat anterior va dispare treptat din atenţia clasei politice române. Interesantă, credem, a fost şi

o altă situaţie pe care a trebuit să o gestioneze statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi anume tendinţa puterilor occidentale de a prezenta orice încercare de normalizare a relaţiilor cu Rusia atât înainte, cât şi după Congresul de la Berlin din 1878 ca o dovadă clară a intenţiilor ascunse ale Bucureştiului de a imprima politicii sale externe o orientare filorusă. Nici măcar I.C. Brătianu, cel care rostea cel puţin înainte de 1876 destule discursuri în care se pronunţa clar în favoarea unei alianţe cu state precum Franţa, Italia, Anglia, nu scăpa de astfel de suspiciuni. Aserţiunea diplomaţiei occidentale potrivit căreia politica externă a României ar fi avut o orientare filorusă nu a dispărut nici după apropierea României de Tripla Alianţă la 1883, act care avea să-i asigure celei dintâi liniştea necesară pentru continuarea modernizării ei interne. Deloc surprinzător, tocmai acele puteri foarte vocale la adresa modului în care guvernul de la Bucureşti înţelegea să facă politică externă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea aveau să se apropie, la începutul secolului al XX-lea, de Rusia ţaristă. Anul 1912 venea după alți câțiva ani în care societatea românească demonstrase că avea un mod asemănător cu cel din lumea occidentală de raportare la trecut și, mai ales, la personajele care intraseră prin activitatea lor în panteonul național. După inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare (1883), I. C. Brătianu (1903), C. A. Rosetti ( 1903) sau Mihail Kogălniceanu (1911), ca să cităm doar câteva din statuile celebre ale epocii, apărea firesc întrebarea cum avea să se raporteze societatea românească la ideea ridicării unei statui a fostului domnitor Al. I. Cuza. Pregătită îndelung, omagierea „domnului unirii” întârzia, printre altele, din cauza comemorării din anul 1912 a o sută de ani de la pierderea Basarabiei. Intelectuali și oameni politici deopotrivă aveau să demonstreze că, dincolo de disputele lor cotidiene și de dorința firească a unui câștig de imagine, nu exista, din păcate, prea mult spațiu de manevră pentru un gest de protest categoric față de acțiunea organizată la Chișinău în mai 1912 de către guvernul țarist. Evidențierea contribuției tuturor actorilor care iau parte la manifestările pregătite la Iași pentru luna mai 1912, dar și contextul intern și internațional în care au loc sărbătoarea de la Chișinău și comemorarea de la Iași reprezintă câteva din obiectivele studiului de față.

– 147 –

După mai multe momente de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care diplomaţia rusă găsise destule canale de comunicare cu factorii decizionali de la Viena şi Berlin, începutul secolului al XX-lea aducea, mai ales după războiul ruso-japonez din primul deceniu, o apropiere din partea Petersburgului faţă de state precum Franţa şi Anglia. Primul pas avea să fie făcut prin încheierea unui acord cu Anglia, pe 31 august 1907, moment care, ţinând cont de existenţa deja a tratatului anglo-francez din 1904, contribuia la conturarea unei alianţe între Rusia, Franţa şi Anglia îndreptate împotriva celeilalte structuri politice importante a Europei, clădită în jurul Austro-Ungariei şi Germaniei. Obţinând prin această schimbare de strategie sprijinul cercurilor politico-financiare interesate de dezvoltarea comerţului cu spaţiul anglo-francez1, guvernul ţarist avea să ducă o politică deosebit de activă în Balcani şi în Orientul Apropiat prin Aleksandr Izvolski, ministrul de externe rus între 19061910. Succesorul acestuia, Serghei Sazonov, cel care a condus ministerul de externe din 1910 până în 1916, era considerat, împreună cu predecesorul său, ca făcând parte dintr-o o nouă generaţie de politicieni dornici să promoveze interesele Rusiei împotriva Turciei şi Austro-Ungariei2. În ciuda acestei intenţii, inventivitatea sa politică îl va ajuta să încheie în septembrie 1908 la Buchlau un acord cu reprezentantul Austriei, contele Alois von Aehrenthal, în urma căruia dubla monarhie anexa Bosnia-Herţegovina conform deciziei Congresului de la Berlin, în schimb ‒ urma să nu reacţioneze la deschiderea strâmtorilor pentru navele militare ruse3. Chiar dacă în aceeaşi perioadă avea loc Revoluţia Junilor Turci, declanşată pe teritoriul Macedoniei la 1908-1909, ea căpătă, prin forţa lucrurilor, o dimensiune redusă, fiind depăşită de consecinţele internaţionale ale înţelegerii ruso-engleze de la Reval din iunie 1908 şi ale acordului ruso-austriac deja amintit de la Buchlau din septembrie 19084. În tot acest timp, societatea românească trecea prin situaţii cel puţin interesante şi, când spunem asta, avem în vedere diferite manifestări care trădau încercări fireşti de căutare a unei normalităţi, dar şi existenţa unor spaime specifice mai degrabă altor secole. Pentru un stat care avusese destule ocazii, pe parcursul secolului al XIX-lea, să înţeleagă ce însemna o rapor Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei (trad. de Areta Voroniuc), Editura Institutului European, Iași, 2000, p. 431. 2 Ibidem, p. 432. 3 Ibidem. 4 Gheorghe Cliveti, România și puterile garante. 1959-1878, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1988, p. 258. 1

tare intolerantă la adresa celor de alte etnii, luările de poziţie din iulie 1902 ale patriarhului ecumenic şi cele din iulie 1904 ale ministrului educaţiei Spiru Haret împotriva acţiunilor desfăşurate de ordinul călugăresc Maicile de la Notre-Dame surprindeau cu siguranţă. Reproşul că cele din urmă ar fi fost implicate în acţiuni de propagandă antinaţională şi de prozelitism religios arăta dificultatea desprinderii de o anumită epocă5. Dacă astfel de manifestări ne fac să ne gândim că avem un stat român ezitant în acțiunile sale publice, după doar doi ani de la un eveniment neplăcut precum cel amintit, guvernul de la Bucureşti punea în scenă un întreg spectacol prin care dorea să marcheze 40 de ani de domnie a lui Carol I şi care, în viziunea autorităţilor române, nu trebuia să rămână unul doar al românilor. Acesta fusese motivul pentru care expoziţia deschisă la 6 iunie 1906 la Bucureşti, cu acelaşi prilej jubiliar, fusese concepută ca una internaţională, la care fuseseră invitate state precum Franţa şi Austro-Ungaria, dar şi, deloc întâmplător, reprezentanţi din regiuni istorice româneşti precum Bucovina, Transilvania, Basarabia, Banat6. Nu știm dacă manifestările desfăşurate în onoarea regelui la nivelul întregii ţări au dat sau nu o anumită vigoare clasei politice româneşti, dar discuţiile din cadrul parlamentului român din 1908-1909 cu privire la renunţarea la alianţa cu Puterile Centrale şi revenirea la alianţa tradiţională cu Franţa atrăgeau atenţia diplomaţiei europene asupra României. Nesusţinerea, în cursul aceloraşi ani, a intenţiilor devenite vizibile ale Austro-Ungariei în Bosnia devenea un semnal clar în privinţa puţinei disponibilităţi pe care guvernul condus de Ionel Brătianu o mai avea de a respecta obligaţiile de aliat, destui dintre liderii europeni gândindu-se deja la ziua în care România urma să treacă de cealaltă parte a baricadei7. Trecerea în noul secol aducea la St. Petersburg noi lideri politici, din perspectiva cărora Rusia trebuia să aibă o politică externă mult mai ofensivă. Din această nouă direcţie în plan extern făcea parte şi pregătirea acţiunilor ce urmau să se desfăşoare la Chişinău în primăvara anului 1912, prin care guvernul ţarist intenţiona sărbătorirea a o sută de ani de la anexarea Basarabiei. În mod normal, o astfel de manifestare nu putea să nu stârnească animozități şi comentarii în societatea românească, nedepăşind însă anumite limite în condiţiile în care state precum Franța, prin președintele Catherine Durandin, Istoria românilor (trad. de L. BuruianaPopovici), Editura Institutului European, Iași, 1998, p. 153. 6 Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva, Editura Humanitas, București, 2007, p. 239. 7 Catherine Durandin, op. cit., p. 153. 5

– 148 –

său Raymond Poincaré, considera alianţa cu Rusia ca fiind o condiţie indispensabilă salvării ţării sale, iar Italia, declarând la 1911 război Turciei, provoca noi complicaţii în Balcani, de care putea profita tot Rusia8. Ceea ce devenea interesant era faptul că nu doar Rusia transmitea semnale amicale către Franţa, ci și aceasta din urmă – către guvernul ţarist. Preşedintele Poincaré îl anunţa în 1912 pe ambasadorul rus despre disponibilitatea Franţei de a intra în război dacă şi Rusia va întreprinde acelaşi demers. Intenţia Franţei era determinată de faptul că sprijinul Germaniei pentru Austro-Ungaria şi în această problemă a teritoriilor din Balcani era bine cunoscută diplomaţiei europene, ambasadorul rus fiind, cu siguranţă, cel mai încântat diplomat european de noua abordare franceză în politica internaţională. Rusia devenea în aceşti ani atractivă nu doar pentru cercurile politice franceze, ci şi pentru cele engleze, exemplară fiind în această privinţă corespondenţa subsecretarului de stat în Ministerul de Externe britanic expediată ambasadorului britanic din Rusia, care trăda teama celui dintâi ca ezitările guvernului englez să nu determine Rusia să se reapropie de Germania9. Treptat, lucrurile deveneau tot mai clare. În timp ce Germania considera că menținerea alianței cu AustroUngaria era indispensabilă pentru dubla monarhie10, guvernul ţarist încerca, la 1912, să profite de sentimentul de dezamăgire pe care-l provoca Austria în România şi Bulgaria, dar fără a da prea multe semne de amiciţie, preferând să lase apropierea de Antanta pe seama Franţei, chiar dacă nici aceasta din urmă nu părea să se grăbească să răspundă ataşamentului român faţă de statul francez, dovada cea mai clară fiind schimburile comerciale reduse între Franţa şi România, în timp ce Germania şi Austro-Ungaria furnizau împreună 60% din produsele importate de România11. Privit în ansamblu, anul 1912 este anul în care cele două grupări politico-militare prind tot mai mult contur. Chiar dacă Tripla Alianţă se reînnoieşte în 1912, Italia începe să dea tot mai multe semne de nervozitate din cauza intereselor divergente pe care le aveau ea şi Austro-Ungaria în Balcani. În acelaşi timp, Franţa şi Rusia ajung să încheie acorduri militare prin Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV (trad. de M. Timu), Editura Institutului European, 1998, p. 317. 9 Henry Kissinger, Diplomația (trad. din engl.), Editura All, București, 1998, p. 178. 10 Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei (trad. din fr.), Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 359. 11 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor (secolele al XVIII-lea și al XIX-lea) (trad. de M.-E. Avădanei), vol. I, Editura Institutului European, Iași, 2000, p. 184. 8

care-şi promit sprijin militar reciproc în cazul unui atac german, chiar dacă războiul va avea ca sursă veşnicele probleme balcanice12. Dacă acesta era contextul internaţional ce precedase anul 1912, e absolut necesar să vedem cum se poziţionau principalele forţe politice româneşti în preajma unui eveniment atât de important cum se anunţa a fi comemorarea a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către guvernul ţarist. Tensiunile existente la nivel internaţional nu puteau să nu aibă o anumită influenţă şi asupra vieţii politice interne româneşti. Obişnuiţi să vedem scena politică românească structurată în jurul celor doi poli deveniţi tradiţionali, cel liberal şi cel conservator, deceniul doi al secolului al XX-lea aducea o anumită transformare în această privinţă prin apariţia întâi mai timidă, apoi cu destulă forţă a unei noi grupări desprinse din Partidul Conservator. Anul 1912 se anunţa a fi unul deosebit de agitat încă de la debutul său, când, la 8 ianuarie, sediul Partidului Conservator din Bucureşti era devastat de autori necunoscuţi, dar bănuiţi, iar în întreaga ţară erau organizate mai multe manifestaţii împotriva conservatorilor. Cei din urmă nu vor rămâne datori adversarilor lor politici, organizând şi ei mai multe acţiuni prin care dezvăluiau din ceea ce ei considerau a fi afaceri incorecte ale liberalilor. Criza prin care trecea familia politică conservatoare era sugerată de ceea ce avea să se întâmple la 28 martie 1912, când formarea unui guvern condus de Titu Maiorescu producea o mare nedumerire în rândul conservatorilor. Echipa pe care liderul junimist o prezenta în faţa Camerei Deputaţilor la 2 aprilie 1912 a fost acceptată de către conservatori numai după ce politicieni marcanţi precum Marghiloman şi P.P. Carp şi-au declarat sprijinul pentru noua formulă guvernamentală. Încrederea parlamentului fusese obţinută, dar problemele rămâneau reale în condiţiile în care prea puţini lideri conservatori se regăseau în acest nou guvern care reprezenta, pentru foarte multă lume, o soluţie de compromis şi de închidere temporară a unor incidente, precum cele generate de subiectul „Societăţii de Tramvaie”, ce generase un conflict serios între liberali şi conservatori. Ultimii se aflau cu adevărat în faţa unei dileme. Pe de o parte, pentru supremaţia lor politică conservatorii aveau nevoie de sprijinul lui Take Ionescu, dar pentru aceasta trebuiau să accepte sugestiile acestuia privind rezolvarea afacerii tramvaielor (Primăria Capitalei, care se bucura de autonomie şi în fruntea căreia se afla C. Dobrescu, partizan al lui Carp, a încercat să tărăgăneze soluţionarea, spre nemulţumirea lui Take Ionescu, Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 319.

12

– 149 –

care lega colaborarea sa de satisfacerea cererilor liberale13), iar pe de altă parte, să găsească un echilibru între Carp şi Titu Maiorescu, care ‒ apreciat fiind de Carol I ‒ putea să le asigure rămânerea la guvernare14. În planul relaţiilor externe, guvernul Maiorescu încerca, mai ales în contextul internaţional amintit, să nu înrăutăţească raporturile cu Rusia, chiar dacă aceasta decisese sărbătorirea răpirii Basarabiei. Dincolo de voinţa guvernului, în întreaga ţară, diferite asociaţii, precum Liga pentru Unitatea Culturală, pregăteau manifestări împotriva acestei celebrări nefaste pentru români, ajungându-se şi la trimiterea unei telegrame de către un mare grup de intelectuali români preşedintelui Dumei de Stat cu cerinţa ca Rusia să nu facă o sărbătoare din doliul naţional al României. Înţelegând exact ce sentimente puteau să declanşeze acţiuni precum cele ce urmau să aibă loc la Chişinău în primăvara anului 1912, Rusia săvârşea un alt act politico-strategic, şi anume cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la numirea ca sublocotenent al Regimentului II Dragoni al Rusiei, regele României era numit mareşal al armatei ruse, iar o delegaţie militară rusă venea la Sinaia pentru a-i înmâna lui Carol I bastonul noului său rang militar15. Nemulţumirea opiniei publice româneşti faţă de acţiunile pregătite de guvernul ţarist la Chişinău pentru primăvara anului 1912 apărea în urma unui interes crescut al societăţii româneşti faţă de viaţa politică şi culturală din Basarabia, manifestat în mod vizibil la începutul secolului al XX-lea. Una din publicaţiile care aveau să reflecte cu fidelitate diferitele manifestări culturale şi politice din Basarabia era revista Viaţa românească. Anul 1905 reprezenta primul an când începeau să fie publicate numeroase cronici cu informaţii din teritoriul anexat de guvernul ţarist la 1812, în cadrul unei rubrici intitulate „Corespondenţa din Basarabia”16. Tema care trezea, în mod evident, cel mai mare interes era descrierea procesului de rusificare, fapt care era oglindit de cele mai multe ori sub pana lui Alexis Nour, cel care publica la 1906 și 1907 numeroase cronici pe tema amintită. Ceea ce se poate observa la nivelul vieţii politice din Basarabia pentru începutul secolului al XX-lea este apariţia unor grupări politice româneşti distincte, care au proiecte şi strategii diferite. Fiecare din ele avea să fie structurată în jurul unui jurnal politic. Astfel,

pe 24 mai 1906 vedea lumina tiparului primul jurnal naţional democratic, Basarabia, unde de-a lungul anilor va scrie Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ. Luările de poziţie ale celor amintiţi contribuiau la constituirea lor într-o grupare ceva mai dinamică, care solicita în mod deschis autonomia Basarabiei, întrebuinţarea limbii române în şcoli şi administraţie. Cealaltă grupare, conservatoare, îşi făcea un ziar aparte, numit deloc întâmplător, ţinând cont de intenţiile sale politice, Moldovanul, şi intenţiona o alianţă politică cu conservatorii ruşi17. Dincolo de caracterul efemer al acestei publicaţii, apărută în limba română la Chişinău între 14 ianuarie 1907 şi 15 octombrie 1908 şi care-şi arăta fidelitatea faţă de guvernul ţarist, faptul că în Moldovanul, condus de Gheorghe Madan, se vorbea despre apartenenţa etnică a moldovenilor din Basarabia, se sublinia că Moldova de peste Prut, Muntenia, Oltenia, Banatul, Ardealul sunt locuite „tot de neamul nostru”18 şi se invoca în permanenţă istoria în rubrici ca „Din istoria neamului”, „Bărbaţi însemnaţi ai neamului” ‒ era un câștig important pentru acel moment. Victoria conservatorilor la alegerile din 1912 în Duma de Stat şi excluderea progresiştilor din Dumă determinau plecarea la St. Petersburg a unor intelectuali ca Ion Inculeţ, alţii s-au refugiat la Kiev [Alexandru (Alexe) Mateevici], un număr de intelectuali au început să scrie în Viaţa românească, Sămănătorul şi Convorbiri literare19. Această atmosferă contribuia la apariţia, în 1912, a unor scrieri ruseşti jubiliare, iar soclul monumentului ţarului Alexandru I, cel care anexase Basarabia, era aşezat demonstrativ în faţa Mitropoliei. Biserica Ortodoxă, sub conducerea episcopului Serafim, apropiat de „Uniunea adevăraţilor ruşi”20, decidea în 1912 suprimarea predicilor călugărului Inochentie din Bălţi, care predica în limba română sfârşitul lumii şi venirea lui Iisus pe pământ, călugărul a fost ridicat de o echipă de cazaci şi deportat la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului aproape de lacul Onega, iar reprimarea protestului ţăranilor adepţi ai inochentismului s-a soldat cu 60 de morţi21. Dincolo de aceste consideraţii, apare întrebarea: ce s-a întâmplat totuşi în primăvara anului 1912 raportat la acţiunile jubiliare organizate de guvernul

Ion Bulei, Mamina Ion, Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 137. 14 Ibidem, p. 138. 15 Ibidem, p. 139. 16 Catherine Durandin, op. cit., p. 158.

18

13

Ibidem, p. 159. Dinu Poștarencu, O istorie a Basarabiei în date și documente. 1812-1940, Editura Cartier, Chișinău, 1998, p. 132. 19 Catherine Durandin, op. cit., p. 159. 20 Ibidem, p. 160. 21 Ibidem, p. 160. 17

– 150 –

ţarist la Chişinău? Pentru o societate care demonstrase, fie numai şi după modul în care marcase 40 de ani de domnie a lui Carol I22, că avea o anumită predilecţie pentru organizarea unor acţiuni publice ample23, reţinerile autorităţilor privind organizarea unor acţiuni de comemorare a o sută de ani de la pierderea Basarabiei pot părea de neînţeles dacă nu avem în vedere aspecte ca cele menţionate mai sus. Primăvara anului 1912 aducea la Iaşi primele acţiuni de pregătire a protestului din luna mai a aceluiaşi an. Comitetul organizatoric s-a întrunit pentru prima dată la 30 martie, apoi la 8 aprilie 1912. Cel care avea să prezideze onorata adunare era A.D. Xenopol, cel care a avut iniţiativa de a comemora pierderea Basarabiei în 181224. În viziunea istoricului ieşean, ceremoniile plănuite la Chişinău pentru 16 mai 1912 de către guvernul ţarist, cu scopul de a celebra centenarul anexării, nu puteau rămâne fără nicio reacţie din partea românilor. Ceea ce provoca dezbateri în cadrul comitetului organizatoric era maniera şi, mai ales, amploarea pe care trebuiau să o aibă aceste acţiuni. Insistenţele lui Xenopol au dus la conturarea unui program, considerat minimal, dar care avea toate elementele necesare unei ceremonii de acea factură. Arborarea tricolorului îndoliat, procesiuni ale Ligii Culturale în toată ţara, conferinţe în capitalele de judeţ şi discursuri tipărite trimise în zonele rurale, un festival la Teatrul Naţional din Iaşi seara şi slujbe adecvate în biserici erau câteva din elementele comemorării din primăvara anului 191225. Important era ca întreaga ţară să participe la acţiune, pentru ca mesajul transmis guvernului ţarist să fie nu doar unul ferm, ci să arate şi o nemulţumire generală. Exprima încărcătura unui moment precum urma să fie cel din primăvara anului 1912, dar şi atenţia acordată fiecărui gest din timpul procesiunilor disputa dintre doi membri ai comitetului organizatoric, P. Răşcanu şi A.C. Cuza, pe tema modului în care trebuia arborat drapelul naţional. În timp ce primul propunea arborarea steagului negru la toate casele, plus închiderea magazinelor, suspendarea cursurilor etc., al doilea susţinea doar arborarea tricolorului îndoliat26. În ciuda acestor dispute, cei doi universitari erau de acord măcar într-o Cu acest prilej au avut loc ceremonii fastuoase, parade militare, o mare expoziție națională s-a deschis la 6 iunie 1906, mii de oameni în haine de sărbătoare au pornit pe Dealul Filaretului (a se vedea Gabriel Badea-Păun, op. cit., p. 236). 23 Ibidem, p. 237 . 24 Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Iași (mai departe, DJANI), Fond Rectorat, dosar 783/1912, f. 189. 25 Universul, 10 aprilie 1912, p. 3. 26 Ibidem. 22

chestiune, oarecum surprinzătoare, dar care demonstra că temerile politice privind politica externă dusă de Rusia în ultimii ani cuprinseseră treptat şi mediul academic ieşean27. Practic, Râşcanu şi Cuza pledau la unison, ca niciun aspect ce ţinea de comemorare să nu poată sugera existenţa vreunui element de legătură cu oficialităţile române şi să nu afecteze cumva relaţiile româno-ruse. Obişnuiţi, poate, să vedem că organizatorii unor manifestaţii publice de amploare cu diferite prilejuri reclamau implicarea redusă a statului şi fondurile minore pe care acesta le oferea, observăm acum că se dorea din partea organizatorilor ca „guvernul, din anumite motive, nu poate sau nu trebuie să se amestece în această manifestaţie”28. Atitudinea echilibrată a lui A. C. Cuza, dat fiind temperamentul său şi opiniile sale politice radicale, ne surprinde de această dată, chiar daca atenţia era concentrată doar împotriva steagului negru, văzut ca o posibilă sursă de tensiune diplomatică în raporturile României cu Rusia: „aceasta, printre altele, ar pune guvernul nostru într-un impas neplăcut”29. Temerea lui A. C. Cuza mai era indusă de o cauză ‒ de modul în care puteau fi interpretate de diplomaţia europeană discursurile antiruseşti la comemorarea amintită în apropierea unui alt eveniment mult aşteptat de societatea română, şi anume inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza, care urma să capete o greutate semnificativă prin participarea regelui Carol I. Acesta era şi motivul pentru care, dincolo de intenţiile suveranului român, comitetul de la Iaşi – în persoana lui Ghica-Deleni – se întreba nu doar retoric dacă nu devenea oportună în contextul amintit o amânare a dezvelirii statuii fostului domnitor după marcarea centenarului răpirii teritoriului de peste Prut30. Ceea ce dorea Ghica-Deleni, şi nu doar el, era o distanţare în timp a celor două evenimente, fie şi pentru că unul reprezenta un moment de bucurie, iar celălalt era marcarea unei tragedii naţionale. Dorinţa de a evita orice conflicte cu puterile vecine îi determină pe liderii de la Iaşi să îndepărteze aluziile pe care le putea aduce omagierea lui Cuza-Vodă cu privire la teritoriile româneşti aflate în componenţa unor state străine. Acestea erau motivele pentru care autorităţile române nu păreau foarte dornice de a susţine în vreun fel prezenţa românilor din Imperiul Austro-Ungar la manifestările prilejuite de inaugu 29 30 27 28

– 151 –

Universul, 10 aprilie 1912, p. 3. Ibidem. Ibidem. Opinia, 26 aprilie 1912, p. 3.

rarea statuii lui Cuza, ajungându-se chiar în situaţia în care comitetul inaugurării statuii lui Cuza-Vodă să nu accepte propunerea lui Virgil Arion de a organiza primire oficială delegaţiilor din partea instituţiilor româneşti de peste munţi31. Rămaşi poate şi cu amintirea discursului lui Petre Grădişteanu din 1883, care evoca teritoriile româneşti din afara graniţelor statului român, liderii politici ai momentului nu mai păreau dispuşi să gestioneze noi tensiuni create de discursuri care să facă trimitere la teritorii româneşti aflate în componenţa statelor vecine. Dându-şi seama că nu puteau forţa prea mult nota nici cu opinia publică din România, decidenţii de la Bucureşti nu ezitau să-şi manifeste deschis simpatia faţă de reprezentanţii ardelenilor sau bucovinenilor care ajungeau la Iaşi pe cont propriu32. Contextul internaţional îl determina şi pe suveranul român să încerce o diminuare a amplorii evenimentelor pregătite de Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor pentru comemorarea pierderii Basarabiei. Guvernul conservator, alături de monarh, era vizibil preocupat ca declaraţiile prounioniste şi aluziile la Basarabia33 să fie cât mai puţine, mai ales că existau destule informaţii despre dimensiunea pe care urmau să o aibă acţiunile antiruseşti în întreaga ţară34. Încercarea Ligii pentru Unitatea Culturală de a organiza în acelaşi timp (22 şi 23 mai) congresul ei de la Iaşi şi inaugurarea statuii lui Cuza-Vodă putea da naştere la alte comentarii şi interpretări. Or, din acest motiv suveranul român, în ciuda apelului făcut de reprezentanţi ai Ligii ca I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei, Dim. Greceanu, şi N. Gane35, a decis amânarea inaugurării statuii fostului domnitor. În felul acesta nu mai exista pericolul ca acţiunile de protest faţă de ce intenţiona guvernul ţarist să transmită prin acţiunile de la Chişinău să capete o greutate prea mare, aşa cum ar fi dorit membrii şi simpatizanţii Ligii36. Fără a ţine cont de resentimentele pe care le puteau provoca peste Prut, autorităţile ruse de la Chişinău hotărau pe 8 aprilie 1912 programul ceremoniilor care trebuiau să omagieze intrarea Basarabiei în imperiul Romanovilor, ziua aleasă fiind de 16 mai. La fel ca şi în România cu alte prilejuri, autorităţile ţariste Adevărul, 17 mai 1912, p. 3. Opinia, 27 mai 1912, p. 3. DJANI, Fond Rectorat, dosar 783/1912, f. 189. Arhiva Națională Istorică Centrală (în continuare, ANIC), Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, dosar 73/1912, vol. I, f. 10. 35 Ibidem. 36 Universul, 13 aprilie 1912, p. 1; Opinia, 20 mai 1912, p. 3. 33 34 31

stabileau că banii necesari pentru ridicarea unei statui a lui Alexandru I să fie strânşi printr-un efort colectiv, fapt ce avea să se concretizeze în strângerea unei sume de 734.000 de ruble37. Fără a se opune public manifestărilor de protest ale Ligii pentru Unitatea Culturală de la Iaşi, guvernul român găsea diferite modalităţi prin care încerca să descurajeze o participare populară cât mai largă. Una dintre aceste acţiuni gândite de executivul conservator era acordarea unei scutiri de doar 25% pentru biletele de tren (nu de 50% cum s-a cerut) pentru cei care ar fi vrut să vină la Iaşi cu prilejul manifestărilor amintite. Întâmplător sau nu, dar treptat apăreau şi alte probleme, cum ar fi cele legate de cazare, autorităţile neoferind pentru eventualii oaspeţi decât 500 de camere (cu plată) şi un maximum de alte 200 de camere la hoteluri38. Casa Regală, dornică să nu dea amploare protestelor, a ales ca modalitate discretă de evitare a unei posibile tensiuni diplomatice plecarea într-o excursie pe Dunăre chiar în săptămâna în care pe unul din malurile Prutului era jubilare, iar pe celălalt – consemnarea unei înfrângeri. Prudenţa devenea pentru guvernul român cuvântul de ordine, mai ales că se vorbea despre prezenţa la Chişinău, cu prilejul dezvelirii statuii ţarului Alexandru I, a ţarului Nicolai al Rusiei şi a regelui Ferdinand al Bulgariei39. Preocuparea lui Carol I era aceea de a îndepărta orice posibilitate de a acorda comemorării de la Iaşi, prin prezenţa sa, greutatea unei replici pentru jubileul de la Chişinău. Posibila prezenţă a suveranului Bulgariei punea în gardă guvernul şi pe suveranul român, pentru că ultimii ani arătaseră un stat bulgar tot mai ofensiv în urma alierii sale cu Rusia şi Serbia şi a consolidării relaţiilor cu Puterile Centrale, fiind preconizate vizite ale regelui Ferdinand la Viena şi Berlin în săptămâna 9-16 mai 191240. După trei zile de la plecarea lui Carol spre Olteniţa, de unde urma să plece în excursia amintită, ţara întreagă începea acţiunile de comemorare a celor întâmplate la 1812. Te Deum-uri, precum era cel organizat chiar la 16 mai la Biserica Antim din Bucureşti41, aveau să fie oficiate în întreaga ţară. Încercând să inducă ideea unei normalităţi, importantul ziar „Universul” publica o informaţie despre

32

Ibidem. Opinia, 21 aprilie 1912, p. 3. Voinţa naţională, 2 mai 1912, p. 1. Andi Mihalache, Mănuși albe, mănuși negre, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 183. 41 Universul, 16 mai 1912, p. 1. 39 40 37 38

– 152 –

acţiunea de la Biserica Antim, iniţiată de basarabeni, dar şi o fotografie mare despre excursia regală. Într-o societate ca cea românească, care acorda multă atenţie amănuntelor şi transmitea anumite mesaje prin imagini, nu era întâmplătoare imaginea de pe prima pagină a aceluiaşi ziar „Universul” pe 17 mai, în care într-un chenar negru apărea un cazac ce înlănţuia o ţărancă în costum românesc. Ajuns la Constanța pe 20 mai, adică în ziua în care destui lideri politici și nu numai ar fi dorit să aibă loc dezvelirea statuii lui Cuza42, dat fiind faptul că atunci avea loc și congresul Ligii Culturale, regele reușea să amâne destul de inabil un moment festiv mult așteptat pentru o săptămână43. Încercând să inducă ideea că doar o coincidență făcuse ca regele să nu poată ajunge măcar pe 20 mai la Iași, autoritățile publicau rapid o telegramă a acestuia, în care se anunța cu mult patos prezența lui și a întregii familii regale la Iași, pentru a aduce la un loc ceea ce, în viziunea lui, erau „trecutul, prezentul şi viitorul”44. Surprinzător, dar prudența regelui avea să-i contamineze și pe inițiatorii din partea Ligii ai protestului pregătit pentru 16 mai: aceștia şi-au asumat importanța neprovocării altor orgolii în cadrul cercurilor politice rusești, motiv pentru care încercau să fie cât mai moderați. Cu toate acestea, cântecele cu rezonanță „Deşteaptă-te, române!” şi „Pe-al nostru steag”, cântate de participanţii la procesiunea condusă de Xenopol, reflectau o stare de spirit existentă în acel moment în rândul ieșenilor45 . Atitudinea cumpătată a românilor într-un moment de reflecţie şi tristeţe, chiar dacă ruşii simţiseră nevoia să marcheze victoria din 1812 prin „strigăte de triumf şi cu slujbe bisericeşti făţarnice”, aşa cum consemna şi Nicolae Iorga, a generat ca reacţie doar „organizarea unor adunări culturale, scrieri doveditoare, durere liniştită şi fecundă reculegere”. La Iaşi, după adunarea din Piaţa Unirii, rectorul Gh. Bogdan îi îndeamnă pe cei prezenţi să se despartă în linişte46. Îndemnul nu era deloc întâmplător în condiţiile în care, deşi marea majoritate a protestatarilor înţeleseseră importanţa evitării unor discursuri înflăcărate, membrii parti Carol I notează în corespondența către sora sa Maria de Flandra la 15 iulie că, după șederea la Constanța, va merge la dezvelirea statuii lui Cuza, fără să mai facă vreo altă precizare, adăugând că primirea din capitala Moldovei a fost entuziasmantă, ceea ce arăta că, din punctul de vedere al suveranului, practic, protestele de la Iași nici nu existau ca acțiune publică, în Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 491. 43 Universul, 9 mai 1912, p. 1. 44 Universul, 10 mai 1912, p. 3. 45 Evenimentul, 17 mai 1912, p. 3. 46 Neamul românesc, an V, nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 273. 42

dului liberal din localitate au încercat să ducă acţiunea într-o altă direcţie decât cea preconizată: „cu ocazia manifestaţiei pentru comemorarea centenarului răpirii Basarabiei, clubiştii liberali au luptat din răsputeri pentru a determina pe o parte din studenţi ca să se dedea la acte de dezordine, proiectând chiar o demonstraţie la consulatul rusesc”47. Privite în ansamblu, comemorările publice, ca şi aniversările sau jubileele, din societatea românească au provocat de fiecare dată numeroase dispute, generate în primul rând de dorinţa fiecărei grupări politice sau a fiecărui lider de a transfera asupra sa din câştigul de imagine pe care îl puteau aduce astfel de manifestări. Acesta era motivul pentru care, aproape după un tipar binecunoscut, organizatorii – partidul aflat în acel moment la guvernare – încercau să se lege simbolic şi mai mult de acel eveniment, în timp ce opoziţia era preocupată să găsească numeroase definiţii de organizare sau, dacă era posibil, ca la 1912, chiar să deturneze acel eveniment. Revenind la primăvara anului 1912, putem observa că episodul „16 mai” a provocat destule dispute, iar când spunem asta ne gândim, în primul rând, la demisia lui Dimitrie Greceanu din funcţia de primar al Iaşului şi la înlocuirea lui cu G. Botez48 . Opinia publică ieşeană avea de răspuns la o întrebare dificilă în apropierea unui moment important pentru comunitate: ce anume îl determinase pe edilul ieşean să recurgă la un gest atât de radical ca demisia. Explicaţia a fost oferită într-un timp destul de scurt de presa locală, care numea ca principală printre posibilele cauze ale demisiei refuzul ministrului cultelor C.C. Arion şi a lui D. Greceanu să intre la un anumit moment în structurile guvernamentale49. Intervenţia regelui Carol I, prezent la Iaşi cu ocazia dezvelirii statuii lui Cuza, devenea necesară pentru buna funcţionare a echipei conservatoare, mai ales că motivele se plasau în sfera unor presupuneri şi a unor neînţelegeri personale: „domnul Grecianu a declarat că ştie pertinamente, că notele răutăcioase apărute în ziarele de opoziţie şi afirmarea că d-sa nu poate intra în minister din cauză că face parte din comitetul contra serbărilor din Basarabia”50. Apare întrebarea dacă îngrijorările provocate de serbările şi contraserbările din 16 mai 1812 erau exagerate? Înclinăm să dăm un răspuns negativ, ţinând cont de faptul că la puţină vreme după consumarea episodului basarabean, apărea o ştire potrivit 49 50 47 48

– 153 –

Adevărul, 17 mai 1912, p. 4; Evenimentul, 17 mai 1912, p. 2. Opinia, 1 mai 1912, p. 2. Ibidem. Opinia, 1 mai 1912, p. 2.

căreia: „Ministrul de război a luat dispoziţia ca pentru serbările Cuza-Vodă să fie aduse în Iaşi trupe din alte garnizoane, deoarece cele din Iaşi se află în concentrare la Şipote”51. Întâmplător sau nu, numărul jubiliar al gazetei Bessarabskaia zhizn din Chişinău simţea nevoia să atragă atenţia ca agitaţiile din România nu puteau să sperie un guvern precum era cel ţarist. Siguranţa ziarului de orientare filorusă nu era nici pe departe un bluff, ci exprima sentimentul de forţă pe care-l transmitea un guvern aflat într-o serioasă ofensivă încă de la începutul secolului al XX-lea52. Cu toate acestea, nici informaţii precum cele oferite la 12 mai 1912 de Alexandru Averescu, care expedia mai multor generali ai armatei române (Crăiniceanu şi Simionescu Staur) o copie a unui articol de N. Durnovo în gazeta Peterburgskie vedomosti, în care se pleda pentru o alianţă cu Romania împotriva Austriei53, nu puteau fi trecute cu vederea. Reacţia statului român faţă de ceea ce urma să se întâmple la Chişinău pe 16 mai şi, în general, preocuparea de a menaja susceptibilităţile vecinilor aveau câteva explicaţii. Pentru un rege cu experienţă politică şi diplomatică cum era cea a lui Carol I era greu de crezut că acesta nu ştia de înţelegerea încheiată în martie 1912 între Bulgaria şi Serbia, prin care cele două state se obligau să-şi acorde ajutor în cazul unui atac suportat de una dintre ele din partea României sau AustroUngariei54. Fără a fi existat tensiuni diplomatice până atunci între România şi Serbia, disponibilitatea acesteia din urmă, asumată de altfel prin convenţia militară semnată la 29 aprilie 1912 cu Bulgaria, prin care se angaja să acorde ajutor în cazul unui atac din partea României, surprindea cu siguranţă. În egală măsură, posibila schimbare de forţe din Balcani, devenită foarte probabilă după declanşarea conflictului militar italoturc, contribuia serios la concentrarea atenţiei a tot mai multe state asupra zonei balcanice. Marea vedetă a acestei perioade în Balcani părea Bulgaria55, stat care permitea, prin atitudinea sa, pregătirea unei ofensive ruseşti în Balcani56 şi care reuşea să aibă relaţii tot mai bune cu Viena. Dincolo de jocurile pe care Bulgaria le făcea în

această perioadă, neliniştea cea mare era provocată României de politica şi intenţiile ţariste. În aceste condiţii, articole precum „România ameninţată de o invazie rusă”57 sugerau atmosfera care exista în spaţiul românesc cu nu mai puţin de o lună înainte de serbările jubiliare de la Chişinău. Unele din aceste temeri erau mai degrabă speculaţii, aflate într-o legătură mai mare sau mai mică cu acţiunile ce urmau a se desfăşura în fosta capitală a Moldovei, dar care pot să explice de ce suveranul român a încercat în tot acest timp să evite cât a putut de mult implicarea lui în demersul Ligii pentru Unitatea Culturală. Măsurile de prevedere care înconjuraseră întreaga desfăşurare de forţe de la Iaşi şi nu numai se datorau mai degrabă nu unui pericol real, ci mai mult unei dorinţe de a evita dispute diplomatice într-o perioadă extrem de volatilă la nivelul concertului european. Ceea ce se întâmpla la 1912 a reprezentat şi expresia conştientizării de către clasa politică de la Bucureşti a statutului său real dincolo de discursuri şi intervenţii publice. Depăşind momente precum cele din mai 1912, conservatorii aveau să mai guverneze o bună perioadă de timp, printre altele şi datorită mişcării inspirate din octombrie 1912, când aveau să formeze un nou guvern care reunea ambele grupări, cea condusă de Take Ionescu şi cea a vechilor conservatori reprezentată de Titu Maiorescu58. Maturitatea unor lideri precum Titu Maiorescu, prudenţa unui suveran precum Carol I şi înţelepciunea unor intelectuali precum A. D. Xenopol, toate acestea la un loc făcuseră ca, dincolo de frustrarea generată de sărbătorile organizate de guvernul rus la Chişinău pentru a marca anexarea Basarabiei59, societatea românească să demonstreze o prudenţă maximă într-un context intern şi internaţional deosebit de complicat.

ndi Mihalache, op. cit., p. 187. Ion Bulei, Mamina Ion, op. cit., p. 140. 59 Dezvelirea monumentului ţarului Alexandru I a avut loc la Chişinău la 3 mai 1914, piatra de temelie a fost pusă în mod solemn la 17 mai 1912. Înălțat în fața Mitropoliei, monumentul îl înfățișa pe împărat stând în picioare, figura lui de bronz fiind așezată pe un postament din granit de culoare roz, spre care duceau 7 scări din același granit. Postamentul avea în față un altorelief ce reprezenta două femei, una din ele simbolizând Rusia, care o îmbrățișa pe cealaltă, al cărei chip simboliza Basarabia (a se vedea Dinu Poştarencu, op. cit., p. 154). 57 58

Opinia, 20 mai 1912, p. 3. Evenimentul, 23 mai 1912, p. 1. 53 Alexandru Marghiloman, Note politice, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 80. 54 Vasile Cristian, România în relaţiile internaţionale, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 365; Gh. Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, 1878-1914, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 301. 55 Adevărul, 3 aprilie 1912, p. 1. 56 Idem, 7 aprilie 1912, p. 3. 51 52

– 154 –

SUMMARY HISTORY AND DIPLOMACY IN 1912. CENTURY FROM THE ANNEXATION OF BESSARABIA BY THE RUSSIA For an exact image on a subject of the proposed analysis and the contribution of all factors involved in unfolding of the events in May 1912, I structured the text on the three planes. The first plane is of the international context within the epoque, of the relations between the European powers, Russia and the dynamic balance of forces in the South-Eastern Europe. The second plan is an introspective approach into mode in which is gradually structured the Romanian politics in the early twentieth century and not the least cause tensions that appear now. The third plan has in the centre of attention the main elements of political and cultural life in Bessarabia after 1900 and with the main focuse on the transformations that have taken place in the process of Russification. In 1912 some representatives of the political class in Bucharest gave the expression of awareness by towards its real status, beyond speeches and public interventions. Romanian public manifestations of discontent regarding the actions of the Tsarist government in Chisinau prepared for the spring of 1912 was no haphazard. It appears from an increased interest of Romanian society to the politics and culture in Bessarabia, clearly manifested at the beginning of the twentieth century. In the meantime, the spring of 1912 brought to Iasi the first preparations of protest, that auctioned in May of the same year. Romanian state reaction to what would happen in Chisinau on May 16 and general concern to elude the suspicions from the neighbours, not to take any action that could be considered as provocation, certainly, has several explanations. For king Charles I as political and diplomatic experience, it was hard to believe that he did not even understood the arrangements, in March 1912 between Bulgaria and Serbia, through which two countries obliged themselves to offer dual help in the case of an attack on one of them from Romania or Austria-Hungary. Without diplomatic tensions hitherto existed between Romania and Serbia, enabled its availability of the latter, actually assumed by the military convention signed on April 29, 1912, with Bulgaria, through which committed them to provide support in the case of an attack from Romania certainly was considered surprising. In equal possibility of a shift of forces in the Balkans became more and more likely to happen.

In wake of such a deployment of forces it is normal to put a question; namely whether the caused concerns provoked by the celebrations and counterfestival celebrations of May 16 were exaggerated or not? Our tendency is to give a negative response taking into consideration that in a short while after the consuming of the Bassarabian episode appeared a story according to which the ministry of war gathered more troops in garrison in Iasi and a number of newspaper Jubilee “Besarabscaia Jizni” from Chisinau pointed out to the public tsarist one. The security aspect enforced by the newspaper’s filo-Russian orientation, at the social instability from Romania could not scare, but only irritate a government in serious offensive since the beginning of the XX century. Looked at as from a wider perspective, the public commemorations, like anniversaries or Jubilees, from the Romanian society, caused numerous disputes, generated first of all by the desire of every leading political group or leader to transform the manifestations into personal capital of image. This the reason why from a well-known pattern of the organizers (the party in power at that time) tried to make a big symbolic link to that event, while others were mainly preoccupied to find numerous malfunctions of organization or if it was possible, as in 1912, to try misappropriate the main event. The steady attitude of Romanians in the spring of 1912, in a moment when the eastern part of the Prut River marked the annexation of Bessarabia by the Russians, obviously represented a clear awareness that the political and military potential of Romania had to imply a greater caution in reporting the neighbouring powers. Beyond expectations, the protest action of Romanians from the Kingdom, had taken the form of cultural meetings and actions that had some form of recollections and also was a certain maturing and also an expression of a society which began to understand that beyond the normal disappointments in front of the will of Great Powers, a nation as was the Romanian remained not so many options. Evoked at just only a week after protests against the annexation of Bessarabia, in Iasi, through the personality of Al. I. Cuza, the inauguration of the statue of former ruler definitely had a role of encouragement of an entire the nation.

– 155 –

– 156 –

DESTINUL BASARABIEI REFLECTAT ÎN LITERATURA AUTOBIOGRAFICĂ ŞI ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ DIN 1912* Alexandru ISTRATE

Ce se ştia despre Basarabia în 1912? Un bilanţ neconvingător Reflecţiile noastre încearcă să distingă trăirile autentice de festivismul de ocazie, cunoaşterea veritabilă de fraza golită de sens, manifestări testate în societatea românească cu prilejul împlinirii centenarului pierderii Basarabiei. Ar trebui să optăm între afirmaţia categorică a lui Nicolae Iorga, conform căreia „despre cel mai de curând smuls pământ al României, Basarabia, care, până la 1878, era încă un colţ al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decât China, Japonia, Sumatra”1 şi discursurile înălţătoare ţinute doar pe parcursul lunii mai al anului 1912. Să cântărim între vorba omului luminat, care accepta deznădăjduit că dincolo de râu e ţara muscalului, care nu ne va da nimic înapoi2, şi visul câtorva în unire. Într-un scenariu ideal, conştiinţa istorică ar apărea drept sursa principală în conturarea unei moralităţi sociale, în afirmarea unui ideal în care naţiunea să-şi fi investit speranţele. Să fi fost oare aşa pe parcursul secolului XIX şi începutul celui următor? Să fie aşteptările noastre exagerate, întreţinute fiind şi de un discurs istoric distorsionat de ingerinţele ideologice, dar şi de ignoranţa multora dintre predecesorii noştri? Ce se ştia despre Basarabia, pretinsă a fi a noastră, dar mai deloc cunoscută de locuitorii din Regat? Unde se despărţea discursul literar de cel politic? O posibilă lămurire aflăm în răspunsul dat de Nicolae Iorga unui polonez în trenul spre Bălţi. Întrebat fiind ce se scrisese în România despre problema socială din Basarabia, istoricul mărturisea tranşant: „Noi nu ne ocupăm decât de ale noastre”3, temându-se, e drept, şi de răstălmăcirea vorbelor de către autorităţile ruseşti. Dar mai presus de orice era expresia neîncrederii în patriotismul negustoresc, într-o boierime ruinată şi într-o biserică unde „icoana

stă alături de armele [blazon, n.n.] împărăteşti”4. Literatura autobiografică probează indiferenţa unor lideri publici faţă de un subiect încărcat de tensiune. Alexandru Vaida-Voevod ajungea în 1912 la Chişinău în căutare de clientelă pentru cabinetul de la Karlsbad, dar şi pentru stabilirea unor contacte cu medicii basarabeni5. Nu pomenea nimic însă despre însemnătatea interstiţiului. Nici Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor, nu consemna nimic în notele sale politice despre ceea ce se petrecea la Chişinău. În fond, ce se putea şti în România când în cadrul expoziţiei jubiliare organizată în 1906, vizitatorii putuseră admira la pavilionul Basarabiei o rusoaică în picioarele goale, care abia lega câteva cuvinte în româneşte, unele ţesături din regiune, dar cele mai multe având cuvinte în ruseşte, nişte fotografii şi picturi nereuşite?6 Nepăsarea organizatorilor era sancţionată dur în presă. Intransigenţa îşi avea rostul ei. Nicolae Iorga le amintea compatrioţilor săi de tăcerea de neînţeles care cuprinsese Regatul şi în 1875 la împlinirea unui alt centenar nedorit, scurs de la pierderea Bucovinei7. Prin urmare, lumea românească mai trecuse printr-un astfel de moment, dobândind, ne-ar fi plăcut să credem, un soi de experienţă utilă pentru gestionarea evenimentelor ce se anunţau dinspre Răsărit. Însemnările personale, rareori, lasă impresia unor preocupări pentru soarta românilor aflaţi sub administraţii străine. O recunoştea onest şi G. Sion, ajuns în 1857 dincolo de Prut la îndemnul prietenului Mihail Kogălniceanu8. Pornea nehotărât la drum, ştiind că mai fuseseră alţii înaintea lui, care nu consideraseră nimic demn de scris sau de povestit din ceea ce văzuseră. Iar observaţiile sale tind să nu-i contrazică, vorbind de o lume rurală împăcată cu destinul ei, fără

*Acest articol face parte din proiectul de cercetare Revizitând trecutul. Elita intelectuală românească în literatura autobiografică. 1860-1918, finanţat prin contractul POSDRU/89/1.5/S/49944 – Dezvoltarea capacităţii de inovare şi creşterea impactului cercetării prin programe postdoctorale. Nicolae Iorga, Veşti din Basarabia, In „Sămănătorul”, nr. 52, 29 decembrie 1904, p. 817. 2 Ibidem, p. 818. 3 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, Bucureşti, Socec, 1905, p. 49.

5

1

Idem, Veşti din Basarabia, în „Sămănătorul”, p. 818. Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. I. Prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban, ClujNapoca, Editura Dacia, 1994, p. 219. 6 Nicolae Iorga, Pavilionul Basarabiei, In „Neamul românesc”, nr. 22, 23 iulie 1906, p. 347. 7 Nicolae Iorga, Sufletul românesc în Basarabia după anexare, In „Neamul românesc”, nr. 138, 4 decembrie 1909, p. 2346. 8 G. Sion, Suvenire de călătorie în Basarabia meridională. Cu o prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, Editura Librăriei Universale „Leon Alcalay”, 1919, p. 10. 4

– 157 –

nici o trimitere, fără nici o aluzie la istorie. Nimic nu i-a stârnit interesul. Accidental, află informaţii despre documentele păstrate în Arhiva Senatorilor, pe care le punea la dispoziţia celor interesaţi. Într-un discurs ţinut la Academia Română9, Nicolae Iorga îl amintea ca fiind primul român care adusese vestea privitoare la fondurile arhivistice de la Chişinău. Dar nimeni nu cercetase arhivele şi bibliotecile Basarabiei, la fel cum nu se interesase de materialul folcloristic10. O făcea tardiv Vasile D. Moisiu, culegând obiceiuri şi datini despre nunţi, botezuri, înmormântări. Lipsa studiilor lingvistice, lămuritoare în nenumărate îndoieli asupra limbii, devenise un handicap în combaterea ofensivei ideologice ruseşti. Când limba moldovenilor de peste Prut era studiată de celebrul filolog Weigand, fin cunoscător al nuanţelor şi sensurilor cuvintelor româneşti, mediile intelectualilor din Regat păreau imune la astfel de cercetări de teren11. Zamfir C. Arbure publica în 1897, la o editură neînsemnată din provincie, broşura autobiografică În temniţă12. Finalul introducerii vorbeşte de suferinţa celui care, în 1873, pleca în exil în Elveţia şi care decidea peste şase ani să se stabilească în România. Îi apărea atunci ca singura soluţie acceptabilă. Regretele însă nu întârziau să apară. Şederea în Regat a reprezentat un efort continuu al solitudinii, deplângerea unei inadaptabilităţi cronice, fără amici şi prieteni, cu gândul mereu la tinereţea petrecută în Rusia şi Basarabia. E testamentul tragic al unui destin adus la cunoştinţa contemporanilor fără nici un menajament: „Dumnezeu să păzească pe copiii voştri de a deveni supuşi ruşi, pentru ca copiii voştri să nu-şi blesteme părinţii care i-au născut robi ai pravoslavnicei Rusii”13. Menţiunile lui Zamfir C. Arbure preschimbau rostul amintirilor. Ele nu mai aparţineau unei conştiinţe, nu mai erau păstrate într-un sertar, transformându-se într-o voce publică. Abandonau tăcerea pentru a mişca o societate absolut imună la strigătele conaţionalilor. Ca şi în cazul lui Constantin Stere, lumea românească

l-a privit cu neîncredere, lipindu-i imaginea nihilistului convins, a cărui prezenţă putea periclita liniştea şi siguranţa Regatului. Prejudecata a fost mai presus de raţiune, biruind ultimul dram de înţelegere. Nici D.C. Moruzi nu înţelegea de ce mişcările naţionaliste, nu doar din Basarabia, ci şi din Polonia erau luate drept înscenări ale revoluţionarilor sau ale reacţionarilor14. Notele intime admiteau precaritatea informaţiilor referitoare nu doar la Basarabia, ci chiar şi la „Colosul de la Nord”15. Pregătindu-se pentru un voiaj în Rusia, în anul 1912, Radu D. Rosetti constata că singurele informaţii pe care le avea la îndemână erau impresiile de călătorie ale unui contemporan, G. Flaişen, publicate abia cu un an în urmă, în 191116, şi rapoartele comisiilor militare trimise în Rusia pentru achiziţionarea unor cai necesari armatei române. Fireşte, literatul nu stăpânea şi nu era la curent cu bibliografia, e adevărat săracă a subiectului, dar trasa un orizont de aşteptare, în mare măsură corect. Cu doar câţiva ani înainte, Nicolae Iorga îşi publicase impresiile călătoriei făcute în Basarabia. La finalul volumului menţiona trei autori care se arătaseră preocupaţi de provincia ţaristă: I.H. Zucker, I.G. Kohl şi D.C. Moruzzi. Dintre aceştia doar ultimul era cunoscut în publicistica de la noi. Ajuns la graniţă, Radu D. Rosetti remarca pe peronul gării din Ungheni: „Ce puţin timp i-ar trebui armatei duşmane, la caz de izbândă, să intre în a doua capitală a ţării!”17. Dar, interesant şi sugestiv totodată, Chişinăul sau vechile cetăţi nu s-au regăsit pe itinerarul călătoriei. Cu şapte ani în urmă, Nicolae Iorga lua o fărâmă de piatră din cetatea Hotinului pentru a o duce „acasă la românii liberi”18. Pentru Radu D. Rosetti ar fi fost îndeajuns de a citi lucrarea lui Iorga, publicată în 1905. De ce nu a făcut-o? Nu suntem în măsură să judecăm, însă putem observa că, în ciuda redescoperirii Basarabiei, interesul rămânea minimal. Chiar şi încercarea lui D.C. Moruzi de a spune o poveste19, e adevărat tristă, mascată în romane, dar şi în articole de presă20 nu a suscitat curiozităţi.

Nicolae Iorga, Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut. Comunicare ţinută în şedinţa Academiei de la 12 mai 1912, în Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia. Vol. II. Ediţie îngrijită, note, comentarii şi bibliografie de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 67. 10 I. Licea, Scriitorii ruşi despre literatura noastră, In „Neamul românesc literar”, nr. 45-46, 25 noiembrie, p. 719. 11 Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi. Cu o introducere de Dumitru Furtună, Bucureşti, Editura şi Institutul de Arte Grafice „C. Sfetea”, 1915, p. 149. 12 Zamfir. C Arbure, În temniţă, Craiova, Institutul de Editură Rallian şi Ignat Samitca, 1897. 13 Ibidem, p. 8.

14

9

D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafice „Minerva”, 1906, pp. 12-13. 15 Radu D. Rosetti, Prin pravoslavnica Rusie. Note de călătorie, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 8. 16 G. Flaişen, O excursiune prin Rusia, Bucureşti, Tipografia profesională Dim. C. Ionescu, 1911. 17 Radu D. Rosetti, op. cit., p. 13. 18 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 32. 19 D.C. Moruzi, Înstrăinaţii. Studiu social în formă de roman (1854-1907), Vălenii de Munte, Editura Tipografiei „Neamul românesc”, 1910; vezi şi Pribegi în ţară răpită. Roman social basarabean, Iaşi, Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefăniu & Co., 1912. 20 D.C. Moruzzi, Chişinăul, In „Mişcarea”, nr. 69, 29 martie 1912, pp. 1-2.

– 158 –

Exceptând intervenţiile lui Constantin Stere21, cu precădere în presa ieşeană, problema basarabeană nu s-a constituit într-un dosar de lucru. Scurtele, dar inconsistentele paragrafe trecute fie la rubricile culturale, fie la cele politice, fie la ştiri din străinătate nu spuneau mai nimic românilor despre soarta basarabenilor. „Viaţa românească”, „Arhiva”, „Neamul românesc” aminteau sporadic de lumea de dincolo de Nistru, fără a susţine însă un proiect editorial de durată. În comparaţie cu ştirile despre Bucovina şi Transilvania, cele din Basarabia erau cu mult mai rare şi mai lapidare. La rubrici precum De la românii de peste hotare22, cititorii îşi regăseau conaţionalii din Ardeal, Ungaria, Bucovina, nu însă şi pe cei din Basarabia, precum nici pe cei din Bulgaria. Sever de Zotta, încercând să atenueze discrepanţele, anunţa în programul „Arhivei genealogice” ambiţia editorilor „de a trezi şi a mări în cercurile largi ale societăţii româneşti, dincoace şi dincolo de hotarele ei politice, interesul pentru istoria, viaţa şi viitorul familiilor, pentru ca din interesul acesta special să profite interesul general pentru istoria, viaţa şi viitorul neamului românesc”23. Era printre cele dintâi pledoarii în care nu se făcea diferenţă între românii din provinciile istorice. Nicolae Iorga era printre puţinii intelectuali care urmăreau noutăţile din presa de la Chişinău. În „Neamul românesc” semnala cititorilor apariţia gazetelor „Luminătorul”, „Viaţa basarabeană”, „Moldovanul”, „Basarabia”. Aşadar, nici o parte nu excela în reanimarea legăturilor certificate de o istorie comună. În preajma centenarului, sintezele semnate de Zamfir C. Arbure24 şi Alexandru Xenopol25, apărute la finele secolului XIX, reprezentau recomandările26 culturii româneşti privitoare la istoria Basarabiei. Erau numele citate cel mai des, alături de Nicolae Iorga27, Vezi Constantin Stere, Publicistică. Vol. I (1893-1905). Text ales şi stabilit, note şi comentarii, indice de nume de Victor Durnea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010; Idem, Publicistică. Vol. II (19051909). Text ales şi stabilit, note şi comentarii, indice de nume de Victor Durnea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012. 22 Din „Neamul românesc”. 23 Sever de Zotta, Ce voim, în „Arhiva genealogică”, nr. 1, ianuarie 1912, p. 1. 24 Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898. 25 Referinţele privesc capitole şi fragmente din sinteza Istoria românilor. 26 ***, D-nii A.D. Xenopol şi Zamfir C. Arbure despre răpirea Basarabiei. Câteva spicuiri istorice cu privire la trădarea din 1812, In „Universul”, nr. 134, 18 mai 1912, p. 1. 27 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905; Idem, Din ţinuturile pierdute. Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare, Bucureşti, Librăriile Socec, Sfetea şi Librăria Naţională, 21

atunci când pasiunea tindea să devină model de analiză istoriografică. Istoricul plecase pe drumurile basarabene pentru a cerceta bisericile vechi28. Despre cetăţile Chilia şi Cetatea Albă scrisese în 189929, lucrarea fiind primită foarte bine, obţinând din partea Academiei Române Premiul „Alexandru Bodescu”. Contribuţia despre fortificaţiile de la Dunăre, suprapusă cărţii lui Arbure, Basarabia în secolul XIX, apărută doar cu câteva luni înainte, iniţia seria abordărilor istoriografice asupra Basarabiei. Pentru prima oară după 1812, documentul şi rigoarea ştiinţifică demonstrau neadevărurile propagandei ţariste. Restituirea istoriografică nu mai putea fi atribuită sentimentaliştilor basarabeni, ci discernământului unor istorici, bazat pe mărturiile de arhive. Ambiguitatea discursurilor Discursurile au balansat între invocarea inechităţii istorice şi indiferenţa fraţilor din Regat, între reproşurile la adresa Rusiei, care îi storcea de ultimul bob de grâu pe basarabeni30 şi îndemnul adresat fraţilor de peste Prut de a-i primi în universităţile din România pe acei tineri obligaţi să studieze doar în limba rusă. Era perspectiva care privea spre România cu speranţă. Una frântă de calculul politic. Aflându-se vremelnic la conducerea primei universităţi din Regat, Constantin Stere căuta soluţii pentru aducerea adolescenţilor promiţători să studieze la una dintre facultăţile de aici: „Ca rector al Universităţii din Iaşi, cu mare greutate am obţinut zece burse (citiţi bine: numai zece) pentru studenţii basarabeni la acea Universitate – în total 12.000 de lei pe an! Şi primul act al urmaşului meu la rectorat a fost să suprime şi aceste burse... În acelaşi timp, pentru Macedonia, în buget figurau sute de mii şi milioane, şi câte încă nu figurau!...”31. Registrul era mult mai complicat, având în vedere şi mişcarea naţională din Transilvania, precum şi freamătul ce venea dinspre Bucovina. Vasile Alecsandri a fost printre puţinii care a cadrat cu egală măsură cele trei zări, adunând balade, doine, hore şi alte cântece bătrâneşti într-o culegere de poezii32 pe care Titu Maiorescu



28 29



30



31



32

– 159 –

1912; Idem, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, Vălenii de Munte, Editura şi tipografia Societăţii „Neamul românesc”, 1912. Idem, Neamul românesc din Basarabia, 1905 p. 54. Idem, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1899. O româncă din Basarabia, Românii basarabeni, In „Evenimentul”, nr. 61, 16 mai 1912, p. 1. C. Stere, Marele război şi politica României, Bucureşti, Editura ziarului „Lumina”, 1918, p. 104. Poezii populare ale românilor. Adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor asociaţi, 1866.

nu avea nici o reţinere în a le considera ca aparţinând întregului popor33. Din nefericire, confirmările au întârziat să apară. Pentru Alexandru Odobescu, dosarul basarabean avea certe influenţe economice prin afectarea intereselor de la Dunăre34. Mărturisit în 1881, la puţin timp după pierderea zonei din sudul regiunii, gândul istoricului nu trimitea şi la celelalte provincii istorice. Judecata lui pragmatică vorbea de pierderea unor terenuri, nu a unei populaţii cu istoria şi tradiţiile ei. Pictorul Theodor Pallady, aducându-şi aminte de vacanţele petrecute în familie, la casa ridicată de părintele său la Coada Stâncii, revedea „în depărtare dealurile Basarabiei, de care ne despărţea Prutul”35. Era privirea melancolică bântuită de sentimente confuze, încercată de locuitorii ţinuturilor de margine36. În 1905, profitând de călătoria făcută în Bucovina, Nicolae Iorga nu ezita să treacă şi în Basarabia pierdută. Exceptându-l pe G. Sion, istoricul e poate singurul om de cultură care a mers în Basarabia mânat de „un dor vechi, o neapărată nevoie de a cunoaşte şi de a spune şi altora despre satele şi oamenii ce se află dincolo de gardul de spini, dincolo de poarta de aramă, în tainiţa balaurului cu ghearele de oţel”37. În credinţa istoricului nu mai era nici visare, nici închipuire, nici un construct literar seducător. Ceea ce ţintea el era simpla realitate, uitarea şi dezinteresul. Nu credem că societatea românească a fost ruptă între ataşamentul faţă de transilvăneni, bucovineni sau basarabeni. Este uşor sesizabilă tentaţia unor interpretări ce par a favoriza acţiunea coordonată de Octavian Goga, Vasile Lucaci, Alexandru VaidaVoevod. Influenţele literare, debutul fulminant al lui Octavian Goga, prestanţă şi apariţii publice în cazul lui Stere la Iaşi animau gândurile despre fraţii aflaţi vremelnic dincolo de graniţele ţării. Cu ani buni în urmă, figura lui Hasdeu păruse a le reaminti românilor de gândurile uitate despre viaţa de dincolo de Titu Maiorescu, Asupra poeziei noastre populare, In Opere. I. Critice. Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc. Studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 80. 34 Alexandru Odobescu, Opere. IX. Corespondenţa. 18801883. Text stabilit, note şi indice de Filofteia Mihai, Rodica Bichis, Nadia Lovinescu, Bucureşti, Editura Academiei; scrisoarea către Ghica din 17/29 octombrie 1881, p. 228. 35 Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări. Ediţie îngrijită de Dana Crişan, Bucureşti, Editura Compania, 2009, p. 292. 36 Nicolae Iorga, Veşti din Basarabia, In „Sămănătorul”, p. 817. 37 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 4. 33

Prut. Recunoaştere socială şi ştiinţifică, distincţii şi premii academice, primite chiar din partea Academiei Imperiale de Ştiinţe din Sankt Petersburg38, păreau a califica modelul intelectualului basarabean. Se suprapunea, parţial, cu binefacerile şi dăruirea boierului basarabean Vasile Stroescu, nume rostit cu evlavie în Ardeal39. Şcolile şi bisericile – instituţiile simbol ale naţiunii române din Transilvania – primiseră o susţinere materială40 net superioară alocaţiilor bugetare aprobate de autorităţi. Vasile Stroescu pusese la dispoziţia ardelenilor alte 50.000 de coroane, capitalul necesar pentru înfiinţarea unor bănci populare în sate41, menite a pune umărul la prosperitatea micilor comunităţi rurale. Urmările acestui gest erau apreciate şi de Nicolae Iorga. În Săliştea Sibiului, banca îşi dădea tot venitul pentru funcţionarea şcolii din sat42, la care predau zece dascăli. În Orăştie, Banca „Ardeleană” deţinea cel dintâi hotel din oraş, semn pentru vizitatori că vremea românilor se apropia. Alături de acest mecena, Pan Halippa îi amintea pe C. Stamati, Alexandru Hajdeu, pe Neculai Casso. Ultimul donase „Junimii” o tipografie pentru a fi publicate „Convorbirile literare”43. Dorinţa bogatului proprietar venea într-un moment în care în Iaşi „nu mai apărea nici un jurnal, nu se tipăreau nici cărţi şi nici chiar broşuri”44. Basarabeanul aflase de greutăţile întâmpinate de membrii „Junimii” de la prietenul său Vasile Pogor45. Decizia sa e cu atât mai demnă de apreciat în condiţiile în care elita ieşeană recunoştea că nu avea idee de ceea ce a însemnat Basarabia în istoria românilor. Iacob Negruzzi o spunea fără echivoc: Basarabia nu era „atât cunoscută în Junimea ca parte integrantă a României, decât ca un tablou al lui P. B.P. Hasdeu, Corespondenţă. Ediţie critică, prefaţă, note şi comentarii de Stancu Ilin, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 2006; scrisoarea către soţie şi fiică din 25 ianuarie 1884, pp. 98-99. 39 G. Bezviconi, Alte vremuri, Bucureşti, s.n., 1940, p. 23. 40 Pan Halippa, Basarabia noastră, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1941, p. 19. 41 Vasile C. Osvadă, Mişcarea cooperativă. Propuneri pentru întruparea şi organizaţia cooperaţiei române din Ungaria, în legătură cu donaţiunea d-lui Vasile Stroescu, In „Luceafărul”, nr. 11, 1912, p. 214. 42 N. Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906. Ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2005, p. 109. 43 Pan Halippa, Basarabia noastră, p. 19. 44 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, în Scrieri. Vol. II. Text ales şi stabilit, note şi comentarii de Andrei Nestorescu şi Nicolae Mecu, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 107. 45 Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, în Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 195. 38

– 160 –

Verussi”46. Era un gând păstrat în amintirile personale, fără rezonanţă în sfera publică, dar nu dintr-o temere ori vreo strategie a semnatarului. La momentul potrivit, academicianul nu ezita să vorbească despre uitarea ce se lăsase peste ţara românească. Întocmirea unui referat al operelor dramatice scrise de Constantin Stamati-Ciurea, în vederea obţinerii unui premiu din partea Academiei Române, îi prilejuia o tristă reflecţie. Vorbind în faţa unui distins auditoriu, îşi exprima părerile de rău, văzându-se obligat să ajungă la concluzii pesimiste: „[…] foarte rar ne mai este dat astăzi să auzim ecouri, chiar palide şi depărtate, din acea parte locuită de români şi fiecare cuvânt românesc ce ne vine de acolo aduce inimii noastre o îndoită mulţumire”47. Erau cuvinte rostite în anul 1889. Basarabia nu putea concura însă cu mişcarea de emancipare a transilvănenilor, aşa cum nici nu putea să facă vorbire de un patrimoniu încărcat de istorie, precum mănăstirile bucovinene. Zamfir C. Arbure accepta această realitate, apreciind rolul jucat de biserica, şcolile şi ziarele româneşti din Transilvania şi Bucovina48 în apărarea drepturilor istorice ale românilor. Înţelegea că o provincie aflată la periferia imperiului nu putea produce o cultură respectabilă, atâta vreme cât „Rusia a rămas mult îndărăt de Europa”49. Arbure invoca opresiunea politică drept scuză pentru slaba dezvoltare a literelor basarabene. Zona bucovineană s-a bucurat de un dram de şansă. Literatura de călătorie aflase în pana lui T.T. Burada şi A.D. Xenopol şansa unor recomandări convingătoare. Plimbările acestora, cu ani buni înaintea celor întreprinse de Nicolae Iorga, se concretizaseră în adevărate reportaje istorice. Poveştile fragmentelor şi resturilor, atâtea câte mai rămăseseră din zidirile în piatră, au încurajat un alt mod de redescoperire a timpurilor de demult. Gheorghe Ghibănescu era încredinţat că: „Fiecare mănăstire din Bucovina îţi evocă alte pagini din trecutul neamului şi dacă nici una nu-ţi evocă mai adânci şi sfinte sentimente ca mănăstirea Putna, în schimb contribuie fiecare la complexul sentimentului din trecut, că după ce ai perindat toată Bucovina cu toate ale ei tezauri vechi, simţeşti adânc ce rău s-a Iacob Negruzzi, op. cit., p. 252. Idem, C. de Stamati-Ciurea. „Opuri dramatice”, în op. cit., p. 520. 48 Zamfir C. Arbure, O carte tipărită din ordinul M.S. Împăratului Rusiei, Bucureşti, Tipografia ziarului „Lupta”, 1893, p. 6. 49 Idem, Centenarul înstrăinării Basarabiei. Intelectualii ruşi. Spre sfârşitul autocraţiei. În triumful democraţiei e eliberarea Basarabiei, In „Adevărul”, nr. 8134, 6 mai 1912, p. 1. 46 47

produs în sufletul tău de român prin ruperea acestei ţări de la trupul nostru, ea fiind leagănul moldovenismului pe aici”50. În Basarabia situaţia era cu mult mai rea. Ştefan Ciobanu accepta că „multe din mănăstirile şi schiturile Basarabiei au fost desfiinţate înainte de 1812”51. Totuşi, înainte de anexare, se găseau 40 de mănăstiri şi schituri. Peste aproximativ cinci decenii, mai funcţionau doar 10 mănăstiri şi 8 schituri52. Nicolae Popovschi oferea şi o lămurire, lăsând să se înţeleagă că nu neapărat politicile ostile ruseşti ar fi dus la distrugerea lăcaşurilor de cult. Interpetând date preluate din arhive, Popovschi arăta că în 1812 se găseau în Basarabia 775 de biserici parohiale, din care doar 40 din piatră, iar restul din lemn53. Majoritatea se aflau într-o stare precară. Şi starea mănăstirilor lăsa mult de dorit. Pierdute prin păduri, o parte erau redescoperite în preajma unirii54, fără a mai impresiona. Într-un exerciţiu de sinceritate, se admitea că „Basarabia e uitată. Nu e nici un foc care să ardă în inimi. A trebuit să vie insolenta sărbătoare a răpirii, pentru ca un comitet, compus din oameni de inimă din Iaşi, să ia iniţiativa unei protestări, care la Iaşi va avea poate vreo strălucire oarecare, iar în restul ţării va fi un prea pitic foc de paie, care cu greu se va aprinde şi se va stinge numaidecât”55. Credinţa semnatarului trecea dincolo de orice amabilităţi. Ce doliu puteau invoca românii, atâta vreme cât nu făcuseră nimic pentru fraţii lor? Mersese cineva prin satele basarabene, încercase statul român să cultive prin acordarea de burse tinerilor de peste Prut sentimentul naţional? Ce puteau pretinde românii că ştiau despre zbuciumul ultimului secol, dacă referinţele se limitau doar la câteva nume, precum şi la succintele informaţii prezentate de „Viaţa românească”? Părerea fusese susţinută şi de D.C. Moruzi în 1906: „Da! E un zid între noi şi fraţii noştri basarabeni! Zid mai puternic şi mai de nepătruns decât zidul chinezesc, căci deşi nu e clădit cu piatră şi ciment, e alcătuit de o parte de neşti Gheorghe Ghibănescu, O excursie în Bucovina, IV, In „Opinia”, nr. 1574, 22 aprilie 1912, p. 1. 51 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992, p. 22. 52 Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, Tipografia „Carpaţi”, 1943, p. 76. 53 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, 1913, p. 13. 54 Ioan Dragu, Campania anilor 1916-1918. Pe urmele bolşevicilor. Notele, impresiile, indiscreţiile unui ofiţer român în Basarabia, Bucureşti, Editura librăriei H. Steinberg, 1918, p. 98. 55 N. Cantuniar, Basarabia?, In „Ramuri”, nr. 10, 15 mai 1912, p. 297. 50

– 161 –

inţă şi prejudecăţi, iar de cealaltă de aceeaşi neştiinţă şi de cea mai rece nepăsare”56. Prea multe vinovăţii, prea puţini vinovaţi. Trecând peste orice neajuns, Basarabia nu putea lupta, mai ales, cu ignoranţa. Conştiinţa individuală a unor artişti dispuşi să joace peste graniţele ţării venea în contradicţie cu politica autorităţilor. Iacob Negruzzi îl caracteriza pe Neculai Luchian, unul dintre pionerii spectacolelor în limba română, drept „exclusiv moldovan”, care nu a vrut să treacă Milcovul niciodată57. Cel mult, acceptase să joace la Chişinău şi Cernăuţi, deoarece considera Basarabia şi Bucovina părţi ale Moldovei. Ceea ce se petrecea la Chişinău, ceea ce se percepea în România era „armonia între sila neruşinată şi inconştienţa supusă”58. Între argument şi propagandă La Chişinău, sărbătorirea centenarului era argumentată de o istoriografie asumată de autorităţi, dar şi de materialele din gazete care dădeau aparenţa unui interes major pentru fenomen. Termenii folosiţi la superlativ vorbeau de o vastă literatură59, care, în realitate, consta în reproduceri ale unor scrieri mai vechi. Majoritatea titlurilor erau identice, făcând trimitere la răpire, centenar. Un vocabular redus, formulând aceleaşi teorii care, cu greu, puteau anima simţirea românească. Mai trist era publicarea lor în limba rusă, dovadă că vremurile nu fuseseră deloc îngăduitoare. Nu era însă o surpriză. Nicolae Iorga observa cu ani buni înainte la Chişinău că „nu e nici o carte românească la biblioteca publică, nici în librării, aşa nu o vei afla nici la purtătorii celor mai bune nume româneşti”60. Intervenţiile propagandistice din presă se făceau de pe poziţii de forţă, conturând imaginea unei Basarabii mulţumite că a fost alipită la o mare putere, neînţelegându-se de ce românii s-ar simţi nedreptăţiţi61. Era cultivată imaginea ţarului, atent la problemele supuşilor săi, dus în eroare însă de strategiile reprezentanţilor din Dumă. Intenţia Zemstvei din Chişinău de realizare a unei monografii a familiilor boiereşti din Basarabia urmărea să prezinte ţarului valorile şi tradiţiile elitelor. Era gândită ca un

argument în favoarea acordării drepturilor de oficiere a serviciului religios, dar şi de predare în învăţământul primar în limba română62. Monografia dorea să schimbe percepţia asupra unei lumi considerată mereu la periferia marelui imperiu, rămasă prea mult în trecut pentru a mai putea fi revigorată. Pregătirea unei triste aniversări În 16 martie 1912, ziarul „Opinia” din Iaşi anunţa intenţia lui A.D. Xenopol de a se consulta cu profesorii de la Facultatea de Litere în privinţa modului cum „România ar trebui să se comporte faţă cu serbările ce vor avea loc în Basarabia, cu prilejul împlinirii unui centenar de la anexarea ei”63. Informaţia a apărut în majoritatea ziarelor locale64, dar şi în unele centrale, devenind subiect de polemici. Iar miza acelei triste aniversări creştea pe măsură ce parveneau ştiri despre ostentaţia cu care administraţia de la Chişinău plănuia să celebreze secolul petrecut sub ruşi. Universitarii ieşeni adoptaseră o atitudine prudentă, în căutarea echilibrului. Era greu de înţeles de ce vecinii noştri făceau un gest de forţă inutil, considerat drept o greşeală65. Fastul cultivat de autorităţile din Basarabia apărea drept o sfidare odioasă, pentru că nu era „sărbătorirea unei victorii, unei cuceriri pe câmpul de luptă, unde ar fi curs sânge, unde s-ar fi stins vieţi în floare, ci este sărbătorirea unui furt ordinar”66. Semnale veneau şi din presa rusă. Ziarul „Peterburgskie vedomosti” publica un material în care încerca să înţeleagă argumentele agitaţiei din România. Motive erau destule. Redacţia ziarului combătea atitudinea episcopului Ciceagov din Basarabia, nepotul generalului cu acelaşi nume care ocupase provincia în 1812. Părăsind cariera militară, el o îmbrăţişase pe cea bisericească. Caracterizările făcute la adresa lui erau extrem de dure, arătându-l drept „persecutor al moldovenilor din Basarabia” şi că „are numeroşi spioni de care se serveşte pentru a opri pe preoţii români să servească în limba moldovenească”67. Nu întâmplător, dintre toate instituţiile, biserica a fost prima care şi-a prezentat programul manifestărilor. În apelul lansat de episcopul ***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1497, 19 ianuarie 1912, p. 3. 63 ***, Informaţii, In „Opinia”, nr. 1544, 16 martie 1912, p. 2. 64 ***, Ultime informaţii, îIn „Mişcarea”, nr. 61, 16 martie 1912, p. 3. 65 ***, Sărbătoarea de ieri a Iaşului, In „Opinia”, nr. 1592, 18 mai 1912, p. 1. 66 ***, Centenarul..., In „Ramuri”, nr. 10, 15 mai 1912, p. 293-294. 67 ***, Centenarul Basarabiei, In „Mişcarea”, nr. 76, 6 aprilie 1912, p. 3. 62

D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, p. 185. 57 Iacob Negruzzi, Din copilărie. Aduceri aminte şi impresiuni, In op. cit., p. 23. 58 N. Iorga, Un centenariu, In „Neamul românesc”, nr. 53, 18 mai 1912, p. 834. 59 Alexis Nour, Scrisori din Basarabia. Basarabia de la 1912 încoace, In „Viaţa românească”, 1914, nr. 3, p. 410. 60 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 127. 61 ***, Ruşii despre jubileul Basarabiei, In „Evenimentul”, nr. 66, 23 mai 1912, p. 1. 56

– 162 –

Serafim Ciceagov, „ziua aniversării alipirii Basarabiei către Rusia trebuie să fie o zi de rugăciune publică cu mulţumiri Celui-de-Sus”68, deoarece stăpânirea creştină reuşise să pună capăt tuturor tulburărilor şi jafurilor, garantându-le locuitorilor că „toate s-au aşezat, ca să nu se mai clintească şi tulbure în veci”69. În atari condiţii, trebuia cântărită orice reacţie pentru a nu da prilej oficialităţilor ţariste să acţioneze. Profesorul P. Răşcanu dorea ca „protestarea să fie cât mai demnă însă cu cât mai puţin provocatoare la adresa Rusiei pentru a evita dificultăţi şi neplăceri”70. A fost desemnat şi un comitet, format din A.D. Xenopol, C. Stere, A.B. Brandia, Matei Cantacuzino, D. Grecianu, G.D. Şerban, P. Râşcanu şi G.B. Pennescu. Aceeaşi ştire era anunţată şi în „Evenimentul”, semnalând preocupările venite dinspre mediul universitar, privitor la maniera în care ţara trebuia să întâmpine ziua de 16 mai71. În seara zilei de 30 martie a avut loc o întâlnire în aula universităţii ieşene în vederea pregătirii manifestărilor de la Iaşi. A.D. Xenopol ţinea cu acel prilej o conferinţă, la finalul căreia au intervenit A.C. Cuza şi C. Stere. Prevăzător, A.D. Xenopol afirma că dacă ruşii nu vor organiza vreo festivitate şi românii ar trebui să se abţină pentru a nu fi considerat un gest provocator. Admitea că s-ar fi dat dovadă de laşitate dacă ruşii comemorau momentul, iar românii nu ar fi reacţionat72. Probabil, istoricul avea cunoştinţă de reţinerile oficialităţilor de la Chişinău, dispuse la un moment dat, să amâne pentru luna octombrie serbarea, când doreau să o cupleze cu o expoziţie agricolă73. Posibilitatea reprogramării festivităţilor era dictată de temerea autorităţilor ruse faţă de reacţiile populaţiei româneşti. În toamnă, la finalul recoltei, tradiţiile populare vorbeau de cânt şi joc, nicidecum de revoltă. Oricum, făcuseră publică intenţia de a invita şi persoane notabile din Iaşi74. Până la urmă, C. Stere propunea ţinerea unei ***, Centenarul Basarabiei. Programul episcopului din Chişinău, In „Mişcarea”, nr. 80, 11 aprilie 1912, p. 3. 69 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 78. 70 ***, Ultime informaţii, In „Mişcarea”, nr. 64, 20 martie 1912, p. 3. 71 ***, Informaţiuni, In „Evenimentul”, nr. 15, 16 martie 1912, p. 2. 72 Dan, Centenarul răpirii Basarabiei, In „Adevărul”, nr. 8099, 1 aprilie 1812, p. 4. 73 ***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1560, 6 aprilie 1912, p. 3. 74 ***, Informaţii, In „Opinia”, nr. 1496, 18 ianuarie 1912, p. 2. 68

serbări75, al cărei program să fie stabilit de comitet. Răzgândirea autorităţilor de la Chişinău i-a surprins nepregătiţi pe membrii comitetului. Reacţia lor a stat sub semnul generalităţilor, îndemnând opinia publică să protesteze prin „arborarea drapelelor tricolore cernite cu o bandă neagră, prin conferinţe, procesiuni şi orice mijloace vor găsi de cuviinţă comitetele locale din întreaga ţară”76. Suta de ani de la încheierea păcii de la Bucureşti se împlinea la 16 mai 1912. Prin urmare, jelirea teritoriului dintre Prut şi Nistru era concurată de serbările regalităţii de la 10 mai, de centenarul naşterii lui George Bariţ şi, mai ales, de inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi. Grigore Ghica-Deleni, preşedintele comitetului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului în amintirea lui Alexandru I. Cuza, propunea o amânare, pentru ca omagierea domnitorului să nu se suprapună pe centenarul răpirii ‒ „zi de doliu pentru toţi românii”77. Amânarea a fost aprobată, totul reprogramându-se pentru 27 mai. În contrast cu noi, ruşii nu renunţau la nimic: puneau piatra de temelie a statuii ţarului Alexandru I, dezvelită doi ani mai târziu, la 3 iunie 1914, operă a sculptorului italian Ximenes, pentru care s-au strâns repede 700.000 de ruble78. În planul serbărilor era prevăzută şi realizarea unui bust al aceluiaşi ţar, ce urma a fi aşezat în sala de şedinţe a nobililor79. S-a votat şi înfiinţarea a cinci burse, ce purtau numele „Alexandru”. T.N. Krupenski dona liceului nr. 3 din Chişinău terenuri în valoare de peste 5.000 de ruble, cerând, în schimb, ca stabilimentul să poarte numele „Nicolae”80. Intimidate de zelul cu care vecinii sărbătoreau anexarea din 1812, autorităţile române nu au acordat nici un sprijin asociaţiilor culturale care încercau să dea cumva o replică festivismului de peste Prut. Altele erau grijile noastre, căderea iminentă a guvernului P.P. Carp fiind dezbătută în toate ziarele şi cafenelele; iar legea tramvaielor părea mai importantă decât orice altceva. Revista „Biserica Ortodoxă Română” publica în numărul din mai cuvântarea mitropolitului Pimen al Moldovei rostită la dezvelirea statuii lui Cuza, fără a ***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1556, 1 aprilie 1912, p. 3. 76 ***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1571, 19 aprilie 1912, p. 3. 77 ***, Inaugurarea statuii lui Cuza Vodă, In „Opinia”, nr. 1576, 26 aprilie 1912, p. 3. 78 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura „Victor Frunză”, 1912, p. 381. 79 ***, Centenarul răpirii Basarabiei, In „Mişcarea”, nr. 82, 13 aprilie 1912, p. 3. 80 Ibidem. 75

– 163 –

aminti măcar în vreo notiţă ceea ce se petrecea în Basarabia. În acest context, decizia avocaţilor din Iaşi de a nu pleda în nici un proces în data de 16 mai ori telegrama de protest adresată preşedintelui Dumei81 erau departe de a avea vreun efect. La Iaşi, epicentru al comemorărilor din 16 mai 1912, profesorul universitar P. Răşcanu avansa ideea ca fiecare casă din urbe să pună în poartă un steag negru (plus închiderea magazinelor şi suspendarea cursurilor) după modelul francezilor, care deplânseseră astfel pierderea Alsaciei şi Lorenei. Dar nici în cazul de faţă formalismul nu a putut fi combătut. În vreme ce în Franţa, Războiul din 1870, Revanşa, Alsacia-Lorena deveniseră marile teme ale expoziţiilor de pictură82, la noi nu circulau nici măcar ştiri despre basarabeni. În aceste condiţii, faptul că A.C. Cuza era doar pentru drapelul tricolor îndoliat83 lăsa impresia unei discuţii sterile. Fiecare avea argumentele sale, atent la simbolistica gesturilor. Argumentul lui A.C. Cuza era că steagul negru ar fi semnificat că românii pierduseră Basarabia pentru totdeauna. Mai mult, dovedea şi resemnarea noastră. Cei doi polemişti fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect care privea relaţiile româno-ruse: comemorarea să nu pară o iniţiativă oficială, care să pună statul nostru în dificultate84. Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata inaugurare a statuii lui Cuza s-ar subsuma unui acelaşi puseu „revizionist”85. Dar cum asemenea proiecte erau totuşi uşor de personalizat, tensiunile nu întârziau să apară. Bunăoară, ideea lui A.C. Cuza ca serbările să fie patronate doar de Liga Culturală îl enerva pe profesorul Răşcanu, care părăsi comitetul, nemulţumit că o asociaţie culturală era preferată Universităţii. O caracteristică a intelectualilor români de la 1912 era ataşamentul teoretic faţă de chestiunea Basarabiei şi, totodată, repulsia faţă de problemele ei reale. De exemplu, A.C. Cuza se remarca prin declaraţiile de simpatie faţă de „fraţii” de dincolo, dar în plan concret făcea o figură aparte: se opunea ideii lui Iorga de a se construi ***, Centenarul răpirii Basarabiei. O telegramă pentru preşedintele Dumei, In „Adevărul”, nr. 8145, 17 mai 1912, p. 2. 82 Maurice Rheims, Infernul curiozităţii. De la „Marat în baie” la „Colţişorul de zid galben”. Vol. II. Traducere, note şi postfaţă de Rodica şi Leon Baconsky, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 77. 83 Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1555, 31 martie 1912, p. 3. 84 Andi Mihalache, Mănuşi albe, mănuşi negre. Cultul eroilor în vremea dinastiei Hohenzollern, Cluj Napoca, Editura Limes, 2007, p. 181. 85 Ibidem. 81

un cămin pentru studenţii basarabeni86, bănuindu-i că ar fi anarhişti şi – mai grav, în opinia lui – „în contact cu jidanii care mişună peste tot”87. Era combătut de Constantin Stere, care pleda pentru calitatea studentului basarabean venit, îndeosebi, din mediul rural. În acest mediu investise speranţă şi Nicolae Iorga, admiţând că patriotismul nu era învăţat şcoală, ci ţinea de sufletul curat al individului, fie el şi mai puţin cultivat88. Nu uitase cum găsise vorba şi gândul bun acolo unde se aştepta mai puţin, la o bătrânică în timpul aşteptării trenului spre Bălţi, într-o gară de sat. Şi lui D.C. Moruzi îi plăcea să creadă că ţăranul de la 1905 e tot ţăranul de la 181289. Doar iluzia mai rămăsese în aria argumentelor favorabile mişcării naţionale din Basarabia. Legenda hrisoavelor iscălite de Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, a suliţelor şi baltagelor ascunse de săteni90 întreţinea o speranţă. Imaginile ţăranului cu toiag şi cuşmă91, ale ţiganilor săraci îmbrăcaţi doar cu câteva cârpe92 completau seria fotografiilor şi litografiilor inserate în cotidienele vremii. Câteva dintre ele fuseseră folosite şi în notele de călătorie ale lui Nicolae Iorga. Istoricul preciza şi sursele. O parte din imagini le luase din cartea cu ilustraţii scoasă de Wolkendorf93, necunoscută la noi, alte vederi le-a achiziţionat de la papetăria Wolkenberg din Chişinău94. O tipologie a reprezentărilor vizuale săracă, redusă la două-trei cetăţi şi imortalizarea unor chipuri umane cu o privire, deşi calmă, susceptibilă a purta o deznădejde fără leac. Tipuri şi costume româneşti95 lăsau impresia unei lumi tăcute, strânsă în jurul unei mese pentru a servi un pahar de băutură şi a mânca o felie de pâine. Doar de atât se putea bucura ţăranul, deşi Basarabia era „pământul cel mai roditor al Rusiei”96. În cuprinsul unui articolaş semnat de Zamfir C. Arbure, intitulat Fruntaşii intelectuali ai poporului moldovean din Basarabia97, deasupra textului era o N. Iorga, Jalea pentru Basarabia pierdută, In „Neamul românesc pentru popor”, nr. 21-22, 23 mai 1912, p. 342. 87 Dan, Centenarul răpirii Basarabiei, p. 4. 88 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 42. 89 D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, p. 196. 90 Ibidem, p. 201. 91 ***, Ţăranii basarabeni, In „Dimineaţa”, nr. 2944, 17 mai 1912, p. 4. 92 Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 52. 93 Ibidem, p. 147. 94 Ibidem, 115. 95 Vezi „Dimineaţa”, nr. 2946, 19 mai 1912, p. 1. 96 Radu D. Rosetti, op. cit., p. 20. 97 Zamfir C. Arbure, Fruntaşii intelectuali ai poporului moldovean din Basarabia, In „Adevărul”, nr. 8145, 17 mai 1912, p. 1. 86

– 164 –

vedere cu temniţa politică din Chişinău. Sugestionarea era pusă la lucru. Într-un alt ziar, era reprodus un tablou păstrat la Academia Imperială din Petersburg, înfăţişându-l pe Dumitraşcu-Vodă Cantemir intrând în Iaşi98. Alături de acesta erau reproduse portretul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni şi monumentul lui Puşkin din Chişinău. Ruinele cetăţii Hotin şi Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, ilustrau o parte a patrimoniului românesc99. Cert este că ştiam foarte puţine lucruri despre Moldova de dincolo, informaţiile exacte fiind suplinite de cuvântări şi declaraţii de bune intenţii. Nu întâmplător, imaginea ţăranului basarabean cu toiag şi cuşmă100 era mereu „convocată” în cotidienele vremii. Pentru C.G. Costaforu, mai nocivă era atitudinea defetistă, lipsită de orice angajament faţă de românii din afară101. Dându-i dreptate lui Iorga în privinţa construirii unor cămine pentru studenţii din Basarabia, dar şi pentru cei din Transilvania, Bucovina, Banat şi Macedonia, C.G. Costaforu nu credea în capacitatea societăţii româneşti în a se dedica unor astfel de acţiuni. În ton cu dezinteresul şi patriotismul de operetă din regatul său, Carol I evita, în 1912, o călătorie pe braţul Chiliei, motivând că „acolo e prea trist pentru mine din cauza nefericitei pierderi a Basarabiei”102. Ca să nu pară totuşi indiferent, spunea apropiaţilor că „un singur lucru aş dori să revăd înainte de a muri: restituirea celor trei judeţe pierdute de ţară în timpul domniei mele”103. Persista încă ceva din hotărârea mărturisită fratelui său Leopold în toamna anului 1878: „Voi insista asupra faptului că nici unul dintre actele referitoare la cedarea [sudului] Basarabiei nu poartă semnătura mea. Ruşii nu vor putea face altceva decât să se împace cu această situaţie”104.

Citind presa din Regat Revistele literare de prestigiu nu au reuşit să alcătuiască măcar un volum tematic cu substanţă. De pildă, pentru numărul din mai al „Convorbirilor literare”, una dintre cele mai apreciate reviste, semnau Al. Lapedatu105, G. Bogdan-Duică106, alături de mai puţin cunoscuţii I. Simionescu107, N. Dobrescu108, Ion S. Floru109. Dintr-un cuprins aparent echilibrat, darnic în informaţii, pot fi reţinute doar textele semnate de primii doi. Alexandru Lapedatu pleca de la un manuscris inedit din 1843, înscriindu-se în genul studiilor de caz, restrânse la o documentare strictă, fără nici un impact public. G. Bogdan-Duică readucea în atenţie însemnările de călătorie ale maiorului Dimitrie Asachi prin ţările Caucazului, dar şi numele lui Al. Donici, Al. Hasdeu şi al fiului său Bogdan-Petriceicu. Prea puţin totuşi pentru o revistă de anvergura „Convorbirilor”. Nici alte publicaţii nu au excelat în calitatea materialelor, în adecvarea lor la importanţa momentului. În primul număr al „Arhivei” din 1912 era publicată o poezie, în patru strofe, compusă de Pan Halippa110. Nu versurile ne-au atras atenţia, cât necesitatea localizării geografice a autorului –„Chişinău-Basarabia”. Menţiunea acestei asocieri venea oare să suplinească unele carenţe culturale? Şi Nicolae Iorga realiza, în numărul din mai al „Neamului românesc literar”, un scurt grupaj din trei poezii111. Cu excepţia lui G. Sion, ceilalţi doi, G. Săpunaru şi Spiridon, nu spun nimic. Peste munţi, la Sibiu, „Luceafărul” făcea referiri la pământul dintre Prut şi Nistru „atât de înfrăţit cu amintirile trecutului românesc”, admiţând că mişcarea de redeşteptare naţională ce cuprinsese întreg ţinutul românesc nu atinsese regiunile Orheiului, Hotinului şi Sorocii112. Octavian Goga deschidea numărul dedicat Basarabiei cu poezia Vorbeau azi noapte două ape, punând în versuri odiseea Transilvaniei şi a ţinutului de la est de Prut.

In „Opinia”, nr. 1591, 17 mai 1912, p. 1. In „Opinia”, nr. 1592, 18 mai 1912, p. 1. 100 ***, Ţăranii basarabeni, In „Dimineaţa”, nr. 2944, 17 mai 1912, p. 4. 101 C. G. Costaforu, Părerile unui spectator. Naţionalismul şi aniversarea răpirii Basarabiei, In „Adevărul”, nr. 8145, 17 mai 1912. 102 Grigore Antipa, Câteva amintiri despre regele Carol I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 14. 103 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. II. Îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de Elisabeta Simon, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 6. 104 Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905. Studiul introductiv, stabilirea textului, traducerea, adaptarea şi notele Sorin Cristescu, Bucureşti, Paideia, 2010; scrisoarea către Leopold din 6/18 septembrie 1878, p. 44.

105

98 99

Alexandru Lapedatu, Un scriitor basarabean necunoscut. Dimitrie Balica comisul, In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 513-516. 106 G. Bogdan-Duică, Cei din urmă, In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 517-522. 107 I. Simionescu, Moldova dintre Prut şi Nistru, In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 491-499. 108 N. Dobrescu, Biserica din Basarabia de la 1812 până la 1912, In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 500-506. 109 Ion S. Floru, Basarabia o sută de ani provincie rusească, In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 507-512. 110 Pan Halippa, În stepa rusă, In „Arhiva”, 1912, nr. 1, p. 37. 111 Este vorba despre G. Sion, La Basarabia (1857), G. Săpunaru, La Prut, Spiridon, Basarabiei, la 16 mai 1912, In „Neamul românesc literar”, nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 274-276. 112 ***, Însemnări, In „Luceafărul”, nr. 21, 1912, p. 391.

– 165 –

[...] Şi chicotind prin neguri Prutul Vorbea cu Murăşu’n Ardeal: În taina apelor afunde Un ţintirim de veacuri port, Mi’e albul înspumatei unde Mai trist ca giulgiul unui mort... Din vreme’n vreme mă străbate Un lung îndepărtat fior, Şi-ncheieturile trunchiate Atâta de cumplit mă dor... N’auzi cum strigă Basarabii Blestemul zilelor ce vin, Cum sună-n bucium pârcălabii De la Soroca la Hotin?... Eu simt cum matca mea tresare De’al amintirilor şuvoi, Arcaşii lui Ştefan cel Mare Îmi cer azi moaştele-napoi. Aşa tulburător de ţară Urla ne’nduplecatul glas, Pân’ fulgerele se curmară Şi-o ploaie blând’ a mai rămas. Atunci o ’ntunecată noapte Pe creasta codrilor cădea Şi’n plânset lin urzit de şoapte Bătrânul Mureş răspundea: În valul meu de veacuri plânge Acelaşi vaier stins şi mut, Mai multe lacrimi decât sânge Nisipul meu a cunoscut. Tu-ţi plângi mărirea îngropată, Eu jalea veche an de an, Tu ai avut părinţi odată Eu veci de veci am fost orfan113. Într-un alt material, Răpirea Basarabiei114, autorul îşi construia argumentaţia pe neşansa istorică a provinciei. Părerile lui Mihai Eminescu şi Vasile Conta, enunţate la vremea lor în termeni extremi de duri faţă de ruşi, completau grupajul dedicat de către confraţii ardeleni basarabenilor115. Un studiu cuprinzător, O. Goga, Vorbeau azi noapte două ape, In „Luceafărul”, nr. 22, 1912, p. 393. 114 S.D., Răpirea Basarabiei, In „Luceafărul”, nr. 22, 1912, p. 394. 115 Octav Minar, Conta şi Eminescu despre Basarabia, In „Luceafărul”, nr. 22, 1912, p. 394. 113

aducând informaţii noi şi spirit sintetic era semnat de Sever de Zotta în „Arhiva genealogică116”. Trecând de orice festivism, Sever de Zotta puncta evoluţia nobilimii basarabene în ultimele decenii, cu implicaţiile sociale şi politice. Ceea ce surprinde neplăcut este neimplicarea majorităţii elitei culturale într-o dezbatere a principiilor şi raţionamentelor. Aşa ne putem explica de ce ziariştii de la „Conservatorul” au crezut mai nimerit a relata excursia membrilor Academiei Române la Târgovişte117, decât de a improviza măcar o ştire despre Basarabia. Şi nu credem că a fost vorba de o scăpare, cât mai degrabă de o politică editorială precaută. A doua zi, pe 17 mai, ediţia se deschidea cu o analiză despre campania prezidenţială din Statele Unite, cu un atac împotriva liberalilor şi continuarea relatărilor despre banchetul academicienilor la Târgovişte. Dovada cea mai bună privind strategiile şi poziţiile redactorilor „Conservatorului” reiese dintr-o scurtă înştiinţare, intitulată Inaugurarea muzeului basarabean, tipărită pe 18 mai. În doar câteva rânduri, ziarul îşi anunţa cititorii că în data de 17 mai s-a deschis, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, în clădirea „Ligii Culturale” din Bucureşti, Muzeul Basarabean118. Nimic spectaculos. Doar că semnatarul nu punea în context semnificaţia momentului. Istoricul, aşa cum ştim, gândise totul drept un semnal puternic pentru fraţii de peste Prut, din dorinţa de a le arăta că nu fuseseră uitaţi. Un singur cuvânt nu făcea vreo trimitere la ceea ce se petrecea în Basarabia, inaugurarea muzeului fiind instrumentată doar ca o acţiune locală, culturală. „Adevărul”, „Neamul românesc”„Dimineaţa” nu au ignorat nici ele expoziţia, intitulată sugestiv Muntele de Pietate, unde erau expuse produse capodopere ale artizanatului şi importante documente basarabene119. Vizitatorii erau încredinţaţi că merită să o viziteze, urmând a vedea frânturi din „viaţa curat românească a Basarabiei”120, nealterată de stăpânirea instaurată cu un secol în urmă. „Liga culturală” făcea apel la cetăţeni pentru trimiterea câtor mai multe obiecte vechi. Şi nu a fost în zadar. Trei încăperi ale stabilimentului „Ligii culturale” au Sever de Zotta, Despre nobilimea Basarabiei, In „Arhiva genealogică”, nr. 4-5-6, aprilie-mai-iunie 1912, p. 49-74. 117 ***, Membrii Academiei Române la Târgovişte, In „Conservatorul”, nr. 106, 16 mai 1912, p. 3. 118 ***, Inaugurarea muzeului basarabean, In „Conservatorul”, nr, 108, 18 mai 1912, p. 2. 119 ***, Centenarul răpirii Basarabiei. Consfătuirea de la „Liga Culturală”, In „Adevărul”, nr. 8142, 14 mai 1912, p. 4. 120 ***, O expoziţie a Basarabiei în Bucureşti, In „Neamul românesc”, nr. 49, 4 mai 1912, p. 770. 116

– 166 –

fost aranjate cu hărţi, stampe, documente, cărţi bisericeşti, lucrări franceze despre Basarabia. Erau parte a colecţiilor şi bibliotecilor personale deţinute de G. Sion, N. Iorga, Zamfir C. Arbure, Sergiu Cujbă121. Şi „L’Indépendance roumaine” reconfigura contextul, prezentând o ştire despre centenarul lui 1812 la nivelul relaţiilor dintre guvernul rus şi cel francez. Mai precis, cititorii români erau înştiinţaţi că autorităţile ruse ceruseră permisiunea celor franceze de a cerceta în arhiva Ministerului Afacerilor Străine, în cea a Muzeului Militar „tous les dessins, estampes, aquarelles, gravures et miniatures relatifs à la campagne de Russie de 1812”122. Se dorea crearea unui „musée du Centenaire qui sera créé à Saint-Petersburg ou à Moscou”123. Informaţia publicată de „L’Indépendance roumaine” ne ajută să trecem dincolo de sensibilităţile româneşti. Prin deschiderea acelui muzeu, ca şi prin serbările ţinute în marile oraşe ruseşti, guvernul dorea renaşterea sentimentelor şi idealurilor marelui popor. Ideea imperială îşi găsea în astfel de manifestări argumentele legitimităţii. Redacţia mai publica două succinte înştiinţări referitor la subiect, subliniind rolul Ligii Culturale şi al lui Nicolae Iorga în organizarea acţiunilor din ţară124. Era informaţia tip, regăsibilă în majoritatea cotidienelor125. Faţă de alte serbări, autorităţile nu au alocat fonduri şi nici nu au sprijinit deschis manifestările. Semnalele din presă indicau „Liga Culturală”126, prin filialele din ţară, drept principalul organizator. Astfel s-a reuşit ţinerea unor solemnităţi la Galaţi, Tulcea, Craiova, Caracal, Focşani, Corabia, Alexandria şi Râmnicu-Vâlcea127. Exceptând articolaşele patriotarde128, măsura echilibrului lipsea. A.D. Xenopol a fost printre puţinii intelectuali care au pus la lucru argumente istorice, luciditate şi cumpătare. Sub un titlu ce tindea spre banalitate, inserat şi în alte gazete129, Centenarul ***, Expoziţia de la Liga culturală, In „Dimineaţa”, nr. 2945, 18 mai 1912, p. 3. 122 ***, Extérieur, în „L’Indépendance roumaine”, nr. 11.127, 8 (21mai), 1912, p. 1. 123 Ibidem. 124 ***, Le centenaire de la perte de Bessarabie, nr. 11.134, 17 (30 mai), 1912, p. 2; nr. 11.135, 18 (31) mai, 1912, p. 2. 125 Vezi şi Centenarul răpirii Basarabiei. Consfătuirea de la Liga culturală, în „Dimineaţa”, nr. 2941, 14 mai 1912, p. 7. 126 ***, 16 mai la Iaşi, în „Universul”, nr. 123, 7 mai 1912, p. 5. 127 ***, Protestarea contra comemorării răpirii Basarabiei, In „Universul”, nr. 134, 18 mai 1912, p. 5. 128 Vezi, Mestugean, Răpirea Basarabiei, In „Universul”, nr. 127, 11 mai 1912, p. 5. 129 ***, Centenarul răpirii Basarabiei, In „Universul”, nr. 126, 10 mai 1912, p. 1. 121

răpirii Basarabiei, istoricul publica în ziarul „Opinia” din Iaşi, pe parcursul mai multor numere, un succint expozeu pe marginea contextului internaţional din anii 1806-1812. E spiritul sintetic din Istoria românilor. Profesorul universitar revenea la începutul lunii mai cu o retrospectivă a evenimentelor petrecute în ultimul secol, construindu-şi textul prin contrapunerea a două modele: românul naiv, care crezuse în bunele intenţii ale Rusiei în războiul din 1806-1812 şi care, în 1877, salvase armata ţarului de la înfrângere şi calculul politic imoral şi inechitabil130 al cabinetului de la St. Petersburg. Ca şi în articolul publicat în „Arhiva”, A.D. Xenopol blama vechile familii boiereşti care susţinuseră rusificarea în schimbul păstrării unor drepturi şi privilegii. Gheorghe Ghibănescu, deşi admitea că „este ceva care zguduie orice suflet de român când aude de Basarabia – sora noastră cea mezină – mai ales în acest an al centenarului unei tâlhării politice”131, considera că pana nu i s-a articulat pentru un studiu. Ceea ce s-a scris şi vorbit pe parcursul anului 1912 privea, covârşitor, doar prezentul, şi mult prea puţin trecutul. Emoţia şi pasiunea luaseră primplanul raţiunii şi argumentării. Faptul că „Opinia” deschidea ediţiile din 16-17 mai într-un chenar negru putea, cel mult, să stimuleze, vizual, o emoţie. La fel proceda şi redacţia „Universului” în 17 mai, e drept puţin cam târziu. Trecute acele zile, Basarabia se scufunda, iarăşi, în uitare. Presa revenea la luptele şi atacurile politice. Şi cei de la „Flacăra” adoptau această formă de protest, poate singura la îndemână, pentru a răspunde la ceea ce credeau ei a fi actul de „necuviinţă al imperiului rusesc”132. O confruntare inegală între idealismul câtorva intelectuali şi pragmatismul politic. Numărul dedicat Basarabiei se deschidea cu un tablou în alb şi negru, chenarul fiind ilustrat sub forma unui lanţ gros. Simbolic, Basarabia era întruchipată într-o fecioară încătuşată, îmbrăcată în straie populare, ferindu-se de loviturile de bici ale stăpânului rus. Dincolo de orice text, impactul afectiv îl tulbura pe cititor. Redacţia revistei de cultură îşi asigura cititorii că aniversarea odioasă133 organizată de răpitorii ipocriţi va fi doar o clipă nefericită din istoria românilor. O reprezentare asemănătoare aflăm şi pe prima pagină a „Dimineţii” A.D. Xenopol, Basarabia, In „Opinia”, nr. 1580, 1 mai 1912, p. 1. 131 Gheorghe Ghibănescu, O excursie în Bucovina, I, In „Opinia”, nr. 1567, 14 aprilie 1912, p. 1. 132 ***, Ecouri, In „Flacăra”, nr. 29, 5 mai 1912, p. 232. 133 ***, Aniversare odioasă, In „Flacăra”, nr. 30, 12 mai 1912, p. 1. 130

– 167 –

din 17 mai. Doar că aici, alături de „copila răpită de către cazacul lacom şi fără de milă”134, apărea şi ţara, mai precis Moldova, o femeie matură plângând în faţa acestei cruzimi. Între timp, presa prorusă insista pe imaginea unei Basarabii fericite că fusese alipită la un mare imperiu135. În replică, distingem atitudinea lui Ion Pelivan, locţiitor de judecător la Bălţi: el nu a participat la ceremonii, deşi statutul îi impunea acest lucru, alegând, în schimb, să se îmbrace în doliu! Era deschisă o anchetă, iar magistratul era dat afară din slujbă136. Şi astfel ajungem la unul dintre cele mai incomode adevăruri ale anului 1912: nu amintirea anexării ne supăra cel mai mult, ci un fapt de mare actualitate atunci; ne referim la participarea mitropoliei din Chişinău şi a boierimii basarabene rusificate („renegaţii noştri din Basarabia”, cum îi numea „Adevărul”) la proslăvirea raptului produs cu un veac în urmă. A.D. Xenopol nota mâhnit că „durere mai mare este că această serbare nu s-a făcut atât de ruşi, pe cât, după îndemnul lor, de clasa rusificată a românilor basarabeni”137. Profitând de contextul serbărilor ce se anunţau la Chişinău, Zamfir C. Arbore îşi înăsprea criticile la adresa boierilor şi târgoveţilor138, arătând că au fost cea dintâi structură socială rusificată, renegându-şi naţionalitatea, mulţumiţi că li s-au recunoscut privilegiile de către noua stăpânire. Nominaliza şi câteva familii: Krupensky, Casso, Lazo, Leonard, Semigradof, Purişcovici. Lipsa unei aristocraţii care să aducă cu sine echilibrul şi respectul societăţii lipsea. Acei boieri rusificaţi atât de uşor erau boierii care ocupaseră posturi în administraţie, punând interesele personale înaintea conştiinţei. Dintre toţi, Krupensky era demonizat, ducându-i-se vestea că „ia cuvântul în Duma rusească, să susţină că basarabenilor nu le trebuie nici biserici, nici şcoli româneşti!!!”139. Or, publicaţia basarabeană „Făclia ţării”, apărută pentru scurt timp în 1912, afirma că „centenarul anexării l-au serbat boierii, care au primit medalii de la împăratul, cinovnicii, nemţii, evreii şi alţii, care nu au nici o legătură cu Basarabia”140. Se înţelege că ideile

respective iritau autorităţile, astfel încât suprimarea gazetei venea ca un final aşteptat. Ar trebui să fim surprinşi de comportamentul celor de peste Prut? În şcolile ruseşti, copiii învăţau că moldovenii nu aveau istorie, explicându-li-se că erau urmaşii „unor hoţi aduşi de Traian, craiul Râmului din temniţe de la Râm”141. Şi într-o societate preponderent rurală, căreia i se interzisese „a se ruga lui Dumnezeu româneşte”142, astfel de măsuri afectau negreşit spiritul identitar. Prin intermediul şcolii, autorităţile ţariste rusificaseră pătura cultă basarabeană, încercând acelaşi lucru, cu ajutorul bisericii, în lumea satelor143. Din fericire, lumea rurală a rezistat mai bine „reeducării”, însă târgurile144 au resimţit din plin influenţa administraţiei imperiale. Alexandru V. Boldur explica succesul rusificării prin abilitatea administraţiei ruse de a cointeresa elitele, speculând afinităţile religioase şi dându-le senzaţia că joacă un rol mult mai important decât în fosta Ţară a Moldovei; „naţionalitatea s-a închis în ţărănime, iar cultura naţională a pierdut elementele mai puţin rezistente”145, concluziona el. Aprecia că ruşii luaseră în 1812 „jumătatea răsăriteană a Moldovei până la Prut, partea cea mai roditoare, cea mai fertilă”146. Ideea era preluată de la Nicolae Iorga, care vorbise despre Basarabia ca fiind „jumătatea cea mai bună din Moldova”147. Chiar şi aşa, scriitorii ruşi, din raţiuni politice, insistau că în momentul anexării nu existau nici şcoli, nici ştiutori de carte148. Radicalismului manifestat de istoriografia rusească i s-a răspuns într-o permanentă notă de surescitare din partea cărturarilor basarabeni. Pan Halippa le imputa şi românilor partea lor de vină, scriind că „până la 1812 Basarabia a fost, ca să zicem aşa, o simplă vacă de muls pentru boierii şi guvernanţii Moldovei”149. Tot el dădea dreptate ruşilor care pretindeau că nu găsiseră acolo nici o şcoală. De altfel, nici la început de secol XX nu se constata o creştere a

Vezi, „Dimineaţa”, nr. 2944, 17 mai 1912, p. 1. 135 ***, Ruşii despre jubileul Basarabiei, In „Evenimentul”, nr. 66, 23 mai 1912, p. 1. 136 Ioan Pelivan, Nicolae Ştefan Casso, In Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, p. 241-242. 137 A.D. Xenopol, Răpirea Basarabiei, In „Arhiva”, 1912, nr. 5, p. 198. 138 Zamfir C. Arbure, Centenarul înstrăinării Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912). Clasa boierilor şi târgoveţilor, In „Adevărul”, nr. 8133, 5 mai 1912, p. 2. 139 Radu D. Rosetti, op. cit., p. 20. 140 Silvia Grossu, Presa din Basarabia în contextul sociocul-

142

134

143 144 141



145 146



147



148 149

– 168 –

tural al anilor 1906-1944, Chişinău, Editura „TehnicaInfo”, 2003, p. 24. Vasile D. Moisiu, op. cit., p. 53. Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, p. 24. Ibidem. Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1992, p. 159. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 382. Idem, Basarabia românească, Bucureşti, Tipografia „Carpaţi”, 1943, p. 7. N. Iorga, Două aniversări, In „Neamul românesc literar”, nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 273. Petre Cazacu, op. cit., p. 184. Pan Halippa, Starea culturală a Basarabiei sub ruşi (1812-1912), In „Arhiva”, 1912, nr. 5, p. 201.

interesului nostru faţă de Basarabia, Halippa bănuind că „românii se înflăcărează şi ne întind braţele numai la zile mari”150. Un amănunt interesant: Halippa împărţea perioada ocupaţiei ruse în două intervale. Primul, până pe la mijlocul deceniului VIII, arătase disponibilitatea autorităţilor de a se îngriji de bunul mers al lucrurilor; ulterior, guvernanţii au înăsprit regimul, această tendinţă accentuându-se de teama naţionalismului românesc, după unirea Moldovei cu Muntenia în 1859. De aici şi impresia că ne-am confruntat cu o perioadă „închisă”151, despre care avem informaţii doar din preajma marilor evenimente, cum a fost războiul din 1877-1878152. Filele de corespondenţă probează fiorul resimţit de societatea românească la scurt timp de la terminarea ostilităţilor. Vasile Alecsandri îi împărtăşea temerea bunului său prieten Iacob Negruzzi privitor la luarea Basarabiei153. Astfel de momente petrecute pe parcursul unui veac conturau deja un resentimentalism, care va exploda în preajma Primului Război Mondial, atunci când societatea românească se rupea în două, nu neapărat pro şi contra germanilor, cât mai ales din cauza urii faţă de ruşi. Lumea trebuia să ştie cum „la 1812 şi la 1878, creştinul a luat de la creştin, prietenul de la prieten, cel îndatorit de la cel care-l îndatorise şi cel bogat de la cel sărman”154. Atunci apăruse „o nouă şi falsă Basarabie”155, dictată de interesele Rusiei. Toată această zbatere, Iorga o termina într-o manieră epică: „Am dovedit că nu e ogor, monument, aşezământ local, neam vechi în Basarabia care să nu fie al nostru, sânge românesc, faptă românească, gând românesc”156. N-a fost să fie, Basarabia neputându-se lupta şi cu ruşii, şi cu lehamitea noastră. Nuanţele discursului public despre Basarabia, rar întâlnit în sfera publică românească pe parcursul secolului XIX şi începutul celui următor, pot fi atribuite mai degrabă contextului, prejudecăţilor şi ignoranţei decât unor credinţe şi idealuri, împărtăşirii unui destin comun. Elita inte Idem, „Viaţa românească”, 1912, I, p. 409. Silvia Grossu, op. cit., p. 5. 152 Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. Ediţie îngrijită şi note de Florin Rotaru. Traducere de Ecaterina Holban, Bucureşti, Editura Semne, 1995, p. 28. 153 Vasile Alecsandri, Opere, X. Corespondenţă (18711881). Ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1985; scrisoarea către Iacob Negruzzi din 22 februarie 1878, p. 394. 154 N. Iorga, Jalea pentru Basarabia pierdută, p. 342. 155 N. Iorga, Din ţinuturile pierdute. Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare, p. 1. 156 Idem, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, p. 169. 150 151

lectuală, cu mici excepţii, a stat deoparte de subiect, în vreme ce liderii politici, clamând prudenţa au acţionat după alte considerente, mascate deseori cu ipocrizie sub sensul politicilor naţionale. RÉSUMÉ Réflexion sur le destin de la Bessarabie dans la littérature autobiographieque et la presse roumaine en 1912 Nos réflexions essaient de distinguer les sentiments authentiques du caractère exagéré des fêtes d’occasion, la connaissance véritable de la phraséologie vidée de sens, aspects manifestés dans la société roumaine à la commémoration du centenaire de la perte de la Bessarabie. Nous devrions opter entre l’affirmation catégorique de Nicolae Iorga, conformément à laquelle „la situation de la terre la plus récemment arrachée à la Roumanie, la Bessarabie, qui, jusqu’en 1878, était encore un petit bout de terre qui nous appartenait, est complètement inconnue, pire que celle de la Chine, du Japon ou de Sumatra” et les discours exaltants prononcés rien que pendant le mois de mai 1912. Il faut peser entre les mots de l’intellectuel éclairé, qui acceptait désolé qu’au-delà de la rivière de Prout c’était le pays des Russes qui ne nous rendront rien de ce qui était le nôtre, et le rêve d’unité de quelques-uns. Dans un scénario idéal, la conscience historique apparaîtrait comme une source principale de la formation d’une moralité sociale, de l’affirmation d’un idéal qui réunisse les espoirs de la nation. C’était vraiment ça la réalité pendant le XIXe siècle et le début du XXe? Nos attentes seraient-elles exagérées, entretenues par un discours historique qui subissait les distorsions provoquées en même temps par les ingérences idéologiques et par l’ignorance de beaucoup de nos prédécesseurs? Que savait-on sur la Bessarabie, prétendue terre roumaine, mais presque inconnue par les habitants du Royaume? Où le discours littéraire se séparait-il de celui politique? Les nuances du discours public concernant la Bessarabie, se manifestant rarement dans la sphère publique roumaine durant le XIXe siècle, peuvent être attribuées plutôt au contexte, aux préjugés et à l’ignorance qu’aux croyances et aux idéaux de la société.

– 169 –

– 170 –

presa timpului despre EVENIMENTUL DE LA 1912 Diana EŢCO

La 16 mai 1912, la Chişinău, capitala Basarabiei, şi la Sankt Petersburg, capitala Imperiului Rus, urma să se desfăşoare un eveniment de importanţă majoră în istoria statului nostru, şi anume se validau o sută de ani de la dramaticul eveniment când armatele ţariste, retrăgându-se de pe frontul dunărean, „n-au mai trecut Nistrul, ca de obicei, ci s-au oprit la Prut, tăindu-ne în două, pentru totdeauna, vechea şi năpăstuita Moldovă”1. Iniţial, încorporarea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru la statul rus era tratată cu neseriozitate atât de ruşi, cat şi de turci, ceea ce implica posibilitatea revenirii acestor teritorii în albia lor firească. Diplomatul turc Galib spunea că „pământul cedat e un teritoriu neînsemnat şi până la expirarea termenului de evacuare, fixat la trei luni, evenimente fericite ar putea aduce schimbări în politica otomană”2. Boierii moldoveni, care s-au opus cu înverşunare împărţirii ţării, au crezut până în ultima clipă că pământul cedat va fi recăpătat. Spiritul ecliptic al acestei himerice idei i-a stăpânit şi după ce realitatea s-a dovedit a fi cu mult mai dură decât se aşteptau, căci „Prutul rămânea hotar între cele două împărăţii. Adică, între aceia care ar putea să ne păstreze întregi pentru unitate şi neatârnare şi aceia care nu era să ne restituie ceea ce căpătase cândva”3. Autorităţile nou-instalate în proaspăt botezata Basarabie şi-au consolidat gradual poziţiile în acest teritoriu, transformându-l într-o provincie ţaristă, rusificând şi deznaţionalizând populaţia autohtonă, pe care au anchilozat-o într-un sistem autoritar. Derulându-se firul timpului, la un secol de la acel eveniment, el urma să fie celebrat cu multă pompă în capitala Basarabiei şi, în paralel, în capitala Imperiului Rus, Sankt Petersburg. Programul, surprinzător de grandios, urma să arate importanţa pe care o avea Basarabia în realizarea unor proiecte de anvergură pentru extinderea frontierelor statului rus în Balcani. Programa jubiliară prevedea antrenarea populaţiei, a instituţiilor de stat şi ecleziastice în sărbătorirea acelui jubileu de extindere teritorială a Rusiei. Festivităţile de la Chişinău urmau să culmineze cu vizita monarhului rus Nicolai II şi N. Iorga, Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut, Bucureşti, 1912. 2 N. Iorga, Basarabia noastră, Chişinău, 1993, p.131. 3 Ibidem. 1

cu inaugurarea monumentului ţarului Alexandru I, în timpul domniei căruia s-a realizat anexarea. Însă impresionantele scenarii au rămas la nivel de intenţii... Ce s-a întâmplat? Ce a intervenit inopinat, dând peste cap planurile autorităţilor ţariste şi impunând modificarea programului, astfel încât evenimentul în cauză să ia un caracter strict bisericesc? Propunem câteva reflecţii vizând evenimentul ce s-a produs la 16 mai 1912, în capitala Basarabiei. Presa ecleziastică a timpului a reflectat cel mai bine festivităţile respective. Nicolae Dobrescu, într-un articol publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”, a exprimat oprobriul societăţii române faţă de politica ţaristă şi evenimentul respectiv. El a redat declaraţia arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului, Serafim, că „ziua aniversării alipirii Basarabiei la Rusia trebuie să fie o zi de rugăciune publică cu mulţămiri Celui de Sus” şi a descris detaliat organizarea serbării în cauză, subliniind mesajul cultural-religios al ei. Precum e şi firesc, autorul îşi pune întrebarea: „Ce i-a determinat pe ruşi să confere serbării de la Chişinău un pronunţat caracter bisericesc?”. Analizând realităţile basarabene, N. Dobrescu menţionează că, în pofida politicii coloniale ţariste de suprimare a fiinţei naţionale a românilor din Basarabia, „la 1912 majoritatea populaţiei din Basarabia o formează moldovenii. Ei constituie aproximativ 2 mil. din cele vreo 3 mil. de locuitori. Românii basarabeni nu au cu ruşii stăpânitori nimic comun decât credinţa comună creştină, biserica...”. Constatând o vagă manifestare a conştiinţei naţionale în rândurile românilor pruto-nistreni, autorul opinează că, pentru a-i atrage să participe la festivitatea „împlinirii a o sută de ani de la luarea ţării lor în stăpânire de către ţar, ruşii au făcut ca serbarea să aibă loc pe singura punte comună dintre stăpânitori şi stăpâniţi, punând biserica în care cred şi se închină şi unii, şi alţii” să aibă o pondere decisivă în cadrul acestor festivităţi. Mai mult, pentru a-i ademeni pe români, căci tocmai de ei avea nevoie administraţia ţaristă pentru a da prestanţă show-ului preconizat, autorităţile bisericeşti au îngăduit ca, în ziua de 16 mai, să se citească, în catedrala episcopală din Chişinău, evanghelia, „Apostolul” şi alte câteva rugăciuni în română. Sensibil la dimensiunile psihologice ale soluţiei

– 171 –

la care s-a ajuns (conform logicii, festivităţile ar fi trebuit să poarte un caracter preponderent militar sau politic), N. Dobrescu arată că „biserica a fost adusă de ruşi să dea binecuvântarea ei unui act care nu are în sine nimic creştinesc – răpirea Basarabiei”. Astfel stând lucrurile, oricine are dreptul să se întrebe: „E românească biserica din Basarabia? Acea biserică care vine să dea binecuvântarea ei sfâşierii neamului creştinesc – răpirea Basarabiei”. Invocând rolul bisericii în rusificarea populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru şi care servea drept eşafod al autorităţilor ţariste, autorul aduce la cunoştinţa publicului românesc activitatea dezastruoasă a arhiepiscopului Pavel Lebedev, înscrisă pe coordonatele vituperării fiinţei naţionale a creştinilor români basarabeni. Acest lucru autorul îl face în baza informaţiilor cuprinse în lucrarea lui N. Durnovo, Politica rusă panslavistă în Orientul pravoslavnic şi în Rusia4, editată în 1908, la Sankt Petersburg. Dezvăluind, în fond, politica colonială ţaristă promovată prin intermediul bisericii, N. Dobrescu conchide că rusificarea forţată a bisericii din Basarabia nu a avut şi nu are un alt scop decât înstrăinarea românilor de neamul lor prin ceea ce e mai sacru, prin însuşi cuvântul lui Dumnezeu: Straniu şi incalificabil lucru! Biserica, instituţia divină, întemeiată pentru a aduce între oameni unire, pace, dragoste, înfrăţire, să ajungă, graţie unor stăpânitori, care nu ratează ocazia de a parada cu sentimentele lor pravoslavnice, străină tocmai de neamul care o formează, să ajungă, contrar năzuinţelor acestei naţiuni, de a se ruga în graiul moştenit de părinţi, să ajungă unealtă de asuprire şi înstrăinare a lui! Nu ne îndoim că aceasta convine scopurilor politice ale ruşilor, dar iarăşi, nu ezităm de a spune cât mai tare că nu e lucru mai necreştinesc, mai osândit de Dumnezeu şi mai urât de oameni decât să înjoseşti lucrurile sfinte şi să le utilizezi pentru atingerea unor meschine scopuri omeneşti. Punem la dispoziţia domniilor voastre şi alte spicuiri din presa timpului. [...] bucuria ruşilor pentru despoierea noastră, ruşii se vor bucura în curnd, muscalii sălăşluiţi în muncă românească şi pe pământ de lungă jertvă românească, peste Prut. Se vor bucura cu liturghii de vlădici mari, cu cântări de slavă în sunet de clopote, cu alaiuri de oaste, cu clădiri de case înalte şi cu înălţare de statuie purtând chipul celui dintăiu Împărat ce a stăpânit Н.Н. Дурново, Русская панславистская политика на православном Востоке и в России. М.: Тип. «Русская печатня», 1908 г.

acolo, în săraca gospodărie moldovenească. Vor mulţămi lui Dumnezeu, care, dacă este Dumnezeul oştilor celor drepte, nu poate fi îngăduitorul jafurilor, al cotropitorilor, al stăpânirilor în silă, al despărţirii fratelui de frate; vor mulţumi Celui Bun, Blând, Drept şi Îndelung-Răbdător pentru că acum o sută de ani au smuls la ei partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, supt cuvânt că au biruit pe turci, ocrotitorii averii noastre de pământ, pe care n-aveau voie să şi-o iea ei singuri, cu atâta mai puţin s-o arunce altora. De o sută de ani poporul moldovenesc de acolo stă supt biciu, şi lumina învăţăturii celei adevărate, în lmba strămoşească înţeleasă de oricine, n-o vede. De o sută de ani biserica unde bâiguie sloveneşte popa cel străin ori înstrăinat e mută pentru sufletul Basarabeanului, şi şcoala primeşte pe copil cu vorbe care n-au înţeles în urechea lui şi ori il resping în neştiinţă, ori îl momesc la trufia cea proastă a lepădatului de neamul său. De o sută de ani boierimea aproape toată şi-a uitat de sângele ei ca şi al nostru, de mormintele ei moldoveneşti, de datoria ei faţă de acest neam. De o sută de ani peste trupul prins în lanţuri de fier stă vulturul cel negru cu două capete lacome, şi două pliscuri ascuţite rup din carnea noastră. Să se bucure!5 Sau: [...] la Chişinău,unde stă guvernatorul Basarabiei şi Vlădica rusesc, care blastămă vorba şi cartea românească, s-au purtat prapurele pe stradă, s-au întins mese pentru mâncare şi băutură fără plată, ca la pomana morţilor. Slobozi sunt dumnealor, muscalii, să-şi tragă clopotele, să-şi primbe prapurele şi să-şi facă şi pomană înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Vor uşura românilor înmormântarea străinilor care i-a biciuit, i-a stors şi i-a umilit. Noi, din partea noastră, am înţăles altfel. S-au făcut slujbe pe la biserici pentru toţi ai noştri cari, pe pământul furat, au muncit şi au adus jertfe fără să li se ţie în seamă. S-a strâns lumea ca să audă cum, de două ori, la 1812 şi la 1878, creştinul a luat de la creştin, prietenul de la prieten, cel îndatorat de la cel care-l îndatorise şi cel bogat de la cel sărman. Şi pe străzile oraşelor celor mari fiecare trecător a fost rugat să dea câte ceva, cât îl lasă puterea şi tragerea de inimă, pentru ca să poată alcătui la Iaşi o casă în care să stea şi să afle hrană feciorii de români din Basarabia, cari n-ar vrea să se adape de tulburea învăţătură muscălească, ci de limpedea învăţătură în graiul lor, la şcoala înaltă din Iaşi.

4

Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, 1912, Nr. 17, pp. 278-279.

5

– 172 –

S-au strâns, credem, vreo 10-15 000 de lei. Şi o să mergem şi până la 50.000. Şi foaia noastră a început să primească bani pentru casa românească a basarabenilor. Şi nu credem că e departe ziua când în faţa făcătorilor de întunerec vom ridica, pe temelii de drept şi de jertfă, lăcaş de lumină!6 [...] când puterea turcescă a început a slăbi, atunci ruşii au răzbit pământurile altor stăpânitori, până au ajuns cu hotarul la Nistru. Din acea vreme au început pe capul nostru necazurile şi mai straşnice; căci, pe lângă că suferim aşa de multe de domnia grecească, acuma trebuia să mai îndurăm nevoi şi de pe urma războaielor. Noi eram un popor mititel; ruşii erau un popor mare, ca şi azi, căci sunt 120 de milioane numai în Europa. Turcii slăbiseră aşa, că nu li-a fost greu ruşiloir ca, atunci când au bătutu pe turci de la 1806, să ceară ca, despăgubire de războiu, o parte din trupul Moldovei, numită şi până azi Basarabia. Despre cum s-a făcut această răpire, vă vor spune alţii, poate chiar d. Iorga, la vreme. Eu voiu să vă arăt că fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea...7 [...] Au biserici frumoase, vor fi având preoţi buni, că doar e pravoslavnica Rusie la mijloc, dar limba lor în biserică e tot rusească. Aşa că omul se lasă păgubaş. Spioni pe toate drumurile, aşa că românul se teme a le mai spune pe toate pe şleau cum le ştia el a spune. Acum vreo două veri, cei ce alcătuiesc „Liga culturală” la Galaţi au plecat în plimbare la Ismail, oraş în josul Basarabiei. I-au primit bine toţi, cu primarul în frunte. Când să plece vaporul, un preot din Galaţi li-a mulţămit acasă la ei pe rusăşte, urându-li bun rămas. Spionii au spus de treaba asta celor mari, şi toţi slujbaşii din Ismail au fost permutaţi în fundul Rusiei ca pedeapsă, încât mulţi, neavând bani să se ducă acolo, s-au lăsat păgubaşi de slujbă. Şi asta au făcut-o ruşii pentru că Liga culturală vrea unirea tuturor românilor.8 [...] întăiu să muncim, să facem ca toţi românii să aibă o singură simţire, o singură iubire, numai pentru neamul românesc. Să veghem, ca fecioarele înţelepte din Evanghelie, aprinzându-ni în inimă făclia dragostei de neam. Şi acum, când ruşii vor face mari serbări, vor ridica un monument în amintirea răpirii Basarabiei, noi să arătăm că nu suntem părtaşi bucuriei lor, că hrănim în sufletul nostru şi al copiilor

noştri nădejdea în vremi mai bune. Anul acesta să fie un an de doliu sufletesc pentru tot românul. Cetind faptele privitoare la „răpirea Basarabiei”, mai mult să ni cernim inimile. Şi, astfel pregătiţi, să aşteptăm în tăcere desfăşurarea viitorului.9 [...] Suntem 12 milioane de români, şi să căutăm cu toţii a ni ţine cu sfinţenie legea noastră creştinească şi a ni apăra cu sfinţenie neamul şi moşia strămoşească; a ne deşteptacu toţii şi a fi strâns uniţi în cugete şi-n simţiri, a arăta şi de acuma înainte lumii întregi cine-am fost, cine suntem, cine iar vom fi odată. Şi aşa, fraţilor, să căutăm în toate a fi cum se cade şi de acuma înainte bine pregătiţi pentru acel ceas aşteptat, fi-va atuncea veselia cea mai mare a sufletelor noastre, şi, când vom ajunge de a fi adevăr o turmă şi-un păstor, adecă uniţi cu toţii supt un steag şi o coroană, atunci împrejurul moşiei, rotunzite cum a fost odinioară, vom striga cu toţii în horă: Fals hotar azi nu este, Una suntem fraţi ca fraţi, Horă mândră să se-ncingă, Pe supt poale de Carpaţi!10

Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, numerele 21-22, 23 mai1912, pp.341-344. 7 Ibidem, p.165. 8 Ibidem, p.166.

9

6

Condamnarea univocă de către societatea românească a dominaţiei ruse în Basarabia s-a repercutat asupra atitudinii administraţiei ţariste. Mesajul contestatar mediatizat de presa românească în publicistica europeană a generat teama autorităţilor ruse de eventuale acţiuni din partea forţelor naţionale şi le-a determinat să-şi tempereze planurile exuberante legate de festivităţile prilejuite de împlinirea a o sută de ani de la „eliberarea Basarabiei”, lilmitându-se la o serbare religioasă şi contramandând vizita ţarului şi inaugurarea statuii lui Alexandru I . Exemplele ar putea continua, confirmându-ne viabilitatea opoziţiei românilor faţă de nelegiuirea savârşită la 1812 şi consecinţele ei. Poziţia respectivă relevă o chintesenţă ambivalentă – atât a perceperii exhaustive a realităţilor dintre Prut şi Nistru, cât şi a unei emotive pledări pentru cauza naţională a fraţilor din stânga Prutului. Infirmând părerea că doar intelectualitatea şi clerul din dreapta Prutului au sfidat ostentativ celebrarea actului abuziv de la 1812, vom da citire unei atitudini exprimate chiar în inima Imperiului Rus. În 1912, în Sankt-Peterburgskie vedomosti au fost inserate o serie de articole semnate de publicistul rus N. Durnovo11, Ibidem. Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, nr. 21-22, p. 347. 11 Pravda dlia svedenia bessarabskogo duhovenstva i 10

– 173 –

în care, pe lângă faptul că se înfierează politica colonială ţaristă în Basarabia, se conţine un apel către autorităţile ţariste de a restitui Basarabia României. Cu apelul lansat de publicistul rus se solidarizau 95 de clerici basarabeni. Cu regret, nu le cunoaştem numele. S-au păstrat semnăturile lor, care pot fi identificate doar printr-o expertiză. Ceea ce iese în vileag la o lectură atentă a protestului în cauză este faptul că unii dintre semnatarii acestuia deţineau funcţii importante în ierarhia ecleziastică din Basarabia, deoarece fraudele financiare de care e învinuit Serafim Ciceagov nu puteau fi cunoscute de un simplu cleric. Acest apel condamnă public activitatea frauduloasă a unui arhiereu, care trebuia să fie un model de corectitudine şi omenie pentru păstoriţii săi. Radiografia morală a lui S. Ciceagov, după cum reiese din cele declarate de semnatari, este diametral opusă doctrinei creştine. Iată ce spicuim din acest mesaj referitor la activitatea arhiepiscopului Serafim în fruntea bisericii din Basarabia la 1912: Vlădica al nostru administrează arbitrar mijloacele eparhiale, deposedând, fără vreo autorizaţie, clerul local de fabrica de lumânări. În pofida dezacordului clerului, a construit Casa Eparhială, care, categoric, nu serveşte nici la un bun eparhiei, a privat eparhia de posibilitatea de a deschide a doua şcoală eparhială, construind, în schimb, un alt impresionant edificiu– Casa Eparhială12. Autorii demersului susţin că S. Ciceagov a făcut acest lucru în scopul de a pune în propriul buzunar cca 50 000 ruble. Ei demască comportamentul revoltător al episcopului Serafim. Se afirmă că episcopul se comportă autoritar, brutal şi insolent cu clerul local. Eliberează din serviciu, fără nicio motivaţie pertinentă, ghidat doar de intoleranţă, preoţi în etate, care mai mult de 50 de ani s-au dedicat serviciului ecleziastic, slujirii Domnului: „[…] Vlădica al nostru mai este şi talentat, o adevărată nenorocire pentru eparhie, căci ba se apucă de scris cântece religioase, ba se dedică cu pasiune picturii, ba elaborează prospectele viitoarelor construcţii eparhiale. Odată cu începutul noului an, el a deschis la Chişinău magazinul eparhial de rechizite bisericeşti, unde producţia expusă la vânzare e mult mai scumpă decât în oricare alt magazin”13. În continuare, Nicolai Durnovo, supunând unei analize mesajul celor 95 de clerici basarabeni, subliniază că plăcerea de a avea Casă Eparhială va costa istorii eparhii, p.1. Ibidem, p.2. 13 Ibidem. 12

Basarabia foarte scump, deoarece va rămâne debitoare, „fiind impusă forţat şi nejustificat să achite sume enorme de bani, blocând prin acesta posibilitatea de a deschide o nouă şcoală eparhială, atât de necesară ei”. Tendinţa autocrată a arhiepiscopului Ciceagov, sub auspiciile căruia urma să se consume mediatizata „celebrare” de 100 de ani de dominaţie ţaristă în teritoriile dintre Nistru şi Prut, era aspru condamnată de publicistul Nicolae Durnovo. [...] Vlădica Serafim a cerut imperativ, fără pic de jenă, să fie premiat pentru înălţarea Casei Eparhiale cu 1500 ruble, iar disputatul edificiu să fie numit în cinstea sa „Casa Serafim”. După toate probabilităţile, acestă idee i-a fost sugerată de Casa Eparhială din Odesa, care se numeşte „Dmitrievskij dom” în onoarea arhiepiscopului Dmitrii, care a jertvit pentru construcţia ei, din mijloacele personale, […] cca 300.000 de ruble, pe când la Chişinău totul e de-ndoaselea. A fost înălţat edificiul eparhial şi, ca urmare, diriguitorii construcţiilor au pus în propriul buzunar cca 50.000 de ruble.”14 Desigur, acuzaţiile aduse de reprezentanţii clerului autohton au trezit o reacţie violentă din partea autorităţilor ecleziastice ţariste, care au demarat o campanie de apărare în presa timpului, în special, în revista Eparhialnye vedomostişi în cotidianul Drug. Încercând sa-l disculpe pe Ciceagov de învinuirile susmenţionate, avocatul acestuia declara următoarele: „Să-i fie cunoscut domnului Durnovo adevărul netăgăduit că vlădica a fost premiat nu la insistenţa cuiva, dar la dorinţa necondiţionată, sinceră a clerului eparhial, lucru confirmat de sutele de iscălituri ale clerului, profund recunoscător arhipastorului lor”15. Şubrede contraacuzaţii au inundat presa ţaristă, care interpreta protestul celor 95 de reprezentanţi ai clerului basarabean drept „un ecou la mass-media românească, care a aruncat în adresa Rusiei injurii şi insulte drept recunoştinţă pentru izbăvirea lor de sub jugul turcesc şi libertatea pe care le-a dăruit-o. Demonstraţiile revoltătoare ale românilor erau sincronice festivităţilor din Basarabia. Ele s-au manifestat prin oficierea panihidelor pentru moldoveni, afişarea doliului şi purtarea drapelelor de traur, organizarea mitingurilor la Iaşi, rostirea discursurilor de către profesori, tipărirea unui şir de caricaturi în care se arată cum cazacii ruşi biciuiesc pe moldoveni, răspândirea de proclamaţii antiruseşti, publicarea de articole defăimătoare în adresa lui vlădica Serafim”. Ibidem, p.6 Ibidem, p. 7.

14 15

– 174 –

Ceea ce trebuie de subliniat, în încheiere, este faptul că şi românii, şi ruşii s-au pregătit cu febrilitate de evenimentul comemorării de 100 de ani de la anexarea Basarabiei. Deja, pe la 1900, s-au organizat deplasări în Basarabia ale celor mai valoroşi oameni de cultură din România, printre care şi cea din 1905 a istoricului Nicolae Iorga. Cu scopul de a pregăti opinia publică pentru centenar, s-au editat lucrări, s-au publicat articole în presă. La fel a procedat şi Rusia. Pregătirile pentru serbare au început cu mult înainte de celebrarea propriu-zisă. Excludem categoric elementul simplei coincidenţe a aflării lui Serafim Ciceagov în fruntea bisericii din Basarabia la momentul celebrării a 100 de ani de anexare a acestei regiuni la Imperiu. Faptul că în fruntea bisericii basarabene se afla Serafim Ciceagov, nepotul amiralului P.V.Ciceagov, conducătorul armatei ruse de la Dunăre când s-a realizat această tranzacţie teritorială, trebuia să sublinieze o dată în plus importanţa conferită manifestaţiilor preconizate la Chişinău16.

Eforturile cumulate ale românilor şi occidentalilor de a intimida autorităţile ţariste s-au încununat cu succes. Astfel, serbarea evenimentului a fost mult mai rezervată decât s-a prevăzut iniţial. A fost anulată vizita monarhului rus în capitala Basarabiei. Acest lucru putea să se întâmple doar din motive foarte serioase. Şi, evident, e exemplificată slăbirea şi decăderea Imperiului Rus la acel moment. Deja, nu mai era o putere competitivă pe piaţa politică. Şi nici în plan intern nu mai avea acea posibilitate de a ţine sub control periferiile,unde luau avânt mişcările sociale şi naţionale. Protestul celor 95 de clerici a ilustrat elocvent că în clerul basarabean deja se înfiripau şi se promovau ideile unioniste, acestuia urmând să-i revină rolul de forţă dinamizantă în promovarea unor idealuri care urmau să fie realizate prin actul de la 1918.

RÉSUMÉ La presse du temps sur les événements de 1912 En 1912, on a marqué le centenaire de l’annexion de la Bessarabie à la Russie. La presse roumaine et occidentale a condamné avec véhémence ce rapt. L’impact a été considerable. Les autorites tsariste sont été alertées. En conséquence, le programme descérémonies prévues a Chisinau a ete change, étant réduit à une célébration religieuse. Dans la

presserusse centrale on a publié un article signé par un groupe de 95 pretres de Bessarabie. Il sont demandé de céder la Bessarabie à la Roumanie et ontaccusé l’archevêqueSéraphim d’abus en service. Le clergé bessarabien s’est révélé une des forces dynamisantes des changements de 1918.

Ibidem, p.9.

16

– 175 –

– 176 –

ANEXAREA BASARABIEI: MENTALITATE ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ ÎN BASARABIA ŢARISTĂ Lucia SAVA Timp de trei secole, est-europenii au folosit istoria şi interpretarea ei pentru a vorbi despre identitatea lor naţională. (Katherine Verdery)

Anexarea Basarabiei. Impactul politicii de colonizare, rusificare şi deznaţionalizare asupra structurii populaţiei provinciei. În urma semnării Tratatului de pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812), Imperiul Rus anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei, numite în 1813 Basarabia1. Din momentul anexării şi pe parcursul secolului al XIX-lea, autorităţile ţariste au urmărit două scopuri principale în politica promovată în Basarabia. Primul presupunea integrarea cât mai rapidă a provinciei în structurile social-politice ale imperiului, lichidarea specificului naţional românesc şi rusificarea populaţiei autohtone. Cel de-al doilea scop ţinea de interesele geopolitice şi strategice ale Imperiului Rus în sud-estul Europei. Acesta viza cultivarea unei imagini atractive a modelului rusesc de bună guvernare în ochii popoarelor balcanice. Aceste două scopuri se aflau în permanentă contradicţie. În primele două decenii după anexare s-a acordat preferinţă celui de-al doilea scop, nefiind neglijat nici primul, care va deveni dominant începând cu sfârşitul anilor 20 ai secolului al XIX-lea. Politica autorităţilor ţariste s-a extins asupra direcţiilor esenţiale ale societăţii basarabene; ea s-a manifestat în organizarea politică-administrativă, în relaţiile social-economice şi în viaţa naţional-culturală a provinciei, lăsându-şi amprentele şi asupra mentalităţii basarabenilor. În acest context, trebuie să menţionăm că, în ajunul anexării Basarabiei, populaţia românească alcătuia o majoritate covârşitoare în ţinut (86%), dar după o colonizare masivă, ponderea acesteia va înregistra o continuă scădere. Potrivit lui Zamfir Arbore, înainte de anexare, în Basarabia locuiau nu mai mult de 25-30 000 de locuitori de altă origine decât cea românească2. Aceeaşi opinie este împărtăşită de V. Zelenciuc, care Numele Basarabia desemna iniţial Bugeacul, zona restrânsă de la nordul gurilor Dunării, care se afla sub dominaţia otomană. Ulterior, acest termen a fost extins la întreg teritoriul cuprins între Nistru şi Prut. „Nume fals şi fără rost”, cum avea să declare, un secol mai târziu, istoricul Nicolae Iorga. 2 Z. Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1898, pp. 95-96. 1

susţine că „până în secolul al XIX-lea, în comparaţie cu numărul locuitorilor băştinaşi ai ţării – moldovenii, greutatea specifică a populaţiei de naţionalitate străină era mică, constituind nu mai mult de 10%”3. Majoritatea românilor era atât de evidentă în Basarabia, încât nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor ruşi şi străini care au vizitat Basarabia au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu fixau întotdeauna expres acest lucru. Într-o publicaţie rusă din perioada ţaristă, situaţia demografică a Basarabiei în primii ani după anexare este prezentată astfel: „Populaţia rurală era constituită din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari, cu excepţia Bugeacului, care era pustiu după evacuarea tătarilor bucegeni. În oraşe, pe lângă români, mai locuiau: greci, armeni, evrei şi, parţial, fugari ruşi”4. În primii ani după anexare, pentru a da senzaţia unei perpetuări a vechii stări de lucruri şi pentru a asigura o tranziţie lentă de la un regim la altul, autorităţile ţariste au păstrat particularităţile de organizare administrativă şi juridică locale; amiralul P. Ciceagov l-a numit, la 23 iulie 1812, în calitate de guvernator civil al Basarabiei, pe boierul român Scarlat Sturdza, refugiat de multă vreme în Rusia. În Instrucţiunile... date de P. Ciceagov lui Scarlat Sturdza (primul şi ultimul guvernator de origine română al Basarabiei), în 1812, se menţiona: ,,Este necesar de a da posibilitate locuitorilor din Basarabia să resimtă avantajele unei administraţii părinteşti şi generoase şi să se atragă, în chip ingenios, atenţia popoarelor vecine asupra acestei provincii. Ultimul război a antrenat minţile şi speranţele moldovenilor, sârbilor şi ale altor popoare ataşate de Rusia […] este necesar să menţinem ataşamentul acestor popoare şi să-l ocrotim de influenţa duşmanilor noştri. Această В.С. Зеленчук, Население Бессарабии, Chişinău, 1973, p. 149. Памятная книжка Бессарабской области на 1862 год, Chişinău, 1862, p. 151.

3 4

– 177 –

constatare vă va servi drept bază pentru toate acţiunile Dumneavoastră în funcţia respectivă”5. Aşadar, în decursul primului an de ocupaţie, Basarabia a fost administrată conform vechilor obiceiuri şi legi ale Modovei. La 2 februarie 1813 este instituit guvernul provizoriu al Basarabiei, alcătuit din două departamente, în cadrul cărora boierii moldoveni deţineau majoritatea funcţiilor (în proporţie de 7:12). Celelalte funcţii erau deţinute de funcţionari ruşi care au activat în Principatele Române în perioada 18071812. La 17 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat, pe motiv de boală, din funcţia de guvernator al Basarabiei şi este înlocuit de generalul I. Hartingh. Acesta, ignorând prevederile Regulamentului privind administrarea provizorie a Basarabiei (23 iulie 1812)6 referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, accelerează procesul de transformare a Basarabiei într-o gubernie rusească. Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu funcţonari ruşi, este ignorată tot mai frecvent legislaţia locală. Alarmaţi de aceste abuzuri, boierii moldoveni expediază, prin intermediul mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, mai multe demersuri împăratului Alexandru I, Consiliului de Miniştri şi Consiliului de Stat, inclusiv solicitarea de a numi drept guvernator o persoană din rândul boierilor autohtoni ‒ demersuri neglijate de autorităţile ruse. Protestul faţă de anexarea Moldovei de Răsărit şi faţă de politica de rusificare şi-a gasit expresie în strămutările masive ale populaţiei din Basarabia în dreapta Prutului. Migraţia în masă a populaţiei româneşti din Basarabia avea mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului moldovean de o eventuală introducere a şerbiei în provincia ocupată. Au fost cazuri în care sate întregi, în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit peste Prut”7. Conform afirmaţiilor lui I. Nistor, „moldovenii fugeau cu duiumul dincoace de Prut, temându-se ca robia muscălească să nu fie introdusă şi în noua oblastie...”8. În al doilea rând, abandonarea Basarabiei de către mii de români era impusă de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni de autorităţile ţariste. Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, cazaţi pe la casele băştinaşilor, comportamentul discriminatoriu al poliţiei ruse faţă de populaţia românească din târgurile şi satele basarabene au constituit alte motive ale acestui exod. I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, pp. 180-181. Şt. Purici, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 2011, p. 21. 7 I. Scurtu, D. Almaş et al., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 40. 8 I. Nistor, op. cit., p. 205. 5

Amplificarea migraţiei alarma autorităţile ruseşti. Acest fenomen afecta imaginea Rusiei în faţa popoarelor balcanice. Pentru a opri procesul, a fost fortificat hotarul pe Prut. Cu toate acestea, exodul nu a încetat. Înţelegând că Basarabia are o poziţie strategică favorabilă, guvernul ţarist a căutat să ia măsuri suplimentare pentru a crea în această regiune o situaţie mai stabilă. Cu scopul de a constitui o bază socială leală, el a iniţiat o amplă acţiune de colonizare. În primul rând, era colonizată zona de sud a Basarabiei (Bugeacul), deoarece în timpul războiului ruso-turc din 18061812 câteva mii de nohai au părăsit Bugeacul, retrăgându-se la sud de Dunăre, în Dobrogea. În anii 18081809 autorităţile ţariste transferă restul populaţiei nohai din Basarabia în regiunea Taurida. Pentru a stimula afluxul de colonişti, administraţia rusă le garantează celor sosiţi numeroase privilegii: scutire de impozite şi de alte prestaţii pentru o perioadă de 10 ani, acordarea unor loturi de pământ semnificative (între10 şi 60 desetine), a unor credite avantajoase pe termen lung, scutire de încartiruire şi de serviciul militar pentru o perioadă de 50 ani (pentru etnicii germani, pentru totdeauna), autonomie religioasă şi culturală etc. Cel mai mare aflux de colonişti venea din guberniile ruse şi decurgea în două moduri: organizat şi spontan. Deja la 23 aprilie 1815, Harting menţiona pentru ministrul poliţiei S.K. Veazmitinov că, timp de un an, „din provincie au fost expulzate în guberniile Kiev, Herson, Ekaterinoslav şi alte gubernii circa 3000 de persoane”9 [venite din proprie iniţiativă din guberniile sus-numite pentru a se stabili în Basarabia, n. red.]. Duplicitatea politicii guvernului ţarist referitoare la migraţiile înregistrate în Basarabia este vizibilă inclusiv în istoriografia sovietică moldovenească, unde se menţionează că această politică a avut un caracter contradictoriu: „pe de o parte, le poruncea autorităţilor locale să pună capăt prin măsuri de pedepsire adăpostirii fugarilor, iar aceştia să fie expulzaţi la locurile de trai de mai înainte sau să fie recrutaţi, surghiuniţi în Siberia, iar pe de altă parte, nu se permitea deranjarea lor daca s-au stabilit temeinic în Basarabia”10. Ca urmare a politicii de colonizare a Basarabiei cu diverse etnii, situaţia demografică a provinciei s-a schimbat mult în perioada anilor 1812-1918. În

6

Ibidem, p. 19. История Молдавии. Документы и материалы, Chişinău, 1969, tom III, p. II, p. 605.

9

10

– 178 –

primul rând, populaţia Basarabiei a crescut într-un ritm mult mai ridicat, în comparaţie cu celelalte regiuni ale Imperiului Rus, ajungând să numere în 1856 peste 990 000 de locuitori. Printre ţinuturile cu cea mai mare densitate a locuitorilor figurează Hotin şi Chişinău, urmate de Orhei şi Soroca. Această creştere s-a datorat nu sporului natural, ci masivelor colonizări efectuate de administraţia rusă. Pentru intervalul 1837-1857, statisticile oficiale arată că, anual, au fost strămutaţi cu traiul aproximativ 21 000 de colonişti străini pe teritoriul dintre Nistru şi Prut. Coloniştii aşezaţi în Basarabia au adus contribuţia lor la valorificarea ţinutului, la dezvoltarea economiei, au convieţuit cu populaţia băştinaşă. În ciuda acestui fapt, nu se poate nega preponderenţa românilor, care reprezentau în continuare majoritatea incontestabilă a populaţiei. Această situaţie este confirmată şi de mărturiile călătorilor străini care vizitează Basarabia în perioada ţaristă. Istoricul polonez J. Kraszewski consemna, la 1843, că „populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti”11. Câţiva ani mai târziu (1845), inginerul francez de mine X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, scria: „La

luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti”12.

Caracterul românesc al Basarabiei este expus şi de către academicianul rus L. Berg: „Moldovenii sunt românii

care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic, ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale”15.

Relevante pentru confirmarea caracterului românesc al Basarabiei în perioada ţaristă sunt mărturiile etnografului rus T. de Pauly (1862): „Valahii, vlahii

(moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriuzişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră”. În continuare, T. de Pauly susţine: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi, de fapt, n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români, ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti”. T. de Pauly conchide: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor”16.

Căpitanul de stat-major A. Zaşciuk a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. Cu această ocazie, el prezintă mărturii ample despre populaţia teritoriului dintre Prut şi Nistru: „Moldo-

Venind în Basarabia în anul 1862, călătorul rus Afanasiev-Ciujbinski nota că „în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă. Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, din cauza asupririi la care era supus”. Afanasiev-Ciujbinski se revolta împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai

venii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana”17.

Preponderenţa demografică a românilor în Basarabia este confirmată şi de către ruşi. Astfel, istoricul şi omul politic P. Batiuşkov, un fervent susţinător al rusificării, recunoştea că „Basarabia este departe de a fi

locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc,

poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului”13.

Datele istoricilor ruşi sunt completate de afirmaţia geografului francez Emmanuel de Martonne, care, vizitând Basarabia, susţinea în 1919: „Totul indică o ţară

rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut”14.

15

Şt. Ciobanu, La Bessarabie. Sa population. Son passé. Sa culture, Bucarest, 1941, p. 15. 12 I. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8. 13 M. Muşat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405. 14 I. Alexandrescu, „Basarabia”, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53. 11

L.S. Berg, Populaţia Basarabiei, componenţa etnografică şi numărul, Petrograd, 1923, apud A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 492. 16 A. Crihan, „Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti”, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, pp. 121-123. 17 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400. Pentru detalii, a se vedea А. Защук, Материалы для географии и статистики России. Бессарабская область. СанктПетербург, 1892.

– 179 –

în mod invariabil, moldoveni”18.

În acelaşi context, E. de Martonne nota că provincia „este locuită de o populaţie pestriţă, unde mariajele interetnice trebuie să fie des întâlnite, iar noţiunea de rasă (naţionalitate) are un termen nedesluşit”, de vreme ce „o persoană care se declară drept găgăuz se aseamănă mai mult cu un malorus, un bulgar – cu un român din Muntenia, iar un rus declarat nu era altceva decât o persoană a cărui tată era moldovean şi mama sa – bulgăroaică”19. Aşadar, în pofida politicii de colonizare cu elemente etnice străine şi de deznaţionalizare a românilor din Basarabia, urmărită de autorităţile ţariste pe parcursul secolului al XIX-lea, relatările contemporanilor consemnează majoritatea numerică a românilor, comparativ cu alte etnii din această provincie. Această situaţie reiese şi din datele statistice oficiale ale perioadei. Semnificative sunt datele recensământului imperial din 1897. Conform acestuia, la acea dată, Basarabia avea 1 935 412 locuitori, din care 293 332 (15,2%) erau concentraţi în oraşe, iar 1 642 080 (84,8%) constituiau populaţia rurală. Oraşul Chişinău, centrul administrativ al Basarabiei, avea 56 734 locuitori de sex masculin şi 51 749 locuitori de sex feminin şi se situa pe primul loc ca populaţie. Recensământul, care avea drept criteriu determinant limba maternă şi nu apartenenţa etnică, prezintă componenţa etnică a populaţiei Basarabiei după cum urmează: moldovenii reprezentau 47,58% din numărul total de locuitori, fiind urmaţi de ucraineni – 19,62% şi, la o diferenţă mică, de evrei – 11,79%. Situaţia este diferită, dacă analizăm coraportul dintre populaţia urbană şi cea rurală. Urmărind structura populaţiei urbane, remarcăm că în oraşe un procent mai mare îl constituie evreii – 37,1%, ruşii – 24,42%, urmaţi de ucraineni – 15,75% şi, abia în al patrulea rând, de români (moldoveni) – 14,16% din numărul total al locuitorilor oraşelor basarabene. Prin opoziţie, structura populaţiei rurale era total diferită de cea urbană: moldovenii reprezentau 53,55%, ucrainenii – 20,31%, iar evreii şi ruşii doar 7,25% şi, respectiv, 5,12% din numărul total al populaţiei rurale20. Datele statistice ne permit să concluzionăm că, în ansamblu, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, Tomul XXXVII, 1916-1918, Bucureşti, 1919, articol publicat iniţial în ziarul Journal des débats. A se vedea şi: E. de Martonne, What I have seen in Bessarabia, Paris, Imprimerie des Arts et des Sports, 1919, pp. 9-10. 19 Ibidem, pp. 9-10. 20 Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 г. III. Бессарабская губерния, Издание Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел, 1905, p. 1. 18

politica de colonizare şi rusificare a Basarabiei a fost promovată mai intens în mediul urban; satele moldoveneşti îşi păstrează specificul naţional pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Este relevantă în acest sens structura etnică a oraşului Chişinău. Conform aceluiaşi recensământ (1897), analizând componenţa etnică a populaţiei oraşului Chişinău după criteriul limbii materne, situaţia era următoarea: pe primul loc se situau evreii, care constituiau circa 45,93% (49 829 persoane) din numărul total de locuitori (108 483 persoane). Pentru comparaţie, în întregul judeţ Chişinău, evreii constituiau 19,48% din numărul total de locuitori, ceea ce înseamnă că în oraş erau concentraţi cu aproximativ 30% mai mulţi evrei decât în judeţ21. Aceştia erau urmaţi de vorbitorii de limbă rusă (32 722 pers./30,16%, în timp ce în judeţ ruşii, ucrainenii şi bieloruşii constituiau 13,81% din numărul total al populaţiei) şi abia pe locul al treilea se situa populaţia băştinaşă, moldovenii, care constituiau 17,58% (19 081 pers.) în oraş şi 62,90% în judeţ. În afară de naţionalităţile deja prezentate, în oraşul Chişinău locuiau polonezi (2,99%), nemţi (1,17%), bulgari (0,85%), precum şi armeni (0,34%), greci (0,28%), ţigani (0,13%), turci (0,03%)22. Contrastul existent între urbanizarea lentă a populaţiei româneşti, comparativ cu celelalte etnii conlocuitoare din Basarabia, este evidenţiat şi de N. Babilunga, care menţionează: „Nivelul scăzut al urbanizării moldovenilor era determinat de procesele de migraţiune din secolul al XIX-lea, când sporirea contingentului de locuitori orăşeni decurgea intens, dar nu atât pe contul afluxului populaţiei rurale a Basarabiei spre oraşe, ci mai curând în urma colonizării organizate de guvern şi a celei spontane”23. În pofida datelor complexe pe care le conţinea, recensământul imperial din 1897 a fost supus unor numeroase critici din partea cercetătorilor. Încă în 1907, V.N. Butovici, care deţinea funcţia de director al şcolilor din Basarabia, a acumulat un bogat material etnografic, publicat în anul 1916, urmărind scopul studierii procesului „românizării rapide a populaţiei nemoldoveneşti, cu precădere a celei ucrainene”24. În baza materialului statistic acumulat, autorul menţionează privind datele înregistrate în timpul recensă Ibidem, pp. 2-3. Ibidem, pp. 2-3. 23 Н. Бабилунга, Национальный состав городского населения Бессарабии, p. 25. 24 В.Н. Бутович, Материалы для этнографической карты Бессарабской губернии, Киев, 1916, p. 3. 21 22

– 180 –

mântului: „Cea de-a patra naţionalitate, după număr, o reprezintă ruşii. În realitate, numărul lor este mai mic decât cel pe care îl indică recensământul, deoarece împreună cu ei au fost incluse în calcule aproape toate persoanele instruite din gubernie care utilizează limba rusă literară”25. Aceeaşi idee este susţinută de istoricul basarabean Ştefan Ciobanu, care scria cu referinţă la această problemă că autorităţile ruse „îi considerau ruşi pe moldovenii care ştiau ruseşte, fiind trecuţi în recensământ la rubrica ruşi”26. Trebuie de menţionat însă că autorităţile ţariste urmăreau evoluţia demografică a populaţiei imperiului îndeosebi în ceea ce priveşte structura ei socială şi confesională, dar nu şi componenta ei etnică, chiar dacă acesta includea un conglomerat de etnii27. Această „deficienţă” a statisticilor demografice imperiale este consemnată şi de Alexei Miller, care susţine că „până la Primul Război Mondial, statistica oficială imperială nu a operat cu termenul de etnie”28. Tendinţa autorităţilor ţariste de a nu reflecta veridic situaţia demografică a imperiului sub aspectul ei etnic a determinat anumite carenţe în datele Recensământului imperial din 28 ianuarie 1897, care rămâne totuşi izvorul cel mai complet şi mai amplu referitor la situaţia demografică a Imperiului Rus la interferenţa secolelor XIX-XX. Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia ţaristă. Identitatea naţională începe de la definirea acelor considerente, larg regăsite în mentalitate, care să permită majorităţii compleşitoare a membrilor unei naţiuni să-şi pronunţe fără sentimente adverse originea. Prin urmare, identitatea naţională  reprezintă un ansamblu de date şi trăsături prin care se individualizează o persoană sau un grup în relaţiile sale cu cei din jur. În esenţă, constituirea unei  naţiuni  include mai multe etape distincte, cum ar fi identitatea sau capacitatea unui grup de a gândi despre sine că aparţine unei naţiuni; legitimitatea acesteia; unitatea sau capacitatea unei naţiuni de a cuprinde întreaga populaţie; participarea sau  reprezentarea la activitatea de guvernare a diferitelor categorii din care este constituită populaţia;  distribuirea sau împărţirea avuţiei naţionale între diferite categorii ale populaţiei; ş.a. Ibidem, p. 23. Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, BucureştiChişinău, 1992, p. 31. 27 D. Poştarencu, op. cit., p. 20. 28 А. Миллер, Империя Романовых и национализм, Москва, 2006, p. 172. 25 26

Pornind de la aceste etape, putem defini identitatea naţională ca reprezentând o caracteristică dominantă a membrilor unei naţiuni, pe baza unităţii de  teritoriu, limbă, obiceiuri şi tradiţii, viaţă economică. În acelaşi context, membrii unei naţiuni au un sentiment naţional care exprimă următoarele trăsături: conştiinţa naţională care reprezintă ansamblul ideilor, aspiraţiilor, sentimentelor prin care membrii unei comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună a unităţii. În calitate de concept, identitatea naţională se poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive ale unui grup ca naţiune (aceeaşi descendenţă, limbă, cultură, religie) şi la sentimentul de apartenenţă al unui individ la acestea (care se manifestă prin respectarea obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice)29. Pentru a înţelege esenţa discursului identitar, trebuie să pornim de la cele două postulate principale despre orice tip de identitate: a) identitatea este esenţială, fundamentală, unitară şi neschimbată, aşa cum e miezul în nucă, susţinută de modelul esenţialist; b) identităţile sunt construite şi reconstruite ‒ după 30 modelul instrumentalist . Totodată, există două aspecte ale modelului instrumentalist care îl fac atât de atrăgător. Primul aspect afirmă că identitatea nu e în interiorul a ceva, de exemplu nu e „înlăuntrul” nostru, ci se constituie ca o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem. Cea mai exactă caracteristică a unui element constă în a fi ceea ce nu sunt ceilalţi. O comunitate naţională utilizează acest mecanism pentru a se caracteriza drept o naţiune diferită de alte naţiuni. Pe acest mecanism se bazează relaţia „noi – ei”, crucială în orice constituire a identităţii naţionale [de exemplu, în Basarabia ţaristă acesta este reprezentat de relaţia „noi (românii) şi ruşii”]. Al doilea aspect important al modelului instrumentalist este presupoziţia că identitatea există, se constituie prin discurs şi naraţiune. Pentru a spune ceva despre o comunitate anume, utilizăm o minimă naraţiune – când a apărut această comunitate, evenimentele importante prin care a trecut ş.a.m.d. Deosebirea principală dintre identitatea etnică şi cea naţională este starea nemobilizată politic a iden E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, 1983, trad. Adam, Robert, Bucureşti, Ed. Antet, 1997, p. 34; E. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1790, trad. Diana Stanciu, Chişinău, Ed. Arc, 1998, p. 12. 30 Atunci când cuvântul „identitate” devine un conceptumbrelă în ştiinţele sociale, el are deja sensul de „construcţie”. Termenul de „identitate” este impus în uz prin lucrarea lui Erik Erikson, Identity: Youth and Crisis, London, Pluto, Faber, 1968, p 37. 29

– 181 –

tităţii etnice, care e mai degrabă o identitate la nivelul vieţii cotidiene şi ai cărei indicatori sunt, de regulă, vestimentaţia, alimentaţia specifică unei comunităţi, practicile religioase, comportamentul. Însă aceste mărci ale identităţii de grup nu constituie o identitate politică. Spre deosebire de identitatea etnică, identitatea naţională presupune o organizare socială omogenă, o societate marcată de mobilitate socială, un egalitarism cel puţin relativ, industrializare şi o organizare a muncii mai degrabă semantic-comunicativă decât fizică, educaţie standard comună, cultură standard comună, noi forme ale imaginarului colectiv sau o comunitate imaginată31. Ernest Gellner dă următoarea definiţie naţionalismului, care, evident, nu este absolută: „Naţionalismul este mai întâi un principiu politic, care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente. Naţionalismul ca sentiment sau ca mişcare poate fi cel mai bine definit în termenii acestui principiu. Sentimentul naţional este satisfacţia datorată aplicării sale. Mişcarea naţionalistă este aceea însufleţită de un sentiment de acest tip”32. În această ordine, J.S. Mill echivalează naţiunea cu guvernul propriu şi apartenenţa statală. În acest model naţional-statal, se consideră că statele naţionale moderne s-au constituit din „comunităţile politice, ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a înglobat într-o naţiune”33. De cealaltă parte, în modelul naţional-cultural, postulatul se fundamentează pe elemente culturale integrate într-un sistem politic. Aşa cum spunea L. Blaga, naţiunea se defineşte prin organic. Sistemul de referinţă îl reprezintă identitatea culturală şi cultural-naţională, cu ascendent asupra factorului politic. „Nu naţiunea noastră a fost creată de un stat, afirma N. Iorga, ci statul nostru a fost creat de o naţiune. La noi, statul este o creaţie a naţiunii”34. Totuşi, teoriile identităţii, grupate în substanţialiste, oferă o viziune statică asupra identităţii, analizând trăsăturile obiective ca substanţă a identităţii. E. Gellner afirmă că identitatea naţională se defineşte în termenii culturii împărtăşite ca un „individ colectiv” cu personalitate proprie. În opinia cercetătorilor J.-R. Ladmiral şi E.M. Lipiansky, identitatea naţională/ Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 1998, pp. 111-157. 32 E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, 1997, p. 9. 33 C. Ducu, „Argumentele lui J.S. Mill pentru principiul non-intervenţiei”, în Revista de filosofie analitică, vol. I, nr. 1, iulie-decembrie, 2007, pp. 109-126. 34 Cugetările lui Nicolae Iorga au apărut prima dată în 1905, sub titlul Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul (Bucureşti, 1905). 31

culturală se fondează pe factori obiectivi (moştenirea istorică, contextul politic, originile etnice, tradiţiile, limba, religiile), însă ea se bazează şi pe reprezentări sociale subiective (imagini, simboluri, stereotipuri, mituri originale, legende istorice), care-i permit unei colectivităţi să se definească şi să fie recunoscută de alţii şi care-i conferă conştiinţei colective o configuraţie a unităţii sale35. Astfel, identitatea naţională este considerată un tip specific de identitate socială colectivă. Specifice unei naţiuni sunt: limba vorbită, un sistem de valori comun, apartenenţa la un popor care are o anumită istorie şi se caracterizează prin anumite trăsături psihomorale, simboluri politice etc. Considerând relaţia cu celălalt drept elementul hotărâtor în formarea identităţii, identitatea naţională apare la A. Gavreliuc ca o „neîncetată construcţie şi negociere socio-culturală”36. Identitatea naţională ca identitate socială este un fapt mai uşor de conceptualizat şi verificat empiric, conform modelului elaborat de H. Tajfel37. Acesta caracterizează fenomenul identitar ca fiind legat de cunoaşterea  individului şi de apartenenţa lui la anume grupuri sociale, precum şi de semnificaţia emoţională şi evaluativă care rezultă din acestă apartenenţă. Potrivit opiniei sale, în orice societate complexă,  un individ aparţine unui grup mare de grupuri sociale, încât apartenenţa la un anume grup va fi foarte importantă pentru el, în vreme ce apartenenţa la altele va fi mult mai mică. Factorii ce implică acest fenomen sunt mult mai legaţi de  permanenţa grupurilor, de statusul grupal şi de  posibilitatea sau imposibilitatea de a renunţa la calitatea de membru al grupului etc. În orice caz, diferitele apartenenţe la grup contribuie diferit la formarea identităţii sociale a individului38. Conceptul de identitate naţională este unul prin Vezi J.-R. Ladmiral, E.M. Lipiansky, La communication interculturelle, Paris, A. Collin, 1989. 36 A. Gavreliuc, Psihologia interculturală. Impactul determinărilor culturale asupra fenomenelor psihosociale, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 28. 37 Teoria identităţii sociale  a fost dezvoltată de către H. Tajfel, fiind generată de interesul său pentru psihologia socială, a prejudecăţii, a discrminării, a conflictului intergrup, a schimbării sociale, ca şi de dorinţa sa de a forma o psihologie social-europeană. 38 Printre lucrările cele mai semnificative: H. Tajfel, Human Groups and Social Categories: Studies. In: Social Psychology. Cambridge: Cambridge University Press, 1981; H. Tajfel, J.C. Turner, Social Identity Theory. In: Human Groups and Social Categories. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1981; H. Tajfel, J.C. Turner, The social identity theory of inter-group behavior. In: S. Worchel, L.W. Austin (Eds.), Psychology of Intergroup Relations. Chicago: Nelson-Hall, 1986 ş.a. 35

– 182 –

excelenţă modern şi a marcat, în versiunea sa idealizată, întreg secolul al XIX-lea, cunoscând o evoluţie particulară în cazul Basarabiei. Naţionalismul ca doctrină politică legitimată şi conceptul de identitate etnică ca unul dintre elementele constitutive ale acesteia apar ca rezultat al Revoluţiei Franceze şi coincid cu perioada în care Basarabia este anexată de Rusia ţaristă39. Astfel, Basarabia era izolată de restul Europei chiar în perioada când ideea naţională, a identităţii etnice şi a mândriei de a aparţine la o comunitate cu aceeaşi limbă, cultură, tradiţii şi dreptul fiecărei colectivităţi de acest fel de a crea un stat propriu câştiga din ce în ce mai mult teren în Europa. Această situaţie a determinat, în esenţă, apariţia cu întârziere a conştiinţei naţionale la românii basarabeni, în sensul de conştiinţă politică40. Au existat de asemenea alţi factori care, potrivit concepţiei istoricului I. Caşu, au contribuit la fenomenul menţionat: rata redusă de urbanizare a populaţiei locale41, analfabetismul în masă, lipsa unei limbi standard de comunicare, lipsa presei în limba română ‒ elemente considerate de unii autori indispensabile pentru apariţia unei „comunităţi imaginate” precum este naţiunea42. Pe de altă parte, un factor care, de obicei, a declanşat procese de diferenţiere etnică în alte regiuni – colonizarea cu elemente străine – a avut un impact redus asupra basarabenilor. Spre deosebire de alte provincii româneşti înstrăinate (de exemplu Transilvania), unde exista o diferenţiere religioasă clară, în Basarabia rusească majoritatea coloniştilor – ruşi, ucraineni, bulgari – aveau aceeaşi confesiune Anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă a generat un adevărat conflict identitar, ale cărui amprente sunt puternice şi în prezent, având în vedere faptul că acesta devine o moştenire pentru Republica Moldova. 40 Un studiu interesant despre particularităţile identităţii naţionale a basarabenilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au realizat istoricii I. Şarov şi A. Cuşco, „Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX”, în Basarabia: dilemele identităţii, Iaşi, 2002. Autorii îl citează pe A. Pippidi (A. Pippidi, „Identitate etnoculturală în spaţiul românesc. Probleme de metodă”, în Al. Zub (ed.), Identitate şi alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, 1996, pp. 56-79), care identifica mai mulţi factori în definirea identităţii, printre care: 1) numele naţional propriu; 2) limba naţională; 3) comunitatea de religie; 4) apariţia unei istoriografii naţionale; 5) unitatea politică, implicit existenţa unui stat naţional/etnic propriu; 6) o identitate culturală bine definită şi dezvoltată. Referindu-se la situaţia din Basarabia, istoricii menţionaţi consideră că, dacă primii trei factori sunt caracteristici locuitorilor autohtoni ai acestei provincii, despre ultimii trei factori nu poate fi vorba în condiţiile Basarabiei de atunci. 41 Şt. Ciobanu, Basarabia: populaţia, istoria, cultura, Chişinău, 1992, p. 25. 42 I. Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (19441989), Chişinău, 2000, p. 118. 39

religioasă, creştină ortodoxă, fapt care a atenuat perceperea acută de către populaţia locală a celor veniţi ca străini, implicit ultimii nu prezentau alteritatea absolută43. De altfel, încă A.D. Xenopol remarcase în legătură cu războaiele ruso-turce că „un singur lucru mai rămăsese de la străbuni: religia, dar pentru nenorocirea ţării, religia ei era identică cu aceea a Rusiei, încât cel puţin din această pricină, ţara nu putea să vadă în ruşi un pericol pentru existenţa sa. Interesul naţional dispăruse; cel religios nu opunea nici o stavilă. De aici se înţelege uşor pentru ce ţara întreagă s-a aruncat cu atâta orbire în braţele ruşilor”44. În acelaşi context se înscrie opinia exprimată de Leon Casso în 1912, potrivit căreia una dintre cauzele lichidării autonomiei Basarabiei în 1828 a fost inactivitatea boierilor locali, prea conformişti şi nepunctuali, din care motiv Consiliul Suprem al provinciei nu-şi putea îndeplini prerogativele care îi reveneau45. Casso citează o descriere a consilierilor moldoveni care aparţine viceguvernatorului Basarabiei, Vighel: „De obicei se adună pe la ora zece cu o înfăţişare de nemulţumire. După aceea, ascultă cu o mină de plictiseală şi de nepăsare, fiecare cască mai mult de şase ori pe ceas. Când însă bate ceasul douăsprezece, atunci privirile tuturor se îndreaptă spre ceasornicul de pe perete. Când în sfârşit bate ceasul, atunci toţi se ridică cu zgomot, chiar dacă ar rămâne o pagină neascultată din afacerea începută...”46. Nu există deocamdată date sistematizate referitoare la mentalitatea basarabenilor la răscrucea secolelor XIX şi XX. Străinii care au cunoscut Basarabia curând după 1812 „lăudau simplitatea, statornicia în credinţe strămoşeşti, curajul faţă de moarte şi supunerea faţă de autorităţi”47. Un contemporan consemnează în presa timpului: „Mă uitam în jurul meu şi mă minunam de buna credinţă, curăţenia şi simplitatea moldovenilor, până când nu trecuse 100 de ani de când ruşii îi stăpâneau, până n-a trecut peste ei vijelia rusificării, cu toate metodele ei de impuneri şi asupriri, aşa erau de curaţi la suflet, aşa erau de nepătaţi în limbă, decât numai că în loc de cuşmă moldovenească purtau şepci ruseşti, atâta putuseră să impună ruşii moldovenilor de la sate…”48. Ibidem, p. 118. A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Bucureşti, 1997, p. 23. 45 L. Casso, Rusia şi basinul dunărean, Iaşi, 1940, pp. 323-324. 46 Ibidem, p. 324. 47 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Chişinău, 1992, p. 102. 48 ***, „Omul cât trăieşte multe vede sau ceea ce am văzut de la 43 44

– 183 –

Schimbările intervenite în mentalităţile timpului ca urmare a politicii ţariste se fac resimţite îndeosebi în zonele urbane, iar oraşul Chişinău, în calitatea sa de capitală, a fost cel mai mult supus acestui proces. Acelaşi autor evidenţiază: „Cu oraşele se schimbase treaba, că moldovenii se căzneau să grăiască cât mai curat ruseşte, şi se râdeau unii pe alţii, că-şi stâlceau limba lor, rusească se înţelege, se batjocureau făcânduse ţigani şi mămăligari unii pe alţii, adică cum îi făceau ruşii mai pe toţi la un loc, şi ca să dovedească că s-au civilizat, mâncau semicichi (seminţe de floareasoarelui, n.n.) şi beau votcă de 90 de grade, iar la chef cruşon, blinele şi spărgeau paharele, ba mai trăgeau câte odată şi din revolvere ca ruşii…”49. Conform contemporanilor, conştiinţa naţională a moldovenilor din Basarabia n-a putut să se manifeste liber sub regimul ţarilor Rusiei. Organizarea moldovenilor s-a realizat abia la începutul secolului al XX-lea, când, după exemplul altor naţionalităţi din Rusia, au început să-şi însuşească metodele şi curajul acestora în ce priveşte revendicările politice, naţionale, economice, culturale, sociale şi administrative pentru Basarabia. Ca urmare, actul Unirii de la Chişinău s-a înscris cu litere de aur în istoria neamului nostru ca triumful dreptăţii noastre, iar în istoria universală ‒ ca un act de realizare a marelui principiu pentru care s-a măcelărit lumea în conflagraţia mondială: dreptul naţiunilor de a dispune de soarta lor50. Dar la începutul secolului al XX-lea numai o minoritate neînsemnată a intelectualităţii basarabene conştientiza nevoia unirii Basarabiei cu România; o bună parte dintre aceştia erau foşti absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău, care din 1898 beneficiaseră de dreptul de a da examene de admitere la unele universităţi din interiorul Imperiului Rus51. Studiind la Kiev, Harkov, Moscova, St. Petersburg şi Tartu (Estonia), basarabenii au trăit experienţa aflării departe de casă şi sentimentul de alienare şi au resimţit nevoia de re-găsire identitară. În cadrul aceloraşi universităţi, ei au avut posibilitatea de a face cunoştinţă cu lucrări valoroase în limba română, inaccesibile în Basarabia şi au contactat cu reprezentanţi ai unor naţiuni cu un sentiment naţional puternic. Presa periodică de limbă română a timpului a făcut unele încercări de consolidare a sentimentului naţional. Revista „Basarabia”, creată cu sprijinul direct al alipire şi până azi în Basarabia”, în Prut şi Nistru, an. II, nr. 7, martie 1935, p. 6. 49 Ibidem, p. 6. 50 P. Halippa, „Aniversarea Unirii Basarabiei”, în Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 4-5, 1938, pp. 1-7. 51 I. Scurtu, Istoria Basarabiei, de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 66.

lui C. Stere, şi-a propus să contribuie la răspândirea ideii de renaştere naţională printre basarabeni, însă această revistă a apărut doar în perioada iulie 1906 – martie 1907, fiind interzisă de autorităţile ruseşti. Între altele, revista aborda o serie de probleme precum cea a deschiderii de şcoli naţionale, dreptul basarabenilor la limba şi cultura naţională. Însă aceste iniţiative, ca şi altele, lansate de reviste culturale cu caracter asemănător nu s-au încununat cu succes. Totodată, Primul Război Mondial a avut un impact profund asupra întregii Europe, atât în domeniul politic, cât şi în cel economic, social şi cultural: „Războiul a adus o zdruncinare puternică în viaţa popoarelor şi a statelor. El nu numai a făcut mai urgente unele nevoi existente în timp de pace, dar încă a pus în lumină altele noi, izvorâte fie din condiţiile de trai puse de război, fie din năzuinţele fiecărui stat sau neam...”52. Pentru basarabeni Primul Război Mondial a însemnat perioada în care s-au produs cele mai profunde schimbări din întreaga lor istorie modernă, îndeosebi în ce priveşte conştientizarea în masă a ideii că ei constituiau o colectivitate distinctă, cu anumite caracteristici speciale, ce o deosebeau de restul populaţiei din Imperiu. În momentul în care Sfatul Ţării a votat Unirea cu România, la 27 martie 1918, o parte importantă a basarabenilor era mai mult confuză decât entuziasmată cu privire la acest eveniment, probabil şi din motivul că România regală nu avea o faimă bună în rândurile basarabenilor53. Gradul redus de participare politică şi perpetuarea modului de gândire tradiţionalist – convingerea că lucrurile vor evolua spre bine de la sine54, precum şi teama de a nu fi anexaţi la Ucraina sau la Rusa bolşevică au fost printre cauzele principale ale acestei situaţii. Promisiunea guvernului de la Bucureşti de a garanta autonomie locală şi angajamentul de a promova reforme sociale şi economice radicale, - au fost alte argumente convingătoare invocate de unionişti. Totuşi, revendicările naţionale au fost eclipsate Este vorba despre un articol semnat de Un român (anonim), „Nevoile urgente”, publicat în ziarul Mişcarea din 6 martie 1918. 53 O. Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I, Cluj-Napoca, 1926, p. 40, 42. 54 Această concepţie includea, între altele, ideea percepţiei ciclice a timpului, potrivit căreia nimic nu se schimbă, totul se repetă, destinul oamenilor se află în mâinile lui Dumnezeu. În acest sens, viitorul nu poate fi influenţat de acţiunile omului. A. Bobeică, Sfatul Ţării – stindard al renaşterii naţionale, Chişinău, 1992, pp. 162-163. 52

– 184 –

de cele de ordin economic şi social55. Un alt punct de vedere postulează că atât liderii reacţionari, cât şi cei revoluţionari ai Basarabiei erau împotriva bolşevicilor şi a ideii de unire cu România, deoarece ei se temeau pur şi simplu de instaurarea unui regim politic diferit de cel existent până atunci56. Unirea Basarabiei cu România nu a însemnat schimbarea bruscă a mentalităţii. În mai multe ziare ale timpului se menţiona că prin populaţia sa românească şi prin dreptul istoric Basarabia e românească, „dar nu există încă în sufletul acestei populaţiuni o puternică conştiinţă naţională, care să o apere de orice ademeniri din afară şi să o lege indisolubil de restul poporului român”57. Pentru consolidarea conştiinţei naţionale era nevoie de a se lucra în mai multe direcţii. În primul rând, printr-o sinceră şi larg democratică reformă politică-socială, care să lege astfel de faptul unirii un maximum de drepturi politice şi bunăstare economică ale populaţiei şi să consolideze astfel unirea naţională prin identificarea ei cu satisfacţia aspiraţiilor democratice egalitare ale acestei populaţii. Apoi, printr-o vastă operă propriu-zis culturală, care să dea instinctului naţional forma şi amploarea unei conştiinţe naţionale58. O mărturie importantă referitoare la mentalitatea basarabenilor din ajunul Unirii aparţine prim-ministrului României, Alexandru Marghiloman. Aflându-se la Chişinău cu două zile înainte de Unire, acesta scria: „Viaţa începe la ora 11, se lucrează până la 3. Se prânzeşte lung, mult, încet, fumând...”. A. Marghiloman este uimit că la sosirea sa a văzut „puţină lume pe străzi, se adună numai în faţa hotelului. Nepăsare? Ostilitate?”59. Nicolae N. Alexandri, membru marcant al Sfatului Ţării, scria cu referire la influenţa pe care a avut-o procesul de rusificare asupra mentalităţii basarabeanului: „Geniul slav este geniul care îl caută în permanenţă pe Dumnezeu, reflectat atât de bine în literatura rusă şi care ne-a molipsit şi pe noi. Din aceste considerente, basarabeanul nu mai este un român simplu, ci un român complicat”60. I.-A. Rus, „The roots and Early Development of „Moldovan”Romanian Nationalism in Bessarabia (1900-1917)”, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, tom. XXXIII, 1996, pp. 287-302. 56 I. Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (19441989), Chişinău, 2000, p. 122. 57 Ibidem, p. 122. 58 C. P., „Naţionalizarea Basarabiei”, în Mişcarea, 8 septembrie 1918. 59 A. Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, 1995, pp. 123-124. 60 I. Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări (studii şi documente), Chişinău, 1998, p. 288. 55

După Marea Unire, unele personalităţi marcante ale timpului au exprimat doleanţe în ceea ce priveşte aportul fiecărei provincii la propăşirea României. Astfel, N. Iorga, în articolul din aprilie 1918 intitulat sugestiv Ce le cerem basarabenilor, scria că „basarabenii ar trebui să dăruie Ţării idealismul care ne lipseşte prea mult... idealismul hotărât şi fanatic, ireductibilul idealism luptător până la moarte, acela care vede între ideea ajunsă la crez şi între realitatea ei un drum, lung ori scurt, ce are de a face!, dar o linie dreaptă, care e a unei datorii faţă de viaţa, cu tot ce poate să dea familia, cu tot ce are dreptul să reclame cugetarea, cu tot ce ar dori să mai ştie, să mai lege, să mai guste, nu e nimic, idealismul pentru care în vechea noastră patrie Rusia, mii de oameni au murit zâmbind în funia spânzurătorii şi înaintea plutonului de execuţie”61. Prin urmare, din cauza unor factori subiectivi sau obiectivi, mentalitatea românului basarabean în perioada din ajunul şi de după Unire rămâne încă destul de refractară la opera de culturalizare a statului român şi putem presupune că progresul în ceea ce priveşte procesul de conştientizare a identităţii naţionale a fost anevoios sau basarabenii înţelegeau diferit, nu prea entuziast, modul de a-şi afirma apartenenţa la naţiunea română, în orice caz nu prin dragoste prea mare de carte şi „iluminare” naţională. Vicisitudinile perioadei, frustrările acumulate au determinat astfel conservarea, dacă nu chiar accentuarea identităţii regionale: „suntem moldoveni mai întâi de toate, şi apoi români”62, în detrimentul identităţii panromâneşti. Despre regionalismul basarabean, Gh. Bezviconi aprecia: „Basarabenii sunt regionalişti, dar nu îndrăznesc să se recomande sub această calitate…”63. Prin urmare, putem evideţia în mentalitatea basarabeanului un caracter identitar regionalist. Ideologia regionalistă ‒ pe care unii o consideră o ideologie îngustă, ancorată în empiric, periculoasă şi distrugătoare de ideal, iar alţii, din contra, o ideologie realistă şi salvatoare ‒ este definită de autor „ca o doctrină care N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997, pp. 170-171. 62 Despre acest lucru vorbeşte, indirect, Irina Livezeanu în lucrarea Cultură şi naţionalism în România Mare, 19181930, Bucureşti, 1998, pp. 111-157. 63 Gh. Bezviconi, “Reflecţii asupra regionalismului basarabean”, în Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 1-7, 1938, p. 111. „Regionalismul este periculos numai atunci când favorizează grupările regionale; el este şi mai periculos când cultivă aspiraţiile regionale, pe când regionalismul care cultivă nevoile locale este eficace şi salvator, fiind o politică de realităţi. Regiunea nu poate avea aspiraţiuni, ci numai nevoi de satisfăcut. Singur neamul are aspiraţiuni şi idealuri, la care regiunea trebuie să aspire”, conchide Gh. Bezviconi. 61

– 185 –

soluţionează, ‒ nu favorizează ‒, nevoile, dar nu şi aspiraţiile grupărilor regionale”. Gh. Bezviconi distinge trei tipuri de regionalism: 1. regionalismul ambiţioşilor şi al nemulţumiţilor semidocţi. Acesta nu constituie o doctrină politică, ci pasiunea nestăvilită şi periculoasă a unor personalităţi politice „marcante”, care confundă regiunea cu persoana lor. Basarabia nu cunoaşte asemenea cazuri politice patologice. Evenimentele politice premergătoare actului Unirii, adică Republica Democratică Moldovenească şi Sfatul Ţării, n-au fost acte politice ce prevesteau un regionalism politic, ci simple acte de strategie politică pentru a integra Basarabia în românism. Amintirea acestor acte politice trădează un „particularism” basarabean, care poate fi o mândrie de independenţă ca om; 2. regionalismul ca mentalitate sau regionalismul local, natal, destul de puternic în Basarabia; poate fi, în concepţia autorului, periculos, fiindcă poate devia repede de la un regionalism economic şi cultural la un regionalism politic. În cazul de faţă, regionalismul nu este determinat de nevoile locale şi de cadrul naţiei, ci constituie o continuitate ereditară. Astfel, românul cu conştiinţa naţiei, care se poate stabili oriunde pe teritoriul Ţării, încearcă să cunoască şi să realizeze local, adică regional, dar numai în contextul necesităţilor locale şi în cadrul naţiei; 3. regionalismul de realităţi este salvarea economică şi culturală a Basarabiei. El trebuie să stea la orice icoană din Basarabia şi să fie o mândrie pentru orice român basarabean. Acest tip de regionalism presupune cunoaşterea nevoilor locale, satisfacerea lor şi o prodigioasă activitate regionalistă încadrată în românism64. Mentalitatea îngustă, regionalistă a basarabeanului este evidenţiată de mai mulţi contemporani. N. Costenco menţiona cu referinţă la aceasta: „Sub zodia politicianismului de ieri, basarabeanul a trăit zile de cruntă nelinişte şi veninos zbucium sufletesc. Am avut norocul de a cădea victima unei mentalităţi false. Şi nimic nu înrâureşte în rău sau în bine asupra dezvoltării unui popor ca starea de spirit, mentalitatea. Falsa mentalitate, pentru Basarabia, a fost, în timpul robiei seculare sub Rusia ţaristă şi de la Unire încoace, prezenţă stihiară, de neînfrânt. Fatalitatea acestui rău a înăbuşit orice aspiraţie omeneşte plauzibilă, a făcut ca basarabeanul să se retragă în noaptea izolării sale…”65. Autorul scoate în lumină o serie de particularităţi ale mentalităţii românului basarabean, care au determinat caracterul regional al acesteia: „Soarta Ibidem, pp. 112-117. N.F. Costenco, “Era nouă”, în Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 8-9, 1938, pp. 3-7.

a făcut ca norodul basarabean să aibă un tipar sufletesc specific, modelat în lupta pentru libertate politică şi dreptate socială pe care au dus-o toate popoarele împărăţiei moscovite împotriva jugului ţarist, precum şi în mişcarea intelectualităţii ruse, în misticismul ei fanatic, s-a închegat şi oţelit sufleteşte elita românimii din Basarabia”66. Tiparul sufletesc specific al Basarabiei se rezumă, în concepţia lui N. Costenco, la următoarele trăsături generale: credinţa aproape mistică într-un ideal social ireductibil (remarcat la C. Stere); structura cerebrală aptă pentru abstracţie şi rigiditatea doctrinară; înclinaţia de a duce tezele până la ultimele lor consecinţe logice şi pasiunea neînfrântă în susţinerea şi propagarea convingerilor proprii; încrederea în conştiinţa sa; onestitatea, un dezvoltat sentiment de pudoare; respectul, care reclamă reciprocitate, al proprietăţii şi al individualităţii; naivitatea, cu extraordinară aplecare către idealism; basarabeanul este fiu al paradisului ideilor ireductibile; platonician într-o anumită măsură67. În aceste condiţii, întâlnirea dintre intelectualul basarabean, cu profilul anterior bine definit, şi intelectualul bucureştean, caracteristica spiritului căruia era elasticitatea, a prilejuit evidenţierea unui contrast izbitor, care a făcut inevitabil conflictul de ideologii şi a determinat caracterul izolator al celui dintâi. Politica interesată a instituit imediat o serie de stări excepţionale, s-ar putea spune permanente, uneori sub formă deghizată, oferind basarabenilor prilejul să retrăiască toată exasperarea şi jignirea simţului de demnitate cetăţenească şi omenească, chiar dacă pretindeau mai mult ca orice libertatea şi dreptul legitim. De aici a rezultat opinia regionalistă, concepţia autonomă de idei; s-a constituit starea de spirit protestatoare şi dorinţa admirabilă, ca, prin puteri proprii, să se ridice un spirit oprimat de veacuri pentru a sta, prin roadele ce le va da cu necesitate, pe picior de egalitate alături de ceilalţi fraţi români. Mişcarea culturală provincială regională se caracterizează, în cazul basarabenilor, prin retragerea intelectualilor şi organizarea lor într-un corp independent, fără a fi totuşi exclusivist, în scopul de a da putinţă şi imbold capacităţii creatoare a spiritelor băştinaşe să se folosească de mijlocul de a se realiza pe tărâmul universal al culturii68. Totuşi, idealismul basarabenilor, invocat de N. Iorga, nu s-a manifestat din plin prin latura sa cea mai bună, şi nu numai din vina basarabenilor. Din contra, s-a arătat acel idealism ale cărui caracteristici Ibidem, p. 5. Ibidem, p. 6. 68 Ibidem, pp. 3-7.

64

66

65

67

– 186 –

sunt mai mult negative, împrumutat tot de la ruşi şi pe care România îl avea cu prisosinţă ‒ idealismul omului „care e întotdeauna nemulţumit de orice, care merge neţesălat şi cu injuria pe buze, care scormoneşte fără ca scormonitura să fie o brazdă şi aruncă înlăuntru o otravă care ar fi în stare să ucidă orice sămânţă; sumbrul idealism de complot şi de conspiraţie care, negăsind sensul pozitiv al vieţii, răspândeşte pretutindeni sepulcrala ştiinţă a negaţiei şi neputând muri cu un zâmbet, trăieşte cu un blestem”69. În concluzie, analizând situaţia generală a Basarabiei în perioada dominaţiei ţariste, putem conchide că acest ţinut a avut o soartă foarte dificilă şi tragică. Prin anexarea de la 1812 şi prin promovarea unei politici aspre de colonizare a Basarabiei cu elemente etnice străine, care urmăreau intensificarea procesului de deznaţionalizare şi de rusificare a populaţiei autohtone româneşti, dar şi prin promovarea diferitor înlesniri pentru coloniştii străini, autorităţile ţariste au reuşit să-şi consolideze dominaţia în această parte geopolitică a Balcanilor.

Aceste vicisitudini au scos în evidenţă unele trăsături de mentalitate mai puţin agreabile ale basarabenilor, apreciate fiind din punctul de vedere al interesului naţional, al relaţiei cu celălalt ‒ trăsături care pot fi explicate din punct de vedere uman şi istoric, care s-au accentuat şi au declanşat uneori o anumită apatie, alteori chiar dispreţ pentru apartenenţa la comunitatea politică şi culturală românească. Totuşi, cum constata Charles Tissot, consulul Franţei la Iaşi în 1866, mentalitatea basarabenilor s-a schimbat: aceştia „nu se mai mulţumesc să nu devină slavi, ca până atunci, ci tind energic să redevină români”70.

RESUME Annexion de la Bessarabie: MENTALITE ET IDENTITÉ NATIONALE dans la Bessarabie tsariste L’étude met en évidence le contexte socio-politique, culturel et national de la Bessarabie après l’annexion de cette région roumaine par l’Empire russe en 1812. Les conséquences de la politique de colonisation, de russification et de dénationalisation des Roumains bessarabiens, suivie par les autorités tsaristes ont été très dures ; on les retrouve dans tous les domaines de la vie sociale de cette région, mais surtout dans le discours identitaire et dans la mentalité de la population autochtone. Avant l’annexion la grande majorité de la population de la Bessarabie était d’origine roumaine, mais les mesures entreprises par les autorités russes ont déterminé de grands changements démographiques,

N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997, pp. 170-171.

surtout dans la structure ethnique des villes, dominées par les Russes. Par contre, l’esprit de l’identité nationale reste presque inchangé dans le milieu rural. Les témoins et les sources officielles de l’époque prouvent que la Bessarabie a réussi à conserver son spécifique national. On le voit dans la lutte pour la liberté nationale, pour les idéaux et les aspirations nationales, culminant avec l’Acte de 27 mars 1918 ‒ l’Union de la Bessarabie avec la Roumanie. La mentalité des Bessarabiens présente une sorte de régionalisme, qui porte l’empreinte des éléments slaves mais, en même temps, conserve l’esprit de l’identité roumaine.

69

Şt. Purici, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 2011, p. 44.

70

– 187 –

– 188 –

ANUL 1812 ŞI ÎNTRERUPEREA PROCESULUI ORGANIC DE TRANSFORMARE A CONŞTIINŢEI MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ÎN CEA MODERNĂ PE TERITORIUL BASARABIEI Valentin CONSTANTINOV

Începutul Evului Mediu, pe lângă procesele complexe economice, sociale şi politice, a generat un fenomen de o profunzime nemaipomenită, care va supravieţui până în zilele noastre şi va genera atâtea controverse, mai mult sau mai puţin argumentate. Este vorba de formarea popoarelor – un proces complex, uneori contradictoriu, care se raportează la nişte reguli precise şi exacte, pe care nimeni nu le poate anticipa, ci doar explica1. Formarea popoarelor medievale, care au ca principal element distinct – limba, diferă de procesele moderne ale conştiinţei, declanşate odată cu iluminiştii francezi, care făceau apel la solidaritatea tuturor locuitorilor unui stat, indiferent de statutul social în primul rând. Procesul constituirii conştiinţei naţionale a fost declanşat cu precădere în secolul al XIX-lea, când pe teritoriul european au apărut naţiunile moderne. Tot atunci a fost creată şi naţiunea română, care susţinea necesitatea unificării tuturor românilor într-un singur stat şi efectuarea reformelor modernizatoare. Cum s-a răsfrânt acest proces asupra Basarabiei şi ce influenţă a avut anul 1812 în acest proces ne propunem să dezbatem în acest articol. Formarea popoarelor europene a stat la baza formării statelor europene. Statele din perioada medievală însă nu întrunesc la nivel de conştiinţă elementele necesare pentru a desemna „o naţiune”. Fără îndoială că a existat o conştiinţă medievală care ţinea de conştiinţa apartenenţei la acelaşi etnie. În perioada medievală, atunci când încă nu există conştiinţa naţională sau, mai exact, aceasta se află în proces de constituire, conştiinţa etnică este mai degrabă o constatare a identităţii, decât enunţarea unui program politic bine argumentat ideologic. De asemenea, în perioada medievală există o solidaritate mai degrabă de clan, decât una a reprezentanţilor unei etnii. Şi totuşi, aşa cum istoria deseori este ştiinţa excepţiilor, o să În ce priveşte etnogeneza românilor, una dintre lucrările cele mai sugestive care explică fenomenul în complexitatea lui este lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, apărută pentru prima oară în limba franceză, în anul 1940, ca răspuns la întrebarea cunoscutului istoric francez Ferdinand Lot despre enigma pe care o vedea el în formarea şi menţinerea elementului românesc la nord de Dunăre.

1

constatăm şi aici câteva. Conştiinţa medievală stă de multe ori la originea unor proiecte politice ale suveranilor unor ţări care tind să-i unească sub spectrul lor pe reprezentanţii aceleiaşi etnii, chiar dacă ei trăiesc în ţări diferite. Se impune, aşadar, stabilirea în linii mari a câtorva componente necesare pentru desemnarea procesului de conştiinţă etnică, dar şi legătura acesteia cu statul medieval şi, apoi, modern. În Evul Mediu, reprezentanţii unei etnii pot avea unul sau mai multe state sau să fie cooptaţi, la rândul lor, în componenţa unor state conduse de suverani străini. În cazul românilor, problema pluralităţii statale a suscitat mult minţile istoricilor de la noi, până la urmă găsindu-se răspuns la toate întrebările puse2. De fapt, începând cu corifeii Şcolii Ardelene, problema etnogenezei şi conştiinţei medievale şi moderne româneşti poartă un caracter pronunţat politic3. Transilvania a intrat de timpuriu sub influenţa politică a Regatului apostolic al Ungariei. Acest fapt a devenit unul care a deturnat procesul firesc al formării unui stat românesc unic la nord de Dunăre4. Formarea ambelor țări române extracarpatice a decurs în condiţii complexe şi la care au contribuit diferiţi factori, unul dintre elementele principale a fost cel În istoriografia românească au apărut mai multe lucrări cu privire la explicaţia problemei pluralităţii politice în Evul Mediu românesc, una dintre lucrările reprezentative fiind semnată de Petre P. Panaitescu, „De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate?”, în Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, prefaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, pp. 99-110. 3 La 100 de ani de la anexarea Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, corifeii Şcolii Ardelene au redactat o scrisoare cu revendicări politice pentru cei mai numeroşi şi vechi locuitori ai Transilvaniei – românii. Aceasta a fost însoţită de argumente istorice cu privire la vechimea elementului românesc în Transilvania. Aşa cum era de aşteptat, autorităţile austriece nu au dat curs acestor revendicări, ci, dimpotrivă, au formulat nişte răspunsuri care, cu timpul, au devenit elementul de bază al teoriei discontinuităţii românilor în Transilvania, în special, şi al românilor la nordul Dunării, în general. Pentru întreaga problemă vezi: D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Academică, 1984. 4 Fapt explicat şi de Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 100. 2

– 189 –

demografic. Astfel, în preajma formării celor două state, dar și după aceste evenimente, din Transilvania vor veni și se vor stabili pe teritoriul viitoarelor state mai mulți coloniști. Fie că era vorba de elite politice, fie că era vorba de oameni simpli. În urma acestui proces se va ajunge la creşterea numărului populației deja existente la acel moment în aceste regiuni, ceea ce va contribui și mai mult la formarea viitoarelor state medievale române: Țara Românească și Țara Moldovei. În cronicile ambelor țări va fi vehiculată teoria „descălecatului”, care trebuie înțeleasă în sensul venirii și stabilirii pe teritoriile viitoarelor state românești a coloniștilor din Transilvania. Acest proces nu se va opri odată cu întemeierea statelor românești. Domnii Țării Românești și ai Țării Moldovei vor sprijini procesul colonizării atât din Transilvania, cât și din cealaltă țară românească pentru sporirea numărului contribuabililor și, respectiv, a bogățiilor țării – „ungurenii”, „muntenii” și „moldovenii” sunt chemați fiecare în celelalte țări, fiind scutiți de plata totală sau parțială a dărilor pe o perioadă de doi-trei ani. Deplasările populației românești dintr-o țară în alta sunt atestate mai ales în anii de răstriște, când una dintre țări este atacată din afară. Și chiar dacă existau tratate politice care prevedeau întoarcerea fugarilor, chiar dacă și erau respectate, oricum întoarcerea se producea într-o măsură foarte mică, cea mai mare parte rămânând în noua lor patrie. Aceste deplasări de populație, firește doar a unei mici părți, au asigurat limbii române o unitate extraordinară, care poate fi explicată numai prin acest fenomen al pendulării și strămutării dintr-o țară în alta. În străinătate românii erau numiţi „valahi”, iar ţările lor ‒ „Valahii”, cu derivatele lor: vlah, voloh, olah, iflac – toate însemnând acelaşi lucru. Fireşte că străinii, dar şi românii au fost conştienţi de unitatea lor etnică, dar şi de pluralitatea statală. Termenul Valahia apare trecut în hărţi încă din secolul al XV-lea5. În documentele din epocă, cele două ţări române sunt numite Valahia Maior (sau, uneori, Magna) şi Valahia Minor6 sau „ambele Valahii” – adică Ţara Românească şi Moldova7. Ştefan cel Mare, atunci când se referea la domnii din Ţara Românească, pe care i-a schimbat de atâtea ori, vorbea de „l’altra Valachia”8 ‒ o dovadă sugestivă a Eugen Stănescu, „Unitatea teritoriului românesc în lumina menţiunilor externe: «Valahia» şi sensurile ei”, Studii, 1968, nr. 6, pp. 1105-1123, p. 1114. 6 Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, 1983, p. 135. 7 Ibidem, pp. 130-140. 8 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, Bucureşti, 1913, pp. 341-344. 5

unităţii etnice a populaţiei din cele două ţări române extracarpatice. De-a lungul Evului Mediu, problema unităţii etnice a românilor va apărea destul de des, iar începând cu formarea ţărilor române extracarpatice în secolul al XIV-lea, vom întâlni frecvente cazuri ale colaborării lor politice9. Mai târziu, în secolul al XVI-lea şi, mai ales, al XVII-lea se formează unitatea strategică a spaţiului nord-dunărean, iar cele trei ţări române sunt apreciate ca un tot întreg10. Procesul constituirii conştiinţei medievale româneşti a fost unul continuu şi cu consecinţe fireşti11. Cele două componente ‒ de apartenenţă politică la un stat românesc sau la unul condus de străini, cum era cazul Transilvaniei, şi de apartenenţă la etnia română ‒ au devenit definitorii spre răscrucea secolelor XVIXVII. Proiectele dacice12 apărute odată cu sfârşitul secolului al XVI-lea aveau să marcheze întregul secol al XVII-lea. Fapta lui Mihai Viteazul avea să schimbe în profunzime criteriile de conştiinţă. Chiar dacă şi după asta se vor menţine criteriile de diferenţiere în primul rând din punct de vedere politic, evenimentele produse în spaţiul românesc în anii 1599-1601 vor marca profund dezvoltarea proceselor de conştiinţă13. Secolul al XVII-lea este secolul marilor realizări culturale. Atunci sunt scoase de sub tipar cărţile importante ale culturii româneşti, unele tipărite la Iaşi în „limba românească”14. În aceleaşi timpuri cronicarul Grigore Ureche scria despre descendenţa românilor din coloniştii romani15. Cel care va teoretiza problema unităţii medievale româneşti va fi un alt cronicar moldovean ‒ Miron Costin. Ambii cronicari au fost Prima asemenea menţiune datează încă din timpul lui Alexandru cel Bun, care a fost ajutat de Mircea cel Bătrân să ocupe scaunul Ţării Moldovei. 10 Vezi în acest sens culegerea de studii intitulată sugestiv Restitutio Daciae, vol. I-II, semnată de Ştefan Andreescu, Bucureşti, 1980, 1989. 11 Ioan Aurel Pop, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998. 12 Despre utilizarea termenului „Dacia” vezi N. Stoicescu, op. cit, pp. 140-147. 13 Despre concepţia politică a lui Mihai Viteazul vezi: Gh. Pungă, „Unele consideraţii cu privire la planul dacic al lui Mihai Viteazul”, în Idem, Studii de istorie medievală şi ştiinţe auxiliare, pp. 149-164. 14 „Carte româneascâ de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la multe giudéţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasilie voivodul şi domnul Ţărâi Moldovei din multe scripturi tălmăcită din limba ileneascâ, pre limba româneascâ”, în Carte românească de învăţătură. 1646, Bucureşti, Ed. Academiei, 1961, numită şi Cazania lui Varlaam. 15 Scriind despre limba vorbită în Ţara Moldovei, cronicarul preciza că „ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Rîm ne tragem ...” (în Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 25). 9

– 190 –

şcoliţi la colegiile iezuite din Polonia, la distanţă de câteva decenii evident16. Miron Costin, în cea mai importantă lucrare a sa, De neamul moldovenilor, scria: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sîntu lăcuitorii ţărîi noastre, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti şi romînii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi sîntu...”17. Este momentul decisiv în stabilirea originii tuturor românilor care locuiau în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania cu teritoriile din preajmă: Partium, Banat ş.a. Stabilirea adevărului privind unitatea românilor în opera lui Miron Costin trebuie abordată dintr-o perspectivă complexă. Susţinător al unităţii medievale româneşti, cronicarul şi primul istoric moldovean este însă un adversar al unirii politice a ţărilor în care trăiesc românii într-un singur stat. Scriind despre Mihai Viteazul, îl acuză de „nesăţioasă hire”, de unde i s-a şi tras pieirea. Asemeni lui, şi Vasile Lupu a păţit18. Fireşte că, pe de altă parte, aceleaşi „nesăţioase hiri” aveau să se afirme de-a lungul întregului Ev Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Radu cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Petru Şchiopul şi, desigur, Mihai Viteazul. Fiecare dintre cei menţionaţi au avut intervenţii în una din celelalte două ţări române pentru impunerea voinţei sale. În timpul domniilor lui Petru Şchiopul19, în Ţara Românească domneau fratele lui Alexandru II Mircea şi, apoi, nepotul lui de frate, Mihnea II Turcitul. Fiul celui din urmă, Radu Mihnea, timp de trei ani, va asigura practic conducerea ambelor ţări române extra P.P. Panaitescu, „Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin”, AAR MSI, seria III, tomul IV, Mem. 4, 1925. 17 Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 241. 18 „O! nesăţioasa hirea domnilor spre lăţire spre lăţire şi avuţie oarbă. Pre cât să mai adaoge, pre atîta rîhneşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avîndu multu, cum n-ari acea nemică le pare…”, iar după enumerarea suveranilor care au avut numai de pierdut din această cauză: Darie, împăratul persan, cartaginezii, care au atacat Roma, Pirus, care dorea să cucerească Italia, adaugă: „Aşea şi Mihai vodă vrîndu să hie crai la unguri, au pierdutu şi domniia Ţărîi Munteneşti”. Pasajul fiind dedicat domniei lui Vasile Lupu, nu-l ocoleşte nici pe domnul Moldovei în exerciţiu: „Aşea şi Vasilie vodă… ori că nu-l încăpea Muldova ca pre un omu cu hire înaltă şi împărătească, mai multu decît domnească, ori să siliia să vadză pre fecioru-său, Ionu vodă, la domnie, care hire au părinţii spre feciorii săi, să-I vadză în viaţa lor ieşiţi la cinste” (Ibidem, p. 113). 19 Numit sugestiv de Grigore Ureche „domnu blându ca matca fără ac” (Grigore Ureche, op. cit., p. 115). 16

carpatice între anul 1623 şi începutul anului 162620. Astfel, vor merge, pas cu pas, tradiţia şi înnoirea în ceea ce priveşte pluralitatea politică statală în Evul Mediu. Lucrurile oarecum se vor agrava de-a lungul perioadei fanariote, când, pe lângă declinul general al Moldovei şi Ţării Româneşti şi anexarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, se va adăuga declinul din domeniul cultural, probabil cel mai pronunţat pentru ambele ţări vasale Imperiului Otoman. Anume în această perioadă se generalizează, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, termenul de „limbă moldovenească”21, în sensul de utilizare a limbii române în Ţara Moldovei. Începutul secolului al XIX-lea prinde Ţara Moldovei în această situaţie. În perioada când Basarabia a fost anexată la Imperiul Rus, în Ţara Moldovei se utilizează la scară largă termenul de „limbă moldovenească”, deşi în continuare era utilizată denumirea de „limba română”22. Această denumire a limbii o vor menţine vorbitorii de limbă română în Basarabia pentru întreaga perioadă a secolului al XIX-lea. Un alt element de profunde transformări a ocolit Basarabia în secolul al XIX-lea. Este vorba de trecerea scrisului la alfabetul latin. După o perioadă de tranziţie care va dura începând cu anii ’30 ai secolului al XIX-lea, în principatele române se va trece, odată cu înfiinţarea Societăţii Literare din anul 1867, transformată mai apoi în Academia Română, la alfabetul latin. Basarabia va continua să utilizeze alfabetul chirilic pentru textele scrise în limba română, iar acest proces va fi vegheat îndeaproape de autorităţile ţariste din regiune. Procesul de formare a naţiunilor în spaţiul european, după cum era firesc, n-a ocolit nici spaţiul românesc. Problema este că la acest proces nu au participat românii din Basarabia, spre deosebire de cei din Transilvania, care, de la bun început, au fost angrenaţi în procesele de transformare a conştiinţei din spaţiul românesc23. Mulţi dintre ei vor lupta pentru unirea Transilvaniei cu România. Trebuie să precizăm că şi din Basarabia în România s-au stabilit câţiva intelectuali, dar numărul lor şi importanţa au fost mult mai Pentru realităţile politice interne, externe, aspecte culturale din cele două ţări române, vezi Valentin Constantinov, Ţara Românească şi Ţara Moldovei în timpul domniilor lui Radu Mihnea, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2007. 21 Fenomenul utilizării termenului „limbă moldovenească” a fost analizat de Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Iaşi, 2008, pp. 164-182. 22 Ibidem. 23 Este vorba, în primul rând, de corifeii Şcolii Ardelene şi, apoi, de numeroşii intelectuali transilvăneni care s-au stabilit cu traiul în Moldova şi Ţara Românească. 20

– 191 –

mici în comparaţie cu activitatea transilvănenilor. În plus, plecând din Basarabia, ei lăsau în urmă un spaţiu gol care nu va fi suplinit de alţi intelectuali. Prin urmare, în Basarabia nu se va constitui o mişcare culturală, nu va exista o literatură românească propriuzisă24, care să contribuie la formarea unei conştiinţe naţionale a românilor basarabeni. Marile schimbări în societatea românească au început odată cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Editarea primelor ziare româneşti, în Principatul Moldovei ‒ cu numele sugestiv „Albina românească” (1 iunie 1829, Iaşi), şi începutul utilizării frecvente a termenului de limbă română au fost urmate de formarea, în ambele principate dunărene, a mişcării paşoptiste la începutul anilor ’40. În ambele ţări, în calitate de ideologi au ieşit personalităţi marcante care aveau să formuleze programul politic al unităţii naţionale române: Nicolae Bălcescu25 şi Mihail Kogălniceanu26. De partea cealaltă, „jandarmul Europei”27 a vegheat, aşa cum arată evenimentele, ca în Basarabia să nu se formeze o mişcare cu caracter naţional. Astfel, ceea ce a fost posibil în Transilvania odată cu formarea confesiunii greco-catolice, deschiderea de şcoli şi editarea de materiale didactice şi ştiinţifice în limba română ‒ nu a fost posibil în Basarabia. Limba băştinaşilor a fost scoasă din administraţie, nivelul şcolarizării era la un nivel foarte scăzut, iar în în scurt timp, au intrat în uz Stefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stapânire rusă, Chişinău, 1923. 25 În Cuvântare ţinută la Societatea Studenţilor Români din Paris în anul 1847, Bălcescu spunea: „Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor. Unitate mai întâi prin idei şi simtimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, moldoveni, din basarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte milioane de români” (N. Bălcescu, Scrieri istorice politice şi economice. 1844-1847, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 176). 26 Programul politic a fost expus în Dorinţele partidei naţionale din Moldova: „Pe lângă aceste radicale instituţii, singurele care ne pot regenera patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia bolţii, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional: aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, pe temeiul puncturilor de mai sus, şi care se vor putea modifica de către Adunarea Obştească Constituantă a ambelor ţări unite; o unire, dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi, a amânduror Principatelor, o unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului” (Mihail Kogălniceanu, Scrieri literare sociale şi istorice, Chişinău, pp. 200-254, p. 223). 27 Cum a fost numit Imperiul Rus după înăbuşirea revoluţiilor europene din anul 1848. 24

numeroase cuvinte de provenienţă rusă28. Concomitent cu procesele de constituire a conştiinţei naţionale româneşti în principate şi, mai ales, concomitent cu unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 185929, autorităţile ruse vor veghea şi mai strict mişcările în direcţia creării în Basarabia a unei conştiinţe naţionale30. Întrebuinţarea în continuare a denumirii limbii ca „moldovenească” a fost întărită oficial, utilizarea sintagmei de „limbă română” este descurajată. Oficialităţile ruse au înţeles foarte repede că utilizarea termenului de „limbă română” ar fi făcut trimitere la identitatea românească a băştinaşilor, care, într-o bună zi, ar dori unirea. Ca urmare, acţiunile lor preventive erau cu un pas-doi înaintea unor eventuale manifestări cu caracter naţional în Basarabia. Problema formării conştiinţei naţionale s-a lovit de o altă problemă – lipsa şcolilor şi a instituţiilor culturale, care ar fi creat condiţii pentru crearea unei asemenea conştiinţe. Progresele considerabile în restul Moldovei au fost realizate după anul 1821. Pe teritoriul Basarabiei, în anul 1812, nu se aflau cele mai importante târguri din Moldova istorică. Acestea rămâneau în dreapta Prutului. Aproape întreaga viaţă culturală a regiunii era concentrată în capitala principatului – oraşul Iaşi. În momentul evenimentelor din anii 1917-1918, majoritatea băştinaşilor din Basarabia considerau că sunt „moldoveni” şi că vorbesc „limba moldovenească”. De altfel, aceeaşi situaţie era şi în perioada 1988-1991, în momentul izbucnirii unei noi mişcări naţionale. Dar şi într-un caz, şi în altul afirmarea apartenenţei la grupul „moldovenilor” şi a utilizării „limbii moldoveneşti” nu poate fi considerată o formă a conştiinţei naţionale. Populaţia din Basarabia nu a participat la procesul formării naţiunii române, dar la fel este adevărat că procesul formării naţiunii române în Basarabia a fost întrerupt în anul 1812, iar cei 22 de ani interbelici nu au fost suficienţi pentru definitivarea procesului de formare a conştiinţei naţionale în Basarabia. În plus, în anul 1944, din Basarabia s-au refugiat în România cei mai mulţi intelectuali basa Acest lucru se poate constata citind actele care mai sunt scrise în limba română în Basarabia la mijlocul secolului al XIX-lea. Vezi, de exemplu, documentul editat de noi: „Un document cu privire la istoria localităţii Nisporeni”, Revista de istorie a Moldovei, 2001, nr. 1-4, pp. 131-145, care poate fi înţeles cu greu de o persoană care nu ştie limba rusă. 29 Gh. Platon, „Conştiinţa naţională românească: geneză emergentă, orizont european”, Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Istorie (serie nouă), XXXVI, 1990 (extras). 30 Gheorghe Negru, ţarismul şi mişcarea naţională în Basarabia, Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2000. 28

– 192 –

rabeni, formaţi în perioada interbelică, au plecat de teama represiunilor sovietice după modelul anului 1940. Deportările din 1949 vor lovi din nou elita socială a basarabenilor, încât va fi nevoie de multă vreme pentru a o reface. Odată cu reanexarea Basarabiei, în Moldova Sovietică va fi declanşat un proces amplu de creare a unei identităţi distincte de cea românească31. De la bun început aceste încercări au intrat pe o pistă cel puţin dubioasă, atâta timp cât normele gramaticale ale „limbii moldoveneşti” erau aceleaşi ca şi ale limbii române, clasicii literaturii „moldoveneşti” erau aceiaşi ca şi ai literaturii române etc. Aceste realităţi i-au bulversat şi mai mult pe reprezentanţii etniei titulare din Moldova Sovietică, considerând că cele mai importante elemente ale culturii materiale şi spirituale din teritoriul care odată se numea Ţara Moldovei proveneau din dreapta Prutului, adică de pe teritoriul ţării care se numeşte România. În loc de concluzii ne permitem lansarea unor ipoteze. Populaţia românească din Basarabia în secolul al XIX-lea nu a participat la formarea naţiunii române. Principalele evenimente care reprezintă baza unei conştiinţe naţionale ‒ revoluţiile din 1821 şi 1848, Unirea din 1859, Războiul de Independenţă din 1877 – s-au desfăşurat (cu excepţia teritoriilor care au revenit la Principatul Moldovei după anul 1856, dar care au fost în acea componenţă doar până în anul 1878) fără participarea ei.

La nivel de societate, acum în Republica Moldova nu există o conştiinţă naţională. Dilema falsă lansată la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 prin contrapunerea termenilor „român” şi „moldovean” a produs o şi mai mare confuzie, atâta timp cât ambele conţineau cel puţin o parte din adevăr, erau complementare şi nu excludeau cealaltă realitate: ori românească – în calitate de reprezentant al comunităţii vorbitoare de limbă română, ori moldovenească – în calitate de locuitor al unui teritoriu unde cândva a existat statul moldovenesc medieval. După toate probabilităţile, procesele globalizatoare care se produc în Europa nu vor împiedica procesul de constituire a conştiinţei naţionale pe teritoriul Republicii Moldova. Şi doar timpul poate să arate: va fi formată o conştiinţă naţională românească, prin care se va urmări unirea Republicii Moldova cu România sau se va constitui o altă conştiinţă naţională, care ar avea la bază cetăţenia Republicii Moldova.

Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”. Studiu şi documente, Ed. Civitas, Chişinău, 2009.

31

– 193 –

SUMMARY YEAR 1812 AND INTERRUPTION OF THE ORGANIC PROCESS OF TRANSFORMATION OF THE ROMANIAN MEDIEVAL CONSCIOUSNESS IN THE MODERN ONE ON THE TERRITORY OF BESSARABIA European nations led to the formation of European states. States medieval level of consciousness not meets the necessary elements to describe „a nation”. The nations appear in the XIXth century. The Romanian population of Bessarabia in the XIXth century did not participate in the formation of the Romanian nation. The main events that are at the basis of national consciousness, Revolutions of 1821 and 1848, the Union of 1859, the War of Independence that took place in 1877, had been occurred (with a small exception of the territories returned to the principality of Moldova after 1856, in this composition only until 1878) without its participation. Now in the Moldovan society there is no national conscience. The false dilemma launched in the late 80s –

early 90s by opposing the terms „Romanian” and „Moldovan” produced an even greater mess as long as both contained at least part of the truth, were, in other words, complementary and did not excluded the other reality, as Romanian – is a representative of the Romanian-speaking community and Moldovan – represents a resident of a territory where there was once a medieval Moldovan state. In all likelihood, the globalizing processes that occur in Europe, will not prevent the formation of national consciousness in Moldova. And only time can show: if these will be formed a Romanian national consciousness which will follow the unification of Moldova with Romania, or there will be another national consciousness that would be based on Moldovan citizenship.

– 194 –

CANCELARIILE EUROPENE DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA DESPRE IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ Constantin BURAC

Problema identităţii oricărui popor îşi găseşte rezolvarea, în primul rând, în strămoşii care i-au dat naştere, iar în al doilea rând – în limba pe care o foloseşte, precum şi în obiceiuri, tradiţii, religie, sistemul juridic etc. Izvoarele istorice îi amintesc pe români începând cu secolul al X-lea, sub numele de vlahi, ca popor constituit de o parte şi de alta a Dunării. Vlahii, ca o nouă realitate etnică a Peninsulei Balcanice de la sfârşitul mileniului întâi, sunt surprinşi de Aurel Decei la nordul Dunării în Geografia lui Moise Chorenaţ’i din a doua jumătate a secolului al IX-lea, unde se aminteşte „ţara necunoscută ce-i zic Balak”1, apoi documentar într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul din anul 980, menţiune repetată mai târziu de acelaşi împărat într-un act din 10202. Împăratul Constantin Porfirogenetul, în lucrarea sa De administrando imperio, precizează că aceştia erau urmaşii coloniştilor romani aduşi de împăraţii romani şi că se deosebesc de populaţia bizantină, pe care o numeşte romei, faţă de populaţia romanică, romani. În perioada următoare, menţiunile despre aceştia se înmulţesc, fără a se face precizarea dacă este vorba despre vlahii sud sau nord-dunăreni. Primele izvoare care pomenesc, fără niciun dubiu, prezenţa românilor la nordul Dunării sunt izvoarele narative: Cronica lui Nestor, zisă şi Cronica rusă de la Kiev, realizată la sfârşitul secolului al XI-lea sau începutul secolului următor, şi Cronica lui Anonymus3, alcătuită la sfârşitul secolului al XII-lea4, ambele, însă, pe baza unor izvoare cu mult mai vechi. Documentele cancelariei regatului ungar din secolele XIII-XIV cuprind numeroase informaţii, în mod deosebit cu privire la românii din Transilvania, unele – cu trimiteri la perioada lui Ştefan I5. Aurel Decei, Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armeneşti, Bucureşti, 1938, p. 102. 2 A. Armbruster, Romanitatea românilor, Editura Academiei Române, 1972, p. 12. 3 Ambele au fost publicate în ediţia G. Popa-Lisseanu, vol. VII; I, respectiv, vol. I, 1935. 4 Istoria românilor, vol. III. Genezele româneşti, coordonatori: acad. Şt. Pascu, acad. Răzvan Theodorescu, Editura Academiei Române, 2001, p. 10. 5 Vezi Ioan-Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Editura Litera, Bucureşti, 2011. 1

Interesante relatări despre originea, vechimea şi limba românilor ne-au lăsat diverşi călători străini care au trecut prin ţările române începând cu secolul al XIV-lea. Între aceştia, un loc aparte îl ocupă sasul Georg Reicherstorffer (înainte de 1500 – după 1550). În calitate de secretar regal şi consilier al lui Ferdinand I, ca un bun cunoscător al românilor, a alcătuit două lucrări importante – Chorographia Moldovei (1541) şi Chorographia Transilvaniei (1550)6. În primele ediţii, editorii acestor texte le-au publicat împreună, ca fiind părţi ale Daciei7. Contemporan cu acesta, Anton Verancsics (1504-1543), secretar regal al lui Ioan Zapolya şi episcop al Transilvaniei, într-un capitol separat al lucrării sale privitoare la expediţia lui Soliman în Moldova şi Transilvania, intitulat De situ Transylvania, Moldaviae et Transalpinae, face o descriere geografică şi istorică a celor trei ţări româneşti. Ca un mare erudit şi bun cunoscător al prefacerilor şi schimbărilor din centrul şi sud-estul Europei, el atrăgea atenţia acelora „de care atârnă soarta şi salvarea statelor creştine” ca „să vegheze şi să se străduiască din toate puterile” ca Transilvania, Ţara Românească şi Moldova „să nu cadă în puterea turcilor”, căci „pierderea acestor ţări” nu face decât să „ameninţe tot restul Europei”8. Este pentru prima dată, cu excepţia domnului Moldovei Ştefan cel Mare, când un bun cunoscător al cabinetelor monarhilor europeni scotea în evidenţă importanţa celor trei ţări româneşti în oprirea expansiunii otomane spre centrul Europei. În acelaşi sens a scris şi veneţianul Giovanni Francesco Commendone (1523-1584), care în calitate de secretar al papalităţii a îndeplinit mai multe misiuni la curţile unor monarhi, timp în care i-a cunoscut şi pe români. Despre aceştia din urmă el a lăsat o scurtă consemnare în limba latină, din 1574, asupra Valahiei, în care afirmă că aceasta „se împarte – spune el – în două părţi şi în două state”, una delimitată de fluviul Dunărea şi hotarul Transilvaniei, numind-o „Transalpina”, iar „cealaltă care se deschide mai larg şi este mai bogată” o numeşte Moldova. Pentru actele de Călători străini despre Ţările Române, volumul I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, pp. 194-203 şi, respectiv, 207-226; în continuare se va cita Călători străini. 7 Ibidem, pp. 184-185. 8 Anton Verancsics, „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti”, în Călători străini, vol. I, p. 398. 6

– 195 –

vitejie ale valahilor împotriva polonilor şi a turcilor, Commedone propune sanctităţii „ca să trimită şi el [adică domnul – n.n.] săi la conciliul” papalităţii, care se desfăşura în acea perioadă. Asemenea aprecieri asupra importanţei românilor în oprirea înaintării Imperiului Otoman spre inima Europei se vor înmulţi în perioada următoare. Totuşi, în primele secole, după constituirea statelor medievale româneşti, istoria lor era prea puţin cunoscută nu numai de către străini, dar chiar şi în interiorul lor. Acestă lipsă a fost suplinită prin alcătuirea unor cronici la iniţiativa domnilor români, îndeosebi a celor din Moldova. Un exemplu edificator îl constituie Cronica anonimă a Moldovei, care a stat la baza elaborării unor cronici destinate informării străinătăţii, între care pomenim Cronica moldo-germană, moldo-polonă şi moldo-rusă9. Acestea nu erau suficiente pentru că „letopiseţul nostru”, spune Grigore Ureche, „pre scurt scrie, că nici de viaţa domnilor carii au fost toată cârma, nu alege, necum lucrurile den lăuntru să aleagă”10. Cronicarul, în letopiseţul său, încearcă să facă unele corecturi asupra denumirii date de străini teritoriului locuit de români şi asupra originii lor. Grigore Ureche arată că Valahia, parte a Sciţiei, cuprindea Moldova, Ardealul şi Ţara Românească11, ai căror locuitori „s-au tras de la izvod”, adică, spune mai departe cronicarul, „de la Râm”12. Mai târziu Miron Costin, unul dintre cărturarii renumiţi ai Moldovei (apreciat atât de către turci, cât şi de către poloni), a scris pentru poloni Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei, zisă şi Cronica polonă, apoi o Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, sau Poema polonă13. La începutul secolului al XVIII-lea Dimitrie Cantemir avea să scrie, la recomandarea Academiei din Berlin, în limba latină, Descrierea Moldovei14, pentru a face cunoscut publicului european istoria ţării sale. Miron Costin a clarificat pentru prima dată, în lucrarea sa intitulată De neamul moldovenilor, ideea originii românilor şi a limbii lor pe baza mărturiilor „vestiţilor istorici”15. Constatând că nu se cunoştea Toate sunt publicate în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959. 10 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 58. 11 Ibidem, pp. 59-60. 12 Ibidem, p. 61. 13 Miron Costin, Opere. Ediţie critică cu un studiu introductiv, note şi comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, 1958, pp. 202-217 şi, respectiv, 218-240. 14 Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973. 15 Miron Costin, op. cit., pp. 241-274. 9

mai nimic despre „începutul aceştii ţări”, adică a Moldovei, se apucă să elaboreze o istorie în care susţine fără nicio fărâmă de îndoială că „neamul ţărilor acestora”16, adică locuitorii „Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti... toţi un neam şi o dată discălecaţi sunt”17. Iar numele locuitorilor „ţărâlor acestora”, vechi şi înrădăcinat, este rumân, adică râmlean, de la Roma”, nume care stă precum „cela din rădăcină nu să mută”, „ca un temei neclătit”18. În contrast cu aceste constatări, Miron Costin observă că „străinii şi ţările împrejur le-au pus acestu nume vlah (...) de pre Italica, cărora zic vloh”19, adică de unde „au pornitu Traian împăratul Râmului fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatu în aceste ţări a Dachiei cei vechi”20. Miron Costin, prin Cronica polonă, adresată unui reprezentant al coroanei polone, combate cele susţinute în unele lucrări istoriografice din vremea sa, aratând că, în pofida multor „basne”, „numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii [...] până astăzi, [...] nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în ţara Transilvaniei”21. Pentru ca lucrurile să fie clare şi bine înţelese, cronicarul se simte obligat să explice şi cum s-a ajuns la denumirea actuală a poporului român. În baza consultării lucrărilor istoricilor vechi şi a comparaţiilor făcute între limba vorbită de poporul din care făcea parte şi limba latină, ajunge la concluzia că numele de „Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman; şi astăzi când întreb pe cineva dacă ştie moldoveneşte, spun: ştii rumâneşte, aproape ca: scis romanice. Un alt nume ei înşişi nu au primit între dânşii niciodată”22. Diferitele numiri pe care străinii le-au dat moldovenilor, muntenilor sau ardelenilor arată că aceştia „ştiau bine [...] că acest popor este din Italia, pentru că îl numesc cu acelaşi nume ca şi pe italieni”23, dar după Miron Costin, „cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui care este adevărată latină, stricată, ca şi italiana”24. În Poema polonă, adresată regelui Ioan Sobieschi, cronicarul conchide 18 19 20 21 22 23 24 16 17

– 196 –

Ibidem, p. 241. Ibidem. Ibidem, p. 249. Ibidem, p. 268. Ibidem, p. 269. Ibidem, p. 207. Ibidem. Ibidem, pp. 207-208. Ibidem, p. 212.

că românii din Moldova, Ţara Românească şi din „Ţara celor Şapte Cetăţi” (Transilvania) sunt urmaşii coloniştilor romani veniţi încă din timpul lui Traian pe aceste meleaguri şi că „nimeni nu se îndoiseră că se trag de la Roma”25. Cu Dimitrie Cantemir lucrurile se schimbă mult, în sensul că eruditul domn caută să introducă de data aceasta formarea poporului român în cadrul mai larg al procesului de formare a popoarelor Europei. El poate fi considerat drept cel care pune pentru prima dată într-o ecuaţie modernă formarea poporului român şi, mai ales, apariţia conştiinţei şi naţiunii române. Pe baza izvoarelor istorice ajunge la aceeaşi concluzie ca şi înaintaşii săi că „românii din Dachia, care astădzi sînt moldovenii, muntenii şi ardelenii”, sunt singurii şi „adevăraţii moştenitori [...] şi cu curat sîngele fiilor săi”26, adică al romanilor aduşi de Traian în Dacia. Referindu-se la popoarele Europei, despre care arată că „măcar că astăzi mari, tari şi evghenisite”, ele nu-şi pot cunoaşte „alţi părinţi […] fără numai pe gothi, vandali, unni (huni – n.n.), sclavini”27. Şi pentru a sublinia şi mai mult acest lucru, afirmă că Italia, patria romanilor, a cunoscut „atâta zămintitură şi amestecătură de varvari”, încât cu greu „cineva a-l cerca mult să să osteniască şi de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari să-l poată alege”28. Istoricul domn a căutat să demonstreze pentru întâia dată că gradul de romanitate al românilor este cu mult mai mare decât al celorlalte popoare neolatine, idee care a fost preluată şi aprofundată de Şcoala Ardeleană şi edificată de istoriografia secolului al XX-lea. În contrast cu acestea, Dimitrie Cantemir afirmă că neamul romano-moldo-vlahilor „de-i vom căuta cea mai pre urmă vărstă (de când adecă Traian împăratul din Roma, împărătiasa cetăţilor, alegând cetăţeni romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe anul tocmirii firii omeneşti 107 să fie început”, deci cu mult mai vechi decât celelalte popoare ale Europei, al căror început îl pune de abia în secolul al V-lea, după aşezarea migratorilor29, ceea ce este şi adevărat. Pentru urmaşii coloniştilor lui Traian din Dacia a urmat, după savantul european, o perioadă de prefaceri, de naştere a unui popor nou, ce va fi cunoscut sub numele de vlahi, adică români. În această perioadă

s-a produs, după eruditul domn, „schimbarea sau mai adevărată tălmăcirea numelui Dachiia în Valahia”. „Multă vreme toate trei ţărâle pomenite”30, adică Ardealul, Ţara Muntenească şi Moldova, au stat „supt o stăpânire şi un singur domn”31. Abia în timpul lui Radu-Vodă Negru şi a lui Dragoş-Vodă, Valahia s-a împărţit, după Dimitrie Cantemir, în două, în care „partea Valahii cea mai mare, de pe apa Moldova [...] s-au numit Moldova, singura Ţara Muntenească cu numele Valahii rămăind”32. Ca unul din cei mai erudiţi oameni din Europa de la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul erudit îşi expune întreaga concepţie despre caracterul unitar al locuitorilor vechii Dacii în chiar titlul lucrării sale, intitulată Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în 1717. Aceasta este considerată una dintre scrierile sale cele mai documentate. Titlul lucrării reproduce sintetic întreaga istorie a evoluţiei originii românilor şi a limbii lor, în care romanii „sînt moşii, strămoşii noştri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor şi a tuturor, oriunde să află, [...] şi limba cea părinţască (care din româniască sau lătinească iaste) nebiruit martur ne iaste”33. Lucrările lui Miron Costin şi ale lui Dimitrie Cantemir, care reprezintă în lumea spirituală de atunci un factor hotărâtor în demararea formării conştiinţei de neam, au produs ecouri şi prin cabinetele diplomatice ale marilor puteri, ele fiind destinate acestora şi, totodată, cerute de acestea. „Credinţa în latinitate şi preţuirea nobleţei de origine i-au fost poporului român, susţine, pe bună dreptate, istoricul Gh. Platon, ajutor mântuitor în împrejurări care n-au seamăn, poate, în istoria lumii”34. Pe fondul discuţiilor generate de dezmembrarea Imperiului Otoman, anticipată încă de către Dimitrie Cantemir, care a şi scris Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, Rusia propunea, în cadrul tratativelor de la Nemirov (Polonia) din 1736, ca Moldova şi Ţara Românească să fie unite într-un „stat independent sub garanţia Rusiei”35. Transilvania era deocamdată lăsată deoparte, fiindcă strategii ruşi nu doreau să supere Austria. Problema a fost reluată în 1770, motivându-se de data aceasta constituirea din

Ibidem, p. 220. 26 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor, în idem, Opere. Vol. I, texte, cronologie, glosar, referinţe critice şi introducere de Stela Toma, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, pp. 886-887. 27 Ibidem, p. 882. 28 Ibidem. 29 Ibidem, pp. 883-884.

31

25

Ibidem. Ibidem, p. 1221. Ibidem, p. 1229. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 987. Gh. Platon, „Ideea Daco-României în conştiinţa generaţiei de la 1848. Geneză şi continuitate”, AIIA, Iaşi, XIV, 1977, p. 335. 35 Veniamin Ciobanu, „1699-1815”, în România în relaţiile internaţionale. 1699-1939, Iaşi, 1980, p. 30. 32 33 34 30

– 197 –

cele două state româneşti extracarpatice (Moldova şi Ţara Românească) a unui „stat tampon” între cele trei mari imperii: Imperiul Habsburgic, Rusia şi Imperiul Otoman36. Fiind tenace în demersul ei, Ecaterina a II-a îi dezvăluia, doisprezece ani mai târziu, împăratului Iosif al II-lea, printr-o scrisoare, proiectul „de a forma din Principatele Române un stat independent, cu numele de Dacia”37. Acest proiect era, pentru acel moment, inacceptabil în judecata diplomaţiei austriece, fiindcă în graniţele imperiului habsburgic se aflau provincii întregi din vechea Dacie, locuită în majoritate de către români. Ca urmare, proiectul a decăzut încă de la conceperea lui. Alte tratative dintre marile puteri, în special dintre Rusia şi Austria, vizau aproape cu obstinaţie în general acelaşi statut pentru Moldova şi Ţara Românească. Ele conţineau propuneri care prevedeau trecerea lor fie în stăpânirea Austriei, fie a Rusiei sau să fie proclamate independente, dacă nu chiar de a fi unite într-un regat dacic. Oricare din aceste proiecte nu era, credem, vehiculat întâmplător. Oamenii politici de atunci, cu toate că erau încă prizonierii concepţiilor tradiţionale şi tipic feudale, luau în calcul, chiar dacă nu o exprimau public, elementul etnic şi statutul juridico-politic comun care legau cele două principate38. Dovada o constituie mulţimea de însemnări, relatări şi scrieri, mai cu seamă cele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima parte a celui următor, în care numele Dacia este aproape nelipsit, ca şi afirmaţia că locuitorii de acum ai acesteia sunt românii, a căror origine o pun toţi, fără nicio reţinere, pe seama vechilor colonişti romani aduşi de Traian în Dacia, de la care au păstrat şi limba. Argumentele invocate de către politicienii austrieci împotriva constituirii Principatelor Române într-un singur stat erau că independenţa Moldovei şi Munteniei putea să devină „inconfortabilă cu securitatea şi liniştea statelor austriece”, că ar putea „distruge echilibrul, ca şi liniştea Europei în general” şi că n-ar mai constitui „o barieră capabilă să oprească incursiunile tătarilor” în statele austriece39. Formularea diplomatică austriacă ascundea în fapt teama ca românii din Austria să nu manifeste tendinţe iredentiste, luând ca model pe confraţii lor extracarpatici40. Ibidem, p. 38. Ibidem, p. 46. 38 Leonid Boicu, Scrieri istorice alese. Ediţie şi studiu introductiv de Dumitru Vitc. Indice de persoane de Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011, p. 304. 39 Hurmuzaki, II, p. 858. 40 Leonid Boicu, op. cit., p. 308. 36 37

Un exemplu edificator, privitor la interesul cabinetelor diplomatice despre vechii locuitori ai Daciei, îl constituie însemnările bavarezului Franz Joseph Adolf Schneidawind (1799-1857). Se pare că părerile acestuia se bucurau de multă apreciere în lumea politică de atunci, fiind decorat de mai mulţi suverani europeni, între care împăratul Austriei, ţarul Rusiei şi regele Prusiei, pentru activitatea lui istoriografică privitoare la „discuţiile diplomatice dintre Rusia şi Poartă” asupra românilor. În acest context el arată „că Moldova, căreia îi aparţinuse mai înainte Bucovina, şi Ţara Românească au fost colonii romane”41, iar locuitorii acestora se disting de ai celorlalte ţări vecine prin faptul că sunt „un popor la care latina constituie aproape limba maternă şi care caută necontenit să-şi afirme originea de la vechii romani”42. Din aceste considerente politicienii vremii puteau trage concluzia că „românii nu se aseamănă cu nici un alt popor creştin”, cum aprecia pe bună dreptate George Waddington (1793-1869)43. Interesante sunt, în acest sens, şi aprecierile germanului F.S. Chrisman cuprinse în însemnările călătoriei sale de la München la Constantinopol. El arată că limba românilor „evocă vechea patrie a neamului lor şi istoria adevereşte dovezile originii lor”, dar că mai sunt, din păcate, „unii voiau să-i tăgăduiască nobleţea originii şi să-i atribuie o sorginte slavă”44. Împotiva acestei teze se ridicase, între alţii, istoricul rus Karamzin, pe care autorul pomenit îl invocă. Francezul Auguste Fréderic Louis Viesse de Marmont, duce de Raguza (1774-1852), mare comandant de armată în vremea lui Napoleon Bonaparte, apreciat în lumea ştiinţei şi artei, fiind primit, în 1816, în Academia de Ştinţe din Paris, afirmă, în descrierea călătoriei sale (1834) printr-o serie de ţări şi regiuni, ca Banat, Transilvania şi Bucovina, că populaţia Ţării Româneşti, Moldovei, Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, adică locuitorii acestora sunt „descendenţi ai coloniilor romane şi vechi stăpâni ai ţării”45. Franz Joseph Adolf Schneidawind, „Imagini de călătorie din Serbia, Moldova şi Ţara Românească”, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Volumul III (1831-1840), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 69 (se va cita Călători străini sec. XIX). 42 Ibidem, p. 69. 43 Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 92. 44 F.S. Chrisman, „Relaţia călătoriei prin Banat, Transilvania şi Ţara Românească. 1833”, în Călători străini sec. XIX, p. 89. 45 Auguste Frédéric Louis Viesse de Marmont, duce de Raguza, „Călătoria mareşalului duce de Ragusa în Ungaria, în Transilvania, în Rusia Meridională, în Crimeea, pe ţărmurile Mării Azov, la Constantinopol, în câteva părţi ale Asiei Mici, în Siria şi Palestina şi în Egipt”, în Călători străini sec. XIX, p. 196. 41

– 198 –

În grupul acestora înglobează şi Basarabia, care „este de asemenea locuită de români”46. Împrejurul acestei populaţii, intactă şi „izolată ca o oază”47, sunt „la nord şi la sud [...] populaţii de origină slavă”48. Aceşti români vorbeau, după Karl Otto Ludwig von Arnim (1777-1861), apreciat în lumea diplomatică, cu deosebire de către regele Greciei, „o limbă comună numită româna”. El crede că aceasta este „o fiică a celei latine, deoarece de departe cele mai multe cuvinte provin din limba latină şi doar cea mai mică parte este un amestec de cuvinte slavone, turceşti şi greceşti”49. Pastorul anglican Nathaniel Burton, bun cunoscător al limbii latine, nu putea să nu constate că „limba românească poate fi învăţată în scurt timp de cel care are cunoştinţe clasice, datorită asemănării ei cu limba latină”50. Călătorul rus prinţul Anatoli Demidov (18121870), în jurnalul său de călătorie publicat în 1838 sub titlul Esquisse d’un voyage dans la Russe méridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, arăta, ca şi cronicarii noştri, fără a se şti dacă le-a cunoscut opiniile sau nu, probabil doar Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor a lui Dimitrie Cantemir, că numele de „valah” dat coloniştilor romani care luaseră în stăpânire Dacia apare „tocmai în această epocă de invazie a slavilor”51. Concomitent spune că românii, consultaţi de către prinţ, susţin cu toţii „că numele de valah” este un nume nou „cunoscut în istorie [...] datând din secolul al XII-lea şi le-a fost aplicat de către străini, şi este aproape necunoscut printre locuitori”, că „acest popor îşi zice el însuşi român”52. Demidov, după ce prezintă sincer şi spontan trăsăturile de origine, vechime şi continuitate a românilor, atrage atenţia acelor care neagă aceste caracteristici că „ar însemna o cruzime să le pui la îndoială glorioasa lor origine care urcă de la daci şi de la romani”53 sau, cum subliniază în alt loc, că „te vei simţi prost să vii să-i conteşti această origine”54. Cât despre limba română „vorbită de către popor”, afirmă că, „cu foarte mici deosebiri, este practic aceeaşi în Moldova şi Ţara 47 48 49 46



50



51

54 52 53

Ibidem. Ibidem. Ibidem. Karl Otto Ludwig von Arnim, „Observaţii fugare ale unui călător grăbit”, în Călători străini sec. XIX, p. 495. Nathaniel Burton, „Relatarea călătoriei prin Ţara Românească şi Transilvania”, în Călători străini sec. XIX, p. 591. Anatoli Demidov, „Schiţa unei călătorii în Rusia de Sud şi în Crimeea prin Ungaria, Ţara Românească şi Moldova 1838”, în Călători străini sec. XIX, p. 628. Ibidem. Ibidem, p. 627. Ibidem, p. 629.

Românească”55. Aceeaşi opinie o împărtăşesc şi călătorii francezi Auguste Labatut şi Raoul Perrin, care susţin că „limba locuitorilor [celor două Principate – n.n.] este prea puţin diferită”56. Multe dintre constatările călătorilor străini, observând asemănările de necontestat între locuitorii din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, converg spre susţinerea ideii de reconstruire a vechii Dacii. Constituirea unui asemenea stat, sub numele de Dacia, era susţinută cu obstinaţie, în general, de către diplomaţia rusă. Francis Summerers (1780-1822), acreditat de către ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol pe lângă domnul Ţării Româneşti, informa, la 23 decembrie 1806, pe superiorul său că generalul rus Ioan Ioanovici Michelson, comandantul general al trupelor ruse intrate în Principatele Române, afirmase public, în prezenţa suitei sale, proclamarea prinţului Constantin Ipsilanti ca „domnitor al acestor două provincii”57. Ipsilanti însuşi se considera „domnitor al ambelor ţări Moldovei şi Ţării Româneşti”58. Călătorul rus Ignatie Iakovenko, în calitate de funcţionar al consulatului rus de la Bucureşti (18201833), apoi director al Serviciului Poştelor din Ţara Românească, a cunoscut bine realităţile româneşti. Privitor la istoria românilor, el ne trimite la „Dacia străveche, compusă din cele mai frumoase regiuni: Transilvania, Moldova, Ţara Românească”59. Dovada cuceririi acesteia de către Traian stă în „valurile de pământ care trec în multe locuri ale Basarabiei, Moldovei şi Ţării Româneşti”, numite „valuri ale lui Traian”60. Apoi arată „că locuitorii băştinaşi şi acum se numesc români”61, vorbesc o limbă care „îşi are izvorul în latină”, limbă vorbită de romanii „colonizaţi în Dacia încă mult înainte ca limba romană să fi fost stricată în Italia, prin pătrunderea acolo a goţilor şi vandalilor”62, fapt dovedit şi de „mulţimea cuvintelor din scriitorii , care nu se găsesc de loc în limba italiană”63, şi că domnii acestor ţări se conduc „după reguli şi sisteme identice”64. Ibidem, p. 678. Auguste Labatut şi Raoul Perrin, în Călători străini sec. XIX, p. 713 şi, respectiv, p. 758. 57 Francis Summerers, în Călători străini sec. XIX, p. 236. 58 V.A. Urechea, Istoria româmilor, vol. IX, Bucureşti, 1896, p. 101, 131 şi 139. 59 Ignatie Iakovenko, „Situaţia actuală a Principatelor Moldova şi Ţara Românească”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 818. 60 Ibidem. 61 Ibidem, pp. 818-819. 62 Ibidem, p. 837. 63 Ibidem. 64 Ibidem, p. 825. 55 56

– 199 –

Iată cum este descris, la 1831, locuitorul de rând al principatelor dunărene de către un călător rus, care se trăgea dintr-o familie piemonteză, care ‒ în calitate de şef al serviciului de contrainformaţii al diviziei a 16-a de infanterie, iar în 1828-1832 stabilit în principatele române cu scopul de a culege informaţii stategice pentru campania militară ce avea să izbucnească ‒ a cunoscut foarte bine societatea românească din acea perioadă: „Ţăranul român din Moldova şi Ţara Românească este sfios şi nepăsător, dar supus, răbdător, blând şi total străin de ticăloşie. Ca dovadă poate sluji Basarabia, unde delictele penale sunt atât de rare între moldoveni, încât dacă compar numărul oamenilor simpli condamnaţi cu numărul boierilor moldoveni-basarabeni condamnaţi, aproape că acesta din urmă îl întrece pe cel dintăi”65. Şi francezul F.G. Laurençon, care a stat doisprezece ani în Ţara Românească, întemeind şcoala franceză din Bucureşti, observa aceleaşi calităţi, afirmând că „românii sunt îndeobşte un popor blând şi puţin aplecat spre rele”66; cu alte cuvinte, „românii sunt, după călătorul englez Charles Colville Frankland, un popor ales, robust, activ şi îndatoritor, foarte sărac”67. Ideea originii comune a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, precum şi a limbii lor o împărtăşea şi Charles Frédéric Reinhard (17611837), care – stabilit în Principatele Române cu acceptul Porţii otomane cu rangul doar de consul general şi păstrarea titlului de ministru, nu de ministru plenipotenţiar al Franţei, pe care îl deţinea ‒ a putut să-i cunoască destul de bine pe români şi pe domnii acestora. Într-un raport către Talleyrand, din 1 august 1806, dezvăluia că misiunea sa „avea ca obiect depunerea principelui Ipsilanti şi reunirea celor două Principate sub conducerea prinţului Moruzi68. Diplomatul francez nu avea o părere prea bună despre domnul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti. În raportul menţionat afirma că acesta, în ciuda faptului că „este un om versat în politica Europei şi care cunoaşte îndeajuns oamenii şi faptele”, calităţile sale îi sunt umbrite de faptul că este „pătimaş, în ciuda disimulării, neliniştit pentru viitorul său, neavând alt principiu conducător decât interesul personal, antrenat în opoziţia contra Franţei de împrejurările şi de interesul său părelnic de atunci şi dorind mai mult decât sperând să reintre în graţii”69. În schimb, despre Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 303. Ibidem, p. 33. Ibidem, p. 278. Charles Frédéric Reinhard, „Raport către Talleyrand despre misiunea sa”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 249. 69 Ibidem, p. 244. 67 68 65 66

domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, consulul francez are aprecieri pozitive, fiind „menit a deveni omul trebuitor şi e posibil să găsim la el curaj, hotărâre şi dăruire”70. Generalul rus Andrault conte de Langeron, de origine franceză, cunoscut sub numele de generalul Langeron, formulează aceleaşi aprecieri faţă de cei doi domni, fără a le cunoaşte pe cele făcute de Reinhard. Generalul Langeron aprecia că „Moruzi avea calităţi de preţ. A fost singurul administrator bun întâlnit în lunga serie a acestor domni nevrednici care s-au străduit doar să se îmbogăţească”, iar despre Ipsilanti spunea că „era un bărbat la 45 de ani; era deştept ca toţi grecii, dar tot ca ei, avea puţină judecată şi nu îndeajuns consecventă în idei, iar ambiţia sa nemăsurată nu se potrivea cu mijloacele şi nici cu situaţia lui. A făurit planul de a deveni rege al Daciei sau cel puţin domn ereditar al Ţării Româneşti şi al Moldovei”71. Un alt francez, Armand Charles conte de Guillement (1774-1840), care a mediat condiţiile armistiţiului între ruşi şi turci din 1807 de la Slobozia, informându-se asupra situaţiei Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, arată că locuitorii acestor „ţinuturi descind din colonia romană stabilită de împăratul roman Traian, după ce a izgonit pe daci”72. Privitor la limba pe care o vorbesc afirmă că „este latină stricată amestecată cu multe cuvinte străine, de asemenea denaturate”. Aceste afirmaţii sunt susţinute de „câteva vestigii ale renumitului drum roman care traversează câmpiile Daciei de la vest la est”73. Se poate deduce că la acea vreme diplomaţia franceză devenea tot mai convinsă ca Moldova şi Ţara Românească ar putea să se constituie într-un singur stat, chiar dacă încă nu se exprimă explicit. În acest sens, F.G. Laurençon aprecia că cele două principate luate separat „sunt lipsite de orice însemnătate”. Românii însă gândeau altfel. Observatorul francez consemnează, pentru superiorii săi, gândurile unuia dintre românii fugiţi, din cauza evenimentelor din Ţara Românească, în Transilvania, care sugera că dacă „vor ajunge un frumos mugur într-o zi, în coroana cuiva [...] le va putea stăpâni liniştit”74. Era prezentarea disimulată a unei păreri de unire a românilor, împărtăşită de o parte a elitei politice româneşti75. Ibidem, p. 249. Generalul Langeron, „Relatări privind războiul ruso-turc din 1806-1812 şi realităţi româneşti din aceeaşi epocă”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 312. 72 Armand Charles conte de Guillement, „Moldova şi Valahia”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 363. 73 Ibidem. 74 Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 38. 75 Ibidem, p. 38-39. 70 71

– 200 –

Aceste constatări ne determină să credem că iniţiativa diplomaţiei ruse începea să ia contur. Epoca napoleoniană şi exemplul acaparării Bucovinei de către Austria ofereau Rusiei posibilitatea unor negocieri cu celelalte puteri, în mod deosebit cu Austria, în care problema românilor, pentru moment a Moldovei şi Ţării Româneşti, să capete o rezolvare convenabilă. În concepţia lui Pavel Vasilievici Ciceagov (1765-1849), comandantul militar al Principatelor Moldova şi Ţara Românească, aceste două „regiuni vor fi [pe durata războiului, n.n.] canalul de comunicare între cartierul mieu şi Constantinopol, Serbia, Bosnia, Herţegovina, Muntenegru şi Albania”76. În această perioadă cercurile diplomatice austriece erau poate cele mai interesate de cunoaşterea în amănunt a realităţilor româneşti, mai ales că în Imperiul Habsburgic existau regiuni destul de întinse locuite de o populaţie românească compactă şi destul de consistentă. Din această perspectivă, Statul Major al armatei imperiale însărcinează, în 1820, pe căpitanul Radisitz, de origine croată, să întocmească o descriere completă a Principatelor Moldova şi Ţara Românească77. Chiar din primele rânduri căpitanul arată că „Moldova şi Ţara Românească” constituie doar „o mică parte din provincia romană de altădată Dacia”78. Locuitorii acestora sunt „cunoscuţi împreună, continuă ofiţerul austriac, sub numele de români” şi vorbesc, „atât unii cât şi alţii, [...] o limbă comună asemănătoare cu cea italiană şi un amestec de slavă: printre ele se găsesc şi cuvinte ungureşti”79. Aceleaşi constatări le întâlnim şi la politicienii britanici. Cărturarul şi călătorul englez Edward Daniel Clarke (1760-1822) arata că „Ţara Românească şi Moldova erau atunci cuprinse, <înainte de formarea lor ca state independente>, în graniţele unei singure împărţiri a Daciei”80. În realitate, Dacia cuprindea, după învăţatul englez, „mai multe părţi din Ungaria, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova”81. De asemenea, el face trimiteri la originea românilor, afirmând că împăratul Traian, după supunerea Daciei, a trimis aici „o colonie de treizeci de

mii de oameni [romani – n.n.] ca să cultive pământul [...] pentru îndestularea armatei lor în timpul războiului cu sciţii şi sarmaţii”82. Urmaşii acestora vorbesc limba coloniştilor romani, despre care spune că „nu este destul să se spună că este înrudită cu latina: în multe privinţe ea este latina curată”, fiindcă multe din „numirile de lucruri de trebuinţă pentru călători, îndeosebi de provizii sunt latineşti”83. Acest lucru a fost posibil, după însemnările de călătorie ale contelui ungar Vince Batthyány (1772-1828), în urma procesului de romanizare a dacilor învinşi de către Traian, timp în care „a ajuns multă latină în limbă, de altfel, precizează călătorul, proprie acestei naţiuni”84. Mai mult, Edward Daniel Clarke constată că „locuitorii băştinaşi de acuma îşi zic români”, iar „în obiceiurile lor, ei păstrează multe din superstiţiile romane”85. Englezul Thomas Thornton, cu multiple legături în lumea diplomatică, pentru o scurtă vreme – consul al Marii Britanii la Odesa (1804), vizitând Principatele Române în perioada 1802-1806, face, în capitolul IX al lucrării sale Statul actual al Turciei (1807), trimitere la vechea Dacie în care se înscriu astăzi, ca o parte a acesteia, Valahia şi Moldova, la locuitorii acesteia, care „îşi zic rumuni”, adică români, şi care vorbesc „o latină stricată, semănând oarecum cu limba italiană”86. William Wilkinson, în calitate de reprezentant diplomatic britanic în Principatele Române între 1814-1818, a avut ocazia să cunoască bine aceste regiuni şi pe locuitorii acestora. În urma călătoriilor de documentare prin Moldova şi Ţara Românească, constată o serie de asemănări instituţionale, juridice, economice, culturale, a portului ţăranilor, care „se aseamănă, spune el, cu acela al dacilor aşa cum sunt înfăţişaţi la Roma pe Columna lui Traian”87. Pentru ceea ce ne interesează aici, subliniem constatarea sa că „limba munteană sau cea moldovenească este alcătuită dintr-un amestec corupt de cuvinte străine, a căror ortografie şi pronunţare originară sunt alterate”, dar caracteristica generală, după diplomatul Wilkinson, este că „fondul ei este latin şi slav”88. Iar Ludwig von Stürmer completează că „din această limbă [franceza

Pavel Vasilievici Ciceagov, „Relatare despre Ţările Române, în calitatea de comandant militar al lor, în timpul războiului ruso-turc”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 550. 77 Căpitanul Radisitz, „Structura topografică şi statistică a Moldovei şi Ţării Româneşti”, în Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 69. 78 Ibidem. 79 Ibidem, p. 73. 80 Edward Daniel Clarke, „Călătoria în Ţara Românească şi Transilvania”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 58. 81 Ibidem, p. 73.

82

76

Ibidem, p. 58. Ibidem, p. 59. 84 Vince Batthyány, „Călătoria prin Transilvania şi Moldova”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 98. 85 Edward Daniel Clarke, op. cit., p. 59. 86 Thomas Thornton, „Moldova şi Ţara Românească”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 375. 87 William Wilkinson, „Relaţiile despre Principatele Ţării Româneşti şi Moldovei”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 649. 88 Ibidem, p. 639. 83

– 201 –

– n.n.] şi din latină derivă aproape toate expresiile româneşti”89. În tot mai multe consemnări ale militarilor, diplomaţilor, scriitorilor sau ale unor călători simpli întâlnim nenumărate aprecieri de felul „toate câte s-au spus despre Ţara Românească sunt la fel de adevărate şi pentru provincia soră Moldova”90 sau „tot ce am spus despre Ţara Românească se poate, de asemenea, aplica Moldovei”91. Unii fac chiar precizări în sensul că aceste asemănări privesc „produsele solului cât şi moravurile şi obiceiurile locuitorilor”92. Alţii anunţă de la început că vor descrie cele două ţări, Moldova şi Ţara Românească, împreună „căci locuitorii sunt întru totul asemănători în moravurile şi datinile lor”93. În concluzie, se poate susţine că cele afirmate de vechii cronicari români, invocaţi mai sus, dar şi de alţii, au fost preluate şi amplificate de istoricii, călătorii şi jurnaliştii europeni. Constatările şi afirmaţiile acestora despre originea poporului şi limbii române vor deveni argumente, chiar dacă nu au fost spuse în mod explicit, în proiectarea de către cabinetele marilor puteri, începând cu secolul al XVIII-lea, a unei game întregi de strategii referitoare la rezolvarea problemei orientale.

Soluţionarea acesteia depindea într-o mare măsură, la un moment dat, de rezolvarea problemei românilor. O variantă de soluţionare privea reconstituirea vechiului regat dacic. Realizarea acestuia constituia, însă, una dintre cele mai complicate probleme ale sfârşitului secolului al XIX-lea şi ale celui următor. Trebuia de ţinut cont că multe părţi din vechea Dacie erau încorporate în Imperiul Habsburgic, iar din 1812, partea dintre Prut şi Nistru, ca şi Basarabia turcească, a intrat, în urma războiului ruso-turc, sub stăpânirea Rusiei. Aceste realităţi politice de conjunctură au constituit tot atâtea impedimente de a putea fi convinse cele două puteri să renunţe la teritoriile locuite de români. În vâltoarea acestor frământări, în cabinetele politice s-a dezvoltat tot mai mult ideea reconstituirii „regatului dac” doar din Moldova şi Ţara Românească, fapt realizat, în final, prin voinţa şi conform dorinţei românilor, la 1859.

SUMMARY

CANCELLERIES IN THE SECOND HALF OF THE XIXth CENTURY ABOUT THE ROMANIAN IDENTITY In the study European Chancelleries in the second half of the XIXth century about Romanian identity, the author, proceeding from the finding of the first historical sources that prove the presence of the Wallachians/Romans since the end of the first millennium in the Balkan-Carpathian space and from the unquestionable evidence brought by Romanian chroniclers (Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino, Miron Costin and Dimitrie Cantemir), regarding the origin of the Romanian language and nation and position within Medieval Europe’s oldest nations (Dimitrie Cantemir), formed in the antique territory of Dacia, justifies the birth in the European Chancelleries preoccupied with the resolution of the Oriental Problem, of the creation of a „Kingdom of Dacia” made of Moldavia, Wallachia and Transylvania. During the struggle to find an acceptable solution, there were mainly contoured the positions of Russia (as the initiator of the built of the „Dacian Kingdom”) and Austria (opposed to this idea, having already within its boundaries, a dense geographical component, i.e. the Romanian 91 92 93 89 90

Ibidem, pp. 713-714. Ibidem, p. 92. Ibidem, p. 38. Ibidem. Ibidem, p. 70

people in Transylvania and from 1775 also Bucovina). The two powers, neighbors of the Ottoman Empire and of the Romanian Principalities, brought and end to the moments of crisis by occupying Romanian provinces (in 1175 Austria occupied Bucovina with the complicity of Russia and in 1812 the territory between the Prut river, the Nistru river and the Mouths of the Danube was occupied by Russia), disregarding the opinions of the conductive elite in the Romanian Principalities. With this occasion, among the information about the inhabitants of the three Romanian provinces, there are highlighted the opinions of important representatives of the Russian diplomacy who underline the fact that inhabitants of Moldavia and Wallachia speak „with few differences” the same language and that it would be „cruel to doubt their glorious origin that ascends from Dacians and Romans”. The same opinions were shared by the Austrian elite who realized the fact that Moldavia and Wallachia formed „a small part of the old Roman province of Dacia” and that their inhabitants are known as Romanians. What remains of all the records and the information coming from strangers, which got on the table of the Chancelleries of the Great Powers, is that the inhabitants of Moldavia, Wallachia and Transylvania were called Romanians and spoke the same language, sharing the same origin and having common traditions, customs etc.

– 202 –

BASARABIA, CONTEXTUL IMPERIAL ŞI DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A CRIZEI ANEXĂRII (primele trei decenii ale secolului al XIX-lea) Maria DANILOV

Imperiul Rus, care, în urma războiului din 18061812, îşi însuşise aproape o jumătate din Moldova, a comis un act nelegitim, „o înşelăciune neiertată faţă cu turcii” în zona sud-estică a Europei. Pierderea teritorială a dezechilibrat atât viaţa economică, politică şi culturală a Principatului Moldovei, cât şi pe cea a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în componenţa Imperiului Rus şi redenumit Basarabia. Agenţia austriacă din Iaşi raporta la Viena că vestea despre pierderea acelui teritoriu a produs „o mare consternare în rândurile boierimii moldoveneşti, care prevedea urmările acestei cesiuni de teritoriu în toată grozăvia lor”1. Protestele boierimii locale, atât anaforaua Obşteştii Adunări către domnitorul Scarlat Calimachi din 2 octombrie 1812, cât şi multe alte plângeri adresate Imperiului Otoman nu mai puteau să schimbe starea de lucruri. Pornirile celor „două împărăţii aşa de puternice, una pravoslavnică şi alta păgână, dar ambele deopotrivă de lacome şi dispreţuitoare a drepturilor celor mici şi slabi” nu puteau fi stăvilite prin mijloace improvizate2. Multă vreme, „locuitorii moldoveni au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi până în alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării precum a fost mai dinainte”3. Starea de incertitudine era sporită de apariţia unor zvonuri, precum apropierea unei epidemii de ciumă dinspre Răsărit (care şi-a făcut apariţia în toamna anului 1812 la hotarul sudic de la Nistru, dinspre Odesa) şi introducerea servajului pentru

ţărani. Mai mult, se vorbea că vor fi aduşi din interiorul Rusiei şi aşezaţi în Basarabia moşieri străini împreună cu ţăranii lor şerbi pentru a ocupa noua provincie4. O asemenea stare de lucruri era necunoscută moldovenilor, pentru că ţăranii basarabeni, ca stare socială, erau liberi. Chiar şi boierii erau îngrijoraţi, din cauza că se răspândise vestea că „vor fi lipsiţi de drepturi, privilegii şi supuşi pedepselor corporale”5.

Leon Casso, în 1913, a asemănat fenomenul cu „la Grande Peur” de la 1789, în vremea Revoluţiei

Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei, Chişinău: Prut Internaţional, 2006, p. 21. 2 Ibidem, p. 22. 3 Manolache Draghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani. Până la dzilele noastre, tomul II, Iaşi, 1857, p. 93. 4 Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области, Москва, 1913, c. 203. 5 Ibidem, p. 208. 1

Franceze6, pentru că spaima populaţiei locale faţă de noile schimbări intervenite pe neaşteptate era la fel de mare: „Martorul ocular protopopul Kunitski7 a lăsat o descriere sfâşietoare a exodului ţăranilor cuprinşi de panică. La distanţa de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici”. Între altele, continuă L. Casso, „şi în istoria altor popoare se întâlnesc asemenea situaţii de sentimentul turmei […] şi care îi împing la ieşiri extremiste. La Grande Peur, numesc francezii asemenea situaţii”8. Chiar şi ruşii veniţi anterior de dincolo de Nistru fugeau cu românii în Moldova din dreapta Prutului. Protopopul Fiodor Maleavinski, în raportul adresat către Dicasteria, în 9 noiembrie 1812, declara că locuitorii satului Şaba (jud. Cetatea Albă) au fugit, „rămânând în comună numai vreo trei-patru familii […], biserica şi preotul”9. În legătură cu tendinţa de emigrare a localnicilor, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni îi comunica principelui A. Golitzyn, ober-procuror al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse (1803-1824), că „atunci când francezii pătrunseseră în adâncurile Rusiei, iar turcii erau pe malurile Dunării şi Prutului […], aproape întregul popor din această provincie s-a neliniştit şi era gata să plece în Moldova de peste Prut, în Turcia, peste Dunăre, astfel încât nu putea fi oprit nici cu forţa armelor”10. Reprezentantul puterii ţariste, guvernatorul I.M. Harting (18131817), în loc să potolească nemulţumirile populaţiei, a contribuit la agravarea lor prin măsurile de rusificare Matossian, Mary Kilbourne, Poisons of the Past: Molds, Epidemics, and History (New Haven: Yale, 1989) 7. [„La Grande Peur de 1789” – Selon Mary Matossian, l’ergot de seigle – présent en grande quantité dans la farine de l’époque et présentant des caractéristiques hallucinatoires – aurait fait partie des causes de la Grande Peur]. 7 Protoiereul Petre Kunitski (1774-1837), născut în Ucraina. A fost hirotonit preot de mitropolitul Gavriil BănulescuBodoni. Odată cu înfiinţarea exarhatului din Moldova şi Valahia în 1808, a fost chemat la Iaşi, unde este numit rector al Seminarului de la Socola. A ocupat şi postul de rector – întâiul – al Seminarului din Chişinău (1813-1821). 8 Л.А. Кассо, Россия на Дунае…, c. 203-204. 9 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău: Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992, p. 10. 10 А. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх молдовлахийский (1808-1812 гг.) и митрополит Кишиневский, Кишинев, 1894, c. 276. 6

– 203 –

a provinciei, reducerea numărului şi influenţei localnicilor în administraţie şi înlăturarea vechilor legi şi obiceiuri autohtone. Tulburările au fost accentuate de faptul că ruşii, imediat după anexarea Basarabiei, au început să facă colonizări masive de populaţii străine în acest teritoriu. Numai că tentativa Rusiei de a transforma Basarabia într-o regiune atractivă pentru străini, în special pentru popoarele din sud-estul Europei, nu a dat rezultatele scontate. Contele Ioan Capodistria (şeful cancelariei imperiale), într-o adresă către generalul A.N. Bahmetev, numit guvernator în 1816, mărturisea că „scopul politic urmărit de către Imperiul Rus – imediat după semnarea Tratatului de pace cu Înalta Poartă – era de a face din această provincie un adăpost, un refugiu pentru toţi cei ce erau prigoniţi de osmani. Dar s-a întâmplat tocmai contrariul: în loc să-i atragă pe străini, administraţia imperială a provocat emigrări în masă ale băştinaşilor”11. În baza rapoartelor expediate de ispravnicii de judeţ către Departamentul din Chişinău despre fuga locuitorilor, s-a stabilit că între anii 1812 şi 1814 au plecat peste Prut 820 de persoane. Alte statistici stabilesc că numai din ţinutul Hotin, până la începutul anului 1816, s-au refugiat 3 353 de locuitori, din ţinutul Codru – 290 de familii; din ţinutul Hotărniceni – 906 persoane12. Fuga ţăranilor a continuat până către mijlocul secolului. Ca să stăvilească migraţia peste Prut, autorităţile ţariste, în perioada imediat următoare anului 1812, au închis aproape ermetic regiunea Basarabiei între două cordoane de frontieră: 1. cordonul „sanitaro-vamal” de la Nistru, instituit în 1793 (după anexarea la Rusia a unui vast teritoriu din stânga Nistrului în urma Păcii de la Iaşi din 1791) şi care a continuat să funcţioneze şi după anul 1812, în pofida disputelor dintre administraţia locală şi cea de la Sankt Petersburg. Va fi anulat prin ucazul Senatului în 26 septembrie 183013; 2. după anul 1812, hotarele imperiului s-au extins până la râul Prut, Dunăre şi litoralul de nord-vest al Mării Negre, acest segment devenind cel de al doilea cordon de frontieră. În luna aprilie 1818 sunt confirmate oficial şi statele de personal ale oficiilor vamale care activau în baza Regulamentului de carantină (din 1796)14. Устройство задунайских переселенцев в Бессарабии и деятельность А.П. Юшневского. История Молдавии. Документы и материалы, Кишинев, 1957, c. 207. 12 П. Свинин, Описание Бессарабской области. Записки Общества истории и древностей. Том VI, Одесса, 1867, c. 211. 13 Valentin Tomuleţ, Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în perioada 1812-1830. In: Tyragetia [Anuar], vol. VI -VII, 1996-1997, Chişinău, 1998, p. 210. 14 Ibidem, p. 216. 11

Începând cu anul 1818, orice trecere peste hotarul de la Prut era înregistrată la oficiile vamale, grupate în două districte principale: 1. Sculeni – cu statut de carantină centrală; Novoseliţa [Noua Suliţă] – carantină centrală; Leova – carantină specială; Lipcani – post de carantină; 2. Ismail – carantină centrală, Reni – carantină specială, Akkerman – post de carantină15. Restricţiile de frontieră erau deosebit de aspre, în special în cazul regimului de carantină cu o durată de până la 10-16 zile. *** În condiţiile descrise mai sus, cea mai statornică instituţie a ţării era Biserica Ortodoxă, condusă de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, căruia însuşi Alexandru I îi scria la 1 aprilie 1816 că a fost informat privitor la intenţiile sale ce nu s-au realizat: „aflândumă în această plină socoteală, am aşăzat eu întăias [i]dată o vremelnică ocîrmuire în Basarabia, puind temeiu acestii ocîrmuiri cele de mult a ei obiceaiuri şi pronomii […]. Eu am vrut mai înainte a fi încredinţat din dovezi şi am aşteptat ca vremea şi stările împrejur, precum şi cele adevărate înştiinţări, pentru toate se-mi arate mie ce urmări se cade a se aştepta de la această cercare”16. Pentru a linişti populaţia, în 1816, mitropolitul a trimis o circulară în eparhie, prin care îi îndeamnă pe clerici şi pe toţi creştinii „să nu creadă că în Basarabia va fi introdusă iobăgia [… şi] că din înalta împărătească milostivire aveţi ocârmuirea din naţia voastră şi în limba voastră”17. O consecinţă a panicii ce cuprinsese populaţia a fost faptul că autorităţile imperiale au fost nevoite să amâne depunerea jurământului de credinţă a întregului popor către împăratul Rusiei18. Consecinţele crizei anexării s-au făcut simţite şi în cadrul instituţiilor ecleziastice. Încercând să organizeze tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română în eparhia nou-înfiinţată a Chişinăului şi Hotinului (21 august 1813), mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821) trebuia, în primul rând, să-şi subordoneze activitatea tipografică Ucazului sinodal din 4 mai Ibidem, p. 212. Alexandru I, Circulară către Mitropolitul Gavriil de numirea unui împuternicit în Basarabia, 1 aprilie, Sankt Petersburg, 1816 [in folio]; vezi Colecţia „Documente vechi”, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Chişinău (FB- 6734-1). 17 Ştefan Ciobanu, Cultura românească…, p. 11. 18 Pastorală pentru depunerea jurământului către Scaunul Împărătesc de către toţi locuitorii, iscălind şi tabelele ce se vor arăta, Chişinău: Tipografia Exarhicească; Vezi Colecţia „Documente vechi”, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Chişinău (F/N). 15 16

– 204 –

1814, care impunea restricţii deosebit de dure: cărţile tipărite în Tipografia Duhovnicească a Basarabiei urmau să fie reproduse, în exclusivitate, după ediţiile apărute anterior în tipografiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse („În Tipografia Exarhală se vor tipări cărţi bisericeşti şi în limba moldovenească, ce vor fi traduse din slavoneşte după aceleaşi cărţi sinodale”, Ucazul Sf. Sinod, 4 mai 1814)19. Biserica locului, din această provincie românească, avea o tradiţie seculară a practicii liturgice şi ea nu putea fi întreruptă brusc printr-un ucaz sinodal al unei Biserici străine. Cărţile liturgice române aveau în trecut (ca şi acum) deosebirile lor în comparaţie cu cele slavone (ediţii sinodale)20. Evident, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni era conştient de acele schimbări radicale ce ar fi intervenit în viaţa duhovnicească a Basarabiei, dacă aceste cerinţe ale Sinodului rus ar fi fost respectate întocmai şi imediat. Pregătind pentru tipar prima carte de cult apărută la „Tipografia Exarhicească”21 din Chişinău – ediţia Liturghierului (1815) –, mitropolitul Gavriil Bănulecu-Bodoni, sesizând perfect schimbările în structura cărţii, a „socotit drept aceia de trebuinţă a arăta mai ales preoţilor carii slujesc în limba rumânească că, aflând în această Liturghie oare-şi care cuvinte într-alt chip tălmăcite, nu precum se află în cele mai dinainte rumâneşti tipărite, să nu se mire de aceasta, nici să socotească de greşală […]”22. Drept argument al schimbărilor făcute, exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni exemplifică diferenţierile din textele prinse în versiunile din limba slavonă şi limba română, precum şi din greacă23. Astfel, în final, Liturghierul (1815) este o ediţie parţial elaborată după versiunile unor texte „mai înainte tipărite” (ediţii româneşti), de până la anul 1812, la care s-au adăugat „îndreptări şi adaosuri” după ediţiile sinodale (din Moscova) şi din Kiev (sinaxarul sfinţilor pe 12 luni). Mitropolitul va fi nevoit să caute de fiecare dată, la o nouă apariţie editorială24, o variantă de compromis ce ANRM (Arhiva Naţională a Republicii Moldova), F. 205, inv. 1, f. 7-9. 20 Maria Danilov, Cenzura sinodală şi cartea religioasă în Basarabia. 1812-1918 (între tradiţie şi politica ţarista), Chişinău, 2007, pp. 49-54. Vezi, spre exemplu, Apostol, Evanghelie şi Trebnic. 21 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 404, f. 4-9. Ucazul sinodal în vederea înfiinţării tipografiei a fost aprobat la 4 mai 1814. 22 Liturghie, Chişinău: Tipogr. Exarhicească, 1815, pp. 1-2. 23 Liturghie…, 1-5; A. Стадницкий, Гавриил БанулескоБодони…, c. 346-347. 24 Vezi, spre exemplu, şi alte titluri îngrijite de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (apărute la Tipografia Exarhicească din Chişinău): Ceasoslov, 1817; Psaltire, 1818; Minei de obşte, 1819; Molitvenic,1820; Evanghelie, 1820; Apostol,1820. 19

ar fi împăcat dominaţia politică şi ecleziastică a ruşilor cu viaţa duhovnicească a basarabenilor. Activitatea cărturărească a mitropolitului Gavriil BănulescuBodoni se înscrie perfect – în opinia noastră – între tradiţie şi politica ţaristă. Pe fundalul acestor fenomene de criză social-politică şi ecleziastică manifestate în noua provincie încorporată în Imperiul Rus, ia naştere, în 1817, Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice. Înainte însă de a intra în unele amănunte referitoare la activitatea filialei, considerăm necesară conturarea unei imagini a fenomenului biblic existent în Imperiul Rus. Apariţia societăţilor biblice în Europa continentală s-a produs în perioada Restauraţiei britanice (16001680). În Imperiul Rus, această mişcare religioasă a apărut mult mai târziu, abia la începutul secolului al XIX-lea, în epoca ţarului Alexandru I (1801-1825), mai exact – în cea de a doua perioadă a domniei acestuia, deosebită esenţial de cea dintâi. Este epoca triumfului asupra lui Napoleon, dar şi a unei noi politici, atât pe plan extern, cât şi intern, ca urmare a constituirii Sfintei Alianţe şi a Congresului de la Viena. Contextul imperial Existenţa unei Societăţi Biblice în Rusia este consfinţită prin Ucazul imperial din 6 decembrie 1812, emis în baza raportului prezentat ţarului de către principele Al. Golitzyn. Însuşi ţarul Alexandru I devine membru al acestei societăţi, ceea ce i-a asigurat din start un interes general în viaţa politică a Rusiei. Societatea creată, cum se declara în raport, „trebuia să urmărească un scop unic – editarea cărţilor sfinte: Vechiul şi Noul Testament în limbi străine”25. Vom observa că, în linii mari, proiectul Societăţii, aprobat de ţarul Alexandru I, era o copie exactă al celui britanic – British and Foreign Bible Society (1804)26. În cele 14 puncte de „proiect”, alcătuitorii nici nu se încumetă să vorbească direct despre o activitate biblică/misionară în mijlocul populaţiei alogene a Imperiului Rus. Deşi ar trebui să observăm şi altceva: aceasta iniţiativă străină – crearea Societăţii Biblice în Rusia – a găsit un teren destul de fertil în spaţiul întinsului Imperiu Rus. Pe 11 ianuarie 1813, în casa principelui A. Golitzyn a avut loc şedinţa de constituire a Societăţii Biblice din St. Petersburg şi a fost ales comitetul de conducere. Conform regulamentului statutar, în comitet erau acceptate feţe bisericeşti şi laice de orice rang, gen, Пыпин, А. Н., Религиозные движения при Александре I., изд-во Огни, Тип. Гл. Упр. Уделов, Петроград, 1916, c. 21-22. 26 Societăţi biblice existau deja în Germania, Elveţia, Finlanda şi în mai multe oraşe din America. 25

– 205 –

confesiune etc. În Comitetul biblic de prima componenţă au fost aleşi, în marea lor majoritate, laici27 (cu excepţia pastorului Pitte), după cum urmează: preşedinte – principele Al. Golitzyn, şeful Departamentului pentru confesiunile străine; vicepreşedinţi: V. Kociubei, A. Razumovski, M. Donaurov, oberhofmeister R. Koshelev, O. Kozodavlev, K. Gablitz; directori: general-superintendent Reinbot, pastorul Pitte, principele P. Mescerski, K. Liveni, baronul B. Fitingof, N. Fuse, N. Jukovski, S. Djunkovskij, A. Lenivtzev, S. Uvarov; secretari: V. Popov şi A. Turghenev; casier: Ya. Shmidt28. În prima şedinţă de lucru comitetul nou-ales a stabilit ca sarcină principală a Societăţii: obţinerea banilor necesari/suficienţi editării cărţilor de cult, scopul final al mişcării fiind „de a asigura cu biblii pe toţi locuitorii statului care nu au posibilitatea să şi le procure”. În acest scop erau prevăzute şi alte măsuri: 1. să fie reduse preţurile pentru procurarea cărţilor Noului şi Vechiului Testament în limba slavă editate de Sf. Sinod; 2. editarea şi multiplicarea cărţilor de cult în alte limbi pentru creştinii de diferite confesiuni din imperiu: nemţi, polonezi, finlandezi, elveţieni, letoni, români, armeni, greci ş.a.; 3. asigurarea cu biblii a categoriilor de cetăţeni săraci, ce nu aveau posibilitatea să-şi procure cărţile de cult, în special dintre cei care au suferit în „ultimul război”, după anul 1812 ş.a.; 4. asigurarea cu cărţi de cult a marii majorităţi a populaţiei multietnice a Imperiului Rus, inclusiv „mahomedani” şi alte categorii de „necredincioşi”29. În 1813, Societatea avea deja şase filiale. Până la începerea activităţii editoriale Societatea a procurat biblii (în diverse limbi) apărute în străinătate, cărţile fiind distribuite filialelor. În scopul iniţierii unei activităţi editoriale proprii Societatea Biblică din St. Petersburg a primit ajutoare importante de la societăţi similare străine, în primul rând de la Societatea Britanică30: în 1813 – 500 lire sterline; în 1814 – 2 20031. Primele cărţi tipărite de Societate au fost: Biblia în finlandeză, apoi în germană, Noul Testament în Numărul acestora prevala, de fapt, printre membrii-titulari ai Societăţii din Petersburg. 28 А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 28. Ţarul devine membru onorific al Societăţii Biblice şi a donat în acest scop 25 mii rub. şi o cotizaţie anuală de 10 000 rub. 29 О цели Библeйскаго Общества и средствах к достижению оной, СПб, 1814, c. 3-17. 30 La aniversarea de 50 de ani, în 1854, British and Foreign Bible Society editase Biblia în 148 de limbi, cu un tiraj de 46 000 000 exemplare. 31 А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 31. 27

limba armeană32. Au urmat ediţiile în polonă, franceză şi slavă33. În total, tirajul ediţiilor Noului Testament a atins cifra de 600.000, iar în limbile letonă şi estonă – 22.500 exemplare34. Traducerea Bibliei în limba rusă şi protestele teologilor Probabil că, în etapa schimbărilor intervenite în componenţa Comitetului Societăţii pe parcursul anului 1814, apare ideea traducerii Bibliei în limba rusă35. Trebuie să observăm că această idee a fost promovată de Societate (în persoana conducătorului ei, principele Al. Goliţân) cu o foarte mare precauţie36. Era acest „tainic gând” al principelui Al. Goliţân, de altfel, o adevărată revoluţie pentru mentalitatea ecleziastică a ortodoxiei imperiale din epocă. Deşi, privită din perspectiva activităţii misionare întreprinse de Societatea Biblică Rusă, ideea apare ca un rezultat firesc al acesteia. Cum altfel ar putea fi explicat/interpretat faptul că Societatea, asumându-şi responsabilităţi pentru asigurarea cu cărţi de cult – „în limbile lor” – a tuturor străinilor din imperiu: a nemţilor şi francezilor, letonilor şi tătarilor, armenilor şi românilor, nu avea intenţia să declare că şi ruşii, la fel ca alte popoare, au nevoie de o Biblie „în limba lor”?37. Cum totuşi au evoluat lucrurile? Preşedintele Societăţii, principele Al. Golitzyn, s-a folosit de un moment foarte prielnic – la întoarcerea ţarului în Sankt Petersburg [după încheierea Congresului de la Viena (1814-1815)], la sfârşitul anului 1815, i-a prezentat acestuia, în numele Comitetului, câte un exemplar din ediţiile în diferite limbi editate de Societate. Ţarul a rămas foarte mulţumit de activitatea editorială desfăşurată de Societate şi i-a poruncit preşedintelui să intervină cu propunerea către Sf. Sinod „că Măria Sa doreşte sincer ca şi rossienii să poată citi cuvântul Domnului în limba lor rossienească, decât în dialectul slav în care sunt tipărite Sf. cărţi”38. Noul Testament (Sankt Petersburg, 1814), apărut în tipografia ierodiaconului armean Iosif Ioannesov. 33 Filiala moscovită – condusă de N. Bantîş-Kamenscki – a tipărit Noul Testament după ediţia sinodală de la 1778. 34 Societatea Biblică, în 1816, a primit în dar de la Alexandru I o clădire special amenajată pentru tipografie, depozit de carte şi magazin pentru vânzări. 35 Второй отчет Российскаго Библейскаго Комитета, Санктпетербург, 1815, c. 7. 36 Prima încercare de traducere în rusă a textului biblic este atestată la sf. sec. XVII, după originalul ediţiei polone a Bibliei (1663), însă versiunea n-a fost aprobată de patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Ioakim (1620-1690). 37 А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 39. 38 И. Чистовичь, История перевода Библии на русский язык, ч. I, Санктпетербург, 1872-753, c. 38. 32

– 206 –

În şedinţa din 28 februarie 1816, Sfântul Sinod a ascultat raportul preşedintelui, în care problema traducerii Bibliei în rusă era prezentată drept o doleanţa a monarhului. Este important să precizăm că traducerea Bibliei în rusă a fost delegată către alte instituţii teologice, şi anume către Comisia Şcolilor Duhovniceşti. Or, aceasta echivala cu refuzul Sinodului de a-şi asuma responsabilităţi în realizarea acestui act cultural şi spiritual deopotrivă. Astfel, în ediţiile tipărite de Societate va apărea doar numele acelor teologi care erau şi membri ai Societăţii Biblice, însă fără binecuvântarea Sf. Sinod. Acesta a fost marele risc pe care şi l-a asumat preşedintele Societăţii Biblice Ruse în realizarea scopului misionar în Rusia ortodoxă, iar consecinţele nu s-au lăsat mult aşteptate. Protestele curentelor ostile Societăţii Biblice s-au declanşat imediat, pentru că traducerea cărţilor de cult în limba rusă era interpretată de către o bună parte a clerului rus drept o abatere flagrantă de la ortodoxia pravoslavnică. În opinia acestora, exact acesta ar fi fost scopul adevărat urmărit de Societatea Biblică Rusă. Printre oponenţii lui A. Golitzyn, în prim-plan apar persoane influente din anturajul ţarului: mitropolitul de Novgorod şi Sankt Petersburg, Serafim (cel care a ocupat imediat postul de preşedinte al Societăţii după demiterea lui A. Golitzyn în 1824), contele A.A. Arakcheev, amiralul A.S. Shishkov (cel care a ocupat postul de ministru al Instrucţiunii Publice după demiterea lui A. Golitzyn în 1824)39. În Darea de seamă (a şasea) pe anul 1818 se amintea de cele patru Evanghelii, cu text paralel – slavon-rus – tipărite de Societate. În 1819 au fost scoase de sub tipar două ediţii a câte 10 000 exemplare fiecare. Evanghelia se vindea la un preţ de 5 rub. Din materialele publicate în Darea de seamă pe anul 1821, mai consemnăm că traducerea Vechiului Testament s-a făcut de către teologii de la Academia Duhovnicească din Moscova şi Kiev. În 1822 a ieşit de sub tipar Psaltirea în versiune rusă. În 1823, Comitetul din St. Petersburg anunţa despre finalizarea tipăririi Noului Testament în „dialectul rus” (în 1821 apăruse ediţia bilingvă: slavon-rus.)40. În urma unor intrigi politice permanente ce planau asupra Societăţii Biblice, situaţia acesteia, pe la mijlocul anului 1820, s-a agravat mult. Principele А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 83-155. Traducerea textului biblic din slavonă în rusă, iniţiată de Societatea Biblică în 1816, a fost continuată mai târziu de foştii membri ai acesteia: mitropolitul Moscovei Filaret şi prot. Gherasim Pavski. Ediţia integrală a Bibliei în rusă a fost publicată abia în 1876.

39 40

Al. Goliţân a fost nevoit să-şi dea demisia din funcţiile cumulate – cea de ministru al Instrucţiunii Publice şi de ober-procuror al Sfântului Sinod (15 mai 1824), apoi şi din cea de preşedinte al Societăţii Biblice (17 mai 1824). Prin rescriptul ţarului Nicolai I, la 12 aprilie 1826, Societatea Biblică Rusă a fost dizolvată. În baza altui rescript împărătesc – din 15 iulie 1826 – toată proprietatea societăţii (estimata la 2 mln rub.) a fost trecută în gestiunea Sf. Sinod41. Ce a însemnat, în fapt, activitatea unei societăţi misionare, de asemenea proporţii, în Imperiul Rus? Timp de nouă ani (1812-1821) Societatea Biblică a tipărit: 129 ediţii în 29 de limbi (slavă, rusă, idiş, elino-greacă şi greaca nouă, germană, franceză, poloneză, finlandeză, estonă, letonă, georgiană, armeană, turco-armeană, carelă, ciuvaşă, ceremisă, samoghită, mordovă, bulgară, română, persană, zâreană, kalmâcă, mongolo-bureată, tătaro-turcă, în dialectul tătar de Orenburg şi în cel tătaro-evreiesc), cu un tiraj de 675.600 exemplare. Cu excepţia ediţiilor (în 29 limbi) menţionate mai sus, trebuie să precizăm că Societatea a fost preocupată şi de distribuirea cărţilor aduse din străinătate – în 14 limbi: engleză, olandeză, elveţiană, daneză, evreiască-germană, evreiască-poloneză, italiană, latină, arabă, chineză etc. La adunarea solemnă a Societăţii Biblice Ruse din 1822 (la 10 ani de activitate misionară), principele Al. Golitzyn sublinia cu satisfacţie meritele deosebite în editarea primei ediţii integrale a Noului Testament şi a Psaltirii în limba rusă42. Dacă în perioada iniţială Societatea a respectat modelul britanic, ulterior s-a distanţat tot mai mult de acesta. Cercurile opoziţioniste s-au manisfestat chiar din primii ani de activitate a Societăţii Biblice. În raportul prezentat la adunarea generală din 1815, preşedintele Societăţii, principele A. Golitzyn susţinea, între altele: „[…] incredibil, însă în Societatea noastră sunt încă feţe bisericeşti care nu pricep simplitatea cauzei noastre, nici nu gândesc asupra rolului salvator al răspândirii cărţilor sfinte în mijlocul poporului, ci văd în aceasta doar scopuri ascunse”43. O propagandă religioasă în afara Bisericii oficiale era ceva de neconceput în Rusia pravoslavnică, care era la o primă experienţă de acest gen. În 1824, după demiterea principelui Al. Golitzyn, mitropolitul Serafim declara triumfător: „Biblia din nou va fi tipărită doar de Sinod”44. 43 44 41 42

– 207 –

А.Н. Пыпин, Религиозные движения..., c. 82. Ibidem, p. 68. Ibidem, p. 38. И. Чистовичь, История перевода Библии..., 1875, c. 74.

*** Ce conţin arhivele basarabene privitor la viaţa religioasă de la începutul secolului al XIX-lea? Sursele sunt dispersate în mai multe fonduri şi inventare: fondul Dicasteriei Duhovniceşti45, al Consistoriului Duhovnicesc46, al Cancelariei guvernatorului civil/ militar47; al vămii Sculeni48 etc. Cele mai consistente informaţii privitoare la subiectul dat se află în dosarele Dicasteriei Duhovniceşti. De asemenea, se cere menţionat că datele oferite de acest fond, în special cele ce ţin de istoricul Filialei Basarabene, au fost valorificate parţial în sec. XIX49. Unele date de referinţă sunt consemnate în lucrările lui A. Stadnitzki, Şt. Ciobanu, N. Popovschi, Al. Boldur50. O reluare a „subiectului biblic” în literatura istorică basarabeană s-a făcut în ultimul deceniu al sec. XX. Istoricul Filialei Basarabene a Societăţii Biblice Ruse rămâne o problemă insuficient cercetată în istoriografia basarabeană. Subiectul luat în dezbatere este doar unul dintre multiplele aspecte ale acestui fenomen ce ţine de istoria ecleziastică a provinciei din perioada ţaristă (primele trei decenii ale secolului al XIX-lea). De reţinut că problema Societăţii Biblice Ruse, în ansamblul ei, şi aspectele misionare legate de aceasta au rămas mult timp neglijate şi în istoriografia rusă. Şi doar în măsura în care epoca ţarului Aleksandr I a suscitat un interes sporit printre istoricii ruşi – pe tot parcursul secolului al XIX-lea – problemele legate de istoricul Societăţii Biblice Ruse n-au putut fi evitate cu desăvârşire. După cum consemna istoricul A.N. Pypin într-o adresă către Societatea Biblică din Marea Britanie, arhiva propriu-zisă a Societăţii Biblice Ruse – după închiderea acesteia (1826) – a devenit inaccesibilă persoanelor particulare. Din această cauză el a fost nevoit „să se limiteze doar la sursele publicate – dările de seamă ale Societăţii (de altfel, foarte rare şi care se găseau integral doar în colecţia Academiei ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 144; idem: d. 2876, 323 f.; d. 6184, 6 f; d. 6008, 8 f. 46 ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360; idem: inv. 3, d. 120, 16 f.; inv. 3, d. 103, 23 f.; inv. 5, d. 639, f. 14. 47 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 570, f. 4; idem: F. 2, inv. 1, d. 696, 16 f.; F. 2, inv. 1, d. 7815, f. 12. 48 ANRM, F. 195, inv. 1, d. 321, f. 2. 49 A. Балцатеску, Бессарабское oтделение Российского Библейскoго oбщества. In: Кишиневские Епархиальные ведомости, No. 7-8, Кишинев, 1872, c. 210-215, 239-346. 50 A. Стадницкий, Гавриил Бaнулеско-Бодони, екзархь молдовлахийский и митрополит Кишиневский, Кишинев, 1894, c. 355-360; Ştefan Ciobanu, Cultura românească…, pp. 43-45; Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia sub ruşi, Chişinău: Tipografia Eparhială, 1931, pp. 7-72. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti: Editura Victor Frunză, 1992, pp. 312-315. 45

Imperiale din Sankt Petersburg), ştirile despre Societatea Biblică (despre şedinţele Comitetului) publicate în presa vremii, memoriile unor personalităţi implicate în activitatea Societăţii”51. Şi mai mult: A. Pypin îi roagă pe cei de la British and Foreign Bible Society să-i acorde unele informaţii din arhivele britanice52, presupunând că acestea din urmă dispun „de date curioase ce ar putea vărsa mai multă lumină asupra cauzelor căderii mişcării misionare în Rusia”53. Specificul local Basarabia era „cu mult mai realistă, decât centrul. Ea nu se lasă ademenită de misticism şi nici de masonism”, susţinea Alexandru Boldur54. Şedinţa de constituire a Filialei Basarabene a Societăţii Biblice Ruse a avut loc la 27 septembrie 181755, când a fost ales comitetul de conducere. În componenţa acestuia intrau atât feţe bisericeşti, cât şi laici. Vicepreşedinte a fost ales mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni. Sarcina imediată a comitetului consta în organizarea distribuirii cărţilor de cult de la depozitul central al Filialei. Înainte însă de a contura un tablou al difuzării cărţilor editate de Societatea Biblică, vom încerca să lămurim unele aspecte legate de activitatea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în legătură cu editarea Bibliei (1819) în limba română la Sankt Petersburg. Istoricul Bisericii basarabene „sub ruşi”, Nicolae Popovschi, constata că „traducerea Bibliei în română întreprinsă de Societatea Biblică Rusă a dus la întemeierea Filialei basarabene”56. O bună parte din documentele referitoare la istoricul tipăririi Bibliei, semnalate în arhivele locale ale Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astăzi nu mai pot fi consultate din simplul motiv că lipsesc57. Referinţele istoricilor ruşi asupra Bibliei româneşti, 1819, bazate pe informaţiile culese din sursele sinodale sunt mai mult decât modeste58. Or, numai o decodificare a arhivelor sinodale ar putea, pe viitor, să arunce mai multă lumină asupra contextelor în care a fost cenzurat textul Sfintei Scripturi şi să sugereze exact la ce etapă a tiparului a fost omis fragmentul de text „a lui Iosip А.Н. Пыпин, Религиозные движения ..., c. 461. Ibidem, p. 462. Vezi adresa prof. A. Pypin din 3 februarie 1869 către British and Foreign Bible Society. 53 Ibidem, p. 462. 54 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei…, p. 312. 55 A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 210. 56 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia sub ruşi..., p. 72. 57 A. Балцатеску, Бессарабское oтделение…, c. 210-215. 58 А.Н. Пыпин, Религиозные движения..., c. 42. 51 52

– 208 –

Macavei carte”59 din cuprinsul Bibliei româneşti de la 1819, apărută la Sankt Petersburg60. Şi nu în ultimul rând, apare o altă întrebare, nu mai puţin importantă pentru istoricul Bibliei de la 1819: de ce tiparul ediţiei integrale a Bibliei a fost executat în tipografia particulară a lui Nicolae Greci61, şi nu la cea sinodală? În funcţie de anumiţi factori care au influenţat direct tipărirea Bibliei în limba română atât în anturajul ecleziastic din Chişinău, cât şi în cel de la Sankt Petersburg, am putea delimita în istoricul tipăririi cărţii cel puţin două etape: · 11 august 1815 – 18 decembrie 1817. La această etapă s-a finisat tipărirea Noului Testament (1817) şi corectura primelor două cărţi din Vechiul Testament62. Tipărirea cărţii a fost asigurată prin intervenţiile directe ale mitropolitului Gavriil BănulescuBodoni, textele fiind expediate pentru corectură din Sankt Petersburg la Chişinău şi viceversa. Iniţiativa de a trimite la Chişinău foile tipărite din textul biblic pentru a fi corectate de „o faţă duhovnicească” îi aparţine principelui Al. Golitzyn, preşedintele Societăţii Biblice din Sankt Petersburg63; · 18 decembrie 1817 – 15 august 1819. La cea de a doua etapă, supravegherea tiparului a continuat doar în anturajul funcţionarilor ecleziastici din Sankt Petersburg şi a egumenului moldovean Varlaam Cuza. Iar în cazul „unor diferenţieri esenţiale” (să înţelegem, dintre versiunile textelor sinodale şi din originalul românesc) a fost consultat episcopul Filaret Drozdov, rectorul Academiei Teologice din Sankt Petersburg. Cea de a doua etapă, clasificată de noi, între 18 decembrie 1817 şi 15 august 1819, este cea mai dificilă sub aspectul restituţiei documentare a evenimentelor ce ţin de istoricul tipăririi Bibliei în limba română la 1819. Anume în această etapă a fost omis de către cenzura sinodală din Petersburg un fragment din textul Vechiului Testament („a lui Iosip Macabei carte”) – moment insuficient cunoscut şi apreciat în literatura de specialitate, rămas cunoscut doar la nivelul unor informaţii pur bibliografice semnalate la început de secolul XIX, mai exact în 190064. Maria Danilov, Cenzura sinodală şi cartea religioasă…, p. 56. Biblia, Sankt Petersburg: Tipografia Nicolae Greci, 1819, 1249, p. 303. 61 Nicolae Greci (1787-1867), renumit editor de carte la Sankt Petersburg. 62 Noul Testament, Sankt Petersburg: Tipogr. Sf. Sinod, 1817, p. 274. 63 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 1-44. 64 Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, 1979, p. 172; Fragmentul de text „a lui Iosip Macavei carte” este cuprins în Biblia de la Blaj, 1795, p. 833. 59 60

Corpul cel mai important de documente din istoricul tipăririi Bibliei româneşti îl constituie corespondenţa dintre preşedintele Societăţii Biblice Ruse, principele Al. Golitzyn, şi exarhul Gavriil Bănulecu-Bodoni. Înainte de înfiinţarea Filialei Societăţii Biblice la Chişinău (27 septembrie 1817), Comitetul din St. Petersburg s-a adresat către exarhul Gavriil să i se trimită o Biblie românească, care ar fi servit drept model pentru o nouă ediţie sub egida Societăţii Biblice. Este de asemenea cunoscut că Societatea primise în acest scop (pentru editarea Bibliei în limbile popoarelor ce locuiau în imperiul ţarist) sume de bani speciale prin misionarii englezi – o subvenţie de 300 lire sterline. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a expediat la St. Petersburg „două Biblii – una de la 1688, de la Bucureşti şi cea tipărită în Transilvania, la Blaj, în 1795”. Mitropolitul considera că Biblia de la 1688 „este o traducere greoaie, neclară”, pe când cea din Ardeal ar fi „o traducere de pe ediţiile celor 70 de bătrâni înţelepţi din Răsărit şi este mai clară. În ea se întrebuinţează limba cea nouă, mai înţeleasă”65. La 26 ianuarie 1816, preşedintele Comitetului Biblic Rus, principele A. Golitzyn, în adresa expediată pe numele exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni la Chişinău, comunica, între altele, că, ţinând cont de opţiunile acestuia, „se va opri asupra Bibliei de la Blaj” şi, cât mai curând, va începe tipărirea Noului Testament (ediţie separată). Exarhul mai era informat despre decizia Comitetului în privinţa corecturii cărţii, care va fi „supravegheat de principele Ipsilantie şi consilierul Matei Krupenski”, cunoscători de limbă „moldovenească”66. În această adresă mai semnalăm şi alt moment important: preşedintele Comitetului Biblic îl ruga pe exarhul Gavriil „să însărcineze o faţă duhovnicească din eparhie, cunoscător al limbii moldoveneşti, care ar face corectura foilor pe care le va trimite la Chişinău. În cazul unor greşeli mai grave ce ar putea schimba sensul cuvântului sau să difere mult de la originalul textului, va trebui să fie corectate şi numai după aceea expediate la Sankt Petersburg”67. La adresă au fost anexate şi primele coli tipărite din textul Noului Testament. Ar trebui să reţinem două momente din documentul citat: 1. tipărirea Bibliei (pornind de la principiile de activitate a Societăţii) trebuia să treacă aprobarea unor feţe din ierarhia bisericească, moment ce l-a determinat pe preşedintele Comitetului să caute o A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 213. Ibidem, p. 213. 67 Ibidem, p. 213. 65 66

– 209 –

persoană care ar fi asigurat corectura tiparului; 2. iniţiativa de a trimite la Chişinău foile tipărite ale textului biblic (tipărirea cărţii era sub supravegherea unor feţe laice de la Sankt Petersburg) pentru a fi corectate de „o faţă duhovnicească” îi aparţine lui A. Golitzyn. Or, exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi-a asumat o mare responsabilitate în editarea unei noi ediţii integrale a Bibliei în limba română. După dată amintită mai sus – 26 ianuarie 1816, informaţiile oferite de diverşi autori asupra istoricului Bibliei sunt dispersate. Anumite informaţii, repetate de la un autor la altul sunt „prinse” fragmentar, sunt bucăţi preluate şi rupte uneori din contextul documentului citat, şi care uneori se suprapun, provocând chiar anumite confuzii. Asta s-a întâmplat, credem, din motivul că datele citate nu mai puteau fi verificate după surse. Observăm că Şt. Ciobanu, făcând referinţă la adresa din 26 ianuarie 1816, constata că principele Golitzyn „roagă să i se trimită o faţă duhovnicească şi să ia însăşi mitropolitul grija reviziei şi corecturii”68. Această „rugăminte” a principelui A. Golitzyn a fost scrisă ceva mai târziu, în luna iunie anul 1816. În adresa din 26 ianuarie exarhul era rugat (repetăm!) „să însărcineze o faţă duhovnicească” din eparhie care ar fi în stare să facă corectura colilor trimise la Chişinău. Însă exarhul, „neavând pe nimeni în eparhie care să ştie gramatica şi ortografierea, a întreprins singur corectura textului”69. Şi atunci ce se întâmplă? Făcând corectura primelor coli din textul Noului Testament, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a depistat mai multe greşeli de tipar: „În capitolul 3 versetul 11 [Evanghelia după Matei], era omis un cuvânt; În capitolul 13 versetul 35, fusese omis aproape o jumătate din text”. În 23 iunie 1816, exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni expedia o adresă specială pe numele preşedintelui Comitetului Biblic din Petersburg: „Întru asigurarea supravegherii tipăririi Sfintei Scripturi, să se trimită hârtie şi caractere la Chişinău, pentru a continua culegerea cărţii în Tipografia Exarhicească”70. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni îşi asuma, astfel, misiunea să supravegheze personal tipărirea integrală a Bibliei. Iniţiativele lui Gavriil Bănulescu-Bodoni nu conveneau celor din anturajul Societăţii Biblice din Ştefan Ciobanu, Cultura românească..., p. 43. A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 213; Ştefan Ciobanu, Cultura românească..., p. 43. 70 С. Петровски, Екзарх молдо-влахийский и митрополит Киевский и Кишиневский Гавриил Банулеску-Бодони, în ЗИООИД /Записки Одесского Общества истории и древностей/, тoм. 19-й, Oдесса, 1896, c. 92-94. 68 69

Sankt Petersburg. Preşedintele Comitetului Biblic a încercat totuşi să aplaneze situaţia delicată intervenită în legătură cu tipărirea Bibliei româneşti, explicând mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni: „Comitetul s-ar expune unor mari greutăţi dacă ar trimite la Chişinău materialul necesar tipăririi cărţii […], iar cheltuielile pentru editarea Bibliei vor spori mult”71. Anticipând, vom constata că Biblia în limba română editată de Societatea Biblică Rusă a fost într-adevăr foarte scumpă. Un exemplar din Biblie va fi pus în vânzare la Chişinău cu 12 rub. 50 cop., pe când Biblia rusească era vândută la un preţ de numai de 6 rub. sau cea germană – cu 10 rub. etc.72. Dar să revenim. Comitetul a găsit totuşi o ieşire din impas şi A. Golitzyn îl roagă pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (în adresa amintită mai sus) să supravegheze în continuare corectura textului biblic, ca pe viitor toate „greşelile să fie evitate, iar foile corectate vor servi drept original pentru culesul la tipar”. Mai este rugat să caute o „faţă duhovnicească” pe care ar trimite-o la Petersburg pentru a supraveghea tiparul şi acolo, astfel încât „toate erorile” să fie evitate. Comitetul îşi asuma „întreţinerea cuvenită a persoanei trimise, alocând în acest scop 25 000 rub.”73. Amintim, în context, că în lipsa unui „duhovnic” care ar fi îndeplinit supravegherea textului biblic la Petersburg, corectura a fost doar în competenţa unor feţe laice: principele Al. Ipsilanti şi consilierul Matei Krupenski. Probabil, după data de 23 iunie 1816, relaţiile dintre exarhul Gavriil şi principele Golitzyn s-au tensionat. Odată ce i s-a refuzat ca „tiparul Bibliei să fie continuat la Chişinău”, chiriarhul, supărat, se vede, a „întârziat” mult în căutarea unei feţe duhovniceşti ce urma să fie trimisă la Sankt Petersburg. După cum susţinea şi A. Stadnitzki, „Gavriil, îndeplinind ultima rugăminte” a principelui A. Goliţân, va trimite totuşi la Sankt Petersburg „o faţă duhovnicească”. Acest lucru s-a întâmplat abia la 15 februarie 1817 (o întârziere de aproape şase luni). A luat drumul spre Sankt Petersburg egumenul mănăstiri Dobrovăţ (din Moldova), Varlaam Cuza, ulterior hirotonit arhiereu74. Se cuvine să subliniem şi faptul că preşedintele Comitetului Biblic din Sankt Petersburg era foarte grăbit cu tipărirea versiunii româneşti a Bibliei. Avea şi motive s-o facă. Se lucra în paralel şi asupra altor ediţii ale Sfintei Scripturi, tipărite în limbile popoarelor înglobate în imperiu. În primii nouă ani de activitate 73 74 71 72

– 210 –

A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 215. ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 17. A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 215. Ibidem, p. 216.

editorială (1812-1821) a Societăţii Biblice Ruse au fost tipărite cărţi ale Sf. Scripturi în peste 26 de limbi. Sau: 104 ediţii cu un tiraj de 507.600 exemplare75. În adresa lui A. Golitzyn sosită la Chişinău la 21 iunie 1817 (nr. 271), se sublinia: „Comitetul Societăţii Biblice Ruse, bucurându-se de succesul în întreprinderea lui Varlaam în tipărirea Bibliei moldoveneşti, a hotărât, pentru a scurta timpul pentru revizuirea şi corectura textului care se va tipări aici, să Vă trimită Prea Sfinţeniei Voastre părţile corectate…”. Şi tot acolo se adaugă: „Numai după ce părţile corectate vor fi văzute şi aprobate de Î.P.V., vor fi date la tipar”76. Şi aici se iscă o firească întrebare: de ce principele A. Golitzyn, odată ce a respins iniţiativa exarhului „de a continua corectura şi tipărirea cărţilor la Tipografia Exarhicească din Chişinău (adresa din 23 iunie 1816), exact peste un an, la 21 iunie 1817, propune exarhului Gavriil din nou „trimiterea foilor” pentru a fi văzute şi corectate? Este important să reţinem motivaţia pe care o face A. Golitzyn în adresa amintită: „Conform Statutului de activitate a Societăţii Biblice, care nu poate edita cărţile Sfintei Scripturi nici într-o oarecare altă limbă, fără a fi aprobate de ierarhul bisericii respective, avem nevoie de încuviinţarea Prea Sfinţeniei Voastre […]”77. Or, preşedintele Comitetului avea obligaţia să respecte acest principiu în editarea Cărţilor Sfinte (ediţii noi ale Bibliei) de către Societatea Biblică Rusă. Cum vor evolua lucrurile până la urmă? A fost oare respectat întocmai acest principiu? A apărut Sfânta Scriptură cu „binecuvântrea” ierarhului Bisericii din Basarabia? Bineînţeles, mitropolitul Gavriil BănulescuBodoni va continua corectura asupra textului biblic – primele două cărţi din Vechiul Testament – „Facerea” şi „Exodul”. La 17 octombrie 1817, Gavriil Bănulescu-Bodoni expedia o adresă pe numele preşedintelui Comitetului Biblic: În partea întâia ar fi o nepotrivire foarte mică cu textul grecesc şi cel slavonesc şi de aceea speram că în celelalte cărţi nu vor fi mari piedici, dar, mai presus de aşteptările mele, în cartea a doua am întâlnit atâtea obstacole, care mă fac să mă adresez Excelenţei Voastre cu lămuriri amănunţite. Citind Ishodul [...], În 1821, Societatea Biblică Rusă a mai pregătit pentru editare cărţi ale Sfintei Scripturi în alte opt limbi, 111.000 ex. La cules erau date încă şase ediţii (în cinci limbi) cu un tiraj de 30.000 ex. Astfel încât numărul total al volumelor editate ajunge la 129 de ediţii în 29 de limbi, cu un tiraj de 675.600 ex. Dintre ediţiile editate în limbile altor popoare din imperiu este arătată şi cea „în limbă moldovenească”. 76 A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 215. 77 Ibidem, p. 215. 75

am văzut că traducerea moldovenească în multe locuri de fel nu se potriveşte: nici cu cea grecească, nici cu cea slavonească […], în comparaţie cu cea grecească şi cea slavonească sau se omit stihuri întregi, sau este tradus cu totul altceva […]78. Mitropolitul mai arată că asemenea greşeli se găsesc şi în alte cărţi ale Vechiului Testament. Acestea fiind spuse, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni amintea că „arhimandritul Varlaam nu putea să nu observe aceste nepotriviri”. Despre acestea i-a comunicat ceva mai înainte că „traducerea valahă este mai aproape de cea latinească şi franţuzească, decât de cea grecească şi slavonească”, fapt de care mitropolitul nu se îndoia, „întrucât această Biblie este tipărită în Transilvania de uniaţi”. Iată de ce, explica mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni „într-un lucru atât de important” nu se va încumeta să-şi dea aprobarea, „pentru că poporul nu numai că nu va primi binevoitor această Biblie, dar se va revolta asupra lui, odată ce a «binecuvântat» o asemenea Biblie nepravoslavnică”79. Ce propune mitropolitul Gavriil BănulescuBodoni: Mai întâi, cred că Biblia moldovenească, adică Vechiul Testament, ar trebui să fie corectat după traducerea slavonească editată de Sfăntul Sinod al Rusiei, şi întru totul să fie acordată cu aceasta, deoarece ediţia slavonească, pe parcursul mai multor ani, a fost revăzută şi comparată cu mai multe variante a celor şaptezeci de bătrâni […]80. Iar pentru a asigura o ediţie îngrijită a Vechiului Testament, precum şi pentru continuarea cu succes a tiparului, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni îl roagă pe preşedintele Societăţii să-l trimită pe egumenul Varlaam la Chişinău, ca „împreună să facă corectura asupra textului”, şi numai după o asemenea întreprindere cărţile corectate vor fi trimise, prin egumenul Varlaam, la Sankt Petersburg, „unde vor fi culese pentru editare”81. În speranţa că iniţiativele întreprinse în vederea tiparului vor fi susţinute de cei din Petersburg, mitropolitul Gavriil BănulescuBodoni a reţinut părţile corectate din cuprinsul textului biblic (insistenţa şi consecvenţa exarhului sunt cunoscute, moment, de altfel, sesizat şi în aprecierile istoricilor ruşi)82. Principele A. Golitzyn pare a fi foarte iritat de insistenţele exarhului, încât va stărui să-i dea chiar 80 81 82 78 79

– 211 –

A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 216. Ibidem. Ibidem, p. 218. А. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони…, c. 361. A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 219.

unele „învăţăminte” acestuia (adresa din 18 decembrie 1817): „Dacă a şi fost vreodată Biblia în mâinile poporului moldovenesc, apoi care altă Biblie decât cele două cunoscute? [Bucureşti, 1688; Blaj, 1795 – n.n.]”83. Este important să reţinem că, după data citată mai sus – 18 decembrie 1817, informaţiile asupra tipăririi Bibliei „se întrerup brusc” în arhivele din Chişinău. Tăcerea arhivelor din Chişinău este, de fapt, îndreptăţită. Starea de conflict dintre mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi preşedintele Societăţii Biblice Ruse a atins apogeul. Preşedintele Comitetului Biblic din Sankt Petersburg, după data amintită, nu va mai apela la serviciile exarhului basarabean. De reţinut că, între timp, culesul versiunii româneşti a Bibliei fusese oprit. Tipografia Sinodală suferea „pierderi financiare”. Probabil, la această etapă intervine şi schimbarea tiparniţei: de la Tipografia Sinodală la cea a proprietarului Nikolai Greci – cunoscut editor în epocă. Am putea presupune chiar că aceasta a influenţat ulterior şi preţul de comercializare a cărţii, care a fost, după cum s-a menţionat mai sus, exagerat de scump pentru posibilităţile celor cui era destinată cartea Sfintei Scripturi84. După 18 decembrie 1817 a urmat decizia finală a Comitetului Biblic: tipărirea Bibliei va fi făcută direct după originalul de la Blaj (1795), corectura fiind în supravegherea arhimandritului Varlaam, „iar în cazul unor diferenţe esenţiale va fi consultat episcopul Filaret, care cunoaşte ebraica […] şi asta trebuie făcut cât mai repede, pentru că poporul moldovenesc e lipsit totalmente de hrana spirituală, ceea ce ar fi mult mai grav […], decât continuarea discuţiilor critice asupra unor cuvinte şi sensuri nepotrivite […]”85. Constatăm, de fapt, că între 18 decembrie 1817 şi 15 august 1819 corectura textului Biblic se va face doar în „anturajul” feţelor duhovniceşti din Petersburg. Or, acest moment delimitează o etapă importantă a tiparului, care ar putea ajuta să identificăm anume când a fost omisă ultima bucată de text (A lui Iosip Macabei carte – text prezent în Biblia de la Blaj, 1795 – dar lipsă în Biblia de la 1819) din cuprinsul Vechiului Testament. Apoi, e de presupus că anume „ochiul de veghe” al episcopului Filaret (Drozdov), rectorul Academiei Teologice din St. Petersburg, a şi observat ultima carte din Vechiul Testament – A lui Iosip Macavei carte – prezentă în versiunea ediţiei române a Bibliei de la Blaj (1795), după care se culegea textul şi, respectiv, А. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони…, c. 361. ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2876, f. 46. 85 A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 219-220. 83 84

lipsa acesteia în ediţiile sinodale slavoneşti! Acest fragment a fost înlăturat de cenzura sinodală. Situaţia fiind deosebit de delicată, autorităţile din Petersburg nu vor interveni pe lângă exarhul din Chişinău pentru a obţine binecuvântarea. Astfel, Biblia românească din 1819 apare numai „cu blagoslovenia Sfântului Îndreptătorului a toată Rossia Sinod Dumnezeiască scriptură a legii vechi şi cei noao de tălmăcire rumânească care mai întîiu s-au tipărit în Transilvania, iară acum s-au tipărit cu cheltuiala Rossieneşcii Societăţi a Bibliei […]” (Biblia, 1819, pagina de titlu). Acest fapt istoric consemnat între filele cărţii a constituit, de fapt, finalul acelei situaţii de conflict intervenite între exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi preşedintele Societăţii Biblice Ruse, A. Golitzyn86. Difuzarea Bibliei şi problema fondului de carte (gestionat de Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice Ruse) după 1826. Fondul de documente privitor la activitatea Filialei conţine suficiente mărturii care conduc la concluzia că „mişcarea biblică” în Basarabia a fost orientată, în temei, spre distribuirea – prin vânzări – a cărţilor de cult printre reprezentanţii diferitor confesiuni. Anume această formă de misionarism biblic a căpătat la noi o amploare deosebită. La diverse etape s-au inclus în această mişcare nu numai protopopii de ţinut/circumscripţie, călugări de la mănăstiri şi schituri, reprezentanţi ai diferitor confesiuni, ci şi persoane laice din diverse categorii sociale. Această mişcare, la periferiile imperiului, era susţinută şi cu diverse materiale informative, de propagandă. După fiecare şedinţă a Comitetului Biblic din Sankt Petersburg se expediau către filiale informaţii (extrase) privitoare la succesele activităţii misionare din alte gubernii. Tabloul mişcării misionare din Basarabia poate fi lesne închegat in baza documentului oficial. Pentru că, în linii mari, acest specific local (după cum mărturisesc sursele) se conturează dintr-o scara ierarhică oficială. Autorităţile administrative de diferite nivele s-au implicat direct în desfacerea cărţilor. Acest sistem de comandă mai avea o acoperire într-o propagandă de cancelarie (nimic comun cu modelul britanic, în baza căruia s-a constituit Societatea Biblică Rusă). Astfel, în final, avem o difuzare a Bibliei sub controlul strict al autorităţilor ecleziastice şi laice, fie locale sau de la centru (din Sankt Petersburg). Care era procedura de desfacere a cărţilor? Cert este că Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice Ruse îşi desfăşura activitatea după modelul din centru: scara Maria Danilov, Cenzura sinodală…, p. 67.

86

– 212 –

ierarhică/socială era respectată întocmai – dispoziţiile sinodale/episcopale erau aduse la cunoştinţa tuturor supuşilor prin intermediul funcţionarilor ecleziastici sau laici. Încă de la apariţia primelor ediţii din cărţile sfinte editate de Societatea Biblică din Sankt Petersburg, acestea erau expediate pentru difuzare în eparhia Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, începând cu anul 1815, trimitea donaţii de la basarabeni87. Oricum, către acest an (1817), încă nu existau la Consistoriul Duhovnicesc din Chişinău, nici la Comitetul Biblic liste concrete referitor la acele parohii/biserici unde lipseau Biblia sau Noul Testament88. Anume acest lucru li s-a cerut odată cu constituirea Filialei Basarabene. Sursele locale au înregistrat o abundenţa copleşitoare a unui asemenea tip de document de cancelarie. Solicitările care au fost făcute pe teren – de către preoţii din parohii – ne oferă date surprinzătoare89. Toate aceste informaţii din arhivele locale adunate la un loc ar întregi, cu certitudine, pe viitor, o imagine mai clară asupra fenomenului basarabean din perioada ocupaţiei ţariste (1812-1918). Aceste surse locale ar mai trebui coroborate cu cele din arhivele imperiale, cu sursele publicate în istoriografia rusă în secolele XIX-XX cu privire la subiectul biblic. Consemnăm doar una, referitoare la personalitatea exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, publicată în Darea de seamă a Societăţii Biblice din St. Petersburg (1817): Mitropolitul Gavriil, exarhul Chişinăului şi Hotinului, vicepreşedintele Filialei Basarabene, ne-a informat că bulgarii, vecini cu noi şi de aceeaşi credinţă, au mare nevoie de cărţi în limba lor, deoarece în slavona veche nu pricep. De aceea s-a interesat dacă Societatea nu dispune de cărţi deja traduse în bulgară, în caz contrar va încerca să caute un traducător”. Iată care sunt comentariile la acest subiect în istoriografia oficială rusă: „Se pare că exarhul şi Comitetul la acea vreme nu aveau ştiinţă că acest popor vecin şi de aceeaşi credinţă este tocmai acela căruia îi aparţine prima traducere în slavonă a cărţilor sfinte90. ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 4-5. А.Н. Пыпин, Религиозные движения..., c. 41. În primii ani de activitate, Societatea Biblică din Sankt Petersburg a fost susţinută financiar constant de cea Britanică. În scopul editării Noului Testament în română au fost expediate sume speciale. În darea de seamă pe anul 1815 se indică suma de 9 500 lire sterline, ceea ce echivala cu 200 000 rub. 89 Maria Danilov, Mişcarea biblică în Basarabia. Aspecte misionare (1817-1829). In: Destin românesc, nr. 30 [An VIII], Chişinău, 2001, pp. 47-51. 90 Studiul lui Al. Pypin referitor la mişcarea bisericească a fost publicat pentru prima dată în revista Vestnik Evropy, nr. 8, 9, 11, 12, 1868. 87

Comentariile par a fi de prisos. Şi totuşi să ne întrebăm ce/cât cunoştea academicianul Al. Pypin, la 1868, despre personalitatea exarhului român din Basarabia? În 28 februarie 1827 (cu o întârziere de 10 luni), la Chişinău a fost primit ucazul Sf. Sinod semnat de mitropolitul Serafim (preşedinte al Societăţii Biblice Ruse din 1824), emis în baza Rescriptului ţarului din 12 aprilie 1826 privitor la „încetarea activităţii Societăţii Biblice Ruse şi a tuturor filialelor existente în gubernii”, acestea din urmă fiind obligate să întreprindă o inventariere generală a fondului de carte şi bani pe care îl deţineau. Pentru a avea o evidenţă strictă a fondului de carte/bani, era absolut necesar ca aceste informaţii să fie selectate nu numai din cele deţinute de Consistoriul din Chişinău sau de Comitetul Biblic al Filialei. Mai era necesar să fie adunate date exacte referitoare la numărul de cărţi expediate în parohii sau aflate în posesia unor persoane particulare, sau neachiziţionate. Publicăm mai jos unele date selectate din fondul Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău. Raportul protoiereului Petru Lanckovski din 5 mai 1827 referitor la registrul cărţilor primite din Sankt Petersburg la Filiala Basarabeană pe anul 182591 Nr. exemplare

Costul unui exemplar

Total sumă

Biblia (rom.)

1459

10 rub.

14 580

Noul Testament (rom.)

3542

3 rub.

10 626

Noul Testament (rusă)

403

4 rub.

1 612

Psaltire (rusă)

148

1 rub.

148

Psaltire (rusă)

311

1, 5 rub.

466

Titlu

Notă: în raport mai sunt arătate cărţile primite, în 1825, de la filiala moscovită: 216 – Biblia şi 86 – Noul Testament92.

88

ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 13-26. ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 26.

91 92

– 213 –

Lista persoanelor fizice care au procurat cărţi de la depozitul Filialei Basarabene a Societăţii Biblice Ruse. 5 mai 182793 Nr.

Titlu

Nr. exemplare

Noul Testament

61

Biblia

6

Biblia Biblia Noul Testament Biblia Biblia

1 2 91 33 61

Biblia

3

Biblia

7

Biblia Noul Testament

9 10

Biblia Noul Testament Biblia Directorul Ghildenşan Noul Testament Colonelul Arvanatachi Biblia Secretarul de colegiu Biblia Andreevschi Noul Testament Biblia Protoiereul de Briceni Noul Testament Ierodiaconul Nazaria Biblia V. Kuprianov Biblia I. Hrisostat Biblia Negustorul Vasile BăBiblia calu Noul Testament Biblia Cancelaristul Druganov Noul Testament Biblia C. Vladimirov Noul Testament

9 10 5 2 4 4 5 10 3 1 1 1 1 5 1 15 1 10

Nume

8.

Mitropolitul Dionisie (Bucureşti) Protoiereul de Akkerman [Cetatea Albă] Fiodor Maliavinski Părintele Nicolae Asesorul de colegiu Kotov Protoiereul Sterikov Funcţionarul I. Racul Negustorul Vasile Ciaplyghin Guvernatorul Catacazi

9.

Protoiereul Ion Pintelii

10.

Dicasteria Duhovnicească

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20.

Arhiepiscopul din Chişinău – după patru ani de la încetarea activităţii Societăţii Biblice Ruse – continuă să distribuie cărţile acesteia94. Sursele de arhivă mărtu ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 32. ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 452-498. Drept exemplu ne poate servi adresa arhiepiscopului Dimitrie Sulima din 5 decembrie 1830 către ober-procurorul Sf. Sinod, principele Petru Mescerschi, în care acesta solicita pentru unele nevoi locale cărţi în limba greacă: Biblia – 65, Noul Testament – 80. Mai ilustrăm şirul exemplelor cu adresa arhiepiscopului Dimitrie Sulima din 6 august 1830 către Sf. Sinod, în care solicita permisiunea de a distribui gratuit de la depozitul bibliotecii 25 de exemplare din Noul Testament în limba română elevilor bursieri ai Seminarului Duhovnicesc; ANRM, F. 208, inv. 3, d. 120, f. 2-3. În baza dispoziţiei sinodale din 18 octombrie 1829 (nr. 1226) şi din 14 august 1835, cărţile rămase de la Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice Ruse se vindeau la un preţ redus, iar banii adunaţi – 10 cop. din fiecare rublă – urmau să fie depuşi către cancelaria Sinodului.

93 94

risesc că în depozitul Filialei Basarabene rămăsese o cantitate însemnată de carte în limba rusă nedistribuită95. Cărţile inventariate din fondul de altădată al Filialei Basarabene au continuat să fie vândute la preţuri reduse şi după aproape patru decenii de la închiderea acesteia (1826)96. Acest fapt stă drept mărturie că, în marea lor majoritate, parohiile din Basarabia aveau în uz cărţi în limba română. Concluzii Situaţia generală a Basarabiei în momentul încorporării ei în Imperiul Rus (în 1812) era una deplorabilă. Impactul imediat al anexării a fost marcat de criza social-politică şi ecleziastică din primele trei decenii ale secolului al XIX-lea. În teritoriul anexat – contrar aşteptărilor imperiale – domnea haosul şi dezordinea, ceea ce a provocat migrări masive ale populaţiei în Moldova din dreapta Prutului. A fost impusă trecerea structurilor ecleziastice din Basarabia în supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse, deci în albia unei tradiţii străine Bisericii româneşti din ţinut. Intenţia Societăţii Biblice Ruse de a scoate de sub tipar o ediţie a Bibliei în limbă română a condus la constituirea Filialei Basarabene (1817) a acestei instituţii misionare. Mai mult: în contextul mărturiilor documentare aduse în discuţie, s-a constatat că Biblia românească (1819) tipărită la Sankt Petersburg sub egida Societăţii Biblice nu poate fi considerată „o copie a Bibliei de la Blaj, 1795, cu corectări mici, mai mult gramaticale”. În urma restricţiilor impuse de cenzura sinodală a fost omisă „A lui Iosip Macavei carte, adică pentru singurul ţiitoriul gând”, astfel încât Biblia de la 1819 a devenit o copie parţială a celei de la Blaj (1795). Activitatea Societăţii Biblice Ruse a fost un fenomen străin în viaţa religioasă a provinciei. Această mişcare s-a produs în funcţie de un model dirijat de Comitetul Biblic din Sankt Petersburg, adică a urmat unei structuri identice celei din centru, care, la rândul său, activa conform unor modele străine (British and Foreign Bible Society). Ea nu a avut nicio legătură cu interesele Eparhiei Chişinăului şi Hotinului din Basarabia. ANRM, F. 208, inv. 3, d. 120, f. 13- 23. Departamentul administrativ de pe lângă Sf. Sinod – circulara din 1 martie 1848, nr. 983 – roagă autorităţile ecleziastice din Chişinău să expedieze urgent, din fondul de carte local, 350 de exemplare – Noul Testament, în „slavă”/rusă – pentru completarea fondului de carte al Bibliotecii sinodale. În Biblioteca Seminarului erau doar 50 exemplare, restul volumelor au fost recuperate de la depozit. La 6 aprilie au fost expediat primele 28 de cărţi, la 10 aprilie încă 32 şi la 18 mai – 162. 96 ANRM, F. 208, inv. 5, d. 639, f. 2. Cărţile Sfintei Scripturi au continuat să fie vândute la preţ redus din biblioteca Seminarului Duhovnicesc din Chişinău. În Darea de seamă pe anul 1865 se arată: Biblia – 69 exemplare (1 rub. 42 cop); Noul Testament – 98 exemplare (40 cop.). La depozit mai erau: Noul Testament – 109 exemplare; Biblia – 2850. În total, 3925 cărţi. 95

– 214 –

SUMMARY BESSARABIA, THE IMPERIAL CONTEXT AND RELIGIOUS ASPECT OF THE ANNEXATION CRISIS Bessarabia, part of the Tsarist Empire (after the seizure of the territory in 1812), was pushed gradually towards a forced assimilation/integration to Russia’s social-political life. The immediate impact of the annexation was marked by the social-political and ecclesiastical crisis of the 19th century’s first three decades: migrations of the population, plague and cholera epidemics, shortages and poverty. The phenomenon was later compared to “la Grande Peur” of 1789 during the French Revolution because the local population’s fear from the sudden changes were as great as in France. The later development of the province was a tormenting process of adaptation by which the Bessarabian Romanian society tried to conform to the conditions of the foreign social, political, cultural, and ecclesiastical environment of the empire. Political division was followed arbitrarily by an administrative-religious rupture by the creation of a new eparchy in the annexed territory – the Eparchy of Chişinău and Hotin, subordinated canonically/

anti-canonically to a foreign Church. Metropolitan Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821) who led the newly created eparchy in the annexed territory had to look for a compromise to reconcile the Russian political and ecclesiastical domination with the spiritual life of the Bessarabian people. The scholarly activity of the Metropolitan Gavriil Bănulescu-Bodoni was situated “between tradition and the tsarist policy”. Against the background of these phenomena of social and political crisis in the new province incorporated into the Russian Empire, the Bessarabian Branch of the Bible Society was initiated in 1817. The  Bessarabian Branch of the Russian Bible Society was created and the distribution of the books of the Holy Scripture with missionary aims was made in accordance with a model directed by the Bible Committee of Saint Petersburg, which means that it followed a structure identical with the central one which, in turn, functioned according to a foreign model (the British and Foreign Bible Society).

– 215 –

– 216 –

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA SUB STĂPÂNIREA RUSEASCĂ (1812-1918) Veaceslav CIORBĂ

Până în 1812, Basarabia a fost parte componentă a Ţării Moldovei, iar locuitorii ei, în majoritate covârşitoare români de credinţă creştină ortodoxă, au fost sub jurisdicţia ecleziastică a Mitropoliei Moldovei. În 1812, în urma războiului ruso-turc din anii 18061812, ţinutul dintre Prut şi Nistru, numit Basarabia, a fost anexat de Imperiul Rus. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (fost exarh în Principatele Române în 1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze în teritoriul anexat o eparhie subordonată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel, anexarea Basarabiei din 1812 a însemnat pentru Biserica Ortodoxă din acest spaţiu începutul unei noi perioade, cea a stăpânirii ruse (ţariste), care a durat până în 1918. Gradul de cercetare a problemei. Anumite aspecte ale vieţii bisericeşti din Basarabia au început a fi studiate chiar în timpul stăpânirii ruseşti. Au fost scrise în limba rusă mai multe studii şi chiar monografii, în special de cercetători din Basarabia. Au fost preferate aşa aspecte ca activitatea ierarhilor ruşi de la Chişinău, a Seminarului Teologic, a Tipografiei Eparhiale etc. În 1894 apare o monografie destul de voluminoasă şi temeinic documentată despre mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni1, scrisă de Auksentie Stadnickij, profesor la Seminarul Teologic din Chişinău. În 1906 îşi începe activitatea Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia, care avea drept obiectiv cercetarea trecutului bisericesc în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Membrii acestei societăţi au avut posibilitatea să publice mai multe studii în revista „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo istoriko-arheologičeskogo obščestva”. S-au evidenţiat doi profesori de la Seminarul Teologic din Chişinău, Iosif Parhomovič2 şi Avksenti Stadnickij, Gavriil Banulesko-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (1808-1812) i Mitropolit Kišinevskij (18131821), Chişinău, 1894. 2 Iosif Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Gavriila Banulesko-Bodoni, în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. V, Chişinău, 1910; Idem, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v period upravlenija im Kišinevskoj eparhii (18441858), în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. VI, Chişinău, 1911; Idem, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišinevskoj eparhii (18711882), în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VII, Chişinău, 1912; Idem, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Serafima (Čičagova), arhiepiskop Kišinevskij i Hotinskij, în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. VIII, Chişinău, 1913; Idem, Duhovnoučebnye zavedenija Kišinevskoj eparhii, Chişinău, 1913. 1

fratele său Andrei Parhomovič3, precum şi Sevastian Vesti4, Gurie Grosu5, Pavel Lotockij6 ş.a. Istoriografia ţaristă prezintă viaţa bisericească din Basarabia exclusiv în roz. O parte din aceste studii au acum doar valoare istoriografică, există însă şi unele care nu sunt depăşite totalmente, conţinând anumite date utile şi importante pentru cercetătorii din prezent. În perioada interbelică, tot cercetătorii din Basarabia au fost cei care s-au preocupat de trecutul bisericesc al Basarabiei în 1812-1918. În 1931 a fost publicată lucrarea lui Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi7, care a fost şi rămâne o lucrare de referinţă. Autorul a reuşit să abordeze toate aspectele vieţii bisericeşti, care sunt tratate foarte amănunţit, complex şi documentat. Tot N. Popovschi a publicat o lucrare despre inochentism8. În perioada interbelică au mai scris Visarion Puiu despre mănăstirile basarabene9, Constantin Tomescu despre înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului10 Andrej Parhomovič, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop Kišinevskij i Hotinskij (1858-1871), în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. VI, Chişinău, 1911; Idem, Kratkija biografičeskija svedenija ob ierarhah Kišinevskoj eparhii s 1882 po 1913 god, în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. IX, Chişinău, 1914. 4 Sevastian Vesti, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ preosvjaščennago Dimitrija (Sulimy) za vremja samostojatel‘nago upravlenija ego Kišinevskoj eparhii, în “Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo IstorikoArheologičeskogo Obščestva”. Vol. V, Chişinău, 1910. 5 G. Grosul, Glavnejšie momenty v istorii moldavskogo knigopečatanija v Bessarabii (Načalo knigopečatanija v Bessarabii i učreždenie „Bessarabskoj Ĕkzaršeskoj topografii”), în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. I, Chişinău, 1910. 6 P.A. Lotockij, Istorija Kišinevskoj Duhovnoj Seminarii, vypusk pervyj (1813-1828), Chişinău, 1913; Idem, Spisok i kratkie biografii okončivših polnyj kurs Kišinevskoj Duhovnoj Seminarii, za sto let ee suščestvovanija (1813-1913), Chişinău, 1913. 7 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931; Reeditată: Chişinău, Museum, 2000. 8 Idem, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927. 9 Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia (extras din RSIAB, XI), Chişinău, 1919. 10 Constantin Tomescu, Înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului (1813), în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, an. I, 1929, nr. 1, pp. 32-42; nr. 2, pp. 31-53; nr. 3, pp. 31-38 şi nr. 4, pp. 7-23. 3

– 217 –

şi despre Tipografia Eparhială11, Ioan Stoicov despre învăţământul primar bisericesc12, Alexandru David13 şi Paul Mihail14 despre tipăriturile româneşti (în marea lor majoritate, cărţi de cult). Spre deosebire de istoriografia ţaristă, cea românească din perioada interbelică este mult mai critică faţă de situaţia Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub stăpânirea rusă în 1812-1918. Deşi au fost scoase în evidenţă multiplele aspecte negative care au existat, cercetătorii, în special N. Popovschi, s-au străduit să fie obiectivi şi să arate şi aspectele pozitive. În perioada 1944-1989 nu s-a scris nimic valoros privitor la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia în 1812-1918. În România, istoricilor le-a fost interzis să scrie despre Basarabia pentru a nu trezi nemulţumirea Uniunii Sovietice. La rândul lor, istoricii din RSSM, aserviţi ideologiei regimului comunist, nu au putut studia nici ei obiectiv acest subiect15. După 1989 asistăm la un interes crescând al cercetătorilor din Basarabia, dar şi din afara ei pentru trecutul Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918). Una dintre primele lucrări aparţine istoricului sibian Mircea Păcurariu. Ea a fost editată în 1993 la Iaşi cu titlul Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc16. Perioada 1812-1918 este prezentată succint, dar foarte consistent17. O altă lucrare aparţine ziaristului basarabean, stabilit la Bucureşti, Boris Buzilă. Ea a fost publicată în 1996 cu titlul Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. 1812-1918; 1918-194418. Cercetările s-au materializat în special în mici studii şi articole, mai puţin în monografii. Despre mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi despre înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului au scris Dinu Poştarencu19, Mihai Onilă20,

Nicolae Fuştei21, Diana Eţco22, Nikolaj Florinskij23. Despre învăţământul teologic au scris Vlad Dumbravă24, Diana Eţco25, Maria Işaev26, Sava Pânzaru27. Despre clerul basarabean au scris Daniel Danielescu28, Viorel Bolduma29. Despre presa bisericească şi despre activitatea Societăţii Istorico-Arheologice bisericeşti au scris Elena Ploşniţă30, Liubovi Malahov31,

Idem, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, 1931, nr. 4, pp. 258-271. 12 Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933. 13 Alexandru David, Tipărituri româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă, Vol. I (1814-1880), Chişinău, 1934. 14 Pavel Mihail[ovici], Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, Bucureşti, 1940; Vezi şi: idem, Mărturii de spiritualitate românească în Basarabia: aşezăminte, scrieri, personalităţi, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1993. 15 Vezi: A. Babij, Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘, Chişinău, 1988. 16 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, 1993. 17 Vezi şi: Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. III, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1994. 18 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. 1812-1918; 1918-1944, Bucureşti-Chişinău, 1996. 19 Dinu Poştarencu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, pp. 6-12. 20 Onilă, Mihai, Eparhia Chişinăului şi Hotinului (180 ani de la organizare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de

27

11



21



22



23



24



25



26



28



29



30



31

– 218 –

Istorie a Moldovei”. Vol. III, Chişinău, 1996, pp. 167-172; Idem, Biserica Ortodoxă din Basarabia – lăcaş de supravieţuire a românismului sub stăpânirea rusească (sec. XIX – începutul), în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, pp. 155-162. Nicolae Fuştei, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. 175 de ani de la trecerea în eternitate, în ziarul “Curierul ortodox”, Chişinău, 16-31 martie, 1996, p. 7; Idem, Gavriil BănulescuBodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana (1813-1821), în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, pp. 108-118; Idem, 185 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Chişinăului şi Hotinului, în ziarul “Curierul ortodox”, Chişinău, 15 iunie-31 august, 1998, p. 5; Idem, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi Filiala Chişinău a Societăţii Biblice Ruse, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2010, nr. 1, pp. 146-160. Diana Eţco, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, circumstanţe politice şi oportunism, în „Destin românesc”, nr. 3-4, Chişinău-Bucureşti, 2004, pp. 38-52. Nikolaj Florinskij, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila Banulesku-Bodoni, Chişinău, 2005. Vlad Dumbravă, Prima şcoală secundară din Basarabia: Seminarul Teologic din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 1, pp. 59-63. Diana Eţco, Întroducerea limbii române în şcoala spirituală de băieţi din Chişinău în anul 1917, în rev. „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, pp. 32-34; Idem, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, pp. 89-92; Idem, Petre Cuniţchi, primul rector al Seminarului Teologic din Chişinău, în „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 2002, nr. 2, pp. 69-72; Idem, Şcolile spirituale din Basarabia, în „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 2003, nr. 3, pp. 68-73; Idem, Impactul regimului Pobedonosţev asupra activităţii Seminarului Teologic din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2004, nr. 3, pp. 58-64. Maria Işaev, Contribuţii la istoricul Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 5, pp. 30-39. Sava Pânzaru, Anul 1905 şi Seminarul Teologic din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1991, nr. 1, pp. 3-12. Daniel Danielescu, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada stăpânirii ţariste (1812-1918), în rev. „Teologie şi viaţă”, Iaşi, 2002, nr. 5-8, pp. 105-130. Viorel Bolduma, Contribuţia preoţimii basarabene la Actul Unirii din 27 martie 1918, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, 2004, nr. 2, p. 6. Elena Ploşniţă, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, pp. 32-36; Idem, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţifică, în ziarul „Literatura şi arta”, Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4. Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. IV-V, Chişinău, 1996, pp. 251-256; Idem, Buletinul Eparhiei Chişinăului (1867-1917), în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 4, pp. 20-25; Idem, Revista „Luminătorul”: 90 de ani de la apariţie (1908-1998), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. VI-VII, Chişinău, 1998, pp. 359-366; Idem, Revista „Kišinevskie eparhial’nye

Svetlana Prozorovchi32. Despre arta bisericească au scris Tudor Stăvilă33, Veaceslav Ciorbă34. Alte diverse aspecte au fost tratate de Vlad Ghimpu35, Costin Clit36, Ana Griţco37, Ion Negrei38, Sergiu Valcov39, Tatiana Varta40, Lidia Volânschi41, Irinej Tafunja42 ş.a. Unele dintre aceste studii au o valoare ştiinţifică redusă, altele sunt valoroase, dar toate în ansamblu contribuie la un proces de acumulare cantitativă a datelor şi detaliilor, proces care în mod iminent se va finaliza cu o amplă şi temeinică lucrare de sinteză privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918). Studiul de faţă se vrea a fi o mică contribuţie, o parte componentă a acestui proces, încă un pas înainte. Noul cadru politic (1812-1918). Timp de 106 ani, viaţa bisericească a basarabenilor a fost marcată de toate schimbările prin care a trecut imperiul ţarist şi Biserica Ortodoxă Rusă în perioada 1812-1918.



32



33



34



35



36



37



38



39



40



41



42

vedomosti” (1867-1917) în colecţia MNIM, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. VIII, Chişinău, 1999, pp. 119-122. Svetlana Prozorovchi, Rolul revistei bisericeşti „Luminătorul” în deşteptarea naţională a Basarabiei. 1918, în rev. „Luminătorul”, 2000, nr. 1, pp. 49-56. Tudor Stăvilă, Icoana populară din Basarabia în secolul al XIX-lea, în rev. „Arta ’93, Studii, cercetări, documente”, Secţia studiul artelor, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1993, pp. 69-90. Veaceslav Ciorbă, Arta bisericească din Basarabia (18121918), Chişinău, Ed. Cartidact, 2005. Vlad Ghimpu, Catedrala din Chişinău şi expansiunea religioasă a Rusiei, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1997, nr. 5-6, pp. 165-168. Costin Clit, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878, în „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, pp. 311-315. Ana Griţco, Contribuţii la activitatea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 5, pp. 25-29; Idem, Aspecte din activitatea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău (a II-a jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. IX, Chişinău, 2000, pp. 237-246. Ion Negrei, Onisifor Ghibu şi problemele Bisericii din Basarabia (1917-1918), în rev. „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, martie 1998, pp. 19-23. Sergiu Valcov, Din istoria filialei basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2, pp. 32-40. Tatiana Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia (1812-1917), în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 1, pp. 14-31; Idem, Noi contribuţii la problema privind domeniile mănăstirilor închinate din Basarabia (1813-1907). Suprafaţa, orientare, capacitate economică. Consideraţii generale, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2004, nr. 4, pp. 64-80. Lidia Volânschi, Contribuţii la istoricul tipografiilor din Basarabia (1814-1914), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. IX, Chişinău, 2000, pp. 221-228. Irinej Tafunja, Žizn‘, dejatel‘nost‘ i ispovedničestvo mitropolita Arsenija Stadnickogo, syna moldavskogo naroda, Noul Neamţ, 2003.

Făcând o analiză a situaţiei Bisericii ruse în această perioadă, Nicolae Popovschi nota: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti”43. Statul îşi exercita influenţa prin reprezentantul său, numit oberprocuror, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă de ţarul Petru cel Mare. În momentul anexării Basarabiei, ober-procuror sinodal era prinţul A.N. Goliţân, reprezentant al unor tendinţe liberale şi cosmopolite, inspirate din Apus, pe timpul ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor din 1825 ţarul Nicolai I a curmat brusc curentul cosmopolit al fratelui său Alexandru I, înlocuindu-l cu o politică strict naţională44. Principiile de bază ale noului curs politic erau ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul. A fost elaborat un întreg program de măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor organelor de conducere în Biserică. În această activitate de reforme bisericeşti ţarul Nicolae I a găsit un energic ajutor în persoana contelui N.A. Protasov, ober-procuror sinodal în 1836-185545. Războiul din Crimeea (1853-1856) a scos în evidenţă vulnerabilitatea regimului politic şi social al imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. În această perioadă s-a pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de mir şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost anulate drepturile care făceau din cler o castă aparte, au fost acordate mai multe împuterniciri episcopilor etc. „Epoca marilor reforme”, atât prin avântul general, cât şi prin multe măsuri concrete, a adus mari schimbări în starea Bisericii Ortodoxe Ruse46. Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, conform Tratatului de pace de la Paris din 1856, constituie o pagină aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite în componenţa Moldovei, viaţa bisericească a fost organizată în conformitate cu evoluţia vieţii socialpolitice şi bisericeşti din principatele române47. În 1878, însă, Congresul de Pace de la Berlin, convocat în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, 45 46 47

43

44

– 219 –

N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 36. Ibidem, p. 37. Ibidem, p. 38. Ibidem, p. 101. Vezi: C. Clit, op. cit., pp. 311-315.

la insistenţele Rusiei, a hotărât ca judeţele din sudul Basarabiei să fie reanexate la Rusia. Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea la 1 martie 1881, a început o nouă perioadă în istoria Rusiei din secolul al XIX-lea, epoca unui absolutism dur atât în stat, cât şi în Biserică, a ober-procurorului sinodal Constantin Pobedonosţev. În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez, regimului lui Pobedonosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o reorientare în plan intern, făcându-se iniţial încercarea de a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională, apoi, văzându-se că s-a mers prea departe, s-a revenit la vechiul sistem. În consecinţă, situaţia din Imperiul ţarist a devenit foarte încordată, în Biserică la fel. Criza s-a agravat şi mai mult în timpul Primului Război Mondial şi odată cu evenimentele tragice din anul 1917. Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au răsfrânt şi asupra vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul dintre Prut şi Nistru a mai fost promovată de la centru şi o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale, naţionale. Acest lucru a fost realizat, în primul rând, prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc. Ierarhii. Primul arhipăstor al basarabenilor a fost mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, întemeietorul şi organizatorul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Era român de neam, născut în 1746 în Bistriţa Transilvaniei, într-o familie originară din Câmpulungul Moldovei48. În ultima parte a vieţii sale s-a aflat în slujba Bisericii Ortodoxe Ruse: profesor la Seminarul de la Poltava, mitropolit al Poltavei (1793-1799), mitropolit al Kievului (1799-1803), iar în timpul ocupaţiei ruseşti ‒ exarh al Moldovei şi Ţării Româneşti (1808-1812). Ideea înfiinţării unei noi eparhii în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost lansată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse49. Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a revenit realizarea ei în practică. Stabilit la Chişinău după retragerea trupelor ruseşti din principatele române, el a înaintat Sinodului din Petersburg, la data de 4 noiembrie 1812, un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia50. După ce T. Ştefanelli, Originea câmplungeană a lui Gavriil, mitropolitul Kievului, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii istorice, s. II., t. XXII, Bucureşti, 1901, pp. 357-372. 49 D. Poştarencu, op. cit., p. 7. 50 Actul a fost publicat în rev. „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti”, 1871, nr. 19, pp. 434-438; 1882, nr. 17, pp. 966-972, iar în versiune românească ‒ de Constantin N. Tomescu în rev. „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 2, pp. 39-45.

referatul cu propuneri a trecut procedurile de rigoare, el a fost aprobat de ţarul Alexandru I la 21 august 1813, zi care poate fi considerată ca dată a întemeierii noii eparhii51. În fruntea ei a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Jurisdicţia Eparhiei se întindea şi peste parohiile populate de moldoveni din stânga Nistrului (Transnistria), aşa cum ceruse mitropolitul prin memoriul său52. Organizând Eparhia după proiectul său, Gavriil Bănulescu-Bodoni a dorit ca Biserica din Basarabia să aibă o anumită autonomie şi să-i fie păstrate particularităţile locale. El şi-a numit un vicar, în persoana lui Dimitrie Sulima, care a fost hirotonit „episcop de Bender şi Akerman” (Tighina şi Cetatea Albă) încă din 1811, şi îşi avea reşedinţa în mănăstirea „Sf. Arhanghel Mihail” din Chişinău. În septembrie 1813 a creat Exarhiceasca Dicasterie a Chişinăului, ca instanţă de judecată bisericească. A numit protopopi, care aveau în subordine mai mulţi „blagocini”. Protopopii recomandau candidaţi la hirotonire, făceau anchete în parohii, aplicau pedepse în cazuri de indisciplină a clericilor în subordine, dar, în acelaşi timp, erau obligaţi şi să apere clericii de orice presiuni din partea autorităţilor de stat sau ale unor mireni. Tot ei supravegheau starea morală şi culturală a preoţimii din circumscripţiile lor şi prezentau centrului eparhial rapoarte anuale53. De numele mitropolitului Gavriil BănulescuBodoni sunt legate şi alte momente importante din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Graţie străduinţelor lui a fost înfiinţat Seminarul Teologic din Chişinău (1813), Tipografia Eparhială (1814), filiala basarabeană a Societăţii Biblice Ruse [care a contribuit la publicarea în limba română a Noului Testament (1817) şi a Bibliei (1819)54], a fost mai bine îndrumată viaţa monahală etc. Mitropolitul Gavriil a fost preocupat şi de gândul ridicării unei catedrale episcopale în Chişinău, pentru că el era nevoit să slujească în biserica mănăstirii Sf. Arhanghel Mihail. Piatra de fundament a fost pusă, însă, abia pe timpul succesorului său, în anul 1830. În schimb, sub îndrumarea sa a fost restaurată biserica Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana55. De asemenea, au fost zidite câteva bise-

48

Vezi: M. Onilă, op. cit., pp. 167-172. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 55. 53 Ibidem, pp. 55-56. 54 Vezi: S. Valcov, op. cit., pp. 32-40. 55 Vezi: N. Fuştei, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana (1813-1821)..., pp. 108-118. 51 52

– 220 –

rici în Chişinău (Sf. Treime, Sf. Gheorghe), în unele târguri şi sate. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trecut la cele veşnice la 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani, după o păstorire efectivă de 9 ani a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. A fost aşezat spre veşnica odihnă la mănăstirea Căpriana, unde i se vede şi azi mormântul56. În prima etapă după anexare, din interes strategicopolitic, Basarabiei i-a fost acordată o anumită autonomie, care, treptat, printr-un şir de restricţii succesive, a fost anulată57. La fel s-a întâmplat şi cu Biserica din Basarabia. După moartea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost condusă numai de ierarhi ruşi, numiţi de obicei după un anumit stagiu în alte catedre episcopale ruseşti. În 1837, i s-a redus jurisdicţia, fiindu-i luate cele 77 de biserici din stânga Nistrului şi date Eparhiei Chersonului şi Tauridei (cu sediul la Odesa). Ierarhii ruşi au respins obiceiurile, tradiţiile şi limba românilor basarabeni şi au promovat spiritul rusesc. Treptat, întreaga organizare administrativ-bisericească a fost unificată cu cea din Rusia, încât Biserica Ortodoxă din Basarabia s-a pomenit a fi, până la urmă, o eparhie ordinară a Bisericii Ortodoxe Ruse. Succesorul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost Dimitrie Sulima (1821-1844). El fusese vicarul mitropolitului Gavriil în timp ce acesta păstorea la Iaşi (1811), ajungând, în scurt timp, în toate privinţele, „mâna lui dreaptă”. La 18 iunie 1821 a fost avansat la treapta de arhiepiscop şi numit titular al scaunului episcopal din Chişinău. Deşi ucrainean, învăţase la perfecţie limba română, încât vorbea şi chiar traducea din slavonă şi rusă. A continuat pe toate planurile opera începută de Gavriil Bănulescu-Bodoni. A murit la Chişinău, la vârsta de 62 de ani şi a fost înmormântat în incinta Catedralei episcopale, construită în timpul lui. Irinarh Popov (1844-1858). A fost mutat la Chişinău din Eparhia Vologda. Era un om sever şi pretenţios, reprezentant tipic al regimului de centralism şi de birocratism din viaţa bisericească din Rusia, instaurat de ober-procurorul N.A. Protasov (18361855)58. A fost un gospodar priceput, a restaurat reşedinţa chiriarhală şi paraclisul aferent, a construit un cămin pentru seminariştii săraci, a extins fabrica de lumânări, care asigura cea mai mare parte a venitu M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., pp. 61-62. 57 Vezi: Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, pp. 317-332. 58 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 68. 56

rilor Eparhiei. A scris şi câteva cărţi de predici. De la Chişinău a fost transferat la Kameneţ-Podolsk, iar de acolo la Reazan, unde a murit în 187759. Antonie Şokotov (1858-1871). A fost transferat la Chişinău din scaunul episcopal de Orenburg şi Ufa. La 23 aprilie 1861 a fost avansat la treapta de arhiepiscop. De numele lui este legată apariţia, în 1867, a buletinului oficial al Eparhiei: „Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti”, ediţie bilingvă în rusă şi română60. Apariţia bilingvă a fost, însă, de scurtă durată. Succesorul său, Pavel Lebedev, a permis să apară doar versiunea în rusă. Arhiepiscopului Antonie i se datorează, de asemenea, edificarea frumoasei capele a Seminarului Teologic, precum şi înfiinţarea unui aşezământ cu caracter caritativ, dar şi misionar, care a dăinuit şi după 1918 – Frăţimea „Sf. Alexandru Nevski”. A murit subit, în al 72-lea an al vieţii şi a fost înmormântat în cripta din Catedrala episcopală61. Pavel Lebedev (1871-1882). Până a ajunge la Chişinău, a fost episcop-vicar de St. Petersburg. Este considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia, reprezentant tipic al naţionalismului rusesc. Şi-a dobândit o tristă celebritate prin persecutarea a tot ce era românesc. A urmărit în permanenţă birocratismul şi transformarea preoţilor în slujitori devotaţi ai Imperiului. În 1871, limba română a fost eliminată oficial din cele câteva şcoli în care se mai menţinea62. A dat dispoziţii să se strângă din mănăstiri şi biserici toate cărţile româneşti, care au fost apoi arse. Mulţi preoţi români au fost trimişi în diferite eparhii din Rusia, iar în locul lor au fost numiţi preoţi ruşi sau ucraineni, care slujeau în limba slavonă, fapt ce-i făcea pe oamenii simpli, care nu cunoşteau rusa, să se îndepărteze de Biserică. La 1 aprilie 1879 a fost avansat la treapta de arhiepiscop63. În 1882 a fost avansat şi numit exarh al Gruziei (Georgiei), apoi, în 1887, transferat la Kazan, unde a murit în 1892, la vârsta de 65 de ani. Serghie Leapidevski (1882-1891). Până a fi numit la Chişinău, a fost arhiepiscop de Kazan. A rămas în amintirea contemporanilor ca un riguros executor al regulilor bisericeşti şi un bun predicator. Obliga preoţii, în special pe cei de curând hirotoniţi, să se implice în Vezi: I. Parhomovič, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v period upravlenija im Kišin‘evskoj eparhii (1844-1858)... . 60 L. Malahov, Revista „Kišin‘evskie eparhial‘nye vedomosti” (1867-1917) în colecţia MNIM..., p. 119. 61 Vezi: A. Parhomovič, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop Kišin‘evskij i Hotinskij (1858-1871). 62 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., pp. 73-74. 63 Vezi: I. Parhomovič, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišin‘evskoj eparhii (1871-1882)... . 59

– 221 –

activitatea şcolilor săteşti aflate sub oblăduirea Bisericii. A fost un adept al formelor populare de educaţie religioasă pentru adulţi, a organizat pe lângă biserica „Sf. Teodor Tiron” (Ciuflea) din Chişinău seri de meditaţie şi conferinţe duhovniceşti. În timpul lui a fost închisă Tipografia Eparhială. A fost transferat la Herson, apoi a ajuns mitropolit al Moscovei şi Kolomnei64. Isaachie Polojenski (1891-1892). Înainte de a veni la Chişinău, a fost episcop de Tomsk. În timpul lui s-au efectuat reparaţii la Catedrală şi la paraclisul reşedinţei episcopale. S-au pus bazele unui comitet de conducere şi îndrumare a activităţii de combatere a sectelor65. La 21 noiembrie 1892 a fost transferat la Astrahan, dar din cauza sănătăţii nu a plecat, ci s-a retras la mănăstirea Hârbovăţ. În 1893, era la mănăstirea Tihvin din Novgorod, unde a şi încetat din viaţă la 11 mai 1894. Neofit Nevodcikov (1892-1898). A ajuns în fruntea eparhiei basarabene la o vârstă înaintată, după ce fusese episcop de Turkestan şi Taşkent. Odată cu transferarea la Chişinău, a fost avansat la treapta de arhiepiscop. Era o personalitate remarcabilă, ducea o viaţă de ascet, avea preocupări multilaterale, de la familiarizarea cu trecutul şi cu tradiţiile locale la creaţia literară originală. Era cunoscut şi apreciat de cercurile teologice şi culturale din Rusia. După ce a condus Eparhia ceva mai mult de cinci ani, i s-a fixat loc de retragere definitivă la Ismail, unde a trăit până la adânci bătrâneţe (†10 martie 1910), fiind înmormântat tot acolo66. Iacov Peatniţki (1898-1904). În timpul arhipăstoririi sale a luat fiinţă Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia”, în cadrul căreia s-au realizat studii de istorie bisericească devenite importante izvoare de cunoaştere a epocii, iar mai târziu s-a editat o revistă, cu o existenţă îndelungată, „Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia” (1909-1934)67. A luat fiinţă, de asemenea, o nouă societate caritativă şi misionară, pusă sub oblăduirea Bisericii – Frăţimea „Naşterea lui Hristos”. Sub auspiciile acestei asociaţii au început să apară timide foi volante şi cărticele cuprinzând „cuvinte de învăţătură” creştin-ortodoxă, în limbile română şi rusă. A fost reluată tipărirea cărţilor de cult în limba română68. Tot în timpul episcopului Iacov Peatniţki a

fost terminată clădirea nouă a Seminarului Teologic din Chişinău. În 1904 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi transferat în scaunul eparhial de la Iaroslavl69. Vladimir Sinikovski (1904-1908). Înainte de a fi numit la Chişinău, a fost misionar printre popoarele necreştine din Munţii Altai şi Stepa Kirghiză, apoi episcop de Vladikavkaz. În timpul lui, în Tipografia Eparhială reînfiinţată continuă tipărirea cărţilor de cult româneşti, începută de episcopul Iacov Peatniţki. În 1908 şi-a început apariţia revista bisericească „Luminătorul”, publicaţie a Frăţimii „Naşterea lui Hristos”. Fost misionar, episcopul Vladimir înţelegea cât este de important ca serviciul divin şi propovăduirea să se facă în limba înţeleasă de popor. De aceea, a susţinut, în măsura în care a fost posibil, reintroducerea limbii române în cult şi în şcoală. Autorităţile centrale, dar şi ruşii din Basarabia s-au arătat nemulţumiţi de acest lucru şi episcopul Vladimir a fost transferat la Novocerkask70. Serafim Ciceagov (1908-1914). Descendent al unei străvechi familii de militari nobili, a făcut la început carieră militară, apoi la vârsta de 46 de ani se călugăreşte. Până a fi numit la Chişinău, a fost episcop la Suhumi, apoi la Oriol. A fost un reprezentant tipic al naţiona­lismului rusesc şi al absolutismului politic, adept convins al ideii că regenerarea Rusiei nu se poate face decât prin Bise­rică. A persecutat preoţii şi călugării care militau pentru cultivarea limbii şi a culturii româneşti, unii fiind exilaţi în Rusia. A încercat, pe diferite căi, să insufle credincioşilor basarabeni ataşamentul faţă de Rusia şi de ţar71. S-a arătat foarte îngrijorat de răspândirea inochentismului, căutând să oprească prin toate mijloacele acest curent sectant. Activitatea lui a fost apreciată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi, ca urmare, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi transferat într-o eparhie mai importantă72. Platon Rojdestvenski (1914-1915). Până a fi numit la Chişinău, a fost arhiepiscop al eparhiei ruse din America de Nord. În Basarabia nu s-a manifestat prin fapte deosebite. Se cunoaşte că a lansat o colectă publică destinată adunării de fonduri pentru construirea, sub patronajul Bisericii, a unui aşezământ de asistenţă socială – un orfelinat pentru copiii ostaşilor A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iersrhah Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913 god..., pp. 340-342. 70 B. Buzilă, op. cit., pp. 55-57. 71 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 93. 72 Vezi: I. Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Serafima (Čičagova), arhiepiskop Kišin‘evskij i Hotinskij... . 69

A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913 god..., pp. 334-335. 65 Ibidem, pp. 336-337. 66 Ibidem, pp. 337-340. 67 Vezi: L. Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), pp. 251-256. 68 M. Onilă, op. cit., p. 160. 64

– 222 –

căzuţi pe front, proiect care nu s-a mai realizat. De la Chişinău a fost transferat în Georgia73. Anastasie Gribanovski (1915-1918). A fost transferat din Eparhia de Holmsk şi Lublinsk la Chişinău la 10 decembrie 1915. La 6 mai 1916 a fost ridicat la treapta de arhiepiscop. A fost un rigorist şi ascet sever. Fapte de seamă, de care să-şi fi legat numele, nu se cunosc. A participat în fruntea unei delegaţii de preoţi şi mireni la Sinodul de la Moscova din 1917-1918. În procesul unirii Basarabiei cu România, atât el, cât şi cei doi episcopi vicari au adoptat o poziţie echivocă. Când i s-a propus să rămână în Basarabia şi să intre în componenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, el a refuzat şi a emigrat în Europa74. În 1868, pe lângă Arhiepiscopia Chişinăului a fost creat şi un post de arhiereu-vicar cu titlul „de Akerman”, dar cu sediul în Chişinău, care a existat până în 1918 (cu excepţia perioadei 1873-1882, când Pavel Lebedev nu şi-a luat vicar). În acest post au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni: Petru Troiţki (18681873), Augustin Galianiţki (1882-1887), Arcadie Filonov (1887-1907), Nicodim Crotcov (1907-1911) şi Gavriil Cepur (1911-1918)75. În 1909, pe lângă arhiereii-vicari cu titlul de „Akerman”, a fost creat un al doilea post, cu titlul „de Ismail”, cu sediul în mănăstirea nou-în­fiinţată cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” în apropierea acestui oraş. Acest post a fost ocupat de: Gavriil Cepur (19101911), Zenovie Drozdov (1911-1913), Neofit Slednicov (1913-1914) şi Dionisie Sosnovski (1914-1918)76. Învăţământul teologic. Cea mai importantă instituţie de învăţământ teologic din Basarabia în perioada ţaristă a fost Seminarul Teologic din Chişinău, deschis de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în 181377. La început, acesta avea două clase – una pregătitoare şi alta “gramaticească”, dar pe parcurs i s-au adăugat noi clase, ajungând în 1823 la un curs complet. Primul rector a fost protoiereul Petru Kuniţchi78, subdirector şi învăţător al clasei de gramatică ‒ Ivan Nesterovici, B. Buzilă, op. cit., pp. 60-62; În 1917 а fost ridicat la rangul de mitropolit şi numit exarh al Caucazului, apoi transferat în scaunul episcopal al Hersonului şi Odesei. În 1920 a emigrat, ajungând din nou în fruntea eparhiei ruse din America de Nord. În 1924 a ieşit de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, devenind unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Hotare. 74 Ibidem, pp. 62-63. 75 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 74. 76 Ibidem, p. 92. 77 Vezi: V. Dumbravă, op. cit., pp. 59-63. 78 D. Eţco, Petre Cuniţchi, primul rector al Seminarului Teologic din Chişinău..., pp. 69-72. 73

învăţător al clasei pregătitoare ‒ Isidor Gherbanovschi, toţi trei ucraineni, colaboratori apropiaţi ai mitropolitului Gavriil încă pe când era exarh al principatelor române. Seminarul era destinat, în primul rând, pentru copiii clericilor, cărora li se acordau 30 de burse79. Cursurile se predau în limba rusă (limba română se preda ca o simplă materie de studiu). Seminarul a fost reorganizat în mai multe rânduri, în dependenţă de evoluţia cursului politic al guvernului ţarist. În 1823 s-a procedat la o reorganizare în baza „Regulamentului şcolilor duhovniceşti din Rusia” din anii 1808-1814. Ca urmare, Seminarul a fost coborât de la rangul de instituţie de învăţământ superior la una de studii medii. Clasele inferioare au fost reorganizate într-o instituţie aparte ‒ Şcoala duhovnicească de băieţi din Chişinău80, iar cele superioare, rămase Seminarului, au format trei secţii de învăţământ: inferior, mediu şi superior. Învăţământul superior revenea academiilor duhovniceşti, Seminarul teologic din Chişinău fiind subordonat Academiei Duhovniceşti din Kiev, care verifica activitatea lui prin intermediul reviziilor organizate cu regularitate. În 1840, ţarul Nicolae I (1825-1855) a aprobat un nou regulament al seminariilor, care rămâneau tot cu şase clase, dar cu o programă mult mai bogată, cu câte 32 de ore săptămânal pentru fiecare clasă. Se prevedea ca toate materiile să fie predate numai în limba rusă81. În conformitate cu Regulamentul din 1867, din programa de studii a Seminarului Teologic din Chişinău a fost exclusă completamente predarea limbii române. În 1884, conform noului Regulament, ierarhii locului au primit drepturi depline în conducerea şi organizarea seminariilor din eparhiile lor, inclusiv dreptul de a numi rectorul şi profesorii. Accentul se punea, de asemenea, pe studiile teologice şi lim­bile clasice. Obiecte de cultură generală erau foarte puţine, doar în primele patru clase. A fost instituit şi un post de preot al capelei Seminarului (duhovnic), cu un program strict de rugăciune şi practică liturgică82. În 1906 a intrat în vigoare un nou regulament al seminariilor din Rusia. Noutatea pentru cel din Chişinău era introducerea disciplinelor „limba moldovenească” şi „muzica bisericească moldovenească”, dar facultativ, în clasele a V-a şi a VI-a. În 1913, la jubileul centenar al Seminarului Teologic din Chişinău, s-a constatat că instituţia a N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 61. D. Eţco, Şcolile spirituale din Basarabia..., p. 70. 81 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., pp. 63-64. 82 Ibidem, p. 80.

79

80

– 223 –

avut 67 de promoţii (în anii 1821-1869 erau absolvenţi din doi în doi ani) cu 2436 de absolvenţi, care au terminat cursul complet de 6 clase, din care 393 au făcut ulterior studii superioare: 102 – în academii duhovniceşti, 281 – în universităţi şi politehnici83. Rolul şi importanţa acestui Seminar în istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia sunt apreciate în mod diferit. Pentru unii el a fost un avanpost al iluminării populaţiei locale, care a contribuit esenţial la răspândirea ştiinţei de carte şi la depăşirea analfabetismului, specific acestei regiuni. În pereţii acestei instituţii s-a format şi s-a consolidat elita cultural-naţională a Basarabiei. Reversul medaliei se prezintă mai puţin pozitiv, fiind marcat de promovarea de către autorităţile civile şi bisericeşti, în mod constant, a politicii de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei autohtone. Ca urmare, prin intermediul preoţilor pregătiţi aici după modelul ţarist, în societatea basarabeană a fost cultivată o nouă mentalitate rusofilă. O altă categorie de şcoli teologice din Basarabia în perioada ţaristă au fost şcolile duhovniceşti. În 1823, din clasele inferioare ale Seminarului Teologic s-a format Şcoala Duhovnicească de Băieţi din Chişinău. Până în 1866, ea s-a aflat în incinta Seminarului, apoi a fost transferată în alt local. Termenul de studii era de patru ani. Procesul de învăţământ era organizat în limba rusă. Absolvenţii şcolii aveau dreptul de a se înscrie în clasa întâi a Seminarului84. Majoritatea elevilor erau copii ai clerului, veniţi la studii din toate colţurile Basarabiei. În legătură cu creşterea contingentului de elevi la Şcoala Duhovnicească de Băieţi din Chişinău, s-a hotărât înfiinţarea unor noi instituţii de acest gen. Mai întâi a fost deschisă o Şcoală Duhovniceasă la Bălţi în 1869, apoi, din lipsă de local, ea a fost transferată în 1873 la Edineţ. În 1893 a fost deschisă o Şcoală Duhovnicească pentru judeţele de sud la Ismail 85. În perioada anilor 1864-1869 a funcţionat la Chişinău ş i o „scoală pentru fete din tagma duhovnicească”, reorganizată în 1872 în Şcoală Eparhială de Fete, cu şase clase86. Tot sub îndrumarea Bisericii s-au aflat şcolile mănăstireşti şi aşa-numitele „şcoli parohiale”, pentru

instruirea elementară, care au fost viabile atât timp, cât în ele se preda în limba română. Spre sfârşitul secolului XIX, după introducerea predării obligatorii în limba rusă, statul a fost nevoit să ia sub controlul său învăţământul elementar şi primar, pentru a-l menţine, impunând în acelaşi timp un control strict. Tipărituri şi publicaţii. Pentru satisfacerea necesităţii de cărţi de cult, la cererea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în 1814 a fost înfiinţată o „Tipografie exarhicească”87. Pe parcursul funcţionării Tipografiei, aici au apărut atât cărţi de cult în limba română, cât şi de învăţătură, manuale didactice etc.88. Chiar de la început însă, activitatea Tipografiei a fost supusă anumitor restricţii menite să-i elimine treptat caracterul românesc. Numărul cărţilor româneşti tipărite aici a înregistrat o scădere permanentă. Cărţile editate la Chişinău au fost folosite nu numai în bisericile din Basarabia, ci şi în cele din stânga Nistrului (Transnistria). Unele au ajuns chiar şi la bisericile din celelalte trei ţări româneşti89. Tipografia Eparhială din Chişinău a existat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când activitatea sa a fost sistată de către arhiepiscopul Pavel Lebedev, iar ulterior închisă oficial de arhiepiscopul Serghie Liapidevski în 1883. În 1906, la cererea preoţimii basarabene, tipografia a fost redeschisă90. În ea au început să fie tipărite cărţi de slujbă în româneşte – după unele ediţii mai vechi de la Chişinău –, dar şi cărţi de învăţătură. În perioada 1867-1918 a fost editat buletinul eparhial Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti. În primii patru ani acesta apărea în limbile rusă şi română, apoi numai în limba rusă91. În 1908 a început să apară prima revistă bisericească în limba română din Basarabia – Luminătorul. Iniţial, era re­dactată de preotul profesor Constantin Popovici (1860-1943) şi de ieromonahul Gurie Grosu (18771943). A apărut lunar, numai în română, până în anii celui de-al Doilea Război Mondial. În paginile acestei reviste au fost publicate articole cu caracter teologic, pastoral, istoric, predici etc. Pe lângă cei doi redactori, s-au remarcat un şir de preoţi basarabeni: Mihail Plămădeală, Nicolae Stoicov, Ieremia Ciocan, Teodor

Ibidem, pp. 97-98; Vezi şi P.A. Lotockij, Spisok i kratkie biografii okončivših polnyj kurs Kišinevskoj Duhovnoj seminarii za sto let ee suščestvovanija (1813-1913)... ; Iosif Parhomovič, Duhovno-učebnye zavedenija Kišinevskoj eparhii... . 84 D. Eţco, Şcolile spirituale din Basarabia..., pp. 70-72. 85 Ibidem, pp. 72-73. 86 Vezi: D. Eţco, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău..., pp. 89-92; Maria Işaev, op. cit., pp. 30-39.

87

83

Vezi: C. Tomescu, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia..., pp. 258-271. 88 Vezi şi: Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Bucureşti, 1923. 89 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 85. 90 Vezi: L. Volânschi, op. cit., pp. 221-228. 91 Vezi: L. Malahov, Buletinul Eparhiei Chişinăului (18671917)..., pp. 20-25.

– 224 –

Bogos, Alexandru Baltaga, Vladimir Baltaga, tânărul preot poet Alexie Mateevici şi alţii92. Cu articolele de istorie naţională şi biseri­cească publicate, „Luminătorul” a contribuit la trezirea conştiinţei naţionale în rândurile clerului şi credincioşilor din Basarabia93. În 1904 şi-a început activitatea Societatea IstoricoArheologică Bisericească din Basarabia, cu sediul la Chişinău, care avea meni­rea să facă cercetări de istorie locală. Din 1909 până în 1918, studiile membrilor Societăţii au fost publicate în rusă în „Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia”94. Preoţimea. În timpul regimului ţarist preoţimea basarabeană s-a transformat treptat într-o clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte pături sociale. Clericii erau scutiţi de dări şi de serviciul militar; parohiile se „transmiteau” din tată în fiu (dreptul de moştenire a parohiilor era consfinţit chiar printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se păstra fiilor de preoţi şi în cazul când aceea erau minori; în cazul când era numit un preot străin, el trebuia să-i întreţină pe văduvă şi orfani din contul parohiei; fiii de preoţi erau îndemnaţi să se căsătorească cu fete din „tagma duhovnicească”95 etc. Sub influenţa procesului de rusificare preoţii basarabeni au început să poarte reverende cu croială specific rusească şi cruci pectorale, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi basarabeni cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov, Florov, Cornovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolvenţilor de Seminar cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti96. Deşi prin legile din 1867 şi 1869 au fost anulate unele privilegii ale clerului, cu scopul desfiinţării „sistemului de castă”, totuşi, în virtutea tradiţiei, fiii de preoţi păstrau cele mai multe şanse de a deveni clerici. O schimbare pozitivă a constituit-o ridicarea nivelului intelectual al preoţimii basarabene. În 1812, dintre toţi preoţii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 31 de protoierei şi 1064 de preoţi – numai 10 aveau studii complete seminariale, 2 absolviseră clasa filoso M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 101. 93 Vezi: S. Prozorovschi, op. cit., pp. 49-56. 94 Vezi: L. Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la inaugurare)..., pp. 251-256; E. Ploşniţă, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţifică..., p. 4; Idem, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti..., pp. 32-36. 95 N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 48. 96 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 68. 92

fică seminarială, iar restul erau cu şcoala inferioară sau chiar cu pregătire de acasă97. În 1859 erau 162 de preoţi cu studii de seminar, restul fără studii. În 1882, nouă preoţi aveau studii superioare, 521 – seminariale, 126 erau absolvenţi ai seminariilor de la Huşi şi Ismail, 128 – nu terminaseră studiile sau nu aveau deloc studii98. În 1903, din 1008 preoţi câţi erau în eparhie, 3 protoierei şi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei şi 805 preoţi aveau cursul seminarial, 74 – cursuri seminariale din România, 9 – cursuri complete de şcoli normale, 92 – cursuri incomplete de seminar99. Starea materială a cunoscut şi ea o îmbunătăţire substanţială. A fost micşorat numărul clericilor, stabilindu-se ca la parohiile medii să nu fie mai mult de un preot şi un cântăreţ. Principalul mijloc de existenţă a preoţilor era pământul (majoritatea se ocupau cu munca câmpului, cu creşterea vitelor, cu cultivarea viţei-de-vie etc.), la care se adăuga plata benevolă pentru diferite slujbe bisericeşti, ofrandele enoriaşilor şi unele privilegii (de exemplu, din 1858 clericii au primit dreptul de a folosi păşunile pentru vitele lor în mod gratuit). Încă din 1829 bisericilor li s-a acordat câte un lot de pământ de cel puţin 33 desetine, iar unele biserici din satele de pe domeniul statului au fost înzestrate cu câte 99, 120, 198 şi chiar cu 240 desetine100. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea s-a introdus, în câteva parohii, salarizarea clerului fie de stat, fie de parohieni (în 1880 erau 90 din ultima categorie, iar la începutul secolului al XX-lea 186 de clerici primeau salariu de la stat)101. În 1818 a fost înfiinţată „Epitropia pentru săraci din tagma duhovnicească a Eparhiei Chişinăului”102, care a existat până în 1918. În 1880 a fost înfiinţată o „Casă Emeritală”, al cărei scop era să acorde pensii clericilor ieşiţi din serviciu, precum şi văduvelor şi orfanilor acestora. În 1904 a luat fiinţă o „Societate de ajutor reciproc pentru văduve şi orfani din tagma bisericească” (în caz de invaliditate, deces şi chiar caterisire). În acelaşi an a fost înfiinţată „Casa de Împrumuturi” a clerului. Toate acestea au făcut ca preoţii şi cântăreţii Eparhiei să aibă o situaţie materială corespunzătoare, care să le permită desfăşurarea lucrării pastorale şi misionare pe măsura cerinţelor timpului103. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 45. Ibidem, p. 107. 99 Ibidem, p. 168. 100 Ibidem, pp. 47-48. 101 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 77. 102 N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 48. 103 Vezi: Daniel Niţă Danielescu, op. cit., pp. 105-130. 97 98

– 225 –

preoţimea a început să fie un factor mai activ în viaţa socială, desfăşurând o apreciabilă acţiune de asistenţă socială prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”, asociaţii care veneau în sprijinul celor săraci. După 1864 au fost înfiinţate în multe parohii aşa-numitele „epitropii”, tot cu scop caritativ104. Din 1868 până în 1916, anual, la fel ca şi în celelalte eparhii ruseşti, s-au desfăşurat congresele eparhiale – întruniri ale reprezentanţilor de frunte ai clerului, care luau în dezbatere anumite probleme din viaţa eparhiei (de obicei, ele erau secundare: activitatea şcolilor eparhiale, a fabricii de lumânări şi alte chestiuni legate de starea materială a preoţilor). Arhiepiscopii erau conducătorii şi supraveghetorii acestor congrese şi nicio hotărâre nu putea fi pusă în aplicare fără aprobarea lor, iar de multe ori hotărârile preoţilor erau fie moderate de aceştia, fie chiar respinse105. Tot din 1868 s-au inaugurat şi „congresele judeţene” ale blagocinilor, la care participau blagocinii respectivi şi câţiva delegaţi ai preoţilor din cercurile protopopeşti. La centrul eparhial funcţiona un „comitet eparhial”, care prezenta ierarhului hotărârile congreselor. „Partea negativă a acestor congrese, consideră Mircea Păcurariu, consta în faptul că la ele participau numai preoţii, fiind excluşi diaconii şi cântăreţii, ca să nu mai vorbim de mireni. În felul acesta, prin înlăturarea totală a elementului mirean de la conducerea Bisericii, preoţii se considerau singurii reprezentanţi ai ei şi exponenţi ai intereselor lor şi ale păstoriţilor”106. De regulă, congresele erau conduse de clerici ruşi, cu studii superioare, dar spre sfârşitul epocii conducerea lor a fost încredinţată şi unor prestigioşi preoţi basarabeni, care apar însă cu nume rusificate: Nicolae Vlaicov, Ioan Cornovanov ş.a.107. Un mare accent se punea pe activitatea predicatorială, catihetică şi misionară. Au fost înfiinţate biblioteci parohiale şi protopopeşti. În 1892 s-a creat un „Consiliu misionar eparhial”, din 1893 la Chişinău se întruneau periodic congrese misionare eparhiale, s-au creat la început două, apoi trei posturi de misionari etc. În perioada 1812-1918, preoţimea basarabeană s-a îndepărtat tot mai mult de poporul de rând. Ierarhii ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat doar prin rusificarea ei. Procesul de rusificare, care era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 78. 105 Ibidem. 106 Ibidem. 107 Ibidem, pp. 78-79. 104

Populaţia rurală românească, care constituia marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat să se strecoare. Un exemplu elocvent este „mişcarea” călugărului Inochentie de la Balta, care învăţă în limba română108 şi care a produs mari tulburări, credincioşii de rând venerându-l în masă. Viaţa monahală în perioada ţaristă a suferit şi ea unele transformări radicale. La momentul anexării, cele mai importante mănăstiri şi schituri erau: Căpriana (cu schitul Condriţa), Călărăşăuca, Curchi (cu schi­tul Pripiceni), Dobruşa, Frumoasa, Japca, Hâncu, Hârbovăţ, Hârjauca, Saharna (cu schitul Ţâpova), Suruceni şi Ţigăneşti – de călugări; Cuşelăuca, Hirova, Răciula, Tabăra şi Vărzăresti – de călugăriţe, socotite „schituri”109. Imediat după anexare, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a numit un „blagocin” (exarh sau inspector) peste toate mănăstirile şi schiturile din Basarabia. El avea misiunea de a introduce viaţa de obşte (chinovială) şi de a controla întreaga activitate, care se desfăşura în cuprinsul lor. Această funcţie a fost menţinută pe tot parcursul perioadei, majoritatea blagocinilor fiind numiţi dintre ruşi sau ucraineni110. Deşi la început comunităţile monahale s-au împotrivit, totuşi spre sfârşitul secolului al XIX-lea viaţa de obşte a fost introdusă aproape în toate mănăstirile şi schiturile basarabene. Numărul nevoitorilor a fost în permanentă creştere. În 1918 erau peste 1000 de călugări şi fraţi şi peste 1400 de maici şi surori111. Majoritatea călugărilor şi călugăriţelor proveneau din rândul populaţiei basarabene de la sate, de aceea aveau puţină carte şi erau preocupaţi mai mult (pe lângă obişnuitele nevoinţe călugăreşti) de problemele gospodăreşti din mănăstirea lor. În câteva mănăstiri au existat şcoli mănăstireşti, unele din ele funcţionând şi până la 1812, altele au fost înfiinţate sub stăpânirea rusească. În aceste şcoli învăţau şi laici, dar şi cei de la mănăstire. Deşi autorităţile încurajau venirea în mănăstirile basarabene a ruşilor şi ucrainenilor, totuşi numărul lor a fost foarte mic. Aceştia preferau mănăstirile mari, cu largi posibilităţi materiale, unde aveau posibilitatea să ocupe posturi de N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia... 109 M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 60. 110 V. Puiu, op. cit., pp. 8-9. 111 Ibidem, pp. 10-11. 108

– 226 –

conducere: egumeni, locţiitori de egumeni etc. Unii din ei aveau studii teologice superioare. Administraţia eparhială a cerut egumenilor să-i oblige pe călugări să înveţe limba rusă (în 1909 s-a hotărât ca cei recomandaţi pentru hirotonie să fie acceptaţi doar dacă pot sluji în slavonă şi cunosc limba rusă). S-au înfiinţat şi câteva şcoli mănăstireşti, în care se preda în rusă. Mulţi egumeni erau transferaţi de la o mănăstire la alta (unii chiar la mănăstiri din afara Basarabiei), după cum cereau interesele administraţiei ruseşti (de exemplu, cazul arhimandritului Gurie Grosu, care, în 1909, a fost transferat ca egumen la o mănăstire din gubernia Smolensk). Cu toate acestea, majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor erau basarabeni, lucru de care s-a şi ţinut seama, unii dintre ei fiind numiţi egumeni. Deşi nu aveau o pregătire şcolară corespunzătoare – unii chiar fără studii –, ei au avut meritul de a fi menţinut legătura cu ţăranii simpli, din rândul cărora pro­veneau, păstrând astfel tradiţiile şi datinile strămoşeşti112. Sub aspect economic, pe parcursul perioadei 1812-1918 aproape toate mănăstirile au cunoscut o perioadă de relativă înflorire. Au fost ridicate biserici noi – unele adevărate monumente arhitectonice: Dobruşa (1811-1822), Condriţa (1820), Saharna (1818-1821), Suruceni (1825-1828), Hâncu (1835), Hârjauca (1836), Cuşelăuca (1841-1847), Ţigăneşti (1846-1854), Vărzăreşti (1863), Hârbovăţ (1870), Curchi (1872), Căpriana (1903), Japca (1916) etc. Au fost construite, de asemenea, clădiri auxiliare (birouri administrative, chilii, trapeze etc.), s-au făcut amenajări teritoriale, s-au îmbunătăţit condiţiile de trai113, s-au extins domeniile114. S-a înfiinţat şi o mănăstire nouă – Noul Neamţ (Chiţcani). Doi ieromonahi nemţeni – Teofan Cristea şi Andronic Popovici –, nemulţumiţi de secularizarea averilor mănăstireşti din România, s-au refugiat în Basarabia, unde au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din St. Petersburg să le permită să înfiinţeze o nouă mănăstire pe moşia Chiţcani, unde să se stabilească până la 50 de călugări, de dorit de la mănăstirea Neamţ. În scurt timp, această mănăstire a devenit una din cele mai mari şi mai prospere. Pe teritoriul ei s-au ridicat patru biserici, astfel încât a căpătat aspectul unei adevărate lavre ruseşti115. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., pp. 87-88. 113 Vezi: Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, 1998; Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, 2001. 114 Vezi: T. Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia (1812-1917)..., pp. 14-31. 115 Vezi: Irinej Tafunea, Istorija Svjatovoznesenskogo Kitzkanskogo monastyrja, Noul Neamţ, 2004. 112

Unele schituri au dispărut, au apărut şi unele noi, altele au fost transformate în mănăstiri – în 1916, Călărăşăuca şi Japca sunt transformate în mănăstiri de maici, fiind aduse aici rusoaice refugiate din teritoriul polonez (anexat Rusiei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) din cauza războiului116. În 1918, în Basarabia existau 13 mănăstiri (Căpriana, Cetatea-Ismail, Condriţa, Curchi, Dobruşa, Frumoasa, Hârbovăţ, Hâncu, Hârjauca, Noul Neamţ, Saharna, Suruceni şi Ţigăneşti) şi 4 schituri (Bocancea, Pripiceni, Terapont şi Ţâpova) de călugări; 7 mănăstiri (Călărăşăuca, Cuşelăuca, Hirova, Japca, Răciula, Tabăra şi Vărzăreşti) şi un schit (Borisovca-Ismail) de călugăriţe; trei frăţii de călugări la reşedinţele eparhiale (două în Chişinău şi una la Ismail) şi două frăţii de călugăriţe, care conduceau două aziluri de orfani din Chişinău117. Arta bisericească. Înglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului Rus a dus inevitabil la un proces de deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti. Acest lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică conştientă, dirijată de la centru, prin care erau impuse valori şi modele artistice străine spiritului şi culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă, ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice, social-economice şi culturale a noii gubernii. Coloniştii străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii rusificaţi ş.a., toţi optau pentru valori străine şi ei, spre deosebire de populaţia din mediul rural, aveau posibilitatea de a-şi impune gusturile şi preferinţele. În 1812-1918, în Basarabia a avut loc un intens proces constructiv: de la 42 de biserici de zid, în anul 1812, s-a ajuns la 818 în anul 1903. Marea majoritare a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici reprezentative sub aspect arhitectural118. Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă a fost profund marcată de transformările şi tendinţele arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în special din capitala imperiului – Sankt Petersburg. Într-o primă etapă, asistăm la un proces de marginalizare a arhitecturii autohtone, care s-a remarcat printr-un şir de monumente construite la sfârşitul secolului al XVIIIlea – începutul secolului al XIX-lea, şi la impunerea pe M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., pp. 94-95. 117 Ibidem, p. 95. 118 Ibidem, pp. 8-35. 116

– 227 –

diferite căi a stilului neoclasic de factură rusească. Odată cu apariţia în marile centre ruseşti a unor noi direcţii arhitecturale de nuanţă eclectică şi în Basarabia, cu o întârziere de aproximativ două decenii, s-a resimţit tot mai insistent influenţa eclectismului la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. După cum au subliniat toţi cercetătorii din perioada interbelică, cel mai elocvent această influenţă se vede în utilizarea cupolei în formă de bulb de ceapă, care este unul dintre elementele caracteristice ale arhitecturii ruseşti pe tot parcursul evoluţiei sale. Deşi biserici construite în stil tradiţional rusesc în Basarabia nu avem atât de multe, sunt puţine locaşurile de cult din perioada 1812-1918 care să nu fi împrumutat, fie şi ca element mai mult decorativ, cupola rusească în formă de bulb. Pictura bisericească basarabeană din această perioadă este supusă aceluiaşi proces de rusificare. Se atestă un flux de icoane pictate după modele academice în atelierele din marile oraşe ale Imperiului, care, pe de o parte, au înlocuit icoanele originale şi unicate, într-un fel, ale zugravilor locali, iar, pe de altă parte, au influenţat stilul iconarilor basarabeni, care s-au depărtat treptat de vechea tradiţie autohtonă. Aceste icoane de tip rusesc, deşi răspândite pe larg în Basarabia, nu prezintă interes sub aspect artistic, din simplul motiv că erau produse în serie şi nici n-au constituit subiectul vreunui studiu. Vorbind despre pictura bisericească basarabeană de factură autohtonă din secolul al XIX-lea, specialiştii din domeniu119 susţin că în această perioadă se încheie drumul lung şi sinuos al artei medievale româneşti, în general, şi al picturii, în special. Asistăm la o epocă de decădere. Icoanele realizate de zugravii autohtoni au început să fie tot mai puţin preferate. Ca urmare, aceştia au încercat să imite operele academice şi astfel s-au depărtat tot mai mult de vechile tradiţii iconografice caracteristice Ortodoxiei. Această tendinţă s-a remarcat, în primul rând, prin aplicarea reliefului sculptural pictat, prin utilizarea clarobscurului, care, în general, este caracteristic pentru pictura laică, şi prin imitarea limbajului plastic al gravurii, operele astfel create semănând mai mult a tablouri cu subiect religios. Alt aspect care constituie un moment al evoluţiei Vezi: Tudor Stăvilă, Icoana populară din Basarabia în secolul al XIX-lea..., pp. 69-90; Idem, Arta plastică din Basarabia în secolul al XIX-lea, în „Arta ’98”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1998, pp. 46-54; Idem, Icoana basarabeană şi istoricul problemei, în „Arta 2003”, Chişinău, 2003, pp. 36-43; Constantin Ion Ciobanu, Tudor Stăvilă, Icoane vechi din colecţii basarabene, Chişinău, 2000 etc.

119

artei basarabene, dar, în acelaşi timp, şi al declinului zugrăvirii icoanelor, este nemijlocit legat de apariţia învăţământului artistic în Basarabia (şcoala particulară de desen a lui Terentie Zubcu, 1887) şi a pictorilor profesionişti, ale căror opere au puţin comun cu cele ale zugravilor de meserie sau ale meşterilor populari. Dintre artele decorative care s-au dezvoltat în Basarabia în perioada 1812-1918 poate fi menţionată doar sculptura populară în lemn şi în piatră, care a avut în mare parte un caracter de cult. Ca şi în cazul arhitecturii şi picturii, odată cu anexarea Basarabiei, sculptura a fost ruptă de la izvorul şi vatra sa românească, dar, spre deosebire de ele, fiind în special de factură populară, a fost mai puţin influenţată de factori veniţi din exterior. Deşi n-a cunoscut o înflorire deosebită, prelucrarea artistică a lemnului şi a pietrei s-a dezvoltat, fapt demonstrat, pe de o parte, de nenumărate piese sculptate, preponderent troiţe, care au existat în toate satele basarabene, iar, pe de altă parte, de crearea unor centre artistice cu un specific propriu, care au dat naştere unor opere reprezentative şi de certă valoare. Troiţele basarabene fascinează prin măiestrie şi complexitate, prin redarea chipului şi prin larga lor răspândire. Chiar şi cercetătorii din perioada sovietică120 se mirau de faptul că chipul lui Hristos nu avea imprimat nimic din acele chinuri pe care le suferea în momentul răstignirii, fapt caracteristic artei din ţările catolice, ci, din contra, chipul lui Hristos din troiţele basarabene, în spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe, îl reda pe Mântuitor având o faţă liniştită, senină, care privea de sus cu blândeţe şi care pare că nici nu simţea acele chinuri la care era supus. Rolul slujitorilor Bisericii în mişcarea de emancipare naţională. La 27 februarie/12 martie 1917, în urma acţiunilor revoluţionare ale forţelor democratice din Rusia s-a prăbuşit imperiul ţarist absolutist. Acest eveniment a răsturnat din temelii vechea ordine socială şi politică din Rusia şi a trezit la o viaţă nouă popoarele fostului Imperiu, inclusiv pe românii basarabeni. Ca urmare, febra căutării unor noi rosturi sociale, politice şi naţionale a cuprins întreaga societate basarabeană. În noua conjunctură politică fiecare categorie socială căuta să-şi dobândească drepturile şi libertăţile, de care considera că a fost privată. Explozia socială produsă în inima Imperiului Rus a găsit clerul basarabean nepregătit pentru o schimbare atât de radicală a lucrurilor. În iureşul evenimentelor revoluţionare declanşate după februarie 1917, neînţelegând natura şi conţinutul evenimentelor ce se Vezi: Matus Livšic, O moldavskoj narodnoj scul‘pture kontza XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, pp. 95-112.

120

– 228 –

produceau, cea mai mare parte a preoţimii basarabene a rămas dezorientată şi a preferat expectativa121. Cu toate acestea, încă până la evenimentele din 1917, în sânul clerului din Basarabia se conturase un curent naţional122. Graţie străduinţelor preoţimii cu sentimente naţionale, în 1906, la Chişinău a fost redeschisă Tipografia Eparhială, în care se imprimau cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română. Din ianuarie 1908, tot la insistenţa clerului, a început să apară lunar prima revistă bisericească în limba română – „Luminătorul”. Tot mai frecvente au devenit vocile care se pronunţau pentru introducerea limbii române în învăţământul teologic şi în cult123. În 1917, doar un grup nu prea mare de preoţi a înţeles importanţa evenimentelor şi şansa dată de Dumnezeu şi a aderat fără preget la mişcarea de emancipare naţională. Dintre aceştia îi putem numi pe arhimandritul Gurie Grosu (viitorul mitropolit al Basarabiei), ieromonahul Dionisie Erhan, stareţul mănăstirii Suruceni (viitorul episcop al Cetăţii Albe-Ismail), preoţii Vasile Gobjilă din Chişinău, Andrei Murafa din Cotiujenii Mari (Soroca), Alexandru Baltaga din Călăraşi, Alexie Mateevici, profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, Constantin Popovici, profesor la Seminar şi redactor-şef al revistei „Luminătorul”, şi alţi reprezentanţi de vază ai clerului basarabean care luptau pentru dezrobirea naţională a enoriaşilor. Prin acest grup de seamă, care nu s-a temut să-şi expună deschis convingerile, preoţimea basarabeană s-a încadrat treptat în mişcarea naţională şi a participat activ la marile evenimente ce au urmat în viaţa Basarabiei. Astfel, Adunarea extraordinară a clerului şi mirenilor din Eparhia Chişinăului, care şi-a ţinut lucrările la 19-25 aprilie 1917, a cerut autonomia politică a Basarabiei şi autonomia Bisericii; constituirea unei Mitropolii în frunte cu un ierarh dintre basarabeni, care să fie ales de o adunare eparhială extraordinară, formată din reprezentanţi ai clerului şi mirenilor; introducerea limbii române în cult etc.124. În zilele imediat următoare acestui Congres al preoţimii a mai avut loc o întrunire, în palatul vechi al Seminarului Teologic, a unui grup de preoţi „adevăraţi moldoveni”. Aici a fost invitat profesorul ardelean Onisifor Ghibu, care, printr-o frumoasă cuvântare despre istoria neamului românesc, a reuşit să-i convingă pe Vezi: B. Buzilă, Clerul din Basarabia şi Unirea, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1998, nr. 2, pp. 28-35. 122 Vezi: V. Bolduma, op. cit., p. 6. 123 D. Eţco, Introducerea limbii române în Şcoala spirituală de băieţi din Chişinău în anul 1917..., pp. 32-34. 124 B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (18121918; 1918-1944)..., pp. 81-85.

cei prezenţi de necesitatea unor acţiuni mai energice125. După această întrunire a avut loc unirea forţelor politice din cadrul Partidului Naţional Moldovenesc cu cele ale clerului basarabean, promotoare ale ideii naţionale. Un moment semnificativ în acest sens l-a reprezintat constituirea Sfatului Ţării, la 21 noiembrie 1917, în ziua sărbătorii Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Ceremonia a început cu oficierea Sf. Liturghii în Catedrală. Corul catedralei a cântat „Deşteaptăte, române” şi „Pe al nostru steag e scris unire”. Preotul Ioan Andronic şi arhimandritul Gurie (Grosu) au ţinut cuvântări adresate deputaţilor Sfatului Ţării. În lunile ce au urmat constituirii Sfatului Ţării şi Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldoveneşti, la 24 decembrie 1917, Biserica basarabenă, dominată din ce în ce mai mult de militanţii pentru emancipare naţională, a urmat îndeaproape politica tânărului şi efemerului stat126. Independenţa statului a adus la ordinea de zi ideea autocefaliei Bisericii din Basarabia, care, însă, a fost abandonată, după ce la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a adoptat „Hotărârea de unire a Republicii Moldoveneşti cu România”. Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost reprezentată în Sfatul Ţării de protoiereul Alexandru Baltaga, figură a preoţimii basarabene de înalt şi recunoscut prestigiu, care s-a numărat printre cei ce au votat Unirea127. Concluzie. În perioada 1812-1918, clerul şi credincioşii basarabeni s-au aflat în componenţa unui alt stat – Imperiul Rus. Acest stat era la fel creştin ortodox, de aceea anexarea Basarabiei în 1812 nu a însemnat pentru Biserica Ortodoxă din stânga Prutului o catastrofă (aşa cum a fost ulterior reanexarea din 1940/1944). Studiind situaţia Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub stăpânirea rusească în perioada 18121918, putem spune că au existat aspecte atât negative, cât şi pozitive. Ar fi incorect să le scoatem în evidenţă doar pe unele sau pe altele. Se cere un discurs istoric obiectiv, echilibrat şi nuanţat. Sperăm că, în studiul de faţă, am reuşit să nu ne abatem de la acest principiu, considerat de noi important.

121

I. Negrei, op. cit., p. 22. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (18121918; 1918-1944)..., p. 90. 127 Vezi: Vasile Pavlic, Alexandru Baltaga – preot, deputat, om, în „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, pp. 69-72. 125 126

– 229 –

SUMMARY

THE BESSARABIAN ORTHODOX CHURCH UNDER THE RUSSIAN RULE (1812-1918) Traces of Christian life on in the territory on the left bank of To meet the need of religious books, a Diocesan PrinPrut River are dating from early centuries A.D. The existence ting was established in 1814. Both books were printed in of a Christian life in the region on the left side of Prut River Romanian worship and teaching, textbooks etc. There were in the II-XIV centuries in the period which the written published either religious books in Romanian, or educatisources do not give too much information is documented onal books, handbooks etc. The books edited in Chisinau particularly by archaeological remains: objects with Christian were used not only in churches from Bessarabia, but also symbols, crosses, inscriptions with Christian character, etc. in those of Transnistria. Some even came from the other In the mid-fourteenth century, after the creation of medieval three Romanian Principalities. The Diocesan Printing Moldavian Principality, church life came in an organized from Chisinau existed until the second half of the XIXth setting, being founded on the 26 of July 1401 being created century, when its work was suspended by Archbishop the Metropolitan Church of Moldavia, officially recognized Pavel Lebedev, and later, officially closed by Archbishop by the Ecumenical Patriarchate of Constantinople. By Serghie Liapidevski in 1883. In 1906, at the request of 1812, Bessarabia was a part of Moldavia and the inhabitants the priesthood Bessarabia, printing has been reopened. It of that territory, the most being Romanian people of began to print service books in Romanian – by some older Orthodox Christian faith, were under the jurisdiction of the editions of Chisinau – as well as teaching books. Metropolitan Church of Moldavia. In the 1867-1918 period, a diocesan bulletin called In 1812, following the Russo-Turkish war of 1806- “Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti” was published. In the 1812, Bessarabia was annexed by the Russian Empire and first four years it appeared in Russian and Romanian, and the Orthodox community on the territory of the Russian afterwards only in Russian. In 1908 it began to appear the Orthodox Church was included in its compound. Imme- first magazine, in Romanian, called “Church of Bessarabia” diately after the annexation, Metropolitan Bishop Gavriil – “Illuminator”. Published on monthly bases it has publiBănulescu-Bodoni, being of Romanian origin, but devoted shed only in Romanian, till the years of Second World War. to Russia, was tasked by the tsarist authorities in the territory The articles were published in a theological, pastoral, histoannexed to establish a diocese – Archdiocese of Chisinau rical, sermons nature etc. Through the national, history and Hotin. The composition of this new diocese under jurisand religious articles, “Illuminator” has greatly contributed diction of St. Petersburg Council of churches and monasto the awakening of the national consciousness among the teries came from Bessarabia, and the same was true related priests and church singers from Bessarabia. In 1904, “Histoto the 77 Romanian-populated parishes in Transnistria rical and Archaeological Church Society of Bessarabia” (which, in 1837, were given another diocese). Thus, during 1812-1918, the life of the Romanian Orthodox Church of started its activity, based in Chisinau, which have had the Bessarabia was marked by all the changes experienced by the mission to do research in the local history. From 1909 to Russian Empire and the Russian Orthodox Church. The 1918, the members of the Society published articles in first step after annexation, the strategic-political interest, Russian in “Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo istorikoit was granted certain autonomy for Bessarabia, but which arkheologicheskogo obschestva” magazine (9 volumes). During the tsarist regime, Bessarabian clergy gradually gradually, through a series of successive restrictions, has been turned into a distinct class. The clergy were exempt from canceled. The same happened with the Church of Bessarabia. taxes and military services, the parishes were “transmitting” After the death of Gavriil Bănulescu-Bodoni, Archdiocese from father to son. In the early XIXth century intellectual of Chisinau and Hotin remained only a simple diocese led level of the priests was much higher than at the beginning by Russian hierarchs, commonly called, after a certain period of the previous century. Since the second half of the XIXth of Russian bishops in other departments. They rejected the century, clergy began to be an active factor in the social life, customs, traditions and language of Bessarabian Romanians developing an appreciation of social action through the and promoted the Russian spirit. Gradually, the entire admiso-called “brotherhood” associations which supported the nistrative organization of the church was unified with the poor people. After 1864, many parishes were established Russian Orthodox Church and as a result the Orthodox in the so-called “trustees”, also with charitable purpose. Church of Bessarabia became, finally, an ordinary Diocese From 1868 to 1916, annually, as well as other dioceses in of the Russian Orthodox Church. Russia, “Diocesan Congresses” were held – meetings of In 1813 the Theological Seminary was established in Chisinau, which was the first institution of theological leading representatives of the clergy, who took debated education in Bessarabia and continued to exist after 1918. certain issues in the life of the diocese. Monastic life in the tsarist period underwent some In 1823 the Theological Seminary of the lower classes of radical changes. The number of strugglers was steadily Spiritual School for boys was founded in Chisinau, the first growing. In 1918, there were over 1000 monks and 1400 institution of theological primary education in Bessarabia. nuns and older brothers and sisters. Most monks and In 1869 a similar school was founded in northern Bessanuns came from the local Romanian population from the rabia (in Balti, and in 1873 moved to Edinet) and 1893 in villages, so they had few books and were more concerned southern Bessarabia (to Ismail). In 1864, a Diocesan School (besides the usual religious labors) with household probfor girls was founded in Chisinau. Also under the guidance of the Church there also were found out monastery schools lems of their monastery. Economically, in the 1812-1918 and so-called “parochial schools”, for basic training, which years almost all monasteries have experienced a period of were viable as long as they were taught in Romanian. relative prosperity.

– 230 –

CONSECINŢELE RAPTULUI TERITORIAL DIN 1812 ASUPRA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DIN BASARABIA Tatiana VARTA

Desprinderea celor peste 700 de parohii din teritoriul de la est de Prut de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi trecerea lor sub administrarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR) au constituit o decizie anticanonică, care nu poate fi interpretată altfel decât un act inamical din partea unei mari puteri, a cărei religie oficială era cea ortodoxă, faţă de un alt stat de aceeaşi confesiune religioasă. Oricât de mult s-ar strădui reprezentanţii curentului istoriografic angajat să legitimeze raptul teritorial de la 1812 să invoce argumente în favoarea justificării trunchierii unei entităţi religioase precum era Mitropolia Moldovei, strădania lor este lipsită de substanţă şi credibilitate. Actul în sine este unul reprobabil şi în flagrantă contradicţie cu principiile de corectă comunicare şi comuniune în cadrul Ortodoxiei. Întreaga politică promovată ulterior de autorităţile ecleziastice superioare din capitala Imperiului Rus faţă de entitatea religioasă artificială pe care au numit-o Eparhia Chişinăului şi Hotinului se constituie într-un lung şi regretabil şir de ilegalităţi faţă de o populaţie ortodoxă de altă etnie, diferită de cea rusă, prin apartenenţa la o altă cultură, cu alte tradiţii şi obiceiuri. Cu toată strădania mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, primul şi unicul întâistătător de origine română al acestei entităţi religioase din teritoriul anexat, de a atenua efectele negative ale deciziei Sinodului rus, la adoptarea căreia şi-a adus şi el contribuţia personală, rezultatele eforturilor sale rămân a fi contradictorii. Această circumstanţă îi conferă complexei personalităţi a acestui înalt prelat, cu origini ardeleneşti, o conotaţie de un anumit dramatism. Spunem acest lucru, întrucât lui i-a revenit misiunea ingrată de a introduce politicile de deznaţionalizare şi asimilare, prin intermediul bisericii, a unei populaţii româneşti dintr-un teritoriu însuşit în mod abuziv de Imperiul Rus. Nu putem să nu-i recunoaştem nişte merite incontestabile în protejarea şi salvgardarea fiinţei naţionale româneşti a populaţiei majoritare din ţinut. Şi aici ne referim, în primul rând, la efectele benefice pe care le-au produs eforturile sale în calitatea lui de prim responsabil pentru întreaga activitate a Tipografiei Eparhiale de la Chişinău, unde au fost tipărite, într-o perioadă relativ scurtă, câteva zeci de titluri de carte de rit în limba română, cu un tiraj total de peste 20.000 de exemplare, care au continuat să fie utilizate până

pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acelaşi context, nu putem să nu-i recunoaştem mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni meritele deosebite în calitate de mesager al protestelor partidei naţionale boiereşti, expediate autorităţilor centrale ruseşti, faţă de politicile rusificatoare iniţiate de guvernatorul civil şi militar al Basarabiei, Ivan Hartingh. În rest, o bună parte a activităţilor sale, desfăşurate în perioada 1812-1821 în provincia înstrăinată de la est de Prut, se încadrează aproape perfect în ceea ce numim politici de deznaţionalizare şi asimilare a românilor basarabeni. O altă ctitorie a sa, Seminarul Teologic de la Chişinău, a constituit, de-a lungul întregii perioade de ocupaţie imperială rusă, o forjerie de cadre educate în spirit rusesc, cu utilizarea limbii ruse ca principala limbă de predare. Limbii române i se rezervase rolul de cenuşăreasă, ea fiind doar una dintre disciplinele şcolare studiate de elevii acestei instituţii, care, de la o anumită perioadă, a avut statutul de disciplină şcolară facultativă, fiind suprimată, în cele din urmă, în anul 1867. Viitorii preoţi, în virtutea spiritului ce domnea în această instituţie, urmau să devină nişte instrumente docile ale politicii de rusificare. Profesorii Seminarului Teologic din Chişinău erau, aproape în exclusivitate, ruşi. Programele şi principiile organizatorice erau identice cu cele din seminarele ruseşti, cu o singură deosebire – aici, pe lângă cele trei limbi obligatorii – greaca, latina şi rusa – se preda şi limba română1. În afară de aceasta, majoritatea studenţilor seminarului erau de peste Nistru, fiind ruşi de origine. Gavriil Bănulescu-Bodoni a invitat şi angajat în eparhia sa clerici din alte gubernii ruse. Este adevărat că atare practici vor căpăta amploare în perioada ulterioară, dar, oricum, el a fost cel care le-a introdus. A înlocuit mai mulţi clerici români, în special în organele de conducere ale eparhiei, cu clerici care aveau studii teologice, recrutaţi în guberniile limitrofe ruseşti2. La 1815, în Dicasteria eparhială erau angajaţi şase români, faţă de 21 de ruşi3. A introdus în mod consecvent în biserica română unele canoane şi sărbători ruseşti, sărbătorirea unor sfinţi ruşi. După 1814, în P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Chişinău, 1992, p. 163. 2 P. Mihail, Mărturii despre spiritualitatea românească din Basarabia, Chişinău, 1993, p. 102. 3 Arhivele Basarabiei (în continuare, AB), nr. 4, 1933, p. 315. 1

– 231 –

cancelarie, în instituţiile ecleziastice din Basarabia este utilizată, tot mai frecvent, limba rusă4. Corespondenţa dintre Dicasterie şi protopopi se efectua tot mai des în limba rusă. În 18145, doar şase protopopi şi arhimandritul Chiril de la mănăstirea Căpriana corespondau cu autorităţile superioare de la Chişinău în limba română. Gramotele de hirotonie semnate de mitropolitul Gavriil până la 1812 se alcătuiau în limba română, iar după 1812 încep să fie scrise în limba slavonă6. În Catedrala din Chişinău, în anul 1815, pentru zilele de sărbători erau programaţi doar preoţi ruşi şi nici unul român7. Bibliotecile parohiale şi şcolare erau completate cu literatură de cult adusă din Rusia. Partida naţională boierească, atunci când a ripostat la prima tentativă de rusificare a Basarabiei, în misiva colectivă adresată împăratului Alexandru I, i-a cerut acestuia „ca Mitropolitul şi Arhipăstorul nostru să fie ca pe vremuri, de la începutul Moldovei, şi mai marele bisericii şi primul om la judeţ”8. Trebuie să recunoaştem că acest înalt prelat a avut mai multe iniţiative cu conotaţie benefică pentru românii basarabeni şi pentru Basarabia, dar ele au fost respinse de autorităţile ecleziastice centrale. În acest context, ţinem să reamintim tentativele întreprinse de Gavriil Bănulescu-Bodoni de a redicţiona o parte considerabilă a veniturilor domeniilor basarabene ale Locurilor Sfinte de pe Muntele Athos şi din Orientul Apropiat, înstrăinate aproape în totalitate, către enoriaşii basarabeni din satele aflate pe respectivele domenii. Dar toate străduinţele mitropolitului de a face parte dreaptă şi acelora care munceau pe aceste domenii n-au avut sorţi de izbândă. După trecerea în lumea celor drepţi a acestui înalt prelat, politicile rusificatoare în cadrul bisericii ortodoxe din Basarabia capătă tot mai mult contur, chiar dacă, o anumită perioadă, cel care l-a succedat în funcţia de întâi prelat al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – Dimitrie Sulima ‒ s-a străduit să fie un fidel continuator al activităţilor inaugurate de predecesorul său. Arhiepiscopul Irinarh Popov, succesorul lui Dim. Sulima, a căutat să aplice mai consecvent măsurile de rusificare a bisericii româneşti din ţinut, în felul acesta derapajele anticanonice cresc în intensitate. El i-a concediat pe protopopii români ţinutali sub pretextul că nu cunoşteau limba rusă, înlocuindu-i cu persoane invitate din guberniile ruseşti limitrofe. În toate func 6 7 8 4 5

AB, nr. 1-4, 1938, p. 30. Ibidem. Ibidem. AB, nr. 2-3, 1936, p. 49. Кишиневские eпархиальные ведомости (KEB), 1902, nr. 17, pp. 367-369.

ţiile înalte ale eparhiei a numit doar ecleziaşti ruşi. A întreprins mai multe tentative de a aduce în Basarabia absolvenţi ai seminarelor din guberniile Herson, Cameniţa, Vladimir, fără, este adevărat, careva efecte semnificative. Nereuşind să interzică utilizarea limbii române în bisericile Basarabiei, Irinarh s-a văzut nevoit să dispună traducerea mai multor cărţi de cult din limba rusă în cea română de către clericii români Teodor Baltagă, Teodor Laşcu, Ion Neaga ş.a. Cu toate acestea, numărul de cărţi editate în această perioadă la Tipografia Eparhială în limba română era mic. În cele din urmă, tipografia a fost dată în arendă9. Ceva mai înainte, Sfântul Sinod a interzis retipărirea cărţilor de cult româneşti de peste Prut10. În perioada arhipăstoriei lui Irinarh Popov a fost oprit afluxul de cărţi religioase din Principatele Române, pe motiv că acestea ar fi împiedicat realizarea publicaţiilor locale11. Totuşi, în ciuda interdicţiilor, aceste cărţi pătrundeau în Basarabia pe alte căi, fiind utilizate de către mulţi preoţi în oficierea serviciului divin. Arhiepiscopul Antonie Sokotov a imprimat politicii de rusificare contururi şi mai clare, el fiind primul arhipăstor care a acţionat în acest sens consecvent şi fără ezitări12. În parohiile moldoveneşti a căutat să impună oficierea serviciului divin şi în limba rusă13. E adevărat că n-a prea izbutit să facă acest lucru, fapt înregistrat chiar de ministrul instrucţiunii publice, contele D.A. Tolstoi, care, inspectând aşezămintele şcolare din sudul provinciei, a observat că „moldovenii din Basarabia care demult trăiesc în Rusia nu toţi cunosc limba rusă, în unele parohii ortodoxe până acum toată slujba bisericească se face în limba moldovenească”14. În 1867, limba română este scoasă din programa de studii a Seminarului din Chişinău15, deşi în procesul discuţiei noului regulament pentru Seminarul Teologic, corpul profesoral s-a pronunţat în favoarea predării limbii române, cel puţin în clasele superioare16. Tot în scopul deznaţionalizării românilor basarabeni, episcopul Antonie, cu mijloace locale, fondează în 1864 o şcoală rusă pentru fetele de clerici, iar în 1866 P. Cazacu, op. cit., p. 172; ANRM, F. 208, inv. 3, d. 554, f. 4. N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 84. 11 Ibidem, p. 83. 12 N. Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Buc., 1940, p. 139. 13 Труды Бессарабского церковного историко-архeологического общества, vol. VI, Кишинев,1914, p. 21. 14 L. Boga, Lupta pentru limba română şi ideea Unirii, Chişinău, 1993, p. 220. 15 N. Popovschi, op. cit., p. 189. 16 Ibidem, p. 186-187. 9

10

– 232 –

– una spirituală pentru băieţi (a doua după cea de la Chişinău)17. Pentru o rusificare mai eficientă a seminariştilor şi elevilor din şcolile spirituale, au fost create internate, unde aceştia puteau fi mai lesne supravegheaţi18 pentru a nu comunica în limba română. Numirea lui P. Lebedev, în 1871, în calitate de episcop, iar apoi de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului a coincis cu suprimarea ultimelor elemente ale autonomiei locale, Basarabia fiind transformată în gubernie rusă. În această perioadă, politica de rusificare a bisericii române din ţinut atinge apogeul său, căpătând forme „violente şi rapide”19. Noul arhipăstor a dispus ca în acele lăcaşuri sfinte unde până atunci se slujea în limba română, serviciul divin să se oficieze în două limbi – rusă şi română20. Preoţii care s-au opus acestei dispoziţii – V. Zubcu, I. Untu, D. Tutunaru, I. Popovici, Gr. Galin – au fost expulzaţi în gubernii ruseşti21. P. Lebedev acorda o atenţie deosebită luptei cu clerul monahal românesc din mănăstirile basarabene, care rezistase tentativelor rusificatoare din perioadele anterioare. Arhiepiscopul Pavel a ordonat ca mănăstirile să fie supuse unui control riguros din partea protopopilor. Tot el operează o serie de schimbări ale stareţilor români, transferându-i pe unii în alte gubernii. De asemenea, substituie principiul eligibilităţii cu cel al numirii directe a stareţilor. În acelaşi scop, al rusificării clerului monahal, a decis instituirea stranelor slavone şi studierea în mănăstiri a limbii ruse, fondând şcoli primare ruseşti pe contul acestora. Această din urmă măsură a întâmpinat o serioasă împotrivire din partea călugărilor români22. P. Lebedev comunica superiorilor săi că şcolile înfiinţate pe lângă mănăstiri au fost boicotate de clerul monahal superior, „care nu cunoştea limba rusă şi era ostil culturii ruse”23. Profesorii de limba rusă din unele mănăstiri, în special de la Hârjauca şi Dobruşa, erau, pur şi simplu, brutalizaţi de călugări. Autorităţile ecleziastice, pentru a curma această rezistenţă, au recurs la măsuri excepţionale: călugării cei mai perseverenţi au fost pedepsiţi sau transferaţi în alte mănăstiri24. Ca urmare a împotrivirii călugărilor români faţă de politica de rusificare, autorităţile ecleziasice din Basarabia s-au văzut nevoite să fie mai îngăduitoare. Pentru a diminua ponderea preoţilor români în P. Cazacu, op.cit., p. 171. N. Popovschi, op. cit., p. 180. P. Cazacu, op. cit., p. 174. I. Nistor, op. cit., p. 331; N. Popovschi, op. cit., p. 159. I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, pp. 231-232. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Chişinău, 1992, p. 119. 23 P. Cazacu, op. cit., p. 174. 24 N. Popovschi, op. cit., p. 201. 19 20 21 22 17 18

eparhie, P. Lebedev a procedat la modificarea parohiilor, reducând substanţial numărul lor. Astfel, au fost închise peste 300 de biserici, rămânând în funcţie doar 433 de preoţi parohi. Ceilalţi au fost concediaţi, trecuţi în rezervă sau transferaţi în calitate de ajutori de parohi. La fel s-a procedat cu diaconii şi cântăreţii, fiind concediaţi 285 dintre ei, pe motiv că ar fi „incapabili sau că nu prezintă încredere”25. Contrar regulilor şi normelor în vigoare, arhiepiscopul Pavel a obţinut permisiunea Sfântului Sinod de a numi preoţii parohi26. Ca urmare, această funcţie au obţinut-o multe persoane de origine rusă sau persoane filoruse, docile temutului arhipăstor. Pentru diaconi şi cântăreţi, care până atunci erau angajaţi în exclusivitate din rândul românilor basarabeni şi susţineau examenul de calificare în limba română, a fost stabilit şi examenul la limba rusă27. În 1873, P. Lebedev dispune ca toate registrele din biserici, inclusiv actele stării civile, să fie completate numai în limba rusă28. În scopul rusificării viitorilor slujitori ai cultului, i-a obligat pe clericii români să-i înveţe pe copiii lor limba rusă sau să-i trimită la şcolile mănăstireşti pentru a o studia. Pentru a spori numărul clerului rusificat, P. Lebedev a ordonat ca în eparhie să fie mărit spaţiul pentru sălile de studii ale Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău şi ale şcolilor spirituale din acelaşi oraş şi din oraşul Bălţi (ultima a fost ulterior transferată la Edineţ). Pe lângă aceste instituţii, au fost deschise clase preparatoare, destinate studierii limbii ruse de către copiii românilor29. P. Lebedev a aplicat metode dure faţă de clerul din cele trei judeţe din sudul Basarabiei, reanexate la Imperiul Rus în urma Tratatului de pace de la Berlin (1878). Arhiepiscopul Pavel a destituit şi a înlocuit mulţi preoţi români, pe ceilalţi impunându-i să înveţe limba rusă într-un termen de doi ani. Pentru copiii clericilor români din această regiune au fost create înlesniri pentru a-i cointeresa să studieze în şcolile eparhiale ruse. P. Lebedev a întreprins măsuri pentru a-i reţine în Basarabia pe absolvenţii Seminarului Teologic de la Socola-Iaşi şi „a-i face să slujească operei ruseşti”, oferindu-le burse şi înscriindu-i în ultimele clase ale Seminarului Teologic din Chişinău30. În perioada în care P. Lebedev s-a aflat în Basarabia, activitatea tipografiei eparhiale moldoveneşti a fost ANRM, F. 208, inv. 1, d. 191, f. 1360-1368; ANRM, F. 208, inv. 1, d. 191, f. 196, 210, 432. 26 P. Cazacu, op. cit., p. 175. 27 Ibidem, pp. 175-176. 28 N. Popovschi, op. cit., p. 147; P. Cazacu, op. cit., p. 176. 29 P. Cazacu, op. cit., p. 176. 30 I. Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. I-a, Buc., 1994, pp. 71-72. 25

– 233 –

mult împiedicată, fiind tipărite doar câteva predici în limba română31. A fost interzisă, de asemenea, versiunea românească a revistei „Buletinul Eparhiei Chişinăului”32. Apogeul politicii de rusificare promovate de arhiepiscopul Pavel l-a constituit indicaţia acestuia de a aduna la sediul arhiepiscopal cărţile de cult în limba română din bisericile ce fuseseră închise, pentru a fi folosite drept combustibil33. Ofensiva declanşată de arhiepiscopul Pavel împotriva bisericii române din Basarabia a continuat şi în deceniile opt-nouă ale sec. al XIX-lea. La sfârşitul anului 1882, printr-un ucaz al Sf. Sinod, în baza solicitării arhiepiscopului Serghie al Chişinăului şi Hotinului, a fost închisă tipografia eparhială moldovenească din Chişinău. În ciuda unei astfel de ofensive acerbe, al cărei protagonist şi promotor fervent a fost Pavel Lebedev, în parohiile Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, clerul de origine română continua să fie majoritar. Chiar dacă recensământul realizat la 1897 în Imperiul Rus atestă doar 47% de etnici români (moldoveni), care s-au revendicat ca atare în baza criteriului limbii materne, în biserica ortodoxă din Basarabia preoţii de origine română alcătuiau 59,7%. Preoţii de origine rusă alcătuiau 23,9%, iar cei de origine ucraineană – 11,4%34. Autorităţile ecleziastice acordau o atenţie deosebită şcolii, considerată instrumentul cel mai eficace pentru promovarea rusificării. La 13 iunie 1884, printr-un manifest imperial, a fost legalizat un nou regulament al şcolilor parohiale35 şi în acelaşi an a fost instituit Consiliul Eparhial Şcolar, ai cărui membri erau în exclusivitate ruşi şi care urmau să dirijeze şi să supravegheze procesul instructiv în şcolile parohiale din gubernie36. Tot în acelaşi an, şcolile de pe lângă mănăstiri au fost transformate în şcoli parohiale, fiind direct subordonate acestui consiliu. Pentru a curma mişcarea naţională în provincia românească şi tendinţele de separatism şi autocefalie ale clerului basarabean, Sf. Sinod, în 1908, l-a numit episcop în Basarabia pe Serafim Ciceagov, fost colonel în armata rusă, caracterizat de N.N. Durnovo într-o scrisoare adresată la 21.01.1909 lui P. Gore, drept „un nemernic în toată accepţia cuvântului şi un vrăjmaş al neamului românesc”37. 33 34

ANRM, F. 297, inv. 1, d. 26, f. 62. P. Cazacu, op. cit., p. 177. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 224. Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, 2000, pp. 13-14. 35 KEB, 1887, nr. 7, pp. 231-232. 36 N. Popovschi, op. cit., p. 238. 37 P. Cazacu, op. cit., p. 180. 31

Revendicările clerului basarabean privind oficierea serviciului divin şi a cântărilor bisericeşti în limba română, traducerea manualelor şi a cărţilor de cult şi editarea revistei „Luminătorul” în română, predarea în şcolile parohiale şi spirituale a limbii române erau considerate de Sf. Sinod drept manifestări de separatism şi autocefalie a bisericii basarabene38. După sosirea sa în Basarabia, Ciceagov constata existenţa unui partid „moldofil”, format din 15-20 preoţi – „cei mai talentaţi, puternici, muncitori, cu influenţă în eparhie”39. Liderii acestui partid erau consideraţi românii basarabeni emigraţi în Regat, apreciaţi de el ca „cei mai răi vrăjmaşi” ai Imperiului. Noul episcop s-a angajat să lupte cu partidul separatist, care intenţiona „să înveţe pe Moldoveni limba cultă românească”40. El operează o serie de destituiri din funcţie ale „separatiştilor”, îi expulzează în afara guberniei pe cei mai periculoşi şi, pentru a reduce tipăriturile în limba română, desfiinţează comitetul de conducere al tipografiei eparhiale moldoveneşti. Pentru instituirea unui control riguros asupra clerului basarabean, el anulează principiul eligibilităţii protopopilor, numindu-i după bunul său plac. De asemenea, îşi atribuie în mod arbitrar dreptul autoritar de a controla şi a dispune de veniturile eparhiale. În scopul curmării iredentismului românesc din sudul Basarabiei şi al rusificări mai eficiente înfiinţează aici vicariatul din Ismail, pentru alipirea acestei părţi „la spiritul pravoslavnic şi la cultura rusă”41. Serafim Ciceagov a inundat întreaga eparhie cu icoane de sfinţi ruşi şi cu moaşte ale acestora, impunând clerul să efectueze cu aceste icoane primăvara şi toamna procesiuni religioase prin satele Basarabiei. A dispus să fie pictat interiorul catedralei din Chişinău cu chipuri ale aceloraşi sfinţi ruşi; zideşte un maiestos palat eparhial în stil quasirusesc cu mijloacele financiare ale mănăstirii Hârjauca42. Tot el a fost animatorul sărbătoririi pompoase a 100 ani de la anexarea Basarabiei şi a 300 ani de guvernare a dinastiei Romanov43. În Basarabia episcopul Serafim a făcut mai mult politică antiromânească decât a slujit bisericii. În scurt timp după sosirea lui aici, el devine liderul partidului „adevăraţilor ruşi” din gubernie, subvenţionând mărinimos activitatea antiromânească a acestuia cu mijloace financiare ale românilor basarabeni, impunându-i pe mai mulţi preoţi români să devină membri

32

40 41 42 43 38 39

– 234 –

Ibidem, pp. 180-181. Ibidem, p. 181. Ibidem; KEB, 1912, nr. 42, p. 1792. P. Cazacu, op. cit., p. 182. Ibidem. ANRM, F. 208, inv. 3, d. 4547, f. 169.

ai acestei organizaţii. Devine susţinător al şovinilor ruşi din ţinut, a participat activ la campania pentru alegerile în Dumă, asigurând, în mare măsură, succesul forţelor reacţionare. Activitatea sa pe tărâmul politic a dăunat enorm bisericii basarabene, dezbinând clerul, poporul şi etniile din Basarabia44. Măsurile represive şi de rusificare întreprinse de Serafim au înstrăinat enoriaşii de sfânta biserică, provocând o puternică mişcare cu caracter schismatic, numită mişcarea inochentistă45. S. Ciceagov a recurs la măsuri drastice pentru combaterea acesteia (inclusiv de ordin poliţienesc).

P. Cazacu, op. cit., p. 183. O. Ghibu apreciază această mişcare drept „o revoluţie fără precedent în istoria întregului popor românesc – o revoluţie religioasă” (O. Ghibu, op. cit., p. LXXVII).

S-a văzut nevoit însă să facă şi concesii: a admis oficierea serviciului divin în biserici în limba română, prigonită anterior de el atât de crunt; a mai dispus tipărirea predicilor şi cărţilor de rugăciuni în limba română cu grafie slavonă şi a publicaţiei periodice „Glasul Basarabiei”46. În baza cererii arhiepiscopului Serafim, ţarul emite un ucaz care recomanda bisericilor ale căror parohii erau afectate de „mişcarea de la Balta” eforturi suplimentare pentru combaterea acesteia47. Cu toate eforturile depuse, politicile de deznaţionalizare şi rusificare ale bisericii ortodoxe din Basarabia n-au dat efectul scontat. Biserica din ţinut a reuşit să-şi conserve, în mare măsură, caracterul său românesc.

44 45

A. Boldur, „Basarabia românească”, în A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 183. 47 ANRM, F. 208, inv. 3, d. 4547, f. 12. 46

– 235 –

– 236 –

BISERICA ORTODOXĂ – INSTRUMENT DE RUSIFICARE A BASARABIEI SUB REGIMUL ŢARIST Silvia SCUTARU

În secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă (BOR) devine treptat o organizaţie cu principii bine stabilite de regenerare a poporului rus, susţinute de un întreg sistem de organe de conducere. Membrii Sinodului, fiind numiţi direct de ţar, deveneau înalţi demnitari ai guvernului. Biserica a susţinut politica generală a autocraţiei ţariste, acordând o atenţie deosebită educaţiei religioase în toate provinciile ruseşti. În Rusia ia amploare un nou curent de gândire – slavofilismul1. Acest curent, împreună cu ideologia panslavistă, susţinea expansionismul promovat de Imperiul Rus şi ideea că Moscova este a Treia Romă, menită să devină capitala unui imperiu ortodox, cuprinzând întreg spaţiul balcanic ortodox. S-a creat un întreg program de măsuri menite să întărească ortodoxismul. Principiile de bază ale noii politici erau ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul ‒ triada inaugurată de ţarul Nicolae I (1825-1855). Politica autorităţilor faţă de cultele religioase devine restrictivă, este interzisă trecerea de la ortodoxie la alte confesiuni, copiii nounăscuţi din căsătoria unui ortodox cu un eterodox trebuiau să fie obligatoriu de religie ortodoxă. Administrarea bisericească trece treptat în mâînile oberprocurorului; Sinodul, numai prin acesta, putea comunica cu alte instituţii. Basarabia, ca parte componentă a Imperiului Rus, trăia în atmosfera autocraţiei ţariste, fiind izolată de transformările din Europa. Din punct de vedere religios, Biserica basarabeană rămânea impasibilă schimbărilor de dincolo de hotarele Rusiei. Introducerea limbii ruse drept limbă oficială a consolidat dependenţa Bisericii basarabene de Biserica Ortodoxă Rusă. Biserica Ortodoxă din Eparhia Chişinăului şi Hotinului a consfinţit, prin autoritatea sa morală, toate regulamentele şi dispoziţiile autocraţiei ţariste, primind în schimb mai multe avantaje, oferite de autorităţile laice şi ecleziastice (în interesele preoţimii locale au fost înfiinţate o serie de instituţii eparhiale, au fost deschise şcoli noi, au fost organizate congrese eparhiale). În cei peste o sută de ani de convieţuire cu Biserica Ortodoxă Rusă, clerul basarabean a suportat din plin toate adversităţile Această mişcare a apărut în secolul al XIX-lea, în Rusia. Poetul Alexei Homeakov (1804-1860), împreună cu susţinătorii săi, considera că Rusia are propria ei cale de urmat şi nu are nevoie să se orienteze după instituţiile occidentale.

1

conducerii bisericeşti din Rusia, fiind subjugat unor interese politice străine şi devenind un instrument în mâinile autorităţilor imperiale. În momentul anexării Basarabiei la Imperiul Rus, în provincie erau 12 judeţe cu 17 oraşe, 683 de localităţi şi 55 560 de familii/340 000 de locuitori2. Aici activau 775 biserici parohiale, din care 40 erau de piatră, una – de cărămidă şi 734 – de lemn3. Pe lângă biserici, în Basarabia erau în jur de 40 de mănăstiri şi schituri4. La 21 august 1813, ţarul aprobă proiectul de constituire a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, cu reşedinţa la Chişinău5. Eparhia cu titlul de Mitropolie „cuprindea, afară de mica Eparchiă a Chotinului, şi ţinuturile de la stânga Prutului, ce formase maĭ nainte Eparchia Huşilor, anume: Lăpuşna, Codrulŭ, Soroca; parte dun ţinutulŭ Iaşilor; tote olaturile séŭ ţinuturile cetăţilor dupe teritoriului Moldoveĭ, ocupate de Turcĭ: Benderulŭ, Achermanulŭ, Chilia, Ismailulŭ, Reniĭ. La acéstă Eparchiă s’au adaosŭ şi satele şi oraşele române aflătóre între Nistru şi Bugu”6. Noua eparhie urma să funcţioneze după modelul bisericii ruse şi al eparhiilor ei7. La 30 septembrie 1813 se înfiinţează Н.В. Лашков, Бессарабия. К столетию присоединения к России 1812-1912, Кишинёв, 1912, стр. 3. Acelaşi autor indică datele statistice ale amiralului Ciceagov, care afirma că în anul 1812, în Basarabia erau 41 180 de familii/240 000 de locuitori, în 1817 – 96 000 de familii/580 000 de locuitori. 3 N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Cartea Moldovenească, 1931, p. 29. 4 Ibidem, p. 30. 5 În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I a hotărât înfiinţarea unui exarhat, subordonat Bisericii Ortodoxe Ruse. Exarhului urmau să i se supună mitropoliţii Ugro-Vlahiei şi al Moldovei, care erau scoşi de sub jurisdicţia patriarhiei ecumenice. Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a înlocuit pe mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, şi pe mitropolitul UgroVlahiei, Dositei Filitti. Între 28 martie 1808 şi 16 mai 1812, Gavriil Bănulescu-Bodoni va conduce cele două ţări româneşti în calitate de exarh al Sinodului rus. În: B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău: Ştiinţa, 1996, pp. 27, 28. 6 Melchisedec, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti: Tipografia „C. Rosetti”, 1869, p. 150. 7 Structura administraţiei bisericeşti din Eparhia Chişinăului şi Hotinului (chiriarh, vicar, consistoriu, blagocin, consiliul blagocinilor, congres eparhial, comitet eparhial şcolar, epitropie eparhială) era similară cu cea a eparhiilor din Imperiul Rus: Eparhia Donului, Kaluga, Blagoveşcensk, Volîni etc. 2

– 237 –

dicasteria8, transformată în 1852 în consistoriu eparhial9, ale cărui atribuţii au fost fixate în Regulamentul consistoriilor duhovniceşti, publicat în 1841. Regulamentul modificat şi completat a intrat în vigoare la 9 aprilie 1883. Acesta a reglementat viaţa eparhială în Basarabia până la unirea cu România (1918). În perioada stăpânirii ruse, Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost singurul român înălţat la funcţia de mitropolit, titlul dispărând odată cu moartea acestuia10. Personalitatea Mitropolitului generează multe discuţii în contradictoriu. Unii istorici îl consideră patriot, pentru că a apărat interesele românilor basarabeni, alţii – un român dezrădăcinat, susţinător al intereselor imperiale. Este adevărat: a impus limba rusă în Seminar, a înaintat la posturi de conducere mai mult ruşi, dar a servit şi intereselor neamului, ridicând calitatea vieţii morale şi intelectuale a preoţimii basarabene. Autocraţia ţaristă, sprijinită de Biserica Ortodoxă Rusă, a reuşit să transforme viaţa eparhială după modelul şi principiile imperiale. Sinodul BOR dirija activitatea administrativă a acesteia prin legi, directive, dispoziţii. În 1868, în Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost înfiinţat vicariatul (a existat până în 1918) cu sediul la Chişinău, vicarul purtând titlul „de Akkerman”11. Toţi Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorţ. Organ administrativ şi disciplinar în conducerea unor biserici. 10 Lista episcopilor şi arhiepiscopilor din Basarabia în perioada 1812-1918: 1. Gavriil (Gavriil Bănulescu-Bodoni), 1813 – 30 martie 1821; 2. Dimitrie (Dimitrie Sulima), 18 iunie 1821 – 4 august 1844; 3. Irinarh (Irinarh Popov), 12 noiembrie 1844 – 17 martie 1858; 4. Antonie (Antonie Şokotov), 17 martie 1858 – 13 martie 1871; 5. Pavel (Pavel Lebedev), 13 iunie 1871 – 16 iulie 1882; 6. Serghie (Serghei Lapidevski), 21 august 1882 – 12 ianuarie 1891; 7. Isaachie (Isaak Polojenski), 12 ianuarie 1891 – 21 noiembrie 1892; 8. Neofit (Neofit Nevodcikov), 21 noiembrie 1892 – 26 ianuarie 1898; 9. Iacov (Iakov Piatniţki), 26 ianuarie 1898 – 12 ianuarie 1904; 10. Vladimir (Vladimir Simkevici), 12 ianuarie 1904 – 16 septembrie 1908; 11. Serafim (Leonida Ciceagov), 16 septembrie 1908 – 22 martie 1914; 12. Platon (Platon Rojdestvenski), 22 martie 1914 – 5 decembrie 1915; 13. Anastasie (Anastasie Gribanovski), 10 decembrie 1915 – 20 iunie 1918. În: Popovschi N., Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Cartea Moldovenească, 1931, p. 313. 11 În Biserica Ortodoxă Rusă, denumirea de vicar este introdusă în 1708, când mitropolitului de Novgorod i-a fost desemnat un ajutor cu rangul de Ladoga şi Karelia. Funcţia vicarilor arhierei a fost instituită la 26 februarie 1764, în domnia Ecaterinei a II-a, iar din 17 decembrie 1865 – în toate eparhiile unde mănăstirile puteau acorda suport financiar. Vicarul urma să fie ajutorul arhiereului în oficierea slujbelor religioase şi conducerea eparhiei. Unele eparhii – Cita, Varşovia-Holmsk, Liublin, Ircutsk – acordau vicarilor competenţe mai mari: supravegherea persoanelor convertite la creştinism, acordarea certificatelor de naştere, buletinelor de identitate pentru preoţi etc. Către 1902, în Biserica Ortodoxă Rusă erau câte trei vicari pe lângă trei mitropoliţi, câte doi – pe lângă cinci arhierei 8 9

vicarii au fost ruşi sau ucraineni. Atribuţiile vicarului depindeau de doleanţele arhiepiscopului, care putea extinde ori restrânge sfera de activitate a acestuia. Instituirea vicariatului de Ismail în 1909 a extins şi mai mult influenţa bisericii ruse în această zonă. Un rol important în viaţa eparhială au avut congresele eparhiale. La aceste adunări participau doar preoţii, în timp ce diaconii, cântăreţii şi mirenii nu erau incluşi în listele de deputaţi. Congresele erau conduse de preoţi ruşi cu studii superioare. Abia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea acestea au fost conduse de doi preoţi moldoveni, dar cu nume rusificate: Nicolai Vlaicov şi Ioan Cornovanov (la congresul din 1886, Ioan Cornovanov a fost ales preşedinte cu 23 voturi pro şi 6 voturi contra)12. Pavel Lebedev (1871-1882), considerat un exponent tipic al naţionalismului rus, a fost învinuit de faptul că a strâns din mănăstiri toate cărţile în limba română. Unii istorici îndreptăţesc această acţiune prin refuzul călugărilor de a oficia slujbele în limba slavonă. Indiferent de motive, măsura lui a fost una reprobabilă şi ofensatoare pentru cler şi enoriaşi. Pavel Lebedev a dat dispoziţia ca la toate mănăstirile să fie înfiinţată câte o strană rusească (pe lângă cea moldovenească) iar în mănăstiri să fie deschise şcoli ruseşti. Acest fapt a trezit nemulţămirea călugărilor, „inculţi, grosolani, necunoscători ai limbii ruseşti şi duşmănoşi învăţământului rusesc”, după cum îi considera chiriarhul13. Este regretabilă şi hotărârea congresului din 1873, prin care preoţii erau obligaţi să înveţe copiii limba rusă „fie acasă, fie în şcolile mănăstireşti, fie la cursuri speciale pe lângă protopopiate”14. Ca urmare, preoţimea a deschis şcoli parohiale cu predare doar în limba rusă, ceea ce a avut consecinţe funeste asupra mentalităţii românilor basarabeni. Cu toate acestea, la sfârşitul arhipăstoriei lui Pavel Lebedev „se făcea slujbă bisericească în româneşte în 207 biserici; pe ruseşte în 211 şi în slavona bisericească în 608”15. Autocraţia ţaristă acorda o atenţie deosebită educa-



12 13



14



15

– 238 –

eparhiali, 31 de arhierei erau fără vicari, ceilalţi aveau câte unul. În: Православная богословская энциклопедия. Издание под редакцией профессора А.П. Лопухина, том III. Бесплатное приложение к духовному журналу «Странник», Петроград, 1902, стр. 446. ANRM, F. 230, inv. 1, u. p. 8, f. 12. P. Constantinescu-Iaşi, „Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româneşti sub ruşi”. În: RSIABC, 1929, vol. XIX, Chişinău, Tipografia „Cartea românească”, p. 178. M. Păcurariu, „Biserica ortodoxă română din Basarabia (1812-1944)”. În: Ţara, 1992, 7 aprilie, p. 5. P. Constantinescu-Iaşi, „Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româneşti sub ruşi”. În: RSIABC. 1929, vol. XIX, Chişinău, Tipografia „Cartea românească”, p. 177.

ţiei bisericeşti. După asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, autorităţile imperiale au considerat că educaţia moral-spirituală nu poate fi concepută fără participarea şi mai activă a preoţimii în conducerea şcolilor primare. La 22 august 1884, ţarul rus Alexandru al III-lea a aprobat Regulamentul pentru seminariile duhovniceşti şi Regulamentul pentru şcolile duhovniceşti. Programa de învăţământ specifica următoarele obiecte: istoria, catehismul, limbile rusă, latină, greacă, slavonă, geografia, aritmetica, cântul bisericesc. Noul regulament prevedea dublarea orelor de muzică bisericească, corespunzător unei programe speciale. Schimbările respective aveau menirea de a educa devotamentul elevilor faţă de ţar şi ataşamentul lor faţă de valorile moral-religioase ale ortodoxiei ruse. Pompei Batiuşcov menţiona: „Prin intermediul şcolii trebuie să-i facem pe ţăranii moldoveni să fie pe jumătate ruşi după limbă”16. Ştefan Berechet sesiza esenţa modificărilor, afirmând că Regulamentul din 1884 „majora numărul orelor de discipline teologice şi de literatura rusă în detrimentul limbii greceşti şi a matematicii”17 (anexa 1). Cărţile de citire trebuiau tipărite doar în limba rusă, iar lecţiile de literatură, istorie, geografie şi aritmetică urmau să le insufle „copiilor convingerea fermă că patria noastră a fost totdeauna puternică prin credinţa ortodoxă şi autoritatea ţarului singur stăpânitor”18. Conform legii din 1884, a fost înfiinţat Consiliul Şcolar Eparhial, condus de episcopul vicar şi de revizorul eparhial. Membrii Consiliului Şcolar Eparhial erau aleşi de episcop dintre preoţi şi laici. Toţi membrii consiliului erau ruşi, cu excepţia lui Emilian Ghepeţchi19. La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, politica internă din Rusia a fost marcată de Constantin Pobedonosţev, oberprocuror al Sinodului în perioada 1880-1905 (anexa 2). Adept al slavofilismului, manifesta condescendenţă faţă de ideile lui Alexei Homeakov. Pobedonosţev considera П.Н. Батюшков, Бессарабия. Историческое описание, С.-Петербург: Типография Высочайше утвержд. Товарищ. «Общественная Польза», 1892, V-XLIII, p. 174. 17 Şt. Berechet, „Şcoalele bisericeşti din Basarabia”. În: BOR, 1923, nr. 7, p. 519. 18 N. Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p. 69. 19 Componenţa Consiliului Şcolar Eparhial: „a) protoiereul Vasile Parhomovici, rectorul seminarului, b) protoiereul Emelian Ghepeţchi, c) preotul Mihail Ganiţchi, doi profesori de la seminar, d) Eugenie Saharov, profesor de matematică, e) Mihail Luzanovschi, profesor de pedagogie” (a se vedea N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Museum, 2000, p. 298). 16

că între biserică şi stat este o legătură puternică, religia fiind temelia statului. Ca urmare, clerul trebuie să se ocupe de educaţia morală şi spirituală a poporului. Au fost ridicate biserici noi, s-au revizuit regulamentele şcolilor duhovniceşti, au fost create parohii noi, au apărut mai multe publicaţii bisericeşti. Concomitent, iau amploare represiile împotriva „sectanţilor”. Din 1884 biserica rusă s-a implicat direct în politica de rusificare, promovată de autorităţi cu sprijinul Sfântului Sinod, în special prin şcolile parohiale. În Basarabia, lipsită de biserică naţională, s-a accentuat pasivitatea şi aservirea religioasă. Odată cu tendinţele revoluţionare de la începutul secolului al XX-lea din Imperiul Rus, clerul basarabean, tot mai insistent, revendica introducerea limbii „moldoveneşti” în şcolile bisericeşti. Începând din anul de studii 1906/1907, graţie insistenţei ieromonahului Gurie, la Seminarul Teologic din Chişinău şi la Şcoala de Cântăreţi s-a introdus „limba moldovenească” şi muzica bisericească. Ieromonahul Gurie a fost autorul „Cărţii de învăţătură despre legea lui Dumnezeu”, care, din 1908, urma să fie folosită de învăţătorii de religie în toate şcolile primare ministeriale şi bisericeşti. În aprilie 1907, Comitetul Şcolar Eparhial, prin adresarea cu nr. 601 către Sfântul Sinod, a revendicat „predarea limbii moldoveneşti în şcolile eparhiale bisericeşti”20. Sfântul Sinod a anunţat Comitetul Şcolar Eparhial că admite predarea „limbii moldoveneşti” în şcolile eparhiale care se află în localităţile populate de moldoveni doar la prima etapă de studii, când elevii învaţă limba rusă vorbită, dar interzice învăţarea acestei limbi ca obiect aparte. Ştefan Ciobanu menţiona că limba română a fost introdusă doar la Seminarul din Chişinău. În celelalte şcoli, limba română va fi studiată abia din toamna anului 191721. Arhiepiscopul Serafim nota în 1913: „«Cartea de învăţătură despre legea lui Dumnezeu» e compusă nu după programul şcoalelor bisericeşti şi e scrisă într-o limbă puţin înţeleasă de moldovenii din Basarabia, şi adică mai lămurit zis în limba românească... Toate cărţile arhimandritului Gurie demult sunt respinse de mine şi nu vor fi niciodată îngăduite de mine până când mă aflu pe tronul arhiepiscopesc din Chişinău”22. Menţionăm că Gurie Grosu, pentru ataşamentul său faţă de idealurile româneşti, a fost ANRM, F. 209, inv. 1, d. 257, f. 54. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chişinău: Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992, pp. 141-143. 22 S. Bejan, „O pagină din istoria Bisericii ortodoxe basarabene”. În: Luminătorul, 1920, nr. 5, p. 13. 20 21

– 239 –

deportat de Serafim Ciceagov la mănăstirea SpasoAvramiev, gubernia Smolensk, de unde a revenit în Basarabia în 1917, după căderea ţarismului. Au urmat alte persecuţii. Ion Rădulescu, profesor şi subinspector la Seminarul Teologic din Chişinău, cel care a tradus în română „Demonul” de Mihail Lermontov, fiind bănuit de românism, a fost exilat la Kameneţ-Podolsk în 1911. Vasile Florov, profesor la Şcoala Eparhială de Fete, a fost exilat la Ardon, regiunea Tersk (Caucaz)23. Arhiepiscopul Serafim se pronunţa împotriva muzicii bisericeşti naţionale, îi persecuta pe clericii basarabeni, numindu-i „separatişti”, care „stăruie să-i înveţe pe moldoveni limba românească cultă, necunoscută moldovenilor, care sunt în inimă devotaţi ţarului şi Rusiei”24. Într-o atmosferă de adevărată psihoză imperială, biserica oficială sărbătorea cu mult fast o sută de ani de la anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă25. În toată eparhia s-a desfăşurat o propagandă amplă, aducânduse laudele cele mari acestui eveniment. Deosebit de activ a fost arhiepiscopul Serafim26. Autorităţile imperiale au primit mai multe telegrame de mulţumire, semnate de Serafim şi alte oficialităţi guberniale27. Nobilimea basarabeană a alocat 10 000 ruble pentru înălţarea monumentului lui Alexandru I, Adunarea Gubernială din Basarabia – 12 000 ruble pentru festivităţile din Chişinău şi 7 000 – pentru festivităţile din judeţe, zemstva din Soroca a numit spitalul din s. Năduşita în numele lui Alexandru I, în toate oraşele şi satele din judeţele Basarabiei au fost arborate drapele etc.28. Festivităţile au început la Chişinău, la 13 mai, I. Pelivan, Basarabia de sub oblăduirea rusească, Bucureşti: Tipografia „Universul”, 1941, p. 16. 24 N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Museum, 2000, p. 304. 25 Datele statistice atestă că în anul 1912, la o mie de basarabeni reveneau: ţărani – 721, preoţi - 6, nobilime – 11. În: H. Лашков, Празднование столетнего юбилея присоединения Бессарабии к России, 1812-1912, Кишинёв: Издание Бессарабского губернского юбилейного комитета, 1912, стр. 43. 26 Ca şi Pavel Lebedev, Serafim a fost un reprezentant tipic al naţionalismului rus. Era refractar oricăror schimbări. Vedea regenerarea Rusiei doar prin Biserică. A împiedicat folosirea limbii române în slujbe, persecutându-i pe preoţii şi călugării care doreau menţinerea limbii române în lăcaşele sfinte. Căuta să insufle enoriaşilor ataşament deosebit faţă de Rusia şi ţar. 27 Телеграмма Архиепископа Серафима Государю Императору, Государыне Императрице Марии Фёдоровне, Председателю Совета Министров. Петербург, Его Высокопревосходительству Господину Министру Императорского Двора etc. КЕВ, № 21, 1912, стр. 675-680. 28 Н.В. Лашков, Бессарабия. К столетию присоединения к России. 1812-1912, Кишинёв, 1912, стр. 51-53, 110. 23

prin liturghia oficiată de Serafim29. În opt locaţii din Chişinău, pentru locuitori au avut loc lecturi publice, unde erau lăudaţi „eroii eliberării – Alexandru I, Suvorov, Cutuzov ş.a.”30. Basarabia a fost vizitată de ministrul de interne, A.N. Haruzin, împreună cu soţia. Trupa de teatru Ghenbacev a montat spectacolul „Incendierea Moscovei”. Atmosfera aparent festivă nu reflecta însă situaţia reală din ţinut. Basarabenii ortodocşi aveau episcopi care nu le cunoşteau limba, moldovenii erau consideraţi de arhiepiscopul Serafim separatişti, iar cei mai iluştri reprezentanţi ai clerului erau izgoniţi din Basarabia, pentru că aceştia manifestau ataşament faţă de valorile naţionale. Ţinutul a fost inundat de secte, limba română a fost izgonită din biserici pentru a transforma acest neam în adevăraţi velicoruşi, sute de desetine de pământ au fost împărţite coloniştilor, în timp ce ţăranii basarabeni erau ademeniţi să plece în Siberia pentru a o coloniza31. Preotul Andrei Murafa a caracterizat destul de sugestiv condiţiile în care se afla Basarabia: „Un veac, o sută şi mai bine de ani tu ai fost adormită cu somnul morţilor; întunecată… În faţa icoanelor tu îţi spălai obrajii tăi, păliţi de soare şi de vânt, cu lacrimi fierbinţi şi răcorindu-te, iarăşi îţi luai jugul robiei”32. Societatea românească nu a rămas impasibilă la situaţia din Basarabia. În câteva oraşe româneşti au avut mişcări de protest împotriva Imperiului Rus. Preoţimea basarabeană a fost influenţată de Academia Teologică din Kiev, o parte dintre ei fiind absolvenţi ai acestei instituţii. Către anul 1912 au absolvit această instituţie patru din cei şase vicari eparhiali (Petru; Augustin; Nicodim; Gavriil), 8 din cei 13 rectori ai Seminarului Teologic din Chişinău, 13 din cei 21 inspectori şcolari33. Autorităţile imperiale îi considerau pe preoţi ca fiind persoanele cele mai potrivite pentru acţiunea de rusificare, fapt care a generat în Basarabia un aflux de clerici ruşi. Deşi au fost supuşi unui proces acerb de rusificare, românii basarabeni au reuşit să-şi menţină identitatea. Trebuie să recunoaştem însă că una dintre consecin Liturghie – principala slujbă bisericească creştină oficiată în zilele de sărbătoare. 30 ***, „Юбилейные торжества в Кишинёве”. În: Бессарабские губернские новости, № 50, стр. 4. 31 La 16 mai 1912, unele ziare din România au apărut cu chenar negru. Atunci şi-au manifestat public atitudinea A. Xenopol, A.I. Cuza, N. Iorga. 32 A. Murafa, „Cântarea Moldovei”. În: Cuvânt moldovenesc, 1917, 16 aprilie, p. 2. 33 Н.В. Лашков, Бессарабия. К столетию присоединения к России 1812-1912, Кишинёв, 1912, р. 58. 29

– 240 –

ţele rusificării a fost înstrăinarea bisericii de enoriaşi. Ion Pelivan a remarcat întocmai starea de spirit a clerului basarabean, care „după cuget şi simţire, după interes şi năzuinţe…, după „blagorodnica” limbă ce se vorbeşte în familie, în bună parte se găseşte sufleteşte în tabăra stăpânitorului”34. Totuşi, dacă o parte dintre preoţi nu ar fi menţinut făclia credinţei în limba română în mijlocul enoriaşilor, românii basarabeni practic s-ar fi contopit cu stăpânitorii lor. Clerul, mai ales din mediul rural, rostea predici în limba moldovenească, singura pe care o înţelegeau ţăranii basarabeni, a căror incultură i-a apărat de rusificare.

În oraşe însă situaţia era alta, o parte din intelectualitate fiind pierdută pentru românism. Opera de rusificare se extindea din ce în ce mai mult, „câştigând pe toţi acei care aveau legături cu administraţia şi cu clasa stăpânitoare”35. Biserica ortodoxă a servit interesele autorităţilor imperiale în rusificarea Basarabiei, fiind un instrument docil de promovare a expansionismului rus în această zonă. Trebuie să recunoaştem însă meritele naţionale şi culturale ale clerului basarabean, care, prin dragoste şi devotament faţă de Biserică, a menţinut limba şi cultura strămoşească.

SUMMARY THE ORTHODOX CHURCH – AS AN INSTRUMENT OF RUSSIFICATION OF BESSARABIA UNDER THE CZARIST REGIME During the 18th century, the Russian Orthodox Church has gradually evolved into an organization with well-established principles aimed at regeneration of the Russian nation, promoted by its governing body. The members of the Synod, directly named by the Czar, would eventually become government officials. As a result, the Church acted as a supporter of the policy promoted by the czarist aristocracy and has emphasized on the religious education in the Russian provinces. The Slavophilism and the pan-Slavic ideology were supporting the expansionary policy of the Russian Empire and the idea that Moscow was the third Rome, destined to become the capital of an orthodox empire that included the orthodox area of the Balkans. As a consequence, an entire set of measures has been created to strengthen the orthodoxy. The main principles of this new policy were orthodoxy, autocracy and nationalism, the triad launched by the czar Nicholas I (1825-1855). The authorities initiated a restrictive policy towards the religious cults, a change of faith from orthodoxy to another confection being prohibited and the children of a mixed orthodox and heterodox marriage had to adopt the orthodox religion. The administration of church is gradually turned to the ober-prosecutor (ober-procuror) who took over Synod’s communications with other institutions. As part of the Russian Empire, Bessarabia, was caught in the atmosphere of the czarist autocracy and was isolated from the changes in Europe. The intro I. Pelivan, Basarabia sub oblăduirea rusească, Bucureşti: Tipografia „Universul”, 1941, p. 6.

34

duction of Russian as an official language has further amplified the dependency of the Bessarabian Church on the Russian Orthodox Church. The Orthodox Church from the Eparchy of Chisinau and Hotin, given their moral authority, has sanctioned all the regulations and provisions by the czarist authorities in exchange of several advantages granted by the official and by the church authorities. In this sense, to the benefit of the local priests, several eparchial institutions have been established, schools have been opened and the eparchial congresses launched their activities. During the one hundred years of cohabitation with the Russian Orthodox Church, the Bessarabian clergy has experienced all the adversities from the Russian church and was thus subjugated to the interests of an alien policy only to become a tool in the hands of the imperial authorities. The czarist autocracy, backed by the Russian Orthodox Church, successfully shaped the eparchial life according to the imperial principles and model. The Synod of the Russian Orthodox Church steered all the administrative activities by means of laws, directives and dispositions. During the Russian rule, Gavriil Banulescu-Bodoni was the only Romanian to advance to the highest position of bishop (mitropolit) and this position was dismissed after his death. The czarist autocracy paid special attention to religious education. The books had to be printed exclusively in Russian while the subject that were being taught, including literature, history, geography and V. Pocitan, Biserica românească din Basarabia, Bucureşti: Tipografia „Albert Baer”, 1914, p. 36.

35

– 241 –

arithmetic, had to educate the children in the spirit that Russia has achieved its power by embracing the orthodox faith and obeying czar’s authority. Between the late 19th and the early 20th century, Russia’s domestic policy was influenced by Constantin Pobedonostsev, the Synod’s ober-prosecutor during 1880-1905. Being a dedicated follower of Slavophilism, he was sympathetic to Alexei Homeakov’s ideas. Pobedonostsev supported the idea that the state and the church were closely connected, religion representing the foundation of the state. Beginning with 1884, the Russian Churched was actively involved in the policy of Russification promoted by the authorities with support from the Holy Synod, especially through parochial schools. In the context where Bessarabia had no national church, the immediate result of Pobedonostsev’s policy was that the level of passiveness and religious servitude has increased. In parallel with revolutionary tendencies in the Russian Empire at the beginning of the 20th century, the Bessarabian clergy started to ask more insistently for the introduction of the “Moldovan” language in the religious schools. The Holy Synod informed the Eparchial Schools Committee that it was willing to allow teaching in “Moldovan” in the eparchial schools located in localities with primarily Moldovan population, however at the elementary level only (when the pupils where learning spoken Russian) and further studying of “Moldovan” as a separate subject was prohibited. Being caught in a true Imperial ‘psychosis’ the Church has lavishly celebrated the one hundredth anniversary of Bessarabia’s annexation to the czarist Russia. An ample propaganda took place throughout the entire eparchy, this event being widely praised. Archbishop Serafim was very active in this sense. The Russian authorities have received several telegrams signed by him and by local authorities, expressing their gratitude in relation to this event. This apparently festive atmosphere was not however reflective of the local reality. The Bessarabian orthodox belie-

vers had archbishops that did not speak their language while Seraphim treated Moldovans as separatists for wanting to reunite with their motherland and thus, many of the notable clergy members have been banished from Bessarabia for sympathizing national values. The region has witnessed a rise in the number of sects, the Romanian language being prohibited in Churches in order to implement the idea of ‘great Russians’ (velicorus) among the local population. The imperial authorities saw the priests as the most suitable for their mission of Russification which has triggered a great influx of Russian clergy into Bessarabia. The Romanian society has not remained indifferent to what was happening in Bessarabia. There have been several protest movements against the Russian Empire. Despite being subject to an intense process of Russification, the Romanian people of Bessarabia have managed to maintain their identity. We must acknowledge the fact that one of the consequences of Russification was emergence of a gap between the Church and the population. Still, if some priests did not maintain the faith in Romanian language among their believers, the Romanian people of Bessarabia would have completely merged with their rulers. The clergy, especially priests in rural areas, prayed in “Moldovan” – the only language spoken by the peasants whose lack of education has ironically shielded them from Russification. In urban areas however, the situation was very different and a great part of intellectuals have lost their Romanian identity. The Orthodox Church has served the interests of the Imperial authorities through the policy of Russification of Bessarabia, being a very effective tool for promoting the Russian expansion in the region. However, we have to recognize the national and cultural merits of the Bessarabian clergy who, through their attachment and faith to the Church, have maintained the language and the culture of the ancestors.

– 242 –

ANEXA 1

Obiectele şi numărul de ore pentru seminarele şi şcolile duhovniceşti, conform Regulamentului din 22 august 1884 Numărul lecţiilor pe clase № Nr. Obiectele 1 2 3 4 5 6 d/o lecţiilor 1 Sf. Scriptură 4 2 4 3 3 3 19 2 Istoria biblică 2 2 3 Literatură rusă şi istoria ei 4 4 3 11 4 Limba greacă 4 4 2 2 1 1 14 5 Limba latină 4 4 2 2 1 1 14 6 Matematica 3 3 3 9 7 Fizica 3 3 8 Istoria universală şi cea rusă 3 3 3 9 9 Logica 2 2 10 Psihologia 2 2 11 Principiile şi o scurtă istorie a filozofiei 2 2 12 Istoria generală a bisericii şi a sectelor 3 3 3 3 12 13 Liturgica 1 2 3 14 Omiletica 2 1 1 4 15 Teologia fundamentală 1 2 3 16 Teologia dogmatică 3 3 6 17 Teologia comparată 1 1 18 Teologia morală 2 2 19 Pastorală 2 2 4 20 Didactica 1 1 2 21 Muzica bisericească 1 1 1 1 1 1 6 Totalul lecţiilor pe săptămână 23 23 22 23 20 20

Sursa: Şt. Berechet, „Şcoalele bisericeşti din Basarabia”. În: BOR, 1923, nr. 7, p. 520. ANEXA 2

Constantin Pobedonosţev (21 mai/2 iunie 1827 – 10/23 martie 1907) Oberprocuror, 24 aprilie 1880 – 19 octombrie 1905 *Sursa: http://www.google.ro/Konstantin+Pobedonostsev (accesat 8 august 2011)

– 243 –

Bibliografie: 1. ANRM, F. 209, inv. 1, d. 257. 2. ANRM, F. 230, inv. 1, u. p. 8. 3. Батюшков П.Н. Бессарабия. Историческое описание. С.-Петербург: Типография Высочайше утвержд. Товарищ. «Общественная Польза», 1892, V-XLIII. 177 p. 4. Berechet Şt. Şcoalele bisericeşti din Basarabia. În: BOR. 1923, nr. 7, p. 514-521. 5. Buzilă B. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău: Ştiinţa, 1996. 375 p. 6. Ciachir N. Basarabia sub stăpânire ţaristă. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992. 136 p. 7. Ciobanu Ş. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chişinău: Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992. 270 p. 8. Constantinescu-Iaşi P. Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româneşti sub ruşi. În: RSIABC. 1929, vol. XIX, Tipografia „Cartea românească”, Chişinău, pp. 176-226. 9. Лашков Н.В. Бессарабия. К столетию присоединения к России 1812-1912. Кишинёв, 1912. 10. Лашков Н.B. Празднование столетнего юбилея присоединения Бессарабии к России, 1812-1912. Кишинёв: Издание Бессарабского губернского юбилейного комитета, 1912. 11. Melchisedec. Chronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire. Bucureşti: Tipografia „C. Rosetti”, 1869. 175 p.

12. Murafa A. „Cântarea Moldovei”. În: Cuvânt moldovenesc. 1917, 16 aprilie. 13. Păcurariu M. „Biserica ortodoxă română din Basarabia (1812-1944)”. În: Ţara. 1992, 7 aprilie. 14. Pelivan I. Basarabia sub oblăduirea rusească. Bucureşti: Tipografia ziarului „Universul”, 1941. 19 p. 15. Pocitan V. Biserica românească din Basarabia. Bucureşti: Tipografia „Albert Baer”, 1914. 44 p. 16. Popovschi N. Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1931. 511 p. 17. Popovschi N. Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Chişinău: Museum, 2000. 503 p. 18. Православная богословская энциклопедия. Петроград: Издание под ред. проф. А.П. Лопухина, том III. Бесплатное приложение к духовному журналу «Странник», Петроград, 1902. 1144 p. 19. Телеграмма Архиепископа Серафима Государю Императору, Государыне Императрице Марии Фёдоровне, Председателю Совета Министров. Петербург, Его Высокопревосходительству Господину Министру Императорского Двора etc. КЕВ, № 21, 1912, стр. 675-680. 20. ***, „Юбилейные торжества в Кишинёве”. În: Бессарабские губернские новости. № 50.

– 244 –

BASARABIA ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR COMERCIALE ALE IMPERIULUI RUS CU PRINCIPATUL MOLDOVA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX (1812-1859) Silvia PANTAZ

Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 a constituit un punct de cotitură în evoluţia relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova. Aceasta se datorează faptului că, în urma semnării Tratatului de la Bucureşti din 16-28 mai 1812, au fost definitivate relaţiile otomano-ruse, fiind trasat hotarul dintre cele două imperii, Rus şi Otoman. Prutul (de la locul unde intra în Moldova până la gurile sale) şi Dunărea (malul stâng de la gurile Prutului până la Chilia şi vărsarea ei în Marea Neagră) formau frontiera celor două împărăţii (art. 4), parte din Moldova, aşezată pe malul drept al Prutului, este abandonată şi dată Sublimei Porţi (art. 5), iar Înalta Poartă ceda curţii imperiale ruse pământurile din stânga Prutului1. Evenimentul tragic din istoria Moldovei, produs ca urmare a confruntărilor politice, militare şi diplomatice dintre Rusia şi Imperiul Otoman, a avut grave consecinţe politico-sociale, ce au dat naştere unei noi probleme internaţionale ‒ problema basarabeană. Prin trasarea noului hotar dintre imperii, teritoriul dintre Prut şi Nistru, rupt din inima Moldovei pe nedrept, va constitui o cheie de comunicare şi de realizare a planurilor imperialiste ruse în determinarea şi evoluţia relaţiilor comerciale cu Principatul Moldova şi alte state din sud-estul Europei. Studiul de faţă are drept scop cercetarea şi evidenţierea rolului teritoriului Basarabiei în realizarea relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1812-1859). Limita cronologică inferioară indică perioada transformărilor politice, sociale şi diplomatice generând anexarea regiunii dintre Prut şi Nistru (1812) la Imperiul Rus, devenit zonă de tranzit în comerţul cu Principatul Moldova, limita superioară este anul 1859 ‒ rezultatul unui îndelungat proces naţional de unire politică, socială, economică etc. a Principatului Moldova cu Ţara Românească, formând statul modern român şi determinând o nouă etapă în relaţiile comerciale cu Imperiul Rus. Ce rol a jucat Basarabia în relaţiile comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova? Este întrebarea principală ce urmează a fi analizată în studiul P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Chişinău, 1992, pp. 94-95.

1

de faţă. Există şi câteva întrebări adiacente, care vin să completeze cercetarea propriu-zisă: cum s-a manifestat politica comercială ţaristă din Basarabia în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor comerciale cu Principatul Moldova în perioada respectivă sau care a fost importanţa politicii ţariste în Basarabia în evoluţia relaţiilor comerciale cu Principatul Moldova? Întrebarea de cercetare de bază a pornit de la ipoteza că Basarabia a constituit, geografic, un punct de tranzitare a mărfurilor ruse şi străine, economic ‒ o sursă de asigurare cu mărfuri basarabene pentru piaţa moldovenească, iar politic ‒ un spaţiu de realizare a politicii imperiale ţariste, dar şi de control la frontiera nou-formată. Drept bază documentară în realizarea acestui studiu au servit o serie de izvoare din fondurile deţinute de Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Arhiva de Stat din regiunea Odesa, Ucraina (ASRO), Arhivele Istorice Militare de Stat din Rusia, Moscova (AIMSR), precum şi o colecţie de documente publicate, ce conţin legi, proiecte de legi, rapoarte, dispoziţii şi note informative (ПСЗРИ, 1812-1859). Printre sursele monografice pot fi evidenţiate lucrările lui V.I. Pelcinski2, P.P. Svinin3 ş.a., ce conţin informaţii referitoare la politica comercială a ţarismului în Basarabia, la relaţiile comerciale cu guberniile ruse şi cu statele vecine, precum şi informaţii de descriere a Basarabiei din punct de vedere geografic, economic, social, administrativ etc. Date privind comerţul rus efectuat prin oficiile şi punctele vamale basarabene, precum şi o descriere succintă a politicii comerciale ţariste în Basarabia au fost efectuate de economistul rus, funcţionar la Ministerul de Finanţe al Imperiului Rus, G.P. Nebolsin4. Alte informaţii cu privire la politica comercială ţaristă, în special analiza tarifelor vamale, au fost realizate de A. Leongard5, L.V. Tengoborski6 ş.a. В.И. Пельчинский, О состoянии промышленных сил России до 1832 г. Санкт-Петербург, 1830. 3 П.П. Свиньин, „Описание Бессарабской области”. In: Записки Одесского Общества истории и древностей. Т. VI, Одесса, 1876. 4 Г.П. Небольсин, Статистическое обозрение внешней торговли России. Ч. I-II. Санкт-Петербург, 1835. 5 A. Леонгард, Российские законы о торговле и промышленности. Санкт-Петербург, 1855. 6 Л.В. Тенгоборский, Изучение начал, служащих к пересмотру таможенного тарифа. Санкт-Петербург, 1848.

2

– 245 –

Pe lângă istoriografia rusă care s-a ocupat de studierea cadrului comercial din Imperiul Rus, în particular din Basarabia, un rol deosebit vom acorda istoriografiei române. O atenţie aparte vom atribui studiilor basarabene din a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, printre care: Z. Arbore7, Şt. Ciobanu8, C. Filipescu, E.N. Giurea9, P. Cazacu10, N. Ciachir11, N. Laşcov12 ş.a. Alte studii pertinente sunt oferite de A. Agachi13, care face o analiză a comerţului românesc cu Imperiul Rus în perioada de ocupaţie a Principatelor, V. Tomuleţ14, care descrie minuţios schimbările ce au intervenit în politica statului rus, raportate la comerţul cu Principatul Moldova, tarifele vamale din anii 1816, 1819, 1822, 1825 şi importanţa lor în realizarea practică etc. Politica imperialistă rusă a dictat tendinţele de acaparare de noi teritorii, care, în cele din urmă, fără niciun drept, deveneau pieţe de desfacere, surse economice şi zone de control, care erau supuse unui proces de integrare rapidă în cadrul Imperiului. Acest aspect s-a răsfrânt şi asupra Basarabiei, teritoriu al Principatului Moldova până la războiul ruso-turc din anii 18061812. Evenimentul tragic a trasat un nou hotar, dar şi noi raporturi în relaţiile comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova. Basarabia devenea cheia în comerţul Imperiului Rus cu Principatul Moldova, teritoriu de tranzit pentru mărfurile ruse şi străine, precum şi o sursă de asigurare cu mărfuri basarabene pentru piaţa moldovenească. Cu o suprafaţă de 44,422 km2, ,,acest teritoriu, aşezat între Prut şi Nistru, a fost grânarul Principatului Moldova”15, iar după anexare Z. Arbore, Basarabia în sec. al XIX-lea. Chişinău, 2001. Şt. Ciobanu, Basarabia. Chişinău, 1926. 9 C. Filipescu, E.N. Giurea, Basarabia. Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice. Chişinău, 1919. 10 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918. Chişinău, 1992. 11 N. Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă, 1812-1917. Bucureşti, 1992. 12 Н.В. Лашков, Бессарабия – к столетию присоединения к России. 1812-1912 гг. Географический и историко-статистичeский oбзор состoяния края. Кишинeв, 1912. 13 A. Agachi, „Comerţul Moldovei şi Ţării Româneşti sub ocupaţia militară rusă din 1806-1812”. In: Destin românesc, 4, II, 1995, pp. 3-19. 14 V. Tomuleţ, „Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în perioada 1812-1830”. In: Tyragetia VI-VII, 1998, pp. 209-213, V. Tomuleţ, Politica comercialvamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002. 15 E. Torgaşev, „Producţia şi comerţul de cereale în Basarabia sub ruşi”. In: Viaţa Basarabiei, I, 6, pp. 56-73. 7 8

devenea grânarul Imperiului Rus. Situaţia favorabilă la începutul anexării i-a permis ţarismului să adopte un şir de acte legislative pentru dezvoltarea comerţului; „prin relaţiile libere ale locuitorilor Rusiei cu locuitorii Basarabiei se urmărea scopul de a le crea condiţii pentru câştig reciproc şi de a facilita comerţul acestui ţinut cu Turcia [şi cu Ţările Române – n.n.] şi cu ţările din Vestul Europei”16. În ce priveşte exportul mărfurilor ruse, până a fi instituit cordonul sanitaro-vamal, decizia privind exportul de mărfuri putea fi adoptată de amiralul P.V. Ciceagov17. Mai târziu, misiunea respectivă a fost preluată de S.C. Veazmitinov18. După stabilirea frontierei Imperiului Rus pe Prut, Dunăre şi litoralul de nord-vest al Mării Negre, vama se încasa după regulamentul moldovenesc, până a fost emis un nou regulament de către administraţia rusă. La 25 aprilie 1812, N. Baikov, şeful vămilor Imperiului Rus, într-o scrisoare adresată comandantului Armatei Dunărene, amiralului P.V. Ciceagov, indica locurile de amplasare a oficiilor vamale la frontiera de vest a Basarabiei: la Dunăre urmau să fie instituite vămi la Reni şi Akkerman, iar la Ismail – un post vamal; la Prut, următoarele vămi: Vadul lui Isac, Zahorancea, Lipcani şi Noua Suliţă. Se permitea trecerea mărfurilor moldoveneşti în Rusia prin vămile Movilău, Isacoveţ, Maiaki. Trebuie de menţionat că prin manifestul ţarului Alexandru I din 19 decembrie 1810, vămile Movilău, Isacoveţ, Maiaki au fost închise, fiind permisă trecerea mărfurlor moldoveneşti doar prin vama de la Dubăsari19. Prin această decizie, ţarul urmărea să lipsească vistieria Moldovei de importante venituri, micşorând posibilităţile Divanului de a întreţine armata rusă ce se afla pe teritoriul Principatului şi să forţeze administraţia moldovenească să stabilească noi impozite, care nici nu mai puteau fi percepute de la locuitorii ruinaţi. Din cauza pierderilor, dar şi din dorinţa de cunoaştere a resurselor naturale ale Principatelor Române, s-a permis redeschiderea vămilor Movilău, Isacoveţ, Maiaki la 21 ianuarie 1812 prin ordinul lui Alexandru I20. Exportul peste hotare al mărfurilor era permis doar AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31. V. Tomuleţ, „Particularităţile politicii comercial-vamale ruse în comerţul Basarabiei cu Sublima Poartă şi Imperiul Austriac (1812-1825)”. In: Studia honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă, Chişinău, 2006, pp. 171-198. 18 Ibidem, p. 180. 19 ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4268, f. 359-359v. 20 A. Agachi, „Comerţul Moldovei şi Ţării Româneşti sub ocupaţia militară rusă din anii 1806-1812”. In: Destin românesc, 4, II, 1995, pp. 3-19. 16 17

– 246 –

în baza certificatelor comerciale prin porturile Galaţi, Ismail, Chilia şi Akkerman, cu acordul comandanţilor acestori cetăţi, dar şi prin Reni, cu acordul comandantului portului Ismail. Negustorii urmau să achite o taxă vamală care, pentru Principate, era încasată în baza „obiceiului moldovenesc” – aşa-numita „vamă”, ce constituia 3% ad valorem21. Exportul peste hotare al mărfurilor basarabene depindea de administraţia imperială, care urmărea toatea circumstanţele de ordin intern şi extern, obiectiv şi subiectiv. Deşi Basarabia reprezenta un punct de tranzit de mărfuri, imediat după anexare administraţia imperială a început să întreprindă măsuri concrete pentu a include teritoriul în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus. În circulaţia de mărfuri din Basarabia pot fi trasate câteva direcţii: · mărfuri produse în Basarabia sau aduse din Rusia pentru a fi exportate în Austria; · mărfuri produse în Basarabia exportate spre România; · mărfuri importate pentru Basarabia din Rusia sau Austria; · marfa din Europa spre Rusia via Basarabia22. Printre mărfurile principale exportate din Basarabia şi guberniile ruse în Principatele Române erau: cai, vite, peşte sărat, frânghii, lână; ca marfă de tranzit: mărfuri din aramă şi fier, cauciuc, bumbac etc. Mărfurile din Principate exportate spre Basarabia: lemn de construcţii, sare, nuci, pietre de moară, vin, miere, îmbrăcăminte etc.23. Totuşi, în administrarea Basarabiei ca teritoriu tranzitar în comerţul Imperiului Rus cu Principatul Moldova, administraţia imperială a trecut la instituirea unui cordon sanitarovamal pentru protecţia sanitară şi controlul exportului de mărfuri autohtone şi mărfuri din guberniile interne ruse prin punctele vamale terestre şi portuare. În 1813 este instituit cordonul sanitaro-vamal pe Prut şi Dunăre. La 6 martie 1813, căpitanul S.A. Popandopolo, în scrisoarea adresată guvernatorului civil şi militar I.M. Harting, propune să fie instituite trei comitete carantinale: în Ismail, Chilia şi Vâlcov. Mai târziu, la 17 mai 1813, A.B. Kurakin aprobă instituirea carantinei la Reni, iar la 20 iunie ‒ transferarea carantinei de la Reni la Ismail, în legătură cu declararea oraşului Ismail oraş-port24. La 29 martie ANRM, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4 verso. Z. Arbore, Basarabia în sec. al XIX-lea. Chişinău, 2001, p. 437. 23 Ibidem, p. 437. 24 V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pp. 54-57. 21

1815, Consiliul de Stat stabileşte modalitatea de funcţionare a carantinelor, vămilor şi posturilor vamale amplasate la Prut, Dunăre şi Nistru. Importul mărfurilor era admis doar prin carantină şi vamă, unde erau supuse unui control sanitar riguros şi taxelor vamale. Pentru a preîntâmpina pătrunderea ciumei din Principate, administraţia imperială a întărit paza cordonului sanitaro-vamal şi a instituit la Prut şi Dunăre o linie de carantină proizorie. Până la 1817, când este instituit cel de-al doilea cordon sanitaro-vamal, existau următoarele puncte carantinale: Carantina din Ismail (pe lângă portul din Ismail, exista de la început un comitet carantinal, compus din funcţionari militari sau aduşi aici din oraşul Reni la 26 iulie 1813; adevărata instituţie carantinală, din ordinul cneazului A. Kurakin, a fost instituita la 26 octombrie 1813 împreună cu oficiul carantinal. Regulamentul şi statutul carantinei au fost elaborate în baza instrucţiunilor cneazului A. Kurakin pentru carantinele temporare în timpul ciumei din regiunea Novorossia. În cadrul portului Ismail este creat un Comitet, sub conducerea comendantului din acest oraş, pentru exportul peste hotare a mărfurilor basarabene, iar la 1815 este constituit un comitet similar pentru a preveni ciuma25); Carantina din Sculeni, instituită la 26 februarie 1813, iar oficiul carantinal a fost deschis la 26 iulie 1814. Termenul de carantină pentru pasageri era de 16 zile, iar mărfurile şi alte obiecte erau curăţite timp de 24 de ore după sistemul inventat de G. de Morveau, chimist francez; Carantina temporară Bazarciuc, deschisă concomitent cu cea din Sculeni, la 4 verste de Vilcov26. Cordonul sanitar, instituit cu scopul de a preveni pătrunderea ciumei, era constituit din trei regimente armate de cazaci. Cordonul era poziţionat pe linia de la oraşul Akkerman pe linia Mării Negre până la Chilia, iar de la ea ‒ pe linia Dunării până la Reni şi mai sus spre Prut până la Noua Suliţă, de unde începe „hotarul uscat” ce desparte Basarabia de Bucovina şi duce spre Nistru. Straja la hotare se schimba săptămânal, iar fiecare pichet era situat la câte 200 de paşi unul de altul, fiind păzit de trei straje27. Către anul 1817, la hotarul de vest al Imperiului Rus a fost instituit al doilea cordon sanitaro-vamal, ce includea oficiile vamale Noua Suliţă, Sculeni, Reni şi posturile vamale Lipcani,

22

П.П. Свиньин, Описание Бессарабской oбласти. Записки Одесского Общества истории и древностей. Т. VI, Одесса 1876. In: Stratum Plus 6, 2001-2002, pp. 368-369. 26 Ibidem, p. 370. 27 Ibidem, p. 370. 25

– 247 –

Ismail, Leova şi Akkerman, ce intrau în componenţa districtelor vamale Sculeni şi Ismail28. Instituirea cordonului sanitaro-vamal pe Prut şi Dunăre a reprezentat un plan strategic al administraţiei imperiale, având ca scop un control strict la hotarul de vest al Imperiului, dar şi urgentarea procesului de integrare a Basarabiei în sistemul de piaţă rus. Un prim pas în acest proces va fi suprimarea cordonului vamal de la Nistru în 1831, fapt ce a dus la o creştere considerabilă a exportului de mărfuri industriale ruse în Basarabia şi o reducere a importului de mărfuri de peste hotare, inclusiv din Principatul Moldova. La 26 septembrie 1833 au fost adoptate măsuri ce încercau să simplifice măsurile carantinale la frontiera vamală de la Prut şi Dunăre. Conform Tratatului de la Paris din 18 (30) martie 1856, Rusia era nevoită să retrocedeze Moldovei partea de sud a Basarabiei (teritoriile judeţelor Ismail şi, parţial, Akkerman şi Cahul) cu porturile Ismail şi Reni, unde erau amplasate oficiile şi punctele vamale şi carantinale. Noul cordon sanitaro-vamal instituit includea în componenţa sa două districte vamale – Kubei şi Sculeni. Din districtul Kubei făceau parte oficiile vamale Kubei, Tatarbunar şi Baştamak şi punctele vamale Leova şi Akkerman, iar din districtul vamal Sculeni – oficiile vamale Noua Suliţă şi Sculeni şi punctul vamal Lipcani. Locul de reşedinţă pentru districtul vamal Kubei era stabilit la Akkerman, iar pentru districtul vamal Sculeni – la Noua Suliţă29. Un alt aspect ce trebuie valorificat este elaborarea actelor legislative comerciale de către administraţia imperială, care reglementau importul, exportul şi tranzitul de mărfuri. Tariful vamal din 31 martie 1816 avea un caracter liberal în ce priveşte importul mărfurilor străine, modalitatea de percepere a taxei vamale a fost păstrată conform obiceiului moldovenesc – 3% ad valorem. Mărfurile importate în Rusia pe calea de tranzit prin Basarabia erau supuse taxelor vamale conform tarifului din 1816, la rândul lor erau însoţite de un certificat comercial care, prezentat la oficiile şi punctele vamale de la Nistru, scutea marfa de o nouă taxă vamală. În cazul în care mărfurile erau importate ulterior în guberniile ruse, calea terestră trecea prin vama de la Dubăsari, iar calea maritimă – prin cea de la Odesa, unde se încasa vama conform tarifului30. Tariful din 1816, deşi purta un caracter V. Tomuleţ, „Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în perioada 1812-1830”. In: Tyragetia VI-VII, 1998, p. 209-213. 29 ASRO, F. 147, inv. 1, d. 19, f. 11-11 verso. 30 S. Pantaz, „Unele aspecte privind politica imperială rusă în comerţul cu Principatul Moldova (1812-1825)”. In: Tyragetia V, 2, 2011, p. 208-209. 28

mai liberal, totuşi avea tendinţa de reorientare a comerţului basarabean spre piaţa rusă. Tariful vamal din 20 noiembrie 1819 păstra, în linii generale, acelaşi conţinut ca şi tariful precedent din 1816. Apariţia lanţului revoluţionar către anii ’20 ai sec. al XIX-lea a schimbat concepţia politică a Rusiei, care nu mai reuşea să reziste liberei concurenţe şi se orienta spre protecţionism. În aceste circumstanţe este adoptat Tariful vamal din 27 februarie 1822, având un caracter prohibitiv, cu taxe vamale mari. A fost instituit cu scopul de a nu permite pătrunderea şi concurenţa produselor străine pe piaţa internă. Tariful din 1822 a dus la suspendarea liberalismului comercial. Pentru importul vinului din Principate au fost stabilite două oficii vamale: unul la Dubăsari şi altul la Movilău. Într-o primă fază, oficiul vamal din Movilău, conform tarifului vamal din 1822, făcea parte din clasa a treia şi nu dispunea de acest drept. La insistenţa negustorilor, punctul vamal Movilău a primit acest drept, deoarece reprezenta calea cea mai convenabilă şi directă spre Rusia31. Odată cu izbucnirea revoluţiei eteriste şi a lui Tudor Vladimirescu (1821), importul vinului din Principate devine imposibil, astfel că negustorii au fost nevoiţi să comercializeze vin de Basarabia. Schimbările care au survenit în organizarea comerţului cu Principatul Moldova între 1812 şi 1825 au fost determinate de trecerea de la liberalism la protecţionism în politica comercială. Un alt act legislativ, la fel de important, este Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825. Este necesar de reamintit că Basarabia a jucat un rol deosebit în realizarea comerţului dintre Principatul Moldova şi Imperiul Rus, dat fiind faptul că reprezenta un teritoriu de tranzitare a mărfurilor spre piaţa rusă şi spre piaţa moldovenească. Astfel, acest regulament a fost determinat de mai mulţi factori, printre care: nevoia de includere a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, păstrarea cordonului sanitaro-vamal la Nistru, ce separa Basarabia de piaţa rusă şi punea obstacole în extinderea relaţiilor comerciale cu ţările străine, dar şi cu guberniile interne ruse. Regulamentul cuprindea trei probleme majore: 1. mărfurile străine importate în Basarabia şi prin Basarabia în Rusia; 2. mărfurile produse în Basarabia şi exportate în Rusia; 3. mărfurile ruse importate în Basarabia32. Din compartimentul 1 al Regulamentului din 1825 aflăm că mărfurile importate în Basarabia din Turcia treceau prin punctele AISR. F. 560, inv. 3, d. 251, f. 6-verso AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 21, 26, 28 verso.

31 32

– 248 –

vamale din Reni şi Sculeni, iar din Austria ‒ prin Noua Suliţă. Faţă de celelalte tarife, regulamentul respectiv conţinea doar buletinul mărfurilor basarabene permise pentru exportul din Basarabia în Rusia, alcătuit din 2 părţi: 1. fără certificate şi fără plata taxelor vamale (litera “A”); 2. fără plata taxei vamale, dar cu prezentarea certificatelor de provenienţă (litera “B”). Atunci când mărfurile erau destinate pentu Basarabia, ele erau supuse taxei vamale conform tarifului, iar dacă proprietarul acestor mărfuri dorea să le importe în Rusia, el era obligat la vămile de la Nistru să plătească a doua oară o taxă vamală, primind un certificat, la prezentarea căruia guvernul regional era obligat să-i restituie taxa achitată la vămile basarabene. Atunci când proprietarul de mărfuri declara ca punct de destinaţie Rusia, oficiile vamale din Sculeni, Reni sau Noua Suliţă le supuneau unui control şi taxei vamale, le sigilau şi, luând de la proprietar angajamentul de a le exporta peste Nistru în termenul stabilit, îi înmânau o etichetă în care se arăta amănunţit numărul locurilor marfare şi al sigiliilor puse, calitatea şi cantitatea mărfurilor, data sosirii transportului de peste hotare şi în ce termen urmea să treacă vama la Nistru. Mai exista situaţia în care proprietarul mărfurilor nu dorea ca mărfurile destinate pentru importul în Rusia să fie supuse controlului vamal, atunci oficiile vamale cântăreau marfa şi o sigilau cu suma de 5 ruble argint de la fiecare funt brut de loc comercial, în cazul în care mărfurile nu vor fi expediate în termenele stabilite. Oficul vamal îi înmâna proprietarului eticheta. Apoi oficiile vamale Sculeni, Reni şi Noua Suliţă trimiteau două copii ale etichetei înmânate proprietarului: una – oficiilor vamale de la Nistru, alta – la Departamentul comerţului exterior. Atunci când mărfurile nu erau expediate la timp în Rusia, guvernul basarabean încasa de la proprietarul mărfii taxa stabilită conform obligaţiunilor asumate.

Importul pe cale acvatică prin Basarabia spre Rusia putea fi efectuat doar prin portul dunărean Reni. Regulamentul din 1825 prevedea termenul de transport al mărfurilor din vămile basarabene în cele ruse de la Nistru: de la oficiul vamal Sculeni spre Dubăsari şi Movilău – 12 zile; de la Noua Suliţă la Dubăsari – 23 de zile, iar spre Movilău – 18 zile33. Capitolul trei al Regulamentului din 17 februarie 1825 a fost dedicat importului mărfurilor ruse în Basarabia. Era constituit din două capitole, şi acorda înlesniri şi privilegii pentru mărfuri şi negustorii străini. Odată cu instituirea acestui Regulament a crescut monopolul negustorilor din guberniile ruse în comerţul din Basarabia. Tariful a influenţat direct şi comerţul Imperiului Rus cu Principatul Moldova, micşorând substanţial importul mărfurilor industriale din ţările europene şi diminuând chiar poziţiile negustorilor străini. Urmărind în ansamblu problema expusă în acest studiu, putem constata că politica imperială rusă a dirijat în mare parte relaţiile comerciale cu Principatul Moldova. În urma anexării Basarabiei la Imperiul Rus, administraţia imperială a instituit o politică de control rigid la frontiera cu Principatul Moldova, dar şi cu statele din Vestul Europei. Instituirea tarifelor vamale iniţial liberale a permis o liberă concurenţă şi invadarea pieţei ruse cu mărfurile europene. Tarifele vamale cu caracter prohibitiv au limitat importul de mărfuri străine, punând piedici negustorilor străini spre piaţa rusă, iar pe de altă parte a permis extinderea monopolului rusesc pe piaţa din Basarabia. Deci, Basarabia anexată a constituit pentru Imperiul Rus o nouă piaţă de desfacere, un nou teritoriu de implementare a politicii ţariste, precum şi un control cât mai strict la hotare. Transformările politice produse în Imperiu au dictat în parte evoluţia relaţiilor comerciale cu Principatul Moldova.

S. Pantaz, „Unele aspecte privind politica imperială rusă în comerţul cu Principatul Moldova (1812-1825)”. In: Tyragetia V, 2, 2011, p. 208-209.

33

– 249 –

RÉSUMÉ La guerre russo-turque de 1806-1812 a été un point de tournure dans les relations commerciales de l’Empire russe avec la Principauté de Moldova. Le traité de Bucarest de 16-28 mai 1812 a tracé la frontière qui séparait l’Empire russe et l’Empire ottoman. Conformément à la nouvelle frontière établie entre les deux empires, le territoire entre Prout et Danube a été rompu injustement de la Principauté de Moldavie. Cet événement tragique dans l’histoire de la Moldavie a eu de graves conséquences politiques et sociales qui ont crée un nouveau problème international  – le problème de la Bessarabie. Ce territoire annexé à l’Empire Russe a constitué un nouveau marché commercial, un nouveau territoire de mise en oeuvre de la politique tsariste et de contrôle à la frontière. Les transformations politiques qui sont produites dans l’Empire russe ont dicté l’évolution des relations commerciales avec la Principauté de Moldavie. Grosso modo, cette étude a le but d’évidencier le rôle de la Bessarabie dans les relations commerciales de l’Empire russe avec la Principauté de Moldova dans la première moitié du XIX-ième siècle (1812-1859). La limite chronologique inférieure désigne les tendances annexionnistes des Russes  ; elle marque un nouveau type de relations commerciales avec la Principauté de Moldova, étant donné que le territoire d’entre Prout et Danube constituera une zone de transactions et de transit. La limite supérieure correspond à l’année de la création de l’État roumain moderne  ‒ résultat du processus national d’unification politique, sociale et économique de la Principauté de Moldavie avec la Principauté de Valachie  ; elle marque une nouvelle étape dans les relations commerciales de l’Empire russe avec le nouvel État roumain.

Quel est le rôle joué par la Bessarabie dans les relations commerciales de l’Empire russe avec la Principauté de Moldavie  ? C’est la question essentielle qu’on va analyser dans cette étude. D’autres questions complémentaires qu’on va analyser : comment la politique russe a influencé l’établissement et le développement des relations commerciales avec la Principauté de Moldavie dans cette période et quelle a été la politique commerciale tzariste appliquée en Bessarabie ? La Bessarabie représentait à cette époque-là, du point de vue géographique, un point de transit des marchandises russes et étrangères, du point de vue économique ‒ une source de marchandises bessarabiennes pour le marché russe et moldave, du point de vue politique ‒ un territoire annexé qu’il fallait incorporer dans l’Empire et une nouvelle frontière. En guise de conclusion, on constate que la politique russe a influencé les relations commerciales avec la Principauté de Moldavie. Après l’annexion de la Bessarabie à l’Empire russe, on a introduit plusieurs tarifs douaniers (1816, 1819, 1822, 1825) pour contrôler l’import et l’export. Les premiers tarifs douaniers (1816, 1819) étaient de caractère libéral, admettaient la libre concurrence et la pénétration sur le marché russe des marchandises européennes. Les tarifs douaniers prohibitifs de 1822 et 1825 ont limité l’importation des marchandises étrangères et ont permis de développer le monopole russe sur le marché de Bessarabie. Donc, l’annexion de la Bessarabie à l’Empire russe a transformé cette région dans un marché pour les marchandises russes d’après les règles dictées par l’administration tsariste. Les transformations politiques ont dicté l’évolution des relations commerciales de l’Empire russe avec la Principauté de Moldavie.

– 250 –

NOBILIMEA BASARABEANĂ, EVENIMENTELE POLONEZE DIN 1863 ŞI LOIALITATEA FAŢĂ DE ŢARUL RUS Ion GUMENÂI

Cele trei elemente enunţate în titlul articolului au fost alese de către noi nu întâmplător. Este cunoscut faptul că orice teritoriu anexat sau cucerit de către un imperiu, indiferent de tipul de putere imperială în cadrul căreia este încadrat, este supus unei politici care are ca scop sau atragerea de partea puterii a elitelor autohtone (în cazul nostru fiind vorba de nobilimea din regiunea dintre Prut şi Nistru), sau crearea unei categorii cât mai largi de populaţie loială puterii, deseori fiind vorba de acţiuni concomitente1. Evenimentele din spaţiul polonez din 1863 veneau să testeze cât de eficace au fost măsurile luate de administraţia ţaristă pentru a crea acel spirit de loialitate în cadrul nobilimii autohtone basarabene. Analiza adresei acesteia către ţarul Alexandru II şi a unei serii de alte documente ne va permite elucidarea cel puţin parţială a acestei probleme. În altă ordine de idei, nu putem trece cu vederea evenimentele ce se derulau începând cu anul 1859 în stânga Prutului, care, evident, reprezentau un alt pol de interes al elitei basarabene. În actele de epocă este consemnat nu o dată interesul faţă de starea de lucruri din Principatele Unite. Într-o scrisoare din 21 martie 1864 a Cancelariei guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei către Cancelaria guvernatorului Basarabiei se arăta că „moldovenii de la Chişinău (tineri din bune familii) au legături cu Iaşii şi cu Bucureştii pentru unirea Basarabiei cu Principatele prin mijlocirea moldovenilor care vin din Principate la Chişinău pentru (ca să aducă) scrisori”2. Pe de altă parte, în 1861, comandantul Corpului 5 Armată, într-o scrisoare către guvernatorul militar al Basarabiei, scria că a primit instrucţiuni strict secrete de la ministrul de Război ca, în caz dacă dezordinile din Principate vor lua amploare şi va exista pericolul de perturbare a ordinii în interiorul Imperiului Rus, să apropie de hotar contingentul militar pe care îl avea în subordine şi să întreprindă măsuri în dependenţă de evoluţia situaţiei. Guvernatorul militar al Basarabiei urma să-l informeze pe ministru despre starea de spirit atât din Principate, cât şi din Basarabia3. Cf. Доминик Ливен, Российская империя и ее враги с XVI века до начала наших дней, Издательство «Европа», Санкт-Петербург, 2007. 2 Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 96. 3 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare, ANRM), Fond 2, inventar 1, dosar 7206, fila 10. 1

Peste scurt timp, la 22 martie 1861 este emisă dispoziţia ministrului de Externe Gorceakov către guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei cu referire la măsurile ce urmau a fi luate faţă de nobilimea fugară din stânga Prutului, nesatisfăcută de evoluţia situaţiei din Principatele Unite. Respectivele persoane, chiar şi în lipsa paşapoartelor, trebuiau primite în Imperiul Rus, dar – pentru evitarea infiltrării unor persoane ostile faţă de administraţia ţaristă – urmau a fi reţinute în zonele de hotar până la primirea informaţiilor despre ele de la agenţii speciali din Moldova şi Valahia4. Demersul se încheie însă cu constatarea că, până la acel moment, asemenea cazuri nu au existat. Acest lucru demonstrează că din anul 1859 până la momentul emiterii actului, precum şi după aceasta (în prezent, nu sunt cunoscute materiale de arhivă cu un asemenea conţinut) nu au existat persoane care ar fi fost împotriva reformelor progresiste şi liberale iniţiate în Principatele Române de către Alexandru Ioan Cuza, iar dispoziţiile administraţiei ţariste purtau doar un caracter preventiv. Referindu-se nemijlocit la starea din interiorul societăţii basarabene, guvernatorul civil al Basarabiei, în raportul său către ministrul de Interne din 6 iulie 1863, arăta că nobilimea Basarabiei nu are tradiţii istorice ale clasei sale, deoarece s-a format după 1812, în timpul stăpânirii ruse şi este constituită parţial din copiii şi urmaşii acelor greci care, în timpul domniilor fanariote, constituiau principala forţă politică din Moldova, parţial din greci care au venit mai târziu şi au obţinut în Basarabia proprietăţi însemnate, reprezentanţi ai populaţiei române native sunt foarte puţini, care şi ei s-au ridicat în timpul nu atât de îndepărtat din rândurile poporului de jos, din fostele familii boiereşti au rămas doar câteva familii, dar acestea se eschivează de la lucrurile obşteşti, restul sunt dvoreni ruşi şi polonezi. Din cauza acestei dispersări, arată guvernatorul, nu există o unitate de opinii, nobilimea fiind dispersată pe partide, care, până la pacea de la Paris din 1856, se confruntau numai în problemele de ordin intern. După anul 1856, când în Principatele Dunărene a fost introdus modul reprezentativ de conducere, în Basarabia au început să fie observate noi slabe tendinţe, începuturile politice începând să pătrundă Ibidem, fila 25-26.

4

– 251 –

neobservat în modul de gândire al multor membri ai nobilimii5. În acelaşi context, guvernatorul consemna că tânăra generaţie, îndeosebi tinerii cu studii superioare, a „început să gândească la unirea cu România. Cu toate că aceasta nu se manifestă decât în discuţii sufletiste dintre aceştia, impulsul a fost dat şi noua direcţie a început să coopteze noi simpatizanţi şi în rândurile partidelor nobiliare, această nouă orientare manifestându-se cu o deosebită intensitate la începutul anului trecut şi la începutul anului curent înainte de alegerile nobiliare, când au început să circule zvonuri din care ar rezulta că, conform unor înţelegeri politice, Basarabia va fi din nou unită la Moldova”6. Pe acest fundal devine şi mai clar demersul înaintat puţin mai înainte, la 28 mai 1863 de către guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, P. Cotzebue, către guvernatorul Basarabiei, în care primul constata cu îngrijorare: „Am primit informaţii că nobilimea basarabeană, pregătindu-se a redacta o adresă împăratului, cu prilejul evenimentelor din Polonia, este împiedicată de opoziţia partidului boierilor care visează să restabilească în drepturi naţia moldovenească din Basarabia, împrejurările devenind prielnice pentru unirea cu Moldova”7. Lipsa de iniţiativă sau împiedicarea scrierii unor astfel de adrese putea avea repercusiuni destul de grave pentru persoanele suspectate de astfel de lucruri. Anume din aceste considerente este pus sub supravegherea poliţiei Alexandru Cotruţă, care „în mai 1863, când a fost însărcinat conform dorinţei conducătorilor nobilimii Basarabiei să întocmească adresa către Împărat, în legătură cu evenimentele din Regatul Poloniei, prin toate metodele se străduia să tărăgăneze întocmirea acesteia...”8. Din sursele de mai sus ar rezulta că ar fi existat o dorinţă a boierilor de exprimare a susţinerii în legătură cu acţiunile Imperiului Rus în Regatul Poloniei, dar din varii motive acest lucru nu se întâmpla. În realitate, lucrurile au decurs într-un alt mod. Un argument în favoarea acestei ipoteze o constituie telegrama secretă din 5 mai 1863 trimisă pe numele guvernatorului Basarabiei de către P. Cotzebue, în care se spunea: „Dvorenimea tuturor guberniilor şi toate oraşele mai Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 124. 6 Ibidem, p. 124. 7 Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente. 1812-1940, Cartier, Chişinău, 1998, p. 116. 8 Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 127, Tabel 2.

5

importante ale regiunii noastre trimit deja adrese, nu este incomod ca Basarabia să rămână în urmă”9. Din acest text se deduce că iniţiativa nu venea din partea nobilimii basarabene, ci era o iniţiativă-ordin din partea administraţiei. Este necesar de luat în vedere şi factorul uman, ne referim aici la faptul că nobilimea autohtonă avea contacte de veacuri cu cea poloneză, având legături de prietenie sau de rudenie. Şi, în acest caz, este evident că simpatia era faţă de polonezi, nu faţă de Imperiul Rus. În plus, după cum demonstrează mărturiile documentare, boierii basarabeni erau îndreptaţi cu privirile spre Principatele Române şi evenimentele ce se derulau acolo. În acest răstimp apar şi ideile de revenire la dezvoltarea basarabenilor pe făgaşul normal împreună cu poporul român, creşte şi interesul faţă de reformele liberale desfăşurate în stânga Prutului, mai ales că Imperiul Rus abia ieşise din regimul reacţionar al ţarului Nicolai I. Totuşi, adresa din partea nobilimii basarabene a fost întocmită şi trimisă pe numele ţarului. Analiza textului şi comparaţia cu alte documente similare ne prezintă tabloul real al elaborării şi al stării de spirit. În motivaţia scrisorii, autorii arată că au alcătuit acest demers deoarece „în momentul de demonstrare din partea tuturor stărilor Imperiului a sentimentelor de devotament faţă de tronul imperial rus… seminţia locuitorilor săi se grăbesc şi din partea sa să îndeplinească a sa sfântă misiune faţă de Alteţa Sa Imperială”10. Din respectiva formulare, după noi, rezultă că cei care au scris adresa s-au condus de acţiunile similare efectuate de alţii şi numai pentru a nu rămâne în urmă s-a recurs şi la o acţiune din partea nobilimii basarabene. Acest mesaj se deosebeşte de cel trimis, de exemplu, de locuitorii oraşului Chişinău, care încearcă să fie încadraţi ca oraş tânăr în rândul oraşelor velicoruse: „Să-ţi fie cunoscut Domniei Tale Împărate că în cazul tristelor ciocniri, noi nu vom rămâne în urma oraşelor native ruse şi că pentru insulta asupra cinstei Patriei vom putea şi noi riposta, şi noi fiii mai mici ai Rusiei în măsura puterilor şi posibilităţilor noastre”11. Deşi mesajul respectiv este semnat din partea tuturor stărilor, indiferent de poziţia socială şi religie, marea majoritate a semnatarilor erau negustori şi funcţionari ‒ categorii sociale unde ponderea autohtonilor era minimă, prevalând ruşii şi evreii. Locuitorii oraşului Bălţi, pentru a creşte ponderea demersului lor, amintesc de vizita în oraş a lui Alexandru I şi de faptul că, anume la Bălţi, acesta ANRM, Fond 2, inventar 1, dosar 7657, fila 1v. ANRM, Fond 2, inventar 1, 7576, fila 11-11v. 11 ANRM, f. 2-3v. 9

10

– 252 –

a primit vestea despre naşterea viitorului împărat Alexandru II. De asemenea, nu se uită a se arăta că: „În precedentul război oriental, noi cetăţenii noului şi tânărului oraş rus am fost atât de fericiţi că nu am rămas în urma vechilor oraşe ale Rusiei în pregătirea şi aducerea de ajutoare la trecerea şi cazarea la noi, atunci, a armatei”12. Ca semnatari ai adresării sunt arătaţi toţi proprietarii din acest oraş, care iarăşi nu-i reprezentau pe locuitorii autohtoni şi nici pe elita acestora – nobilimea. Scrisoarea obştii lipovenilor din Basarabia arată că aceştia au fost inspiraţi de către confraţii de confesiune din Moscova de la cimitirul Rogojsc, unul dintre principalele centre ale ortodocşilor de rit vechi din Imperiul Rus. Se lasă a se înţelege unitatea de spirit pe care lipovenii o au cu ruşii din Imperiu, cu toate că sunt la o distanţă foarte mare, din care cauză întâlnim pasaje ca: „Acest glas al Moscovei, inima Rusiei, s-a regăsit în noi cei ce trăiesc la marginile Rusiei, ca şi în alte părţi. Noi, de la mic la mare, vom sta cu pieptul şi nu vom da duşmanilor noştri nici o palmă de pământ ce a fost obţinut cu sângele strămoşilor noştri” sau „Cuprinsuri nemărginite ne despart pe noi de Moscova – centrul sorţii noastre istorice, dar aceleaşi sentimente de abnegaţie ne unesc şi pe noi în acea mare putere cu care Tu eşti tare, Ţarule”13. Şi într-adevăr, deşi lipovenii erau văzuţi de administraţia centrală ţaristă ca potenţiali duşmani ai puterii, totuşi ei au rămas fideli ţarului. Aceleaşi evenimente din Regatul Poloniei au arătat că niciunul din ortodocşii de rit vechi nu a trecut de partea insurgenţilor, demonstrând o loialitate hotărâtă faţă de instituţia şi puterea ţarului. Anume datorită acestui fapt, administraţia guberniilor din nord-vestul Imperiului Rus cu toate că pentru o perioadă scurtă de timp şi-a schimbat atitudinea faţă de reprezentaţii acestui curent religios, acestora fiindu-le permise restaurarea şi deschiderea lăcaşurilor de cult. Chiar mai mult, la un moment dat, pentru rezolvarea „problemei poloneze” se propunea colonizarea guberniilor din nord-vest cu lipoveni. În sfârşit, adresa coloniştilor bulgari îşi axează mesajul său pe legătura şi ajutorul avut din partea Imperiului Rus pe parcursul timpului. Adresanţii subliniază de la bun început: „Poporul bulgar, în tot timpul grelelor încercări la care a trebuit să fie supus pe parcursul a cinci sute de ani, aproape numai în una Rusia şi Auguştii Unşi Suverani ai ei găsea compasiunea faţă de situaţia sa asuprită, patronajul şi ajutorul”. Din ANRM, f. 24-24v. ANRM, f. 7-8.

12 13

aceste considerente, la momentul respectiv, bulgarii din sudul Basarabiei arată prin acest mesaj un sentiment profund de devotament faţă de împărat: „Cu acest sentiment neprefăcut de dragoste şi afecţiune faţă de Rusia poporul bulgar din timpuri de demult este pătruns şi pentru el este o onoare şi demnitate acel drum unic împreună cu tot poporul rus”14. Credem că şi în acest caz au fost exprimate sentimente sincere, cu atât mai mult cu cât ideea unei lumi slave şi a panslavismului circula deja de mult timp, coloniştii bulgari fiind consideraţi de autorităţile ţariste drept unul dintre elementele cele mai loiale din regiunea dintre Prut şi Nistru, pe care putea să se sprijine, iar bulgarii nu vedeau în Imperiul Rus altceva decât un frate mai mare. Revenind la adresa alcătuită de nobilii basarabeni, vom vedea că dacă în alte mesaje sunt căutate elemente ce ar face conexiuni şi ar fundamenta mesajul, atunci în cel redactat de nobilimea autohtonă vom găsi scoase în evidenţă trăsăturile distinctive: „regiune ce se deosebeşte de alte gubernii după limba vorbită şi seminţia locuitorilor săi…”. Dacă e să analizăm construcţia, structura şi mărimea adresei, vom vedea că, în comparaţie cu celelalte, respectiva poartă un caracter mai mult oficial. Nu se poate depista existenţa unui sentiment sincer care ar lega nobilimea basarabeană autohtonă cu puterea şi administraţia centrală imperială. De fapt, ea afirmă că rămâne cu acelaşi devotament faţă de tronul rosienesc pe care l-a demonstrat timp de jumătate de secol. Este o constatare seacă şi care nu-i obliga practic la nimic pe cei care au alcătuit scrisoarea. Vom mai sublinia o dată că înşişi cei care au redactat adresa au arătat că aceasta este o urmare a faptului că un asemenea lucru se întâmpla în restul Imperiului şi pentru a nu lipsi din lista altor ţinuturi ce şi-au manifestat lealitatea, de aceea şi formularea sa poartă un caracter oficial, nu emotiv. În baza materialului documentar expus se pot face o serie de concluzii. Putem constata că în momentul desfăşurării evenimentelor din Regatul Poloniei din anul 1863, în Basarabia exista o grupare a nobilimii autohtone care era orientată spre Principatele Române, fapt datorat unirii din 1859 a Moldovei şi Valahiei. Este clar că o parte dintre nobili vedeau într-o lumină mult mai favorabilă reformele liberale începute în stânga Prutului, fiind neîncrezători cu privire la reformele iniţiate de ţarul Alexandru II şi administraţia rusă. O astfel de orientare îi apropia pe reprezentanţii elitei nobiliare basarabene de partea poloneză ANRM, f. 42-43.

14

– 253 –

a conflictului izbucnit la începutul anului 1863. Pe lângă legăturile cu polonezii pe parcursul unui timp îndelungat, simpatia faţă de polonezi mai poate fi explicată prin statutul practic identic pe care îl aveau, precum şi prin existenţa unei dorinţe de schimbări cu caracter liberal. Cât priveşte atitudinea faţă de instituţia imperială rusă, adresa analizată, în comparaţie cu alte documente

de genul respectiv emanate de către diverşi reprezentanţi ai societăţii basarabene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, constatăm o reticenţă din partea acestui segment al nobilimii, generată de legăturile istorice avute cu polonezii, de faptul că printre nobilii basarabeni erau şi polonezi şi de situaţia din Principatele Române.

Anexa 1. Adresa nobilimii basarabene Alteţă Imperială! În momentul de demonstrare din partea tuturor stărilor Imperiului a sentimentelor de devotament faţă de tronul imperial rus, Oblastia Basarabiei, regiune ce se deosebeşte de alte gubernii după limba vorbită şi seminţia locuitorilor săi, se grăbeşte şi din partea sa să îndeplinească a sa sfântă misiune faţă de Alteţa Sa Imperială. Demonstrând nu o dată devotamentul său pentru îndeplinirea jertfei pentru binele Rusiei, starea nobilimii oblastiei în faţa reprezentanţilor săi îndrăzneşte să-ţi arunce la picioarele Măriei Tale că ea şi acum rămâne cu acelaşi devotament şi supuşenie faţă de Tronul rosienesc cu care neschimbat s-a aflat pe parcursul a jumătate de veac. Majestăţii Sale Imperiale Augustul Monarh

Anexa 2. Scrisoarea locuitorilor din oraşul Chişinău

Mult Preaînălţată Majestate, prea cucernic suveran! Evenimentele triste din Regatul Poloniei s-au răsfrânt dureros în inimile supuşilor tăi loiali. Noi ştim că beneficele reforme ale Măriei Tale ce duc Rusia spre putere şi slavă nu pot să nu deranjeze pe răuvoitorii noştri. Anume în această perioadă noi locuitorii oraşului, de jumătate de veac având fericirea de a fi în familia oraşelor ruse, simţim o necesitate insistentă de a ne exprima speranţa la înţelepciunea Măriei Tale Monarhul August şi împreună cu aceasta să ne expunem convingerea noastră că sub drapelul de stat al Tău, care pentru noi este un drapel al binecuvântării, duşmanii tăi vor întâlni strâns unit tot supusul şi iubitorul de persoana Ta popor. Să-ţi fie cunoscut Domniei Tale Împărate că în cazul tristelor ciocniri, noi nu vom rămâne în urma oraşelor native ruse şi că pentru insulta asupra cinstei Patriei vom putea şi noi riposta, şi noi fiii mai mici ai Rusiei în măsura puterilor şi posibilităţilor noastre. Ne rugăm la Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa prea scumpă a Ţarului nostru, reformator, şi să întărească puterile Tale pentru noi fapte măreţe pentru fericirea şi măreţia Rusiei noastre. Alteţei Voastre Imperiale Ai tăi supuşi locuitori ai oraşului Chişinău de toate stările şi credinţele Preşedintele Dumei Orăşeneşti, Maşcov (Urmează semnăturile.) Anexa 3. Scrisoarea locuitorilor oraşului Bălţi

Milostive Împărate, Unicele sentimente de dragoste faţă de scaunul imperial şi Patrie exprimate faţă de Alteţa Imperială cu ocazia revoltelor poloneze de către toate stările Rusiei adânc s-au răsfrânt în inimile supuşilor şi locuitorilor Oblastiei Basarabiei din or. Bălţi în hramul sobornicesc pe care binecuvântatul Alexandru I în 1818 îl ridica cu părinţii noştri, către altarul Domnului se ruga pentru Tine, primind în oraşul nostru prima veste despre naşterea Ta, adoratule monarh eliberator. În precendentul război oriental, noi cetăţenii noului şi tânărului oraş rus am fost atât de fericiţi că nu am rămas în urma vechilor oraşe ale Rusiei în pregătirea şi aducerea de ajutoare la trecerea şi cazarea la noi, atunci, a armatei.

– 254 –

Împărate! Actualul amestec al străinilor cu referire la Imperiu ne aduce nouă o nouă posibilitate de a demonstra precum că noi, fiii mai mici ai Tăi, nu suntem cu nimic mai prejos celor mai mari, în sentimentele de devotament şi credinţă lucrului sfânt al apărării cu toate puterile şi resursele noastre. Să fie salvată de Dumnezeu iubita Patria a noastră de uneltirile duşmanilor şi să ne dea puteri să o apărăm pe ea în caz de necesitate şi să fie de folos bunele tale reforme, Înalte Împărat. Majestăţii Tale Imperiale de la supuşii şi proprietarii din or. Bălţi.

Anexa 4. Scrisoarea obştii ortodocşilor de rit vechi din Chişinău Mult Preamilostivă Majestate, Duşmanii noştri numai şi-au arătat intenţiile murdare asupra integrităţii Statului Rus şi în jurul tronului Tău s-au unit toţi într-o simţire în deplin devotament faţă de Tine şi dispuşi pentru orice măsură de care va fi nevoie pentru păstrarea cinstei numelui rusesc şi unităţii statului Tău, sub care toţi oamenii bine gânditori fără de diferenţă de grad, provenienţă şi credinţă se simt cetăţeni ai unui mare şi bogat viitor măreţ al Patriei unice, ce se deschide acum pentru munca paşnică, dezvoltarea şi bunăstarea fiecăruia. Noi, cu o deosebită mândrie şi umilire, întocmim scrisoarea supuşilor tăi de la ortodocşii de rit vechi din Basarabia, ce ţin legătura cu cei de la cimitirul Rogojsc, cu care noi păstrăm acelaşi rit şi împărtăşim înaltele lor sentimente de devotament şi supuşenie. Acest glas al Moscovei, inima Rusiei, s-a regăsit în noi cei ce trăiesc la marginile Rusiei, ca şi în alte părţi. Noi, de la mic la mare, vom sta cu pieptul şi nu vom da duşmanilor noştri nici o palmă de pământ ce a fost obţinut cu sângele strămoşilor noştri. În zadar duşmanii au gândit să ne găsească pe noi credincioşii de rit vechi dezinteresaţi şi indiferenţi faţă de soarta mamei noastre comune, scumpei noastre Rusia. Noi şi altădată, cu resentimente şi mâhnire, auzeam toate învinuirile viclene ce au fost date împotriva noastră de către trădătorii patriei (…)*. Dar când duşmanii noştri ne întristează cu mărturii false ale acestor feţe criminale, gândindu-se să ne găsească dispersaţi, inimile noastre se umplu şi sunt ca niciodată pline, cuprinzând dragostea faţă de Patrie şi faţă de tine, Mare Împărate, la care toată a Ta Mare Rusie se aruncă la picioarele tronului tău. Cuprinsuri nemărginite ne despart pe noi de Moscova, centrul sorţii noastre istorice, dar aceleaşi sentimente de abnegaţie ne unesc şi pe noi în acea mare putere cu care Tu eşti tare, Ţarule. Primeşte dar, Suverane a statului, şi făgăduinţele noastre în devotamentul nostru fără de margini şi pregătirea de a apăra cu toată firea ocrotirea măreţiei şi unităţii Rusiei noastre. Noi tot timpul am fost supuşi credincioşi ai tronului, doar Ţie, Ţarule, noi vom aduce totul în jertfă, când Tu ne vei uni şi pe noi în comun cu toţi ai tăi supuşi în nemărginita slavă şi milă. Majestăţii Sale Imperiale, toţi supuşii credincioşi de rit vechi ai oraşului Chişinău subscriem: Ivan Cuzmin, Semen Mitiurov, Fedosii Droplev, Nichita Crasovencov, Evtihii Colesnicov, Alexei Naidenov, Vasilij Şelin, Samoilo Fomin, Foma (…)*, Ivan Ivanov, Vasilij Ivanov, Ivan Postoj, Iacov (…)*, Alexei Piscov, Filip Cosyh, Filoret Smernov, Gavril Cusanov, Pavel Nesterov, Alexandr Scriplev, Ilia Socolov, Fedosi Şiran, Savastian Edrelov, Timofei Timofeev, negustorul Ivan Gladilin. *Loc indescifrabil Anexa 5. Adresa coloniştilor bulgari din Basarabia Majestatea Ta Preaînălţate Împărate, Poporul bulgar, în tot timpul grelelor încercări la care a trebuit să fie supus pe parcursul a cinci sute de ani, aproape numai în una Rusia şi Auguştii Unşi Suverani ai ei găsea compasiunea faţă de situaţia sa asuprită, patronajul şi ajutorul. Din aceasta de o credinţă şi de un neam nouă bulgarilor ţară au ieşit şi cei mai buni reprezentanţi pe câmpul interesului popular, de aici deci şi începuturile educaţiei au pătruns în Bulgaria, atât de lung fiind în tristeţe din cauza necunoaşterii. Aceasta este puţin: o jumătate de veac în urmă, o parte a acestui muribund popor slav, sleit de puteri din cauza circumstanţelor fatale, au găsit ospitalitatea frăţească în cuprinsurile Rusiei şi au fost fericiţi cu privilegii şi drepturi.

– 255 –

Această obşte ce locuieşte fericit acum în partea de sud a Basarabiei o constituim noi coloniştii din sudul Dunării. Fiind favorizaţi generos şi milostiv, noi ce mai jos am subscris coloniştii bulgari din Basarabia am găsit timpul de faţă mai bine ca oricând adecvat pentru a ne exprima faţă de Tine Mare Împărat din partea a toată populaţia noastră bulgară din partea de sud a Basarabiei sentimentele acelui fără de margine devotament pe care bulgarii în toate timpurile l-au avut şi îl au faţă de patroana noastră Rusia şi faţă de tronul ei. Împărate! Acest devotament, care acum ne-a determinat să facem declaraţie în timpul unor împrejurări nefericite, nu este o nouă manifestare. Cu acest sentiment neprefăcut de dragoste şi afecţiune faţă de Rusia poporul bulgar din timpuri de demult este pătruns şi pentru el este o onoare şi demnitate acel drum unic împreună cu tot poporul rus. Şi să dăruiască Domnul Dumnezeu Măriei Tale şi la toată Casa Augustă sănătate şi viaţă lungă pentru combaterea duşmanilor întru fericirea şi slava Rusiei! Măriei Tale Imperiale, adepţii tăi întru totul, coloniştii bulgari din Basarabia

SUMMARY BESSARABIAN NOBILITY, POLISH EVENTS OF 1863 AND THE POWER OF THEIR LOYALTY TO THE TSAR The present article represents a study of the very discussed question of the degree of loyalty displayed by the local Bessarabian nobility to the Russian imperial institution. So, the starting point of this investigation considered to be the address of the nobility to the Tsar in connection with the events that are carried out in Poland in 1863. In order to understand better this historical event we had to do an analysis of the same events in both sides of the river Prut (Bessarabia and Moldova), also there were studied similar documents generated by other social classes and different

ethnic minorities. The existence of a letter signed by the Bessarabian nobility to the Tsar shows the fact of a lack of initiative in the noble community, and also some special directives given by the imperial government are demonstrating the special policy in the “Polish problem”. The deep analysis of the events and of the message from the letter we find a great felling of reluctance for the imperial administration, and a big sympathy for the poles and the events that took place in the Principalities.

– 256 –

ROLUL NOBILIMII ÎN VIAŢA PUBLICĂ DIN BASARABIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA Valentina SAMOILENCO

Ocupaţia principatelor române de către armatele ruseşti în anii 1806-1812 s-a terminat cu Pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812. Necătând la faptul că Turcia nu avea niciun drept asupra principatelor, totuşi, conform articolului IV al tratatului, cedează Rusiei o parte din teritoriul Moldovei, stabilind drept frontieră între Imperiul Rus şi Otoman „râul Prut de la intrarea lui în Moldova şi până la vărsarea lui în Dunăre, precum şi malul stâng al Dunării până la gurile Chiliei şi la mare”1. Acest rapt nelegiuit este justificat atât de istoricii ruşi, cât şi de cei rusificaţi, care afirmă că el ar fi fost „o binecuvântare pentru poporul românesc din Basarabia, salvându-l de sub robia asiatică a turcilor şi aducându-i «cultură»”2. Basarabia era parte integrantă din vechea Moldovă şi nu putea să se deosebească de restul Moldovei nici din punct de vedere economic şi social-politic, nici din punct de vedere cultural. În Basarabia, până în zilele noastre se văd mărturii ale acestei culturi: ruinele vechilor cetăţi moldoveneşti Cetatea Albă, Soroca, Hotin, urmele oraşelor moldoveneşti, vechiul Orhei, Lăpuşul. Un centru de cultură al timpului au fost instituţiile ecleziastice. Numărul mare de mănăstiri şi biserici ne vorbeşte despre nivelul cultural al Basarabiei. La momentul anexării, în provincie existau 12 mănăstiri şi 13 schituri3, ca exemplu putem numi mănăstirile Căpriana şi Curchi, ctitorite pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare în secolul al XV-lea. În anul 1812, în Basarabia existau 749 biserici în 755 localităţi4, printre acestea biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, biserica Adormirea Maicii Domnului de la Căpriana, construită în secolul al XV-lea, care sunt funcţionale până în prezent. Despre cultura moldovenească în Basarabia, nu puţină importanţă au şi alte mărturii din secolul al XIX-lea. Iaşul, centrul cultural şi politic al Moldovei, era şi capitala judeţului Iaşi, ale cărui teritorii se întindeau în mare parte peste Prut. Oraşul, aşezat în imediata vecinătate, nu putea să nu aibă influenţă asupra populaţiei basarabene. Căile de acces ale culturii ieşene în 1

HALIPPA, 1903, 28-29. CIOBANU, 1992, 8. 3 PUIU, 1919, 8-9. 4 CIOBANU, 1900, 285. 2

Basarabia erau multiple5. La mănăstirile şi bisericile din Basarabia se găseau foarte multe cărţi tipărite la Iaşi sau în alte centre culturale româneşti înainte de 1812, de exemplu Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei care se găseşte la mănăstirea Noul Neamţ6. În 1795, episcopul Amfilohie Hotiniul tipăreşte la Iaşi Gramatica theologhicească scoasă în limba moldovenească de pe bogoslovia lui Platon Arhiepiscopul de Moskva şi de pe alte cărţi bisericeşti7. În acelaşi an, Amfilohie Hotiniul publică De obste gheografie pe limba moldovenească (o prelucrare a ediţiei în limba italiană a lucrării lui Buffier, Geografia universală). Un exemplar al acesteia a fost găsit în judeţul Soroca8. La sfârşitul secolului al XVII-lea, la Chişinău se scrie Alexandria, un exemplar al căreia se găseşte în biblioteca Academiei din Kiev9. Menţionăm că în bibliotecile din Rusia se găsesc multe cărţi şi manuscrise (tipărite până la 1812) ce poartă amprente basarabene – mărturii ale culturii basarabene. Din Alexandria citată mai sus aflăm că la 1790, la Chişinău era un „dascăl pentru învăţat copii”, Ştefan de la Putna10. Primele şcoli în Moldova din stânga Prutului, ca şi în restul Moldovei, au fost deschise pe lângă mănăstiri şi parohii. Numărul acestor şcoli a fost destul de mare. Astfel, până la 1812 şcoli funcţionau în satele Holercani, Işnovăţ, Truşeni, Scumpia, Moleşti, la biserica Mazarachi din Chişinău etc.11. În anul 1811, vicarul mitropoliei din Iaşi, Dimitrie Sulima, înfiinţează la mănăstirea Curchi o şcoală pentru copiii de preoţi12. Despre existenţa şcolilor în Basarabia înainte de anexare ne vorbesc datele eparhiei din 1815: din 2 650 de copii de preoţi în vârstă de 10-15 ani, 886 ştiau carte; din 298 de copii de preoţi în vârstă de 15-20 ani, 244 ştiau carte; din 179 de tineri în vârstă de la 20 de ani în sus, 101 erau ştiutori de carte13. Aceste date ne vorbesc despre un nivel de cultură în Basarabia până la 1812. În continuare vom urmări 5

Legăturile cu Ţara Leşească, cu Kievul se făceau pe drumurile ce treceau prin Moldova de Est (n.n.). 6 CIOBANU, 1992, 5. 7 CIOBANU, 1992, 377-378. 8 CIOBANU, 1992, 24. 9 CIOBANU, 1992, 27. 10 BERECHET, 1920, 3-4. 11 Î.P.S. GURIE, 1920. 12 LOTOTZKI, 1913, II. 13 LOTOTZKI, 1913, 13.

– 257 –

„ascensiunea” culturală din Basarabia după anexarea ei la Rusia. Cultura românească s-a menţinut în Basarabia până la sfârşitul dominaţiei ruse (1917). Unul dintre exponenţii păstrării acestei culturi a fost clerul basarabean. Preoţimea a rămas fidelă limbii române, mărturie ne stă toată corespondenţa bisericească, actele bisericeşti, inclusiv actele stării civile ‒ toate au durat până în anul 1871, când în Basarabia a fost numit arhiepiscopul Pavel Lebedev14. Am putea explica tipăriturile bisericeşti în limba română ce apăreau şi circulau în Basarabia. Tradiţia tipăririi cărţilor în limba română este începută de Gavriil Bănulescu-Bodoni, care a ştiut şi a fost capabil să imprime vieţii bisericeşti din timpul său o direcţie naţională. La 31 mai 1814 deschide o tipografie eparhială. A. Stadnitzki, în studiul „Gavriil Banulesco-Bodoni, ekzarh moldovalakhijskij (1808-1812) i mitropolit Kishinevskij (1813-1821)”, menţionează: „Tipografia întemeiată de mitropolitul Gavriil aducea un mare folos întregii Basarabii. Aici se editau nu numai cărţi pentru serviciul divin în limbile rusă şi moldovenească, dar şi alte cărţi la fel de necesare pentru învăţătura preoţimii şi pentru îndrumarea poporului simplu...”15. La această tipografie s-a tipărit Biblia în română, care, datorită Societăţii Biblice, a avut răspândire nu numai în Basarabia, ci şi în vechea Moldovă16. În Basarabia, în timpul stăpânirii ruse apar şi cărţi didactice: de exemplu Bucovina în 1822, Gramatica lui Margella din 1827, Abecedarul anonim în 1830-1840, Iacob Hâncu, Abecedar român (1865) etc. La sfârşitul secolului al XIX-lea apar mai multe cărţi didactice scrise de Ch. Codreanu: Abecedar (1899), Dicţionar scurt pentru convorbiri ruso-moldoveneşti (1904) etc.17. Apariţia punctuală a cărţilor didactice era dictată de necesităţile practice ale populaţiei şi demonstrează continuitatea tradiţiei româneşti în provincie. În Basarabia sub dominaţie rusă au activat şi un sir de scriitori. Mulţi dintre ei s-au ridicat până la culmile unei adevărate conştiinţe româneşti. A. Sturdza avea un plan politic vast al unirii tuturor românilor, C. Stamati era un adevărat patriot român, A. Russo visa la o Românie întregită între Tisa şi Nistru, înglobând Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul. B.P. Haşdeu, care se considera „român din Basarabia”, ura Rusia, asupritoare a Basarabiei, şi vorbea despre ţarul ei ca de „papa de pe Neva”, poetul A. Mateevici a lăsat

cea mai frumoasă caracteristică limbii româneşti, un adevărat imn închinat ei. Remarcăm în această perioadă un început de ziaristică românească în Basarabia18. Prima tentativă se face în 1848 de către un grup de boieri din Basarabia, care doreau să editeze un ziar cu titlul „Românul”. Însă cererea înaintată guvernatorului rus a fost respinsă. În anii 1856-1863 se discuta problema publicării la Chişinău a unei reviste în limba română şi rusă19. Primul memoriu în acest caz a fost înaintat la 28 martie 1856 de către Ioan Dabija însărcinatului cu afacerile Armatei ruse de Sud, generalului aghiotant Kotzebue. În memoriu Ioan Dabija constată că guvernele din principatele române urmăresc nimicirea legăturilor între Moldo-Valahia şi Rusia, compromit religia ortodoxă şi permit ca moşiile să treacă în mâna străinilor. Al doilea memoriu prezentat de acelaşi Ioan Dabija la 12 februarie 1858 guvernatorului civil al Basarabiei, Fanton de Verrayon, propune: a scoate în principate o revistă sau un ziar pentru a contrabalansa, dacă nu a combate, curentul ostil Rusiei şi de a-i antrena în editarea ziarului pe basarabeni. Guvernatorul, aflându-se la Petersburg, susţine ideea apariţiei ziarului în faţa ministrului de instrucţiune publică. Guvernatorul menţionează că există o înţelegere prealabilă cu C. Stamati, Al. Cotruţă, A. Haşdeu, I. Dabija de a lucra la noul ziar20. Pentru editarea ziarului era nevoie de 3.000 de ruble anual în primii trei ani, responsabil de ediţie ar fi fost numit Ioan Dabija, se propunea denumirea de „Steluţa Prutului”21, la această revistă ar fi putut colabora şi persoane din Moldova. Scopul revistei era de a apăra religia ortodoxă, de a răspândi adevărul în raporturile moldo-valahe‒ruse şi de a servi drept intermediar literar între aceste naţionalităţi uniconfesionale22. Însă multe impedimente legate de apariţia revistei (lipsa de caractere române, corector etc.) au contribuit la refuzul din partea guvernatorului general, contele A.G. Stroganov. Această polemică a durat o perioadă foarte îndelungată. Primul ziar românesc a aparut în Basarabia în 1884 cu titlul „Mesagerul Basarabiei”, editat de Riabciuc şi Drumaşcu. Această publicaţie a fost de scurtă durată şi nu s-a păstrat nici un număr până azi, ca să judecăm care era conţinutul lui. După această încercare românească, în Basarabia apar şi primele ziare ruseşti: „Bessarabski vestnic”

14

19

BOLDUR, 1940, p. 25. 15 COLESNIC, 1993, 9. 16 POPOVSCHI, 1935, 90-94. 17 PAVEL, 1992, 353.

18

BOLDUR, 1934, 21. Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 8, f. 1. 20 BOLDUR, 1940, 40. 21 Ibidem, 60. 22 Ibidem, 61.

– 258 –

şi „Bessarabeţ”, editate de Pavel Cruşevan, ziarist cu opinii politice de dreapta. La 27 iunie 1862, moşierul basarabean C. Cristi cere guvernatorului Basarabiei, Fanton de Verrayon, autorizaţie pentru deschiderea unei tipografii cu litografie sub firma „Tipografia Moldovenească”23. Fără a primi autorizaţia, Cristi cumpără această tipografie, însă aceasta a fost sechestrată provizoriu, iar mai târziu definitiv. Motivul aparent a fost că, la 1861, în Chişinău, existau trei tipografii particulare şi două oficiale, că acestea nu prea aveau comenzi şi nu era nevoie de o altă tipografie. În realitate, refuzul categoric s-a bazat pe raportul guvernatorului Basarabiei în care se spunea: „Tipografia, după cât se pare, are menirea să tipărească abecedare şi broşuri ieftine în limba moldovenească pentru popor. Aceasta nu ar fi încă prea important, deşi ar duce la înlocuirea cunoaşterii limbii ruse, atât de necesare poporului în raporturile lui cu instituţii, cu cea a limbii moldoveneşti. Dar dacă se va lua în seamă că d. Cristi face parte din numărul acelor «moldovanofili» care visează o Românie unită şi contopită, nu se poate garanta că din tipografia lui, pe lângă cărţi de folos, nu vor ieşi şi acelea care nu corespund cu vederile guvernului nostru cu privire la populaţia moldovenească a Basarabiei”24. În Basarabia, din cele mai vechi timpuri, instruirea şi educaţia nobililor erau un lucru mai mult casnic. Instituţiile de învăţământ pentru copiii de nobili au fost deschise în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. În 1833, a fost deschis la Chişinău gimnaziul regional, iar în 1835 – un pension pentru nobili, subvenţionat cu 30 de burse pentru copiii de nobili şi de funcţionari. În fondul 88 al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, dosarul 203, se păstrează un document în care este indicată suma de bani alocată pentru construcţia edificiilor pensionului, al unei staţii electrice şi al unei staţii de încălzire cu aburi: s-au cheltuit în total 314 117 ruble, din această sumă nobilimea a oferit 14 117 ruble25. În această perioadă, în Basarabia funcţionau şi pensioane particulare, printre care Pensionul pentru Domnişoare Nobile şi Pensionul Maie. În aceste instituţii au primit educaţie aleasă fiicele nobililor din Basarabia: de exemplu, în 1833, la Pensionul Maie 23

Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83 (din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească). 24 Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83 (din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească). 25 CIOBANU, 1992, 3.

învăţau Ecaterina Alexandri, Maria Buzni, Elena şi Pluheria Donici ş.a.26. Un timp îndelungat, nobilii din Basarabia, mai cu seamă cei mai bogaţi, îşi trimiteau copiii să înveţe carte peste hotare, la Viena şi în Elveţia. Chiar şi generaţia mai tânără urmase această tradiţie: Al. Casso învăţase la Bonn, iar P. Dicescu la Heidelberg. În 1841, nobilimea cerea introducerea în şcolile normale din ţinuturile Bălţi şi Hotin a limbii moldoveneşti. Cererea a fost satisfăcută cu condiţia ca cheltuielile să fie luate din cele 10% de impozit de stat din toată Basarabia. Nobilimea se interesa mult de şcoala ţinutală din Hotin şi, în 1847, încearcă s-o transforme într-o instituţie de învăţământ pentru nobili. Această tentativă a suferit eşec, deoarece nobilimea din judeţul Hotin a ajuns la concluzia că este incapabilă să suporte cheltuielile de întreţinere a acestei şcoli ţinutale din sursele proprii, după cum a propus Ministerul Afacerilor Interne. În anii ’60 ai sec. XIX, învăţământului i se acordă o mai mare atenţie. În anul 1860, Adunarea Nobiliară propune să fie deschis un gimnaziu de zemstvă. Acest proiect a fost înfăptuit ceva mai târziu (de către Zemstvă). Din 1860 s-a înfiinţat un fond de încasări a câte o rublă şi 14 copeici de pe desetină pentru întreţinerea Secţiei camerale în Liceul „Richelieu”. Aceste încasări (din cauza contingentului mic de elevi care studiau în acest liceu) au fost alocate pentru pensionul deschis pe lângă gimnaziul din Chişinău, iar restul banilor din aceste încasări se foloseau pentru ajutorarea studenţilor săraci originari din Basarabia care studiau în universităţile ruseşti. În 1884 sunt alocate mareşalului nobilimii guberniale câte trei mii de ruble anual pentru ajutoare pentru elevii săraci, inclusiv nobili. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, nobilimea cheltuia anual câte opt mii de ruble pentru burse şi ajutoare copiilor din familiile de nobili săraci, care îşi făceau studiile medii şi superioare. Din cele expuse mai sus putem concluziona că în Basarabia ţaristă nu existau instituţii de învăţământ medii şi superioare. Copiii nobililor erau nevoiţi să-şi facă studiile peste hotare, mai ales în Rusia. Cerinţele de introducere în şcoli a studierii limbii materne atestă că procesul de rusificare se înfăptuia în regiune cu paşi grăbiţi şi că nobilimea (bineînţeles, nu toată) a fost impulsul de trezire a poporului prin intermediul limbii si culturii naţionale. O bună parte din nobilimea basarabeană niciodată n-a uitat de unde îi este obârşia şi ce s-a întâmplat la 26

CIOBANU, 1992, 7.

– 259 –

1812. Mai mult ca atât, ei erau la curent cu viaţa cotidiană din dreapta Prutului şi reacţionau la toate evenimentele ce tulburau Europa. Despre asta ne relatează documentele timpului: „La 1838 nobilimea basarabeană: un Balş (cel mai bogat proprietar basarabean), un Sturdza, o Ghica (după mărturiile călătorului Kohl) primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod, ca unele ce n-aveau nici o nuanţă politică”27. În anii 1862-1863 exista o partidă a boierilor care, cu ocazia revoluţiei din Polonia, visa să restabilească naţia moldovenească în Basarabia, cerând şi unirea cu Moldova. „Făceau parte din ea: fraţii Cotruţă Alexandru şi Carol, fraţii Casso, fraţii Cristi Ioan şi Constantin, Cazimir Constantin cu fiul său, student”28. În 1926, la Chişinău apare o broşură semnată cu iniţialele M.G. (se afirmă că ar fi Nicolae Gafencu). Se intitula „Bassarabski starina Nicolai Stepanovici Casso”. Autorul vorbeşte despre filosoful din Chişcăreni (1839-1904), care dispreţuia foarte mult birocraţia rusă, iar după rebeliunea poloneză din 1863 intenţiona să ridice Basarabia împotriva ruşilor. N. Casso a înfiinţat la Chişcăreni o şcoală profesională, unde predarea se făcea în limba română, însă după o scurtă existenţă de doi ani şcoala a fost închisă de autorităţile ruse29. Deşi legăturile cu restul Moldovei au fost rupte, s-a încercat totuşi în Basarabia de a se păstra vie vechea viaţă moldovenească, de a ţine trează conştiinţa naţională – singurele mijloace morale de sprijin ale moldovenilor înstrăinaţi de patria lor străveche30. În concluzie, toate încercările de a distruge cultura românească în Basarabia nu au dat roade. Cu toate că la 1812 se micşorează numărul şcolilor, ele au funcţionat fiind subvenţionate de nobilime, iar mai târziu de Zemstvă. Dacă în aparatul administrativ central, pentru întocmirea documentelor se utiliza limba rusă, atunci în Biserică şi în organele administrative judeţene se lucrează în limba română. La păstrarea culturii naţionale au contribuit şi scriitorii care au rămas cu traiul în Basarabia, contribuind la menţinerea conştiinţei naţionale ca un produs viu al culturii moldoveneşti, ce s-a manifestat puternic prin reacţia populaţiei băştinaşe de-a lungul anilor.

27

MARIN, 1993, 238. IORGA, 1993, 132. 29 MARIN, 1993, 239. 30 MARIN, 1993, 233. 28

RÉSUME LE ROLE DE LA NOBLESSE DANS LA VIE PUBLIQUE DE LA BESSARABIE AU XIXe SIECLE L’article ,,Le rôle de la noblesse dans la vie publique de la Bessarabie du XIXe siècle” reflète les problèmes liés à l’activité de la noblesse bessarabienne dans la vie publique de la province dès 1812 jusqu’à la fin du XIXe siècle. La culture roumaine en Bessarabie a survécu jusqu’à la fin de la domination russe (1917). L’église a contribué beaucoup pour garder la culture et elle est restée fidèle à la langue roumaine, ce qui est avoué par les documents menés par l’église. Autres acteurs de la résistance nationale ont été les nobles et les intellectuels.

Bibliografie: f. 1.

Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 8,

Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83 (din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească). Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83 (din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească). Boldur, A. 1940, Basarabia sub dominaţia rusească şi manifestările româneşti în viaţa provinciei, Chişinău. Boldur, A. 1934, Presa românească în Basarabia, Chişinău. Ciobanu, Şt. 1992, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău. Ciobanu, Şt., apud Berechet 1920, Documente slave de prin arhivele ruse, Bucureşti. Ciobanu, Şt. 1992, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău. BIANU, I., CODOŞ, N., SIMONESCU, D. Bibliografia românească veche (1508-1830), vol. II. Colesnic, I. 1993, Basarabia necunoscută, Chişinău. Halippa, I. 1903, Trudy Bessarabskoj gubernskoj uchenoj arhivnoj komissii, vol. II, Chişinău. Iorga, N. 1993, Basarabia noastră, Chişinău. Î.P.S. Arhiepiscop Gurie, 1920. „Câteva extrase din arhive despre şcolile bisericeşti din Basarabia înaintea anexării ei de către Rusia”, în Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, V, XII. Lototzki, P.A. 1913, Istoria Kishinevskoj seminarii, Chişinău. Marin, Liviu 1993, Cultura şi şcoala, apud Şt. Ciobanu, Basarabia, Chişinău. Mihail, Paul 1992, Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău. Popovschi, N. 1935, Istoria Bisericii din Basarabia, Chişinău. Puiu, V. 1919, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău. STADNITZKI, A. 1990, Gavriil Bănulescu-Bodoni, Chişinău. STADNITZKI, A. 1894, Gavriil Banulesco-Bodoni, ekzarh moldovalakhijskij (1808-1812) i mitropolit Kishinevskij (18131821), Chişinău.

– 260 –

MIŞCAREA NAŢIONALĂ DIN BASARABIA ŞI LEGĂTURILE EI CU ROMÂNIA ÎN VIZORUL POLIŢIEI SECRETE A IMPERIULUI RUS (SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA). DOCUMENTE INEDITE Gheorghe NEGRU

Publicăm în cadrul acestui articol o serie de documente colectate, încă în 1994, în Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse, fondul 102, Departamentul Poliţiei, Secţia a 3-a şi Secţia specială, care relevă atenţia cu care poliţia secretă a Imperiului Rus monitoriza activitatea revoluţionară şi relaţiile naţional-culturale dintre românii din Basarabia şi din România. În perioada analizată (sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), responsabil de agentura rusă din România era colonelul Budzilovici, iar sarcina urmăririi politicienilor români şi membrilor guvernului român, a organizaţiilor naţional-culturale din România îi revenea, se pare, şefului agenturii ruse din Turcia, C. Crăciunescu. Agentura rusă din România nu întâlnea nicio dificultate în filarea şi în interceptarea scrisorilor basarabenilor care fie îşi făceau studiile, fie se stabiliseră cu traiul în România (Axente Frunză, Petre Cazacu, Gheorghe Madan, Constantin Stere ş.a.). De exemplu, în adresa secretă din 22 august 1894 (nr. 136), colonelul Budzilovici îl informa pe directorul Departamentului de Poliţie că Petre Cazacu era urmărit în România prin intermediul „unui colaborator intern [s.n.], care confirmă că, în timpul de faţă, Cazacu este doar simpatizant al mişcării revoluţionare din Rusia” (doc. nr. 3). Urmărirea era totală şi se referea nu doar la Petre Cazacu, ci şi la toţi apropiaţii acestuia. Astfel, colonelul Budzilovici, în aceeaşi adresă, raporta Departamentului de Poliţie despre interceptarea unei scrisori adresate soţiei lui Petre Cazacu, pe adresa din Bucureşti, de la sora ei din Ungheni. Scrisorile furate de poliţia secretă rusă de la destinatarii basarabeni din România pun în lumină atât filierele prin care în Basarabia erau expediate cărţi şi abonamente la ziarele româneşti „Adevărul” şi „Calendarul” (doc. nr. 6), cât şi filierele prin care în România parveneau informaţii referitoare la acţiunile armatei ruse în Basarabia (doc. nr. 10-11), la atitudinea francezilor faţă de Rusia şi ţarul rus, relatată din Franţa de către basarabeanul Gherasim Ochişor (doc. nr. 9) etc. În adresa secretă din 19 februarie 1914 a şefului agenturii ruse din Constantinopol, C. Crăciunescu, către directorul Departamentului de Poliţie (doc. nr.

13) se atrage atenţia asupra activităţii Ligii Culturale1 din România, constituită din societăţile apărute după proclamarea independenţei ţării în 1878, care „visau la unirea tuturor teritoriilor populate de români rămase în afară (gubernia Basarabia în Rusia, Transilvania, Banat, Maramureş în Ungaria, Bucovina în Austria)”. Pentru realizarea acestui scop societăţile din România şi-au direcţionat activitatea către „propaganda printre tinerii cu studii de origine română din localităţile amintite ale Rusiei şi ale Austro-Ungariei”. Societăţile amintite din România „au cedat acum locul organizaţiei «Liga Culturală», care are mulţi membri în ţară şi peste hotare. Ea are drept scop ridicarea culturii printre toţi românii, atât din România, cât şi din afara ei, însă activitatea Ligii nu s-a limitat la aceasta, ci s-a orientat, datorită fluxului abundent de bani veniţi din cotizaţiile de membru, din donaţiile benevole şi subsidiile guvernului român, către susţinerea printre românii din afara României a conştiinţei naţionale şi a sentimentului unităţii”. În Austro-Ungaria, „mişcarea naţională românească a căpătat o mare amploare şi în timpul de faţă guvernul trebuie să ţină cont de aceasta”. Însă în Rusia s-a cerut ca propaganda respectivă să fie „contracarată de la bun început, şi până în 1905 ea nu a avut loc”. Totuşi, recunoaşte C. Crăciunescu, în 1905, după manifestul ţarului din 17 octombrie, în Basarabia, sub influenţa unei părţi a clerului şi a învăţătorilor din şcolile elementare, susţinuţi de agitatorii români, a început mişcarea pentru efectuarea serviciului divin în limba română, predarea acestei limbi în şcoli, cunoaşterea ei obligatorie de către funcţionarii instituţiilor guvernamentale din gubernie, editarea ziarelor în limba română cu alfabet slav până când populaţia sătească va învăţa alfabetul latin, utilizat în limba română. Din aceste cerinţe a fost satisfăcută ultima – editarea ziarelor româneşti, dintre care doar unul din ele, „Bassarabia”, a putut să fie răspândit în toate satele şi să fie editat timp de câteva luni până la închiderea lui de către administraţie. Cauza a fost că ziarul respectiv utiliza România în interesele sale Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (înfiinţată la 17 decembrie 1890, la Bucureşti).

1

– 261 –

şi pentru a avea un succes mai mare printre ţăranii de orientare social-revoluţionară, dominantă atunci în toată Rusia. Din 1906, în Basarabia nu se observă separatism. Sărbătorirea în Rusia, în 1812, a centenarului alipirii Basarabiei a atras din nou atenţia asupra acesteia a naţionaliştilor români şi, mai ales, a „Ligii Culturale”. Permisiunea dată de guvernul rus, după aceasta, privind efectuarea serviciului divin în limba moldovenească şi predarea în şcolile primare a limbii române a fost, de asemenea, considerată de către Ligă drept un început bun pentru activitatea ei în viitor. La ultimele şedinţe, din iarna anului 1913, Liga a adoptat o serie de măsuri pentru susţinerea românilor din Ungaria în lupta lor cu guvernul şi a celor din Macedonia pentru a căpăta dreptul la autonomie; în privinţa guberniei Basarabia s-a hotărât că, în acest moment, din cauza subdezvoltării populaţiei rurale şi a regimului guvernamental dur din Rusia, nu se poate întreprinde nimic, în afară de aprovizionarea populaţiei cu cărţi penru lectură. În acest context, C. Crăciunescu i-a prezentat directorului Departamentului de Poliţie un material decupat din ziarul românesc „Universul” din 29 ianuarie 1914 („Note şi impresii din Basarabia”), tradus în limba rusă (doc. nr. 14). Este vorba de o conferinţă a profesorului Gh. Ghibănescu, susţinută la Ateneu, cu privire la „rezultatele călătoriilor în gubernia Basarabia în ultimii doi ani”. În paralel cu descrierea destul de realistă a situaţiei din Basarabia făcută de profesorul român, şeful agenturii ruse din Turcia a ţinut şi el să schiţeze realităţile din acea provincie. Cât priveşte situaţia actuală din Basarabia, eu, care o cunosc din toate punctele de vedere şi care am relaţii în toate categoriile sociale, fără nicio excepţie, cunosc, în mod sigur, că, deşi populaţia sătească, majoritatea clerului şi a învăţătorilor din şcolile elementare preferă în suflet tot ce-i românesc în raport cu tot ce-i rusesc, separatism nu se observă şi naţionalismul se manifestă prin discuţiile în limba moldovenească, ceea ce a existat întotdeauna, prin lectura (deocamdată, rar) a cărţilor româneşti şi interpretarea cântecelor naţionale româneşti nerevoluţionare, mai departe aceste categorii de populaţie nu merg şi sunt loiale. Intelectualitatea şi, în special, moşierii, chiar dacă vorbesc uneori acasă în limba moldovenească, preferă, fără îndoială, supuşenia rusă şi sunt cei mai devotaţi din Imperiu Tronului şi Rusiei, ceea ce au demonstrat nu o singură dată. Printre ultimii sunt, de asemenea, românofili, însă numărul lor este nesemnificativ. În

condiţii mai precare se află judeţul Ismail din gubernia Basarabia, unde, din timpul alipirii lui la Rusia, nu se observă nici cea mai mică rusificare şi se pare că te afli în România. La aceasta contribuie, în afară de includerea recentă a regiunii în componenţa Rusiei, legăturile populaţiei locale cu România: aproape toată producţia agricolă este vândută în România, creditarea gospodăriilor agricole se înfăptuieşte tot acolo, datorită ofertelor mai convenabile comparativ cu băncile particulare evreieşti din sudul Rusiei, dar şi faptul că până în prezent au fost păstrate prevederile legislaţiei româneşti privind autoadministrarea locală, rurală şi orăşenească. În adresa secretă din 1 aprilie 1914 (nr. 616) a şefului Direcţiei de Jandarmi a guberniei Basarabia, colonelul Nordberg, către Departamentul de Poliţie sunt dezvăluite legăturile militanţilor naţionali din Basarabia şi ale presei de limbă română de aici cu Societatea pentru Ajutorul Românilor din Basarabia „Milcov” din Bucureşti (doc. nr. 15). Conform documentului, scopul acestei societăţi era să „acorde ajutor material emigranţilor din Rusia de origine moldovenească”. Societatea, alcătuită din circa 50 de membri, îşi dobândea resursele financiare „din plata cotizaţiilor şi din donaţii”. Cei mai cunoscuţi membri ai societăţii, în afară de cei numiţi de colonelul Nordberg într-o altă adresă (nr. 381 din 26 februarie 1914), erau: profesorul Nicolae Iorga, avocatul organizaţiilor de muncitori Teodor Niţa, ofiţerul aviator Evgheni Adamovici, proprietarul unui mare restaurant din Bucureşti Filip Codrean (originar din s. Ruseştii Noi, judeţul Chişinău), marele proprietar de plantaţii viticole Andrei Dumitrescu (numele de familie adevărat al acestuia era Bulatovici) ş.a. Conform informaţiilor de care dispunea colonelul Nordberg, majoritatea membrilor societăţii „Milcov” erau, totodată, membri ai „Ligii Naţionale pentru Unitatea Poporului Român” (doc. nr. 15) (de fapt, denumirea corectă era Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor2), de aceea, „în afară de scopul de bază, această societate urmăreşte, de asemenea, scopuri naţional-culturale”, intenţionând să deschidă la Chişinău „o bibliotecă românească specială, publicând, în acest sens, aproape în toate ziarele româneşti, apeluri privind efectuarea donaţiilor de cărţi pentru această bibliotecă”. Liga Culturală sau Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, în 1914, şi-a schimbat titulatura în Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor.

2

– 262 –

Membrii societăţii „Milcov” depuneau eforturi pentru „atragerea tinerilor din şcolile din Basarabia, însă în exclusivitate de origine moldovenească, în universităţile româneşti. În anul curent [1914, n.n.], la Universitatea din Iaşi sunt înmatriculaţi 28 de moldoveni originari din gubernia Basarabia. La Universitatea din Bucureşti, numărul unor astfel de studenţi este şi mai mare”.

Aproape toţi studenţii sunt întreţinuţi din contul societăţii „Milcovul” şi primesc indemnizaţii nu doar pentru studii, ci şi pentru întreţinere, inclusiv bani de buzunar. În Bucureşti există o casă-cămin a studenţilor şi studentelor la Universitate din Basarabia, unde ei trăiesc pe cheltuiala deplină a „Ligii Naţionale”. Aceşti studenţi, prin intermediul corespondenţei, a propagandei efectuate în timpul vacanţelor, atrag tineretul în universităţile româneşti.

O atenţie deosebită acordă colonelul Nordberg, în raportul său către Departamentul de Poliţie (doc. nr. 15), legăturilor menţinute de „redactorul-editor” al ziarului „Glasul Basarabiei”, Grigore Constantinescu, şi de redactorul responsabil al ziarului şi revistei „Cuvânt moldovenesc”, Nicolae Alexandri, cu societatea „Milcov” şi cu Liga Culturală. Nordberg considera că Grigore Constantinescu, care „pleca des peste hotare, în România”, era „agentul societăţii «Milcov» la Chişinău” şi primea de la aceasta, pentru editarea ziarului „Glasul Basarabiei”, câte 100-150 ruble, ceea ce „îi permitea să răspândească acest ziar în gubernia Basarabia aproape gratis, fiind în pierdere”. Ziarul şi revista „Cuvânt moldovenesc”, care se editează la Chişinău, – îşi avertiza colonelul Nordberg superiorii – sunt în legătură cu „Liga Naţională”

(raportul meu nr. 1495 din 17 octombrie 1912), care i-a acordat redacţiei, pentru susţinerea mijloacelor materiale, 2000 de franci (informaţia cu nr. 193, expediată la 30 ianuarie a.c. în fostul raion). Grupul din redacţia ziarului „Cuvânt moldovenesc” este îngrijorat în timpul de faţă de insuficienţa mijloacelor pentru publicarea ziarului şi revistei. Discuţiile dintre Nicolae Alexandri şi reprezentantul „Ligii Naţionale” de la Bucureşti au clarificat că profesorul Nicolae Iorga şi alţii sunt de acord să finanţeze redacţia regulat numai în cazul în care se va organiza o societate legalizată, cu oameni concreţi în frunte, aleşi în mod legal [...]. Din această cauză, grupul preconizează să remită un demers cu privire la legalizarea unei societăţi moldoveneşti, al cărei statut va fi scris de către medicul Gheorghe Stepanovici Glavce, care locuieşte la Odesa, românofil înflăcărat. Ca model pentru acest document trebuie să servească statutul Societăţii moldoveneşti pentru susţinerea învăţământului popular şi studierea ţinutului natal din Basarabia, aprobat de guvernatorul Basarabiei, şambelanul Haruzin, la 23 noiembrie 1905, care în prezent nu există. Fondatori ai acestei societăţi se prevede să fie desemnaţi Dicescu, Feodosiu, Glavce, Gore, Alexandri ş.a. În concluzie, documentele incluse în setul prezentat mai jos relevă amănunte şi detalii importante necunoscute cercetătorilor. Cu siguranţă, ele vor contribui la completarea şi aprofundarea studiilor referitoare la mişcărea naţională din Basarabia în perioada dominaţiei ţariste.

RÉSUMÉ LES MOUVEMENTS NATIONAUX EN BESSARABIE ET SA RELATION AVEC ROUMANIE DANS LA POLICE CECRETE DU EMPIRE RUSSE VUE (fin XIX – début du XXe siècle). Nouveau documents Les documents inclus dans ce recueil ont été extraits des Archives d’Etat de la Fédération russe, fond 102, le Département de la police, 3e Section et la Section spéciale, qui montre l’attention avec laquelle la police secrète de l’Empire russe surveillait l’activité révolutionnaire et les relations nationales et culturelles entre les Roumains de Bessarabie et de Roumanie et vice versa. Il ne présentait aucune difficulté pour les agents russes de Roumanie de la fin du XIXe siècle de les filer et d’intercepter les lettres des Bessarabiens qui soit faisaient leurs études aux diverses institutions de Roumanie, soit s’étaient installés ici (Axente Frunză, Petre Cazacu, Gheorghe Madan, Constantin

Stere, etc.). Les lettres adressées aux Bessarabiens de Roumanie et volées par les agents russes mettent en lumière tant les filières par lesquelles étaient expédiés en Bessarabie des livres et des journaux à partir de Roumanie que les filières par lesquelles parvenaient en Roumanie les informations relatives à la situation de Bessarabie (dov. No 1-12). Au début du XXe siècle, dans le viseur de la police secrè se trouvaient les liens entre les militants nationaux de Bessarabie, la presse de langue roumaine d’ici et les organisations de Roumanie: «La Ligue pour l’unité culturelle de tous les Roumains» et la Société pour l’aide au Roumains de Bessarabie «Milcov» (doc. No 13-15).

– 263 –

№1 М.В.Д. Секретно Бессарабский Циркулярно Губернатор По Канцелярии Гг. полицмейстерам и Стол. Особ. уездным исправникам

Июня 19 дня 1887 года № 250 г. Кишинев

Состоящий, вследствие политической неблагонадежности, под негласным надзором полиции, студент Новороссийского университета, сын пономаря села Скорцень, Оргеевского уезда Бессарабской губернии, Авксентий Дмитриев Фрунза, в марте текущего года, выбыл из Одессы, будто-бы в Кишинев, но не останавливаясь там, тайно перешел границу и ныне, по имеющимся сведениям, находится в Румынии. Сообщая изложенное, я, согласно циркулярному отзыву Департамента, от 4 мая, за № 1187, поручаю Вашему Высокоблагородию распорядиться о повсеместном розыске названного лица и в случае обнаружения места жительства, подвергнуть его обыску, аресту и телеграфировать о том мне для получения дальнейших указаний. К сему считаю нужным присовокупить, что розыску Авксентия Фрунзы должно быть придано серьезное значение, так как еще в 1879 г., скрывшись в Румынию, вращался в г. Тулче среди эмигрантов, а затем в январе 1880 г., по прибытии в Одессу, проживал там нелегально. При этом прилагается фотографическая карточка Фрунзы. Губернатор Правитель Канцелярии

А. Константинович Лейбин

Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 2, inv. 1, dosar 8743, fila 96 №2

Господину Директору Департамента полиции

Секретно 5 июня 1894 № 95

Имею честь почтительнейше доложить Вашему Превосходительству, что эмигрант Авксентий Фрунза, проживающий в Тулче, 30 числа минувшего Мая м-ца прибыл в Бухарест для держания экзамена при местном университете. Полковник Будзилович Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse (ASFR), D[epartamentul] P[oliţiei], Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2 („Informaţii secrete ale şefului agenturii din România”), fila 74 №3

Секретно 22 августа 1894 года № 136

– 264 –

Господину Директору Департамента полиции Подлинное письмо подшито к специальному делу о Кaзаке № 927/94 27. IХ. [1894] Колл. асс. /semnătura/ Представляя при сем Вашему Превосходительству письмо, задержанное по адресу Петра Казака (Calea Dorobanţilor nr. 81), предназначавшееся для его жены Екатерины, от сестры последней Елены, проживающей в Унгенах, имею честь присовокупить, что Петр Дмитриев Кaзак, русско-подданный, уроженец Бессарабии, состоит студентом Бухарестского университета, он сносится с нашими эмигрантами здесь проживающими и наблюдается мною через внутреннего сотрудника, свидетельствующего, что Кaзак в настоящее время есть только сочувствующий революционному движению в России. Полковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2, filele 129-129 verso №4

Секретно 30 сентября 1894 № 160

Г. Директору Департамента полиции

Имею честь доложить Вашему Превосходительству для сведения, что эмигрант Авксентий Фрунза, занимавший должность директора в Тульчинском училище, переведен в Бузео учителем гимназии, куда и прибыл. Полковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2, fila 148 №5

Господину Директору Департамента полиции

Секретно 5 ноября 1894 № 179

Имею честь почтительнейше доложить Вашему Превосходительству, что Константин Стери, состоявший под надзором полиции в Бессарабской губернии и, по прибытию в Румынию, вступивший в сношения с нашими эмигрантами здесь проживающими, выехал в Бессарабию, по румынскому паспорту, от 1 Ноября сего года, за № 640, визированному в Российской Императорской миссии в Бухаресте того же числа за № 443. О выезде Стери в Бессарабию, мною сообщено начальнику Бессарабского Губернского Жандармского управления за № 180. Подполковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2, fila 164

– 265 –

№6

Секретно 5 мая 1896 г. № 114

В Департамент полиции Препровождая при сем в Департамент полиции копию с письма за подписью “P. Bras.” с переводом на русский язык, бывше полученного в Бухаресте из Рени, по адресу русско-подданного, уроженца Бессарабской губернии, студента, медика местного университета Петра Козака, имею честь доложить, что копия с означенного письма с переводом, вместе с сим за № 115, сообщена мною Полковнику Безсопову, на предмет выяснения личности автора и сообщения о результате Департаменту полиции и мне. Представляемое письмо является загадочным по своему содержанию, в виду того, что Петр Козак, как подписчик, получает из Лондона “Летучие листки” и другие издания фонда. Подполковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 135-135 verso №7

Копия 6 Aprilie 1896

Scumpe prietene! „Dreptatea”, „Calendarul” [le-]am primit[,] îţi mulţumesc din adîncul inemei. Te rog să mă abonez[i] la „Dreptatea” şi trimete[-]mi cărţi care le[-]i găsi de cuvi[i]nţă. Compliment [salutări] D-lui Spoială. Unde este? Cu supunere şi recunoştenţă P. Bras. Перевод

6 Апреля 1896 г. Дорогой приятель! “Правду”, “Календарь” получил, благодарю тебя от глубины души. Прошу абонировать меня на „Правду” и вышли мне книги, которые найдешь нужным. Поклон Г-ну Споялух. Где он? С нижайшей признательностью “P. Bras.” х

Спояло, бессарабец, студент Бухарестского университета.

ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, fila 136 №8

27 мая 1896 г. № 127

В Департамент полиции

Имею честь препроводить в Департамент полиции выписку из письма Герасима Александрова Окишора, сына священника Бессарабской губернии, бывшего студента Букурештского университета, к Петру Казаку, уроженцу Бессарабской губернии, студенту, медику местного университета, проживающему по адресу: Bucarest, Strada Popa Petre № 27. Подполковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, fila 143

– 266 –

№9 Выписка из письма Герасима Александрова Окишора к Петру Казаку 17/29 mai [1896] Montpellier, rue Bellugou № 4 (au troisième) Любезный Петр! (Казак) Получил твое письмо и послушал твоему гневному призыву “излить результат своей ориентации”, спешу ответить, ‒ хотя я от Oриента ушел и стараюсь менее всего думать о нем, насколько, конечно, то возможно при постоянно и со всех сторон раздающихся: ”Vive la Russie, Boje Tzaria hrani” ‒ воображение французов здесь не останавливается: им подавай “самого Царя”. Кронштадт и Тулон и здесь их трагическое смешное: надо было тебе видеть русского адмирала на французской сцене во имя Царя, произносящего речь и всю русско-придворную челядь с их китайско-японскими церемониями, ‒ я катился со смеху. Французы, с энтузиазмом без границ в криках, конкурировали с африканскими обезьянами и их собратьями... и это из-за французско-русской симпатии... Надо быть во Франции, чтобы видеть до каких пошлостей доходит энтузиазм во имя варварской России и Царя. О! Да здравствует Бушила! Как он велик теперь в моих глазах! Я здесь же посоветовал нескольким французам, если уж так любят Царя, то чтобы завели своего собственного – молчать... Г. Окишор ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 144-144 verso № 10 Т

20 Октября 1896 г. № 198

В Департамент полиции

Препровождая при сем выписку из письма бывше полученного в Бухарест[е], по адресу Георгия Мадана, от его брата Ивана Мадана из Кишинева, имею честь доложить, что Георгий Мадан, по прибытии в Румынию, первоначально прислуживал в буфет[е] Плоештского вокзала, содержимого эмигрантом Михаилом Кацом, с которым, а равно и с другими эмигрантами находился в доверительно-близких сношениях. С прошлого года Георгий Мадан переехал в Бухарест и прислуживал в ресторане, открытом эмигрантами Андреем Булатовым и упомянутым Кацом, затем с назначением Земфирия Арборе (Ралли), заведывающим статистическим отделением при городской управе, перешел к нему на службу. Как видно из прилагаемой копии с письма, Георгий Мадан озабочен приобретением подложных свидетельств и аттестатов, при участии своего брата, автора настоящего письма. Что же касается сведений, сообщаемых Ив. Маданом, о замеченном им передвижении войск и постройке укреплений для защиты Кишинева, то таковые были опубликованы Арборе и Г. Маданом в румынской социалистической газете “Lumea nouă”, от 20 сего октября, в виде двух статей, при сем представляемых в переводе. Полковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 185-185 verso

– 267 –

№ 11

6 Ноября 1896 № 210

Секретно Копия письма выделена в специальное дело № В Департамент полиции

В дополнение к докладу, от 20 минувшего октября, за № 198, имею честь препроводить для сведения копию письма от Ивана Мадана, к его брату Георгию Мадану в Бухаресте, присовокупляя, что копия с приложения, вместе с сим, препровождена также начальнику Бессарабского Губернского Жандармского управления. Полковник Будзилович ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, fila 196 № 12 Перевод с румынской статьи, бывше помещенной в социалистической газете “Lumea nouă” от 20-го Октября 1896 года I Статья Укрепление Кишинева Полученное нами известие из Кишинева есть особенной опасности ‒ русские укрепляют столицу Бессарабии со стороны Румынии. Натянутое положение нынешних международных отношений, через такого рода акты, может вызвать опасное беспокойство. Румынское правительство обязано потребовать от русского правительства объяснения относительно характера укреплений, начатых на границе нашей страны и поделиться затем с обществом, которое может быть сильно возбуждено следствием подобных актов. Страна, по крайней мере, должна быть предупреждена о всем том, что происходит на ее границах. II Статья Русские укрепляют Кишинев Нам пишут из Кишинева, что между тамошними войсками заметно необыкновенное и оживленное движение. На этих днях прибыл один полк саперов, который отправится в селение Яловены по направлению к румынской границе. Там будут воздвигнуты укрепления (форты), которые будут служить защитой Кишинева от какого-либо нападения. Офицерство очень встревожено и озабочено. В скором времени надеемся передать новые подробности относительно движения русских войск в Бессарабии. ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 186-187

– 268 –

№ 13 Совершенно секретно Заведующий агентурой в Турции 19 Февраля [1914] года № 39 Константинополь Его Превосходительству Господину Директору Департамента полиции С объявлением в 1878 году по Берлинскому трактату независимости Румынии, образовавшейся из двух прежних румынских княжеств (Валахия и Молдавия) и турецкой провинции Добруджи, в Румынии стали организовываться кружки, мечтавшие об объединении с нею всей населенной румынами территории, лежащей вне ея (Бессарабская губ. в России, Трансильвания, Банат, Марамуреш – в Венгрии, Буковина – в Австрии). Для достижения этой цели названные кружки первоначально обратили свое внимание на пропагандирование в упомянутых местностях России и Австро-Венгрии учащейся молодежи румынского происхождения, но в России эта пропаганда должна была пресечься на первых же порах, и до 1905 года она не имела места. В Австро-Венгрии румынское национальное движение приняло широкие размеры и в настоящее время правительство там должно с ним считаться. Упомянутые кружки уступили место ныне организации “Liga Сulturală”, имеющей многочисленных членов в Румынии и за границей. Последняя имеет своим девизом поднятие культуры среди всех румын, как в Румынии, так и вне ея, но деятельность Лиги пошла дальше и благодаря обильному денежному притоку членских взносов, добровольных пожертвований и субсидий со стороны румынского правительства направилась к поддержанию среди румын, живущих вне Румынии, чувства национального самосознания и единства. Эта же Лига, как сильная национальная организация, была в состоянии помешать румынскому правительству дать права евреям, и причину имевших место в минувшем Декабре месяце еврейских погромов следует главным образом видеть в пропаганде Лиги среди низших классов румынского населения. В 1905 году, после манифеста 17 Октября, в Бессарабской губернии, под влиянием части духовенства и учителей низших школ, поддерживаемых румынскими агитаторами, началось движение с требованием служения в церквях на румынском языке, преподавания этого языка в школах, обязательного знания его служащими правительственных учреждений губернии и издания газет на румынском языке славянским алфавитом впредь до изучения сельским населением латинского алфавита, принятого для румынского языка. Из этих требований было удовлетворено последнее – об издании румынской газеты, причем единственно одна из них “Bassarabia” могла распространяться по всем селам и издаваться в течение нескольких месяцев до ее закрытия администрацией. Причина та, что названная газета руководилась Румынией в угодном ей духе, и для большого успеха среди крестьян с социал-революционным направлением, господствовавшим тогда во всей России. С 1906 года в Бессарабской губернии сепаратизма не заметно. Празднование в России в 1812 году столетия присоединения Бессарабии вновь обратило на нее внимание румынских националистов и в особенности “Liga Culturală”. Данное русским правительством после сего разрешение церковного служения на молдавском языке и преподавания в начальных училищах румынского языка также учтено Лигой, как хорошее начало для будущей ее деятельности. На последних своих заседаниях, зимой 1913 года, Лига наметила ряд мер для поддержания венгерских румын в их борьбе с правительством и македонских в деле получения автономных прав; в отношении Бессарабской губ. решено, что в данное время, в виду низкой степени развития сельского класса и при твердом правительственном режиме России, нельзя ничего предпринять, за исключением снабжения населения книгами для чтения. Представляю при сем вырезку из румынской газеты “Universul” от 29 сего Января, с переводом

– 269 –

на русский языке, о сделанном в Бухаресте в “Атенеу” (национальный музей с залом для собраний) профессором Гибанеску сообщении о результатах его двух летних поездок по Бессарабской губернии, в последние два года. Что касается положения в настоящее время внутри Бессарабии, то мне, как знающему ее во всех отношениях и имеющему связи во всех без исключения слоях, известно достоверно, что, хотя сельское население, большинство духовенства и учителей низших школ в душе предпочитает русскому все румынское, сепаратизма не заметно и национализм выражается в разговоре на молдавском языке, что существовало всегда, чтении (пока редко) румынских книг и пении румынских национальных песен не революционного характера, дальше этого означенные элементы населения не идут и являются верноподданными. Интеллигенция и, в особенности, помещики, хотя и говорят иногда дома на молдавском языке, но, благодаря покровительству русского правительства, безусловно предпочитают свое нахождение в русском подданстве и являются наиболее преданными в Империи Престолу и России, что доказали неоднократно. Среди последних есть также румынофилы, но число их весьма незначительно. В худших условиях состоит Измаильский уезд Бессарабской губ., в каковом со времени его присоединения к России не заметно ни малейшей руссификации и кажется, что находишься в Румынии. Этому способствуют, помимо недавнего включения Края в состав России, связи местных жителей с румынскими: почти весь сбыт сельскохозяйственных продуктов в Румынию, кредитование сельских хозяев там же, в виду лучших условий, нежели в частных еврейских банках юга России, а также и то, что до сего времени сохранены румынские земское, городское и сельское положения. Ротмистр Кречунеско ASFR, DP, Secţia Specială, fond 102, 1914, inv. 244, dosar 300 („Cu privire la mişcarea politică din Peninsula Balcanică”), filele 8-10 № 14 Перевод статьи, помещенной в румынской газете “Universul” 28 [29-?] Января 1914 года Заметки и впечатления с Бессарабии. Конференция в “Атенеу” г. профессора Гибанеску Редко приходят к нам вести о нашем собрате, которого мы представляем слишком отдалившимся от нас. Все же приходят вести и такие, которые доказывают, что брат остается братом, как бы ни были отдалены. После двух своих путешествий в два последние лета по всей Бессарабии г. Гибанеску вчера сообщил нам впечатления о молдавском населении. Тороплюсь сказать, что новости приятны. Молдаване в Бессарабии остались теми же и с теми же жизнью, языком и обычаями, как сто лет тому назад, когда были отделены от нас. Интересуются они нами гораздо больше, чем мы полагаем; и делают даже предположения о будущей встрече. Среди крестьян разнесся слух о плане брака нашего принца, который получит по их словам – в приданное Бессарабию, имеющую по восшествии его на престол слиться с Румынией. Какое дивное разрешение трудной дипломатической проблемы. Хотя они и имеют русскую культуру, с 22 июня 1913 года во всех селах церковная служба идет на молдавском языке. От радости они плакали, когда услышали впервые пастыря, отвечающего в церкви по-румынски. Точно также катехизис и начальное обучение в первых двух классах низших школ проходят на румынском языке. Этот успех, для будущего, имеет громадное значение. Из прессы видно, что русские не имеют мотива быть неуступчивыми в отношении Бессарабии. Пример – книга министра Кассо и возникшая из-за нее полемика. На сельских, общественных и правительственных должностях в селах состоят свои молдаване и служащий русского происхождения попался один только на пятнадцать селений, так что в деревне общественная жизнь народа продолжается, как была в 1812 года. Экономи-

– 270 –

чески, в отношении землепользования бессарабские молдаване поставлены в гораздо лучшие условия, чем крестьяне Молдавии (румынской). В культурном отношении, однако, стоят низко вследствие отсутствия книг и славянского алфавита. Долг наш, как настоящих румын, почаще вспоминать их, часто навещать группами студентов, коммерсантов, учителей, чтобы поддерживать духовную связь с ними, сформировать и культивировать не разрушимую моральную силу, которая не поддалась бы никаким усилиям к их отчуждению и которая сыграет роль, когда наступит время. ASFR, DP, Secţia Specială, fond 102, 1914, inv. 244, dosar 300, filele 12-12 verso

№ 15

Секретно Начальник Бессарабского Губернского Жандармского управления 1 апреля 1914 года № 616 г. Кишинев

По 9-му Делопроизводству В Департамент полиции

В дополнение к записке моей от 26 февраля с.г. за № 381, доношу, что существующее в г. Бухаресте общество “Milcovul” поставило своей целью материальную помощь эмигрантам из России молдавского происхождения. Средства общества получаются путем членских взносов и пожертвований, но так как членов этого общества всего около 50 человек, то средства эти незначительны. Членами общества “Milcovul” состоят большей частью эмигранты из России. Виднейшими из них, кроме перечисленных в упомянутом выше донесении, являются: профессор Йорга (донесение мое от 17 октября 1912 г. за № 1495); Федор Ница, - С. Д. адвокат рабочих организаций; офицер-авиатор Евгений Викентьев Адамовичь (донесение мое от 2 апреля 1913 г. за № 545); уроженец с. Ново-Русешть Кишиневского уезда, содержатель большого ресторана в Бухаресте Филипп Кодрян; крупный владелец виноградных садов Андрей Димитреску, настоящая фамилия коего Булатович – все эмигрировавшие из России. Члены общества “Milcovul” в большинстве состоят вместе с тем и членами “Национальной лиги объединения румынского народа”, а потому кроме основной своей цели общество это преследует также и культурно-национальные цели, например в настоящее время “Milcovul” намечено открытие в Кишиневе специальной румынской библиотеки, для чего помещено почти во всех румынских газетах воззвание о пожертвовании книг в эту библиотеку. Члены общества принимают энергичные меры привлечения учащейся молодежи Бессарабии, но исключительно молдавского происхождения, в румынские университеты. В текущем году в Ясском университете числится 28 молдаван уроженцев Бессарабской губернии. В Бухарестском-же университете число таких студентов еще более. Почти все студенты содержатся на счет общества “Milcovul”, получают пособие не только на образование, но и на полное содержание, не исключая даже карманных денег. В Бухаресте имеется дом-общежитие студентов и студенток университета бессарабцев, где они живут на полном иждивении “Национальной лиги”. Студенты эти путем переписки, личной пропагандой во время вакаций привлекают молодежь в румынские университеты. Агентом общества “Milcovul” в г. Кишиневе состоит румынский подданный Григорий Дмитриев Константинеско – издатель-редактор газеты на молдавском языке “Гласул Бессарабией”, на издание

– 271 –

которой он получает пособие по 100-150 рублей в неопределенные сроки, что дает ему возможность распространять эту газету в Бессарабской губернии почти даром в убыток себе. Названный Константинеско ранее состоял учителем молдавского языка в Кишиневской Духовной cеминарии, но в 1907 году во время забастовочных неурядиц в Семинарии, был замечен в агитации к забастовке среди учеников и устранен от должности преподавателя. Часто бывает за границей, в Румынии. Издающаяся в г. Кишиневе газета и журнал “Кувынт молдовенеск” находятся в связи с “Национальной лигой” (донесение мое от 17 октября 1912 г. за № 1495) и для поддержания материальных средств Лигой было выдано редакции журнала в конце 1913 г. 2000 франков (сведения за № 193, препровожденные в б. район 30 января сего года). Группа редакции газеты “Кувынт молдовенеск” озабочена в настоящее время недостатком средств для издания газеты и журнала. Переговоры по этому поводу Николай Николаев Александри с представителем “Национальной лиги” в Бухаресте выяснили, что профессор Йорга и друг. соглашаются субсидировать регулярно упомянутую редакцию лишь в том случае если организуется легализованное общество, во главе которого станут определенные лица, законным путем избранные. Причиной к постановке таких условий послужил опыт 1906 года, когда Лига затратила на издание в г. Кишиневе молдавской газеты “Бессарабец” (на молдавском языке) 50 тысяч франков и газета просуществовала очень короткое время, так как ассигнованные деньги были расхищены. В виду такого требования группа предполагает войти с ходатайством о легализации молдавского общества, устав которого будет написан проживающим в г. Одессе доктором Георгием Степановым Главче – ярым румынофилом. Образцом этого устава должен послужить устав ныне несуществующего Бессарабского молдавского общества содействия народного образования и изучения родного края, утвержденного Бессарабским губернатором, камергером Харузиным 23 ноября 1905 года. Учредителями этого общества намечаются: Дическул, Феодосиу, Главче, Горе, Александри и друг. Приложения: копия агентурных сведений от 30 января сего года за № 193, препровожденных в б. район, Устав Бессарабского молдавского общества содействия народному образованию и изучению родного края и извлечение из газеты “Dimineaţa” от 20 февраля 1914 года, издающейся в г. Бухаресте. Полковник Нордберг ASFR, DP, Secţia Specială, fond 102, 1914, inv. 244, dosar 300, filele 16 -17

– 272 –

CONTRIBUŢII LA ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI SECUNDAR DIN BASARABIA (1857-1878) Alexandru ARGINT

Istoria Basarabiei sub ocupaţiile imperiale rusă şi sovietică conţine multiple pagini triste din istoria românilor, unele cu conotaţie tragică. Politicile de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei majoritare române din Basarabia anilor 1812-1917 fac parte din categoria unor politici cu efecte nocive, pe care le-au promovat autorităţile imperiale ruse pe durata celor 106 ani de ocupaţie a Basarabiei. Consecinţele lor se resimt până astăzi. Transilvania a fost sub ocupaţie străină aproape un mileniu şi în prezent este o provincie istorică românească cu un puternic sentiment naţional românesc, iar basarabenii, pe durata celor două ocupaţii ruseşti – imperială şi sovietică, şi-au pierdut, în marea lor majoritate, identitatea naţională. Acest proces reprobabil s-a realizat prin mai multe căi şi metode de către regimul imperial rus de ocupaţie, învăţământul şi biserica fiind cel mai frecvent folosite pentru deznaţionalizarea românilor basarabeni. Din aceste considerente se impune necesitatea studierii mai aprofundate a învăţământului din Basarabia la diferite etape, iar studiul nostru sperăm să constitue o modestă contribuţie la elucidarea evoluţiilor în domeniul învăţământului în anii 1857-1878. Totodată, vom face o comparaţie cu dezvoltarea învăţământului din Basarabia meridională din anii 1857-1878, perioadă în care sudul Basarabiei cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad au fost parte a Principatului Moldovei şi, ulterior, a României. Problema basarabeană, apărută la începutul secolului al XIX-lea, a fost cercetată de numeroşi istorici, reprezentanţi ai diferitor şcoli de istorie şi în diferite perioade, cu diferite interpretări, unele total eronate, care sunt în vogă şi astăzi. Nu vom încerca să elucidăm acest aspect, dar, referitor la învăţământ, putem menţiona că în diferite perioade i s-au dat interpretări diferite. Istorici ruşi, contemporani evenimentelor, încercau să susţină poziţia autorităţilor ţariste, care impuneau ideea că populaţia băştinaşă era necărturară şi că bazele învăţământului au fost puse de administraţia rusă. Aici îi putem enumera pe P.A. Lotoţki, A. Stadniţki, I.M. Parhomovici, A.M. Zaşciuc şi alţii care s-au referit în lucrările lor la învăţământul din Basarabia în perioada ocupaţiei imperiale ruse. Istoricii români din secolul al XIX-lea ‒ începutul secolului al XX-lea au criticat politica de rusificare

promovată de autorităţile imperiale ruse, inclusiv în sfera instruirii, demonstrând că populaţia majoritară a rămas şi mai necărturară decât până la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Din această categorie de cercetători fac parte B.P. Hasdeu şi C. Stere, care cunoşteau situaţia reală din Basarabia, marele istoric N. Iorga, profesorul Ştefan Ciobanu, Petre Cazacu, Ion Nistor, Zamfir Ralli-Arbore şi mulţi alţii. Din categoria altor lucrări dedicate istoriei învăţământului din Basarabia fac parte un şir de lucrări cu caracter memorialistic şi raporturile statistice ale unor funcţionari din România şi din Imperiul Rus, care vor descrie situaţia reală din învăţământ din cele două părţi ale Basarabiei. În acest context îi vom menţiona pe V.A. Urechia, directorul şcolilor de pe lângă Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu – miniştri ai instrucţiunii publice, K.P. Ianovski, directorul şcolilor din Basarabia. În secolul al XX-lea s-au confruntat două curente care, de fapt, reprezentau poziţia oficială a statului sovietic şi a celui român în problema Basarabei. În perioada interbelică, lupta ideologică s-a pus în practică: politica educaţională a României în Basarabia şi a sovieticilor în Transnistria. Confruntarea aceasta se intensifică odată cu venirea la putere în România a lui N. Ceauşescu, care va folosi acest segment în lupta sa cu URSS. Important este faptul că aceasta a condus la impulsionarea cercetarii problemei basarabene în România şi la apariţia unor lucrări în domeniul dat. În ultima perioadă s-au lansat o pleadă de istorici din Republica Moldova şi România, care şi-au dedicat activitatea ştiinţifică cercetării istoriei Basarabiei moderne, inclusiv problemei învăţământului. Menţionăm pe T. Cibotaru şi echipa sa care, în lucrarea „Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagogice în Moldova”, apărută la Chişinău în 1991, fac o analiză generală a învăţământului rus din Basarabia în perioada modernă, referindu-se şi la implicaţiile pe care le-a avut influenţa românească asupra teritoriilor sud-basarabene. Merită a fi evidenţiaţi aici istoricii Gheorghe Negru, Ion Varta, Ion Negrei, Dinu Poştarencu, Nicolae Ciachir, care, în cercetările lor, au abordat şi problema învăţământului din Basarabia modernă. Totodată, în ultimul timp se manifestă o creştere a interesului pentru cercetarea acestei

– 273 –

probleme din partea tinerilor istorici, cum ar fi Diana Eţco, care se ocupă de studierea învăţământului ecleziastic în Basarabia, Nicolae Creţu, cu studiul său dedicat învăţământului din Basarabia între anii 1870 şi 1918, Marina Chicaros, care investighează învăţământul primar şi secundar de la sfărşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, Ivan Duminică cercetează învăţământul în coloniile bulgare din Basarabia, inclusiv sub administraţia românească. Astfel, notăm interesul cercetătorilor din Republica Moldova faţă de problema învăţământului din Basarabia anilor 1812-1918. Istoriografia română s-a preocupat permanent de studierea problemei Basarabiei de Sud, inclusiv a învăţământului său, care, în 1857-1878, a fost parte a învăţământului românesc. Unul dintre cei mai importanţi istorici care a scris despre învăţământul sud-basarabean în 1857-1878 a fost istoricul Nichita Adăniloaie; în lucrările sale, el se bazează pe multe documente de arhivă. Armand Goşu este preocupat de problema învăţământului din Basarabia în lucrarea colectivă „Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 2003“, sub redacţia lui Ioan Scurtu. Şi alţi istorici români abordează, mai mult sau mai puţin, problema învăţământului în judeţele sud-basarabene în perioada administraţiei române în studiile dedicate învăţământului din România. Este o eroare premeditată că în ţinutul dintre Prut şi Nistru, n-ar fi existat o reţea de şcoli până la „eliberarea rusească de sub jugul otoman”. Este cunoscut faptul, demonstrat cu probe concludente de mai mulţi istorici români, inclusiv de N. Iorga, că la 1812, în Basarabia, funcţionau instituţii de învăţământ primare şi secundare, care erau preponderent de tip ecleziastic, pe lângă mănăstiri şi parohii. Ion Nistor menţionează că la 1776, în acest teritoriu existau 5 şcoli domneşti, cu excepţia raialelor turceşti. O cauză a dispariţiei acestora a fost războiul ruso-turc din anii 1806-18121. O altă dovadă a funcţionării unor şcoli înainte de anexare o constitue cererile colective ale târgoveţilor din Chişinău, care solicitau administraţiei ruse înfiinţarea unei şcoli primare, motivându-şi demersul prin existenţa acesteia în perioada precedentă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în învăţământul primar şi secundar laic din Basarabia s-au produs anumite evoluţii. Merită să ne referim, în mod succint, la instituirea unei reţele de şcoli primare, de tip parohial. Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat în anul 1813, şi Pensionul Nobilimii – prima şcoală I. Nistor, Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991, pp. 248-249.

1

secundară laică din ţinut, inaugurat în anul 1816 pe lângă acelaşi seminar, nu satisfăceau nici pe departe toate necesităţile în domeniul instruirii copiilor. Au fost înaintate mai multe petiţii colective autorităţilor ruse, în care se solicita deschiderea de şcoli în care să fie instruite odraslele negustorilor şi ţăranilor. Lipsa unor reacţii adecvate din partea autorităţilor imperiale ruse a avut ca efect deschiderea unor numeroase şcoli de tip particular, cu instruire la domiciliul învăţătorilor, dar şi a numeroase şcoli bisericeşti parohiale. Trebuie să amintim că asemenea tipuri de şcoli au existat în ţinut până la răşluirea acestuia, în anul 1812. Reprezentanţii nobilimii locale au instituit în această perioadă o reţea întreagă de pensioane particulare, adeseori fără permisiunea autorităţilor. Coloniştii germani deschid şcoli parohiale săteşti cu predare în limba germană pentru copiii lor. De un atare privilegiu se bucurau şi comunităţile de colonişti bulgari, care aveau învăţământ primar propriu în limbile bulgară şi rusă. Comunităţile de evrei îşi dezvoltă sistemul educaţional prin şcoli sau clase particulare înfiinţate de profesori doar pentru elevi etnici evrei, iar în 1839, la Chişinău se înfiinţează o şcoală evreiască publică de băieţi2. Aceste şcoli erau încurajate de stat, însă administraţia ţaristă nu s-a grăbit să înfiinţeze şcoli primare şi pentru etnicii moldoveni, care erau defavorizaţi. În această perioadă continuă să funcţioneze şcolile mănăstireşti existente până la dezmembrarea Principatului Moldovei. De asemenea, se cunoaşte un mare număr de şcoli private – o cerinţă a timpului, care se vor dezvolta până în anii ’50, când administraţia rusă va impune un control mai riguros şi numărul lor se va reduce la doar câteva în întreaga regiune. Abia în anul 1824, în Basarabia a fost instituită reţeaua de şcoli primare, cu instruire reciprocă, de tip lancasterian. În acel an, şcoli de acest fel au fost deschise la Chişinău, Bălţi şi Ismail, iar trei ani mai târziu, în anul 1827 – la Tighina şi Hotin. Acestea au fost primele şcoli primare de stat din Basarabia, însă ele nu erau subordonate Ministerului Învăţământului, ci autorităţilor bisericeşti3. În anii ’30-’40 au mai fost înfiinţate încă şapte şcoli de acest tip. Importanţa acestei categorii de şcoli constă în faptul că în cadrul lor a fost admisă predarea şi în limba română. Cu toate acestea, impactul şcolilor lancasteriene asupra procesului de instruire din Basarabia n-a fost unul Şt. Purici, Introducere în istoria Basarabiei, Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006, p. 61; I. Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 2003, ediţia a III-a, Editura Institutului Român, Bucureşti, 2003, p. 60. 3 T. Cibotaru (coord.), Istoria învăţămîntului şi gîndirii pedagogice în Moldova, Ed. Lumina, Chişinău, 1991, p. 189. 2

– 274 –

semnificativ, întrucât numărul celor instruiţi era unul infim, de ordinul câtorva sute de elevi pentru un ciclu, care dura până la cinci luni şi care, cum ne dăm bine seama, nu putea să ofere în niciun caz studii profunde absolvenţilor acestui tip de şcoală, totul reducându-se la însuşirea unor elementare cunoştinţe în domeniul citirii şi scrierii. În a doua jumătate a anilor ’30, aceste şcoli îşi pierd importanţa, în primul rând din cauza reducerii subvenţionării din partea statului. În a doua jumătate a anilor ’30 şi în anii ’40, în Basarabia a fost instituită o reţea a şcolilor primare subordonate ministerelor domeniului statului şi al învăţământului public, care, din cauza numărului lor mic, dar şi a unei subvenţionări nesemnificative au avut un impact minor asupra instruirii publice în Basarabia. Odată cu instituirea în anul 1828 a şase şcoli ţinutale (în literatura de specialitate, ele mai sunt numite şi şcoli judeţene), în Basarabia se înfiinţează învăţământul secundar laic. Aceste şcoli erau întreţinute din aşa-numitul fond basarabean de 10%. Începând cu anul 1830, 50% din subvenţiile pentru acest tip de şcoli erau alocate din fondurile Ministerului Instrucţiunii Publice. În debutul activităţii lor, ele se bucurau de un anumit prestigiu, fiind apreciate de cei care doreau să-şi instruiască odraslele în respectivele instituţii. Cu timpul, importanţa lor a decăzut, mai ales după reorganizarea lor în anii 1835-1837, când au fost excluse din ciclul liceal. Instituirea în anul 1833 a Liceului Regional din Chişinău semnifică consolidarea învăţământului secundar laic din ţinut. Această instituţie de învăţământ avea menirea să pregătească viitori funcţionari pentru instituţiile publice din ţinut. Durata studiilor în liceu era de şapte ani. Predarea era în limba rusă. Corpul profesoral era alcătuit, aproape în exclusivitate, din reprezentanţi ai etniilor ucrainene şi ruse. Un singur etnic român făcea parte din colectivul acestei instituţii. Elevii, în marea lor majoritate, erau, de asemenea, din rândul grupurilor minoritare, cu preponderenţă ruşi şi ucraineni, românii fiind în minoritate. În anul 1835, pe lângă acest liceu, a fost deschis un pension, destinat instruirii elevilor care descindeau din familii mai sărace ale nobililor basarabeni şi ale unor funcţionari cu o salarizare modestă. La 1842 se înfiinţează cea mai importantă instituţie de educaţie profesională din Basarabia, şcoala basarabeană de pomicultură, care pune bazele învăţământului profesional laic. Din toate şcolile profesionale din Basarabia din prima jumătate a secolului al XIX-lea ea va fi cea mai bine dotată şi organizată, avănd rolul major în dezvoltarea vinificaţiei, viticulturii şi grădină-

ritului din Basarabia. În 1844 la Sarata, iar în 1848 la Bolgrad se vor înfiinţa câte o şcoală de cadastru, aici pregătindu-se specialişti şi în alte domenii. Conform unor statistici, către anul 1850, în provincie funcţionau aproximativ 300 de şcoli de diferite tipuri, publice şi private, în care învăţau aproximativ 10 000 de tineri4. Petre Cazacu menţionează că după Războiul Crimeii se produce un avânt al învăţământului primar laic rus: în 1855 erau 89 de şcoli primare cu 86 de învăţători şi 2.120 de elevi5. Acest proces a fost stopat de anumite dificultăţi socialeconomice pe care le întâmpina Sankt Petersburgul în promovarea unor atare politici. În anii ’50-’60 ai secolului al XIX-lea, învăţământul din Basarabia înregistrează un regres evident, ca urmare a situaţiei precare interne şi externe a Imperiului Rus. Se atestă funcţionarea anevoioasă sau închiderea mai multor şcoli primare, se instituie un control mai riguros asupra procesului de înfiinţare a şcolilor particulare, se elimină şi mai drastic predarea limbii române (ca disciplină şcolară opţională, ea păstrându-se doar în liceul din Chişinău). Deşi în anii anteriori s-a produs o anumită evoluţie pozitivă a sistemului educaţional primar şi secundar în Basarabia, în deceniul cinci, multe şcoli primare sunt desfiinţate din cauza lipsei finanţării din partea statului, învăţământul secundar sau mediu se afla în aceeaşi stare, continuând să funcţioneze următoarele instituţii: Liceul Regional din Chişinău, şcoala de pomicultură, şcolile judeţene rămase, şcolile primare parohiale, şcolile coloniştilor etc. În felul acesta, regimul imperial de ocupaţie ignoră învăţământul din acest ţinut, iar ceea ce se mai implementa în domeniul instruirii publice se face pentru necesităţile administrative şi în conformitate cu un proces tot mai intens de rusificare. Politica educaţională era îndreptată spre formarea unor supuşi loiali împăratului, sistemului imperial şi bisericii, ceea ce izola şi mai mult societatea rusă, în general, şi cea basarabeană, în particular, de tendinţele din Europa. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, învăţământul din Basarabia înregistrează o anumită evoluţie fără careva efecte pentru românii basarabeni, care rămân marginalizaţi în domeniul educaţional, prioritatea fiind acordată coloniştilor şi minorităţilor etnice, care vor fi încurajaţi de autorităţi prin diferite moduri, inclusiv prin acordarea dreptului la instruire în limba maternă şi rusă. Deşi în Principatul Moldovei nu era o situaţie mai Şt. Purici, op. cit., p. 61. P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Ed. Viaţă Românească S.A., Iaşi, p. 146.

4 5

– 275 –

bună în privinţa învăţământului primar şi secundar laic, care era aproape inexistent, aici se produc la mijlocul secolului al XIX-lea procese importante, care se datorează curentului paşoptist, care va determina tot mai mult conducerea administrativă şi politică de la Iaşi să spijine dezvoltarea şi modernizarea învăţământului. Ideile reformatoare vor conduce la o emancipare naţională, care va dicta necesitatea implementării unui învăţământ laic, centralizat, pentru poporul de rând. Acest lucru va duce la revoluţionarea învăţământului în Principatul Moldovei, şi în general în Principatele Române. În urma Războiului Crimeii din 1853-1856, Imperiul Rus, învins de Anglia, Franţa şi Imperiul Otoman, a fost nevoit să cedeze gurile Dunării Istanbulului, iar acesta le-a încredinţat spre administrare Principatului Moldovei. Astfel, după Congresul de Pace de la Paris din 1856, după 44 de ani, partea de sud a Basarabiei, cu cele două ţinuturi ale Ismailului şi Bolgradului va reveni la trupul Moldovei. Acest moment constituie începutul unui nou epizod în istoria părţii meridionale a Basarabiei. Până la 1878, când această parte a Basarabiei din nou va fi reanexată de ruşi, sud-basarabenii vor participa, alături de conaţionalii lor, la lucrările adunării ad-hoc de la Iaşi, la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor Principate, care va înfăptui unirea, şi nu mai puţin important ‒ la procesul de modernizare şi democratizare a societăţii române, în general, şi a celei sud-basarabene, în particular. După retrocedarea sudului Basarabiei către Principatul Moldovei, aici s-a demarat un proces de modernizare a învăţământului primar laic. Se înregistrează progrese în înfiinţarea şcolilor elementare pe moşiile boierilor şi ale mănăstirilor. Învăţământul laic primar era insuficient dezvoltat din cauza restanţelor societăţii româneşti în domeniul modernizării. Cu toate acestea, administraţia de vărf, în frunte cu domnitorul Gr. Al. Ghica, implementează politici şi legi de organizare a învăţământului primar laic. Apariţia pe scena politică moldovenească a unor personalităţi remarcabile ca V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Hurmuzaki a condus la implementarea ideilor democratice, ca învăţământul primar laic gratuit, dezvoltarea învăţământului de toate gradele, pregătirea profesională a cadrelor didactice etc. La 1851, sub patronajul lui Gr. Al. Chica s-a întocmit „Aşezămîntul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei”, care includea prevederile sus-enumerate, preconizând multiple activităţi organizatorice în sfera învăţământului. Acest

document preconiza înfiinţarea şcolilor pentru toată populaţia şi de toate genurile, elaborarea de manuale, pregătirea specialiştilor, înfiinţarea a 63 de şcoli primare, câte una în fiecare plasă6. Greutăţile financiare cu care se confrunta Iaşul nu au permis realizarea integrală a acestui proiect, cu toate acestea, administraţia a încurajat şi chiar i-a obligat pe marii proprietari şi mănăstirile să înfiinţeze pe moşiile lor şcoli primare. În felul acesta, procesul de înfiinţare şi dezvoltare a reţelei învăţământului primar înregistrează un avânt, care va produce efecte pozitive pe viitor. În domeniul instruirii, proiectele modernizatoare ale paşoptiştilor moldoveni nu au fost abandonate, fiind instituită baza învăţământului primar, ca urmare a donaţiilor marilor proprietari şi mănăstirilor, care înfiinţau şcoli pe domeniile lor la indicaţia autorităţilor. Aceasta a fost o soluţie, chiar dacă una provizorie, pentru instruirea populaţiei. Un rol aparte în încurajarea înfiinţării unor asemenea şcoli a avut Gh. Asachi, directorul Departamentului Instrucţiunii, care a contribuit la deschiderea unor atare şcoli pe domeniile mănăstireşti. În anii ’50, în Principatul Moldovei, în posturi de conducere au fost promovaţi numeroşi reprezentanţi ai curentului paşoptist, care susţineau ideea educării maselor largi în spiritul naţional, creştin şi formarea unor cetăţeni activi ai societăţii. În 1856, la mănăstirea Trei Ierarhi îşi deschide uşile Şcoala Normală, sau Preparandală, care avea scopul de a pregăti cadre didactice pentru şcolile primare laice din ţară. Elevii acestei şcoli erau instruiţi timp de un an, perioadă în care, ca viitori învăţători, erau iniţiaţi în arta pedagogiei şi finisau cursurile cu o evaluare a cunoştinţelor acumulate şi o practică la şcoala primara a mănăstirii Trei Ierarhi. Absolvenţii urmau să fie repartizaţi în diferite colţuri ale ţării pentru a înfiinţa şcoli primare de stat în sate şi ţărguri. Până la 1857, în cele trei judeţe sud-basarabene a funcţionat un anumit număr de şcoli, dar ele erau orientate de către administraţia rusă, cu preponderenţă, spre coloniştii bulgari şi ţăranii de stat, care, în majoritatea lor, erau etnici ruşi şi ucraineni, iar predarea se efectua în limba rusă. Populaţia românească din acest teritoriu era văduvită de şcoli primare. Şcolile primare ruseşti au devenit adevărate instrumente de deznaţionalizare, din care motiv mulţi români nu le frecventau7. Totodată, Războiul Crimeii N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar (18591918), Ed. Cris Book Universul, Bucureşti, 1998, p. 24. 7 N. Roşca, Basarabia şi ministrul integrator Daniel Ciugureanu, Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2010, p. 23. 6

– 276 –

şi prezenţa armatelor pe aceste teritorii au avut ca efect închiderea multor şcoli sud-basarabene. După restituirea celor trei districte Cahul, Bolgrad şi Ismail Principatului Moldovei, administraţia moldovenească demarează o amplă politică de culturalizare. P. Costandache, delegat de Departamentul Instrucţiunii Publice într-o inspecţie în cele trei judeţe, constată că aici exista doar şcoala ţinutală din Bolgrad, cu două clase şi şcolile primare ale coloniştilor bulgari cu predare în limba „rosiană”, întreţinute de obştile săteşti. Însă, menţionează el, au existat şcoli ţinutale şi şcoli elementare şi în alte oraşe din sudul Basarabiei, care, deja către 1857, nu mai funcţionau. De asemenea, se constată un interes viu al populaţiei autohtone pentru educaţie, care era de acord să subvenţioneze şcolile primare din localităţi prin intermediul administraţiilor locale. El insistă pe lângă autorităţile de la Iaşi să repartizeze în această regiune profesori calificaţi şi cele necesare pentru redeschiderea şcolilor vechi şi înfiinţarea de altele noi8. Un rol important în crearea bazei învăţământului primar românesc în cele trei judeţe basarabene l-a avut Ion Ionescu de la Brad, responsabil pentru coloniile basarabene. El a cerut, în repetate rânduri, 25 de învăţători instruiţi la şcoala preparatorială pentru a înfiinţa cu ajutorul lor şcoli primare la sate. Ion Ionescu de la Brad personal a mers la Iaşi, unde a ales şi a convins 15 absolvenţi ai acestei şcoli să vină în această regiune pentru a crea şcoli primare, care urmau să răspândească românismul, curmat de regimul imperial rus de ocupaţie. Astfel, în septembrie 1857 s-au deschis în satele din sudul Basarabiei 15 şcoli primare, şi anume în: Babele, Colibaşi, Anadol, Slobozia, Frecăţei, Cişmichioi, Cartal, Vulcăneşti, Hagi Abdula, Şichirlichitai, Taşbunar, Caragaci, Satul Nou, Erdecburno, Hagi Curda. În 1858 se vor înfiinţa şcoli şi în alte sate din această regiune, precum şi şcoli primare urbane de băieţi la Ismail, Bolgrad, Cahul, Chilia, Reni9. De asemenea, s-au înfiinţat şcoli primare urbane de fete la Bolgrad, Cahul şi Ismail şi s-a preconizat crearea unor şcoli de fete la Reni şi Chilia şi a unor şcoli de băieţi la Leova şi Toceni, care se vor deschide după unirea celor două principate române10. Profesorii erau de origine română, absolvenţi ai şcolii preparatoriale, de o pregătire şi calificare înaltă sau, în rare cazuri, învăţătorii au N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 25. Ibidem, p. 26. 10 N. Adăniloaie, „Învăţămîntul în sudul Basarabiei între anii 1857-1878”, Revista istorică, T. IV, nr. 9-10, 1993, p. 896. 8 9

fost recrutaţi din rândul preoţilor. Deci, chiar din primii ani ai administrării sudului Basarabiei, conducerea moldovenească acordă o atenţie deosebită învăţământului, ceea ce denotă interesul vital de a integra căt mai rapid aceată regiune în spaţiul educaţional moldovenesc autohton cu predare în limba română. Aceasta determină populaţia autohtonă majoritară de a-şi da odraslele la şcoală, deoarece educaţia se făcea în limba lor maternă. În restul judeţelor din Moldova, înfiinţarea primelor şcoli primare de către preparanzii absolvenţi va avea loc abia în toamna anului 1858, în număr de 22. De remarcat că în judeţele sud-basarabene, în toamna anului 1858 existau deja 25 de şcoli primare săteşti şi 8 şcoli primare urbane – în Bolgrad, Cahul, Ismail, Chilia şi Reni11. Reforma sistemului educaţional, mai ales după unirea definitivă a celor două principate, devine esenţială şi necesară noilor condiţii. Mai multe elemente ale Aşezământului din 1851, după unirea celor două principate, care nu mai răspund noilor obiective dictează elaborarea unei noi politici şi unor noi programe şcolare pentru ambele principate, cu conotaţie unitară şi complexă. Cu toate acestea, unele prevederi ale Aşezământului din 1851, cu elemente ce corespund tendinţelor de modernizare a ţării, sunt utilizate în continuare. Astfel, în septembrie 1862, Ministerul Culturii aprobă un program unitar de studii, care a fost elaborat de către organul consultativ de pe lângă el, Consiliul superior de instrucţiune. El prevedea împărţirea obiectelor de studii în patru cicluri, clase ale şcolilor primare, începând cu cele mai uşoare şi terminând cu cele mai complexe. În clasa I-a, se studiau cunoaşterea literelor, silabisirea, citirea după tabel, cele patru operaţii aritmetice cu numere întregi, citirea şi scrierea caligrafică după model şi dictanto, studierea elementelor de catehism şi însuşirea rugăciunilor. În clasa a II-a se studia despre plante, animale şi minerale şi împărţirea pământului în continente şi oceane, pe hartă. Citirea pe cărţi bisericeşti, istoria sacră pe scurt, cele patru lucrări aritmetice cu numere complexe şi geografia Principatelor Române cu indicare pe hartă se efectua în clasa a III-a. În clasa a IV-a se studiau biografiile domnitorilor mai importanţi, părţile cuvântului şi gramatica, împărţirea politică a Europei pe hartă, unităţile de măsură, conducerea vaselor, o geografie economică a Principatelor etc.12. N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 29. Ibidem, pp. 42-43.

11 12

– 277 –

De asemenea, se instituie funcţia de inspector şcolar pentru judeţe, fiecare având câteva judeţe în raza lui de acţiune. În general, fiecare inspector avea în responsabilitatea sa până la 4 judeţe, revenindu-le rolul de coordonare şi de control al activităţii instituţiilor şcolare primare din aceste judeţe. Aceştia propuneau spre numire învăţătorii, le coordonau activităţile, îi verificau la capitolul îndeplinirii cerinţelor puse, duceau evidenţa şi îndeplineau rapoarte cu privire la situaţia existentă. Ei asigurau legătura dintre stat şi şcoală, care simplifica procesul administrativ al sistemului educativ primar. Instituţia inspectorului şcolar se va păstra şi după reforma instrucţiunii publice din 1864, însă într-o altă formă. Şcolile elementare române în sudul Basarabiei erau sub jurisdicţia statului, care îşi asuma responsabilitatea de a le asigura cu materiale didactice. Majoritatea lor însă nu au fost înfiinţate de stat, deoarece înfiinţarea de şcoli revenea mai mult comunităţilor săteşti, marilor proprietari de pământ şi mănăstirilor, care asigurau şcoala cu local, inventar, mobilier şi, de multe ori, cu salariu pentru învăţători, care primeau un salariu derizoriu de la stat. În şcolile sud-basarabene, situaţia era ceva mai bună decât în celelalte regiuni ale Moldovei, aici învăţătorii fiind susţinuţi de către comunităţile săteşti, fenomen mai rar întălnit în alte părţi, aceasta atrăgând profesori în regiunea dată. La 25 noiembrie 1864, domnitorul Al. Ioan Cuza a promulgat „legea instrucţiunei”, care va plasa România printre primele ţări din Europa cu o lege bazată pe un şir întreg de principii democratice ca: gratuitatea, obligativitatea învăţământului primar, unitatea învăţământului român, inclusiv a celui primar de la sat şi oraş, prin uniformizarea programelor de studii. Legea dispunea egalitatea reprezentanţilor ambelor sexe la educaţie, separarea învăţământului superior de cel mediu, obligativitatea unui anumit nivel de pregătire şi calificare a cadrelor didactice şi angajarea prin concurs, ceea ce avea ca scop îmbunătăţirea nivelului de profesionalism al învăţătorilor etc. Aplicarea legii va conduce la împărţirea învăţământului în trei cicluri (primar, secundar şi superior), la instituirea învăţământului primar de 4 ani obligatoriu şi gratuit. La fel, au fost înfiinţate multe licee şi s-au consolidat universităţile moderne de la Iaşi şi Bucureşti13. Merită a fi menţionate aici şi obiectele de studiu din învăţământul primar: citirea şi scrierea, catehismul, noţiuni de gramatică, de geografie, de istorie I.A. Pop, Istoria Românilor, colecţie iniţiată şi coordonată de Anatol Vidraşcu, Ed. Litera, Chişinău, 2010, p. 140.

13

a ţării, de drept administrativ al ţării, de igienă, cele patru operaţii aritmetice, sistema legală a unităţilor de măsură. Părinţii achitau o amendă de 10 parale pentru o zi de absenţă. Se prevedea instituirea în fiecare comună a câte o şcoală, înfiinţându-se funcţiile de revizor, care urmau să supravegheze şi să inspecteze şcolile primare dintr-un judeţ sau două, şi o funcţie de subrevizor, acesta fiind elementul intermediar dintre revizor şi şcoala primară. Deşi nu se va reuşi implementarea în totalitate a tuturor prevederilor acestei legi moderne (înfiinţarea de şcoli primare pentru ambele genuri în toate comunele, gratuitatea studiilor şi finanţarea din partea statului etc.), ea va constitui un pilon important pentru dezvoltarea de mai departe a învăţământului din România, inclusiv din cele trei judeţe sud-basarabene până în toamna anului 1878. Un eveniment controversat pare să fie hrisovul acordat de caimacanul Vogoride, în iunie 1858, bulgarilor, care le confirma privilegile şi drepturile. Astfel, bulgarilor prin acest document li se oferă dreptul de a folosi limba bulgară în educaţie şi cult, în egală măsură cu cea română. De asemenea, se înfiinţează un gimnaziu la Bolgrad, care urma să fie bilingv14. Gimnaziul din Bolgrad, sau Şcoala Centrală din Bolgrad, era format din 7 clase, ca un liceu, împărţit în două cicluri. Această şcoală avea drept scop să pregătească învăţători, profesori, scriitori de cancelarie, necesari pentru administraţia românească. Ciclul întâi, care cuprindea clasele 1-3, pregătea învăţători săteşti şi scriitori pentru colonie, iar ciclul al doilea, cu clasele 4-7, urma să pregătească profesori. Trebuie de amintit că această şcoală avea cea mai bogată bibliotecă din sudul Basarabiei, cu 541 de volume15. Conducerea acestei instituţii era asigurată de trei epitropi aleşi din rândul nobilimii bulgare mai înstărite. Aceştia, împreună cu directorul şcolii, formau Comitetul de inspecţie ce supraveghea şcolile din districtul Bolgradului16. Astfel, notabilii bulgari primesc drept majoritar în conducerea Comitetului de inspecţie din Bolgrad. Aceasta a umbrit dezvoltarea învăţământului primar românesc, prin faptul că ei încercau pe diferite căi să restricţioneze activitatea profesorilor români sud-basarabeni, înlocuindu-i cu conaţionalii lor. Acest Comitet de inspecţie a adus din Rusia ca director al Şcolii Centrale din Bolgrad pe D. Mutief, care a impus studierea tuturor Hrisovul Şcolei Centrale din Bolgradu, Tipografia Şcolei Centrale, Bolgrad, 1864, p. 80. 15 N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p. 899. 16 M. Tetiuhin, „Învăţămîntul din sudul Basarabiei între anii 1857-1878”, Învăţătorul modern, nr. 3 (13), iunie, 2011, p. 33. 14

– 278 –

disciplinelor în limba rusă, înlocuind istoria românilor cu istoria rusă şi discriminând limba română, prin conferirea acesteia a unui statut de obiect facultativ la sine acasă. Tot din ordinele lui, copiii românilor nu erau primiţi la şcoală, pe motiv că nu cunoşteau limba rusă şi bulgară. Atare discriminare a nemulţumit populaţia românească din colonii, care de asemenea contribuia la întreţinerea acestei şcoli, însă nu se puteau bucura de drepturile legitime acordate de statul român17. În 1861, din cei 25 de învăţători români au rămas doar 10, aceştia fiind mereu persecutaţi şi rezistând eroic tuturor maltratărilor morale şi psihologice. De asemenea, tot mai mult este eliminat învăţământul în limba română, chiar şi din coloniile locuite de români. Noii profesori nu aveau nivelul de pregătire al profesorilor români, fiind în majoritatea lor clerici pregătiţi în timpul dominaţiei ruseşti. Pregătirea lor nu corespundea cu noile cerinţe şi necesităţile societăţii moderne în proces de afirmare. Uneori, la aceeaşi şcoală, inspectorii numeau un profesor, iar Comitetul – altul, ceea ce anula practic toate eforturile şi prevederile modernizatoare ale legii instrucţiunii din 1864. Acest fapt este evidenţiat de V.A. Urechia şi de M. Kogălniceanu ca unul destabilizator în dezvoltarea învăţământului românesc. Totodată, nici pe departe nu se respecta reglementarea predării limbii române, nici chiar în coloniile dominate de românii basarabeni, lucru care îi aducea la disperare chiar şi pe unii demnitari de la Iaşi18. Aceste nereguli vor fi înlăturate abia în 1869 de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Ivan Duminică consideră că învăţământul în gimnaziu era bulgaro-român, datorită necesităţii tinerilor absolvenţi de a se integra în instituţiile superioare de învăţământ din ţară. Totuşi, acesta recunoaşte că limba română era disciplină şcolară şi nu avea statutul de limbă de instruire19. Încă mai rău era în învăţământul ecleziastic, unde procesul de predare la şcoala pentru instruirea clerului şi la seminarul duhovnicesc din Ismail se făcea în limba rusă şi română20. Acest lucru ne oferă un tablou clar al mentalităţii bulgarilor, care nu acceptau realităţile locale. N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p. 897. 18 N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 29. 19 И. Думиника, „Языковая проблема в колониях бессарабских болгар, отошедших к Молдавскому княжеству после 1856 года”, în Кирило-Мефодіївські читання. Матеріали Міжнародної наукової конференції 21 травня 2010, Харків, 2010, л. 51. 20 I. Duminică, „Viaţa spirituală a bulgarilor din Basarabia română în anii 1856-1878”, Revista de etnologie şi culturologie, Vol. IX-X, Chişinău, 2011, p. 95. 17

Există o explicaţie şi pentru atare situaţie: statutul privilegiat de care s-au bucurat bulgarii în timpul regimului rusesc de ocupaţie i-a format ca o minoritate prorusă, care tindea mai mult spre Imperiul Rus. Totodată, acordarea privilegiilor de către administraţia moldovenească a creat o situaţie favorabilă de dezvoltare a limbii bulgare şi ruse în viaţa cotidiană a bulgarilor. „Bulgarii şi găgăuzii continuau a se bucura de toate drepturile şi libertăţile lor naţionale, avînd centrul lor în Bolgrad”21. Însă necesitatea de a se integra în aparatul administrativ şi dorinţa de a urma studiile la instituţiile superioare de învăţământ îi vor determina pe mulţi bulgari să înveţe şi limba română. Chiar dacă situaţia era precară, totuşi învăţământul primar a evoluat în acest judeţ, unde, la 1861, erau 31 de şcoli, iar la 1871 – deja 53, din care 26 salarizate de stat şi 27 – de comune22. Către sfărşitul adminiştraţiei române, în cele 60 de comune ale judeţului erau 76 de şcoli, lucru foarte îmbucurător, însă nivelul profesional al învăţătorilor era insuficient, din cauza că doar 35% din ei aveau pregătirea necesară23. Dacă în judeţul Bolgrad situaţia era una complicată şi deloc favorabilă, alta era atmosfera în celelalte judeţe. În judeţul Cahul, la insistenţele prefectului Iancu Ciucă, se înfiinţează şcoli săteşti prin diferite donaţii ale marilor moşieri şi arendatori, care îşi asumau angajamentul pentru întreţinerea lor, echiparea lor, construcţia unor localuri sau donarea lor pentru şcoală. De asemenea, se întâlnesc foarte multe cazuri când preoţii înfiinţează şi întreţin asemenea şcoli din buzunarul propriu. Nici comunităţile de răzeşi nu se eschivează de la acest proces. Astfel, către mijlocul anilor ’60, în judeţul Cahul funcţionează în toate comunele câte o şcoală24. În anul 1867, şcolile din Tomai, Cârpeşti, Mingir şi Sărata-Răzeşi au fost avansate la nivelul de „şcoli model”. Un lucru foarte important pentru acest judeţ era faptul că marea majoritate a învăţătorilor aveau o pregătire corespunzătoare, fiind absolvenţi ai şcolii normale preparandale din Iaşi şi seminarişti. Mai regretabil era că numărul şcolilor finanţate de stat era mic, doar 11, salariile învăţătorilor fiind mici, pe când în judeţul Bolgrad, în 1873, 30 de şcoli erau subvenţionate de stat, iar satele erau mai bogate şi aveau posibilitatea să ofere salarii mai mari învăţătorilor săi. Nici judeţul Ismail nu a fost ocolit de procesele I. Nistor I., op. cit., p. 193. N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p. 897. 23 Ibidem, p. 898. 24 N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 30. 21 22

– 279 –

de modernizare începute în societatea românească şi în teritoriul sud-basarabean. La 1 mai 1857, la Ismail se creează o şcoală pentru instruirea clerului, în care procesul educaţional era în limbile română şi rusă. Acest gimnaziu avea menirea să pregătească preoţii locali pentru coloniile bulgare şi era format din directorul Filaret Scriban şi clericii Simion Topalov şi Iacov Ceaikovski, care erau învăţători25. Putem deduce foarte uşor care era nivelul de predare a limbii române în acest gimnaziu. S-au făcut diferite încercări de a înfiinţa şcoli primare şi în satele din împrejurimile Ismailului, însă conducerea oraşului se opunea insistent acestor iniţiative, ceea ce a influenţat negativ asupra răspândirii limbii române în acest judeţ. La 14 noiembrie 1864 este deschis, la Ismail, seminarul teologic, care avea la bază şcoala duhovnicească. Seminarul avea patru clase, erau admişi doar absolvenţii şcolilor laice. Absolvind această instituţie, aceştia aveau dreptul să-şi continue studiile la seminarul din Iaşi. Profesorii erau de origine bulgară şi rusă. Mulţi dintre absolvenţi au activat în calitate de profesori la acest seminar teologic26. Acest seminar dispunea de o bibliotecă cu 264 de volume27, care avea un rol important în instruirea elevilor din această instituţie de învăţământ. Un eveniment important a fost înfiinţarea, în 1873, la Ismail, a gimnaziului de băieţi, care avea rolul de pregătire a viitorilor seminarişti şi a cadrelor didactice pentru şcolile primare din regiune. O nouă instituţie secundară la Ismail va fi înfiinţată în 1877 ‒ şcoala normală, care, după venirea autorităţilor ruse, va fi transferată, împreună cu corpul didactic, la Galaţi28. Aceste centre de instruire din Ismail au avut rolul de a pregăti elite în sudul Basarabiei, care urmau să se integreze în diferite sfere de activitate, nu numai ecleziastică. Chiar dacă studiile se efectuau mai mult în limba rusă şi bulgară, ele vor permite dezvoltarea bulgarilor sub aspect cultural şi entitar, permiţându-le păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi limbii naţionale. Administraţia română a încercat românizarea bulgarilor şi integrarea lor în societatea românească, însă acest lucru nu a reuşit din lipsa dorinţei populaţiei bulgare de a studia limba română, iar sentimentele panslavistice au prevalat. Deşi nu acceptau să studieze în limba română, bulgarii şi găgăuzii renunţau uşor la limbile naţionale şi studiau în limba rusă, lucru nefast I. Duminică, op. cit., p. 95. Ibidem. 27 N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p. 899. 28 Ibidem, p. 898. 25 26

pentru dezvoltarea lor culturală. Această tradiţie se păstrează şi în prezent, fapt care de-a lungul istoriei a contribuit la creşterea numărului populaţiei vorbitoare de limbă rusă. Şcolile primare şi secundare din judeţele sud-basarabene aveau o frecvenţă destul de bună, însă şcolile primare rurale sufereau de o frecventare mai slabă în perioada lucrărilor agricole, când părinţii îşi luau copiii la aceste lucrări. În general, copiii frecventau şcolile rurale. De exemplu, şcoala din Vulcăneşti întrunea 70 de elevi, iar cea din Cişmichioi – 50 de elevi29. În cei aproximativ 20 de ani de administrare românească, în sudul Basarabiei au existat, după opinia lui Ion Nistor, 125 de şcoli primare cu o „populaţiune şcolară” de 3.000 de băieţi şi 944 de fete30. Însă numărul era mai mare. Constantin Aldea identifica 124 şcoli primare rurale, 7 şcoli primare orăşeneşti, un liceu clasic complet (şcoala centrală) din Bolgrad, un gimnaziu şi un seminar teologic la Ismail, cu un număr de elevi ce depăşea 3.000 de băieţi şi 944 de fete31 şi o şcoală normală în acelaşi oraş32. Nichita Adăniloaie consideră că în sudul Basarabiei, în cei aproximativ 20 de ani de administraţie românească, s-au creat 125 de şcoli primare rurale cu 2.904 elevi şi 1.022 eleve şi 15 şcoli primare urbane cu 709 elevi şi 332 eleve. În total, au fost înfiinţate şi au funcţionat 144 de instituţii de învăţământ (140 primare şi patru secundare), care, în anul de studii 1877-1878, erau frecventate de 5.291 de şcolari33. În Basarabia Centrală şi de Nord, lucrurile se complicau din cauza situaţiei tot mai precare din Imperiul Rus. Criza profundă afectează toate domeniile de activitate, inclusiv cel educaţional. Dacă la 1850, în întreaga Basarabie funcţionau 300 de şcoli de toate nivelurile34, în anii 1858-1859 existau 2 licee clasice cu internat, 7 şcoli urbane cu 3 clase, 9 şcoli lancasteriene şi 2 şcoli rurale cu 2 clase, 4 şcoli evreieşti de stat de gradul I şi una de gradul II, şi mai multe şcoli particulare35, în total 162 de instituţii de învăţământ (pentru mai multe informaţii vezi anexa 1 şi anexa 2). Acestă stare a lucrurilor scoate în evidenţă marea criză prin care trecea învăţământul din Basarabia rusească. Dacă am aborda problema învăţământului evreiesc, ar trebui de menţionat că la 1858-1859, sub auto N. Adăniloaie, „Istoria învăţămîntului primar...”, p. 41. I. Nistor, op. cit., p. 193. 31 C. Aldea, O istorie zbuciumată, Basarabia pîna la 1920, Editura Academiei de Înalte Studii, Bucureşti, 1993, p. 71. 32 N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p. 900. 33 Ibidem. 34 Şt. Purici, op. cit., p. 61. 35 Z. Arbore, Basarabia în secolul XIX-lea, text îngrijit de Ion şi Tatiana Varta, Ed. Novitas, Chişinău, 2001, p. 472. 29 30

– 280 –

ritatea Ministerului Învăţământului Public erau 129 de şcoli primare evreieşti36. La începutul anilor ’60 funcţionau 2 şcoli publice pentru evrei (la Chişinău şi Soroca), 5 şcoli confesionale finanţate de comunităţile evreieşti, 20 de şcoli private de fete şi 14 de băieţi în care limba de instruire era idiş. În anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, aceste instituţii au fost forţate să treacă la predarea tuturor disciplinelor în limba rusă, cu excepţia religiei şi limbii materne37. Era încurajat şi învăţământul etnicilor germani, care aveau largi drepturi şi privilegii în domeniul instruirii. Ei aveau dreptul să înfiinţeze şcoli cu predare în limba germană, cu profesori etnici germani cu o înaltă pregătire, în care se studia şi limba rusă. Către anul 1871, în fiecare din cele 28 de colonii germane existau şcoli primare38. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, şcolile primare din Basarabia erau împărţite în mai multe categorii: - şcolile primare din subordinea Ministerului Învăţământului Public, în care situaţia era puţin mai favorabilă din punct de vedere material, datorită implicării statului. Aici instruirea se făcea în limba rusă, cu elemente ecleziastice, învăţătorii erau mai bine pregătiţi din punct de vedere profesional, iar elevii, către mijlocul secolului al XIX-lea, provin tot mai mult din clasele înstărite; - şcolile primare din subordinea Ministerului Domeniilor de Stat, erau înregistrate mai mult în localităţile săteşti, unde ministerul de resort nu înfiinţa şcoli. Jumătate din ele aparţineau coloniştilor bulgari şi germani, precum şi minorităţii evreieşti. Această categorie mai includea şcolile de voloste, care erau înfiinţate pentru copiii ţăranilor de pe moşiile statului, în care durata studiilor era de doi ani; - şcolile parohiale bisericeşti şi instituţiile de învăţământ particular, care erau categorii aparte ale învăţământului primar39. Situaţia se schimbă în anii ’60, când are loc reformarea învăţământului primar în Imperiul Rus, inclusiv în Basarabia. „Regulamentul şcolilor elementare pentru popor”, aprobat de guvernul ţarist în 1864, va fi aplicat în Basarabia în 1868 şi va produce unele schimbări. În primul rând, predarea se va face numai în limba rusă, iar controlul statului devine şi mai pronunţat. Toate şcolile primare de toate tipurile devin „şcoli elementare pentru popor”, studiinduse religia, citirea, scrisul, cele patru operaţii aritmetice, cântarea bisericească, durata studiilor fiind de 38 39 36 37

T. Cibotaru (coord.), op. cit., p. 200. Şt. Purici, op. cit., p. 60. Ibidem. T. Cibotaru (coord.), op. cit., pp. 190-195.

2-3 ani. Supravegherea şcolilor se făcea de către un consiliu judeţean (cu excepţia şcolilor parohiale bisericeşti), care era compus din: un profesor de liceu sau directorul şcolii judeţene, şeful poliţiei din judeţ, un preot, doi reprezentanţi ai zemstvei şi unul al oraşului respectiv, care alegea şeful consiliului. Consiliul era împuternicit cu emiterea autorizaţiilor de închidere a şcolilor, numirea sau concedierea învăţătorilor etc. Prezenţa poliţiei în acest consiliu avea scopul de a impune controlul statului asupra deciziilor, ceea ce a ştirbit din ideea reformei, care era destul de modernizatoare pentru acele timpuri. K.P. Ianovski, directorul şcolilor din ţinut, preciza, cu prilejul implementării noului regulament, în 1868, că situaţia învăţământului primar era destul de critică, iar datele prezentate erau formale şi fictive în registrele de evidenţă40. Astfel, chiar şi oficialii responsabili recunoşteau situaţia deplorabilă din domeniul învăţământului. Era nevoie de o reformă a învăţământului primar, însă statul nu aloca mijloacele financiare necesare pentru înfiinţarea de şcoli primare. În acest context, în noiembrie 1868, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei semnează o hotărâre prin care organizarea şi întreţinerea şcolilor rurale erau preluate de comunitatea obştească, care semna un contract prin reprezentantul său. Aceasta a avut un rol pozitiv, deoarece, doar în anii 1868 şi 1869, au fost înfiinţate 25 de şcoli rurale primare. Datorită acestei finanţări, s-au reorganizat şi celelalte şcoli din cadrul Ministerului Învăţământului Public, care, la 1869, vor constitui 131 de şcoli cu 4.557 de elevi, faţă de 36 de şcoli cu 1.285 de elevi în 186541. Putem observa o frecvenţă în medie de aproximativ 35 de elevi pe şcoală, dacă e să credem datelor oficiale. Însă trebuie să luăm în calcul că din aceşti elevi doar o mică parte o constituiau etnicii români, care nu prea frecventau aceste şcoli, cu predare în limba rusă, care lor le era străină. Nu este un secret că administraţia de ocupaţie ţaristă a încurajat incadrarea unui număr cât mai mare de copii în procesul educativ, mai ales din minorităţile etnice care învăţau mai repede limba rusă. Copiii băştinaşilor, din cauza frecvenţei mai puţin exemplare, cunoşteau slab limba rusă sau nu o cunoşteau de loc, acest lucru fiind totodată un scut protector contra rusificării populaţiei băştinaşe. Creşterea rapidă a numărului de şcoli se mai datorează şi trecerii şcolilor primare din subordinea Minis Ibidem, p. 298. Ibidem, p. 299.

40 41

– 281 –

terului Domeniilor de Stat în subordinea Ministerului Învăţământului Public. Din cele 131 de şcoli doar una era întreţinută de stat, restul fiind finanţate de administraţia oraşelor, de comunităţile săteşti etc. Şcolile ministerului de resort erau mai bine asigurate cu învăţători, manuale şi materiale didactice. Dar calitatea studiilor era încă joasă, din cauza folosirii metodei vechi de silabisire, de învăţare mecanică, fără a înţelege textul sau sensul cuvântului. Lipseau şi programele de învăţare comune, acest fapt complica starea învăţământului elementar, ca urmare diferenţiindu-se conţinutul predării la sat şi la oraş. La şcolile primare rurale se preda doar religia, citirea, scrisul şi cele patru operaţii aritmetice, pe când la oraş existau şi alte obiecte de studiu, ca ştiinţele naturii, istoria, geografia şi cântul42. Deci, învăţământul primar din oraşe era mai avansat, iar aici îşi făceau studiile mai mult copiii funcţionarilor ruşi şi ai reprezentanţilor altor minorităţi etnice. Astfel că putem identifica şi acest aspect al favorizării acestor categorii de populaţie, ţăranii basarabeni fiind preponderenţi la sate. În cea mai deplorabilă situaţie se găseau şcolile parohiale bisericeşti (212 la număr în 1867), care aveau şi cele mai slabe rezultate şi un număr mic de elevi. Mai avansate erau şcolile judeţene, care, în această perioadă, erau incluse în categoria celor primare. Aici se studia religia, gramatica limbii ruse, caligrafia, geografia lumii şi cea a Rusiei, istoria universală şi cea a statului rus şi altele, inclusiv unele cursuri de instruire profesională. Ele erau mai mult orientate spre categoriile sociale mai înstărite. Trebuie de menţionat în acest context că şcolile judeţene, care, după Liviu Marian, sunt instituţii primare superioare de învăţământ, după reformarea lor conform legii din 31 mai 1872 au fost transformate în şcoli orăşeneşti cu 4 şi 6 ani de studii43. T. Ciobotaru consideră că acestea sunt şcoli primare, şi nu medii, potrivit statutului lor din 1828, clasificându-le şi el ca şcoli primare avansate, luând în consideraţie faptul că absolvenţii acestor şcoli erau angajaţi ca învăţători la şcolile parohiale bisericeşti sau ministeriale44. Noi considerăm că ele, prin noul statut adoptat la 1872, se situau în categoria şcolilor primare orăşeneşti, păstrând unele aspecte ale învăţământului primar, dar aveau un nivel mai înalt de instruire decât şcolile primare ordinare. Ibidem. 43 L. Marian, „Cultura şi şcoală”, în Basarabia. Monografie (coord. Ştefan Ciobanu), Ed. Universitas, Chişinău, 1993, p. 252. 44 T. Cibotaru (coord.), op. cit., pp. 299-300. 42

În vederea aplicării noului regulament, în 1869, K.P. Ianovski, directorul şcolilor din ţinut, elaborează un „Plan de învăţământ” pentru şcolile primare cu o clasă şi pentru cele de la oraşe din cadrul Ministerului Învăţământului Public, care includea lista disciplinelor şcolare şi o mică descriere a conţinutului şi a metodelor şi procedeelor de predare. Din acest context lipsea limba „moldovenească”, astfel că documentul dat avea valoare doar pentru şcolile ruse. Dacă e să facem o evaluare finală a procesului de evoluţie a învăţământului primar din Basarabia ţaristă, am putea constata că la 1875, existau doar 355 de şcoli primare urbane şi rurale, având 28.186 de elevi într-o populaţie de 1.052.013 locuitori45. Dacă comparăm cu alte gubernii sau cu cele trei judeţe sud-basarabene, această statistică este una deplorabilă, mai ales dacă e să calculăm şi numărul populaţiei băştinaşe române, inclusă în acest proces de instruire. Învăţământul secundar a fost şi el vizat de reformele anilor ’60 din Imperiul Rus. Conform statutului şcolar din 1864, se admiteau liceele clasice (cu predarea celor două limbi vechi clasice – latina şi elina), reale (fără predarea limbilor clasice) şi semiclasice (cu studierea unei limbi vechi). Prioritate se acorda înfiinţării liceelor clasice. Apare şi necesitatea dezvoltării învăţământului secundar pe genuri: se deschid licee pentru fete, care devin tot mai multe şi de o calificare mai înaltă. Liceele erau obligate să posede biblioteci, materiale didactice necesare, precum şi laboratoare. Ele devin instituţii de învăţământ pentru toate clasele sociale, chiar dacă mulţi ţărani nu aveau posibilitatea să îşi trimită copiii la studii în aceste instituţii. Se anulează pedepsele corporale şi înjosirile. Liceul regional din Chişinău rămânea unica instituţie laică de învăţământ mediu, aici predându-se limba română, limba greacă şi dreptul. Punerea în aplicare a prevederilor statutului din 1864 l-a transformat în liceu semiclasic cu predarea limbi latine, iar limba română s-a studiat facultativ până în 1866. În 1871, în urma multiplelor demersuri, Circumscripţia de învăţământ Odesa autoriza la 11 februarie înfiinţarea unui gimnaziu de băieţi la Chişinău, în care intrau primele patru clase paralele ale liceului, cu 151 de elevi46. La 15 mai 1872 a fost adoptat „Regulamentul despre şcolile reale”, care va sta la baza fondării, în Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, ediţie îngrijită de Cornel Scafeş, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 75. 46 N. Creţu, „Structura şi organizarea învăţămîntului în Basarabia (1870-1918)”, Caiet de istorie, anul II, nr. 4(8), septembrie 2003, p. 10. 45

– 282 –

1873, a şcolii reale din Chişinău cu şapte clase, ultima fiind suplimentară. Doar peste 15 ani va fi înfiinţată o a doua şcoală reală în Basarabia, în oraşul Comrat47. La 1879 şi 1880, după eforturi considerabile, se înfiinţează la Akkerman şi, respectiv, Ismail câte un gimnaziu de băieţi, care, împreună cu gimnaziul din Chişinău, la 1884, vor fi reorganizate în licee a câte şase clase48. Învăţământul secundar de fete se dezvolta mai lent, dar şi în acest domeniu se înregistrează unele progrese. În anul 1864, pentru instruirea fiicelor de clerici, la Chişinău se înfiinţează şcoala eparhială pentru fetele de clerici49. Aici tinerele se pregăteau nu numai pentru viaţa ecleziastică, unele din eleve deveneau învăţătoare la şcolile primare pentru fete din diferite localităţi basarabene. La 1871, zemstva gubernială din Basarabia va lua în administrare gimnaziul Belingov, care avea ca scop pregătirea învăţătoarelor pentru învăţământul primar de fete şi astfel se vor pune bazele învăţământului secundar de stat pentru fete. În 1872 se va înfiinţa, în conformitate cu „Regulamentul pentru învăţământul de fete” din mai 1870, un gimnaziu de fete la Akkerman cu trei clase, care, ulterior, va fi reorganizat în gimnaziu cu opt clase. Mai târziu, vor fi deschise progimnazii de fete în Bolgrad şi Ismail, fiind reorganizate în gimnazii cu 6-7 clase50. Observăm că, în perioada cercetată, învăţământul secundar de fete era slab dezvoltat, ca şi cel de băieţi, care înregistrează un regres. Astfel, la 1875, pe întreg teritoriul Basarabiei ruseşti funcţionau 5 şcoli secundare de băieţi cu 1081 de elevi şi 3 şcoli secundare de fete cu 779 de eleve, în total 8 şcoli secundare cu 1.860 de elevi51. Făcând o comparaţie cu cele 3 judeţe sud-basarabene, în care existau 4 instituţii secundare în anul şcolar 18771878, putem constata că regimul de ocupaţie rus nu acorda atenţia cuvenită învăţământului secundar. După această descriere a situaţiei învăţământului în cele două regiuni ale Basarabiei ‒ una sub administraţie rusă, altă sub administraţie română, ar fi necesar să realizăm nişte concluzii. Observăm că învăţământul evoluează atât în judeţele sud-basarabene, cât şi în Basarabia Centrală şi de Nord, însă această evoluţie este diferită. Autorităţile centrale ale Moldovei, apoi ale României vor întreprinde eforturi susţinute, ca să încurajeze dezvoltarea învăţământului primar şi secundar în sudul Basarabiei, însă problemele finan 49 50 51 47 48

Ibidem. T. Cibotaru (coord.), op. cit., p. 307. P. Cazacu, op. cit., p. 144. N. Creţu, op. cit., p. 10. L. Marian, op. cit., p. 252.

ciare şi politice nu vor permite prea multe, unele proiecte frumoase rămânând irealizabile în această perioadă. Important este că în această parte a Basarabiei se studia în limba română, lucru care a dus la trezirea conştiinţei naţionale a ţăranului basarabean şi la păstrarea ei în continuare sub ocupaţia rusească. Administraţia română, chiar dacă a încercat promovarea românismului în acestă regiune, nu s-a impus de o manieră categorică şi radicală, coloniile de bulgari nevalorificând pe deplin oportunitatea oferită de autorităţi de a studia în limba lor maternă. Această minoritate, fiind încă loială fostei administraţii ruseşti, nu înţelegea pe deplin importanţa acestei libertăţi şi mulţi membri ai comunităţii bulgare erau ostili atât noii administraţii, cât şi populaţiei autohtone. Ei continuă să studieze în limba rusă, deşi aveau dreptul să utilizeze limba bulgară în învăţământ, şi impun limba rusă şi coloniilor basarabene din districtul Bolgrad. Acordarea de privilegii populaţiei bulgare a condus la dezvoltarea lor multilaterală, chiar dacă aceasta lovea în interesul lor naţional. Aceasta demonstrează democratizarea societăţii româneşti, care era mai tolerantă, decât regimul ţarist, care obliga toate etniile din Basarabia să studieze în limba rusă şi mai puţin în limbile lor naţionale. În Basarabia sub guvernare rusă, în anii 1857-1878, studierea în limba rusă este obligatorie, excepţie fiind doar unele şcoli parohiale mănăstireşti. Administraţia ţaristă înfiinţează şcoli de toate nivelurile, însă ele devin străine basarabenilor din cauza impunerii ca limbă de predare a limbii ruse, pe care populaţia băştinaşă nu o ştia. Favorizate erau însă minorităţile etnice, care, fiind mai flexibile, se integrau în politica administraţiei ruse. Aceasta explică şi numărul ştiutorilor de carte din Basarabia, dedus de Ion Nistor: 10 din 100 de moldoveni ştiau carte, germanii – 63 din 100, evreii – 50 din 100, ruşii – 40 din 100, bulgarii – 31 din 10052. I. Nistor evidenţiază în mod corect că utilizarea limbii ruse în şcolile primare îi îndepărta pe ţăranii basarabeni de şcoli şi, chiar dacă acestea erau frecventate de copiii lor, nu se observau efectele scontate în privinţa deznaţionalizării şi asimilării, deoarece copiii frecventau slab şi nu depuneau efort pentru a studia limba rusă, întrucât şcolile acestea le erau străine. Dacă e să facem o generalizare a dezvoltării învăţământului în sudul Basarabiei, putem vorbi despre o dezvoltare intensă în primii ani de după reîntregire, datorită avântului democratic din societatea românească şi dorinţei de a înlătura influenţele negative I. Nistor, op. cit., p. 254.

52

– 283 –

ale guvernării ruse. Guvernul de la Iaşi, apoi cel de la Bucureşti au încurajat educarea populaţiei din regiune prin înfiinţarea diferitor instituţii de învăţământ de diverse niveluri, prin aprobarea unui şir de decizii şi a legii instrucţiunii publice, care aveau menirea să schimbe lucrurile în bine în domeniul educaţional. Totodată, metodele de predare, obiectele de studiu şi personalul încadrat în procesul de instruire se deosebea în şcolile din cele două regiuni ale Basarabiei. Administraţia română încerca să folosească în instrucţiunea publică primară învăţători bine pregătiţi, care erau atestaţi şi verificaţi. Învăţământul primar rural şi urban nu se diferenţia, programa era unică, aşa cum nu se proceda în provincia basarabeană sub stăpânire rusă, unde era o diferenţiere de niveluri şi obiecte de studiu, care puţin se asemănau şi păstrau mici influenţe ecleziastice. Metodele evoluate, „importate” din Occident erau tot mai des folosite în şcolile de toate nivelurile de instruire din România, pe când în Rusia lucrurile evoluau greu, din cauza şovinismului şi conservatorismului ţarist, care cu greu accepta schimbările. În sudul Basarabiei, învăţământul era simplificat, laicizat, însă bine organizat, pe când în Basarabia ţaristă se păstra influenţa ecleziastică, dogmatică, iar gramatica şi citirea limbii ruse făceau inutilă instruirea pentru copiii care nu ştiau şi nu doreau să însuşească limba rusă. Învăţarea mecanică era o altă problemă gravă a învăţământului rus, care încă se baza pe această metodă de instruire, care în România începe să fie eliminată prin studierea unor discipline şcolare ce necesitau o gândire activă. Putem afirma că nu numărul de şcoli a determinat rezultatele politicii educaţionale a administraţiei române sau ruse (deşi este important şi acesta), ci modul de administrare şi implementare a reformelor, care erau diferite şi aveau scopuri diferite. Guvernarea rusă depunea eforturi să educe un cetăţean rus supus şi devotat regimului ţarist şi bisericii ruse, pe când paşoptiştii români, prin reformele lor, au avut ca misiune educaţia pentru toţi şi crearea de cetăţeni activi, care să-şi iubească ţara. În Moldova şi, ulterior, în România se inculcă o cultură a educaţiei, aceasta nemaifiind un privilegiu de castă ca în Imperiul Rus, ci o necesitate obiectivă a timpului, iar obligativitatea venea să responsabilizeze masele pentru viitorul ţării. În concluzie, în anii 1857-1878, în Basarabia se creează un sistem de învăţământ modern. Deşi el avea multe neajunsuri, important era că se întreprindeau măsuri de modernizare şi în sudul Basarabiei, şi în Basarabia rusească, fiecare regim în modul său. Regimul ţarist încuraja învăţământul în limba rusă, acceptat de

minorităţile etnice, iar România implementa învăţământul modern naţional în limba română. RESUME CONTRIBUTIONS A LA HISTOIRE DE L’EDUCATION PRIMAIRE ET SECONDAIRE DANS LA BESSARABIE (1857-1878) Le  problème de l’éducation  dans la  Bessarabie  du XIXe siècle  a été abordé par plusieurs historiens et  de manière différente  :  parfois objective, parfois tendencieuse.  Notre  étude vise une brève analyse  retrospective de l’enseignement primaire et secondaire  laïque de la Bessarabie  dans les années  1857-1878, quand la Bessarabie de sud  a été retrocédée à  la Principauté de Moldavie par la décision du Congrès de paix de Paris en 1856 par l’Empire russe, qui continuait d’occuper l’autre partie de la Bessarabie. L’étude de cette période nous offre la possibilité d’observer le contraste entre l’enseignement laïque dans la Bessarabie de sud (où l’enseignement se faisait dans la langue roumaine, l’enseignement primaire était gratuit et obligatoire, et l’on assurait les droits et les privilèges des colonistes bulgaires, qui bénéficiaient de l’enseignement dans leur langue maternelle et de l’autonomie dans l’enseignement pendant les années 60 du XIXe siècle) et l’enseignement dans la Bessarabie russe (où la réforme était appliquée lentement et visait la russification de la population autochtone ; quoiqu’on avait connu une croissance du nombre des écoles primaires et sécondaires, l’instruction en russe faisait que l’école devient étrangère aux Roumains de Bessarabie). Donc, les réformes se distinguent par le fond et le style : celle introduite dans la Bessarabie de sud construit une institution moderne et libérale, celle appliquée par l’Empire russe est conservative et vise la protection du système autocratique. En comparant les deux  systèmes  scolaires, qui nous offrent deux modèles différents, on constate que le régime russe d’occupation, malgré les efforts, n’a pas réussi à attirer  la population autochtone dans  l’école russe,  et le grand nombre d’analphabètes parmi les paysans de la Bessarabie russe est une preuve de ce fait, tandis que en Bessarabie de sud la population, indifférement de ses origines, a connu un essor en matière d’éducation dans les années 1857-1878. Bibliografie: 1. Adăniloaie, N. Istoria învăţămîntului primar (1859-1918), Ed. Cris Book Universul, Bucureşti, 1998. 2. Adăniloaie, N. „Învăţămîntul în sudul Basarabiei între anii 1857-1878”, Revista istorică, T. IV, nr. 9-10, 1993. 3. Aldea, C. O istorie zbuciumată, Basarabia pînă la 1920, Editura Academiei de Înalte Studii, Bucureşti, 1993. 4. Arbore, Z.C. Basarabia în secolul al XIX-lea, text îngrijit de Ion şi Tatiana Varta, Ed. Novitas, Chişinău, 2001. 5. Bărsescu, Şt. Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţămîntul,

– 284 –

gîndirea pedagogică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. 6. Cazacu, P. Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Ed. Viaţă Românească S.A., Iaşi. 7. Ciobanu, Şt. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, ediţie îngrijită de Cornel Scafeş, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992. 8. Cibotaru, T.T. (coord.), Istoria învăţămîntului şi gîndirii pedagogice în Moldova, Ed. Lumina, Chişinău, 1991. 9. Costescu, Gh.N. Contribuţii la studierea învăţămîntului nostru primar, Ed. Institutul de Editură şi Arte Grafice, Bucureşti, f.a. 10. Creţu, N. „Structura şi organizarea învăţămîntului în Basarabia (1870-1918)”, Caiet de istorie, anul II, nr. 4(8), septembrie 2003. 11. Duminică, I. „Viaţa spirituală a bulgarilor din Basarabia română în anii 1856-1878”, Revista de etnologie şi culturologie, vol. IX-X, Chişinău, 2011. 12. Hrisovul Şcolei Centrale din Bolgradu, Tipografia Şcolei Centrale, Bolgrad, 1864.

13. Marian, L. „Cultura şi şcoală”, în Basarabia. Monografie (coord. Ştefan Ciobanu), Ed. Universitas, Chişinău, 1993. 14. Nistor, I. Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991. 15. Pop, I.A. Istoria Românilor, colecţie iniţiată şi coordonată de Anatol Vidraşcu, Ed. Litera, Chişinău, 2010. 16. Purici, Şt. Introducere în istoria Basarabiei, Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006. 17. Roşca, N. Basarabia şi ministrul integrator Daniel Ciugureanu, Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2010. 18. Scurtu, I. (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 2003, ediţia a III-a, Editura Institutului Român, Bucureşti, 2003. 19. Tetiuhin, M. „Învăţămîntul din sudul Basarabiei între anii 1857-1878”, Învăţătorul modern, nr. 3(13), iunie, 2011. 20. Думиника, И. „Языковая проблема в колониях бессарабских болгар, отошедших к Молдавскому княжеству после 1856 года”, în Кирило-Мефодіївскі читання. Mатеріали Mіжнародної наукової конференції 21 травня 2010, Харків, 2010.

Lista Instituţiilor de învăţămînt din Basarabia aflate sub autoritatea Ministerului Educaţiei pentru anul 1858 Gimnaziul din Chişinău cu Pensionul, parte a acestuia Şcoli judeţene 1. Şcoala din Chişinău nr.1 2. Şcoala din Chişinău nr. 2 3. Şcoala din Hotin 4. Şcoala din Bălţi 5. Şcoala din Bender 6. Şcoala din Akkerman 7. Şcoala din Soroca Şcoli parohiale lancasteriene 1. Şcoala din Chişinău nr.1 2. Şcoala din Chişinău nr. 2 3. Şcoala din Hotin 4. Şcoala din Bălţi 5. Şcoala din Bender 6. Şcoala din Akkerman 7. Şcoala din Otaci 8. Şcoala din Orhei 9. Şcoala din Soroca Şcoli parohiale rurale 1. Manzîr, judeţul Bender din localitatea Manzîr 2. Truşeni, judeţul Chişinău din satul Truşeni Şcoli evreieşti de stat 1. Or. Chişinău: de gradul unu şi doi. 2. Or. Hotin 3. În Briceni: de gradul I Instituţii de învăţămînt private Pensioane de băieţi cu statutul de şcoală judeţeană întreţinute în oraşul Chişinău 1. Învăţătorul gimnaziului Cerneavscki 2. Învăţătorul pensionar al gimnaziului Busar Judeţul Soroca în locul celui din Otaci 3. Întreţinut de educatorul la domiciliu Dulschi Pensioane de fete cu grad de şcoală judeţeană subvenţionată din oraşul Chişinău 1. Şcoala de fete a Anastasiei şi Ecaterinei Ghizo 2. Şcoala de fete a văduvei Tereza Forş 3. Şcoala de fete a Verei şi Ludmilei Cozlova Oraşul Hotin 4. Şcoala de fete a Evlampiei Ghiscebeu ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6768, f. 202/203 v.

53

– 285 –

Anexa 153

Oraşul Akkerman 5. Şcoala de fete a Eudochiei Miscev Şcoala parohială din or. Bender subvenţionată 6. Văduva locotenentului Ecaterina Chelpş Şcoala de fete cu grad de şcoală parohială din or. Akkerman subvenţionată 1. Văduva căpitanului Tereza Zaicev Şcoală de băieţi din or. Akkerman pe lîngă biserica armenească 1. Întreţinută de comunitatea armenească din Akkerman Pensioanele de băieţi private sub denumirea de instituţii de educaţie subvenţionate de funcţionarii direcţiei şcolilor din Basarabia Oraşul Chişinău 7 Oraşul Bălţi 2 Oraşul Soroca 2 Total 11 Instituţii de învăţămînt evreieşti private subvenţionate de evrei Şcoli de fete Oraşul Chişinău Şcoala lui Iankel Şeinfeldom şi Iosif Bliumenfeld Oraşul Hotin Şcoala lui Narim Tiutinman Şcoli Hadarim În oraşul Chişinău: primare................. 31 şi judeţ de gradul II ............10 În oraşul Hotin: primare .....................33 şi judeţ de gradul II ................3 În oraşul Bălţi: primare ...................... 13 şi judeţ de gradul II ................. 6 În oraşul Bender şi judeţ: primare ....... 7 În oraşul Akkerman : primare .............. 8 şi judeţ de gradul II ........ 1 În oraşul Orhei: primare 1 Total: Primare ..................... 93 De gradul II ............... 20 Directorul şcolilor din Basarabia

Semnătura

În regiunea Basarabia funcţionează următoarele instituţii de învăţămînt (pentru anul 1858): Instituţii de învăţămînt Gimaziul cu pensionul din componenţa sa Şcoli judeţene Şcoli parohiale lancasteriene Şcoli parohiale rurale Şcoli evreieşti de stat de gradul II Şcoli evreieşti de stat de gradul I Pensioane private pentru băieţi Pensioane private pentru fete Pensioane pentru băieţi private, au denumirea de instituţii de educaţie, în care are loc numai educarea, dar instruirea se realizează în şcolile publice, unde ei figurează ca elevi. Şcoli private pentru băieţi Şcoli private pentru fete Şcoli evreieşti pentru fete Hadarimuri primare Hadarimuri de gradul II În total:

Anexa 21

Numărul instituţiilor 2 7 9 2 1 4 3 6

Numărul funcţionarilor şi profesorilor 29 58 13 4 5 11 -

elevilor 304 581 426 64 34 112 56 205

11

-

-

1 1 2 93 20 162

3 99 20 242

67 20 96 1788 124 3877

Notă: Denumirile instituţiilor de învăţămînt sunt incluse într-o listă specială.

1 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6768, f. 204.

– 286 –

EVACUAREA EVREILOR DIN TÂRGUL FLOREŞTI, PE MOTIVUL AFLĂRII ÎN AFARA ZONEI EVREIEŞTI, DUPĂ DOCUMENTE INEDITE Alexandr ROITMAN

Până în anul 1772, administraţia rusă nu a avut o experienţă propriu-zisă în gestionarea problemelor legate de comunitatea evreiască, din simplul motiv că până la acel moment nu a existat o comunitate stabilă în Imperiul Rus. Evreii care locuiau în Imperiu erau nenumeroşi şi puteau fi întâlniţi doar în Sankt Petersburg (aflaţi în ilegalitate) şi Novorosia (cu statutul de colonişti de o naţionalitate „necunoscută”). Mai cu seamă că, potrivit unui ordin imperial, prezenţa evreilor, cu atât mai mult crearea unor comunităţi evreieşti autonome pe tot cuprinsul ţării era interzisă1. Odată cu expansiunea teritorială a Imperiului Rus, are loc creşterea populaţiei evreieşti, cea mai mare parte dintre aceştia locuind în pământurile polone: după cele trei împărţiri ale Recei Pospolite, Imperiul primeşte o „moştenire evreiască” considerabilă. Preocuparea de bază a birocraţiei ruse, după 1772, o constituia integrarea evreilor în sferele socială şi economică ale ţării, deja legiferate la acel moment. După mai multe discuţii şi dezbateri între consilierii Ecaterinei a II-a, s-a convenit că activitatea economică a evreilor este negativă pentru Imperiu, ca urmare era de nepermis ca evreii să fie admişi în inima statului rus, idee confirmată de către preşedintele Comerţ-colegiului, contele A.R. Voronţov2. Legea esenţială care a determinat relaţia dintre evrei şi statul rus a devenit Ordinul din 23 decembrie 1791, conform căruia populaţia de origine iudaică „trebuia să fie ţinută în graniţele istorice şi naturale ale răspândirii sale de odinioară, unde le vor fi garantate drepturile cetăţeneşti şi burgheze”, cu alte cuvinte li se interzicea accesul în guberniile interne ale Rusiei. Deja către anul 1835, această legiferare a primit denumirea de Certa osedlosti3 (Черта oседлости), guberniile care au intrat în Zona Evreiască au fost: Basarabia, Vilna, Vitebsk, Volânia, Grodno, Ekaterinoslav, Kiev, Дж. Д. Клиер, Россия собирает своих евреев. Происхождение еврейского вопроса в России: 1772-1825, Изд. Мосты Культуры/Гешарим, Москва, 2000, p. 95. 2 Ibidem, p. 134-135. 3 Traducerea termenului întâmpină dificultăţi, în original, în limba rusă, denumirea completă fiind Черта постоянной еврейской оседлости (Certa postоiannoy evrejskoj osedlosti). În engleză termenul este Pale of the Settlement, în română ar fi cea mai convenabilă folosirea termenului Zona Evreiască (Bogdan Duică), conform altor cercetători traducerea ar fi „Zona admisă evreilor pentru viaţă sedentară” (Valentin Tomuleţ). 1

Kovno, Minsk, Movilău, Podolsk, Poltava, Taurida, Herson și Cernigov, această lege a fost în vigoare până în anul 19174. Formarea Zonei a avut loc treptat, prin adăugarea consecutivă a unor noi teritorii, schimbarea finală fiind realizată în anul 1835, când a fost formată configuraţia clasică. În cazul Basarabiei, îndată după anexarea acesteia la Imperiul Rus în 1812, ea devine o ţintă de colonizare internă, formând automat hotarul sud-vestic al Imperiului şi, respectiv, al Zonei. Populaţia regiunii creşte rapid, iar migraţia evreilor din alte locuri se face tot mai vizibilă, fenomenul anexării generează atât o posibilitate pentru colonizare, cât şi posibilitatea sedentarizării populaţiei evreieşti flotante. Sunt reprezentative cuvintele gubernatorului Urusov în legătura cu Zona Evreiască și restrângerea acesteia cu introducerea legilor din 3 mai 1882: „Legile interzic așezarea evreilor în afara târgurilor și orașelor. În cazul particular al evreilor basarabeni, aceștia au primit dreptul să-și aleagă ca loc de trai doar 10-19 orașe și în jur de 30 de târguri, astfel mai corect ar fi să considerăm că nu Gubernia cu cele 4 mln. de destine ale sale constituie adevărata Zona evreiască pentru evreii basarabeni, ci doar o mică parte de pământuri alocate din zonele urbane și târguri”5. Deși evenimentele asupra cărora ne vom opri au loc către anul 1912, adică la 100 de ani de la anexarea Basarabiei, acestea au fost posibile doar din cauza încadrării Basarabiei în Zona Evreiască, iar influența acestei măsuri restrictive s-a făcut simțită pe parcursul întregului secol al XIX-lea, oferind comunității evreiești din Basarabia unele trăsături specifice și direcții de dezvoltare neordinare. Rolul Zonei Evreieşti pentru evoluţia ulterioară a iudaicităţii din Imperiul Rus a cunoscut o dezbatere istoriografică considerabilă. Astfel Ja.I. Rabonovici considera: „Zona Evreiască a contribut la separarea vehementă a evreilor de cealaltă populaţie şi i-a aruncat în prăpastia nedreptăţii şi a vexaţiunilor”6. Ju.I. Gessen este de aceeaşi А.К. Тихонов, Католики, мусульмане и иудеи Российской империи в последней четверти XVIII – начале XX в., Изд. «С.-Петербургского университета», СПб, 2007, p. 129-130. 5 С.Д. Урусов, Записки губернатора, Изд. „Litera”, Кишинев, 2005, p. 173. 6 А.К. Тихонов, op. cit., p. 130. 4

– 287 –

părere, afirmând că „interdicţia de a se folosi de dreptul natural la mişcarea în interiorul ţării a inhibat dorinţa de acţiune din partea evreilor atât în sfera muncii intelectuale, cât şi a celei fizice, prin aceasta reducând la nefiinţă viaţa spirituală şi economică a evreilor”7. Cercetătorul A.K. Tihonov vede rolul Zonei Evreieşti într-un mod diferit de concepţiile tradiţionale, considerând că „Zona juca un rol dublu, în primul rând aceasta servea ca mijloc de păstrare a autocefaliei comunităţilor evreieşti, iar în al doilea, permitea apărarea evreilor de potenţialele pogromuri antievreieşti, mai cu seamă că existau categorii sociale8 cărora le era permisă locuirea pe tot cuprinsul Imperiului”9. Credem că ideea unei „emancipări selective” sau a „inserţiei sociale selective”, adusă de B. Nathans, explică „ideea favoritismului legislativ”, adusă de cercetătorul rus. Polarizarea echidistantă a concepţiilor demonstrează gradul de dificultate sporită a soluţionării acestei dispute. Am putea admite că Zona Evreiască a fost un fenomen negativ, dar, în acest caz, au fost oare toate categoriile de populaţie evreiască atinse de această reformă? Pe de altă parte, dacă a avut trăsături pozitive, ca protejarea de pogromuri, de ce atunci acestea au avut loc? Întrebările rămân deschise pentru investigaţiile cercetătorilor în domeniu. Deşi specialiştii duc o polemică privind rolul Zonei pentru evoluţia populaţiei evreieşti din Imperiul Rus, luând poziţii diametral opuse, putem afirma cu certitudine că pentru evreii din Basarabia instituirea acesteia a avut consecinţe duble, atât pozitive, cât şi negative. Exemplul pe care îl vom prezenta arată că instituirea Zonei pare un pas foarte crud din partea autorităţilor ruse, căci cazuri de asemenea evacuări au mai fost foarte multe. Astfel de evacuări au fost posibile şi în afara Zonei, un caz ar fi cel din Moldova de peste Prut, când din Iaşi au fost alungate demonstrativ câteva familii evreieşti pe motivul vagabondajului10. Pe de altă parte, aflarea în cadrul Zonei le-a permis evreilor să obţină „relaxare psihologică”, în sens că la Ю.И. Гессен, Евреи в России, очерки общественной, правовой и экономической жизни русских евреев, СПб, 1906, p. 80. 8 Aveau dreptul să se stabilească cu traiul în orice localitate a Imperiului Rus doar evreii: negustori de ghilda I (care deţineau acest titlu timp de 5 ani, care au terminat studiile la instituţiile de învăţământ mediu sau superior, care aveau gradul de doctor, magistru sau habilitat), meşteşugarii şi agricultorii, foştii militari. 9 А.К. Тихонов, op. cit., p. 132. 10 В.И. Кельсиев, Галичина и Молдавия, путевые письма, С.-Петербург, Изд. «Печатная В. Головина», 1868, p. 227-231. 7

periferia Imperiului legea foarte dură putea fi ocolită datorită unor subterfugii. La 3 august 1912 parvine către ispravnicul din Ţinutul Soroca, din partea Cancelariei gubernatorului Basarabiei un articol din ziarul „Bessarabskaja jizn” (Бессарабская жизнь), din 25 iulie 1912, cu denumirea „T(ârgul)11 Floreşti”, cu rugămintea de a-l informa pe gubernator asupra situaţiei reale a problemei în cauză12; aducem mai jos conţinutul integral al articolului13: Foarte neaşteptat s-a dovedit a fi pentru locuitorii târgului Floreşti ordinul ispravnicului14 din Soroca despre faptul că în timp de 7 zile trebuie evacuate 11 familii de evrei (Anexa 1) ce s-au aşezat cu traiul alături de teritoriul iarmarocului actual cu mulţi ani în urmă, mult mai devreme de deschiderea oficială a acestuia. Motivul evacuării acestor famillii este faptul că aceştia locuiesc în partea nouă a târgului, considerată o aşezare (posiolok) şi care nu intră, chipurile, în raza târgului. Locuitorii târgului, fiind în dezacord cu această decizie, făcând trimitere la unele documente, cer ca existenţa aşezării să nu fie recunoscută, căci satul Floreşti a fost redenumit în târg încă în anul 1837, iar locul iarmarocului considerat ca parte a aşezării, la fel şi staţa feroviară au fost cândva un loc de păşune. Întreg târgul este administrat de o singură conducere, şi până la momentul actual de o aşezare nici nu s-a pomenit. Cu atât mai mult că încă în 1902, ispravnicul din Soroca a confirmat că staţia se află în interiorul târgului, nu este separată în nici un fel şi întreg teritoriul se înclude în târg. Problema recunoaşterii existenţei unei aşezări s-a ivit în urma unei intrigi; câţiva ani de-a rândul, între locuitorii târgului Floreşti şi Mărculeşti se duce o luptă pentru înfiinţarea unei pieţe-iarmaroc. În conformitate cu legislaţia existentă, în Basarabia se interzice infiinţarea iarmarocului în două localităţi învecinate ce se află la o distanţă de 10 verste una de alta. Între târguri este o distanţă doar de 5 verste, astfel întrebarea unde anume va fi deschis târgul a fost tergiversată. Victoria a fost de partea Floreştiului, ca rezultat locuitorii din Mărculeşti au hotărât ca în orice fel să facă ca iarmarocul să aibă loc la ei, acest lucru însă era posibil doar prin recunoaşterea teritoriului, locului pe care se află iarmarocul, ca parte componentă a aşezării şi nu a târgului, căci într-o aşezare, conform legii, nu În ebraică se utilizează denumirea de Ștetl, acesta fiind considerat un fenomen specific etnocultural pentru comunitatea iudaică. 12 ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 1. 13 ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 2. 14 În original, „исправник”, în trad. ‒ şeful poliţiei unui ţinut. 11

– 288 –

se permite deschiderea unui iarmaroc. Locuitorii din Floreşti, la momentul actual, şi-au delegat reprezentanţii la Chişinău, pentru ca aceştia să convingă gubernatorul, pe baza documentelor şi hrisoavelor existente, că întregul teritoriu a fost în componenţa târgului şi doar cu 5-6 ani în urmă acesta a fost împărţit spre construcţia iarmarocului şi a clădirilor. Mai devreme, pe 15 aprilie 1912, din partea Administraţiei Guberniei Basarabia, spre ispravnicul din Ţinutul Soroca a fost înaintată o înterpelare cu privire la stabilirea faptului dacă se permite în general traiul evreilor în Floreşti şi dacă vreodată a fost luată vreo măsură în privinţa acestor locuitori. În răspunsul din 28 aprilie 1912, acesta menţionează că nu s-a făcut vreodată inspectarea faptului este Floreşti târg sau sat, dar subliniază că aşezarea se află pe pământ parcelat/ repartizat ţăranilor15. Pe 14 iunie 1912, spre Administraţia Guberniei Basarabia, este transmis următorul mesaj: „Vă aduc la cunoştinţă că nu a fost luată de către mine nicio decizie cu privire la evacuarea eveilor din tîârgul Floreşti. Aceşti evrei însă, prin stabilirea aici, au încălcat legile din 3 mai 188216 şi dispoziţia circulară a ministrului de Interne din 22 mai 1907 cu nr. 20, căci aşezarea Floreşti se află pe pământul predestinat repartizării ţăranilor şi se află în afara Zonei Evreieşti [s.n.]”17. Potrivit informaţiilor furnizate de către Cârmuirea Zemstvei din Soroca, iarmarocul săptămânal din târgul Floreşti a fost înfiinţat în anul 1907, propunerea de înfiinţare a fost dată de către Stepan Krivak şi Iacov Grecean – reprezentanţii obştii din Floreşti, iarmarocul fiind deschis în fiecare zi de luni. S-a motivat necesitatea deschiderii acestuia prin faptul că târgul cel mai apropiat se găsea în colonia Alexăndreni, la 10 verste depărtare de Floreşti, iar celelalte târguri se aflau la o distanţă şi mai mare ‒ colonia Căpreşti la 30 de verste, colonia Vertiujeni la 33 verste, iar oraşul Soroca la 35 de verste. Un avantaj era şi faptul că de iarmaroc puteau beneficia în jur de 15 sate din apropiere. A fost stabilită suprafaţa târgului de trei desetine şi şapte sute de stânjeni pătraţi, precum şi un număr de 20 de fântâni pentru adăpatul vitelor. Membrii Adunării Anuale a Zemstvei din 1907 au hotărât că deschiderea târgului va avea un efect pozitiv pentru situaţia comercial-economică a regiunii, cu atât mai mult că în apropiere se află calea ferată18. ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 3, 3 (verso). Conform „Legilor din mai”, valabile până în 1917, evreilor li se interzicea categoric să: a) locuiască în sate sau în regiunile rurale; b) să procure imobile și să ia în arendă proprietăți funciare în afara târgurilor sau orașelor; c) să facă comerț în zilele de duminică sau de sărbătorile creștine. 17 ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 6, 6 (verso). 18 ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 7. 15 16

Evreii din Floreşti, reprezentaţi de Luzer Berkovich Khiţis şi Azriel Froimov Poh, au scris la 6 iunie 1912 un demers în adresa gubernatorului Basarabiei, cu următorul mesaj: „Cu două săptămâni în urmă, Dl. Ispravnik a[l] Ţinutului, ne-a propus nouă şi celorlalţi reprezentanţi ai cultului mozaic să ne lichidăm toate afacerile şi să ne pregătim de evacuarea din târgul Floreşti, pe motivul că din informaţiile pe care le va obţine din partea Administraţiei Guberniale este aproape sigur că Floreştiul este un sat şi nu un târg. Acest fapt a generat o adevărată panică în rândurile noastre, căci mulţi dintre noi locuiesc aici stabil, şi-au procurat gospodării, mereu considerând acesta un târg şi având strict ocupaţii legale. Dat fiind faptul că există mai multe dovezi documentare sigure asupra faptului că Floreştiul este un târg, rugăm în ordinea stabilirii dreptăţii şi curmarea neliniştii ce ne-a cuprins să explicaţi cât mai urgent posibil nouă şi Dl. Ispravnic că Floreştiul este un târg, şi nu un sat cum se pretinde, şi că nu există nici un temei pentru evacuarea noastră de aici”19. Pe 8 iulie 1912, ispravnicul dă un răspuns exhaustiv către Administraţia Guberniei Basarabia, asupra chestiunii disputate: Aşezarea de pe lângă staţia Floreşti se află pe pământurile repartizate ţăranilor şi din această cauză se află în afara Zonei Evreieşti, în conformitate cu acest fapt cei unsprezece evrei nominalizaţi vor fi evacuaţi, cu oferirea unui termen de şapte zile pentru evacuarea binevolă. Cât priveşte târgul Floreşti, acesta se află pe pământul din proprietatea lui Akaţtov [s.n.]”20. Un grup de ţărani din târgul Floreşti, deja pe 11 iulie 1912, au luat apărarea evreilor explicând situaţia creată, au reacţionat prin următorul demers către gubernator: „Acțiunile Ispravnicului ne par incorecte și ne aduc o daună considerabilă, de fapt noi țăranii târgului Florești aveam nevoie de noi gospodării în urma înmulțirii populației, de altfel ca și în alte târguri și orașe, noi am apelat la asistența inginerului cadastral, cu ajutorul căruia am împărțit o parte din locul pentru pășunat în porțiuni omogene pentru noi gospodării, străzi și pentru piață –unde, conform rugăminții noastre, Gubernatorul a permis deschiderea unui iarmaroc. Astfel fiind un iarmaroc, și având în vedere că evreii nu au dreptul să procure pământuri, în târgul nostru au dreptul s-o facă, cu atât mai mult că acesta se află în Zona Evreiască, de altfel, dacă raportul Ispravnicului va fi luat în considerație, noi vom rămânea fără surse de existență din arenda pământului și vom ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 11, 11 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 12.

19 20

– 289 –

da faliment. În baza celor menționate mai devreme, rugăm ca locul pe care s-au construit clădirile și unde se află iarmarocul să fie considerat un târg, oferindune posibilitatea de a putea primi plata pentru arendă21. Semnatarii demersului au fost (27 de persoane)22: Ivan LIPAVELI Tit PALAMARI Ivan ORÂNKOVSKIJ Piotr HORUN Martain GOLÂNSKIJ Zotin DOROBAN Metodii BONDARI Anton KOSMACEVSKJ Anton RACHIȚCHIJ Andrei BRUTÂNSKIJ Stepan KUPCENCO Grigorij MUNTEAN Fiodor PIROJENSKIJ Filat RUSSU Evghenij SKLAREVSKIJ Alexandr VASILJEV (indescifrabil) Șmuel GOLȚMAN Iavfimiij (indescifrabil) Vasilij VOLCJAN Iacob GOLUB Feofan PODGURSKIJ Feodor RĂILEAN Feofan MESHERIN Maxim MELNIC Feofan URALSKIJ Simion DOBROVOLSCHIJ Demersul din partea locuitorilor numiți solicită apărarea intereselor economice ale acestora, rugamintea adresată gubernatorului având menirea de a convinge administrația să ofere statutul de târg, în așa mod ca evreii să poată să rămână pe loc, iar veniturile țăranilor din arendă să continue să fie primite. Argumentul a fost susținut de gubernator, acesta implicându-se direct în gestionarea conflictului apărut. Același Poh, pe 12 iulie 1912, completează demersul anterior din 6 iulie și face o retrospectivă a celor petrecute, menționând că în acel loc trăiesc din timpuri îndepărtate vreo 70 de familii de evrei, învinuindu-l pe ispravnic de unele încălcări grave ale legii pentru a induce în eroare administrația, și anume: […] în timpul interogării martorilor, nici unul nu

a declarat că e vorba de o așezare, susținând ideea că locul e un târg, Ispravnicul s-a folosit însă de faptul că unii țărani nu cunoșteau limba rusă și le-a dat să semneze acte a căror conținut ei nici nu-l cunoșteau. (...) Ispravnicul a mai declarat că de la Florești și până la târgul unde locuim noi este o distanță de trei verste, pe când distanța adevărată e de 60 de pași. (...) Din cele expuse mai sus, rugăm să se interprindă o serie de măsuri întru confirmarea statutului de târg, ca evreii menționați să posede dreptul de a locui aici23. Cu aceste măsuri însă cazul nu a fost consumat, pe 14 iunie 1912, evreii au scris o plângere către gubernatorul Basarabiei, descriind întreaga situație creată, cu rugămintea de a stopa evacuarea24. Un interes sporit prezintă demersul întocmit pe 19 iulie de către Martian Fedorov Golânskij, care ne oferă o perspectivă mai largă asupra cazului; acesta susține: După cum se vede din documentele prezentate de noi, casele celor 27 de locuitori se află lângă piață și gară, în aceste case și locuiesc cele 11 familii de evrei care sunt impuse spre evacuare, anume: în casa lui HORUN – magazinul farmaceutic a lui PALATNIK, în casa lui ORÂNKOVSKIJ – magazinul de fructe a lui GRINBLAT, în casa lui PALAMARI – depozitul de lemne a lui AIZENBERG etc. (…) Pentru construirea clădirilor de către noi a fost cumpărat pământ, pentru care s-a plătit câte 7000 de ruble pentru un ar, iar majoritatea arendașilor locuințelor noastre sunt evreii, iar fără aceștia casele noastre își vor pierde valoarea, ceea ce va duce la ruinarea noastră. Aceste fiind spuse, rog să luați măsuri pentru recunoașterea statutului de târg pentru Florești25. La 23 iulie 1912, Khiţis şi Poh înaintează un nou demers26 ca să fie urgentată anchetarea asupra cazului de evacuare, în legătură cu expirarea termenului de 7 zile stabilite. Gubernatorul Basarabiei, la 28 iunie, a cerut o lămurire exhausitivă din partea isparavnicului din Soroca şi a dispus ca evacuarea să fie oprită pâna ancheta va fi finalizată; se cerea o clarificare în următoarele patru puncte: 1) Pe care pământuri se află așezarea și cine este stăpânul acestora, precum și în baza cărui fapt le posedă; 2) când a avut loc formarea așezării și daca a avut vreo legătură cu formarea târgului, există oare un spațiu care desparte târgul de așezare și, dacă există, care este distanța dintre cele două locuri; 25 26 23 24

ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 15, 15 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 15 (verso).

21 22

– 290 –

ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 16, 17, 16 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 18, 19, 18 (verso), 19 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 20, 21, 20 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 24, 24 (verso).

3) aşezarea posedă o conducere aparte sau este administrată împreună cu târgul; 4) care sunt argumentele pentru a considera că târgul se află pe pământ moșieresc, iar așezarea pe pământurile repartizate țăranilor27. Ca răspuns la interpelarea gubernatorului, ispravnicul a redactat următorul răspuns: 1) Așezarea Florești este situată pe pământurile țăranilor din târgul Florești, pământul aparținându-le deplin, iar până la 1908, când a fost deschis iarmarocul, aici au fost pășuni pentru vite, după deschiderea iarmarocului însă, pământul a fost parcelat în 108 loturi, pe care unii gospodari și-au făcut case noi, iar alții le-au dat în arendă. 2) Așezarea a început să se formeze în 1908, odată cu apariția iarmarocului, mai departe de construcțiile vechi, existând chiar și o râpă cu diametrul în unele porțiuni de 5-10-15 stânjeni, iar în altele și mai mult, domeniile deci nu sunt unite. 3) Cât privește administrația, așezarea este subordonată în acest sens târgului Florești, posedă o singură conducere28. O rezoluție finală asupra cazului așa și nu a fost luată, abia la 19 noiembrie 1914 inginerul cadastral a informat că nu există vreo posibilitate de a preciza natura teritoriului populat de cele 11 familii, căci o investigație în această direcție nu a fost efectuată vreodată. Astfel cazul a fost închis, pentru că nu existau temeiuri legale pentru continuarea sa29. Statutul juridic al evreilor din Imperiul Rus, în special al celor din Basarabia, a suferit schimbări considerabile pe parcursul secolului al XIX-lea. Aceste schimbări au determinat plenitudinea dezvoltării denominaţiei30 israelite, au determinat principalele direcții de evoluție a acesteia, au influențat fluctuațiile demografice din teritoriu, au inițiat crearea și perpetuarea spiritului și profilului evreului basarabean ca entitate specifică diferită de portretul clasic al „evreului rus”. Pe parcursul a 100 de ani de la anexarea Basarabiei, evreii au fost una dintre țintele importante ale politicii legislative din Imperiul Rus. Elaborarea legislației specifice, abordarea problemei evreiești la cel mai înalt nivel, gestionarea acesteia prin înființarea comitetelor evreiești ‒ toate acestea aveau menirea unei gestionări cât mai efective a acestei denominaţii. Faptul intervenției la nivel teoretic în 29 30 27 28

ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 25, 26, 25 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 27, 28, 27 (verso). ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 38. Denominaţie – (lat. denominatio) în sens larg – un grup de persoane sau obiecte reunite sub o denumire.

această chestiune a intelighenției ruse, prin aportul lui Pestel, Soloviov, Berdeaev, Dostoevski, Tolstoi, aduce în vizorul nostru stringența soluționării acesteia. Asemenea cazuri particulare aveau loc pe întreg cuprinsul Zonei Evreiești, ajungând uneori chiar și la absurd, problema aflării în cadrul Zonei în particular în Basarabia genera două scenarii posibile: în primul, funcționarii nici nu prea cunoșteau legislația, încât să o pună în aplicație (mai cu seamă la început de secol); al doilea scenariu, cel mai des pus în practică, consta în căutarea cu mult zel a unor „țapi ispășitori” pentru a demonstra că legislația se încalcă foarte des, iar măsurile luate pentru pedepsirea vinovaților sunt foarte prompte, de obicei asemenea razii erau urmate de perioade îndelungate de apatie și inacțiune din partea funcționarilor și poliției (deja la sfârșit de secol). Nu trebuie neglijată o altă parte a existenței evreiești în Basarabia: adesea evreii erau cauza unor grave încălcări ale legislației generale existente și ale legislației particulare, acestea aveau loc în activitatea lor economică (ignorarea interzicerii de a practica comerțul cu o serie de produse, contrabanda etc.), activitatea socială (rolul Kagalului în realizarea unor cutume interzise legal), activitatea religioasă (atitudinea superificală privitor la criteriile de înființare a sinagogilor, caselor de rugăciune și școlilor religioase). Nu încercăm să culpabilizăm populația evreiască de o totală neglijență față de normele legale, ci doar constatăm faptul unei derogări sistematice de la normativitatea legislativă, care tinde să dispară către sfârșitul secolului, prin ordonarea activității generale a comunităților israelite. Un aspect important, ce iese în evidenţă în cazul prezentat, este o cointeresare a autorităților guberniale de a saoluţiona problema apărută, însă a intervenit în permanență factorul birocratic, care a tărăgănat rezolvarea diferendului în decurs de doi ani. Această tergiversare a fost un impediment pentru activitatea economică a locutorilor târgului. Așadar, instituirea Zonei Evreiești și încluderea în ea a Basarabiei au avut repercusiuni importante pentru populația evreiască din regiune. Aceste efecte au fost atât pe termen lung, cât și pe termen scurt și pot fi observate printr-o analiză spectrală a evoluției comunității israelite pe teritoriul basarabean. După cum am indicat mai sus, această reglementare legislativă a avut caracterestici şi pozitive, și negative. Cu siguranță, această tematică necesită o analiză cantitativă și calitativă riguroasă, ceea ce va fi realizat în cercetările ulterioare.

– 291 –

SUMMARY EVACUATION OF JEWS FROM FLORESTI TOWN ON THE GROUNDS OF STAY OUTSIDE JEWISH ZONE. UNPUBLISHED DOCUMENTS The Russian Empire had no Jewish population at all (not taking into account several “tolerated” Jews in Sankt-Petersburg and Novorosija), until the end of the XVIIIth century, after the three partitions of Poland, the number of Jews grew sharply, and they started to come into the center of the Empire. The Tsars hadn’t any tradition of the management of Jews, except the imperial law interdicting the presence of the Jews along the Imperial territory, so they were imposed to search for new policies, and new possibilities to control the newly arrived immigrants. The most important question was to integrate autonomous Jewish population in the social and economic spheres of the Empire, so when it was understood by the autocracy that this process will take some time, and it’s very difficult to handle with this population, the administrative organs imposed for the Russian Jewry, “to live in the places where they settled before 1772, with the guaranty that their rights will be protected by the law”. This primary condition imposed by Katherine the Second, gave the start for developing/creating the Pale of the Settlement, it was better shaped in the law of 1804, and lately improved and enlarged in the 1835. The Pale was consisted of 15 Gubernia’s, as follows: Bessarabia, Vilna, Vitebsk, Volynija, Grodno, Ekaterinoslav, Kiev, Kovno, Minsk, Mogilev, Podolsk, Poltava, Taurida, Kherson, Chernigov, and this configuration was the same until 1917 when the law was abolished. The historiography on this problem is very various and the researchers have different, even opposite opinions about the role of it for the Jews from the Russian Empire. The majority of the representatives from the Jewish historiography emphasize the negative role of the Pale, this would be Rabinovich and Gessen, their position is based on the analysis of the Jewish legislation and Jewish existence in the Pale. Another contemporary author, Tikhonov, considers that the Pale had a positive role for the evolution of the Jewry, firstly giving them the opportunity to develop in a specific way, and secondly protecting them from anti-Semitic actions and antiJewish pogroms, this author writes in a lately period, so he based his conception on a larger source database. Thus, we consider that there can be found as positive as negative features of the establishing the Pale of the Settlement and this can be seen in the particular case of Gubernia Bessarabia, it entered in the Pale in

1812, once being annexed by the Russian Empire, and it attracted a lot of Jewish immigrants from different regions of the Empire. The case we present below is the perfect demonstration of its negative role, but we should not forget about some possibilities which had the Jewish population particularly from Bessarabia, because it was the only Gubernia, where the privileges granted to the Jewish population by the previous rulers was kept untouched. Also the Governor Urusov, believes that the “May Laws” had had their role in the process of restricting Jewish presence in the villages, it was only granted the right to live in 10-19 cities and a number of 30 fairs from the whole Gubernia, shrinking the “vital space” for the Jewish population, making their life very difficult. In 1912 there was an initiative of the Policeman from Soroca County to evacuate a number of 11 Jewish families from the region Floreshti, because they hadn’t the right to live in the place in accordance with the “May Laws”, and because the territory in which they settled wasn’t a part of the Pale of the Settlement, the other argument was that Floreshti is not a fair, but it’s a village, so the Jews should be evacuated during a week. This statement shocked the Jewish population of Floreshti, and they sent their representatives to Chisinau in order to defend their rights, in the discussion with the Governor of Bessarabia. This case was even reflected by the local newspaper called “Bessarabskaya jizn”; this had a positive role for emphasizing the problem which appeared, and giving the possibility for it to be better known by the population and the administration. The great resonance of the case helped in a way the acceleration of taking into consideration the problem by the administration This 40 Jews, sent several requests to the Governor in order to solve the misunderstanding, but it wasn’t possible until 1914. The Policeman also had a big correspondence with the Governor, in which he tried very hard to prove that Floreshti was not a fair but a village, in this way trying to evacuate the Jews, and to stop their business in the region, and transferring the market from Floreshti to Markuleshti. So the main dispute which appeared between the population of Floreshti and Markuleshti was the opening of a weekly market, and every location was interested in opening it on its own territory. There were initiated several investigations in order to establish the real surface of the fair, and to find out

– 292 –

was the location a fair or a village, this process lasted for two years, but it could not give the answer to this question. What is also important is that the 27 peasant from that region initiated also some attempts to convince the Governor that this was a fair, requesting the Jews not to be evacuated, because if they would do it, this peasants and their children will remain without any sources for living.

The governor was very implicated in the case and had given a lot of orders for the investigation of the case; also he did not permitted the evacuation of the Jews until the research of the problem was finished. In the late 1914 there was sent a resolution, which could not confirm any of the two hypotheses nor saying it was a village or a fair, so the case was closed because there were no legal causes to continue it.

Lista evreilor care locuiesc în aşezarea de pe lângă staţia din Floreşti

Anexa 1

1

Nr/r.

Prenumele, patronimicul şi numele evreului

Componenţa familiei

1

Iankel-Nuta Berkovich MULEAR Mic burghez din Novograd-Volânsk

Capul familiei Iankel-Nuta......40 ani Soţia sa Rivka..........................38 ani Copiii lor: Fiul Berko..............12 ani Fiicele: Feigha........14 ani Pesea...........10 ani

2

Şmuel-Leib Mordkovich MARCHINZON Mic burghez din Otaci

Capul familiei Şmuel-Leib......67 ani Soţia sa Rivka.........................60 ani

3

Herş Mordkov GRINBLAT Mic burghez din Făleşti

Capul familiei Şmuel-Leib.....30 ani Soţia sa Sonea........................22 ani Fiul lor Munea.........................1 an

4

Mordko Nuhimovich PALATNIK Mic burghez din Murafskul Nou, Ţ. Iampol

5

Ghedalia Srulev DUVIDZON Mic burghez din Hmelniţk

6

Nahman Abramov RAŞCOVAN Mic burghez din Rezina

7

Azriel Froimov POH Mic burghez din Tulcin

Capul familiei Azriel...............56 ani

8

Şapsa Abramov AIZENBERG Mic burghez din Hânceşti

Capul familiei Şapsa..............27 ani Soţia sa Şifra..........................27 ani Fiica lor Etlea.......................1 an

9

Şmuel Zelmanov GOLŢMAN Mic burghez din Dunaev

Capul familiei Şmuel...............29 ani Soţia sa Manea........................26 ani Fiica lor Hana ...........................5 ani

10

Luzer Berkov KHIŢIS Mic burghez din Chişinău

Capul familiei Luzer................40 ani Soţia sa Hona...........................33 ani Copiii lor: Fiul Boruh...............12 ani Fiicele: Ţipa..............10 ani Polea........8 ani

11

Uşer-Elea Herşcovich ROIZENBLAT Mic burghez din Odesa

Capul familiei Mordko...........30 ani Soţia sa Sonea........................27 ani Fiica lor Haika.........................1 an Capul familiei Ghedalia.........37 ani Soţia sa Tuba..........................30 ani Copii lor: Fiul Şmerl...............10 ani Haim..................5 ani Avrum.................3 ani Fiicele: Ita..............13 ani Feigha...........7 ani Capul familiei Nahman..........52 ani Soţia sa Rivka.........................46 ani Copiii lor: Fiicele: Malka.......24 ani Ruhlea.......10 ani

Capul familiei Uşer-Elea...........29 ani Soţia sa Roza............................26 ani Fiul lor Munea.............................3 ani Şlema .............nou-născut

1 ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 5, 5 (verso).

– 293 –

„Zona evreiască” în configuraţia finală

Sursa: (http://www.jewishgen.org/jgsi/pale4.gif)

– 294 –

Anexa 2

IMPACTUL RELAŢIILOR SOVIETO-ROMÂNE ASUPRA POLITICII CULTURALE DIN R.S.S. MOLDOVENEASCĂ Valentin BURLACU

Problema Basarabiei a fost o sursă constantă de tensiune între Moscova şi Bucureşti în perioada dintre cele două războaie mondiale şi a rămas la fel şi după instalarea comunismului în România. Sub aspect geopolitic, Basarabia se situa pe o poziţie unică printre celelalte teritorii reanexate de Uniunea Sovietică. Alcătuită în cea mai mare parte din teritorii răpite României în 1940, R.S.S. Moldovenească era singura republică sovietică ce rămânea încă un obiectiv potenţial al iredentismului străin. Semnarea Tratatului de pace de la Paris în 1947, prin care regimul prosovietic de la Bucureşti accepta încorporarea Basarabiei în imperiul de la răsărit, nu avea să aducă liniştea noului stăpân. R.S.S. Moldovenească va continua să fie o sursă de îngrijorare pentru politicienii sovietici. Nu numai că problema identităţii moldovenilor, legaţi cultural de un stat naţional de dincolo de graniţă, a rămas pe agenda de lucru, dar şi relaţiile cu România, în ciuda poziţiei acesteia ca stat socialist după 1947, au fost afectate de problema Basarabiei, situaţie ce repeta – în cadrul lagărului sovietic – o confruntare mai veche între regatul român şi Imperiul Rus1. În acest context, investigaţiile recente vin să confirme acest fapt: „Rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a făcut ca românii din R.S.S. Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la sate – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova. Studii occidentale atestă că naţionalismul românesc s-a dovedit unul dintre cele mai puternice din U.R.S.S., comparabil cu cel al popoarelor baltice”2. Spre deosebire de autorităţile ţariste, care nu ezitau să-şi declare deschis intenţiile de rusificare a populaţiei băştinaşe dintre Nistru şi Prut, regimul comunist de la Kremlin, în politica sa de asimilare a românilor basarabeni, a recurs la mijloace şi metode mult mai complexe şi mai perfide. În cazul comunităţii din Moldova Sovietică, procesul de rusificare, contrar dreptului formal proclamat al oricărei etnii la folosirea limbii şi culturii proprii, a fost mascat printr-o politică de pervertire etnoculturală. Pentru a contracara pretenţiile teritoriale ale României, moldo Vezi: Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Ed. Arc, 2002, p. 96, 6. 2 Constantin Ion, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov. Buc., 1994, pp. 32-33. 1

venismul „este ridicat de puterea comunistă la rangul de concept etnic şi acţiune politică concretă, devine un instrument de modelare şi manipulare a populaţiei. Obiectivul urmărit este constituirea unui surogat de naţiune «moldovenească» ca o entitate distinctă şi diferită de poporul şi naţiunea română”3. Început imediat după retragerea trupelor sovietice (1958) şi amplificat odată cu implicarea în disputa chino-sovietică de la începutul anilor ‚60, cursul României spre distanţare de Uniunea Sovietică (însă fără abandonarea modelului originar), inclusiv promovarea unei politici internaţionale independente, s-a accentuat la mijlocul deceniului respectiv. În acest context, anul 1964 a reprezentat un moment de cotitură în relaţiile sovieto-române sub toate aspectele. După acţiunile de derusificare iniţiate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, rescrierea istoriei în spirit naţional, renunţarea la slavism şi lozinca „fratelui mai mare”, anul 1964 este semnificativ prin faptul că va cunoaşte şi o primă abordare a problemei apartenenţei Basarabiei într-un cadru oficial (conform memoriilor lui Hruşciov)4. Chiar şi chinezii sau foştii naţionalişti români au fost implicaţi în acest război al cuvintelor. Într-un interviu cu o delegaţie de specialişti japonezi în 1964, liderul chinez Mao Zedong cita anexarea Basarabiei ca o dovadă a scopurilor anexioniste ale Uniunii Sovietice, comentariu care a trezit critici severe la Moscova şi o aprobare tacită la Bucureşti5. În mod cert, sovieticii erau nemulţumiţi de politica externă independentă a României, dar îngrijorarea lor constantă avea la bază încercările tot mai frecvente ale Bucureştiului de a prezenta public adevărul istoric despre Basarabia, activitate interpretată ca fiind îndreptată făţiş contra intereselor U.R.S.S., urmărindu-se revendicarea vechilor teritorii româneşti6. Pentru a face presiuni indirecte asupra conducerii româneşti, liderii moscoviţi au lansat „planul Valev”, care prevedea o integrare Vezi: Apostol Stan, „Procesul de rusificare a Basarabiei”. Destin românesc, 2001, nr. 3, pp. 149-151. 4 Emil Plopeanu, „Ideologia şi adevărul istoric în istoriografia românească. Unele consideraţii”. Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova. Revistă de istorie, 2008, nr. 8, Chişinău, p. 196. 5 Vezi: „Pravda”, 2 septembrie 1964, apud Charles King, op. cit., pp. 107-108. 6 Ioan Popa, Luiza Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria, Buc., Editura Fundaţia Europeană „Titulescu”, 2009, p. 216. 3

– 295 –

economică regională interstatală pentru Dunărea de Jos şi ar fi condus la despărţirea unor largi porţiuni ale teritoriului României şi Bulgariei de economiile respective. În cazul primei ţări, reacţia a fost imediată şi violentă. La 22 aprilie 1964 (de ziua naşterii fondatorului partidului bolşevic V.I. Lenin – n.n.), C.C. al P.M.R. a adoptat o declaraţie cunoscută drept „Declaraţia de independenţă”, care condamna amestecul în treburile interne, atentatul la integritatea teritorială şi suveranitatea naţională a României. Documentul anunţa refuzul partidului de a subordona nevoile naţionale unui corp planificator supranaţional, în care alţii ar fi dictat forma economiei ţării7. În „Declaraţie” s-a afirmat independenţa partidelor comuniste şi muncitoreşti în formularea unei politici proprii şi, în consecinţa, dreptul României ca stat suveran de a decide în toate problemele – economice, sociale, politice. Prin acest document comuniştii români s-au detaşat de conceptul sovietic al internaţionalismului socialist, subliniind şi, totodată, insistând asupra respectării principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale, egalităţii depline, neamestecului în afacerile interne ale altor state şi partide şi cooperării bazate pe ajutor şi avantaj reciproc8. Imediat după „Declaraţia de independenţă”, Academia Română a publicat un volum de manuscrise inedite conţinând notele de lectură ale lui Karl Marx cu privire la istoria Valahiei şi Moldovei, care fuseseră, aparent, de curând descoperite la Institutul Internaţional pentru Istorie Socială din Amsterdam, volum întitulat „Însemnări despre români”. Notele, deşi nu erau decât fraze scurte pe care Marx le scrisese în grabă pentru a le dezvolta ulterior, apreciau Rusia ca o putere imperialistă şi reacţionară, denunţau exploatarea Principatelor Dunărene, menţionau diversele planuri de anexare totală şi parţială a acestora, specificau nedreptăţile şi actul ilegal din 1812 al anexării Basarabiei. Fondatorul teoriei comuniste apăra activităţile antiruse ale României în secolul al XIX-lea şi drepturile ei de suveranitate, în mod repetat încălcate de Rusia. Aceste note îl aduceau implicit pe Marx de partea Bucureştiului în ce priveşte anexarea Basarabiei din 1940. Evenimentul istoriografic nu a fost întâmplător, ci era o consecinţă a noilor raporturi româno-sovietice9. Kateryne Verdery. Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 84. 8 Emil Plopeanu, op. cit., p. 196. 9 Vezi: Karl Marx. Însemnări despre români: manuscrise inedite. Ed. A. Oţetea şi A. Schwan, Bucureşti, Academia R.P.R., 1964; Kateryne Verdery, op. cit., p. 85; Gharles King, op. cit., p. 107; Emil Plopeanu, op. cit., p. 196. 7

„Declaraţia” partidului din 1964 a marcat despărţirea publică a României de planurile sovietice şi afirmarea drepturilor ei ca stat suveran. Un an mai târziu (iulie 1965), la Congresul al IX-lea al P.C.R., succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, a adâncit acest proces. La acelaşi congres, el cita o scrisoare din 1888 a lui Friedrich Engels către un ziar socialist român din Londra, în care Engels critica anexarea Basarabiei de către Rusia; punctul central al citatului era „unitatea naţională” a românilor lăudată de Engels, dar subtextul era antirusesc10. Situaţia internaţională, precum şi studiile savanţilor din Occident favorizau demersul şi mesajul promovat de conducerea românească, având un impact important asupra politicii „culturale” promovate de sovietici în R.S.S.M. Începând cu anii 1950, istorici, lingvişti, politologi, filozofi, etnografi manifestă un interes tot mai mare faţă de problemele naţionalităţilor din U.R.S.S., în general, şi din R.S.S.M, în special. Specialişti din străinătate specializaţi în limbile romanice (Klaus Heitman, Denis Deletant, Nicolae Dima, Michael Bruchis ş.a.) au început să-şi îndrepte atenţia spre „limba moldovenească” şi spre relaţia ei cu limba literară română. Ştirile transmise de postul de radio „Europa Liberă” erau invariabil critice la adresa moldovenilor şi puneau în evidenţă ultimele evoluţii din cercetarea moldovenească, precum şi polemicile româno-moldovene. Această atenţie din partea Occidentului a menţinut interesul faţă de problema identităţii moldovenilor, faţă de problemele demografice, culturale şi i-a forţat pe cercetătorii sovietici să prezinte explicaţii tot mai încâlcite pentru diferenţele dintre „limba moldovenească” şi cea română, pentru situaţia reală a moldovenilor sub toate aspectele11. Tonul reizbucnirii disputelor în chestiunea limbii materne a fost dat de Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească . În cadrul acestui congres, desfăşurat în octombrie 1965, mai mulţi participanţi au abordat o serie de probleme stringente de interes naţional, în special revenirea la alfabetul latin. Evenimentele respective vor constitui piatra de hotar care va pune începuturile unei revizuiri radicale a politicii culturale din Republica Moldovenească. Concludent în acest sens este raportul prezentat la 29 noiembrie 1965 de I. Bodiul, prim-secretar al C.C al P.C.M., prin intermediul căruia şefii de la Moscova erau infor Kateryne Verderdery, op. cit., p. 97; Charles King; op. cit., p. 107. 11 Ibidem, pp. 115-117. 10

– 296 –

maţi despre atmosfera care a dominat la congresul recent încheiat: „Cunoscuta declaraţie a lui Mao Tzedun despre Basarabia (ca teritoriu ocupat de U.R.S.S. – n.a.), publicarea în România a unei serii de cărţi (...), intensificarea propagandei burgheze în jurul acestor chestiuni (...), au generat anumite tendinţe în mijlocul unei părţi a intelectualităţii din R.S.S.M. (…) Cel mai elocvent acestea s-au manifestat în unele luări de cuvânt la congresul scriitorilor din Moldova, care a avut loc între 14-15 octombrie a.c. Unii participanţi ai congresului, scriitori, în special tovarăşi tineri, cum ar fi Busuioc, Malarciuc, Druţă, Osmotescu, atingând, în principiu corect, chestiunile despre necesitatea dezvoltării limbii moldoveneşti, despre perfecţionarea manualelor, păstrarea monumentelor de cultură şi altele, intenţionat, în ton naţionalist tratau carenţele acestei probleme... În acest scop au fost menţionate exemple de predominare a firmelor scrise numai în limba rusă. În acelaşi timp, se sublinia apartenenţa moldovenilor la naţiunile de provenienţă română, iar în unele cuvântări se simţeau sentimente filoromâneşti. I. Druţă a declarat că nu trebuie să ne grăbim pentru a ridica „zidul chinezesc” între Moldova şi România”12. Astfel de opinii au fost sancţionate imediat în cadrul unei şedinţe a Biroului C.C. al P.C.M., convocată la 13 decembrie 1965, care a condamnat „tendinţele naţionaliste” şi „alte stări de spirit nesănătoase” manifestate la congres13. După cum mărturisesc faptele, Congresul III al scriitorilor din R.S.S.M. a avut un ecou puternic în rândurile populaţiei române din republică. Se răspândea zvonul că scriitorii ar fi abordat problema reunirii Basarabiei cu România, având în acest sens toată susţinerea din partea tineretului studios. În pofida măsurilor restrictive luate, se înregistrează o creştere a numărului de manifestări naţionale împotriva ocupaţiei sovietice: declaraţii orale, inscripţii murale, foi volante, arborări de însemne naţionale etc.14. Toate aceste acţiuni au alertat autorităţile comuniste de la Chişinău şi au servit drept pretext pentru intensificarea activităţii ideologico-educative şi propagandistice în rândurile populaţiei republicii. Perioada „dezgheţului cultural” dintre România şi R.S.S. Moldovenească (care durase, cu acordul Moscovei, aproximativ un deceniu), se încheia şi, implicit, politica culturală a A.O.S.P. a R.M., F. 51, înv. 25, d. 255, f. 1. Apud Veaceslav Stăvilă, „Evoluţia componenţei naţionale a elitei politicoeconomice a R.S.S.M. (1940-1991)”, Revista de istorie a Moldovei, 1996, nr. 4, p. 36. 13 Ioan Popa, op. cit., p. 26. 14 V. Stăvilă, op. cit., pp. 36-37. 12

autorităţilor sovietice avea să urmeze un „nou” curs. Evident, reacţia acestora nu s-a lăsat aşteptată şi s-a produs prin intermediul organizării unor întruniri publice, publicarea unor articole în presa republicană, în care erau condamnate tendinţele „nesănătoase” din viaţa societăţii şi erau trasate căi pentru depăşirea lor. S-a manifestat plenar Ivan Bodiul, care a abordat chestiunile respective consecutiv în modul următor: raportul prezentat la 24 noiembrie 1965 la Congresul Lucrătorilor Învăţământului Public şi Reprezentanţilor Oştimii consacrat problemelor educaţiei copiilor, „Ridicarea rolului şcolii şi societăţii în rezolvarea problemelor educaţiei comuniste;15 articolul „Să se întărească şi să înflorească prietenia popoarelor sovietice” (23-24 noiembrie 1965)16; raportul „Starea educării marxist-leniniste a oamenilor muncii din republică şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei”, ţinut la adunarea activului republican de partid din 22 decembrie 196517; rapoarte prezentate la Congresul al XII-lea al P.C.M. (1 martie 1966)18 şi la Congresul al XXIII-lea al P.C.U.S. (2 aprilie 1966)19. În susţinerea acestor eforturi se mai înscriu articolul lui D.C. Cornovan, secretar al C.C. al P.C.M., responsabil de munca ideologică, „Mai sus nivelul educaţiei internaţionaliste a oamenilor muncii”20 şi raportul lui P.S. Darienco, ministrul culturii al R.S.S.M. la Congresul I al Oamenilor de Cultură din Moldova din 9-10 februarie 1966, „Rolul lucrătorilor culturali în educaţia comunistă a oamenilor muncii”21. Deja o simplă enumerare a discursurilor oficiale şi intervenţiilor publicistice denotă consistenţa şi orientarea activităţii ideologice şi politicii culturale ce urmau a fi realizate. Astfel, articolul lui I. Bodiul din 23-24 noiembrie 1965 se centrează pe problema limbii şi grafiei. Autorul, într-un mod aberant, încearcă să demonstreze că „în norod nu este şi n-a existat o problemă a limbii şi a scrisului. Ea este creată în mod intenţionat de propaganda burgheză, care speculează sentimentele naţionale ale popoarelor în scopuri duşmănoase”. Mai mult, „poporul moldovenesc, organic legat de poporul rus prin rădăcinile străvechi ale culturii, prin temeliile Cultura, 28 noiembrie 1965. Moldova Socialistă, 23, 24 noiembrie 1965; Comunistul Moldovei, nr. 11, 1965, pp. 7-23. 17 Moldova Socialistă, 5 ianuarie 1966; Cultura, 8 ianuarie 1966. 18 Moldova Socialistă, 2 martie 1966. 19 Moldova Socialistă, 3 aprilie 1966. 20 Moldova Socialistă, 19 decembrie 1965. 21 Moldova Socialistă, 12 februarie 1966; Cultura, 12 februarie 1966. 15 16

– 297 –

economiei şi ţelurile sale în viaţă respinge şi condamnă orice manifestare de mărginire şi izolare naţională, sub orice pretext s-ar face acest lucru. Înaltul internaţionalism al norodului moldovenesc constituie esenţa vieţii lui, el este un obiect de mândrie pentru dânsul şi norodul nu va permite nimănui să păteze ceea ce are el mai sfânt”22. Continuând aceeaşi linie, în raportul prezentat la 24 noiembrie 1965, liderul comuniştilor de la Chişinău încearcă să-şi asume rolul de avocat al „poporului moldovenesc” în problemele vizate: „În ultimul timp, unii reprezentanţi ai intelectualităţii au început să manifeste tendinţa de a înlocui tot ce este rusesc în limba moldovenească, ei se rostesc pentru a înlocui alfabetul rus cu cel latin. Şi toate acestea se fac cu o condamnabilă uşurinţă şi neseriozitate. Trebuie să spunem clar şi hotărât că aceste tendinţe sînt în contradicţie cu interesele poporului moldovenesc, ele nu reflectă năzuinţele şi aspiraţiile lui, nu corespund câtuşi de puţin dorinţelor lui”23 . În unison cu şeful său de partid, D. Cornovan, în articolul sus-menţionat, îi blamează pe „oamenii de rea-credinţă şi cei lăsaţi influenţaţi de propaganda duşmănoasă”, care „afirmă cum că ar avea loc o subapreciere a limbii moldoveneşti, pălăvrăgesc despre închipuita imperfecţiune a alfabetului ei şi de o oarecare limitare a fondului ei lexical”24. În toate aceste articole şi discursuri publice se face doar aluzie la scriitori, fără a fi numiţi. Probabil, din considerentul de a nu-i prezenta în postura de „victimă” şi de a le crea o aureolă populară. Prin discursul din 22 decembrie 1965 I. Bodiul aduce o serie de reproşuri istoricilor şi ştiinţei istorice din Moldova, care nu-şi îndreptăţesc funcţia socială: „… ştiinţa noastră istorică dezvăluie slab însemnătatea progresistă a unirii Basarabiei cu Rusia, nu desfăşoară suficient munca de cercetare în vederea studierii luptei revoluţionare a poporului moldovenesc”. Urmează o dezvăluire, impusă, care va conduce din acel moment la o reconsiderare a întregii politici culturale şi activităţi ideologice în rândurile populaţiei din republică: „Ştiinţa noastră nu a studiat cum se cuvine nici perioada ocupaţiei prin violenţă a Basarabiei. Sub pretextul de «a nu răvăşi trecutul», oamenii de ştiinţă nu dezvăluie adânc situaţia economică, socială şi culturală a poporului aflat sub călcâiul cotropitorilor [N.B.! – nu se indică cine sunt cotropitorii, n.n.]; lupta lui eroică pentru unirea cu Patria-mamă Uniunea Sovie Moldova Socialistă, 23, 24 noiembrie 1965; Comunistul Moldovei, nr. 11, 1965, pp. 7-23. 23 Cultura, 28 noiembrie 1965. 24 Moldova Socialistă, 19 decembrie 1965. 22

tică”. Pe aceeaşi notă se recunoaşte: „Noi am încetat chiar de a marca pe larg data de 28 iunie – ziua reunirii – marea noastră sărbătoare naţională”. Drept consecinţă, se constată că „lipsurile ştiinţei istorice, precum şi greşelile din munca politică în rândurile oamenilor muncii sînt folosite de duşmanii noştri ideologici, care caută, în fel şi chip, să denatureze trecutul Basarabiei”. Cu această ocazie se lansează apelul mobilizator: „Faţă de tendinţele naţionaliste şi alte fenomene negative care înjosesc demnitatea norodului trebuie să dăm dovadă de intransigenţă bolşevică!”25. De fiecare dată, în discursurile şi articolele prezentate nu se ratează ocazia de a reafirma şi vehicula, de a readuce în actualitate nişte idei şi teze răsuflate precum „prietenia multiseculară”, „lupta comună”, „ajutorul dezinteresat”, „rolul progresist”, cu referinţă la poporul rus în raport cu „poporul moldovenesc”: „Poporul moldovenesc este profund internaţionalist prin firea sa. În decurs de secole de luptă, împotriva jugului străin şi împotriva asupririi din partea exploatatorilor autohtoni, în perioada avântului revoluţionar şi luptei pentru puterea sovietelor, pentru construirea socialismului el a fost credincios prieteniei cu marele popor rus şi celelalte popoare şi socoate drept o enormă fericire a sa faptul că Patria sa este un stat înaintat al lumii – puternica Uniune Sovietică”26. Un prim impact al situaţiei create va deveni intensificarea muncii ideologice, pornind de la dezideratele programatice ale partidului. În documentele menţionate se insistă, în repetate rânduri, că „educaţia internaţionalistă trebuie ridicată la o nouă treaptă şi pusă la baza muncii ideologice. Educarea patriotismului sovietic, a prieteniei popoarelor U.R.S.S. trebuie să se afle permanent în centrul atenţiei organizaţiilor de partid”27. Ca argument se invocă faptul că acestei prietenii „norodul moldovenesc” îi datorează „eliberarea sa de sub dominaţia moşierilor şi capitaliştilor, alungarea ocupanţilor de pe pământul său, înflorirea economiei şi culturii republicii”28. Făcând bilanţul primelor eforturi depuse în acest sens, I. Bodiul informa, la Congresul XII al P.C.M: „C.C al P.C.M. a întreprins o serie de măsuri pentru intensificarea educaţiei comuniste a maselor, pentru ascuţirea vigilenţei lor şi a conştiinţei lor de clasă. Problemele Moldova Socialistă, 5 ianuarie 1966; Cultura, 8 ianuarie 1966. 26 Moldova Socialistă, 2 martie 1966. 27 Moldova Socialistă, 5 ianuarie 1966; 7 ianuarie 1966; 19 decembrie 1965; 12 februarie 1966; Cultura, 8 ianuarie 1966, 12 februarie 1966, 15 ianuarie 1966. 28 Moldova Socialistă, 19 decembrie 1965. 25

– 298 –

educaţiei marxist-leniniste au fost discutate la plenare, adunări ale activului de partid, la organizaţiile primare de partid. Au început să fie folosite mai pe larg forme variate de muncă ideologică: universităţi populare, lectoratele populare, vinerile leniniste, serile de întrebări şi răspunsuri etc.”29. Disputele româno-sovietice privind „problema Basarabiei” se amplifică şi ia proporţii în anii următori30. În acest context, anul 1967 reprezintă unul dintre exemplele cele mai clare ale impactului relaţiilor dintre cele două ţări, ajunse la punctul lor minim, asupra politicii culturale a R.S.S.M. Pentru U.R.S.S. anul 1967 a fost marcat de pregătirile pentru jubileul de 50 de ani ai revoluţiei bolşevice, iar pentru conducerea republicii a fost o ocazie de a-şi „convinge” propriul popor şi opinia publică internaţională despre „realizările” grandioase înregistrate în anii puterii sovietice. Deja la 13 februarie 1967 s-a desfăşurat Plenara ordinară a C.C. al P.C.M., în cadrul căreia I. Bodiul a prezentat raportul „Cu privire la pregătirile de semicentenarul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi sarcinile organizaţiei de partid a republicii”, care, dincolo de spiritul mobilizator, conţinea şi o interpretare partinică a rolului acestui eveniment „epocal” în destinele „poporului moldovenesc”, expus în mod special într-un amplu compartiment chiar la începutul raportului, intitulat sugestiv: „Unele chestiuni ale mişcării revoluţionare din Moldova, lupta oamenilor muncii pentru Puterea Sovietică şi apărarea cuceririlor ei”. Este semnificativ că, pentru prima dată în disputele din anii 1965-1966-1967, în discursurile publice ale lui I. Bodiul şi altor demnitari din republică, se face o referinţă directă la România regală care ar fi „ocupat” în 1918 Basarabia. Este un argument concludent, care denotă gradul de tensionare a relaţiilor bilaterale, caracterul ireversibil al gravităţii evenimentelor care se desfăşurau. La acel moment, România socialistă nu este etichetată separat şi este asociată cu Occidentul. Liderul moldovean este îngrijorat că „acuma în Occident s-au ivit noi încercări de a nega faptul ruperii Basarabiei de la Rusia Sovietică, tendinţa de a dovedi că acest ţinut n-a fost ocupat, dar alipit la România burghezo-moşierească potrivit, cică, voinţei poporului”31. În continuare, pornind de la situaţia creată, se trasează sarcinile stringente pentru toţi actorii frontului ideologic: savanţi, oameni de cultură, Moldova Socialistă, 2 martie 1966. Vezi: Charles King, op. cit., p. 107; Katerine Verdery, op. cit., p. 98. 31 Moldova Socialistă, 16 februarie 1967; Cultura, 18 februarie 1967. 29

funcţionari de partid şi de stat, instituţiile culturale şi de învăţământ, edituri, mijloace mass-media etc.: „În împrejurările defăimării ce se intensifică a trecutului şi prezentului poporului moldovenesc, oamenii de ştiinţă sînt datori să demaşte cu mai multă hotărâre pe vechii şi pe noii (evident, români – n.n.)” specialişti „în problemele Basarabiei, să se ridice cu energie în apărarea poporului moldovenesc, marii prietenii de nezdruncinat ce există din vechime între poporul moldovenesc şi celelalte popoare ale U.R.S.S.”. Şi mai departe: „Pentru organizarea contrapropagandei trebuie atraşi oamenii de ştiinţă şi cultură cei mai calificaţi, precum şi lucrătorii de conducere ai organizaţiilor de partid, sovietice şi economice”. Obiectivele vizau „o adâncă reflectare a problemelor adevăratei istorii a poporului moldovenesc”, a „eroicei lui lupte duse pentru libertate socială şi naţională, a sfintei prietenii cu poporul rus, cu poporul ucrainean” şi cu celelalte popoare sovietice, a adevăratelor sale năzuinţe şi aspiraţii”, elaborarea cât mai rapidă a problemelor „formării şi dezvoltării naţiei moldoveneşti, moştenirii istorice şi culturale a poporului moldovenesc”, „însemnătăţii progresiste a unirii Basarabiei cu Rusia în anul 1812”, pregătirea de urgenţă a unor „lucrări fundamentale despre lupta pe care oamenii muncii din Moldova au dus-o în frunte cu bolşevicii pentru instaurarea puterii sovietice în ţinut şi pentru apărarea cuceririlor ei, pentru izgonirea ocupanţilor şi eliberarea Basarabiei, despre curajul şi eroismul organizaţiei comuniste ilegale basarabene”32. Astfel, problema limbii abordată în 1965 era strâns legată de istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru, precum şi de relaţiile ruso-române şi sovieto-române, viziunea promovată insistent de Moscova nefiind împărtăşită de „naţionaliştii moldoveni”, influenţaţi, desigur, de propaganda românească. La scurt timp după plenara C.C. al P.C.M. din februarie, în cadrul adunării anuale a Secţiei ştiinţelor sociale a Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. din 9 martie 1967, se trage semnalul de alarmă: „În România se publică un număr mare de lucrări în care problema naţională este abordată într-un asemenea mod cu care noi nu putem fi de acord”33. Luând cuvântul cu acelaşi prilej, prim-secretarul C.C. al P.C.M., I. Bodiul evidenţiază contextul politicii internaţionale („acţiunile şizioniste ale conducerii chineze şi altor partide comuniste”), semnificaţia acţiunilor din România

30

Ibidem. Gh. Negru, Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000, p. 72.

32 33

– 299 –

şi sarcinile ce revin contrapropagandei sovietice. Conform lui Ivan Bodiul, „greutăţile” şi „rămânerea” în urmă a cercetării în domeniul ştiinţelor sociale din R.S.S.M. au fost determinate de „relaţiile speciale care începuseră să se statornicească între ţările socialiste”34. „Savanţii noştri – explica I. Bodiul – au mizat pe raporturi normale între Uniunea Sovietică şi România. De aceea s-a acordat puţină atenţie unor probleme ale trecutului care au o mare importanţă pentru clasificarea relaţiilor statului nostru cu România... Noi nu lămuream unele evenimente politice... Acest fapt a lucrat împotriva noastră... În situaţia dată, noi ne-am pomenit nepregătiţi. Ducem lipsă de o serie de lucrări ştiinţifice extrem de importante, în baza cărora am fi putut să facem propagandă şi pe arena internaţională... În lume a luat amploare trăncăneala despre Basarabia. Atunci când s-au început aceste discuţii, noi eram rău pregătiţi pentru a desfăşura contrapropaganda”35. I. Bodiul schiţează şi o perspectivă asupra modului cum se vor derula în continuare evenimentele: „Nu trebuie să fim naivi, căci tendinţa este de a ştirbi autoritatea Rusiei. Cei de peste hotare doresc să discrediteze acţiunile de ajutorare a Basarabiei de către Rusia în trecut (...), trebuie să dăm ripostă pălăvrăgelilor neruşinate, incitării neîntemeiate a spiritelor”36. Atenţionările din luările de cuvânt ale liderilor comunişti, atunci când aveau acordul Moscovei, nu rămâneau niciodată la stadiul de simple declaraţii, ci erau transcrise imediat în hotărâri de partid şi transpuse într-o serie de acţiuni practice. Ideile avansate de I. Bodiul la adunarea anuală a Academiei de Ştiinţă a R.S.S.M. şi-au găsit reflectare, o săptămână mai târziu, în hotărârea Biroului C.C. al P.C.M. din 18 martie 1967, întitulată „Despre acţiunile C.C. al P.C.M. privind studierea şi interpretarea în continuare a problemelor istoriei R.S.S. Moldoveneşti şi a relaţiilor sovieto-române”37. În hotărâre, savanţilor istorici li s-a cerut să scrie şi să publice într-un termen scurt mai multe lucrări, monografii, articole consacrate temelor ce constituiau „nodul gordian” în disputele bilaterale, precum şi îmbunătăţirea predării istoriei U.R.S.S şi R.S.S.M. la toate treptele învăţământului cu scopuri ideologicopropagandistice. Cercetările întreprinse de istoricii din R. Moldova demonstrează că acţiunile conju 36 37 34 35

I. Popa, L. Popa, op. cit., pp. 206-207. Gh. Negru, op. cit., p. 73. I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 207. Gh. Negru, „Crearea conceptului «naţiunii burgheze» şi «socialiste moldoveneşti» în istoriografia sovietică”, Revista de istorie a Moldovei, 1998, nr. 1-2, pp. 72-73.

gate ale Biroului C.C. al P.C.M. şi ale savanţilor, la începutul anului 1967, pentru a accelera elaborarea unei noi viziuni favorabile sovieticilor asupra unor subiecte şi teme specifice din „istoria Moldovei şi a relaţiilor ruso- şi sovieto-române”, pentru a intensifica „educaţia patriotică” şi contrapropaganda în R.S.S.M., au avut drept scop combaterea „noului curs politic” al Bucureştiului de la începutul anilor ‚60, a declaraţiilor comuniştilor străini (nu în mod direct, însă suficient de clar), în special a declaraţiei conducerii chineze, referitor la ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a caracterului românesc al teritoriilor dintre Nistru şi Prut, a influenţei literaturii ştiinţifice din România şi din „ţările capitaliste”, în care chestiunea basarabeană era considerată nesoluţionată, iar existenţa „limbii” şi a „naţiunii moldoveneşti” era contestată38. Concomitent, momentul de vârf al tensionării relaţiilor sovieto-române din 1967 a însemnat pentru România stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federativă a Germaniei, refuzul de a se alătura acţiunilor blocului socialist de condamnare a Israelului şi de rupere a relaţiilor diplomatice cu această ţară, ca urmare a războiului arabo-israelian de şase zile. În acelaşi an, România, timp de două zile, a fost gazda lui Richard Nixon, vicepreşedinte al SUA, şi s-au demarat o serie de contacte la nivelul cel mai înalt cu autorităţile americane. Fireşte că astfel de acţiuni externe, coroborate cu alte numeroase măsuri de ordin intern, îndeosebi încurajarea cercetărilor istorice şi editarea a numeroase studii şi lucrări vizând în mod preponderent renaşterea spiritului naţional, au alertat Moscova, care nu mai avea nicio îndoială că România a pornit pe un drum care contravine intereselor sovietice39. Reacţiile sovietice nu întârzie să apară de fiecare dată. Dincolo de Prut, autorităţile sovietice amplifică şi intensifică propaganda împotriva României, denigrând regimul din Basarabia din anii 1918-1940 şi criticând poziţia Bucureştiului. Chiar şi discursurile lui I. Bodiul devin tot mai agresive faţă de România, indiferent de epocile la care se refereau. Din acest moment, un element esenţial îl constituie promovarea moldovenismului, cu precădere în domeniul cultural, în contrast cu ideile românismului . Dacă ştiinţele istorice încep o veritabilă campanie de exaltare a „slavismului”, a „luptei comune împotriva exploatatorilor”, a „rolului eliberator”, precum şi de punere în aplicare a unui „moldovenism” istoric cu caracter aniversativ de genul 1812, 1918, 1924, 1940, 1944 şi personalităţile Ibidem. I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 199.

38 39

– 300 –

respective, atunci în politica „culturală” propriu-zisă are loc o reorientare bruscă spre exacerbarea „prieteniei popoarelor U.R.S.S.” şi a „succeselor grandioase” înregistrate de „poporul moldovenesc” în anii puterii sovietice. Într-o astfel de agendă se înscrie organizarea la Moscova a „Zilelor culturii şi artei Moldovei”, inaugurate la 5 septembrie 1967. Scopul propagandistic al acestui eveniment este evident. În articolul lui I. Bodiul „Sărbătoarea frăţiei de nezdruncinat”, publicat cu această ocazie, se evidenţiază amploarea şi scopul desfăşurării: „Pentru a participa la această demonstraţie strălucită a realizărilor în domeniul culturii republicii, în capitala Patriei noastre au plecat sute dintre cei mai buni oameni de creaţie. Ei vor demonstra valorile spirituale ale norodului moldovenesc create în anii Puterii Sovietice, vor povesti despre contemporanul nostru, despre omul nou, ce posedă un orizont larg, profunde cunoştinţe ştiinţifice, înzestrat cu o bunătate şi dragoste de muncă, cu înalte gusturi estetice”. Chintesenţa este „prietenia multiseculară şi dezinteresată”. Astfel „norodul moldovenesc”, care „aştepta eliberarea de la Răsărit”, „n-a greşit în alegerea prietenului său”. Şi „Marea Rusie i-a venit în ajutor, eliberându-l din robia străină”, drept rezultat, „astăzi, ca şi în trecut, norodul recunoscător cântă în cântece, proslăveşte în legende şi cântece cu sfinţenie amintirea minunaţilor viteji ruşi”. „Multaşteptata eliberare a venit la 28 iunie 1940. Această zi a pus începutul unei noi epoci în soarta norodului moldovenesc”40. Din acel an, cu regularitate şi fast vor fi omagiate aniversările ordinare ale raptului Basarabiei de către sovietici, deghizat sub lozinca „eliberării poporului moldovenesc”. Un alt subiect care s-a impus în contextul disputelor declanşate a fost cel al „instaurării puterii sovietice în Moldova”. Dincolo de aspectul pur „ştiinţific”, care nu valora nimic în virtutea adevărului istoric, stabilirea limitelor cronologice ale acestui eveniment avea, în cazul R.S.S.M., mai întâi de toate, o conotaţie politico-ideologică. Propaganda comunistă era cointeresată de regizarea unui scenariu conform căruia „cotropirea Basarabiei” de România regală a fost un prim act al „agresiunii” întreprinse din exterior asupra unui teritoriu al Rusiei Sovietice, unde deja se instaurase puterea „muncitorilor şi ţăranilor”. Se justifica astfel actul „eliberator ” din 1940 ca un „triumf al adevărului istoric”. Discuţiile istoricilor referitor la data „biruinţei Puterii Sovietice” în Moldova au durat mai mult de un deceniu, fără niciun rezultat. Dar cu Moldova Socialistă, 5 septembrie 1967.

40

ocazia sărbătoririi celor 50 de ani ai revoluţiei bolşevice, conducerea de partid din republică a cerut istoricilor să-şi precizeze atitudinea. În consecinţă, deşi nu există niciun document istoric care ar permite să se tragă atare concluzie, s-a hotărât că „biruinţa Puterii Sovietice” ar fi avut loc la 1 ianuarie, stil vechi, sau 14 ianuarie, stil nou, 191841. În Hotărârea C.C. al P.C.M. „Cu privire la sărbătorirea jubileului de 50 de ani ai instaurării Puterii Sovietice în Moldova”, adoptată la începutul lunii decembrie 1967, se afirma explicit: „Pe data de 14 ianuarie 1918 (1 ianuarie stil vechi) întreaga putere de stat de pe teritoriul Moldovei a trecut în mâinile Sovietelor... Această dată a intrat în istoria poporului moldovenesc ca ziua victoriei revoluţiei socialiste în ţinut”. Drept urmare, C.C. al P.C.M. a hotărât „de a marca la 14 ianuarie 1968 jubileul de 50 de ani ai instaurării Puterii Sovietice în Moldova ca unul dintre cele mai importante evenimente istorice în viaţa norodului moldovenesc”42. Această dată a fost oficializată definitiv la 14 ianuarie 1968, când la Chişinău a avut loc o adunare solemnă a reprezentanţilor organizaţiilor de partid, sovietice şi obşteşti închinată celei de-a 50-a aniversări a stabilirii puterii sovietice în Moldova. În discursul introductiv, I. Bodiul a specificat: „Folosind situaţia revoluţionară ce s-a creat în Rusia, măturând din drumul său pe naţionaliştii burghezi şi pe alţi reacţionari, muncitorii şi ţăranii din Moldova, în alianţă cu soldaţii revoluţionari sub conducerea bolşevicilor, au stabilit, la 14 ianuarie 1918, Puterea Sovietică pe întregul teritoriu al ţinutului. Astăzi fericitul norod moldovenesc marchează cu bucurie şi solemnitate jubileul de 50 de ani al acestei date, care a intrat în istorie ca zi a biruinţei revoluţiei socialiste în Moldova”43. În plus, autorităţile sovietice au luat anumite contramăsuri şi de alt gen. În primul rând, are loc limitarea contactelor directe moldo-române şi reducerea drastică a numărului abonamentelor la publicaţiile româneşti, de la 66.501 exemplare în 1966 la 4.275 în 1968. Ulterior, numărul abonamentelor din România pentru cetăţenii R.S.S.M. a fost redus aproapre complet, fiind permis numai unor persoane verificate, „demne de încredere”44. Dacă în România noua configuraţie a relaţiilor bilaterale sovieto-române îşi face loc, din ce în ce mai mult, în istoriografie în direcţia reconsiderării Ion Ţurcanu, „Istoriografia din Moldova Sovietică între ştiinţă şi propagandă”, Revista de istorie a Moldovei, nr. 3-4, 1994, p. 7. 42 Moldova Socialistă, 3 decembrie 1967. 43 Moldova Sovietică, 16 ianuarie 1968. 44 I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 207. 41

– 301 –

istoriei Basarabiei şi a românilor din această provincie istorică în momentele de răscruce (1812, 1918, 1940) şi apariţia unor modificări substanţiale ale formulărilor folosite pentru a descrie aceleaşi evenimente istorice, atunci în U.R.S.S., pentru a consolida poziţia R.S.S.M., politica culturală s-a concentrat în jurul ideii că existau „două popoare romanice” separate ‒ moldovenii şi verii lor, românii. Această idee se regăseşte şi în mitul sovietic al „prieteniei moldo-ruse” şi în cel al „recunoştinţei seculare” a moldovenilor pentru ajutorul dezinteresat acordat de „fratele mai mare” în situaţii dificile, inclusiv „eliberarea” de sub suzeranitatea turcească în 1812 sau de sub „ocupaţia fasciştilor germano-români” în 1940 şi în 1944. Politica mai veche de izolare etnoculturală a românilor basarabeni de românii din Regat este renăscută şi serveşte drept bază pentru un alt mit: cel al formării „naţiunii burgheze”, apoi „socialiste” moldoveneşti, independentă de cea română45. Alfabetul chirilic este menţinut în scrierea „limbii moldoveneşti” (deşi existau tot mai puţine diferenţe faţă de româna literară), iar manualele de istorie subliniau existenţa independentă a „poporului moldovenesc” şi legăturile lui istorice multiseculare cu alte popoare ale Uniunii Sovietice. În acest context, spre deosebire de alte republici, unde „naţionaliştii burghezi” locali erau priviţi ca o ameninţare la adresa unităţii statului sovietic, în Moldova politica culturală sovietică s-a concentrat asupra cultivării unui naţionalism moldovenesc subtil de sorginte locală şi a unei identităţi moldoveneşti distincte, ca o garanţie a stabilităţii graniţei de vest a Uniunii Sovietice46, dar a evitat indigenizarea radicală şi schimbările frecvente care caracterizaseră R.A.S.S. Moldovenească în 1924-194047. Astfel, oricât e de paradoxal, în condiţiile unei politici de deznaţionalizare şi rusificare promovate de regimul comunist, din cauza unor relaţii tensionate cu România, promovarea identităţii naţionale moldoveneşti devine elementul fundamental al politicii culturale în Moldova Sovietică după 1965. Mai mult, observând că spiritul naţional al populaţiei băştinaşe se revigorează, începând cu a doua jumătate a anilor ‚60 – autorităţile de la Chişinău atenţionează, cu diferite ocazii, Moscova că „chestiunile politicii naţionale în Moldova au devenit mult mai sensibile şi de aceasta trebuie să se ţină cont”. Aceasta a fost una dintre cauzele ce au determinat Kremlinul să permită ca, în următoarele două decenii Gh. Negru, „Moldovenismul şi românismul basarabean”, Destin românesc, nr. 1-2, 2007, p. 13. 46 Charles King, Moldova postsovietică, 1997, op. cit., p. 29. 47 Idem, Moldovenii, România... , p. 109.

(1965-1985), în R.S.S.M., majoritatea funcţiilor secundare în aparatul de partid, de stat şi economicoadministrativ să fie ocupate treptat de români”48, evident în spiritul tacticii biciului şi zăhărelului. După cum apreciază unii specialişti versaţi din Occident în „problema Basarabiei”, în ansamblu, niciuna dintre aceste dispute sovieto-române nu a avut vreun efect în politica la nivel înalt. Dimpotrivă, această problemă era un barometru al relaţiilor României cu Uniunea Sovietică, şi nu o cauză a controverselor. În mare, România a rămas un membru loial al lagărului sovietic, atât de loial de fapt, încât a continuat să urmeze modelul sovietic chiar şi după ce sovieticii înşişi începuseră să înţeleagă nevoia de schimbare. Dar disputele persistente dintre istoricii şi lingviştii din cele două ţări au avut un impact pe termen mult mai lung asupra politicii din R.S.S.M., impact ce va deveni evident abia spre finalul perioadei sovietice49. În încheiere, conchidem că aşa-zisul naţionalism al lui N. Ceauşescu nu a făcut decât să accentueze izolarea R.S.S.M. faţă de România, nicidecum să apropie cele două maluri ale Prutului. El va servi Kremlinului şi conducerii docile de la Chişinău nu numai drept motiv pentru promovarea unui moldovenism primitiv, dar şi ca pretext al declanşării unui val de represiuni şi persecuţii împotriva „elementelor antisovietice” din republică – campanie ce o arunca într-un obscurantism spiritual amintind de vremurile staliniste. SUMMARY THE IMPACT OF SOVIETO-ROMANIAN RELATIONS ON THE CULTURAL POLITICS FROM MOLDAVIAN S.S.R Author of the paper analyses the impact of Sovieto-Romanian relations on MOLDAVIAN SSR cultural politics. Following Basarabion’s problem of membership, ideological-propagandistic activity in the middle of native population of the Republic took place. The objective is to cultivate a Moldavian identity – distinct by the Romanian. The soviet cultural politics has focused on the idea of “two separate Romanic peoples”: Moldovans and Romanians. This idea appears in the Soviet myth of “centuries-old Moldovan-Russian friendship” and “liberation” from Turkish suzerainty in 1812.

45

A.O.S.P.M., f. 51, inv. 25, d. 101, f. 111, după: V. Stăvilă, op. cit., p. 38. 49 Charles King, op. cit., p. 108. 48

– 302 –

ANUL 1812 ÎN DISCURSUL PUBLIC AL MIŞCĂRII DE EMANCIPARE NAŢIONALĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA (1989-1991) Sergiu MUSTEAŢĂ

Dintre toate războaiele ruso-turce, cel din 18061812 a avut un impact nefast major asupra Principatului Moldovei1. În contextul problemei orientale şi al chestiunii Principatelor, la 1812 apare o nouă problemă internaţională – chestiunea basarabeană, care a lăsat „cea mai adîncă rană naţională românească”2. De-a lungul secolelor XIX şi XX, anul fatidic 1812 a fost marcat şi interpretat diferit de către societatea basarabeană. Istoriografia rusă şi sovietică consideră „Anul 1812” ca „eliberare”, iar istoriografia naţională ‒ ca „anexare”. Istoricii sovietici de la Chişinău tratau acest eveniment tragic din istoria Moldovei drept o „unire”3 sau, cel mult, o „alipire”4. Pentru a înţelege mai bine modul în care organele de partid se implicau în „aniversarea” unor date istorice, printre care şi „Anul 1812”, anexăm o decizie a Biroului CC al PCM din 20 martie 1962 „Cu privire la 150 ani de la eliberarea poporului moldovenesc de jugul turcesc şi unirea Basarabiei cu Rusia”5. La finele secolului al XX-lea, în contextul mişcării de emancipare naţională din RSSM, „Anul 1812”, de rând cu alte date istorice, a apărut din nou în spaţiul public şi a fost folosit de către adepţii emancipării ca argument ce demonstrează anexarea de către Imperiul Rus a regiunii dintre Prut şi Nistru şi expunerea populaţiei sale la un puternic proces de deznaţionalizare, practici preluate şi dezvoltate de autorităţile sovietice. În rândurile ce urmează vom analiza un şir de documente care ne ajută să înţelegem contextul în care a fost folosit „Anul 1812” în perioada 1988-1991. Valentin Mândâcanu, lingvist şi publicist, este unul dintre primii basarabeni care publică un studiu („Veşmântul fiinţei noastre”, 1988) unde demon Ciorănescu 1985; Cuşco et al. 2012 etc. Caşu/Şarov 2011, p. III. 3 Grosul 1949; Grosul 1962; Russev 1967; Danilenco 1972; Dragnev/Zhukov/Taranov 1982; Ivanov 1972; Bodiul 1972; Bodiul 1977 etc. 4 Dintre istorici, abia în anul 1990, Vl. Mischevca a publicat un articol la acest subiect într-un volum editat sub auspiciile AŞM, în care utilizează formula „încorporarea” Basarabiei în componenţa Imperiului Rus, până atunci majoritatea utilizau noţiunile „unire”, „alipire”, „eliberare”. Мischevca 1990. 5 Postanovlenie Bjuro Tsentral’nogo Komiteta Partii Moldavii ot 20 marta 1962 goda „O 150-letii osvobozhdenija moldavsckogo naroda ot turetskogo iga i prisoedinenija Bessarabii k Rossii”. AOSP, fond 57, d. 22. 1

strează procesul de degradare a limbii române în regiunea dintre Prut şi Nistru, apelând la un şir de evenimente istorice care au generat acest fenomen, primul fiind „Anul 1812”: Mai departe N. Corlăteanu ajunge la „eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia în 1812”, dar nu arată că eliberarea Basarabiei de sub turci a însemnat în acelaşi timp o dezlipire de la trupul Moldovei, o alipire (nu unire) la Rusia ţaristă şi, deci, o rupere locală a firului istoric al dezvoltării limbii. Academicianul afirmă împreună cu V.F. Şişmariov că după 1812 „s-a intensificat ritmul de formare a limbii moldoveneşti”, dându-ne de înţeles că ea s-a format separat de limba română, dar nu ne face să pricepem ce s-a întâmplat cu „restul” limbii – cu limba moldovenilor neeliberaţi – s-a dezvoltat sau a „degenerat” în română?6. V. Mândâcanu abordează critic modul în care a fost interpretat „Anul 1812” de către exponenţii istoriografiei sovietice şi consecinţele anexării Basarabiei pentru locuitorii acestei regiuni. În acelaşi an, în contextul reacţiilor la publicarea Tezelor „Să afirmăm Restructurarea prin fapte concrete”, lansate de CC al PCM, Simion Grosu, prim-secretar al PCM, menţiona următoarele: [...] în presă şi la mitinguri se discută pe larg, iar uneori şi într-o formă ultimativă se pun chestiunile decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat, trecerii la grafia latină, se pune la îndoială caracterul progresist al alipirii Basarabiei la Rusia în 1812, sunt tratate în mod denaturat asemenea probleme cum sunt problemele demografică, legalităţii formării graniţelor actuale al RSSM, exportului şi importului de produse şi altele...7.

2

Deşi perestroika şi glasnosty presupuneau trecerea la pluritatea de opinii, liderii comunişti de la Chişinău nu doreau să accepte alte opinii privind trecutul istoric decât cele tradiţional acceptate şi promovate de ideologia comunistă şi istoriografia sovietică şi prin toate metodele încercau să-şi menţină monopolul asupra societăţii moldoveneşti8. Mândâcanu 1988. Cojocaru 2001, 66. 8 Ibidem, 153-158. 6 7

– 303 –

Un rol important în promovarea ideilor democratice şi de renaştere naţională a avut Cenaclul „Alexe Mateevici”, condus de A. Şalaru, ale cărui întruniri au fost permise în zona Lacului Comsomolist. Una din primele şedinţe ale Cenaclului a avut loc pe data de 15 ianuarie 1988 în preajma bustului lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică din Chişinău. La 22 ianuarie 1989, Cenaclul „Alexe Mateevici” organizează un miting neautorizat pe strada Lenin din Chişinău, care a fost calificat de Biroul CC al PCM ca fiind o manifestare de dezmăţ de stradă, extremism şi naţionalism. Pe parcursul lunii februarie 1989 (12, 19, 26), la Chişinău au avut loc mai multe întruniri informale, iar pe data de 23 februarie, între 15.000 şi 25.000 de oameni au scandat în faţa sediului CC al PCM: „Vrem limbă şi alfabet!”, „Opriţi migraţia!”, „Daţi-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocraţia!”, „Am pierdut încrederea!”, „Trăiască Gorbaciov!”. Protestanţii au cerut şi eliberarea lui Iurie Ţurcanu, care fusese arestat în timp ce picheta Casa Învăţământului. Pentru prima dată a fost organizat un marş de protest pe strada Lenin de la sediul CC al PCM până la Academia de Ştiinţe. Organele de drept i-au calificat pe participanţi drept „infractori şi oameni lipsiţi de cultură”. Pe parcursul anului 1989 au fost organizate numeroase întruniri publice (mitinguri, demonstraţii), care au stimulat trezirea conştiinţei naţionale a cetăţenilor din RSSM. În cadrul acestor întruniri se discuta despre trecutul istoric şi anii de discordie, printre care şi anul 1812. I. Conţescu, în discursul său la şedinţa Cenaclului „A. Mateevici” din 28 mai 1989, amintea despre anii 1775 şi 1812 şi a relevat impactul lor asupra istoriei Moldovei9. Începând cu 20 mai 1989, lider al mişcării de emancipare naţională devine Frontul Popular din Moldova (FPM)10, care a fost fondat de Grupul de iniţiativă al „Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării”. A. Şalaru, în luarea sa de cuvânt de la congresul de constituire a FPM, se opreşte şi asupra evenimen Caşu/Şarov 2011, 116, Doc. Nr. 55 „Informatsia ob ocherednom zasedanii literaturno-muzykal’nogo i sotsial’no-politicheskogo kluba „A. Mateevici”, sostojavsheesja 28 maja 1989 v „Zelenom teatre” TsPKiO imeni Leninskogo komsomola”. 10 Apelul FPM „Către cetăţenii republicii” din 20 mai 1989: „Scopul FPM nu este obţinerea puterii politice şi de stat în Republică, ci a suveranităţii economice, sociale şi culturale a RSSM ca stat egal în cadrul URSS, organizarea şi activizarea maselor în vederea exercitării reale a voinţei poporului şi a creării condiţiilor necesare promovării libertăţilor democratice”. 9

telor din 1812 şi 194011. În perioada mai 1989-august 1991, FPM a organizat un şir de manifestări publice la care au participat zeci de mii de susţinători ai ideilor de revenire la valorile naţionale, obţinerea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova. În cadrul acestor manifestări, „Anul 1812” a fost frecvent prezent fie în luările de cuvânt şi adresările către oficialităţi sau în lozinci. La mitingul din 25 iunie 1989 organizat de Frontul Popular din Moldova, participanţii se adresează către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti şi CC al PCM cu următoarea cerere: [...] insistând asupra următoarelor doleanţe ale poporului: 1. Să pună capăt falsificării şi tratării tendenţioase, batjocoritoare a istoriei poporului moldovenesc; să se dea o apreciere obiectivă evenimentelor din anii 1812, 1918, 1940; ...12. La 18 iunie 1989 a avut loc congresul de constituire a Asociaţiei Istoricilor din Moldova (AIM), la care au participat 467 delegaţi din toate raioanele republicii, care au pledat pentru lichidarea monopolului asupra studierii istoriei, introducerea pluralismului de concepţii şi opinii, renunţarea la dogmatism. În adresarea delegaţilor la congres către cetăţenii republicii se afirma: De regulă, studierea şi propagarea istoriei naţionale în RSSM era, şi încă este, pusă în funcţie de istoria Rusiei. De aici şi exagerarea rolului slavilor în formarea etnosului est-romanic, tot de aici şi tratarea unilaterală a actului din mai 1812, a altor momente din istoria poporului moldovenesc. E nefondat ştiinţific şi faptul că studierea la Chişinău a istoriei Moldovei de după 1812 s-a limitat la problemele Basarabiei şi ale teritoriului de pe malul stâng al Nistrului...13. Începând cu vara anului 1989, comunitatea istoricilor din RSSM a participat activ la mişcarea de emancipare naţională, iar A. Moşanu, preşedintele AIM, a devenit mai târziu preşedintele Parlamentului Republicii Moldova. La mitingul din 26 iunie 1989 participanţii solicitau oprirea rusificării începute în 1812 şi pentru prima dată apare în spaţiul public lozinca „1812 – anul înstrăinării Basarabiei de la Moldova”14. În cadrul unui alt miting, al FPM din 27 iulie 1989, A. Şalaru Caşu/Şarov 2011, 112, Doc. Nr. 54 „Spravka o sozdanii narodnogo fronta”, 22 mai 1989. 12 Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93. 13 Caşu/Şarov 2011, 137, Doc. Nr. 73 „O sanktzionirovannom mitinge, organizovannom neformal’nym ob’edineniem „Narodny front Moldovy”, 26 iunie 1989 şi 138-139-140, Doc. Nr. 75, 26 iunie 1989. 14 Ibidem, 201-202, Doc. Nr. 79, 27 iulie 1989. 11

– 304 –

vorbea despre faptul că în 1812 Moldova a fost împărţită în două, iar V. Matei se referea la atitudinea lui Eminescu faţă de ocupaţia Basarabiei de către Rusia în 181215. În adresarea oficială a participanţilor către CC al PCM, Sovietul Miniştrilor şi Sovietul Suprem al RSSM au fost înaintate următoarele cerinţe: – condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, prin care Moldova a fost inclusă în URSS; – aprecierea ca ocupaţie a anilor 1812 şi 1940; – declararea zilei de 2 decembrie, data formării Republicii Democratice Moldoveneşti în 1917, drept zi de sărbătoare; – adoptarea ca simbolică naţională a tricolorului şi a stemei– cu cap de bour; – schimbarea denumirii străzii „28 Iunie” în „Ion Creangă”; – reabilitatea persoanelor care au suferit din cauza regimului totalitar; – organizarea unei întâlniri a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM cu executivul FPM şi cu istorici pentru clarificarea întrebărilor discutate la miting din domeniile istoriei, culturii şi vieţii politice a republicii (inclusiv simbolica, teritoriul RSSM, evenimentele din anii 1812, 1918, 1924, 1940 şi 1944)16. Frontul Popular a făcut apel la „Anul 1812” într-un şir de declaraţii şi rezoluţii. Astfel, în Declaraţia Frontului Popular din Moldova „Cu privire la Pactul Ribbentrop-Molotov” se menţionează: [...] În anul 1812, conform tratatului de pace de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, Rusia ţaristă anexează o parte din teritoriul Statului Moldovenesc, dintre Prut şi Nistru, numind-o Basarabia. În urma anexiunii, poporul moldovenesc a fost dezbinat în mod violent în două părţi. Peste 47 de ani, în 1859, Moldova de dincolo de Prut s-a unit cu Valahia, constituind Statul Român, în timp ce Basarabia rămâne să fie gubernie a Rusiei [...]. Chişinău, 2 august 198917. La mitingul FPM din 13 august 1989, V. Matei a apreciat evenimentele din 1812, 1918 şi 1940 ca fiind antiumane, evenimente care au condus la divizarea poporului moldovenesc18. Iar prin Rezoluţia mitingului Frontului Popular din Moldova „Destinele istorice ale statalităţii poporului moldovenesc” se cerea: 1. Să fie date publicităţii actele dezmembrării teri Ibidem, 203. Adresarea a fost citită de către N. Negru. Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 99. 17 Caşu/Şarov 2011210, Doc. Nr. 83, Mitingul FPM, 13 august 1989. 18 Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, pp. 100-101. Caşu/Şarov 2011, 212.

toriale şi naţionale ale poporului nostru şi tratatele în cauză de la 1775, 1812, 1878 şi 1940, să fie prezentate în lumina lor adevărată evenimentele de la 1856 şi 1918 [...]. Chişinău, 13 august 198919. CC al PCM şi structurile securităţii erau foarte atente la situaţia din republică, urmăreau toate întrunirile şi luările de cuvânt şi raportau conducerii. În una din notele informative despre mitingul din 13 august 1989 se arăta că liderii FPM manifestau în continuare un interes înalt faţă de problemele istorice, referindu-se la evenimentele istorice din 1775, 1812, 1918, 1940 şi afirmând insistent originea românească a poporului moldovenesc. De aceea, Secţia ideologică a PCM considera că e nevoie ca Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PCM să publice până la finele lunii august un şir de documente care clarifică „petele albe” ale istoriei Moldovei privind evenimentele din anii 1775, 1812, 1878, 1918 şi 194020. La 27 august 1989 a avut loc Marea Adunare Naţională, la care au participat peste 700 mii de persoane. Acest for s-a exprimat pentru decretarea limbii române ca limbă de stat – apogeul mişcării de eliberare naţională21. Lozinca zilei a fost „Limbă! Alfabet!”. A mai fost adoptată Rezoluţia „Despre pământ”, iar la sfârşit Ion Ungureanu a dat citire documentului final al Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989 „Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru la viitor”. În Documentul final al Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, componenta istorică este şi mai mult fortificată: Organizaţiile statale, întemeiate în evul mediu pe întregul teritoriu de răspândire a românilor în Transilvania, Muntenia şi Moldova, au fost supuse, pe parcursul secolelor, diferitor atacuri expansioniste din partea vecinilor mai puternici. În 1775, Imperiul Habsburgic rupe din trupul Statului Moldovenesc partea de nord, pe care o numeşte Bucovina. În 1812, Imperiul Rus anexează în mod nelegitim ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial denumirea de Basarabia. [...]. Chişinău, Piaţa Victoriei, 27 august 198922. Secţia ideologică a CC al PCM considera că Documentul final al Marii Adunări Naţionale „Privind

15 16

Caşu/Şarov 2011, 213. Cojocaru 2000. 21 Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 107. 22 Caşu/Şarov 2011, 235, Doc. Nr. 85, „Informaţia privind manifestarea în masă a FPM desfăşurată pe 27 august 1989”, 28 august 1989. 19 20

– 305 –

statalitatea, suveranitatea şi dreptul la viitor” este construit pe principiul „unităţii românilor din toate teritoriile istorice”, în el sunt apreciate tendenţios momentele de bază ale istoriei poporului moldovenesc, a fost dată interpretarea cunoscută a FPM privind evenimentele din anii 1775, 1812, 1918, 1940 din istoria Moldovei, există „pretenţii teritoriale faţă de RSSU”23. FPM a făcut mai multe declaraţii şi apeluri în care se fac referinţe la date istorice, iar „Anul 1812” este cel mai des invocat. Astfel, Rezoluţia mitingului Frontului Popular din Moldova „Cu privire la situaţia din sudul Republicii” constată concis consecinţele sociale ale anului 1812: Aduşi pe pământurile Basarabiei de către ţarul rus după 1812, asiguraţi cu un şir de privilegii în detrimentul populaţiei băştinaşe, coloniştii trebuiau să constituie baza socială a expansiunii ţarismului în Balcani şi, după cum subliniază istoricul Lazarev, au adus la înrăutăţirea situaţiei moldovenilor, lipsiţi de pământ la ei acasă, periclitându-li-se şi unitatea spirituală. […] Chişinău, 8 octombrie 198924. Declaraţia şi cerinţele Sfatului FPM din 18 noiembrie 1989 au un caracter strict istoric, insistându-se asupra recunoaşterii impactului unor evenimente asupra populaţiei Basarabiei: Având în vedere faptul că prin actul răpirii Basarabiei la 1812 de către imperiul ţarist, basarabenii au fost lipsiţi de organizaţie statală şi de cele mai elementare drepturi naţionale şi cetăţeneşti; având în vedere faptul că odată cu răsturnarea ţarismului în Rusia în urma proceselor revoluţionare din februarie şi octombrie 1917, Basarabia şi-a redobândit independenţa naţională, fiind proclamată Republica Democratică Moldovenească, la 2 decembrie 1917, prin decizia guvernului plenipotenţiar al Basarabiei – Sfatul Ţării...25. Deşi autorii acestui document au observat corect impactul anului 1812 asupra populaţiei dintre Prut şi Nistru, ei au comis câteva erori: basarabenii nu constituiau până la 1812 o populaţie distinctă, fiind parte integră a populaţiei Principatului Moldovei, deci nu au putut fi lipsiţi de statalitate, ci au fost rupţi dintr-o entitate politică şi anexaţi de alta, Imperiul Rus. În acelaşi context, basarabenii nu au putut să-şi redo Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 111. 24 Cojocaru 2001, 196. 25 Cojocaru 2011, Nr. 3. Aviz al Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, din 23 iunie 1990, p. 48.

bândească independenţa naţională la 1917, deoarece anterior nu au fost o entitate statală separată. În contextul discuţiilor din cadrul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova din vara anului 1990 privind aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord în avizul final se recunoştea pentru prima dată într-un document oficial faptul răpirii teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rus: „[...] În urma războiului ruso-turc din 1806-1812 şi al unui îndelungat târg diplomatic prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), Imperiul rus dezmembrează statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia...“26. În urma apelurilor Frontului Popular din Moldova, mai multe instituţii media din România au reacţionat printr-un protest care face apel şi la „Anul 1812”: Imperialismul rus face o nouă tentativă de distrugere a naţiunii române. Tradiţionala campanie de sugrumare a fiinţei noastre naţionale începută în 1812, prin jefuirea teritoriului străbun dintre Prut şi Nistru, prin răpirea Sudului şi Nordului Basarabiei, continuă cu aceeaşi nedezminţită lăcomie până în zilele noaste. […]. 14 septembrie 199027. În luarea de cuvânt din cadrul şedinţei Parlamentului din 12 decembrie 1990 deputatul Sergiu Chircă menţionează „[...] Domnilor, nu noi am intrat în Uniunea Sovietcă, cu Uniunea Sovietică a intrat în noi. Dar cum am ajuns noi aici? Vă dau citire Tratatul de la Bucureşti, din 1812, între două imperii. Citesc după original: Ego Veličestvo imperator i povelitel´ vserosijskij otdast i vozvraščaet Baistel´noj Porte Otomanskojzemlju moldavskuju na pravom beregu Pruta. (Este datú Găgăuzia? Nici nu aparţinea), a reka Prut so vhoda v Moldaviju do soedinenija ee s Dunaem i levym, beregom Dunaja budet sostavljat’ granicu obeih imperij.„28. În acelaşi context, deputatul A. Reniţă susţinea „... În încheiere, pot să vă spun că istoria nu ne-a răsfăţat. Din 1812 ea o singură dată a privit în direcţia noastră în 1918...”29. În Proclamaţia celei de-a Doua Mari Adunări

23

Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 193. 27 Cojocaru 2011, Nr. 8. Stenograma şedinţei Sovietului Suprem al RSS Moldova, din 12 decembrie 1990, p. 147. 28 Ibidem, p. 166. 29 Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 227. 26

– 306 –

Naţionale, din 16 decembrie 1990, „Anul 1812” este din nou prezent: [...] În urma războiului ruso-turc din 1806-1812 şi a unui îndelungat târg diplomatic, prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), Imperiul Rus dezmembrează Statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia [...]. Chişinău, Piaţa Marii Adunări Naţionale, 16 decembrie 199030. Discuţiile cu caracter istoric din cadrul parlamentului au continuat şi la începutul anului 1991. Astfel, În şedinţa din 12 februarie 1991 deputatul V. Nedelciuc susţinea „[...] Nu cred că cineva din cei prezenţi în sală să nu fie de acord cu aceea că era mult mai bine, dacă anul 1812 n-ar fi însemnat ceea ce înseamnă pentru noi astăzi ...”31. Deputatul Gh. Ghimpu abordând problema referendumului unional susţinea „.. Vrem libertate aşa cum a dorit-o Rusia când s-a eliberat de sub jugul mongolo-tătar, aşa cum Rusia s-a eliberat de sub ... ori n-a vrut să cedeze libertatea în 1812 sau în primul război sau în al doilea mondial...”32. În aceiaşi ordine de idei se înscrie şi luarea de cuvânt a deputatului Ion Buga, care menţiona „... Poporul moldovenesc la răsărit de Prut cunoaşte un jug imperial de 500 de ani, 300 de ani sub jugul Imperiului Otoman şi 200 de ani sub jugul Imperiului ţarist, apoi stalinist. Fix anul acesta, la 1791, prin pacea de la Iaşi hotarul Imperiului Rus a fost pus pe Nistru. Teritoriul dintre Nistru şi Bug, populaţia căruia la 1791 alcătuia peste 50% a fost încorporat, ocupat şi încorporat, anexat la Imperiul Rus. Apoi, peste 20 de ani, la 1812, a fost cotropită, anexată toată Basarabia cu toată populaţia de aici. Atunci a apărut problema basarabeană, care până astăzi nu este rezolvată. La 1812 Basarabia a fost răpită de neam, de stat. În felul acesta putem menţiona că apoi Imperiul Rus a răpit de la Basarabia şi o treime din teritoriul său şi l-a dat coloniştilor. Bugeacul ce alcătuia 41% din tot teritoriul nostru. Iată care a fost atitudinea faţă de băştinaşi. La 1812 moldovenii alcătuiau 95% din populaţie. La 1900 populaţia a sporit până la două milioane şi moldovenii alcătuiau doar 921 de mii, ceea ce constituia 46%. De la 95% la 46%. Iată adevărul istoric.”33. În continuarea şedinţei, Valeriu Matei susţinea următoarele: „... Să ne gândim la experimentele pe care imperiile şi-au permis

să le facă pe seama poporului nostru şi cele economice ale lui Alexandru I sau ale lui Bodiul; şi cele etnodemografuce; încât de la 95% din populaţie, cât eram în 1812 pe întregul teritoriu al Basarabiei, astăzi am ajuns aici, în partea centrală, să fim doar 64,5%...”34. În aceste discuţii s-a implicat şi profesorul Al. Moşanu, care susţinea” „... Eu mă pronunţ categoric împotriva referendumului, impus de Congresul al patrulea al (deputaţilor poporului din) URSSS, de Sovietul Suprem al URSS, pentru că învoirea cu acest referendum ar însemna că ne băăgăm de bunăvoie capul în jugul pe care l-am purtat forţat după nenorocitul de 1812, după blestematul 1940 ...”35. Pe parcursul anului 1991 au avut loc mai multe evenimente care au condus treptat la declararea independenţei Republicii Moldova şi în cadrul cărora s-au făcut mai multe referinţe de ordin istoric, printre care şi la „Anul 1812”. Dacă la Chişinău observăm o schimbare a discursului public faţă de anumite evenimente istorice, atunci la Comrat şi Tiraspol aprecierile faţă de aceste file istorice continuă stilul istoriografiei şi ideologiei sovietice. O dovadă în acest sens sunt notele informative privind emisiunile tele şi radio în limbile găgăuză şi bulgară din luna mai 1991, unde anul 1812 este tratat ca fiind „unirea Basarabiei cu Rusia”�. Un eveniment major a fost Conferinţa Internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, desfăşurată la Chişinău în perioada 26-28 iunie 1991. La acest for internaţional, A. Moşanu, preşedintele Parlamentului, a declarat: Astfel, prin simple trăsături de condei ale semnatarilor Tratatului de pace de la Bucureşti, în 1812, s-a pus începutul unei autentice tragedii naţionale... În interesul unei politici imperiale ambiţioase a fost sacrificată integritatea unei ţări, aşezată de secole între Nistru şi Carpaţi. În dorinţa de a şterge orice referiri la Moldova, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, Rusia ţaristă a denumit noua sa achiziţie teritorială „Basarabia”. Noţiunea de „Basarabia” trebuia să ascundă adevărul despre Moldova sfârtecată...36. „Anul 1812” se regăseşte şi în Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei Internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, Chişinău, 26-28 iunie 1991: Ibidem, Nr. 16, p. 344. Caşu/Şarov 2011, 543, doc. Nr. 209 „Informaţia privind emisiunile tele- şi radio în limbile găgăuză şi bulgară”, mai 1991. 36 Raportul prezentat de Alexandru Moşanu, doctor, profesor, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova. Sandulachi 2011, 250. 34

Cojocaru 2011, Nr. 15 Extras din Stenograma şedinţei Sovietului Suprem al RSS Moldova din 12 februarie 1991, p. 237. 31 Ibidem, Nr. 16, p. 280. 32 Ibidem, Nr. 16, p. 289. 33 Ibidem, Nr. 16, p. 312. 30

35

– 307 –

Basarabia nu era denumirea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Denumirea de Basarabia se referea iniţial la sudul Moldovei, dintre Prut şi Nistru. După 1812 autorităţile ţariste au extins denumirea de „Basarabia” la întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, pe care [îl] anexase Rusia pentru a face să intre în conştiinţa publică, dar mai ales a cancelariilor europene, faptul că această regiune este distinctă şi teritorial mai restrânsă decât estul Moldovei, iar locuitorii ei un popor diferit de români37. În raportul CC al PCM privind conferinţa se menţiona că „mulţi participanţi au vorbit despre momente care nu aveau nimic comun cu tema conferinţei. P. Parasca, lector la USM, a evidenţiat istoria Moldovei de la 1484 până la 1812”, iar „Ion Raţiu (membru al Parlamentului României) a vorbit despre anul 1412 şi apoi despre anul 1812”38. Solicitările liderilor FPM au fost susţinute şi din exterior. Astfel, în Rezoluţia Senatului Statelor Unite (proiect depus la 28 iunie 1991) se face apel la un şir de evenimente istorice care au marcat soarta Principatului Moldovei: Pentru a exprima ideea că Senatul Statelor Unite trebuie să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Nordul Bucovinei, întrucât Principatul român al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea, întrucât Moldova a fost invadată de armata rusă în 1806 şi anexată de Imperiul Rus în 1812 ca urmare a tratatului ruso-turc de la Bucureşti [...]. Washington DC, 28 iunie 199139. Treptat, şi liderii politici de la Chişinău au făcut apel la datele istorice în discursurile lor din ţară şi din străinătate. Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, în alocuţiunea sa de la Forumul Internaţional „URSS – iunie 1991. Realităţi şi perspective”, Crans-Montana, 23 iunie 1991, a declarat: „Este tragică şi soarta poporului meu. Aş vrea să prezint doar câteva momente istorice: anul 1812 – după semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti, Rusia a anexat pământurile strămoşilor noştri, cunoscute ulterior sub denumirea de Basarabia...”40. Preşedintele Republicii Mircea Snegur revine asupra „Anului 1812” în discursul său prilejuit de Sandulachi 2011, 261. Caşu/Şarov 2011, 568-569, Doc. Nr. 220 „Despre unele rezultate ale Conferinţei Internaţionale Pactul MolotovRibbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia”, 30 iulie 1991. 39 Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale, vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 290. 40 Sandulachi 2011, p. 270, publicată şi în „Sfatul Ţării”, 26 iunie 1991. 37 38

dezbaterile parlamentare pe marginea Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova: Anul 1812, care a adus dezmembrarea Statului Moldovenesc, poate fi calificat drept începutul unei mari tragedii pentru poporul nostru. Moldova de pe malul stâng al Prutului devine o gubernie a Imperiului Rus, lucru ce a avut consecinţe fatale pentru ea. Au început procese distrugătoare pentru spiritualitatea poporului. Mai bine de o sută de ani de asimilare forţată au dus poporul în pragul dispariţiei...41. Începând cu anul 1991, „Anul 1812” se regăseşte într-un şir de acte oficiale. Moţiunea Marii Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1991 adresată Parlamentului Republicii face apel la trecutul tragic, specificând următoarele: Mereu hărţuiţi de poftele meschine ale unor vecini puternici, gata de a sfâşia fruntariile atât de încercatei noastre patrii, precum au făcut-o în 1775 şi 1812, semănând moarte şi durere în mijlocul unui popor paşnic, noi am ridicat făclia luptei pentru libertate, făclia demnităţii neamului nostru, scuturând în anul de graţie 1918 stăpânirile vremelnice care au îndepărtat pe fiii aceleiaşi mame de la sânul ei iubitor, despărţind frate de frate şi copiii de părinţi. […] 27 august 199142. „Anul 1812”, de rând cu alte date importante din istoria ţinutului dintre Prut şi Nistru, se regăseşte şi în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova: Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei...43. Din cele relatate mai sus se poate observa clar că „Anul 1812”, de rând cu anii 1917/1918 şi 1940, a fost frecvent prezent în discursul public în perioada mişcării de emancipare naţională din Republica Moldova. Atât liderii mişcării, cât şi publicul larg au făcut apel la evenimentele istorice care au marcat soarta Principatului Moldovei şi a teritoriilor sale anexate de Imperiul Rus în urma războiului rusoturc din 1806-1812. Dacă partida naţională a optat pentru recunoaşterea faptului că ţinutul dintre Prut şi Nistru (Regiunea şi, ulterior, Gubernia Basarabia) a fost anexat la 1812 şi supus deznaţionalizării, atunci reprezentanţii partidului comunist, ai mişcărilor Ibidem, 446. Stenograma şedinţei Parlamentului Republicii Moldova în ziua de 27 august 1991. 42 Ibidem, 439. 43 Ibidem, 463. 41

– 308 –

separatiste de la Comrat şi Tiraspol au rămas fideli istoriografiei sovietice, care consideră acest an un an al „eliberării” şi „unirii” cu Imperiul Rus. Ambele partide au mers în continuă confruntare, fără a căuta soluţii de compromis, ceea ce a condus la divizarea societăţii moldoveneşti. Treptat, „Anul 1812” apare şi în discursul liderilor democraţi de la Chişinău, care recunosc faptul că Imperiul Rus a anexat la 1812 ţinutul dintre Prut şi Nistru. Anii şi evenimentele istorice au jucat un rol important în această polemică. Astăzi, după 200 ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti, trebuie să recunoaştem că unul dintre principalii perdanţi ai acestui act a fost Principatul Moldovei, din corpul căruia a fost ruptă o parte care a fost anexată, fără voinţa poporului şi domnitorului, de către Imperiul Rus. La o distanţă de două secole, cuvintele anexare, rupere, dezlipire, răpire nu trebuie să mai stârnească nemulţumire în Republica Moldova, nici în Federaţia Rusă. Fenomenele şi evenimentele istorice trebuie numite exact, fără a face speculaţii politice pe seama lor. SUMMARY THE 1812 IN THE PUBLIC DISCOURSE OF THE NATIONAL EMANCIPATION MOVEMENT FROM THE REPUBLIC OF MOLDOVA (1989-1991) In this paper the author is doing analysis of the using the “1812 year” in the public discourse of the national emancipation movement during 1989-1991 in the Republic of Moldova. Leaders of the movement, intellectuals and politicians have used the historical argument during the diverse meetings against soviet ideology. In most of the cases the “1812 year” was considered as crucial year for the Moldovan Principality and territory between Prut and Nistru annexed by Russian Empire as result of the Russian-Turkish War (1806-1812) and Bucharest Peace Agreement (1812). But, the Communist and Separatist leaders insisted on old ideas of “unification” of Bessarabia with Russian Empire at 1812. Gradual the democratic leaders used the “1812 year” in the official discourse by recognition of annexation/occupation Bessarabia by Russian Empire at 1812. After two centuries the “1812 year” presents a debated question in Moldovan society, which is not good. The historical events and phenomena have to be named as they represent and this reality does not have to provoke discomfort to some parts of society or politicians.

Bibliografie:

Bodiul 1972: I. Bodiul, Prisoedinenie Bessarabii k Rossii i istoricheskie sudby moldavskogo naroda. In: Voprosy istorii 8, 1972, 9-16. Bodiul 1977: I. Bodiul, Moment de răscruce în istoria poporului moldovenesc. 165 de ani de la eliberarea Basarabiei de sub jugul otoman şi alipirea ei la Rusia. In: Învăţătorul sovietic 5, 1977, 58-63. Caşu/Şarov 2011: I. Caşu/I. Şarov (eds.), Republica Moldova de la Perestroika la independenţă, 1989-1991. Documente secrete din arhiva CC al PCM. Chişinău, 2011. Ciorănescu 1985: G. Ciorănescu, Bessarabia: disputed land between East and West, Munich, 1985. Cojocaru 2000: G. Cojocaru, Marea Adunare Naţională ca expresie supremă a aspiraţiilor populare spre emancipare etnopolitică. In: Cugetul 3, 2000, 63-72. Cojocaru 2001: G. Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Chişinău, 2001. Cojocaru 2011: G.E. Cojocaru, Ieşirea din URSS. Republica Moldova. Dezbateri parlamentare (1990-1991), Bucureşti, 2011. Cuşco et al. 2012: A. Cuşco /V. Taki/O. Groma, Bessarabija v sostave Rossijskoj imperii (1812-1917), Моskva, 2012. Danilenco 1972: P. Danilenco, Un eveniment crucial din istoria poporului moldovenesc. In: Învăţătorul sovietic 5, 1972, 45-48. Dragnev et al. 1982: D. M. Dragnev/V. I. Zhukov/V. I. Taranov, Prisoedinenie Bessarabii k Rossii – vazhnaia vekha v istorii moldavskogo naroda. In: Voprosy istorii 7, 1982, 29-42. Grosul 1949: I. Grosul, Slobozirea Moldovei de sub jugul turcesc şi unirea ei la Rusia. In: Octombrie 6, 1949, 84-88. Grosul 1962: I. Grosul, Pe veci cu Rusia. 150 de ani de la unirea Basarabiei cu Rusia. In: Învăţătorul sovietic 5, 1962, 61-63. Ivanov 1972: I. Ivanov, Povorot v istoricheskih sudbah moldavskogo naroda. K 160-letiiu prisoedineniya Bessarabii k Rossii. In: Codru 5, 1972, Mândâcanu 1988: V. Mândâcanu, Veşmântul fiinţei noastre. In: Nistru 4, aprilie, 1988. Мischevca 1990: V. Мischevca, О diplomatičeskoj borbe pri zaključenii Buharestkogo mirnogo dogovora 1812 g. In: Molodezh´ i sovremennaja nauka. Obschetvennye nauki. Теzisy dokladov Vtoroj respublikanskoj konferentsii molodykh issledovatelej (14-15 dekabrja 1989 g.), Кišinev 1990, 9-10. Russev 1967: E. Russev, Anul 1812 – dată memorabilă în istoria Moldovei. In: Învăţătorul sovietic 5, 1967, 21-26. Sandulachi 2011: P. Sandulachi (ed.), Declaraţia de Independenţă. Adoptarea. Distrugerea prin ardere. Restabilirea. Chişinău, 2011.

– 309 –

– 310 –

ANUL 1812 ŞI PIERDEREA BASARABIEI: ÎNTRE DISCURS PUBLIC ŞI COMEMORARE Ludmila COADĂ

Introducere: anul 1812 în retrospectivă istorică La 16/28 mai 1812, acum două secole, reprezentanţii imperiilor Rus şi Otoman semnau nefastul tratat de pace de la Bucureşti. Acesta punea capăt războiului ruso-turc din 1806-1812, negociatorii ciopârţeau Moldova istorică şi aprobau anexarea la Rusia a părţii ei estice, botezată ulterior de ruşi, în mod artificial, Basarabia, pentru a nu lăsa impresia dezmembrării Principatului Moldova1. Anexarea Basarabiei a fost rezultatul proiectelor expansioniste ale ţarului Alexandru I2, moştenite de la predecesorii săi Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a, pentru care avansarea spre Constantinopol, cucerirea strâmtorilor3, transformarea Mării Negre într-un lac intern deveniseră idealuri cronice. În drumul Rusiei spre Constantinopol s-a aflat Basarabia, la hotarele căreia Rusia a ajuns la trecerea dintre veacurile XVIII şi XIX. Prezenţa Rusiei la Nistru după semnarea Tratatului de la Iaşi din 1892 a facilitat planurile acesteia de expansiune, Dunărea fiind următoarea ţintă. Găsind uşor un pretext pentru a interveni în Principatele Române – mazilirea de către Poartă, în august 1806, a domnului Ţării Româneşti Constantin Ypsilanti şi a domnului Moldovei Alexandru Moruzi fără aprobarea sa (hatti-sherifele sultanului de la 1802 prevedeau că domnitorii români, numiţi pe un termen de şapte ani, nu puteau fi destituiţi de Poartă fără consimţământul Rusiei, aceasta din urmă fiind şi garantul privilegiilor acordate de Imperiul Otoman ambelor principate4), Andrei Popovici, The Political Status of Bessarabia. Washington, D.C.: Ransdell Inc., p. 74. 2 Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei. Bucureşti: Carte Românească, 1927, pp. 13-14. 3 Antony Babel, La Bessarabie. Étudehistorique, ethnographique et économique. Paris: LibrairieFélix Alcan, 1926, p.25; The question of Bessarabia. Paris, 1919, p. 4; Wim P. van Meurs, The BessarabianQuestion in CommunistHistoriography. NationalistandCommunist Politics and History-Writing. New York: Columbia University Press, East European Monographs, 1994, p. 46. 4 Mustafa A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria României,1791-1812.Vol. III, 1986, pp. 16-177, doc. 109 (hatti-sheriff-ul pentru Ţara Românească 7/19-16/28 septembrie 1802), pp. 177-188, doc. 110 (hatti-sherifful pentru Moldova 17/29 septembrie-26septembrie/8 octombrie 1802), apud Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în contextul politic internaţional, 1806-1920. Bucureşti: Editura Albatros, 1993, p. 12; Alexandru Boldur, Istoria Basara1

Rusia a ocupat rapid Moldova şi Ţara Românească, fără o declaraţie de război suzeranului acestora, Imperiul Otoman, şi a stabilit hotar pe Dunăre5. Ca reacţie la ocuparea de către Rusia a Principatelor Române, Poarta i-a declarat război, dar evenimentele care au urmat au demonstrat că niciuna dintre părţi nu avea mari posibilităţi de luptă, prima fiind antrenată şi în război cu Franţa, în care suferea înfrângere, cea de-a doua fiind zdruncinată de bulversări interne, precum revolta ienicerilor şi schimbarea puterii. De aceea, încă din 1807, Turcia şi Rusia au început negocieri în vederea semnării unui acord de pace, negocieri care au continuat până în primăvara 1812, fiind întrerupte periodic de operaţiuni militare declanşate de armata rusă, a căror menire era să accelereze semnarea păcii în condiţiile în care Turcia nu se grăbea să cedeze cerinţelor ţarului. În august 1807 a fost încheiat armistiţiul de la Slobozia, rămas neratificat. După noi ostilităţi militare, încheiate de fiecare dată cu scor nul, la care se adăuga îndârjirea Porţii în faţa pretenţiilor teritoriale ruseşti, dar şi pericolul francez care ameninţa Rusia, ţarul a fost nevoit să-şi reducă din ambiţiile teritoriale, părţile convenind să reia tratativele într-o ultimă rundă. Discuţiile în vederea semnării păcii s-au desfăşurat la Giurgiu începând cu toamna 1811 şi au continuat la Bucureşti până în primăvara 1812. Dominate de neîncredere, tensiune şi pesimism, negocierile s-au încheiat într-un final cu semnarea, la hanul lui Manuc, a păcii. Articolul IV al tratatului de pace6 prevedea stabilirea hotarului dintre imperii pe râul Prut până la vărsarea râului în Dunăre, apoi din acel loc ‒ pe malul stâng al fluviului până la Chilia şi la vărsarea lui în biei. Bucureşti: Editura Victor Frunză, 1992, p. 282; Gh. Petrescu, Dm. A. Sturdza, Dm. C. Sturdza, Acte şi documente relative la renascerea României,vol. I.Bucureşti, 1888, pp. 264-289, apud Alexandre Boldur, La Bessarabie et lesrelationsrusso-roumaines (La question bessarabienne et ledroit international). Paris: Librairie Universitaire, 1927, p. 22. 5 Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812). Chişinău: „Ştiinţa”, 1993, p. 54. 6 Русско-турецкий мирный договор. In: Внешняяполитика России XIX и начала XX века. Документы Российского Министерства иностранных дел. Москва: Госполитиздат, vol. VI, 1962, art. IV, p. 408 (varianta franceza), p. 413 (varianta rusă).

– 311 –

Marea Neagră. Moderarea pretenţiilor teritoriale a Rusiei de la planurile de anexare a ambelor Principate Româneşti la acceptarea părţii de est a Principatului Moldova s-a produs sub impactul mai multor factori, printre care se numără iminenţa, în sine, a războiului cu Napoleon7 şi insistenţele Angliei, care vroia ca Rusia să nu fie distrasă, printr-o diversiune turcă, de la lupta împotriva lui Napoleon8. Pacea de la Bucureşti punea astfel capăt stării de război dintre imperiile Rus şi Otoman, dar pecetluia soarta părţii estice a Principatului Moldova, care, înstrăinată fiind, devenea – forţat, prin anexare – provincie a imperiului ţarist. Anul 1812 în discursul istoriografic şi public: între realităţi şi denaturare Deşi dobândirea unui teritoriu, în mod arbitrar, prin utilizarea forţei şi fără consultarea locuitorilor acestuia – aşa cum s-a întâmplat în cazul Basarabiei, cu care Rusia nu a avut nicio legătură cu caracter etnic sau naţional – nu poate fi calificată drept anexare; evenimentele produse la 1812 au fost, de-a lungul anilor, interpretate în mod diferit. Interpretarea sau reprezentarea evenimentelor – discursul narativ9 ‒ este un proces firesc, indispensabil în contextul analizei trecutului. Or, trecutului i se dă sens tocmai prin procesul narării. Faptele nu vorbesc de la sine, ele trebuie descifrate şi interpretate, iar istoria rămâne necunoscută până nu apar cei care narează evenimentele istorice10. De aici şi observaţia că evenimentul pare să nu anticipeze discursul narativ, ci să-l succeadă11. Deschiderea trecutului spre interpretare a oferit câmp de acţiune şi în ceea ce priveşte abordarea anului 1812, a esenţei şi semnificaţiei acestuia, în raport cu care s-au conturat în timp două tendinţe, două discursuri narative care se exclud reciproc şi care au dominat, într-o vreme sau alta, istoriografia problemei şi demersul public, perpetuându-se până în zilele noastre cu o intensitate vădită. Primul discurs narativ – reflectând poziţia majorităţii istoricilor care analizează şi relatează evenimentele trecute dezinteresat, onest, obiectiv, de pe principiul adevărului istoric – denotă drama poporului român provocată de anul 1812, de pacea de la Bucureşti şi de Bessarabia. London: H.M.Stationerry Office, 1920. Andrei Oţetea, Scrieri istorice alese. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1980, p. 164, 173. 9 H. Porter Abbott, The Cambridge Introduction to Narrative. Cambridge: Cambridge University Press, 2008, p. 13, 19. 10 H. Porter Abbott, The Cambridge Introduction to Narrative. Cambridge: Cambridge University Press, 2008, p. 155. 11 Jonathan Culler, Story andDiscourse in theAnalysis of Narrative. In: The Pursuit of Signs: Semiotics, Literature, Deconstruction. Ithaka: Cornell University Press, 1982, pp. 169-187. 7 8

pofta de dominaţie a Rusiei. Tragismul neamului românesc constă în pierderea Basarabiei, calificată ca fiind atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea conaţionalilor – graniţa trecând pe trupul viu al poporului românesc12 ‒, în trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim străin şi neprietenos, care nu a ezitat să-şi manifeste intenţiile de supunere şi subjugare a populaţiei din noua achiziţie teritorială la scurt timp după anexare. Tratatul de pace de la Bucureşti a adus Basarabia în sfera dominaţiei ruseşti, iar colonizarea şi rusificarea, asimilarea şi deznaţionalizarea, discriminarea şi stagnarea au devenit politici consecvent şi permanent implementate de către autorităţile ţariste în teritoriul anexat. Pentru Rusia, Basarabia nu era decât cea mai mică gubernie a sa, un pământ ce trebuia colonizat, o etapă a tradiţiilor expansioniste ruseşti13, în timp ce pentru neamul românesc era un teritoriu răpit, cu pierderea căruia nu se putea resemna. Intimidat de autorităţi în anii regimurilor ţarist şi sovietic, acest narativ a obţinut câmp de acţiune prioritar în perioada interbelică, când Basarabia a devenit prin actul Marii Uniri parte a României Mari, şi după 1991, odată cu declararea independenţei Republicii Moldovei. Prin intermediul acestui discurs narativ istoricii şi-au spus cuvântul, majoritatea dintre ei constatând că: · răpirea Basarabiei, smulsă din trupul Moldovei,a fost o brutală anexiune teritorială lipsită de orice temei juridic şi istoric, reprezentând un compromis – la care au ajuns marile puteri – între cerinţele maxime ale Rusiei de anexare aPrincipatelor Dunărene în întregime şi anexarea doar a teritoriului dintre Prut şi Nistru, ca o dureroasă concesie faţă de tendinţele expansioniste ţariste14; · anexarea Moldovei de Est de către Rusia s-a produs în urma concesiilor abuzive ale Porţii, deşi aceasta nu avea dreptul să dispună de teritoriul principatelor române15, care nu îi aparţinea16, ea violând astfel contractul de vasalitate17; Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei. Bucureşti: Carte Românească, 1927, p. 9. 13 Ioan Neamţu, Treimea cea de o fiinţă. Iaşi: Editura Opinia, 1991, p. 57. 14 Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1995, p. 247. 15 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 1. 16 N. Iorga, La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie. Bucarest, 1831, p. 38; Constantin Aldea, Pagini dintr-o istorie zbuciumată. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993, p. 10. 17 Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1992, p. 83. 12

– 312 –

· anexarea Basarabiei a fost, în fapt, o operă de distrugere a acesteia, pentru că Basarabia a fost nevoită să poarte jugul stăpânirii ruseşti18 şi să fie supusă unor politici discriminatorii din partea autorităţilor centrale19; · anexarea Basarabiei a generat un exod de populaţie20, care venea să trăiască în Moldova, pentru că administraţia rusă începea cu abuz21, după ce în perioada 1806-1812 armatele ruse transformaseră Basarabia în stepă aridă22prin „impunerea de biruri grele, corvezi şi rechiziţii fără rost şi socoteală, jafuri şi samavolnicii fără număr”23; · anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă la 181224 se înscrie printre cele mai complicate probleme ale istoriei românilor25. Tragismul anului 1812 este consfinţit şi de Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care califică actul de anexare a Basarabiei de către Rusia ţaristă ca o dezmembrare a teritoriului naţional, ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, un act infirmat de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei26. Cel de-al doilea discurs narativ – departe de a reflecta realităţile istorice – califică, eronat, anul 1812 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 2. 19 Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (18121918). (Instituţii, regulamente, termeni).Vol. 1, Chişinău: CEP USM, 2012, p. 7. 20 Andrei Popovici, The Political Status of Bessarabia. Washington, D.C.: Ransdell Inc., p. 76; Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 6; Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei. Bucureşti: Carte Românească, 1927, p. 10. 21 N. Iorga, La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie. Bucarest, 1831, p. 39. 22 Andrei Popovici, The Political Status of Bessarabia. Washington, D.C.: Ransdell Inc., p. 75. 23 Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Marvan” S.A.R., 1942, p. 18. 24 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 141; Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 5, 6. 25 Anul 1812 în destinul Basarabiei. Basarabia – victimă a expansionismului rusesc. Chişinău: Asociaţia pentru Literatură şi Cultură Românească „Astra”, 2002. 26 Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. Accesibil la: http://istoria.md/articol/573/Declara%C5%A3ia_ de_Independen%C5%A3%C4%83_a_Republicii_ Moldova 18

ca fiind anul eliberării Basarabiei de sub dominaţia turcească şi al alipirii acesteia la Rusia. La baza acestui narativ – politizat şi ideologizat – stau dogmele ideologice privind „prietenia de veacuri” şi „relaţia frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rus”, care au intoxicat insidios istoriografia problemei o vreme îndelungată. Deşi alimentat cu teze false, acest narativ a dominat, de-a lungul anilor, societatea, pentru că reprezenta interesele centrului imperial şi servea politicii de dominaţie a acestuia. Începutul acestui discurs narativ porneşte chiar de la 1812, de la politica lui Alexandru I faţă de noul teritoriu ocupat. La momentul ocupării Basarabiei, Alexandru I, care avea pretenţia de monarh instruit şi liberal, nu-şi putea permite recunoaşterea unui jaf teritorial – cel al Moldovei de Est. Or, subjugarea unei provincii străine şi anexarea ei imperiului nu se putea încadra în politica unui suveran liberal. Ţarul a preferat să inventeze teoria „eliberării” şi să se autoproclame „eliberator” al Basarabiei de sub „jugul turcesc”, deşi o ocupaţie turcească nu exista,Imperiul Otoman fiind suzeranul Principatelor Române, iar perioada care a urmat nu a fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie rusească. Acest narativ ideologizat şi conceput de autorităţile ţariste a fost promovat timp de două secole, fiind dezvoltat şi în perioada sovietică şi rămânând în forţă până astăzi. Rezistenţa şi longevitatea acestuia se explică prin puterea de influenţă a Moscovei, Kremlinul deţinând atât până la 1991, cât şi după destrămarea imperiului sovietic controlul asupra istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile sale tradiţionale de interes şi influenţă, neacceptând pierderea controlului asupra acestora. În Republica Moldova, poziţia Moscovei faţă de anul 1812 este implementată la ora actuală prin cel puţin două pârghii: prin emisarii ruşi la Chişinău, care s-au obişnuit în a-şi da cu părerea în probleme de istorie, identitate, tradiţie, politică a Republicii Moldova, aşa cum a făcut ambasadorul rus V. Kuzmin, ajuns să afirme, total neadecvat, că pacea de la Bucureştia constituit un eveniment istoric decisiv care a determinat renaşterea statului Moldova către sfârşitul secolului al XIX-lea27; şi prin „moştenirea istorică” şi impactul politicii de rusificare, încuibate într-un anumit gen de politicieni Тезисы выступления посла России в Молдавии В.И.Кузьмина на конференции „Гражданская идентичность и европейская интеграция как факторы развития молдавской государственности” (Вадул луй Водэ, 5-6 октября 2011 г.). Accesibil la: http://www. moldova.mid.ru/press-slujba/pr_10_121.htm

27

– 313 –

şi istorici – ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor Moscovei. Aceştia au rămas cu mentalitatea ancorată în istoriografia rusă şi sovietică, în timpurile demult apuse şi continuă să repete şi azi refrenul că anexarea Basarabiei, calificată de ei drept „alipire” la imperiul ţarist, a fost benefică provinciei şi a generat dezvoltarea acesteia. Promotorii acestui discurs ideologic îşi centrează demersurile pe câţiva termeni-cheie speculativi, precum „eliberare”, „alipire”,„prosperarea Basarabiei” etc. Tezele înaintate de aceştia deviază de la reflectarea adevărului istoric, denaturând evenimentele şi faptele produse în trecut. Din acestea se pot desprinde mai multe clişee, care au fost promovate impertinent de-a lungul anilor, printre care: · „alipirea” Basarabiei la Rusia nu a fost întâmplătoare, ci un rezultat legitim al luptei de eliberare de veacuri pe care moldovenii dintre Prut şi Nistru au dus-o împotriva otomanilor28, ei îndreptându-şi toată nădejdea de scăpare spre Rusia şi monarhul ei29; · la 1812 trupele ruse, conduse de Kutuzov, au eliberat de turci interfluviul Prut-Nistru30, populaţia acestuia fiind izbăvită de „biruri grele şi jafuri permanente din partea feudalilor turci”31; · „alipirea” Basarabiei la Rusia a fost o situaţie firească, pentru că Basarabia a fost altădată pământ rusesc, care a trecut la Valahia şi Moldova, apoi a fost cucerit de turci32; · „alipirea” Basarabiei la Rusia în 1812 a fost un „eveniment istoric” de o „importanţă progresivă pentru poporul moldovenesc” (sintagma „popor moldovenesc” fiind o altă invenţie conceptuală), „care şi-a legat pentru totdeauna viitorul cu soarta poporului prieten şi a primit astfel posibilitatea de a dinamiza dezvoltarea economică, socială şi culturală a regiunii”33. Е.М. Руссев,Борьба молдавского народа против оттоманского ига. Кишинев: Издательство „Картямолдовеняскэ”, 1968, p. 105. 29 Vasile Stati, Istoria Moldovei. Chişinău: Vivar-Editor, 2002, p. 221. 30 Андрей Сафонов, Битваза Бессарабию: 200 летспустя. Accesibil la: http://rosbalt.livejournal. com/10140.html 31 И.А. Анцупов, А.И.Бабий, В.И.Жуков, Ю.Г.Иванов, Историческое значение присоединения Бессарабии к России в 1812 году. Кишинев: Изд-во„Картя молдовеняскэ”, 1968, p. 3. 32 П.Н. Батюшков, Бессарабия. Историческое описание. С.-Петербург: Общественнаяпольза, 1892, p.134. 33 А. Дольник, Бессарабия под властью румын ских бояр (1918-1940). Москва: ОГИЗ, Госполитиздат, 1945, p. 5; И.А. Анцупов, А.И.Бабий, В.И.Жуков, Ю.Г.Иванов, Историческое значение присоединения Бессарабии к России в 1812 году.Кишинев: 28

Urmărind conţinutul acestui al doilea discurs narativ referitor la anul 1812, generat de contexte şi realităţi politice, se creează impresia că istorianu este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi s-a conservat în memoria populară, ci ceea ce a fost selectat, scris, pictat, popularizat şi instituţionalizat de către cei ale căror funcţii au fost create special în acest scop34. Ingerinţa politicului în abordarea problemelor cu caracter istoric au alimentat, într-o ultimă instanţă, ideea conform căreia „istoria este o permanentă refacere a trecutului”35, o interpretare a evenimentelor istorice în dependenţă de interesele grupărilor şi curentelor politice care se perpetuează la guvernare. Comemorarea actului de la 1812 În contextul împlinirii a o sută de ani în 1912 şi a două sute de ani în 2012 de la semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti s-a readus, cu o mai multă intensitate, în prim-planul discursurilor publice subiectul anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă şi s-au revigorat practicile comemorării acestui eveniment – tragic pentru poporul român şi jubilativ pentru centrul imperial. Celebrarea sau comemorarea unor evenimente din istorie constituie o practică obişnuită pentru popoare, acestea celebrând aniversări tradiţionale, încoronări, comemorând eroi, construind monumente, diseminând informaţii despre fapte sau personalităţi etc. Activităţile de comemorare sunt, prin definiţie, sociale şi politice şi implică coordonarea memoriilor individuale şi de grup36. Caracterul politizat al comemorării se conturează prin orchestrarea politică care manipulează prezentul prin evocarea Изд-во „Картя молдовеняскэ”, 1968, p. 118; История Молдaвской СССР, т. I, Кишинев: 1967, p. 352; А.В. Репида, В.И. Цвиркун, 1812 год в исторических судьбах молдавского народа (к 175-летию присоединения Бессарабии к России). Кишинев: Общество „Знание”, 1987, p. 4; М.П. Мунтян, Присоединение Бессарабии к России и его историческо езначение. Кишинев: Общество „Знание”, 1982, p. 13; Я.С. Гросул, И.Т. Будак, Прогрессивное значение присоединения Бессарабии. Кишинев: Общество„Знание”, 1968, p. 1, 9, 13, 14, 17 et passim. 34 E. Hobsbawm, „Introduction: Inventing Traditions”. In: E. Hobsbawm, T.Range (Eds.), The Invention of Tradition. Сambridge [Cambridgeshire]; New York: Cambridge University Press,p. 13. 35 I. Rev, Retroactive Justice: Pre-History of Post-Communism.Stanford: Stanford University Press, 2005, p. 9. 36 John R. Gillis (Ed.), „Memoryand Identity: The History of Relationship”. In: Commemorations. The Politics of National Identity. Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1994, p. 5.

– 314 –

anumitor imagini ale trecutului colectiv37, cei care deţin puterea determinând care aspecte ale experienţei colective să fie admise comemorării şi care să fie date uitării. În parametrii acestei reguli generale de controlare a trecutului şi a interpretării acestuia s-a înscris şi evenimentul istoric– anul 1812 cu anexarea Basarabiei laImperiul Rus. Faptul că starea de încorporare a Basarabiei şi, ulterior,a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneştiîn imperiul ţarist şi, respectiv, sovietic a durat mai bine de un secol şi jumătate a permis centrului imperial –St. Petersburg şi, apoi, Moscova – să dirijeze politica memoriei. Iar memoria este un mediator între trecut şi prezent38, care vizează în sens larg modul de interpretare de către societate a propriului trecut într-o încercare continuă de a-şi forma viitorul39. Justificând întocmai afirmaţia „cine stăpâneşte prezentul stăpâneşte trecutul” (George Orwell), autorităţile ruse au calificat, interesat, anul 1812 drept an al eliberării de sub jugul turc şi al alipirii Basarabiei la Rusia, şi de la 1812 încoace, în fiecare an, în epoca ţaristă şi sovietică, au sărbătorit cu fast „alipirea” Basarabiei ca eveniment glorios. Iar la împlinirea unui centenar de stăpânire ţaristă în Basarabia, în 1912, au pregătit diverse manifestări şi au încercat – prin propagandă şi denaturare a realităţilor – să creeze o atmosferă de „sărbătoare” pentru a imortaliza şi apoteoza dominaţia lor asupra regiunii, ignorând nelegiuirile şi discriminarea în şi faţă de Basarabia, dar inventândşi trâmbiţând despre o „dezvoltare” şi „civilizare” a Basarabiei „graţie” prezenţei acesteia în componenţa imperiului ţarului. Consemnarea unui veac de „convieţuire” a Rusiei şi Basarabiei a fost materializată în diverse acţiuni. În zilele de 16 şi 17 mai 1912, la Chişinău au fost organizate solemnităţi oficiale. Oraşul a fost îmbrăcat în straie de „sărbătoare”, împodobit cu flori, steaguri şi scuturi cu monogramele „A. I” şi „N. II” ‒ iniţialele ţarilor ruşi Alexandru I şi Nicolae al II-lea, primul fiind cel de a anexat Moldova de Est, iar al doilea era ţar în O. Bartov,„Trauma andAbsence”.In: H.Peitsch,Ch. Burdett,C.Gorrara (Eds.), European Memories of the Second World War.New York: BerghahnBooks, 1999 (pp. 258-271), p. 259. 38 Richard NedLebow, „The Memory of Politics in thePostwar Europe”. In: The Politics of Memory in thePostwar Europe.Durhamand London: Duke University Press, p. 8. 39 Alexandra Barahona de Brito, Carmen GonzálezEnriquez, Paloma Aguilar, „Introduction”.In: Alexandra Barahona de Brito, Carmen González-Enriquez, Paloma Aguilar (Ed.), The Politics of Memory. TransitionalJustice in DemocratizingSocieties. New York: Oxford University Press, 2001, p. 37. 37

acea perioadă40. Printre manifestările care au marcat ziua se numără oficierea serviciului divin de dimineaţă în catedrala arhiepiscopală, apoi a unui tedeum pe platoul Râşcanova, urmat de saluturi trase de lovituri de tun, de o paradă militară şi diverse formalităţi cu caracter cultural41. Iar la 17 mai a avut loc sfinţirea locului şi plasarea primei pietre la temelia viitorului monument al lui Alexandru I. Iniţiativa privind înălţarea monumentului a aparţinut lui A.N.Krupenski, lansată fiind încă în mai 1911 şi dezvoltată apoi de o comisie special creată42, monumentul propriu-zis – proiect al arhitectului italian EttoreXimenes – fiind dezvelit şi sfinţit peste doi ani, la 3 iunie 191443 (a existat până la 1918). Cu ocazia centenarului anexării Basarabiei ţarul a emis un act adresat populaţiei acesteia, prin care accentua încă o dată că ţinutul a fost „alipit” statului rus44. Prin localităţile Basarabiei a fost răspândită o proclamaţie intitulată „Ziua cea de prăznuire pentru Basarabia (16 mai 1812-16 mai 1912)”, în care se glorifica prezenţa rusească în Basarabia în secolul de când aceasta a fost „slobozită de sub sarcina turcească şi alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept credincioasă”45. Reprezentanţi ai diverselor instituţii de la Chişinău mulţumeau autorităţilor centrale pentru „grija” purtată Basarabiei. În scrisorile adresate ţarului, preşedintelui Consiliului de Miniştri, ministrului de interne etc. şi semnate de autorităţile locale, printre care episcopul Chişinăului Serafim (ridicat în acest rang chiar la 16 mai 1812), mareşalul nobilimii basarabene P. Leonard, preşedintele upraveizemstveiguberniale A. Aleinicov, şeful capitalei Yu. Levinski, aceştia îşi exprimau profunda recunoştinţă faţă de iubitul „ţar” pentru „grija” pe care o duc populaţiei Basarabiei, anunţau că se roagă pentru sufletul lui Alexandru I, care a „eliberat” Basarabia de sub Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 55. 41 Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 55. 42 История постановки памятника Императору Александру Благословенному в Кишиневе. Кишинев: Издание Книгоиздательства Д.И. Платонова, 1914, р. 5. 43 Празднованиестолетнегоюбилея присоединения Бессарабии к России: 1812-1912. Кишинёв, 1914. Accesibil pe: http://oldchisinau.com/buildings/ alexander1.html 44 К столетнему юбилею присоединения Бессарабии к России. 1812-1912. Кишинев: Епархиальная Типография, 1912, 1-2. 45 Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 52. 40

– 315 –

jugul turcesc şi făceau asigurări de dragoste şi credinţă neclintită46. Sentimentul de „dragoste şi recunoştinţă” pentru anexarea de către Rusia a Basarabiei şi „simţul libertăţii” Basarabiei – formule şi expresii de afiş, departe de a fi reale – au fost redate şi în creaţii literare scrise la 1912. Unele versuri dedicate centenarului „eliberării” Basarabiei sună în felul următor (fragment în traducere din rusă)47: De jugul cel greu – robia turcească – De Rusia ai fost slobozită Şi cu ceata cea mare-a noroadelor ei Nedespărţit ai fost unită. Un veac întreg de-acu-a trecut În unirea aceasta frăţească, Tu, slobod crescând, fără griji Făcutu-te-ai comoară rusească. Fără sfârşit deci înfloreşte, Mulţumind cerului neîncetat, Sub mâna cea puternică foarte A pravoslavnicului împărat! Astfel, cei care deţineau puterea la acea vreme au reuşit să transforme, prin intermediul instrumentelor ideologice, o infracţiune de drept internaţional – raptul teritorial din Principatul Moldovei, urmat de politici de deznaţionalizare, discriminare, rusificare etc. – într-o acţiune de „binefacere” - „salvarea” şi „eliberarea” basarabenilor de turci şi „civilizarea” acestora, şi să construiască un discurs favorabil şi ajustat intereselor proprii de învingători. Dat fiind că la 1912 Basarabia mai era parte a imperiului ţarist, interpretarea tragediei Basarabiei drept „sărbătoare” a acesteia şi promovarea doar a unui asemenea gen de discursuri vizavi de anul 1812 erauexplicabile. În 2012 însă, la împlinirea a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia, statul Republica Moldova este independent. Cum s-a comemorat drama bicentenară a românilor şi care este verdictul dat evenimentelor produse în contextul păcii de la Bucureşti? La 2012 a fost auzită, ca şi până la această dată, vocea majorităţii istoricilor din Republica Moldova, pentru care a fost clar dintotdeauna că la 1812 s-a produs o nelegiuire, un rapt teritorial şi o trunchiere naţională, prin anexarea Moldovei de Est К столетнему юбилею присоединения Бессарабии к России. 1812-1912. Кишинев: Епархиальная Типография, 1912, 4-7. 47 S.S.Orlov, „La o sută de ani de la trecerea Basarabiei la Rusia (fragment)”. In: Н.В. Лашков, О сутэ де ань де ла тречеря Басарабией кэтре Русия. 1812-1912. Кишинев: Типография Бессарабского Губернского правления, 1912, p. 62. 46

de către Imperiul Rus. Această realitate este, în fapt, evidentă şi a fost evocată încă de la 1812 prin protestul basarabenilor, care părăseau provincia ocupată, dar şi prin scrierile care au urmat actului anexării condamnându-l. Este vorba de lucrări apărute atât în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul XX, cele mai semnificative fiind semnate de Alexandru Boldur, Petre Cazacu, Ion Nistor, Onisifor Ghibu, Ştefan Ciobanu, Nicolae Popovschi şi mulţi alţii care au apărat în timp cauza basarabeană. Şi la 1912, când autorităţile ţariste „celebrau” centenarul „alipirii” Basarabiei, pe cealaltă parte a baricadei, români de pe ambele părţi ale Prutului erau în doliu. Atmosfera de doliu s-a manifestat în diferite moduri: de la protestul în tăcere al populaţiei româneşti din Basarabia, manifestat prin absenţa de la sindrofiile organizate de autorităţile ruse la Chişinău (unde moldovenii „nu au avut decât partea de durere tăcută, adâncă”48) la atitudini făţişe ale fruntaşilor mişcării naţionale, cum a fost cazul lui Ion Pelivan, care a refuzat să participe la festivităţi, motiv pentru care a fost calificat drept „trădător”, „separatist”, „spion român”49,de la articole de ziar şi lucrări apărute şi în Basarabia, dar mai ales în dreapta Prutului, care condamnau ocupaţia şi asuprirea ţaristă, ţinerea în întuneric a populaţiei româneşti din Basarabia, încercările de nimicire a culturii acestora, interzicerea limbii române etc., la declararea, în regat, a zilei de 16 mai drept zi de doliu naţional cu organizarea, la Bucureşti, Iaşi şi alte centre româneşti, a tedeumurilor în biserici şi a întrunirilor comemorative unde s-a discutat subiectul Basarabiei şi s-a exprimat necesitatea eliberării acesteia de sub ţarism – toate acestea evidenţiind solidaritatea tuturor românilor cu cauza basarabeană50. Adevărul despre anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă nu a putut fi spus în epoca sovietică, acesta fiind administrat de autorităţi,care propovăduiau varianta lor, fabricată încă învremea ţarismului – cea a „eliberării” Basarabiei. Totuşi, la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, în contextul emancipării naţionale a românilor moldoveni, justeţea în privinţa anului 1812 a fost reabilitată. Durerea Basarabiei a fost deplânsă şi Petru Cazacu. O sută de ani de robie. În: Viaţa românească, VII, vol. XXIV, 1912, p.48, apud Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 57. 49 Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă,Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994. Bucureşti: Tempus, 1994, p. 93. 50 Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 61. 48

– 316 –

în versuri, scrise în diverse timpuri, care, readuse fiind în circuitul public, ţin vie memoria tragediei acestui pământ. Printre cele mai relevante sunt şi următoarele stihuri: De la Nistru pân’la Tisa Tot Românul plânsu-mi-sa Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. (Mihai Eminescu, „Doina”); Se urcă Basarabia pe cruce Şi cuie pentru ea se pregătesc Şi primăvara jertfe noi aduce Şi plânge iarăşi neamul românesc. (Adrian Păunescu, „Basarabia pe cruce”); De nicăieri nu-i semn de nici-o milă Şi s-a ajuns în cel din urmă hal Şi moare Basarabia umilă Cu capu-n vechiul sac imperial. Săracă soră basarabă, Tu, cea mai sfântă dintre toate, Zadarnic mama te întreabă Dacă trăieşti în libertate. (Adrian Păunescu, „Baladă pentru Basarabia”). Cu toate că bătălia pentru istorie în Republica Moldova mai continuă, de la 1989 încoace istorici şi cetăţeni de bună credinţă nu pun la îndoială raptul săvârşit prin Tratatul de la Bucureşti şi consecinţele negative ale acestuia. Marii absenţi din a se pronunţa în privinţa trecutului – nu prin ingerinţă în probleme de istorie, ci prin oficializarea aprecierilor date evenimentelor trecute de către marea majoritate a istoricilor – sunt autorităţile statului. Luarea de poziţie faţă de trecut de către oficialităţi – într-o societate în care istoria a fost politizată, cum e cazul Republicii Moldova –este necesarăpentru prezentul şi viitorul societăţii, care nu pot fi certe în condiţiile persistării senzaţiei de incertitudine faţă de trecut. Aprecierea evenimentelor din istorie este indispensabilă atât pentru a pune capăt speculaţiilor de orice gen faţă de evenimentele din istorie, cât şi pentru a încheia conturile cu trecutul; or, trecutul trebuie asumat, indiferent dacă convine sau nu. În Republica Moldova aprecierea oficială a actului de la 1812, ca şi a celor din 1940, 1944 şi nu numai, a fost şi este legată de relaţiile actuale ale statului cu Federaţia Rusă, a căror calitate ar depinde,în opinia unora, de felul în care tratează Chişinăul trecutul şi

prezentul, acele evenimente şi fapte care s-au produs cu participarea Rusiei – fie ţaristă, fie sovietică sau actuală. Chişinăul nu ia exemplu de la Kremlin, care îşi protejează istoria şi trecutul, netolerând abordări ale problemelor cu caracter istoric altfel decât în varianta acceptată la nivel oficial. Mai mult ca atât, Kremlinul a creat o comisie specială a cărei misiune era de a împiedica orice tentativă de falsificare a istoriei în defavoarea intereselor statului51. Deşi legea respectivă a fost anulată ulterior52, Kremlinul controlează în continuare tratarea trecutului. Ceea ce nu au înţeles reprezentanţii puterii de la Chişinău este că Republica Moldova de astăzi nu poate deveni Republica Moldova de mâine dacă nu va apăra valorile, istoria şi interesele naţionale. Toate acestea au o legătură atât cu trecutul, care trebuie asumat, cât şi cu viitorul, care nu poate fi construit prin neglijarea trecutului. Comemorarea anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă în 2012 la Chişinău putea deveni cel mai important eveniment istoric şi politic al anului 201253. Dar a fost doar cel mai important eveniment pentru cercurile academice, care l-au comemorat. Lipsa unei poziţii oficiale a autorităţilor Republicii Moldova – spre deosebire de cele ale Georgiei sau Ţărilor Baltice, care au luat atitudine faţă de trecutul lor istoric – conferă problemei o natură de perpetuitate. Mai mult ca atât, un stat incapabil să-şi recunoască şi să apere propria istorie este un stat slab şi cu viitor incert. Or, statele îşi conturează, ca regulă, viitorul în dependenţă de cum îşi acceptă istoria. Şi dacă în 1912, la marcarea unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, autorităţile de la Chişinău înălţau un monument ţarului Alexandru I pentru a imortaliza rusificarea Basarabiei, în anul 2012 autorităţile Republicii Moldovа independente au fost departe de a declara ziua de 16 mai 1812 drept zi de doliu şi, cu atât mai mult, de a construi un monument victimelor ocupaţiei ruseşti din toate timpurile. Acest lucru s-ar putea întâmpla la comemorarea a 300 de ani de la anexare, „dacă va fi momentul”. Până atunci, Moldova, încotro? Указ Президента Российской Федерации от 15 мая 2009 г. № 549 „О комиссии при Президенте Российской Федерации по противодействию попыткам фальсификации истории в ущерб интересам России” (Собрание законодательства Российской Федерации, 2009, № 21, Cт. 2541, с.6823). 52 УказПрезидента РФ от 14.02.2012,№ 183. 53 Constantin Tănase, Cum va marca R. Moldova 200 de ani de la ocupaţia rusească din 1812? Accesibil pe: http://www.timpul.md/articol/anul-2012-va-fi-ca-i2011-poate-chiar-mai-mizerabil-29971.html 51

– 317 –

SUMMARY THE YEAR 1812 AND THE LOSS OF BASSARABIA: BETWEEN PUBLIC DISCOURCE AND COMEMORATION Two centuries ago, on May 16th 1812, Ottoman and Russian plenipotentiaries signed the fatidic Bucharest Peace Treaty, which concluded the Russian-Turkish war of 18061812 over Romanian Principalities. Under the stipulations of the Treaty of Bucharest, the Ottomans – to which Romanian Principalities were vassals – ceded the eastern part of the historical Principality of Moldova to Russia that dubbed soon the region „Bessarabia”. The annexation of Bessarabia to the Russian Empire was a materialization of Russia’s expansionist politics and represented a successful Alexander I’s maneuver. The new territorial acquisition was of a great importance due to its strategic position. On the one hand, it brought Russia closer to the Balkans where tsarists had their own interests. On the other hand, it could be useful to Russia’s plans for conquering Constantinople and Dardanelles, as well as other Ottomans’ possessions. The arbitrary „inclusion” of Bessarabia into the Russian Empire constituted undoubtedly an aggressive act of occupation and suppression. However, over the years, the events that occurred in 1812 were treated and interpreted differently, the historiography and the public discourse on 1812 being dominated by two opposing narratives. The first narrative qualifies the year of 1812 as a year of „liberation” of Bessarabia from the Turkish rule. This type of discourse originates from the designed theory of „friendship of people”, the „special relationship” between Moldovan and Russian peoples that insidiously intoxicated the historiography on the problem for a long time. Although the narrative was supplied with false theses, it has had a strong resonance throughout the decades and predominated in the tsarist and soviet epochs mainly due to the state support, because it reflected the imperial center’s interests and served to the state’s expansionist politics. The genesis of this narrative goes back to 1812 and to tsar’s politics towards the new seized territory. At the time of occupying Bessarabia, Alexander I that had the pretention of being a liberal monarch, could not recognize officially the annexation of a territory in as far as such an action had not a liberal character. Consequently, he invented the theory of liberation and proclaimed himself a „liberator” of the province from ottoman oppression. This ideological narrative cooked-up by the central Russian authorities was promoted persistently, over almost two centuries in the tsarist, soviet and even post-soviet epochs being still in force. Its power and longevity can be explained by Moscow’s role in backing up this narrative, the Kremlin retaining control over the history and monitoring the interpretation of the past events either in Russia or its traditional spheres of interests, both until and after the implosion of the Soviet Union, being determined to protect its interests all over the near abroad. Kremlin’s position toward the year 1812 is stimulated in

the Republic of Moldova through the agency of at least two canals. The first one consists of historical legacy, the impact of policy of russification and ideology still deep-rooted in a category of historians and politicians that remained captive to old ideologies and servile to Moscow’s interests. They continue to voice the same false thesis expressed by the Russian and Soviet historiography according to which the annexation of Bessarabia to the Tsarist Empire has conditioned and generated province’s progress. Secondly, a huge role in sustaining of this point of view is played by all-Russian emissaries in Chisinau that have used to involve themselves inadequately in discussions about Republic of Moldova’s history and politics, as it was, for instance, the case of V. Kuzmin who perceived the peace of Bucharest as a condition determining Moldova’s rebirth as a state. The second type of discourse – impartially reflecting historical realities – denotes the Romanian people’s drama provoked by the peace of Bucharest and Russian politics of domination. Being constrained by authorities during the tsarist and soviet regimes this narrative discourse became powerful after 1991 when Moldova regained its independency. It reflects the opinion of the large majority of Moldovan historians who consider the act of 1812 as being one of the most tragic event in the history of Romanian people that supported, by losing Bessarabia, both a territorial defacement and irretrievable psychological trauma. The incorporation by force of the eastern part of Principality of Moldova into Russian Empire meant the beginning of an era when Bessarabia became an object of the policies of discrimination, colonization and rusification applied by the tsarist regime. While the existence of two parallel narratives of 1812 causes confusion in Moldovan society, the absence of Moldovan authorities’ statement on this subject creates the feeling of uncertainty toward the past, gives a nuance of perpetuity to the problem and leaves the space for political speculation. A state unable to recognize and defend its own history is a weak state with an uncertain future. Or, states usually outline their future depending on how they accept their own history. Moldovan authorities failed to appreciate the past and to follow the example of Georgia or the Baltic States, and took no attitude towards the tragedies of 1812, 1940 or/and 1944. In 1912, in the context of celebration of the centennial anniversary of Bessarabia’s annexation to Russia, the authorities raised a monument to Alexander I in order to immortalize the russification of Bessarabia. In 2012 the independent Moldovan authorities are far from building a monument to victims of Russian occupation of all times. Or, probably this mission is postponed to the time when we commemorate 300 years of Bessarabia’s annexation? Until then, Moldova, where?

– 318 –

APARIŢIA CHESTIUNII BASARABIEI ÎN GEOPOLITICA EUROPEANĂ Aurelian LAVRIC

1812: datele chestiunii Basarabiei În anul 2012 se împlinesc 200 de ani de la anexarea de către Imperiul Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru al Principatului Moldovei, denumit de autoritățile țariste ocupante „Basarabia”. Factorul politicii ruseşti a fost hotărâtor în apariţia problemei Basarabiei în contextul geopolitic european. Încă în Testamentul lui Petru I, document considerat de unii cercetători drept o ticluire a Ohrancăi ţariste (poliţia secretă), a fost arătat vectorul expansiunii de mai departe a statului rus – confirmată în mod uimitor de evenimentele ce au urmat – spre Balcani şi spre Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Petru I scria: „A se apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol şi India, că acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii”1. În text sunt formulate direct scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus. În acest text Petru I s-a adresat tuturor “pogorâtorilor noştri şi moştenitorilor tronului şi guvernului naţiei rosieneşti”, îndemnându-i să promoveze o politică de stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de Sud-Est şi în Asia (declarativ – împotriva turcilor, de facto – împotriva popoarelor din aceste regiuni, prin ocuparea lor). „Poporul rosienesc” era „chemat a stăpâni în viitorime toată Europa”2. Începutul raporturilor interstatale moldo-ruse a fost marcat de anul 1711, când la Luţk, domnitorul Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I au semnat un tratat „de prietenie”, prin care Rusia garanta integritatea teritorială a Moldovei, graniţele ei, inclusiv graniţa de pe Nistru: „Pământurile Principatului Moldovei (...) sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti [Valahiei] şi ale Transilvaniei şi ale Poloniei”3. Petru I a pornit o campanie militară împotriva turcilor pentru a-i alunga din Moldova, dar armata rusă a fost înfrântă în bătălia de la Stănileşti (1711), în urma căreia Dimitrie Cantemir şi 400 de familii boiereşti se refugiază în Rusia. Tratatul cu Petru I este important, deoarece Rusia a garantat integritatea teritorială a Principatului Moldovei pe teritoriul căreia se aflau, în acea perioadă, mai multe Texte care au zguduit lumea, Iaşi: Moldova, 1995, p. 109. Ibidem, p. 107. 3 V. Negre, Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii), Slobozia, 2009, p. 10. 1 2

raiale – zone pe care nu le controla şi care se aflau sub jurisdicţia directă a Turciei. În ceea ce priveşte sudul regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie că pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484), în jurul cărora a constituit raiale. Pe timpul domniei lui Petru Rareş, la 15 septembrie 1538 „Soliman intră în Suceava. Trădat de marii boieri, Petru Rareş se refugiază în cetatea Ciceului (28 sept.). Ştefan Lăcustă este numit domn de sultan. Bugeacul şi Tighina sînt anexate Imperiului otoman. [Are loc] Instaurarea dominaţiei otomane asupra Moldovei”4. Referindu-se la drama Moldovei din acel moment, Nicolae Iorga notează: „Acest Ştefan era înconjurat de Turci, cari-l păzeau împotriva boierilor, şi, cu acest prilej, Moldova suferi o pagubă mare prin smulgerea întregului Ţinut care se întinde între linia Bâcului şi raiaua cetăţilor Chilia şi CetateaAlbă”5. Deci, jumătatea sudică a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru era acum sub jurisdicţie turcească. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul Bender, au reconstruit cetatea şi au instituit încă o raia: „Sultanul Soliman, care intră în Suceava, merse până la Tighinea, vadul cel mai însemnat al Nistrului, şi aici el făcu să se clădească o cetate nouă, pe care o numi Bender sau „Poartă”, şi în care aşeză Ienicerii săi”6. Pe de altă parte, deja la începutul secolului al XVII-lea, tătarilor unei hoarde „li se îngăduia să steie, vara ca şi iarna, în locurile şese, nelocuite până atunci, ale Bugeacului”7. Această aşezare a lor în sudul regiunii dintre Prut şi Nistru a avut urmări nefaste asupra întregii Moldove, din cauza atacurilor şi jafurilor pe care le înteprindeau asupra restului Principatului Moldovei, ca şi asupra Valahiei. („Către mijlocul secolului al XVIII-lea, hoardele tătare care trăiau în stepa Bugeacului încep să părăsească această provincie şi se retrag spre Crimeea. În 1806, în sudul Basarabiei nu mai existau decât aproximativ 5000 de tătari, care, în anul următor, au abandonat definitiv Bugeacul”8.) De asemenea, turcii au anexat ţinutul Hotin. La Istoria României în date, Chişinău: Crai-nou, 1992, pp. 14-115. 5 N. Iorga, Istoria românilor, Chişinău: Universitas, 1992, p. 156. 6 Ibidem. 7 Ibidem, p. 206. 8 Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Chişinău: Ştiinţa, 1992, p. 24. 4

– 319 –

1699, după Pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru a-şi reconsolida forţele în zona respectivă, turcii aleg Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo se afla cea mai puternică cetate din Moldova. Din aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul asupra cetăţii, iar la 1715 ţinutul este transformat în raia. „Din acest moment, ţinutul şi cetatea Hotinului au devenit cel mai de nord punct strategic al Imperiului Otoman, având ca funcţie internă păstrarea influenţei sale în Principatele Române, iar ca funcţie externă supravegherea deplasărilor de trupe din statele vecine – Imperiul Rus, Polonia şi Imperiul Habsburgic. La 1718, hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând configuraţia fostului ţinut moldovean şi devenind una dintre cele mai mari raiale”9. De menţionat că un interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru – ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o „Bucovina”, „au apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia [raiaua Hotinului, n.n.], dar olatul şi-a păstrat vechea configuraţie. Chiar şi după consumarea problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia să alipească cetatea Hotinului la imperiu, astfel, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată vechea administraţie otomană”10. În 1740 Rusia ajunge la Bugul de Sud. După războiul ruso-turc din 1735-1739, ţarul şi sultanul au încheiat, la 12 septembrie 1740, la Belgrad, tratatul intitulat „Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei, a graniţei Moldovei pe Bug”11. Ca rezultat, Rusia îşi impune frontiera pe Bugul de Sud. De abia în 1792-1793, în timpul conducerii Ecaterinei II, Rusia ajunge la Nistru şi Principatul Moldovei devine o zonă a intereselor directe ale imperiului ţarist. I. Gumenâi, Istoria Ţinutului Hotin. De la origini până la 1806, Chişinău: Civitas, 2002, p. 264. 10 Ibidem, p. 265. 11 V. Negre, Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii), Slobozia, 2009, p. 10. 9

Deși diferite părți din teritoriul Principatului Moldovei – aflat „în calea răutăților” – au fost anexate și înainte de 1812 de alte imperii decât cel țarist (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), anume încorporarea Moldovei de Est (Basarabiei) de către Rusia a reprezentat un eveniment ale cărui repercusiuni sunt vizibile și astăzi. Moldova şi „Basarabia” intră în sistemul geopolitic european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de pace de la Tilsit (un oraş din estul Prusiei, actualmente Sovetsk, în regiunea Kaliningrad). La 7 iulie 1807, Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru I şi Napoleon I, au semnat un tratat. Acesta a pus capăt războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez şi a pus începutul unei alianţe între cele două imperii, care şi-au impus puterea aproape asupra întregii Europe continentale. Cele două state au convenit în secret să se ajute unul pe altul în dispute – Franţa s-a angajat să ajute Rusia împotriva Imperiului Otoman, în timp ce Rusia a fost de acord să se alăture sistemului continental împotriva Imperiului Britanic. Napoleon, de asemenea, l-a convins pe Alexandru să instige un război finlandez împotriva Suediei pentru a o forţa să adere la Sistemul Continental. Deşi Rusia şi-a exprimat intenţia să încorporeze Principatele Dunărene, totuşi în faţa refuzului Franţei, „în mod clar, ţarul a fost de acord să evacueze Valahia şi Moldova [adică s-a obligat să-şi retragă trupele, n.n.], care fusese ocupate de forţele ruseşti în cadrul războiului ruso-turc, [în] 1806...”12. De asemenea, Insulele Ioniene şi Cattaro, capturate de Rusia, urmau să fie transmise Franţei. Ca recompensă, Napoleon a garantat suveranitatea Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici conduse de rudele germane ale ţarului. De remarcat faptul că la 7 iulie 1807 o putere a Europei Occidentale (Franţa) a susţinut Moldova în faţa tendinţelor de acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat un tratat între Franţa şi Prusia, în urma căruia ultima pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe care îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra independenţa. Pe acele teritorii Franţa a creat Regatul Vestfaliei, Ducatul Varşoviei şi oraşul liber Danzig. Alte teritorii cedate au fost acordate altor state sateliţi ale Franţei şi Rusiei. Rusia a susţinut în negocieri păstrarea de către Prusia a independenţei. Conjunctura internaţională s-a schimbat însă în mod radical cu un an mai târziu. Războiul ruso-turc avansa şi Rusia era învingătoare. „Napoleon Bona Treaties of Tilsit, http://en.wikipedia.org/wiki/Treaties_ of_Tilsit, accesat: 2.04.2012.

12

– 320 –

parte știa foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desființeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia, cu toate slăbiciunile ei evidente – ajutată în mod substanțial – era singura putere capabilă de a stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece știa tot atât de bine că fără o pace cu Anglia, nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul european. Speranța aceasta s-a risipit definitiv numai atunci când Napoleon a luat cunoștință de discursul regelui Angliei în parlamentul britanic în ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia pace cu Napoleon niciodată”13. În aceste condiţii, „Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova și Valahia [s.n.], astfel că pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o scrisoare țarului Alexandru I – caracterizată, încă și în ziua de astăzi – drept un model de diplomație, în care deși nu se găsește niciun rând prin care să-i promită împărțirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună rusofranceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginația anturajului lui Alexandru I și să creeze convingerea unei împărțiri iminente a Turciei”14. Generalul Sebastiani, ambasadorul Franței la Constantinopol, propune Înaltei Porți să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse: „Niciodată Sublima Poartă nu va consimţi să cedeze Moldova şi Valahia. Ea va prefera războiul”15. Sebastiani își dă seama că nu mai poate influența politica Turciei, așa că pe 27 aprilie 1808, părăsește Istanbulul. „Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte și Țarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în Turingia, Germania] (27 septembrie – 14 octombrie 1808) [s.n.], unde cei doi împărați semnează o nouă convenție secretă [s.n.], prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda și cele două Principate Dunărene”, „precum și să fie începute tratative directe între Turcia și Rusia, fără medierea Franței. Cu alte cuvinte, Franța făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obținând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental”16, aderare Filotti Alexandru Gabriel. Frontierele românilor, http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_ rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_I, accesat: 2.04.2012. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 13

care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deși împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India), Rusia nu și-a respectat angajamentul privind blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa, în cele din urmă, a dat faliment în 1810, când ţarul a început să permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului ruso-francez, pierzând însă războiul.) Între timp, în urma presiunilor exercitate de Franța asupra Turciei, „Marele Vizir Bairaktar propune Rusiei tratative directe ruso-turce. Rușii răspund că refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistițiul de la Slobozia până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franța la Paris. Pe data de 29 octombrie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski [comandantul armatei ruse în Principatele Dunărene, n.n.] tratatul de la Erfurt, sosește la Focșani și imediat trimite un ofițer la Constantinopole pentru a fixa locul tratativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările, din capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir Bairaktar”17. În Convenția de la Erfurt se menţiona [Art. 5]: „Înaltele Părţi Contractante se angajează să considere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoască Finlanda, Ţara Românească [Valahia] şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus. [...] [Art. 8:] Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire [?] şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse până la Dunăre”18. După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia [s.n.] se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii”19. „Diplomaţia ţaristă informa Curtea de la Viena că ţarul, modest, se mulţumeşte «a dobândi printrun tratat Valahia, Moldova şi Basarabia» [s.n.]”20. 19 20 17 18

– 321 –

Ibidem. V. Negre, op. cit., p. 13. Ibidem, p. 13. Ibidem.

Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811 ţarul îşi limitează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, „acceptă” graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu numai „Basarabia” – „Bugeacul” (raialele Bender/Tighina, Ismail, Chilia şi Akkerman/Cetatea Albă), ci şi raiaua (fostul ţinut moldovenesc) Hotin şi ţinuturile aflate între raiaua Hotin şi raialele din Bugeac. Prutul nu a constituit niciodată o graniţă teritorial-administrativă în cadrul Principatului Moldovei. De exemplu, ţinutul Iaşi cuprindea atât un teritoriu de pe malul drept, cât şi un teritoriu de pe malul stâng al Prutului. De asemenea, ţinuturile Dorohoi, Hârlău, Huşi şi Covurlui, de-a lungul istoriei, au cuprins şi părţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru. Ca să manipuleze opinia publică europeană şi să creeze impresia că ar fi vorba de o provincie istorică, autorităţile statului ocupant au dat o denumire Moldovei estice, extinzând denumirea părţii sudice – „Basarabia” – asupra întregului teritoriu de la Dunăre până la Hotin. Faptul că acest demers a fost unul artificial a fost demonstrat la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării al provinciei dintre Prut şi Nistru (Basarabia), aflată atunci în cadrul Rusiei, a proclamat teritoriul respectiv drept republică, cu denumirea de „Moldovenească”, şi nu „Basarabeană”. Denumirea „Basarabia” provenea de la dinastia domnitorilor valahi – Basarabii. Mircea cel Bătrân (1386-1394/5 şi 1397-1418) a încorporat zona de la nord de gurile Dunării în Valahia. Ulterior, zona respectivă a intrat în cadrul graniţelor Moldovei, dar amintirea apartenenţei sale de cândva la statul Basarabilor s-a păstrat prin denumirea de Basarabia, care i s-a înrădăcinat. În tratatele dinainte de 1812 se pare că prin „Basarabia” Rusia înţelegea ţinutul „turcesc” dintre Nistru și Prut – Bugeacul (Basarabia, pe hărțile europene), cu raialele aflate sub jurisdicţia Turciei: Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail. Deşi în dialogul cu puterile occidentale, în special cu Franța, Rusia distingea Basarabia de Principatul Moldovei, iscusința negociatorilor care serveau interesele țarului a permis anexarea părții răsăritene a Moldovei, care nu făcuse parte din teritoriul aflat sub jurisdicţie otomană, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin. Aşadar, în 1812, atunci când Rusia a ocupat teritoriul moldovenesc dintre Nistru şi Prut, Moldova nu își exercita controlul asupra întregului teritoriu în cauză, denumit de ocupanţii ruşi “Basa-

rabia”. Doar o parte a interfluviului se afla sub jurisdicţia autorităţilor de la Iaşi, iar restul ţinuturilor (necontrolate de Moldova) – raialele Hotin la nord, Bender, Chilia, Ismail, Akkerman şi tatarlâcul Bugeac la sud – sub jurisdicția Turciei, ceea ce nu înseamnă că acestea nu erau teritorii moldoveneşti aflate sub ocupaţie străină – turcească. În 1812, în aceste ţinuturi moldoveneşti s-a schimbat ocupantul: Rusia a înlocuit Turcia. Graniţa nordică a Bugeacului (teritoriul aflat sub jurisdicția Turciei) se afla, după cum scrie Nicolae Iorga, pe linia râului Bâc. Astfel, la 16/28 mai 1812, în urma tratatului rusoturc (păcii) de la Bucureşti, s-a pus capăt războiului ruso-turc din 1806-1812. Tratatul este semnat de generalul M.I Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski la comanda armatei ruse din Principatele Dunărene, și de Galib Efendi, ministrul afacerilor străine al Turciei. Mare dragoman al Imperiului Otoman era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808 – iunie 1812). Acesta, având în vedere funcția pe care o deținea, în ajunul invaziei Rusiei de către marea armată a lui Napoleon, primește o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace până în momentul declanșării ofensivei franceze. Dimitrie Moruzi, care făcea parte din delegația care ducea tratative în numele Turciei la București, de conivență cu partea rusă, însoțește tratatul de pace, pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare în care arată că Kutuzov a amenințat că, dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munții Balcani, și în acest caz tratatul va fi semnat la Adrianopol, nu la București, dar cu alte condiții. Complicitatea primului dragoman al Porții, care și-a trădat suveranul turc, s-ar fi datorat dorinţei acestuia de a obţine cu sprijinul Rusiei titlul de domnitor al Principatului Moldovei, de asemenea promisiunii unui latifundiu (unei moșii) în Basarabia și unui inel foarte prețios (evaluat la 15 000 piaștri) dăruit de autoritățile țariste. Turcii se grăbesc să semneze tratatul de pace și-l expediază la București. Napoleon prinde firul trădării și-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere al delegației de pace turcești, la Șumla în Bulgaria, unde se afla cartierul general al marelui vizir Ahmed-Pașa, călăul sultanului îi taie capul lui Dimitrie Moruzi pentru trădare. Mihai Eminescu, preocupat de problema Basarabiei, referindu-se la momentul 1812, notează „că Anglia au stăruit pentru încheierea păcii, că ea a silit pe sultan s-o iscăleacă. O flotă engleză era în Bosfor, care

– 322 –

a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci [datorată iminentei campanii militare a Franţei lui Napoleon împotriva Rusiei, n.n.]. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi”21. Tratatul de la Bucureşti a fost semnat de Galib Efendi, de aceea vina incriminată lui Dimitrie Moruzi (dezvăluită de W. Wilkinson, consulul general al Angliei la Bucureşti, în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”) pare puţin exagerată. Trebuie de ţinut cont şi de faptul că în timpul negocierilor, după un atac al armatei turce, ruşii au atacat prin surprindere lagărul marelui vizir Ahmed-Paşa (pe malul drept al Dunării), care a fugit la Ruşciuk. „De aici, înspăimântat, a cerut din nou pace lui Kutuzov, mai ales că trupele sale din Ţara Românească au fost încercuite de ruşi şi complet paralizate”22. În cele din urmă, marele vizir Ahmed-Paşa, aflat la Rusciuk, a răspuns generalului Alexandre de Langeron, trimis de comandantul Kutuzov într-o misiune confidenţială: „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul sau războiul; am jertfit enorm până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o strălucită provincie”23. De notat că după ce în Convenţia secretă de la Erfurt (1808) Napoleon a consimţit cu privire la expasiunea rusească în Principatele Dunărene (anexarea acestora), în 1812 Franţa, aflată în pragul unui război cu Rusia, era împotriva oricărei anexiuni ruseşti şi vedea Turcia ca aliat: „Consulul francez [la Bucureşti] era încredinţat că turcii, în ajunul marelui conflict din Rusia, vor cere întreaga restituire a provinciilor pierdute”24. Practic, la 16/28 mai 1812, când era semnat Tratatul de pace de la București, convenția franco-rusă de la Erfut (octombrie 1808) era caducă. De data aceasta însă, Anglia – adversara Franţei –, dorind să ajute Rusia, aflată în faţa invaziei armatei lui Napoleon, a exercitat presiuni asupra Turciei, pentru ca aceasta să încheie cât mai repede acordul de pace. Intelectualul basarabean Pavel Gore dezvăluie alte detalii cu privire la cauzele expansiunii ruse în principatele Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia testamentului lui Petru cel Mare („oricât de apocrif ar fi”), Gore scrie despre eforturile prinţului Adam M. Eminescu, Basarabia, Sibiu: Mileniul Trei, 1995, p. 42. P. Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920, Bucureşti: Albatros, 1993, p. 38. 23 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. Volumul I, 1995, p. 277. 24 Ibidem, p. 283. 21 22

Georg Czartoryjski, viceministru al Afacerilor Străine al Rusiei, care a prezentat lui Alexandru I, la 1804, „un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă, din punctul de vedere al intereselor ruseşti, de a reconstitui Regatul Poloniei sub protectoratul Imperiului Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire şi renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească asupra Poloniei ar cere compensaţii, Czartoryjski arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste compensaţii pe socoteala «Imperiului Otoman» («turcul plăteşte»)”25. Pentru a da o apreciere cedării Basarabiei de către Imperiul Otoman în favoarea Imperiului Rus în 1812, trebuie evocate capitulaţiile (acordurile) dintre Moldova şi Poartă – element de bază al raporturilor moldo-turce în perioada medievală. Prima a fost încheiată în 1511 cu domnitorul Moldovei Bogdan. A doua ‒ în 1529 cu Petru Rareş. În aceste acorduri se prevedea că “Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni” şi că “Graniţele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor”26. Deşi unii istorici contestă autenticitatea acestor “capitulaţii”, principiul luării sub protecţie a unui stat care s-a supus benevol şi al apărării graniţelor sale (în schimbul unui tribut) de către puterea suzerană este cunoscut în lumea islamică, cea căreia îi aparţinea Imperiul Otoman. În 1699 a luat sfârşit un conflict dintre Imperiul Otoman şi statul polon prin Pacea de la Carlowitz. Partea de nord a Ţării Moldovei, care se afla sub ocupaţie polonă, a fost restituită. Despre pacea încheiată, letopiseţul ţării spune: „Leşii încă cerea tare Ţara Moldovii, dar turcii au răspunsu leşilor pentru Ţara Moldovii, dzicînd că Ţara Moldovii nu pot să o dea să le fie lor podani că este volnică, că turcilor este închinată, nu este luată cu sabia. Decii leşii, văzînd aşe, s-au aşezat întru cesta chip: cetăţile Moldovei şi mănăstirili cîte au luat şi cît locu, tot să-l dea înapoi moldovenilor. Şi turcii să dea cetatea Cameniţa leşilor, cu tot olatul ei, şi Ucraina şi pre nohai să-i ridice pe toţi din Bugeacu să să ducă la locul lor piste Don, să rămîie numai bugegenii [bugecenii]. Şi Hotinul să nu-l tocmască turcii niciodată, nici altă cetate să nu facă în Moldova turcii, nici paşe să nu puie”27. La 1700 regele Poloniei trimite un sol la Istanbul, ca „să arate dragomanilor otomani instabilitatea de la frontiera moldo-polonă şi să ceară rectificarea hotarelor în folosul regatului prin includerea ţinuturilor Hotin şi P. Gore, Anexarea Basarabiei, Chişinău, 1992, p. 5. M. Eminescu, Basarabia, Sibiu: Mileniul Trei, 1990, p. 19. 27 I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău: Ştiinţa, 1993, p. 36. 25 26

– 323 –

Cernăuţi în componenţa lui. Poarta Otomană nu a cedat însă şi graniţele au fost restabilite, prin tratatul de delimitare din 14 octombrie 1703, pe linia anterioară războiului”28. Acelaşi argument – necedarea Moldovei deoarece e ţară „închinată, nu cucerită cu sabia” – a fost folosit în 1718 într-un răspuns dat autorităţilor austriece. „Deşi la pacea de la Passarowitz Poarta declara că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind ţară închinată, nu supusă cu sabia, totuşi ea mai târziu [1774] cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a Moldovei şi Basarabia proprie [propriu-zisă, n.n.] până la Dunăre”29. (Prin Tratatul de la Passarowitz, în Voivodina, din 21 iulie 1718 s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman, pe de-o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Veneţiană, de cealaltă parte. Trupele imperiale austriece i-au înfrânt pe otomani, care au cedat Casei de Habsburg Banatul Timişoarei, Serbia de Nord, inclusiv Belgradul, nordul Bosniei şi Oltenia.) Turcia a încălcat până la urmă, în 1775 şi în 1812, prevederile capitulaţiilor (acordurilor) încheiate cu Moldova. În 1812, după anexare, autoritățile țariste stabilesc Benderul30 ca centru administrativ al provinciei pe care au creat-o pe teritoriul estic moldovenesc, mai târziu administrația fiind mutată la Chișinău. Prin anexarea Basarabiei, Rusia se întăreşte geopolitic în Europa de Sud-Est. În urma anexării, Rusia a impus regimul de ocupaţie – o administraţie formată din străini – şi a trecut treptat la asimilarea populaţiei autohtone. În 1830 Rusia a închis frontiera pe Prut31. „Limba română [numită „moldovenească”], care după 1812 era facultativă în şcolile basarabene, a fost suprimată definitiv la 1873”32. Conform unor estimări, înainte de unirea Basarabiei cu România în provincie erau 1082 şcoli primare ruseşti şi nicio şcoală primară românească. De asemenea, s-a efectuat o colonizare a noii provincii, mai ales a Bugeacului: „Astfel, pe parcursul perioadei 1812-1917, Basarabia a fost colonizată cu 30 de sate bulgăreşti [inclusiv găgăuzeşti, n.n.], cu 27 de sate cu populaţie germană în Bugeac, cu 16 sate de evrei, cu 11 sate ruseşti şi căzăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 1 sat de elveţieni, în total 124 de sate, ceea ce echivala cu o jumătate din numărul târgurilor şi satelor mari I. Gumenâi, Istoria Ţinuului Hotin. De la origini până în 1806, Chişinău: Civitas, 2002, pp. 90-91. 29 M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Verba, 1991, p. 30. 30 A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău: AIVA, 1995, p. 19. 31 Ibidem, p. 34. 32 I. Şişcanu, Împotmoliţi în tranziţie, Chişinău: Civitas, 1999, p. 20. 28

ale Basarabiei”33. Se ştie că în Bugeac există şi un sat albanez – comuna Caracurt, plasa Bolgrad, jud. Ismail. Către 1848, în Basarabia erau peste 1760 de sate, orăşele şi târguri34. Rusia și-a legitimat anexarea din 1812 a Basarabiei la Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815), conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste și de a înlătura, prin stabilirea de noi granițe, urmările ocupației franceze în Europa. Cu regret, stabilirea noilor granițe în Europa a vizat și recunoașterea instalării graniței Rusiei pe Prut și a anexării jumătății estice a teritoriului Principatului Moldova. La începutul secolului al XIX-lea, teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopolitice a trei imperii: Rusia, Austria şi Turcia. Până la urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia asupra părţii estice disputate a Principatului Moldovei. Prin Tratatul de pace de la București (1812), Moldova pierdea teritoriul său din stânga Prutului – ţinuturile Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului, numită ulterior ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni. Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni şi la tatarlâcul din Bugeac – teritorii moldovenești pe care le anexase anterior. Pierderea teritoriului moldovenesc în cauză a slăbit Țara Moldovei. Există unele asemănări și deosebiri între Convenția secretă ruso-franceză de la Erfurt din 1808 și Tratatul de neagresiune sovieto-german („pactul MolotovRibbentrop”), cu protocolul său adițional secret, din 23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea, de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului Basarabiei. Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în 1939 Hitler erau figuri aflate în dizgrația cancelariilor statelor europene influente, aceasta nu a împiedicat-o pe Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea lui Napoleon, cât și după înfrângerea lui Hitler. O asemănare ține și de faptul că atât în 1812, cât și în 1940, anexarea Basarabiei de către Rusia a avut loc în urma împărțirii zonelor de influență cu statul ce își exercita supremația pe continentul european, prin acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta. Deosebirea ține de faptul că, în 1812, Ibidem, p. 18-19. A. Moraru, op. cit., p. 32.

33 34

– 324 –

Convenția de la Erfurt era caducă, Franța stăruind ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci, Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite Rusiei să-și replieze forțele și să opună rezistență armatei lui Napoleon), în timp ce, în 1940, tratatul de neagresiune sovieto-german era în vigoare, iar Germania a forțat, la rândul său, guvernul de la București să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. În ciuda eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Țării – la 27 martie 1918 – a unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi şi Prut35) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei. Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia și Japonia, care au semnat la Paris un tratat sau protocol cu România la 28 octombrie 1920 (au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei; Japonia nu a ratificat tratatul deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin36). Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diplomaţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920”37. Recotropirea și reanexarea Basarabiei la 28 iunie 1940 de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme și repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că rezolvarea problemei Basarabiei înseamnă reunirea celor două părți ale vechiului Principat al Moldovei (Moldova Occidentală – dintre Carpați și Prut, cu Moldova Orientală înstrăinată – dintre Prut și Nistru, A. Lavric, 27 martie ar trebui să fie ziua naţională a Moldovei, pe portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena. md/?go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011. 36 I. Şişcanu, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Chișinău: Civitas. 2007, p. 93. 37 Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Iaşi: Junimea, 1991, p. 23. 35

care mai este denumită Basarabia) în granițele unui stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată până în prezent. Parte a problemei Basarabiei este și controlul exercitat în prezent de armata rusă (rămășițele Armatei a XIV-a) asupra a șapte localități din estul Basarabiei: orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. Unități ale armatei ruse se află atât în cetatea Bender, cât și în raza orașului respectiv. În 1812, chestiunea Basarabiei a apărut ca o problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate câteva dintre statele influente din Europa acelei perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în context geopolitic european și internațional, cu implicarea UE și SUA. Astăzi problema Basarabiei vizează întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de influență a Federației Ruse (și prezența armatei ruse în orașul basarabean Bender), iar soluţionarea ei ar însemna aderarea țării la Uniunea Europeană, adică intrarea în spațiul civilizațional european. Întrucât Republica Moldova este membru al CSI și, respectiv, nu este membru al UE și NATO, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice, ea face parte din vecinătatea apropiată, termen care, încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, când președinte era Boris Elțîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, desemna spațiul de influență al Federației Ruse, în care armata rusă „este datoare să-i apere pe cei 25 de milioane de etnici ruși care se aflau în afara granițelor Federației Ruse”38. Republicile baltice, aflate sub umbrela NATO și în cadrul UE, au reușit să se desprindă de vecinătatea apropiată – zona de dominație geopolitică a Rusiei. Desprinderea Republicii Moldova de aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi reunite două elemente: 1) voința şi, implicit, acțiuni ale elitei politice moldovenești și ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de influență rusă și 2) susținerea din partea UE și SUA a acestui demers. Anul 1812 (anexarea Basarabiei) în discursul public contemporan Autoritățile Rusiei interpretează până în prezent într-o manieră tendențioasă faptul anexării teritoriului moldovenesc în 1812. Se pare pornind de la anexarea din 1812, MAE al Federației Ruse A. Cioroianu, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, București: Curtea Veche, 2009, pp. 155-156.

38

– 325 –

contestă însuși caracterul moldovenesc al teritoriului Basarabiei. Într-un material postat pe site-ul acestui minister, pe 17.11.2011, intitulat „Внешнеполитическая деятельность СССР накануне Великой Отечественной Войны (справка)”, semnat „Историко-Документальный Департамент”, se notează: В конце июня 1940 г. советское правительство добилось мирного разрешения вопроса о возвращении Бессарабии Советскому Союзу. Советско-румынский конфликт по этому поводу возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли были захвачены румынами. СССР никогда не мирился с насильственным отторжением этого региона, о чем он неоднократно заявлял перед всем миром. 26 июня 1940 г. румынскому посланнику в Москве было вручено заявление советского правительства, в котором Румынии предлагалось возвратить исконно русские земли – Бессарабию, а также северную часть Буковины – Советскому Союзу [s.n.]. [...] 28 июня 1940 г. части Красной армии вступили в Бессарабию и Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с Украинской ССР. Возвращение древнерусских земель в состав СССР [s.n.] имело и важное военно-стратегическое значение: были сорваны планы румынского руководства и их покровителей превратить этот регион в плацдарм готовящейся против СССР войны39. Angajații MAE al Rusiei nu explică de când anume și cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 a fost recunoscut de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a ajuns „teritoriu primordial rus” și „pământ străvechi rusesc”. Este știut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte din statul Rusia Kieveană40 sau din Cnezatul Halicia-Volânia. În acest context, observăm un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijină pe recunoașterea de către Rusia, în persoana lui Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc al Basarabiei, în timp ce MAE al Federaţiei Ruse susține că partea basarabeană a teritoriului Republicii Moldova reprezintă un teritoriu „rusesc”. De menționat că „informațiile” fără vreun temei ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка), 17-11-2011, http://www.mid.ru/ bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b0500 4bce11/edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!OpenDoc ument , accesat: 7.04.2012. 40 Vezi harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg , accesat: 7.04.2012. 39

din „referința” MAE al Federaţiei Ruse se înscriu într-un șir de asemenea „constatări” care au fost făcute de autoritățile Rusiei de-a lungul istoriei. În nota diplomatică (ultimativă) din 26 iunie 1940, remisă ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, de către comisarul afacerilor externe Veaceslav Molotov se scria despre „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”41. Mitul populării de către „ucraineni” a Basarabiei înaintea moldovenilor/românilor era vehiculat încă în 1918, inclusiv la Chișinău. „Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara în ședința Sfatului Țării din 16 martie 1918: «Soarta i-a legat și amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia ca moldovenii [sic! s.n.]. Acum ucrainenii vor ca această țară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuințele de peste Nistru, ca și cu cele de peste Prut»”42. Se știe că unul dintre motivele care au dus la votarea de către Sfatul Țării, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a unirii Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România a fost – pe lângă faptul că niciun stat nu a recunoscut până în acel moment independența Republicii Moldovenești – amestecul guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 a formulat pretenții teritoriale cu privire la Basarabia43. Poziția SUA cu privire la istoria teritoriului moldovenesc este mai apropiată de adevăr, adică se bazează pe fapte confirmate prin documente. La 28 iunie 1991, la inițiativa senatorului american Larry Pressler, a fost adoptată Rezoluția Congresului Statelor Unite ale Americii „S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina („Cu privire la susținerea dreptului la autodeterminare al poporului Republicii Moldova și nordului Bucovinei”44. În documentul (Rezoluția) Senatului, Pactul Ribbentrop-Molotov, Nota ultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N. Titulescu şi M. Litvinov (21 iulie 1936) (1936-1940), http://www. istoria.md/articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_ Nota_ultimativ%C4%83_sovietic%C4%83__26_ iunie_1940_,_R%C4%83spunsurle_Guvernului_ Rom%C3%A2n__27_%C5%9Fi_28_iunie_1940_,_Prot ocolul_%C3%AEncheiat_%C3%AEntre_N__ Titulescu_%C5 , accesat 7.04.2012. 42 I. Stafi, Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www. vavivov.com/art.php?id=502 , accesat 7.04.2012. 43 Ibidem. 44 S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina, http://thomas.loc.gov/cgi-bin/query/z?c102:S.RES.148, accesat: 7.04.2012. 41

– 326 –

supus spre vot Congresului, se conțin mai multe date istorice, așa încât se poate afirma că el conține în sine, în partea sa dinaintea concluziilor, o „referință” cu caracter istoric. În document se arată că: Principatul (…) Moldovei s-a afirmat ca stat independent în sec. 14; Moldova a fost invadată în 1806 de armata Rusiei și anexată [se are în vedere partea din Principatul Moldovei care constituie acum cea mai mare parte a teritoriului RM] ca rezultat al tratatului ruso-turc de la București; La 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul popoarelor Imperiului Rus la autodeterminare și stabilire a statelor separate; La 2 decembrie 1917 adunarea constituantă moldovenească, Sfatul Țării, ales în mod democratic, a proclamat Moldova republică independentă [de fapt, a proclamat Republica Moldovenească în cadrul Rusiei, n.n.]; La 9 aprilie 1918 Adunarea Costituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul România”. În document se arată că în Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920 statele semnatare au aprobat și au recunoscut expres reunirea Basarabiei cu România. Forțele armate ale Uniunii Sovietice au invadat România la 28 iunie 1940 și au ocupat Moldova de Est, nordul Bucovinei și Herța cu încălcarea Cartei Ligii Națiunilor, Tratatului de pace de la Paris din 1920, Tratatului general pentru renunțarea la război din 1928, Pactului de asistență mutuală românosovietic din 1936, Convenției pentru definirea agresiunii din 1933 și principiilor general recunoscute ale dreptului internațional. Anexarea Moldovei [de Est], nordului Bucovinei și Herței a fost acceptată în prealabil în protocoale ale Tratatului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică și Reich-ul german la 23 august 1939. Din 1940 până în 1953 sute de români din Moldova și Bucovina au fost deportați de URSS în Asia Centrală și Siberia. […] La 23 iunie 1990, Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran. […] Statele semnatare ale Actului final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale al popoarelor și dreptul lor la autodeterminare… Reieșind din toate acestea, Senatul a hotărât că Statele Unite trebuie să „susțină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei Sovietice ocupate și a nordului Bucovinei (…)”. Senatul se arăta dispus să susțină dezvoltarea pașnică a Republicii Moldova, chiar unirea Republicii Moldova cu România, dacă vor exista „eforturi viitoare ale Guvernului Moldovei” în acest sens. Se știe că guvernul de la Chișinău niciodată, de la proclamarea independenței Republicii Moldova

(27 august 1991) până în prezent, nu a ridicat această problemă. Chiar dacă în documentul Congresului SUA s-au strecurat unele imprecizii (de ex., din text se poate deduce că SUA ar fi semnat Tratatul privind Basarabia din 28 octombrie 1920: chiar dacă nu au obiectat, reprezentanții americani la Paris nu au semnat documentul), el vădește o cunoaștere profundă a istoriei Moldovei, comparativ cu documentul MAE al Federației Ruse (dacă excludem ipoteza unei falsificări intenționate de către diplomații de la Moscova). De altfel, poziția cu privire la istoria spațiului moldovenesc din Rezoluția Congresului SUA coincide cu poziția conducerii RM din acel moment. Într-un discurs televizat din 5 martie 1991, președintele RM Mircea Snegur declara: Pămînturile moldovenești din stînga Prutului au fost incluse în componența Uniunii ca urmare a punerii în aplicare a Protocolului adițional secret al Pactului sovieto-german de neagresiune, semnat la 23 august 1939, de conducerea Germaniei fasciste și de cea a Uniunii Sovietice. După cum știți, acest act a fost condamnat de Congresul al II-lea de Deputați ai Poporului din U.R.S.S. Mai mult decît atît – istoria nu cunoaște vreun document care ar confirma includerea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, formate de Moscova, în componența Uniunii. Această chestiune nu a figurat cel puțin pe ordinea de zi a Sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S, de la 2 august 194045. Documentele citate mai sus (al MAE al Federației Ruse și al Congresului SUA) denotă faptul că istoria spațiului moldovenesc este invocată până în prezent în discursul public contemporan, în acte oficiale (diplomatice) ale unor state influente ale lumii. Iar anexarea în 1812 a Basarabiei de către Rusia țaristă are ecouri şi azi – diferite la Moscova de cele de la Washington, București sau Chișinău.

45 M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii. Vol. 2, Chișinău: 2008, p. 188.

– 327 –

SUMMARY The question of Bessarabia has appeared in 1812 as a geopolitical problem, with the involvement of a few influential European states of that period. Moldova and Bessarabia entered into the European geopolitics on the occasion of one of the two peace treaties of Tilsit (a town in East Prussia, now Sovetsk, in Kaliningrad oblast). On 7 July 1807, France and Russia in the persons of Emperors Alexander I and Napoleon, have signed a treaty which ended war between Imperial Russia and the French Empire, and putted the beginning of an alliance between the two empires, which have imposed power almost over the whole of mainland Europe. The two countries agreed in secret to help each other in disputes – France pledged to aid Russia against the Ottoman Empire, while Russia agreed to join the continental system against the British Empire. Napoleon also convinced Alexander to instigate a “Finland war” against Sweden in order to force it to join the Continental System. Although Russia has expressed the intention to incorporate Danube Principalities, in the face of the refusal of France, “clearly, the Tsar agreed to evacuate Wallachia and Moldova [i.e., was forced to withdraw his troops], which had been occupied by Russian forces during the Russian-Turkish war, at 1806”. We can mention that on 7 July 1807 a power of Western Europe (France) supported Moldova in front of the laying hands on of the Russia. The international situation has changed radically, however one year later. The Russian – Turkish war was advancing and Russia was victorious. Napoleon Bonaparte knew very well that if Russia will be allowed to abolished Turkey as a great power, he would never be able to conclude a peace with England, since Turkey, with all its obvious weaknesses, was the only power capable to stop Russia’s advance in Asia. On the other hand, Napoleon hoped to conclude a peace with England. He knew so well that without a peace with England, he will never be able to aspire to a sustainable peace in his terms – on the European continent. This hope was scattered definitively when Napoleon was informed about the King’s speech in the British Parliament in January 1808, in which he declared that he would never make peace with Napoleon. In these conditions, “Napoleon decides to meet Russia’s demand to allow him to attach Moldavia and Wallachia”. Napoleon Bonaparte and Czar Alexander I meet in Erfurt [Germany], in Thuringia

(27 September – 14 October 1808), where the two emperors signed a new secret Convention. Napoleon, among other things, agreed about the attaching of the two Danube Principalities and Finland to Russia. The Moldovan territory between Prut and Nistru rivers (named by the Russian administration – Bessarabia) was annexed by Russian Imire according to the Bucharest Peace treaty (May 16/28, 1812). Russia has legitimated the annexation of Bessarabia at the Congress of Vienna (November 1, 1814 – 9 June 1815) – European Conference of States undertaken at the end of the Napoleonic wars in order to restore the existing conservative order ahead of the outbreak of the French Revolution, by restoring the old absolutist systems, and to remove, by setting new boundaries, eliminating the aftermath of the French occupation in Europe. Unfortunately, setting the new border question meant placing the Russian border on river Prut and the Russian annexation of the Eastern half of the territory of the Principality of Moldavia. At the beginning of the 19th century the territory between Prut and Nistru rivers was at the crossroads of geopolitical interests of the three Empires: Russia, Austria and Turkey. Eventually, in that dispute, the Russian Empire adjudicated the Eastern part of the Principality of Moldavia. Through the Peace treaty of Bucharest (1812), Moldova lost its territory on the left bank of the Prut – counties: Iaşi (latter on the left bank of the Prut River, named the land of Bălți), Soroca, Orhei, Lăpușna, Hotărniceni, Tigheci and Greceni. The raias of Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Reni and Ismail, and the land of Tatars (Budjak) were the Moldavian territories – previously annexed by the Ottoman Empire. Loss of Moldovan territory in question has weakened the country. There are some similarities and differences between Russian-French secret Convention of Erfurt of 1808 and the Soviet – German Treaty of non-aggression (“Molotov-Ribbentrop pact”), with its secret additional protocol, of August 23, 1939 of Moscow, which led to the re-annexation, this time by the Soviet Russia, of the territory of Bessarabia. Although in 1808 Napoleon and in 1939 Hitler were figures in disgrace in offices of the more influent European States, this has not prevented the Russia to keep Bessarabia both after Napoleon’s defeat, and after the defeat of Hitler. A resemblance is that in 1812 and in 1940 the annexation of Bessarabia by Russia took place as a result of

– 328 –

the dividing of areas of influence with a State which exercised the supremacy on the European continent, through secret agreements concluded by Russia. The difference is related to the fact that in 1812 the Erfurt Convention was obsolete/ decaying, France insisting that Turkey would not cede anything from Moldovan territory (at that moment England pressed on Turkey to conclude as soon as possible the Peace treaty with Russia, in order to take back its forces and be able to resist to the army of Napoleon), while Soviet-German non-aggression treaty was in force in 1940 and Germany forced itself the Government from Bucharest to cede Bessarabia. Despite the efforts of estranging the province (from 1812 to 1918, through repression, colonization, assimilation, deportations, organized starvation etc.), autochthonous population of Bessarabia has resisted and has kept the language and culture of the ancestors. The proclamation on 2 December 1917 of the Moldovan Democratic Republic within Russia, then proclamation on 24 January 1918 of the independent Moldavian Democratic Republic and finally, voting by Sfatul Ţării on 27 March 1918 the union of the Moldovan Democratic Republic with Romania (Romania at that time was, in fact, the Western Moldova from Carpathians and Prut, so it was the union of the Oriental Moldova, between the Prut and Dniester, with the Western Moldova, between the Prut and the Carpathians) meant the solving of the problem of Bessarabia. The Union was recognized by the United Kingdom, France, Italy, and Japan, which signed on 28 October 1920 in Paris a treaty or protocol with Romania regarding Bessarabia (they recognized the sovereignty of Romania over Bessarabia; Japan has not ratified the Treaty because, through a secret agreement, undertook not to do so, because of an arrangement with the USSR on Sakhalin Island). Re-occupation and re-annexation of Bessarabia, on 28 June 1940, by the Soviet Union meant the re-emergence of the question of Bessarabia, which putted it again on the wallpaper. If we consider the idea that solving the problem of Bessarabia means bringing together the two parts of the old Principality of Moldavia (the

Western Moldova, between Carpathians and Prut River with the Eastern Moldova – between Prut and Dniester rivers) in the borders of a State, we can affirm that this problem has not been solved so far. Part of the problem of Bessarabia is currently the presence of the Russian Army (the remnants of the 14th army) in the city of Bender and in six villages in Eastern Bessarabia: Proteagailovca, Gâsca, Merenești, Chiţcani, Cremenciug, Zahorna. The units of the Russian army are both in the fortress of Bender and within the range of the city. In 1812 the issue of Bessarabia has emerged as a geopolitical problem, involving some of the influential states in Europe of that period of time. Currently, the problem can be solved within the European and international geopolitical context, involving the EU and the USA. Today the issue of Bessarabia regards the fact that the Republic of Moldova still is in the area of influence of the Russian Federation (and the fact of the presence of the Russian army in the Bessarabian city of Bender), and its solving means the country’s accession to the European Union, namely the entry in the area of the European civilization. Whereas the Republic of Moldova is a member of the CIS, and it is not a member of the EU and NATO, as opposed to the Baltic ex-Soviet republics, it is part of the close vicinity or immediate neighbourhood, which, in the Russian military doctrine, adopted in 1993, when Boris Yeltsin was President and Pavel Grachev – Minister of Defense, designated the area of influence of the Russian Federation. In this area the Russian army “is obliged to defend the 25 million ethnic Russians who are outside the borders of the Russian Federation”. The Baltic Republics, now under the umbrella of NATO and in the EU, were able to become detached from the close vicinity of the Russia’s geopolitical space and influence. Detaching of the Republic of Moldova from the Russian geopolitical area will take place when there will be brought together two elements: 1) will and actions of the Moldavian political elite for leaving the Russian sphere of influence and 2) support from the EU and from the USA for such actions.

– 329 –

– 330 –

ANUL 1812 ÎN MANUALELE ȘCOLARE DIN ROMÂNIA, ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989 Adrian VIŢALARU, Iulian GHERCĂ

Din diversitatea manualelor școlare, cele de istorie au un caracter special, fiind „un vehicul de transport al unei ideologii, al unui sistem de valori, al unei memorii, al unei/unor identități”1. Manualul de istorie, în mod deosebit, răspunde unor comandamente sociale. El transmite versiunea uniformă, acceptată, chiar oficială despre ceea ce elevii ar trebui să știe despre istoria neamului căruia îi aparțin2. Așadar, manualele de istorie au reprezentat și încă mai reprezintă repere indispensabile pentru a înțelege modul în care este perceput și prezentat trecutul, cu toate că în ultimele decenii manualele școlare sunt în competiție cu massmedia, care tind să „câștige mintea elevului”3. În general, în manualele de istorie se insistă pe câteva teme majore: originile și simbolurile arhetipale, continuitatea în același spațiu, legăturile interromânești și unitatea. Acestei ultime teme îi aparține și abordarea „momentului 1812”, care a reprezentat în România și mai reprezintă încă în Republica Moldova o temă de interes politic și național. Am putea spune chiar că pierderea Basarabiei în 1812, tratatul de la București ori Hanul lui Manuc (locul unde a fost semnat tratatul în mai 1812) reprezintă un fel de „locuri ale memoriei” ale trecutului național. În textul de față vom încerca să analizăm modul în care au fost reflectate în manualele de istorie evenimentele ce au dus la ocuparea Basarabiei de către Imperiul Rus. Deoarece numărul manualelor școlare este destul de mare, am ales câteva „eșantioane”, concentrândune atenția asupra cărților școlare semnate de istorici cunoscuți ori asupra acelora care au avut o circulație bună în rândul elevilor. Mirela-Luminița Murgescu, Istoria din ghiozdan. Memorie și manuale școlare în România anilor 1990, București, DominoR, 2004, p. 11. 2 Gheorghe Iutiș, Din istoria literaturii didactice românești: manualele de istorie națională (secolul al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea), Iași, Editura „Palatul Culturii”, 2011, p. 136. 3 Wolfgang Höpken afirma că în momentul de față manualele școlare sunt în competiție cu „alte mijloace mass-media și că de cele mai multe ori au puține șanse de a câștiga mintea elevului. Chiar și cel mai sofisticat manual din punct de vedere didactic, scris cu intenția de a promova pacea și înțelegerea, greu concurează cu jocurile de computer ce îl pregătesc pe copil pentru un virtual joc de război” (Wolfgang Höpken, „Textbooks and Reconciliation in Southeastern Europe”, în Culture and Reconciliation in Southeastern Europe, Thessaloniki, 1997, p. 68, apud Mirela-Luminița Murgescu, op. cit., pp. 8-9). 1

Înainte de Primul Război Mondial programele școlare acordau o atenție specială evenimentelor petrecute în anul 1812. În manualele de istorie erau integrate lecții referitoare la războiul ruso-turc din anii 1806-1812, precum și la „pierderea Basarabiei”. Astfel, Gr. G. Tocilescu prezenta în aproape patru pagini ale voluminosului său manual intitulat Manual de Istoria Românilor pentru școlele secundare de ambesexe conflictul dintre Imperiul Rus și cel Otoman, consecințele ocupației rusești, precum și tratatul de la București, ce consfințea ocuparea Basarabiei de către ruși. „Astfel prin tractatul de pace de la Bucuresci (28 maiu 1812), Rusia luă în stăpânire jumătate [din] Moldova, cu cetățile ei cele mai mari: Hotin, Bender, Cetatea-Albă, Kilia și Ismail. Prin aceasta ea căpăta un loc însemnat la Dunărea de Jos și mergea drept la ținta ce-și alesese: domnia în Orient și mai ales în Balcani”4. Tocilescu acorda atenție și negocierilor desfășurate la București, prezentând, în conformitate cu stadiul cercetărilor referitoare la contextul încheierii tratatului de la București, rolul avut de cei doi frați Moruzi, care, după spusele lui Tocilescu, „ca toți grecii fanarioți, erau vânduți rușilor”5. Evident că aceste caracterizări nu erau conforme cu realitatea istorică reieșită din studiile de specialitate publicate pănă la finele secolului al XIX-lea. Tocilescu pune accent pe importanța pierderii Basarabiei pentru Moldova, subliniind bogățiile acestui teritoriu răpit. „Astfel Moldova perdu din teritoriul seu încă 656 mile pătrate, partea cea mai roditore în grâne, cu un litoral forte frumos și cu mai mult de un milion lăcuitori”6. Autorul manualului insista și asupra faptului că Turcia nu avea drept să înstrăineze „nici măcar un petec de pământ din țerile române”, ea fiind legată prin tratate să apere „integritatea teritoriului românesc”7. Totuși, Tocilescu preciza că Rusia și Austria (în cazul Bucovinei), prin caracterul lor de „puteri creștine”, aveau „încă mai puțin drept” să „sfâșie în folosul lor o țeră creștină”8. Portretizarea atât a Rusiei, cât și a Austriei era una negativă, fiind pusă în Gr. G. Tocilescu, Manual de Istoria Românilor pentru școlele secundare de ambe-sexe, Ediția II, Bucuresci, Tipografia „Corpului Didactic” C. Ispasescu & G. Bratanescu, 1900, p. 416. 5 Ibidem, p. 419. 6 Ibidem, p. 420. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 4

– 331 –

antiteză cu acțiunea politică a țărilor române, care, în istoria lor, au luptat alături de puterile creștine pentru apărarea creștinătății9. Autorul face referire și la faptul că Principatele Române au reprezentat un „măr al discordiei” pentru marile puteri cu interese în zonă. Un alt exemplu îl reprezintă A. D. Xenopol, care, în manualele redactate de el, analizează implicațiile interne și internaționale ale războiului ruso-turc. Conform aprecierilor lui Xenopol, Basarabia a fost pierdută și din cauza politicii schimbătoare a lui Napoleon față de turci, care, după Erfurt, își pierduseră încrederea într-o colaborare cu Franța10. Xenopol nu amintește însă nici în manualul publicat în 1901 și nici în edițiile sale următoare despre implicarea fraților Moruzi11. Cu toate acestea, în alte manuale redactate de profesorul ieșean, cu ceva timp înainte, episodul trădării fraților Moruzi este integrat în textul lecției12. Astfel, el conchidea că „tot banii și corupția adusese aceste două calamități pe capul Moldovei, perderea Bucovinei și a Basarabiei, prin care se rășlui mai bine de jumătate din corpul ei și rămase trunchiată de două din părțile cele mai frumoase”13. Referindu-se la caracterul ocupației rusești din Moldova și Țara Românească, Xenopol folosea cuvinte mai tranșante decât Tocilescu. El afirma că: „În tot timpul răsboiului, țările române fusese ocupate de ruși și tratate în chipul cel mai barbar”14. Însă, conform lui Xenopol, momentul apoteotic al calvarului trăit de români l-a constituit răpirea unei părți din țară – adică a Basarabiei. Xenopol prezintă și faptul că la finalul războiului Rusia s-a declarat protectoarea țărilor române și a ales să primească despăgubiri nu de la turci, cu care purtaseră războiul, ci de la români. Astfel, profesorul universitar ieșean afirma că Rusia „pune pe români să plătească cheltuielile, pe români în favoarea cărora ea se prefăcuse a se bate cu asupritorii lor”15. Atunci când se referă la teritoriul cedat Rusiei în 1812, Xenopol Ibidem. A. D. Xenopol, Curs de Istoria Românilor pentru școalele secundare, Ediția V, Iași, Editura și Tipografia H. Goldner, 1901, p. 178. 11 Vezi Ibidem, p. 179; Idem, Istoria românilor pentru școalele secundare, Ediția XI, Iași, Tipografia H. Goldner, 1914, pp. 181-187 (este vorba despre lecția 38, intitulată Pierderea Basarabiei). 12 Vezi, de exemplu, Idem, Istoria romînilor pentru gimnasii și licee, Iași, Editura Tipo-Litografiei H. Goldner, 1886, p. 164-165. 13 Ibidem, p. 165. 14 Idem, Curs de Istoria Românilor pentru școalele secundare, 1901, p. 177. 15 Ibidem, p. 177. Efectele dezastruoase ale ocupației rusești asupra Principatelor Române sunt probate documentar, vezi George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 17741828, Iași, Polirom, 2003, pp. 61-63. 9

10

precizează că este vorba despre „jumătatea răsăriteană a Moldovei, așa numita Basarabie”16. Această nuanțare a delimitării teritoriale a Basarabiei nu este prezentă în primele ediții ale manualelor redactate de Xenopol, în care se vorbește despre „jumătate din Moldova după rășluirea Bucovinei, anume partea ce s-a numit Basarabia”17. Manualele lui Xenopol sunt, în general, mai echilibrat alcătuite, au un stil accesibil pentru școlari, demonstrând astfel calitățile profesorului ieșean – de istoric și pedagog. În comparație cu el, Tocilescu folosește un limbaj greoi, este adeptul frazelor tranșante, al „manualelor fluviu”, care conțineau o sumedenie de informații, nu de fiecare dată bine alese și corect expuse18. În perioada interbelică, după ce Basarabia fusese integrată între hotarele României, fără însă ca acest fapt să fie recunoscut de către Rusia bolșevică, în manualele școlare au fost menținute lecții despre războiul ruso-turc (1806-1812) și pierderea Basarabiei. Chiar dacă autorii manualelor nu au acordat un spațiu la fel de mare analizării acestor evenimente, precum au făcut-o Tocilescu și Xenopol înainte de Primul Război Mondial, momentul „răpirii Basarabiei” este bine reprezentat în cărțile școlare. Programele școlare din anii interbelici și din perioada celui de-al Doilea Război Mondial au impus o modificare a titlului lecției. După război a fost introdus termenul de „răpire” în locul celui de „pierdere”, pentru a sublinia mai bine caracterul abuziv al deciziei din mai 1812. Ioan Lupaș – autorul unuia dintre manualele de istoria românilor cu circulație bună în mediul școlar românesc –, în prima ediție a lucrării sale, publicată în 1921, după ce procedează la o descriere a implicațiilor contextului internațional din perioada 1806-1812, arată că sub impactul amenințării franceze: „Țarul a dat ordin generalului Kutuzoff să încheie pacea cu turcii. Rușii pierdeau Moldova până la Siret”19. El induce astfel ideea că pretențiile rușilor erau mai mari, vizând întreaga Moldovă. Astfel, rușii „după mai multe târgueli s-au mulțumit cu partea dintre A. D. Xenopol, Istoria românilor pentru școalele secundare, 1914, p. 185. 17 Idem, Istoria românilor pentru școalele primare de ambele sexe, Iași, Editura Librăriei „Școalelor” Frații Șaraga, 1891, p. 134. 18 Nicolae Iorga a scris o recenzie de 122 de pagini asupra manualului alcătuit de Tocilescu. Iorga aprecia că, în general, manualul lui Tocilescu conținea numeroase greșeli în ortografierea numelor proprii, aprecieri necritice asupra unor evenimente și confuzii în menționarea unor momente din istoria universală (vezi Gheorghe Iutiș, op. cit., pp. 190-192) 19 Dr. Ioan Lupaș, Istoria românilor, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1921, p. 179. 16

– 332 –

Prut și Nistru, căreia i-au dat numirea de Basarabia”20. Ioan Lupaș arăta faptul că dacă turcii ar fi amânat momentul încheierii păcii, Rusia, aflată în război cu Franța lui Napoleon, ar fi fost silită să încheie pace fără a mai obține Basarabia21. În concepția lui I. Lupaș, vinovați pentru eșecul tratativelor de la București erau Dimitrie Moruzi, „bănuit de trădare”, și Galib Efendi, împuternicitul sultanului la negocierile de pace22. În lucrarea profesorului ardelean sunt incluse informații noi, în comparație cu manualele publicate pănă atunci, referitoate la ocupația rusă din Basarabia, care lasă să se înțeleagă faptul că scurta ocupație țaristă, din anii războiului, a fost mai dură decât statutul impus de otomani țărilor române. Astfel, Lupaș spune că: „Țăranii moldoveni, înspăimântați de jafurile și nedreptățile suferite în timpul ocupației rușești, voiră să treacă în număr mare Prutul și să rămână sub stăpânire turcească. Dar Rușii au închis granița Prutului și au dărâmat podurile peste râu, reușind astfel să împiedice întâlnirea celor din Basarabia cu cei rămași în Moldova”23. Lupaș, la fel ca și Xenopol, amintește și despre încercarea Imperiului Otoman de a obține Basarabia, în 1815, la Congresul de la Viena, prin mijlocirea Austriei24. În manualul alcătuit de Petre P. Panaitescu, la un deceniu după publicarea primei ediții din Istoria românilor a lui Ioan Lupaș, se insistă asupra denumirii provinciei anexate de Rusia în 1812. Explicația acestui fapt ne trimite cu gândul la disputele existente în mediul academic și în cel politico-diplomatic asupra teritoriului Basarabiei. Panaitescu arăta că: „Numele Basarabia se dedea mai întâi „părților tătărești” din titlul lui Mircea, adică regiunei Chiliei, numită astfel de Moldoveni, pentru că o stăpâniseră odinioară Muntenii, numiți de ei Basarabi, după numele întemeietorului țării. Numele Basarabiei s-a dat mai apoi Buceagului deslipit de Turci din țara Moldovei și dat Tătarilor. Abia la 1812 numele acesta a fost extins peste toată regiunea dintre Nistru și Prut”25. În bucata de lectură, scrisă cu litere mici, ce avea rolul de a Ibidem. Ibidem. 22 Ibidem. Lupaș precizează: „Împuternicitul Turciei, Galib Efendi, întrebat cum și-au putut da turcii învoiala să se deslipiască teritoriul acela roditor din trupul Moldovei, a răspuns că turcii n-au cedat rușilor mult teritoriu și că numai după trei luni vor trebui să-l evacueze, iar până atunci provedința divină poate aduce încă alte întâmplări fericite”. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor pentru clasa VII-a secundară, ediția a II-a îndreptată, Craiova, Editura Scrisul Românesc SA, f. a., p. 259. 20 21

completa informațiile cerute de programă, Panaitescu prezintă câteva date referitoare la istoria teritoriului dintre Prut și Nistru după 1812. Autorul face trimitere la cazul mitropolitului Gavril Bănulescu-Bodoni, „care se arătă credincios rușilor”, precum și la faptul că, până în 1840, „Basarabia fu aproape autonomă, cu organizare românească”26. Concluziile cu care încheie Panaitescu lecția referitoare la „răpirea Basarabiei” sunt cât se poate de clare, exprimând punctul de vedere oficial al istoriografiei române din acea vreme: „Era evident că rușii nu puteau schimba caracterul pur românesc al Basarabiei. Mai târziu a urmat o perioadă de rusificare, care însă nu avu succes decât la orașe”27. Pe aceeași linie de interpretare a evenimentelor din 1812 se înscrie și manualul redactat de C. C. Giurescu, care, spre deosebire de Lupaș și Panaitescu, acordă un spațiu mai restrâns descrierii momentului pierderii Basarabiei (este vorba de jumătate de pagină)28. Giurescu insistă asupra rolului jucat de frații Moruzi, precum și asupra confuziei create de ruși în 1812, prin decizia de a pretinde sub denumirea de Basarabia (caracteristică pentru sudul provinciei) teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru29. Dacă Panaitescu și Giurescu au ales să prezinte o variantă sintetică a ceea ce s-a întâmplat în 1812, Orest Tafrali acordă un spațiu mai amplu rememorării evenimentelor desfășurate între 1806 și 1812, ce au culminat cu pierderea Basarabiei. Acest fapt poate fi observat mai ales în manualul intitulat Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară de băieți și fete, tipărit în 1935. De altfel, manualul lui Tafrali era mai voluminos decât celelalte și, poate de aceea, acorda un spațiu mai mare momentului răpirii Basarabiei. La o primă analiză, manualul semnat de Tafrali se apropie mai mult de ceea ce scriau Xenopol și Tocilescu, ultimul fiind chiar citat la finalul lecției despre răpirea Basarabiei. Totuși, ceea ce atrage atenție la acest manual este prezentarea extinsă a suferințelor îndurate de români în timpul răzoiului, cauzate, în principal, de trupele rusești30. În pofida tuturor evenimentelor produse în anii celui de-al Doilea Război Mondial, lecția referitoare la „răpirea Basarabiei” a rămas aproape neschimbată la nivelul conținutului. Finalul războiului însă avea Ibidem, pp. 259-260. Ibidem, p. 260. 28 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară, București, Editura „Cugetarea”, 1939, p. 305. 29 Ibidem. 30 Orest Tafrali, Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară de băieți și fete, Iași, f. e., 1935, p. 375. 26 27

– 333 –

să aducă o schimbare majoră – de fapt o fractură – în modul în care erau interpretate evenimentele din 1812. De altfel, în anii comunismului istoria a fost aservită ideologiei oficiale, iar manualele școlare reprezentau, mai mult decât oricând, o oglindă fidelă a modului în care era interpretat trecutul de către comuniștii români. Un exemplu în acest sens îl reprezintă manualul coordonat de Mihai Roller, care, în ediția din 1952, prezenta o cu totul altă imagine a „momentului 1812”. Caracterul Rusiei/Uniunii Sovietice de „eliberatoare” a popoarelor era subliniat cu mare atenție. Astfel, „rușii, amenințați acum de Napoleon care le declarase război, încheie cu turcii, pacea de la București (1812), liberând Basarabia de sub jugul turcesc”31. Conform celor scrise în manual, acțiunea Rusiei imperiale a fost un act benefic, Basarabia fiind astfel „smulsă din sistemul Imperiului Otoman și eliberată de sub barbarul jug turcesc. Sub influența statului rus mai desvoltat a fost grăbit procesul de descompunere a feudalismului precum și procesul de desvoltare a sistemului capitalist, ceeace în mod obiectiv a însemnat, cu tot caracterul înapoiat al politicii țariste, un act înaintat”32. Prin urmate, integrarea Basarabiei în cadrul Imperiului Rus a reprezentat o „șansă” pentru locuitorii din Basarabia, așa cum, după al Doilea Război Mondial, „eliberarea” României de către Armata Roșie și instaurarea comunismului constituiau un moment decisiv pentru dezvoltarea României postbelice. În manual se mai arată și faptul că în timpul războiului ruso-turc, alături de armata rusă au luptat și „voluntari români”, dintre care era nominalizat Tudor Vladimirescu33. Distanțarea Bucureștiului de Moscova și adoptarea liniei național-comuniste de către Ceaușescu au avut un impact și asupra modului în care era prezentat/ reprezentat trecutul național în manualele de istorie. Astfel, principalele modificări referitoare la anul 1812, ce apar în manualele de istorie, se referă la explicarea termenului de Basarabia sub formula „parte a Moldovei între Prut și Nistru”34, precum și la faptul că Rusia a „încorporat” Basarabia. În rest, sunt oferite Istoria R.P.R. Manual pentru învățământul mediu, sub redacția acad. Mihai Roller, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1952, p. 256. Pasajele referitoare la contextul anexării Basarabiei de către Rusia sunt puse sub titlul: Războiul rusoturc dintre 1806-1812. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Vezi Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Cîmpeanu, Istoria antică și medie a României. Manual pentru clasa a VIII-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, p. 203; Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a, Acad. Ștefan Pascu, redactor responsabil și coordonator, București, Editura Didactică și Pedagogică, f.a., p. 152. 31

detalii sărace despre contextul internațional, subliniindu-se însă faptul că: „În luptele lor, rușii sunt sprijiniți iar de voluntari români, mai ales de panduri olteni”35. Analiza modului de prezentare a „momentului 1812” în manualele şcolare realizate după 1989 poate fi făcută în contextul evoluţiei învăţământului istoric din România după căderea regimului comunist. Societatea românească nu a dezbătut în profunzime, nici până astăzi, rolul şcolii în viaţa şi în formarea unei persoane, chiar dacă diversele crize ale sistemului de educaţie au adus în atenţia publică una sau alta dintre problemele învăţământului36. Cadrul legislativ general al evoluţiei educaţiei naţionale după 1989 a fost stabilit prin Legea învăţământului din 199537. Programele şcolare şi manualele au fost modificate şi schimbate de mai multe ori. În anul 1991, pe baza programei şcolare de tranziţie, au fost elaborate primele manuale unice de după căderea regimului communist. Istoria românilor era predată în clasa a IV-a, în învăţământul primar, în clasa a VII-a şi VIII-a, la gimnaziu şi în clasele a XI-a şi a XII-a, la liceu38. Alte modificări importante în învăţământul istoric, care au dus la înlocuirea programelor şi manualelor şcolare s-au produs la sfârşitul anilor 199039 şi în anul Ibidem. „Toate problemele determinante pentru destinul nostru colectiv au fost ocolite, după căderea regimului comunist, de o dezbatere publică. Nu avem încă exerciţiul acestor dezbateri publice, greu de conceput într-o societate în care simţul civic, sentimentul responsabilității şi spiritul critic se afla într-un stadiu încă foarte precar de articulare” (Interviu cu Alexandru-Florin Platon în „Revista 22”, din 05.07 2005, pe tema Manualele optionale de istorie). 37 Conţinutul învăţământului şi în cazul disciplinelor de istorie este elaborat pe baza Legii învăţământului, prin care se stabilesc obiectivele, conținutul instruirii, structura sistemului şcolar, infrastructura reţelei unităţilor de învăţământ, metodologia didactică, sistemul relaţiilor educaţionale etc. De curând s-a elaborat şi pus în aplicare (însă nu în totalitate) o nouă lege a educaţiei naţionale, Legea nr. 1/2011. O parte din prevederile acesteia au intrat în vigoare, iar altele se vor pune în aplicare gradual. 38 Informaţii despre evenimentele din 1812, pentru ciclul liceal, se regăsesc în Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până la Revoluţia de la 1821. Manual pentru clasa a XI-a, București, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997. Acesta a fost elaborat în anul 1991, pe baza programei şcolare de tranziţie. Manualul a fost revizuit în anii 1993 şi 1995. 39 Anul 1999 a produs o adevărată revoluţie în învăţământul liceal românesc, prin renunțarea la manualele unice. Astfel, elevii aveau la dispoziţie mai multe manuale pentru aceeaşi materie. Liceenii învăţau acum istoria românilor doar în clasa a XII-a, spre deosebire de perioada anterioară, când li se preda începând cu clasa a XI-a (Cum a evoluat istoria în manuale: 1948 – România a ocupat Basarabia. 2010 – Unirea din 1918, în formă cronologică, în „Adevărul”, 14 septembrie 2010). 35 36

– 334 –

200840. Aceste schimbări au constat în introducerea manualelor alternative, în renunţarea abordării istoriei în mod periodic şi adoptarea unei abordări tematice şi în limitarea studierii istoriei românilor în clasa a VIII-a, la gimnaziu, respectiv clasa a XII-a, la liceu. Evenimentele din anul 1812, care au avut urmări semnificative pentru istoria românilor sunt foarte puţin prezentate şi explicate în manualele apărute după 1989. Totuşi, cele mai numeroase şi articulate informaţii se regăsesc în Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până la Revoluţia de la 1821. Manual pentru clasa a XI-a, apărut la Editura Didactică şi Pedagogică, avându-i ca autori pe Mihai Manea, Adrian Pascu și Bogdan Teodorescu. Aceste informaţii se regăsesc la lecţia Modificări în statutul politico-juridic, mai exact în subtitlurile: Războaiele ruso-austro-otomane pe teritoriul Ţărilor Române şi consecinţele lor41 (p. 384) şi Cesiuni teritoriale pe seama spaţiului românesc, în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea (p. 384). Doar în câteva rânduri, autorii manualului au prezentat pretextul izbucnirii unui nou conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, desfăşurat între anii 1806 şi 1812 și finalizat cu pacea de la Bucureşti. O consecinţă a acestei păci a fost faptul că „Rusia a reuşit să cotropească încă un teritoriu românesc, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, denumită Basarabia”42. Chiar dacă termenul „cotropească” poate fi considerat astăzi unul „arhaic” şi poate nepotrivit, autorii oferă informaţiile necesare şi în concordanţă cu stadiul cercetărilor în domeniu, pentru ca elevii de O nouă reformă a manualelor a avut loc în 2008, când s-a renunţat la abordarea istoriei în mod periodic. Noile manualele alternative de istorie au o abordare tematică. Dacă după 1999 istoria românilor se învăţa cronologic, de la geneza etnică şi până în secolul al XX-lea, în present ea este abordată în contextul european. Schimbarea programei şcolare a „fluidizat” şi mai mult informaţia. De altfel, în didactica modernă se pune cu precădere accent pe rolul funcţiei formative a procesului de învăţământ, spre deosebire de funcţia informativă în didactica tradiţională. Orientarea demersului didactic asupra elevului este susţinută de mai multe elemente prezente în programele şcolare. Concepţia care a stat la baza elaborarii programelor acordă roluri cheie obiectivelor și activităţilor de învăţare. Elevul nu mai este doar simplu receptor, ci şi emiţător de păreri proprii. Noile obiective vizează sursele istorice, terminologia, vocabularul de specialitate, înţelegerea, reprezentarea şi interpretarea timpului, spaţiului, a faptelor şi proceselor istorice. Ele contribuie la dezvoltarea unei atitudini pozitive, deschise spre perspective multiple asupra istoriei. Activităţile sugerate de programa şcolară oferă posibilitatea unor abordări flexibile şi deschise, elementele de conţinut creează motivaţie şi oferă satisfacţie în învăţare (http://www. scritube.com/profesor-scoala/Demersuri-curriculareaplicati65768.php, accesat în ziua de 28 martie 2012). 41 Vezi: Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu, op. cit., p. 384. 42 Ibidem. 40

clasa a XI-a să înţeleagă acel moment şi consecinţele sale nefaste. De asemenea, acest conflict este transpus şi în context internaţional, care ajută la înţelegerea evenimentelor: „Cu acordul tacit al Franţei, Rusia a încercat să-şi permanentizeze ocupaţia în Ţările Române. Expediţia lui Napoleon I împotriva Rusiei, în 1812, l-a determinat pe ţar să grăbească încheierea păcii, la 16-24 mai 1812 semnându-se pacea de la Bucureşti”43. Ulterior se revine cu informaţii suplimentare referitoare la contextual internaţional dar şi la momentul încheierii păcii din 1812: „În tratativele de pace de la Bucureşti, din 1812, purtate prin intermediul bogatului negustor Manuc-bei, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost cumpărat cu bani grei, de către ruşi, tăinuind sultanului o scrisoare a lui Napoleon, care informa Poarta despre începutul campaniei sale împotriva Rusiei. Deoarece începuse expediţia lui Napoleon, Alexandru I a grăbit încheierea păcii. Prin pacea de la Bucureşti, din 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia”44. De asemenea sunt prezentate și consecinţe implicite ale conflictului: „În provincia românească cotropită a început o politică de rusificare forţată a populaţiei autohtone, menită să uşureze consolidarea stăpânirii străine”45. Trecerea la manualele alternative şi la abordarea tematică în detrimentul aceleia pe perioade (abordarea cronologică, tradițională) a istoriei au făcut ca momentul 1812 să fie prezentat mult mai succint sau, uneori, doar menţionat. Bunăoară, în Istoria Românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, apărut la Editura Humanitas Educational, în 2005, și realizat de Sorin Oane și Maria Ochescu, informaţii despre evenimentele din anul 1812 apar în două lecţii (Domniile fanariote46 şi Principatele şi chestiunea 45 46 43 44

– 335 –

Ibidem. Ibidem. Ibidem. „În vremea domniilor fanariote, principatele române pierd orice iniţiativă în politica externă şi îşi văd armatele desfiinţate, rămânând la bunul plac al celor trei mari puteri care se înfruntau în zonă. Consecinţele acestui fapt au fost extrem de negative. Astfel, între 1711 şi 1821, pe teritoriul românesc s-au purtat şase războaie între marile puteri, Turcia, Rusia şi Austria (1711, 1716-1718, 1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812), războaie care au provocat distrugeri şi mutilări teritoriale grave. Astfel, principatele au cedat învingătorilor Oltenia (anexată de Austria între 1718 şi 1739), Bucovina (anexată tot de Austria în 1775, prilej cu care domnitorul Grigore III Ghica a fost mazilit şi ucis din porunca sultanului fiindcă s-a opus acestei cedări) şi Basarabia (cedată Rusiei în 1812)” (Sorin Oane, Maria Ochescu, Istoria Românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, București, Editura Humanitas Educațional, 2005, p. 96).

orientală47) din capitolul al VIII-lea, denumit Societatea românească între tradiţie şi modernitate48. Tot în lecţia Domniile fanariote, mai apare în stânga, într-o casetă, Repere cronologice, unde se regăsește şi anul 1812. În casetă se precizează faptul că prin pacea de la Bucureşti Basarabia a fost anexată Rusiei. Informaţiile sunt foarte puţine, nu sunt contextualizate şi explicate suficient şi nu se insistă deloc asupra consecinţelor. În Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a, apărut la Editura Humanitas Educational şi realizat de Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir și Mădălina Trandafir49, informaţiile referitoare la evenimentele petrecute în anul 1812 sunt şi mai puţine, faţă de manualul pentru clasa a VIII-a apărut la aceeaşi editură. Acestea se găsesc în capitolul al III-lea, intitulat Premisele constituirii României moderne, care cuprinde zece teme. Chiar în prima lecţie, denumită Principatele şi Marile Puteri, este realizat un tabel ce conţine şi următoarele date: „conflictul ruso-otoman, din 18061812, încheiat cu pacea de la Bucureşti – ţinutul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) este cedat Rusiei”50. Observăm că aceste informaţii nici nu sunt incluse în lecţie, ci sunt trecute separate într-un tabel, în care nu sunt explicate cauzele și consecinţele evenimentelor petrecute în anul 1812. În Istorie. Manual pentru clasa a 12-a, apărut la Editura ALL Educational şi realizat de Ovidiu Bozgan, Liviu Lazăr, Mihai Stamatescu și Bogdan Teodorescu51, în capitolul al III-lea, Premisele constituirii României moderne, în cadrul rubricii Cronologie „În 1802, principatele, susţinute de Rusia, obţin din partea Porţii otomane, printr-un ordin numit hatişerif, introducerea principiului alegerii domnilor pe şapte ani şi al înlocuirii lor cu acordul comun al celor două mari puteri. Dar, în 1806, Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, este înlocuit de turci. Războiul ruso-turc izbucnit atunci avea să dureze până în 1812, încheindu-se cu pacea de la Bucureşti, în urma căreia Rusia a obţinut Basarabia” (Ibidem, p. 98). 48 Capitolul VIII cuprinde cinci lecţii: Mişcarea de emancipare în Transilvania, Domniile fanariote, Principatele şi chestiunea orientală, Regulamentele Organice, Antologie de texte. 49 Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir, Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a, București, Editura Humanitas Educaţional, 2003. Manualul este aprobat prin ordinele Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4325 din 1 septembrie 1999 şi nr. 3913 din 31 mai 2000. 50 Ibidem, p. 52. 51 Ovidiu Bozgan, Liviu Lazăr, Mihai Stamatescu, Bogdan Teodorescu, Istorie. Manual pentru clasa a XII-a, București. Editura ALL Educational, 1999. Manualul a fost aprobat de Ministerul Educaţiei Naţionale prin Ordinul nr. 4353 din 3.09.1999. 47

este inserată următoarea precizare: „1806-1812 – războiul ruso-turc încheiat cu pacea de la Bucureşti, prin care ruşii obţin partea Moldovei cuprinsă între Prut şi Nistru – Basarabia”52. Aceasta este singura informaţie referitorare la anul 1812, fără nicio prezentare sau explicare a contextului internațional ori a consecințelor acestui tratat. În Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a, apărut la Editura RAO Educational, în anul 1999, şi realizată de Stelian Brezeanu, Adrian Cioroianu, Florin Müller, Mihai Sorin Rădulescu și Mihai Retegan53, tot în capitolul al III-lea, Premisele constituirii României moderne, la lecţia Relaţiile statelor româneşti cu marile puteri, se găseşte rubrica Repere cronologice, unde, în dreptul anului 1812, este trecut: „Tratatul de la Iaşi, Moldova pierde Basarabia”54. Ulterior, se mai completează cu următoarele informaţii: „…mutilarea teritorială a Principatelor se accentuează: Oltenia este anexată pentru două decenii de către Viena (17181739), Bucovina, pentru mai bine de un secol (17751918), tot de către Habsburgi, iar Basarabia de către Rusia (1812-1918)”55. Observăm că evenimentele petrecute în 1812 sunt doar menţionate. În plus, în paginile manualului se strecoară şi o eroare referitoare la locul semnării tratatului de pace (fiind menţionat Tratatul de la Iaşi, în locul celui de la București). În Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, apărut la Editura Petrion, în anul 2000, realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, la lecţia Relaţiile statelor româneşti cu marile puteri. “Criza orientală”, regăsim următoarele informaţii despre anul 1812: „La începutul secolului al XIX-lea, într-o Europă marcată de ideile Revoluţiei franceze şi de dispariţia Poloniei, au continuat tendinţele expansioniste ale Rusiei, ţinta principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării Negre. Principatele Române suportă un nou război ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucureşti (1812), semnată la hanul lui Manuc, Rusia anexează partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia”56. Ibidem, p. 34. Stelian Brezeanu, Adrian Cioroianu, Florin Müller, Mihai Sorin Rădulescu, Mihai Retegan, Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a, București, Editura RAO Educational, 1999. Manualul a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 4325 din 1.09.1999. 54 Ibidem, p. 55. 55 Ibidem, p. 61. 56 Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare, Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, București, Editura Petrion, 2000, p. 68. 52 53

– 336 –

În acest manual, informațiile despre evenimentele petrecute în anul 1812 sunt integrate în contextual internațional al epocii, însă prezentarea şi explicarea evenimentelor este una foarte restrânsă. Prin urmare, în manualele de după 1989, informaţiile referitoare la evenimentele petrecute în

anul 1812, care au avut consecinţe dramatice pentru populaţia din teritoriul anexat de Rusia, sunt destul de puţine. Cauzele, contextul şi urmările acestor evenimente nu sunt prezentate şi explicate aproape de loc, excepţie făcând poate manualul unic apărut imediat după 1989.

SUMMARY THE YEAR 1812 IN ROMANIAN TEXTBOOKS, BEFORE AND AFTER 1989 Due to their important functions, their complexity and diversity of contents, textbooks represent an indispensable element for each society. According to Wolfgang Höpken, textbooks nowadays are in competition with other massmedia devices and, very often, they have few chances to gain a student’s mind. Even the most sophisticated textbook, didactically speaking, written in order to promote peace and harmony loses its power in front of a computer game meant to prepare a child for a virtual war game. Mirela-Luminița Murgescu considers textbooks to be “a means of transport of an ideology, of a system of values, of a memory, of an identity, which is changed by the society from a common object into vivid reality”. The textbook is a kind of “Bible”, of “holy book” which helps students to interact with both the past of their country and other nations’ history. However, the way in which textbooks present a certain event or phenomenon and, also, their structure depend on the curriculum and on the way in which the author or the authors understand to integrate the historical information. Although the textbook seems a closed work, full of certitudes to which one should not ask questions, it is, in fact, “a means of transport of an ideology, of a memory, of a national identity”. Finally, the textbook is a social product with an educational role. The History textbook – in particular – answers to some social rules. It transmits the uniform, accepted, and even the official version of what the students should know about the history of their nation. From the diversity of textbooks, the History ones have, or better said, had a special character, being transformed in a kind of “business card”. The history textbooks insist on some major themes – the origins and the archetypal symbols, the continuity in the same space, the connections between the Romanian people and the unity. In addition to this, the last theme treats the moment 1812 which was and still is a subject of great interest in the academic area and not only. The year 1812 can be considered a sort of lieu de la mémoire of Romania’s national past. We do not intend to speak about school books, but, it must be mentioned the fact that textbooks have a specific writing, a certain conception, depending on the level of the scientific information and also on the pedagogical and didactic features characteristic for the period in which they

are written. In the interwar period, after Basarabia’s integration in Romania without having Bolshevik Russia’s consent, the textbooks maintained the lessons about the the RussoTurkish War (1806-1812) and Basarabia’s loss. Even if the textbooks’ authors did not analyse these events in as many pages as Tocilescu and Xenopol did before the First World War, the moment of Basarabia’s kidnapping is well represented in textbooks. However, the war’s end brought a major change – a fracture in fact – as far as the interpretation of the events from 1812 is concerned. During the communist period, the history became “instrumentum regni”, serving the communist ideology. In this respect, the year 1812 and the peace in Bucharest are presented in textbooks according to the Soviet vision over Romania’s past. Therefore, in 1812 Russia released Basarabia from the Ottoman occupation, contributing in this way at the development of this country even if Tsar’s government was a “retrograde” one. The distance between Bucharest and Moscow and also the adoption of the national communist line by Ceaușescu had a strong impact on the manner in which the national past was presented in history textbooks. Thus, the main changes in history textbooks concerning the year 1812 consist in the explication of the term Basarabia as “part of Moldavia between Prut and Nistru” and the fact that Russia “incorporated” Basarabia. The analysis of the way in which the moment 1812 is presented in the textbooks printed after 1989 can be made in the context of the evolution of the historical education in Romania after the fall of communism. The Romanian society have not debated yet the school’s role in one’s education and life, even if the multitude of crisis in the educational system brought into public attention several problems regarding this topic. To conclude, there is little information concerning the events that took place in 1812, whose consequences were dramatic especially for the population in the territory annexed by Russia who suffered a process of Russification. These events’ causes, context and consequences are very shortly presented and explained, with the exception of the only textbook printed immediately after 1989.

– 337 –

– 338 –

DOUĂ SUTE DE ANI DE OCUPAŢIE RUSEASCĂ ÎN BASARABIA (REPUBLICA MOLDOVA). 1812-2012 Dorin CIMPOEŞU

În istoria poporului român sunt unele date foarte importante, adevărate repere istorice, care nu ar trebui uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent de grijile de fiecare zi ale acestuia. Anul 1812 este un astfel de reper istoric, ca şi anii 1600, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, care a marcat istoria unei părţi a teritoriului locuit de români, cunoscută sub numele de Basarabia, ce a avut consecinţe majore pentru evoluţia acestuia pentru următorii două sute de ani. Prin aşezarea lor geostrategică, voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, au făcut obiectul poftelor expansioniste ale unor imperii hrăpăreţe, precum au fost cel habsburgic, cel ţarist şi cel otoman. Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi, încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile imperialiste, de cuceriri spre Apus, ale acestora. Incursiunile trupelor ţariste pe teritoriul Moldovei au fost intensificate către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, culminând cu războil rusoturc din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti, semnată la 28 mai acelaşi an. Deşi a avut un rezultat indecis, războiul a avut o consecinţă tragică pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova, în urma sfârtecării trupului acesteia în două prin înţelegerea dintre cele două imperii. Astfel, partea de est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, care a primit, ulterior, numele de oblastia Basarabia, a intrat, în mod forţat şi brutal, în componenţa Imperiului ţarist. De facto, trupele ruseşti ocupaseră întreaga Moldovă încă din 11 noiembrie 18061, pe baza unui ordin primit de generalul I. Michelson de la ţarul Alexandru I, drept represalii ale Rusiei împotriva Imperiului Otoman pentru de încălcarea2 principiului dublului protectorat asupra celor două principate româneşti. Leon Casso, Rusia şi bazinul dunărean, Bucureşti: Editura „Saeculum Vizual”, 2003, pp. 14-99; Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău: Editura Prut Internaţional, 2005, p. 95. 2 Sultanul Selim al III-lea i-a înlocuit, la 12 august 1806, pe voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei, încălcând prevederile hatişerif-ului din septembrie 1802, care stabilea că dom­nitorii celor două principate erau numiţi pe o perioadă de şapte ani şi nu puteau fi destituiţi fără consimţământul Rusiei.

Intrarea prin forţa armată în Moldova şi, apoi, obţinerea Basarabiei de la Imperiul Otoman printr-un tratat fraudulos, deoarece, neavând drept de suzerani­ tate asupra Ţărilor Române, „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea”3, au reprezentat acţiuni care făceau parte dintr-un plan mult mai amplu de expansiune a Rusiei spre sud-estul Europei şi în direcţia strâmtorilor turceşti. Acest plan politic a fost cunoscut fie ca „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a4, fie ca „problema orientală”, în sens mult mai larg. Aşezate într-o zonă strategică complexă, la confluenţa a trei mari imperii – Otoman, Rus şi Habsburgic, Principatele Române nu puteau rămâne în afara sferelor de interese ale acestora. Totuşi, şansa lor de a-şi menţine un anumit grad de autonomie şi de a nu fi ocupate a fost că, în lupta pentru succesiunea Imperiului Otoman, intrat în decădere militară ireversibilă, a apărut necesitatea realizării unui echilibru european, în a cărui edificare au fost angrenate marile puteri ale vremii, printre care Austria, Franţa, Rusia şi Anglia5. Astfel, deşi Rusia şi-a asumat un rol principal în problema orientală, politica ei expansionistă spre Balcani a fost stopată de interesele celorlalte mari puteri în zonă, îndeosebi de cele ale Austriei, Franţei şi Angliei. Aceasta a făcut ca, în ceea ce priveşte Ţările Române, Rusia să se mulţumească doar cu Basarabia, „cedată” de Imperiul Otoman în 1812, în condiţiile cunoscute. După anexarea de către Rusia, Basarabia a fost supusă, timp de peste o sută de ani, unui proces de schimbare a caracterului românesc şi a compoziţiei demografice, prin impunerea limbii ruse „cu pumnul şi cnutul” în administraţie, şcoală şi biserică, rusificarea numelor şi prenumelor, asimilarea persoanelor pretabile şi colonizarea intensivă cu alogeni ucraineni, ruşi, găgăuzi şi nemţi, aduşi din alte părţi ale imperiului6.

1

Karl Marx, Însemnări despre Români: manuscrise inedite, publicate de A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, 1964, p. 106. 4 Elaborat împreună cu împăratul Iosif al II-lea al Austriei în 1781-1782 şi proiectând o împărţire a posesiunilor europene ale Imperiului Otoman. 5 Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002, pp. 600-602. 6 Jean Nouzille, op. cit., pp. 97-101. 3

– 339 –

Cu toate acestea, populaţia majoritară a reuşit să reziste planului de rusifi­care forţată a administraţiei ţariste, izolându-se de minoritarii rusofoni şi menţinând caracterul românesc al Basarabiei chiar şi după o sută de ani de ocupaţie. Acest lucru a fost recunoscut de numeroşi autori ruşi ai vremii, între care L.T. Tihomirov, P.N. Batiuşkov şi etnograful A.S. AfanasievCiujbinski. Însuşi P.A. Kruşevan, unul dintre artizanii politicii de rusificare a Basarabiei, recunoştea, în 1903, că românii formau trei pătrimi din populaţia acestei provincii. Disputa dintre România şi Rusia asupra Basarabiei a început după formarea statului modern român şi obţinerea independenţei definitive, în urma războiului româno-ruso-turc din 1877, când acesta a fost nevoit să accepte, prin Tratatul de pace de la Berlin din 13 iulie 1878, reanexarea sudului Basarabiei7 la imperiul ţarist. Diferendul româno-rus în chestiunea Basarabiei prinde un contur mult mai clar şi semnificativ în contextul Primului Război Mondial, odată cu destrămarea vechilor imperii şi afirmarea cu pregnanţă a principiului wilsonian al dreptului popoarelor la autodeterminare, care a dus la formarea noilor state naţionale în Europa Centrală şi de Sud-Est. România s-a angajat în conflictul militar european, având ca obiectiv major naţional desăvârşirea unităţii sale politice, prin recuperarea unor vechi provincii istorice româneşti – Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia – ocupate prin forţa armelor de cele trei mari imperii, intrate, acum, într-un proces ireversibil de descompunere politico-militară. În acest context extern deosebit de favorabil, completat de războiul civil din imperiul ţarist, declanşat de bolşevicii ruşi conduşi de V.I. Lenin, în stân­ga Prutului s-a dezvoltat o puternică mişcare de renaştere naţională a românilor, care, după parcurgerea unor etape democratice de organizare politică8, a permis unificarea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Actul unirii, hotărât de Sfatul Ţării, în prezenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri român, Alexandru Marghiloman, a fost recunoscut de Consiliul Suprem Aliat la 6 aprilie 1918 şi întărit prin

Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920, care a fost ratificat de Înaltele Părţi Contractante – Marea Britanie, Franţa, Italia, S.U.A. şi Româ­nia. Japonia a fost singurul stat care nu l-a ratificat. Rusia sovietică nu a participat la Conferinţa de pace, nu a semnat Tratatul şi nu l-a recunoscut niciodată. În plus, a protestat, solicitând organizarea unui plebiscit în Basarabia. Evenimentele care au avut loc în Basarabia, în perioada 1917-1918, s-au desfăşurat într-un climat deosebit de ostil, creat de guvernul provizoriu rus, care a intuit pericolul separării acestei provincii româneşti de Rusia. În primul rând, Aleksandr Kerenski, preşedintele guvernului provizoriu rus, îi trimite în Basarabia, în iunie 1917, pe Pantelimon Erhan şi Ion Inculeţ, pentru a controla evoluţia evenimentelor şi „a organiza o mişcare favorabilă revoluţiei din februa­rie 1917”. Aceştia ajung preşedinte al Sfatului Ţării şi, respectiv, prim-ministru (director general) al Republicii Democratice Moldoveneşti, care urma să facă parte din Republica Federativă Rusă. În al doilea rând, Kristian Rakovski, preşedinte al Partidului Social-Democrat Român, prieten cu Troţki, este numit, după revoluţia din octombrie 1917, consilier al guvernului sovietic pentru problemele românilor9, calitate în care devine unul dintre liderii Rumcerod-ului10, avangarda forţelor bolşevice împotriva României. La 15 februarie 1918, Rakovski a adresat un ultimatum guvernului Brătianu, cerând, printre altele, retragerea trupelor române din sudul Basarabiei în termen de 48 de ore. În al treilea rând, însuşi Lenin, exprimându-şi opinia11 despre chestiunea basarabeană, vedea rezolvarea acesteia prin autodeterminarea „poporului moldovenesc” şi crearea unui stat independent, iar, ca români, le recomandă moldovenilor să distrugă „regatul românesc pentru a forma România sovietică”. În al patrulea rând, deputaţii socialişti ruşi se retrag din Sfatul Ţării, sovietul rus încearcă să-şi impună autoritatea în Republica Democratică Moldovenească, iar un regiment al trupelor române este atacat şi dezarmat la sosirea în gara Chişinău de către un detaşament militar de bolşevici. Ca urmare, autorităţile de la Chişinău solicită Jean Nouzille, op. cit., p. 113. Rumcerod ‒ acronimul rusesc pentru Comitetul executiv central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Ne­gre şi Districtului Militar Odesa (Sovety Rumynskogo fronta, Chernomorskogo flota i Odesskogo voennogo okruga). 11 În faţa ziaristului şi etnografului român Nichita Smochină, originar din Transnistria, ofiţer în rezervă în armata rusă, pe frontul de vest şi, apoi, pe frontul din Caucaz. 9

Judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, recâştigate de la Rusia prin Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856, care a încheiat Războiul Crimeii. 8 Înfiinţarea Sfatului Ţării, la 4 noiembrie 1917, declararea autonomiei Basarabiei ca Republica Democratică Moldovenească, la 15 decembrie 1917 şi, apoi, proclamarea indepen­ denţei acesteia, la 24 ianuarie 1918. 7

10

– 340 –

sprijinul aliaţilor şi al guvernului român pentru restabilirea ordinii şi salvarea Basarabiei de ameninţarea sovietelor. Intervenţia armatei române a detensionat situaţia şi a permis înfăptuirea actului unirii de la 27 martie 1918. Timpul scurt, de 22 de ani, cât s-a aflat la sânul României Mari, a fost doar o clipă la scara istoriei, care nu a permis ştergerea profundelor urme ale rusificării, deznaţionalizării şi înstrăinării românilor din Basarabia. Noua putere de la Moscova nu s-a împăcat niciodată cu gândul că a pierdut Basarabia. Pe cale oficială, guvernul rus, secondat de cel ucrainean, a notificat României, la 1 noiembrie 1920, că nu recunoaşte Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. În perioada 1921-1924, au avut loc două runde de negocieri româno-ruso-ucrainene, la Varşovia şi Viena, consacrate problemei Basarabiei şi restituirii tezaurului românesc. Ambele s-au încheiat cu eşec. În paralel, în plan neoficial, în aceeaşi perioadă, guvernul rus a trimis numeroşi agenţi şi activişti sovietici pe teritoriul dintre Nistru şi Prut cu misiunea de a destabiliza situaţia internă şi a „proclama Basarabia republică sovietică”12. Acţiunile acestora, sprijinite de elementele ru­sofone din interior, au culminat cu revolta din regiunea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei, care a avut loc la 12 septembrie 1924. Intervenţia autorităţilor române s-a soldat cu arestarea a peste trei mii de persoane acuzate de acte teroriste, spionaj şi propagandă bolşevică. Din acestea, 287 au fost inculpate, iar 85 au fost condamnate. Printre condamnaţi s-a aflat un singur moldovean. Eşecul evenimentelor de la Tatar-Bunar a determinat conducerea sovietică să accelereze formalităţile de înfiinţare în stânga Nistrului a aşa-zisei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.). Ideea a apărut la 4 februarie 1924 şi a aparţinut unui grup de iniţiativă, condus de Grigori Kotovski, care a transmis comitetelor centrale ale partidelor comuniste bolşevice din Rusia şi Ucraina „Memoriul privind necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti”. Scopul declarat al înfiinţării R.A.S.S.M. era ca aceasta să reprezinte un factor „politico-propagandistic” care să focalizeze „atenţia şi simpatia populaţiei Basarabiei, creând un pretext evident pentru a pretinde anexarea Basa­rabiei la Republica Moldovenească”13. La indicaţia expresă a Biroului Politic al P.C.(b) Jean Nouzille, op. cit., p. 124. Ibidem.

12 13

al Rusiei, C.C. al P.C. Ucrainean s-a ocupat direct de înfiinţarea şi organizarea noii republici sovietice unionale. Aceasta a fost constituită la 12 octombrie 1924 şi avea un teritoriu de 8.429 km2 şi o populaţie de 572.339 de locuitori, din care 28,54% moldoveni, iar restul alogeni (ucraineni – 50,71%; ruşi – 10,23%; evrei – 6.18% şi alţii)14. Iniţial, capitala a fost stabilită la Balta, iar în 1929 a fost transferată la Tiraspol. Constituţia din 1925 stabilea trei limbi oficiale: moldovenească, rusă, ucrainea­nă. Deşi graniţa de vest a noii republici a fost fixată de-a lungul Nistrului, în actul de constituire se preciza că aceasta era situată pe Prut. Din punct de vedere administrativ, R.A.S.S.M. făcea parte din R.S.S. Ucraina. Primul preşedinte al acesteia a fost un rus, Grigori Borisov (Stary), iar din cei şapte membri ai guvernului, patru erau ruşi, doi români15 şi un bulgar, niciunul originar din Transnistria. Crearea acestei formaţiuni statale artificiale şi nerecunoscute inter­naţional a avut la bază raţiuni de ordin politic, autorităţile sovietice urmărind să justifice în faţa opiniei publice străine pretenţiile teritoriale ale Moscovei asupra Basarabiei, să speculeze nemulţumirile minorităţilor etnice dintre Prut şi Nistru şi să antreneze populaţia rusofonă din acest teritoriu în acţiuni revendicative privind autonomia în cadrul republicilor unionale sovietice. Pe de altă parte, înfiinţarea R.A.S.S.M. a constituit un precedent, pe care avea să-l folosească Moscova din nou în contextul evenimentelor din ultimul deceniu al sec. al XX-lea care au dus la destrămarea U.R.S.S. şi la desprinderea, pentru a doua oară în acelaşi secol, a Basarabiei (R.S.S. Moldovenească) de Rusia. În întreaga perioadă interbelică, R.A.S.S.M. a fost folosită de Moscova pentru a lansa un adevărat război propagandistic bolşevic împotriva României şi de a constitui celule comuniste în Basarabia. Aceste acţiuni au fost dejucate de autorităţile române, grupările bolşevice ‒ dezmembrate, iar membrii acestora ‒ arestaţi. Concomitent, R.A.S.S.M. a devenit un adevărat laborator în care sovieticii au început să experimenteze o nouă naţiune ‒ „naţiunea moldovenească”, precum şi o nouă limbă, în speţă „limba moldovenească”. Fondatorul noilor concepte a fost Leonid Andreevici Madan, care, plecând de la ideea caracterului de Recensământul din 17 ianuarie 1929. Gavril Buciuşcanu, fost membru în Sfatul Ţării, ministru al învăţământului şi dr. Ecaterina Arbore, fiica scriitorului Zamfir Arbore, ministru al sănătăţii, expulzată din Româ­nia în 1924 pentru agitaţie comunistă.

14 15

– 341 –

clasă al limbilor, aprecia că „limba moldovenească” reprezintă un amalgam neoromânesc. Madan a fost sprijinit în demersul său de un specialist în limbi romanice, Maxim Serghievski, profesor la Universitatea de Stat din Moscova, precum şi de Pavel Chior, comisar pentru educaţie al R.A.S.S.M., artizanul noii „culturi moldoveneşti” sovietice în perioada interbelică. În cadrul noii politici lingvistice din U.R.S.S., implicit a celei din R.A.S.S.M., care a reprezentat o continuitate a politicii de rusificare a minorităţilor, aplicată încă din timpul ţarismului, apar şi primele lucrări publicate. Astfel, în 1926, Ga­vril Buciuşcanu editează, la Balta, două dicţionare ‒ „moldovenesc-rus” şi „rus-moldovenesc”, iar în 1930, la iniţiativa lui Leonid Madan, este publicată, la Tiraspol, prima gramatică a „limbii moldoveneşti”. Procesul de „reformă lingvistică” este încununat de introducerea, în 1938, a alfabetului chirilic pentru toate limbile neruse din U.R.S.S. Această politică lingvistică a continuat şi după reanexarea Basarabiei, însă, de data aceasta, metodele pseudoistoricilor sovietici au devenit mult mai sofisticate şi perfide, după cum vom vedea la vremea respectivă. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a găsit România într-o situ­aţie economică şi militară precară, trebuind să facă faţă, totodată, presiunii Ger­maniei hitleriste şi pretenţiilor revizioniste ale statelor vecine. Profitând de acest context şi având o înţelegere secretă16 cu Germania privind delimitarea sferelor de influenţă, U.R.S.S. a forţat România, în mod ultimativ, să evacueze Basarabia, acest teritoriu fiind anexat pentru a doua oară de Rusia. Din acest moment începe un adevărat calvar pentru populaţia românească din Basarabia, care, exceptând cei trei ani (1941-1944) de revenire a administraţiei româneşti în stânga Prutului, avea să se încheie după aproape cinci decenii, în 1991, odată cu colapsul U.R.S.S. În afară de pierderi materiale uriaşe aduse statului român, reanexarea Basa­rabiei a provocat suferinţe extrem de dramatice populaţiei, care a fost supusă unui proces de sovietizare şi rusificare dur, deportărilor în masă, înfometării planificate şi altor tipuri de represiuni staliniste, cărora le-au căzut victime sute de mii de persoane. La scurt timp17 după reocupare, în Basarabia au fost aplicate legile U.R.S.S., fiind înfiinţată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în cadrul căreia

a fost încorporată o mică parte din teritoriul fostei R.A.S.S.M., situată de-a lungul Nistrului, cea mai mare parte a acesteia fiind alipită la R.S.S. Ucraina18. Atacarea U.R.S.S., la 21 iunie 1941, a făcut ca Basarabia să revină la Patria-mamă, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp, deoarece victoriile Armatei Roşii din primăvara anului 1944 aveau să marcheze restabilirea regimului sovietic de ocupaţie în stânga Prutului. În luna august 1944, R.S.S. Moldovenească este „eliberată” de trupele so­vietice, după care cadrele politice şi culturale, evacuate în 1941, revin în Basara­bia şi reiau politica stalinistă represivă împotriva populaţiei româneşti. Autorităţi­le sovietice trec la rusificarea completă a administraţiei şi a statului. Posturile din organele de conducere sovietice sunt ocupate de rusofoni aduşi din Transnistria, iar românii sunt obligaţi să-şi rusifice numele. Se organizează lichidarea şi deportarea celor care făceau parte din administraţia oraşelor şi satelor, a preoţilor, membrilor partidelor politice burgheze şi a ţăranilor înstăriţi. În perioada 1949-1951, în urma hotărârilor Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., au avut loc două valuri de deportări din Basarabia spre Siberia şi Asia Centrală, cunoscute sub numele de Operaţiunile Sud şi Nord, în cadrul cărora au fost deportaţi peste 135.000 de bărbaţi, femei şi copii. Casele şi locuinţele celor deportaţi au fost repartizate activiştilor sovietici, iar bunurile confiscate, în valoare de peste 50 de milioane de ruble19, au fost comercializate. Tot pentru pedepsirea şi supunerea populaţiei româneşti, regimul sovietic profită de seceta din 19461947 şi amplifică consecinţele acesteia printr-un pro­ces planificat de înfometare a populaţiei. În ciuda secetei generalizate, rechiziţiile şi planul de colectare sunt realizate integral, ţăranii fiind deposedaţi de orice surplus de produse din anii anteriori. Numai cei care intrau în colhozuri erau ajutaţi să supravieţuiască. Foametea organizată a devenit principalul instrument de co­lectivizare a agriculturii din Basarabia, alături de deportări. Consecinţele foametei planificate au fost dramatice. Epidemia de tifos şi distrofia au dublat procentul de mortalitate în zonele rurale ale Basarabiei, numărul victimelor variind între 200.000 şi 350.000. Unele sate au fost depopulate pe jumătate, iar în circa 40 de localităţi au fost înregistrate peste 100 de cazuri de canibalism20. Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, 2003, p. 619. Jean Nouzille, op. cit., pp. 198-200. 20 Grigore Eremei, Faţa nevăzută a puterii, Editura „Litera”, Chişinău, 2003, pp. 445-453; vezi şi Ion Ţurcanu, Foametea din Basarabia în anii 1946-1947, Chişinău, 1993. 18 19

Protocolul adiţional secret al Pactului de neagresiune dintre Germania şi U.R.S.S., încheiat la 23 august 1939. 17 La 2 august 1940. 16

– 342 –

În cadrul politicii lingvistice, au continuat eforturile regimului sovietic privind crearea unui nou popor şi a unei noi limbi pe teritoriul Basarabiei. În au­gust 1945, Arkadij D. Udalţov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., a emis ipoteza că „poporul moldovean” şi limba vorbită de acesta s-au format din amalgamarea elementelor latine şi slave. La Chişinău, au fost elaborate lucrările „Crestomaţie de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX”, sub îndrumarea lui I.D. Ceban. Însuşi I.V. Stalin publică, la începutul anului 1950, lucrarea „Marxismul şi problemele de lingvistică”, în care este desfiinţat conceptul de „încrucişare” în formarea limbilor, lansat de N.I. Marr şi susţinut de I.D. Ceban. Acesta arată că „Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp şi latină şi slavă, lingvistica oficială trebuind să răspundă dacă este latină sau slavă, studiind în plan comparativ fondul lexical de bază şi structura gramaticală”. Lupta împotriva limbii române, devenită o obsesie a regimului sovietic, în general, şi al celui din R.S.S. Moldovenească, în special, a fost completată de demersurile pentru crearea „poporului moldovenesc”. Astfel, în luna august 1947, C.C. al P.C.M. a trasat drept sarcină prioritară pentru istoricii din R.S.S.M. să elaboreze un manual de istorie, bazat pe învăţătura marxist-leninistă, pentru a demonstra legitimitatea „eliberării” Basarabiei în 1940. Şef al comisiei de istorici a fost desemnat Artiom M. Lazarev21, care a deţinut succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al culturii. În acelaşi an, Lazarev publică studiul „Statalitatea sovietică moldovenească şi problema basarabeană”, iar în 1950, broşura „Formarea R.S.S. Moldoveneşti”. Sub oblăduirea sa a apărut „Cursul de istorie a Moldovei”, partea I, în 1949, şi „Istoria Moldovei”, volumul I, în 1951, în limba rusă, reeditată în 1967 în „limba moldovenească”, sub denumirea de „Istoria R.S.S. Moldoveneşti”. În cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., a fost înfiinţat, în 1970, Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza „poporului moldovean”, condus de istoricul Nicolai Mahov, adept al teoriei migraţioniste. Sub egida Ca o ironie a istoriei, A. Lazarev a fost, pentru scurt timp, preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, rezultat în urma primelor alegeri democratice din 1994, deoarece era decanul de vârstă al deputaţilor aleşi şi şi-a văzut încununată „opera ştiinţifică” prin inclu­derea în cea dintâi Constituţie a noului stat din stânga Prutului a sintagmelor „limba moldo­ venească” şi „popor moldovenesc”.

21

acestui Consiliu ştiinţific au apărut lucrările „Moldavane”, în 1977, şi „Studii de istorie asupra formării poporului moldovenesc”, în 1983. Tot sub patronajul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. au fost publicate, în 1974 şi 1975, lucrările semnate de A.M. Lazarev „Organizarea statului sovietic basarabean şi problema basarabeană” şi „Marele Octombrie şi autodeter­ minarea naţională a poporului moldovenesc”22 . În lucrările „ştiinţifice” ale acestor pseudoistorici era acreditată ideea că în urma simbiozei dintre ramura de est a volohilor romanizaţi şi cea a slavilor de răsărit a rezultat un nou popor ‒ „poporul moldovenesc”. Ca şi în problema „limbii moldoveneşti”, era reluată aceeaşi teorie falsă, contrară adevărului ştiinţific, privind apariţia unor noi popoare şi limbi în urma interferenţei unor culturi şi civilizaţii total diferite. Noile teorii lansate de pseudoistoriografia sovietică, îndeosebi din R.S.S. Moldova, au reprezentat o comandă politică venită de la Moscova şi aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asu­pra unei părţi din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimităţii” şi justificarea acţiunilor anexioniste ale imperiilor ţarist şi sovietic asupra aceluiaşi spaţiu. În disputa dintre „moldovenişti” şi romanişti au existat şi adevăraţi oameni de ştiinţă sovietici, cum ar fi lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ru­ben Budagov, Raymond Piotrovski, Iosif Varticean, Dimitri Mihalci, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki, care, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice organizate la Chişinău, în anii 1951-1952, în plin regim represiv stalinist, au avut tăria şi curajul să afirme în mod public că „nu există nicio diferenţă între limbile română şi moldovenească” şi că „limba moldovenească” este o limbă romanică atât prin structura gramaticală, cât şi prin fondul lexical de bază23. Exceptând regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, controversa dintre România şi Rusia (U.R.S.S.) în problema Basarabiei, deşi subiectul era într-o oare­care măsură tabu, a cunoscut unele momente de manifestare ‒ ce-i drept, puţine la număr ‒, care au apărut îndeosebi după delimitarea Bucureştiului de Moscova în urma Declaraţiei din aprilie 1964 şi a evenimentelor din Cehoslovacia din august 196824. Unul dintre Ion Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi şi până în 1998, Editura “Semne”, Bucureşti, 1998, pp. 9-15. 23 Jean Nouzille, op. cit., pp. 184-185. 24 Nikita Hruşciov afirmase, la 7 martie 1959, că nu existau niciun fel de conflicte teritoriale între U.R.S.S. şi România, deoarece cele două ţări erau socialiste, aveau interese comune şi urmăreau acelaşi obiectiv ‒ construirea comunismului. 22

– 343 –

aceste momente a avut loc în 1964, cu prilejul revenirii în ţară a delegaţiei române, condusă de Ion Gheorghe Maurer, care efectuase o vizită la Beijing. Aceasta a făcut o escală într-o staţiune de pe litoralul rusesc al Mării Negre, unde a fost primită de Nikita Hruşciov, aflat în concediu. Şeful delegaţiei române l-a informat, printre altele, pe liderul sovietic că oficialii chinezi au reafirmat declaraţia lui Mao Zedong, făcută la 10 iunie 1964, potrivit căreia U.R.S.S. „a anexat o parte din teritoriul României”. Deşi problema Basarabiei era ridicată indirect de Ion Gheorghe Maurer, Hruşciov a realizat că „românii ne mai poartă pică pentru revenirea Basarabiei la Uniunea Sovietică după război”. După întrevederea respectivă, relaţiile dintre România şi U.R.S.S. cunosc o răcire accentuată. În R.S.S.M. urmează o nouă perioadă de represalii. La indica­ţia Moscovei, începe un nou val de deportări, de data aceasta mascate, care s-au răsfrânt mai ales asupra cadrelor cu studii superioare, trimise spre alte regiuni ale U.R.S.S. şi înlocuite cu specialişti ruşi şi ucraineni. De altfel, măsura era o continuare a politicii Centrului practicată timp de mai multe decenii, întrucât „basarabenii erau trataţi cu neîncredere şi suspiciune, uneori chiar cu o duşmănie greu camuflată”25. Din aceleaşi motive, secretarii de rangul doi ai C.C. ale partidelor co­muniste din republicile unionale, inclusiv din R.S.S.M., erau trimişi de Moscova, iar în Basarabia niciun secretar de partid raional nu provenea din dreapta Nistrului. La fel, figurile-cheie din conducerea C.C., Prezidiul Sovietului Suprem şi Guvern erau din afara R.S.S.M. În paralel, schimburile culturale dintre R.S.S.M. şi România, şi aşa destul de restrânse, se reduc aproape la zero, vizitele reciproce şi persoanele suspectate de românism şi de lipsă de loialitate sunt strict supravegheate de KGB, iar abo­namentele la publicaţiile româneşti sunt permise numai moldovenilor „de încredere”. Publicarea la Bucureşti, după 1968, a mai multor lucrări de istorie26 şi opere literare în care problema Basarabiei era prezentată conform adevărului istoric a determinat un nou moment de tensiune în relaţiile dintre România şi U.R.S.S. C.C. al P.C.U.S a luat atitudine faţă de „intensificarea propagandei naţionaliste româneşti care pune în pericol interesele U.R.S.S.”27. Grigore Eremei, op. cit., p. 581. Jean Nouzille, op. cit., p. 187. 27 Acestea au fost precedate de publicarea, în noiembrie 1964, a studiului lui Karl Marx, Însemnări despre români, în care era reliefată anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus şi amestecul acestuia în treburile interne ale Principatelor Române. 25 26

Pe de altă parte, la congresele istoricilor şi alte întruniri ştiinţifice internaţionale, specialiştii români au început să prezinte în mod deschis problema Ba­sarabiei şi nedreptăţite comise de imperiile ţarist şi sovietic împotriva poporului român. În perioada 1-2 august 1976, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în R.S.S. Moldova, prima şi singura, a vreunui lider din România în perioada re­gimului totalitar socialist. Ceauşescu s-a interesat de situaţia economică, socială şi culturală din R.S.S.M. şi a avut o întâlnire cu membrii Biroului C.C. al P.C.M. Aceştia au avut o atitudine destul de rece faţă de N. Ceauşescu, vizita fiind una destul de modestă. Deşi cunoştea limba rusă, liderul comunist român a vorbit în limba română. La rândul său, Ivan Bodiul, prim-secretar al C.C. al P.C.M., s-a străduit să apere mitul unei „limbi moldoveneşti” independente, fiind însoţit, în timpul între­vederii cu N. Ceauşescu, de un interpret28. Prin vizita sa, Ceauşescu a ţinut să transmită un mesaj politic liderilor sovietici locali, precum şi celor de la Moscova, şi anume că România nu a uitat Basarabia şi pe românii din stânga Prutului. Transformările din R.S.S.M., începute odată cu apariţia mişcării de renaştere naţională în Basarabia, nu puteau fi trecute cu vederea de regimul de la Bucureşti. La Congresul al XIV-lea al P.C.R. din noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a cerut, pentru prima dată, în mod public „condamnarea şi anularea” acordurilor secrete încheiate de U.R.S.S. cu Germania hitleristă, în urma cărora s-au produs, în 1940, rapturile teritoriale din trupul României. Problema Basarabiei ar fi fost abordată de N. Ceauşescu şi la ultima întâlnire pe care acesta a avut-o, la Moscova, la 9 decembrie 1989, cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov29. În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic, obiectivul major al Moscovei a fost schimbarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare din noul stat unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei ocupate. Propaganda sovietică, ideologia de partid şi „istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt popor, respectiv „poporul modovenesc”, total diferit de naţiunea română. Dovada cea mai bună că politica Moscovei a reuşit Grigore Eremei, op. cit., pp. 595-596. Ion Scurtu (coord.), op. cit., p. 307.

28 29

– 344 –

în acest demers este faptul că acest neadevăr istoric grosolan a fost înscris în prima lege fundamentală a noului stat Republica Moldova, succesor al celui unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea populaţiei printr-un referendum democratic. Mai mult, această eroare istorică nu a fost îndreptată nici la douăzeci de ani de la proclamarea independenţei, ceea ce dovedeşte odată în plus că Basarabia se află încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul sovietic, în 1991, a fost doar formală. Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în scrutinurile electorale generale din Basarabia, tergiversarea sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului transnistrean, însuşirea de către Chişinău a tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea, în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în detrimentul celei române, oficiale, precum şi obiceiul liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la Poarta muscală sunt tot atâtea argumente care arată că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele noastre.

Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevarul nu va fi repus în drepturile sale fireşti, iar românii basarabeni nu vor învăţa odată pentru totdeauna să trăiască pe propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini. Pentru ei, mai mult decât pentru oricare dintre români, este de foarte mare actualitate îndemnul din discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului României, la 25 octombrie 2011: „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”30.. Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de a nu-i uita niciodată pe românii basarabeni, ca şi pe cei bucovineni şi hotineni, şi pământurile locuite de ei dintotdeauna şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie laolaltă cu naţiunea română, căreia îi sunt parte pe vecie, fie vremelnic separat, dar întotdeauna în demnitate, credinţă de neam şi dragoste de Ţară.

SUMMARY TWO HUNDRED YEARS OF RUSSIAN OCCUPATION IN BESSARABIA (1812-2012) The author gives a brief and synthetic presentation of the begin­nings and evolution of the Bessarabia issue, starting in 1812, the year when the feudal state of Moldova was occupied by Russian Empire, and going through 1991, the year when Bessarabia detached itself from the Soviet empire, till 2012. The study especially focuses on a series of significant aspects, including: – The geo-strategic interests of Tsarist and then Soviet Russia, in the Dan­ube mouths and the Balkan area, a geographic area including the Romanian Prin­ cipalities; – The Soviet actions to obstruct and even stop any efforts to reunite Bessara­bia with its motherland, as developed by the Country Assembly in Chisinau; – The creation of an extremely dangerous historical precedent on Roma­nia’s Eastern border, with the establishing in 1924 of the Autonomous Soviet Soci-

alist Republic of Moldova (A.S.S.R.M.), an artificial and secessionist state entity meant to prove to postWWI world that Bolshevik Russia was maintaining its interest in Bessarabia; – The ‘support’ granted by communist Russian historiography to a new ideology, i.e. the ‘Moldovan element’, regarding the so-called existence of the “Moldovan people” living in Bessarabia and speaking the “Moldovan language”, who was supposed to be radically different from the Romanian people; – The repressive policy of the Stalinist authorities (starving the population, confiscating estates, deporting opponents of the regime into Siberia, changing the demographic structure, forced Russification etc.) implemented after the reoc­cupation of Bessarabia in 1944, with a view to forcefully impose the totali Agerpres, 27 octombrie 2011.

30

– 345 –

tarian Soviet regime and create a Union Republic, the successor of the A.S.S.R.M., with the ‘Moldovan elements’ declared as the State official policy, and a new identity, completely different from the Romanian context; – Under the circumstances of the dissolution of the Soviet Empire, the ini­tiation of the national rebirth movement of the Romanian population in Bessara­bia, and the introduction of certain democratic reforms – unfortunately limited because of the still strong control of the agonizing totalitarian Soviet regime, but also because of the duplicity and lack of courage displayed by certain local lead­ers; – The severe counter-reaction of Russia to the centrifugal movement of Bessarabia, and its fear of losing this territory, concretely expressed in the re-actualization of the historical precedent of 1924, this time with the founding of the Pridnestrovian Moldovan Republic (P.M.R. – Transnistria) and the start of a bloody military conflict against the Republic of Moldova, shortly after its declaration of independence and its acknowledgment by the international community. The author’s idea is based on the truth of the fact that Romania has an incontestable historical right upon one very old territory of its own, i.e. Bassara­bia, which needs no further demonstration. Based on this, the Romanian state is entitled to be concerned with the events developing in the Republic of Moldova, and to state this openly. The dispute between Romania and Russia started in the context of the events in 1918, and has continued until present day, adopting various expressions – sometimes half-official, but most of the times simply non-stated.

The current paper analyzes the political, economical, cultural-spiritual and other kinds of levels used by Romania and Russia, aiming to diametrically op­posed goals – the former in order to determine respect for the Romanian identity of Bassarabia (The Republic of Moldova) and to open its way towards an ad­vanced, European development model; and the latter – in order to preserve an artificial political project of Stalinist origins, completely foreign to the Romanian population on the left bank of the Prut River, and to keep this territory within the Russian influence sphere. The study analyses the political governments in the recent history of Bassarabia (Republic of Moldova): the Neocommunist-Fron­tist regime (May 1990 – February 1994); the Agrarian-Interfrontist regime (February 1994 – March 1998); the Center-Right Political Coalition (March 1998 – December 1999); the Soviet Communist Restoration (February 2001 – July 2009). As a first, the author attempts to define and chronologically set the first governing regimes in the history of Bessarabia (the Republic of Moldova) following its separation from the Soviet Empire and its declaration of independence. The paper also underlines the features and characteristics of every gover­nance regime; the political struggle for power and the political programs of the involved parties; the evolution of the local multi-party system; the edification of the constitutional state and of the market economy; the adopting of the internal legislative framework; the orientation of the foreign policy; the management of the politic and identity crisis; the involvement of Russia in the domestic policy; accomplishments and backsets of the four regimes; and many other aspects.

– 346 –

RECENZIE Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, 2012 Se împlinesc 200 de ani de la semnarea Tratatului ruso-turc de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, prin care teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit apoi impropriu Basarabia, era rupt din trupul Ţării Moldovei şi anexat la Imperiul Rus. În contextul comemorării acestui tragic eveniment care a pecetluit soarta românilor basarabeni până în zilele noastre, apariţia volumului întitulat „Basarabia în acte diplomatice: 17111917” are o semnificaţie deosebită. Şi de această dată, consacratul istoric ieşean, profesorul universitar Ion Agrigoroaiei vine în faţa publicului cititor cu o lucrare originală prin structura ei şi prin modalitatea abordării subiectelor enunţate. În „Introducere”, autorul argumentează obiectivele cercetării, structura şi concepţia prezentării materialului, subliniind, totodată, necesitatea respingerii tezelor propagandistice promovate de unii istorici de la Chişinău privind existenţa în spaţiul românesc a unui „popor moldovenesc” distinct de cel român şi continuitatea „statalităţii moldoveneşti” de la formarea Ţării Moldovei şi până în prezent. Studiile cuprinse în prima parte a lucrării reprezintă, în sinteză, „etape şi momente semnificative dintr-o îndelungată istorie a românilor, a celor aflaţi la răsărit de Carpaţi până la Nistru şi dincolo de apa acestuia”. Autorul porneşte de la caracterizarea teritoriului locuit de români şi hotarelor României întregite după Marea Unire de la 1918 şi a recunoaşterii internaţionale prin tratatele semnate la Paris în anii 1919-1920. Este continuată, astfel, tradiţia din perioada interbelică de a analiza factorii ce au determinat evoluţia poporului român de-a lungul veacurilor şi legitimitatea dezvoltării în cadrul unui stat unitar. Referinţele la marii geografi, sociologi, istorici din epocă sunt concludente în acest sens, autorul reuşind, ca şi în alte publicaţii, să le încadreze cu multă chibzuinţă în schema argumentărilor sale. Prezentând cadrul de formare a Ţării Moldovei, odată cu procesul desăvârşirii unităţii teritoriale, autorul accentuează că teritoriul dintre Prut, Marea Neagră şi Nistru era parte integrantă a acestui stat românesc. În contextul analizei tendinţelor anexioniste ale Rusiei se atrage atenţia la semnificaţia aşazisului Tratat de la Luţk din 13/24 aprilie 2011, care conţinea în prevederile sale „recunoaşterea de către

Ţarul Rusiei a Nistrului ca frontieră de răsărit a Principatului Moldovei şi a apartenenţei la acesta a întregului teritoriu dintre Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru” (p. 32). Sublinierea în text a acestei concluzii evidenţiază noi semnificaţii ale controversatului document. Într-un compartiment aparte sunt analizate modificările teritoriale survenite în urma războaielor purtate de Rusia ţaristă în secolul al XIX-lea. După analiza Tratatului de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, autorul subliniază că anexarea Basarabiei de Rusia „a constituit pentru Principatul Moldovei o pierdere grea de teritoriu, de populaţie, de pământ roditor, de spiritualitate românească” (p. 38). Aprecierile asupra Tratatului de la Paris din 1856 sunt însoţite de observaţii şi precizări concludente privind delimitarea frontierei dintre Rusia şi Turcia. Retrocedarea unei părţi a Basarabiei de Rusia ţaristă este interpretată de autor ca o recunoaştere internaţională, într-o anumită formă, a ilegalităţii raptului din 1812. O atenţie deosebită este acordată Unirii Basarabiei cu România, analiza evenimentelor din acei ani cuprinzând un spaţiu relativ întins din lucrare. Autorul argumentează aceasta prin importanţa hotărârilor adoptate la Chişinău, ele fiind „primul component al Marii Uniri”, intervenit într-o situaţie extrem de dificilă a statului român. În compartimentul respectiv sunt evidenţiate momente esenţiale care au marcat itinerarul Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 şi procesul recunoaşterii internaţionale a acestui act. Aprecierile făcute de autor asupra evenimentelor Unirii din 1918 sunt importante nu doar pentru a evidenţia semnificaţia lor, ci şi din necesitatea respingerii atacurilor lansate de către neocomuniştii de la Chişinău, preocupaţi de „statalitatea moldovenească” şi de soarta „poporului moldovenesc”. Realizările din cei 22 de ani ai dezvoltării Basarabiei în cadrul României întregite sunt prezentate în cadrul obstacolelor pe care le întâmpina ţara în interior şi în exterior. Procesul integrării era complicat şi de anumite abuzuri şi greşeli ale administraţiei, dar mai ales, susţine autorul, din cauza moştenirii ţariste care-şi păstra amprenta în perioada ce a urmat Unirii. Sunt evidenţiate acţiunile revizioniste şi destabili-

– 347 –

zatoare ale Uniunii Sovietice faţă de statul român, acestea urmărind reanexarea Basarabiei: rebeliunea de la Tatar-Bunar; promovarea de către Internaţionala Comunistă a lozincii „autodeterminării” pentru provinciile româneşti unite cu Ţara la 1918; crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Totodată, în lucrare sunt redate eforturile diplomatice ale României orientate spre îmbunătăţirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, mai ales negocierile purtate de Nicolae Titulescu în vederea realizării unui sistem de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. Cu referinţe de rigoare la numeroase lucrări publicate în ultimele două decenii în România şi în Republica Moldova, I. Agrigoroaiei analizează cadrul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru statul român. Sunt evidenţiate presiunile diplomatice asupra României, intensificarea acţiunilor propagandistice de negare a apartenenţei Basarabiei la teritoriul românesc, de condamnare a politicii interne şi externe a statului român, de răspândire a zvonurilor privind apropiata „eliberare” a populaţiei basarabene „asuprite” de guvernul României regale. Remarcăm aprecierile autorului date actelor ce au determinat raptul Basarabiei: „[...] analiza atentă a poziţiei adoptate de guvernul român, a conţinutului notelor ultimative şi a răspunsurilor date de partea română relevă – şi concluzia este foarte importantă – lipsa vre-unui acord, caracterul ilegal, din punct de vedere al dreptului public internaţional, al actului săvârşit de U.R.S.S. şi faptul că teritoriile româneşti au fost ocupate prin forţă armată, introducându-se acolo un regim de ocupaţie” (p. 92). Teze importante se referă la acţiunile de instaurare a regimului sovietic în Basarabia după 28 iunie 1940, autorul accentuând că procesul de sovietizare a Basarabiei s-a înfăptuit prin măsurile de extindere a „republicii transnistrene moldoveneşti” până la Prut şi Dunăre. Cu privire la desprinderea din spaţiul basarabean a judeţelor Cetatea-Albă şi Ismail, autorul accentuează că dezmembrarea teritorială a Basarabiei a fost încă un act nelegitim, prin aceasta urmărindu-se încadrarea în hotarele Ucrainei a unor zone strategice ale Basarabiei şi blocarea ieşirii noii republici sovietice moldoveneşti la Dunăre şi Marea Neagră. Instructivă şi actuală este polemica autorului cu unii istorici de la Chişinău, care, într-o formă sau alta, îndreptăţesc agresiunile sovietice din 1939-1940, reluând în acest mod tezele istoriografiei sovietice cu referire la tragicele evenimente din acea perioadă. În

acest sens, el supune criticii una dintre lucrările lui Serghei Nazaria privind geneza, desfăşurarea şi consecinţele celui de-al Doilea Război Mondial. Profesorul Ion Agrigoroaiei, respingând falsurile şi maniera de abordare a evenimentelor din lucrările respectivilor istorici, îndeamnă la „cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor, a trecutului printr-o cercetare atentă a izvoarelor şi istoriografiei, prin angajarea în dezbateri de ţinută, lipsită de idei preconcepute şi urme de dogmatism” (p. 98). Din partea finală a studiului, intitulată semnificativ „De la eliberare la reocupare”, evidenţiem analiza problemei privind hotarele României în contextul politicii anexioniste sovietice după evenimentele din august 1944. Este prezentat cadrul stabilirii la Conferinţa de Pace de la Paris, prin Tratatul din 10 februarie 1947, a hotarelor de răsărit ale României, precizându-se că şi după aplicarea acestuia Uniunea Sovietică a încălcat suveranitatea şi integritatea teritorială a statului român, anexând noi spaţii de la Gurile Dunării (cazul braţului Chilia şi al Insulei Şerpilor). Partea a doua a lucrării cuprinde documente adunate din diferite colecţii şi din lucrări publicate în România şi în străinătate. Ele reprezintă, în cea mai mare parte, acte diplomatice oficiale şi neoficiale. Un prim set se referă la hotarul de răsărit al Ţării Moldovei, la modificările teritoriale survenite în urma războaielor dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Relevante şi mai puţin cunoscute sunt documentele ce se referă la trasarea pe teren a noului hotar dintre Rusia şi Turcia după Congresul de la Paris din 1856. Textele tratatelor internaţionale cuprinse în lucrare demonstrează cu prisosinţă tendinţele imperialiste ale Rusiei promovate de la Petru I încoace, sub masca politicii de eliberare a creştinilor de sub stăpânirea Imperiului Otoman. O mare parte din documente se referă la Unirea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 şi la procesul de recunoaştere internaţională a hotarelor răsăritene ale statului român. Sunt incluse şi documente care se referă la destinderea în relaţiile româno-sovietice de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului următor. Evidenţiem seria de documente care prezintă politica anexionistă a U.R.S.S. în raport cu România: de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov până la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi adoptarea Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940 cu privire la stabilirea hotarelor noii republici moldoveneşti cu R.S.S.

– 348 –

Ucraineană. Este cuprins astfel cadrul de anexare a Basarabiei şi al dezmembrării teritoriului său. În lucrare sunt cuprinse şi textele unor documente, cele mai importante, privind stabilirea hotarelor răsăritene ale României după ieşirea din războiul antisovietic în august 1944: Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, Tratatul de pace din 10 februarie 1947, actele care precizau linia frontierei de stat între România şi Uniunea Sovietică. Este argumentată şi utilă pentru cititori includerea în textul lucrării a documentelor ce se referă la statutul Republicii Moldova după căderea regimului comunist şi destrămarea U.R.S.S.: Declaraţia Conferinţei Internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia” din 28 iunie 1991 de la Chişinău; Declaraţia de independenţă a Republicii

Moldova, adoptată la 27 august 1991. Importante sunt şi documentele prin care România a recunoscut independenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Textul de bază al lucrării este urmat de o extinsă listă bibliografică şi un „indice general”, care facilitează lectura volumului. Astfel, publicul cititor interesat de trecutul Basarabiei şi de evoluţia actuală a Republicii Moldova are în faţă o lucrare importantă care aruncă lumină asupra problemelor-cheie privind istoria românilor dintre Prut şi Nistru. Volumul va fi util diverselor cercuri de cititori, în special mediului academic, cadrelor didactice şi studenţilor.

– 349 –

Gheorghe PALADE

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ A TINERILOR ISTORICI DIN MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT „ION CREANGĂ” DIN CHIŞINĂU

CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 şi impactul lui asupra istoriei românilor. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus Chişinău, 26-28 aprilie 2012 AGENDA 26 aprilie 2012 Hotelul Codru, Sala Roz, str. 31 August 1989, nr. 127, Chişinău 9.00-09.30 Înregistrarea participanţilor 09.30-10.00 Cuvânt de deschidere. Moderator: Sergiu Musteaţă, ANTIM, Moldova Nicolae Chicuş, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Igor Şarov, Facultatea de Istorie şi Filosofie, USM Anatol Petrencu, Institutul de Istorie Socială „Pro Memoria” Ion Varta, Serviciul de Stat al Arhivelor 10.00-11.00 Sesiunea plenară. Moderator: Sergiu Musteaţă Vorbitori: Veniamin Ciobanu (Iaşi), Mutaţii în sistemul politic european, între Pacea de la Bucureşti şi declanşarea insurecţiei greceşti (1812-1821) Valentin Tomuleţ (Chişinău), Repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie asupra populaţiei din Basarabia (anii 1812-1830) Ion Varta (Chişinău), Politica de deznaţionalizare/asimilare şi mişcarea naţională a românilor basarabeni (1812-1917) Стецкевич Виталий (Krivoi Rog), Молдова, год 1812 : попытка реконструкции настроений и ожиданий местного населения 11.00-11.30 Pauză de cafea 11.30-13.00 Sesiunea 1: Anul 1812 şi geneza problemei basarabene. Moderator: Veniamin Ciobanu Vorbitori: Florin Marinescu (Atena), Dimitrie Moruzi şi evenimentele din 1812 Vlad Mischevca (Chişinău), Anul 1812: geneza problemei basarabene sub impactul factorului fanariot Alexei Agachi (Chişinău), Moldova în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 Ion Eremia (Chişinău), Chestiunea Basarabiei – poligon pentru intruşi? Ion Varta (Chişinău), Diplomaţia rusă şi geneza chestiunii Basarabiei în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Ramona Stanciu (Târgovişte), Basarabia în prevederile Congresului de pace de la Paris (1856) Ana Boldureanu (Chişinău), Aspecte ale circulaţiei monetare în Moldova în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Discuţii 13.00-14.00 Pauză de prânz / Restaurantul Hotelului Codru

– 350 –

14.00-15.30 Sesiunea 2: Anul 1812 în memorii şi în istoriografie. Moderator: Ion Varta Vorbitori: Iulian Oncescu (Târgovişte), Anexarea Basarabiei (1812) în memoria diplomaţilor şi călătorilor francezi din secolul al XIX-lea Emanuel Palea (Târgovişte), Călători străini din secolul al XIX-lea despre anexarea Basarabiei din 1812 Valentin Arapu (Chişinău), Aspecte istoriografice controversate privind activitatea diplomatică a lui Manuc Bei Andrei Cuşco (Chişinău), Problema Basarabiei de Sud în discursul imperial rus după 1878: viziuni ale alterităţii şi transferuri instituţionale Sergiu Matveev (Chişinău), Anul 1812 şi anexarea Basarabiei in viziunea lui Karl Marx Discuţii 15.30-16.00 Pauză de cafea 16.00-18.30 Sesiunea 2: continuare. Moderator: Ion Varta Vorbitori: Dorin Cimpoeşu (Bucureşti), Două sute de ani de ocupaţie rusească în Basarabia (Republica Moldova) 1812 – 2012 George Enache (Galaţi), Mitropolitul Gavril Bănulescu Bodoni şi anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus reflectate în istoriografie Arthur Tuluş (Galaţi), Ocuparea Basarabiei în 1812. Interpretări în istoriografia comunistă românească Igor Sava (Cahul), Congresul de Pace de la Berlin, Independenţa României şi sacrificarea Basarabiei Anatol Petrencu (Chişinău), Istoriografia rusă contemporană despre anexarea Basarabiei (1812) Ivan Duminica (Veliko Tyrnovo), Сolonizările bulgarilor în Basarabia ca rezultat al Tratatului de pace de la Bucureşti Discuţii Lansări de carte · Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice 1711-1947, Iaşi, Casa Editoriala Demiurg, 2012. Prezintă: Cătălin Turliuc şi Gheorghe Palade · Ion Ţurcanu, Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în cîteva ipostaze istorice şi reflecţii istoriografice, Chişinău, Cartdidact, 2012. Prezintă: Igor Şarov 27 aprilie 2012 Hotelul Codru, Sala Roz, str. 31 August 1989, nr. 127, Chişinău 09.00-10.30 Sesiunea 3: Anul 1812 în „aniversări”. Moderator: Igor Şarov Vorbitori: Constantin I. Stan (Galaţi), Ecouri ale centenarului răpirii Basarabiei de către Imperiul Rus în România Liberă (1912) Liviu Bratescu (Iaşi), Discurs istoric şi diplomaţie la 1912. O sută de ani de la anexarea Basarabiei de către guvernul ţarist Alexandru Istrate (Iaşi), Destinul Basarabiei reflectat în literatura autobiografica şi în presa romaneasca din 1912 Laura Oncescu (Târgovişte), Opinia publică din România şi centenarul anexării Basarabiei Diana Eţco (Chişinău), Imperativele presei anului 1912 vis-a-vis de centenarul mult-disputat Valentin Burlacu (Chişinău), Anul 1812 în contextul politicii culturale din RSS Moldovenească (anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea) Discuţii 10.30-11.00 Pauză de cafea 11.00-13.00 Sesiunea 4: Impactul anexării Basarabiei. Moderator: Valentin Tomuleţ Vorbitori: Flavius Solomon (Iaşi), Imperiul Rus şi „naţiunile” sale (cazul Basarabiei) Dinu Poştarencu (Chişinău), Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia din 1818 şi eşuarea aplicării lui

– 351 –

Lucia Sava (Cahul), Anexarea Basarabiei: Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia ţaristă Octavian Ţâcu (Chişinău), Moldovenii în cadrul Imperiului Rus: „comunitate imaginată” între discurs istoriografic şi practici imperiale Стецкевич Лилия (Krivoi Rog), Этнопсихологические прoцессы в Бессарабии в XIX столетии: поиски путей за сохранение национальной идентичности Constantin Burac (Bucureşti), Cancelariile europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea despre identitatea româneasca a moldovenilor Andrei Emilciuc (Chişinău), Izolarea comercial-vamală a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus (anii 1812-1830) Tatiana Varta (Chişinău), Consecinţele raptului teritorial de la 1812 asupra Bisericii ortodoxe române din Basarabia Maria Danilov (Chişinău), Basarabia, contextul imperial şi dimensiunea religioasă a crizei anexării (primele trei decenii ale secolului al XIX-lea) Discuţii 13.00-14.00 Pauză de prânz 14.00-15.30 Sesiunea 4: continuare. Moderator: Valentin Tomuleţ Vorbitori: Veaceslav Ciorbă (Chişinău), Biserica Ortodoxă din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918) Silvia Pantaz (Chişinău), Basarabia în contextul relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova în prima jumătate a secolului al XIX (1812/1859) Ion Gumenâi (Chişinău), Loialitatea faţă de puterea imperială rusă a diferitor pături ale populaţiei în perioada evenimentelor poloneze din 1863 Alexandr Roitman (Chişinău), Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, şi încadrarea ei în Zona Evreiască de Reşedinţă Permanentă. Studiu de caz: evacuarea evreilor din Târgul Floreşti Valentin Constantinov (Chişinău), Anul 1812 şi întreruperea procesului organic de transformare a conştiinţei medievale româneşti în cea modernă pe teritoriul Basarabiei Valentina Samoilenco (Chişinău), Participarea nobilimii din Basarabia în organizarea şi activitatea administrativ locală din prima jumătate a secolului al XIX-lea Alexandru Argint (Chişinău), Învăţământul din cele trei judeţe sud-basarabene, Cahul, Bolgrad şi Ismail şi cel din restul Basarabiei. Studiu istorico-comparativ Artur Leşcu (Chişinău), Organizarea sistemului penitenciar sub ocupaţie imperială rusă Ion Duminica (Chişinău), Impactul anului 1812 asupra romilor basarabeni Discuţii 15.30-16.00 Pauză de cafea 16.00-17.30 Sesiunea 5: Anul 1812 în discursul public contemporan. Moderator: Vlad Mischevca Vorbitori: Sergiu Musteaţă (Chişinău), Anul 1812 în discursul public al mişcării de emancipare naţională din Republica Moldova (1989-1991) Coadă Ludmila (Chişinău), Anul 1812 în narativul din Republica Moldova sau de ce ocuparea Basarabiei de către Rusia e un subiect de actualitate Valentina Ursu (Chişinău), Cultura Basarabiei sub dominaţie ţaristă şi sovietică: studiu comparat Aurelian Lavric (Chişinău), Apariţia chestiunii Basarabiei în spaţiul geopolitic european Iulian Gherca, Adrian Viţalaru (Iaşi), Anul 1812 în manualele şcolare din România înainte şi după 1989 Discuţii 17.30-18.00 Sesiunea de încheiere: Concluzii finale. Moderator: Sergiu Musteaţă, ANTIM, Moldova 28 aprilie 2012 09.00 – Plecarea participanţilor

– 352 –