Pacea Din Westfalia

PACEA DIN WESTFALIA (1648) Paul Ioan Popescu Pace Paceaa din din West Westfa fali lia, a, înch închei eiat atăă în 1648 1648,, cons consfi finţ nţeş eşte te sfâr sfârşi şitu tull Războiului de treizeci de ani şi deschide în diplomaţie istoria congreselor  europene. Sfârşitul evului mediu este epoca în care asistăm la decăderea Imperiului Romano-German, la dezmembrarea definitivă a acestuia 1. Astfel, visul cardinalului Richelieu devine realitate 2, după un secol în care Franţa s-a străduit să obţină acest lucru prin intermediul unei politici agresive, prin acordări de subsidii, prin încheierea de alianţe sau uzând de toate mijloacele diplomatice.   Nenorocirea anului 1648 a fost opera conlucrării tuturor factorilor   potrivnici unităţii şi libertăţilor germane; Suedia şi Franţa urmăreau aceleaşi inte intere rese se:: exer exerci cita tare reaa infl influe uenţ nţei ei în Sfân Sfântu tull Impe Imperi riuu Roma Romano no-G -Ger erma man, n, dezmembrarea acestuia şi crearea unei rupturi religioase, acţiune susţinută şi realizată cu ajutorul stărilor catolice şi evanghelice. Încheierea războiului capătă o amară notă de tragism. Dacă ostilităţile ar mai fi durat puţin timp, totul s-ar fi putut termina în favoarea Germaniei, deoarece imediat după încheierea păcii Franţa se confrunta cu o nouă criză internă, marcată de izbucnirea unui război civil şi se punea deja problema dacă Franţa îşi mai putea menţine statutul de putere europeană. 3 Împărţirea imperiului într-un corp catolic şi unul evanghelic a dus la o adevărată anarhie. Un articol din cadrul tratatului de pace prevedea că stările H. von Srbik, Der Westfälische Frieden und die deutsche Volkseinheit , München, 1940,p. 3.  Ibidem, p. 11. 3  Ibidem, p. 14-15. 1 2

1

imperiale se puteau amesteca în toate afacerile imperiale, bucurându-se de dreptul de a legifera, de a decide asupra războiului, de a impune noi taxe, de a face înrolări şi încartiruiri de soldaţi, de a decide asupra construirii de noi fortăreţe şi de a încheia pace sau alianţe. Fiecare stare avea dreptul de a înch închei eiaa alia alianţ nţee pent pentru ru prop propri riaa cons conser erva vare re a stat statul ului ui şi pent pentru ru prop propri riaa siguranţă. În ceea ce priveşte alianţele, trebuia respectată însă condiţia ca ele să nu fie îndreptate împotriva împăra împăratului tului şi a Imperiului sau împotriva Păcii West Westfa fali lice ce şi a prev preved eder eril ilor or aces aceste teia ia.. Pace Paceaa West Westfa fali lică că a îngr îngrăd ădit it de asemenea drepturile politice, juridice şi financiare ale împăratului. Noţiunea Imperiului, văzut ca un corp politic, a devenit tot mai limitată. Deşi prin Pacea Westfalică s-a urmărit să se asigure un echilibrul  politic european şi să se combată dorinţa de cuceriri sau tendinţa de asuprire a altor naţiuni4, pentru Germania ea a însemnat, de fapt, o politică de distrugere şi de privare a acesteia de teritorii, care-i aparţineau de drept istoric. Tratatul încheiat la 24 octombrie 1648 a rămas „legea veşnică“ a hegemoniei franceze şi a slăbiciunii germane, prevederile sale fiind reluate în alianţele încheiate la Versailles în anii 1756 şi 1757, când Franţa şi Suedia au participat la războiul de 7 ani. 5 Războiul de 30 de ani a implicat în aceeaşi măsură atât forţele armate, cât şi potenţialul politico-diplomatic al statelor angajate în conflict. De la declanşarea conflictului în Boemia şi până la semnarea tratatelor de pace de la Münster şi Osnabrück, toate ţările participante la război au purtat tratative, fie pentru a crea dificultăţi în tabăra adversă, fie pentru a câştiga noi aliaţi

 Ibidem, p. 18-21.  Ibidem, p. 24.

4 5

2

imperiale se puteau amesteca în toate afacerile imperiale, bucurându-se de dreptul de a legifera, de a decide asupra războiului, de a impune noi taxe, de a face înrolări şi încartiruiri de soldaţi, de a decide asupra construirii de noi fortăreţe şi de a încheia pace sau alianţe. Fiecare stare avea dreptul de a înch închei eiaa alia alianţ nţee pent pentru ru prop propri riaa cons conser erva vare re a stat statul ului ui şi pent pentru ru prop propri riaa siguranţă. În ceea ce priveşte alianţele, trebuia respectată însă condiţia ca ele să nu fie îndreptate împotriva împăra împăratului tului şi a Imperiului sau împotriva Păcii West Westfa fali lice ce şi a prev preved eder eril ilor or aces aceste teia ia.. Pace Paceaa West Westfa fali lică că a îngr îngrăd ădit it de asemenea drepturile politice, juridice şi financiare ale împăratului. Noţiunea Imperiului, văzut ca un corp politic, a devenit tot mai limitată. Deşi prin Pacea Westfalică s-a urmărit să se asigure un echilibrul  politic european şi să se combată dorinţa de cuceriri sau tendinţa de asuprire a altor naţiuni4, pentru Germania ea a însemnat, de fapt, o politică de distrugere şi de privare a acesteia de teritorii, care-i aparţineau de drept istoric. Tratatul încheiat la 24 octombrie 1648 a rămas „legea veşnică“ a hegemoniei franceze şi a slăbiciunii germane, prevederile sale fiind reluate în alianţele încheiate la Versailles în anii 1756 şi 1757, când Franţa şi Suedia au participat la războiul de 7 ani. 5 Războiul de 30 de ani a implicat în aceeaşi măsură atât forţele armate, cât şi potenţialul politico-diplomatic al statelor angajate în conflict. De la declanşarea conflictului în Boemia şi până la semnarea tratatelor de pace de la Münster şi Osnabrück, toate ţările participante la război au purtat tratative, fie pentru a crea dificultăţi în tabăra adversă, fie pentru a câştiga noi aliaţi

 Ibidem, p. 18-21.  Ibidem, p. 24.

4 5

2

sau pentru pentru a obţine obţine neutr neutrali alitat tatea ea altor altor state, state, fie pentr pentruu a-şi a-şi reglem reglement entaa  propriile pretenţii sau pentru a încheia pace separată 6. Istoricul Max Braunbach este de părerea că această pace poate fi relativ uşor apreciată drept o decizie eronată, o soluţionare periculoasă şi  păgubitoare atât pentru Germania, cât şi pentru restul Europei. Cu toate acestea, ea marchează un eveniment istoric şi european de o foarte mare însemnătate. Istoriografia a acordat acestui eveniment doar o mică atenţie. În ceea ce priveşte tratatele de la Münster şi Osnabrück nu există o monografie exhaustivă care să epuizeze subiectul întru totul. 7 Încheierea tratatelor de pace a stârnit în sânul populaţiei germane sentimente de entuziasm şi mulţumire. Războiului îi succeda acum o nouă  perioadă, un nou segment de timp, ce se dorea a fi caracterizat prin dreptate, împăcare, pace. Au existat însă şi voci care condamnau încheierea păcii. Abat Abatel elee Colc Colcho honn von von Seli Selige gens nsta tadt dt vede vedeaa în acea aceast stăă reco reconc ncil ilie iere re ruin ruinaa  bisericii catolice, iar sfetnicul imperial Isaak Volkmar compară Imperiul cu un „corp neînsufleţit“. Din punct de vedere juridic, tratatul devine lege de bază şi fundament al libertăţilor politice şi religioase ale populaţiei germane. Prin el se înlătura şi pericolul instaurării unei hegemonii habsburgice universale; împăratul austriac pierde dreptul de a decide soarta politică a Imperiului RomanoGerman şi, pe deasupra, o altă influenţă majoră în acest sens a avut-o şi ruptura care s-a produs o dată cu anularea alianţei încheiate cu Spania. Franţa şi Suedia se aflau acum pe culmile dominaţiei lor politice pe  plan european, iar Ţările de Jos au obţinut independenţa lor naţională şi  N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă , Bucureşti, 1984, p. 117. M. Braunbach, Der Westfälische Friede , Münster Westfalen, 1948, p. 3.

6 7

3

 propria suveranitate. Este o explicaţie a locului de cinste pe care aceste state îl atribuie momentului de la 1648 chiar şi acum, în contemporanitate. Pacea a generat şi sentimente de ură profundă în rândurile catolicilor  francezi. Circula la vremea respectivă ideea compromiţătoare potrivit căreia   pacea a fost încheiată de un turc sau sarazin înveşmântat în haine de cardinal. Furia aceasta a dispărut o dată cu trecerea timpului şi împreună cu ea şi critica. Astfel în secolul al XVIII-lea tratatul de la Münster era considerat drept „gloire de la France“, iar în secolul al XIX-lea acelaşi tratat era apreciat ca fiind cel mai important document al diplomaţiei epocii. Acum, pacea este percepută ca un triumf al dreptului modern asupra ideii medievale legate de creştinism, un triumf al politicii laice asupra politicii ecleziastice. Politica imperială promovată de Habsburgi în secolul al XVII-lea se soldează cu un eşec; ea omitea ideea salvatoare, aceea legată de naţionalism. Istoricul Droysen apreciază că prin intermediul Păcii din Westfalia doctrina veche a Sfântului Imperiu Romano-German a fost înlocuită, locul ei fiind luat de dreptul popular european. Tot el susţine că schimbarea nu a dus nici la o nouă ordine ori la o pace de durată şi nici la un echilibru adevărat între  puterile europene. Tratatul de pace a confirmat de asemenea dreptul suveranităţii şi al egalităţii statelor semnatare, acestea fiind văzute ca trăsături de bază ale noilor structuri statale. Formula de început a tratatului: „Pax sit christiana, universalis,  perpetua veraque et sincere amicitia !“ definea şi impunea pacea ca fiind scopul suprem al tuturor statelor europene. Fără îndoială că nu toate principiile incluse în tratatul de pace erau noi, multe dintre acestea aveau un trecut istoric, dobândind însă cu timpul o 4

tot mai mare claritate în ceea ce priveşte întrebuinţarea şi formularea lor. În acest sens tratatul de pace încheiat în anul 1648 marchează doar o etapă în evoluţia dreptului popular, una însă de o importanţă apreciabilă. Pacea Westfalică este importantă şi prin faptul că ea pune bazele noii constituţii imperiale. Prin intermediul ei s-a confirmat puterea principilor ca şi raporturile împăratului cu stările nobiliare, care primesc dreptul de a se implica direct în conducerea Imperiului. În anul 1815 istoriograful Curţii  prusace, Friedrich Rüles, formula în acest sens o notă critică la adresa Păcii Westfalice; în opinia sa, pacea determina fărămiţarea Sfântului Imperiu Romano-German paralel cu întărirea suveranităţii principilor germani. Această apreciere critică aspră se dorea o contrapondere a aprecierilor   pozitive aduse păcii. Tratatele încheiate la Münster şi Osnabrück au reuşit ceea ce doar au încercat să realizeze Bula de aur, legile reformatoare ale lui Maximilian I., capitulaţiile lui Carol, Edictul de restituire sau Pacea de la Praga. Instaurarea unei stări de relativă siguranţă juridică a fost posibilă sub garanţia a două mari puteri. Ea se baza pe preceptele unei noi constituţii. Din acest motiv, Pacea Westfalică reprezintă cea mai importantă lege de bază a Imperiului Romano-German, superioară din punct de vedere legislativ legilor de bază imperiale anterioare, constituind un adevărat punct de cotitură în istoria poporului german.8 Pacea statua hotărâri de o importanţă majoră în domeniul relaţiilor  confesionale de pe teritoriul german. Acestea sunt în legătură cu viitorul averilor bisericilor, de acceptarea anului 1624 drept an normal şi decretor în ceea ce priveşte secularizarea, de includerea reformaţilor în prevederile *** Forschungen und Studien zur Geschichte des Westfälischen Friedens.Vorträge bei dem Colloquim französischer und deutscher Historiker vom 28-30 April 1963 in Münster , Münster, 1969, p. 46. 8

5

tratatului şi de acceptare a egalităţii juridice depline ale celor două confesiuni. În ceea ce priveşte confesiunea, pe teritoriul german sunt recunoscute doar cele trei religii: catolicismul, luteranismul şi calvinismul. Cu toate acestea, sunt făcuţi astfel primii paşi spre toleranţa religioasă din epoca modernă; prevederile tratatului obliga principii germani în a recunoaşte dreptul la confesiune, iar enoriaşii dobândesc astfel protejarea dreptului la  propria credinţă. 9 Istoricii secolului al XIX-lea consideră prevederile religioase incluse în tratat drept cele mai mari realizări ale documentelor semnate la Münster şi Osnabrück, ele constituind premisele toleranţei religioase. Delimitările spaţiului confesional şi garantarea acestei stări de către marile puteri europene face posibil ca „abaterile confesionale“ să nu mai aibă repercusiuni  politice.10 Menirea principală a tratatelor de la Münster şi Osnabrück era subsumată restabilirii păcii în Europa. În acest sens, se încearcă rezolvarea conflictelor existente atât din interiorul Imperiului, cât şi între acesta şi vecinii săi, demers care, în final, a şi reuşit în mare parte. Premisele încheierii păcii se sprijineau pe soluţionarea detaliilor, însă felul în care au fost concepute cele două tratate îşi au punctul de plecare într-un concept de   pace cu caracter general. Reglementările de detaliu în ceea ce priveşte conflictele existente se regăsesc în prevederile şi elementele constituitive ale articolului I:   Instrumentum Pacis Osnabrugense şi   Instrumentum Pacis Monasteriense.

9

K. Müller, Instrumenta Pacis Westfalicae. Die Westfälischen Verträge 1648 , Bern, 1949, p. 19. F. Dickmann, Der Westfälische Frieden , Münster Westfalen, 1959, p. 1-9.

10

6

Textul semnat de cele mai importante puteri europene ale secolului al XVII-lea oglindeşte un consens de bază asupra păcii în Europa raportat la acea epocă. Acest consens a fost unul politic, dar în acelaşi timp şi unul  practic, atât în ceea ce priveşte conţinutul păcii, cât şi funcţia sa, care era legată de încheierea războiului. Analiza acestui text ar trebui să se orienteze mai mult spre rapoartele istorice şi mai puţin spre literatura ştiinţifică.11 Conform

articolului

I,   Instrumentum

  Instrumentum Pacis Monasteriense

Pacis

Osnabrugense /

trebuia să se încheie printr-o pace

generală, creştină, dăinuitoare şi o prietenie adevărată între împărat, Imperiu şi aliaţii săi pe de o parte şi regina suedeză, Suedia, Franţa şi aliaţii săi pe de altă parte. Această pace urma să fie respectată, astfel încât să se refacă relaţiile de prietenie între statele respective. 12 Felul în care textul de la articolul I din   Instrumentum Pacis Osnabrugense/  Instrumentum Pacis Monasteriense

a luat formă nu are

relevanţă pentru înţelegerea sa. Elemente ale formulei folosite mai ales termenul de „pax universalis“ se regăsesc deja în tratatul preliminar de la Hamburg din anul 1641. Textul tratatului de pace din Westfalia a fost în mare formulat după propunerea înaintată de către suedezi la 11 iunie 1645. Textul în limba latină suna în felul următor: „Vicissim Pax Christiana, Universalis, Perpetua, inter dictos Serenissimos Reges Regnaque Sueciae et Galliae…“13 Replica imperială datată la 25 septembrie 1645 preia această formulare.14 H. Steiger,  Die Friedenskonzeption der Verträge von Münster und Osnabrück vom 24 Oktober  1648, Gießen, 1998, p. 189. 12 A. Buschmann,   Kaiser und Reich, Klassische Texte zur Verfassungsgeschichte des Heiligen  Römischen Reiches vom Beginn des 12 Jahrhunderts bis zum Jahre 1806 in Dokumenten , Teil 2, 11

Baden-Baden, 1994, p. 17. 13 J. G.. von Meiern, Acta Pacis Westphalicae publica , vol 1, Osnabrück, 1969, p. 435. 14  Ibidem, p. 617.

7

Propunerea franceză datând tot de la 11 iunie 1645 conţinea cu totul alt text: „Que la guerre, es toutes hostilitez cesseront entre le Roy très Chrestien …“15 Însă şi partea franceză va prelua mai târziu formularea suedeză. Desigur au existat şi alte direcţii în evoluţia textului formulării păcii. Acestea ţin mai mult de prima parte a articolului I. Făcând însă abstracţie de disputele permanente ale partenerilor tratatului, forma finală s-a conturat în  jurul anului 1646. Acest lucru reiese din propunerea imperială făcută la data de 21 aprilie 1646 către Suedia şi către mijlocitorii Franţei. Din păcate, lipsesc declaraţiile conducătorilor tratativelor în ceea ce priveşte formularea. În continuare vom acorda atenţie formulării „Pax sit Christiana, universalis et perpetua“.

Termenul de   pax sit  indică ceea ce-şi doreau

  părţile beligerante, şi anume să fie pace. Acest termen constituie primul cuvânt al tratatului. Astfel într-un mod evident se face trimitere încă din formulare asupra înţelegerii cu caracter decisiv dintre parteneri. Tratatele mai vechi conturează acest termen printr-o formulare lungă şi greoaie. Sublinierea evidentă a păcii nu accentuează calitatea juridică a încheierii acesteia, ci mai degrabă efectul politic, urmărindu-se o formulare clară asupra a ceea ce a însemnat războiul pentru omul de rând. Tratatul are funcţia de a încheia războiul. Acest lucru iese mai mult în evidenţă în cadrul propunerilor de pace, în cadrul acestora încheierea ostilităţilor fiind menţionată la început, de aici şi importanţa vitală care îi este acordată. Această propunere principală este citată atât de francezi, cât şi de suedezi şi se regăseşte şi în replica imperială. Pacea înseamnă în primul rând anularea dreptului de a duce război. Încheierea imediată a ostilităţilor este clar ordonată în cele două tratate. Ea  Ibidem, p. 443.

15

8

  prevede atât luptele dintre trupele adversare, cât şi acţiunile militare îndreptate împotriva populaţiei. Prizonierii trebuiesc eliberaţi de ambele  părţi. Retragerea trupelor şi eliberarea lor la vatră s-a prelungit însă până în anul 1650, când a avut loc discuţia de pace de la Nürnberg, în care s-au stabilit definitiv satisfacţiile financiare ce reveneau Suediei şi Franţei.16 O altă prevedere importantă a fost cea a restabilirii comerţului,  prevedere stipulată în articolul IX din   Instrumentum Pacis Osnabrugense/  Instrumentum Pacis Monasteriense . S-a cerut dizolvarea vămilor şi a taxelor 

impuse pe timp de război şi, de asemenea, libertatea comerţului care să revină la starea sa de dinaintea conflictului. Articolul II stipulează „darea definitivă uitării şi amnistia“ pentru tot ceea ce s-a întâmplat pe toată durata războiului, aici fiind vorba de toate injuriile, acţiunile ostile, ororile şi distrugerile. Astfel sunt eliminate cauzele războiului, urmărindu-se stoparea oricărei acţiuni de reluare a ostilităţilor. 17 Pacea ce urma să fie instaurată trebuia să aibă un caracter creştin, fapt  pentru care se foloseşte termenul latin de „pax christiana“, termen relativ nou, fiind folosit pentru prima dată în redactarea tratatului de pace încheiat la Praga în anul 1635. Această formulă se regăseşte în propunerea suedeză din iunie 1635,   preluată şi în contrapropunerea imperială redactată în luna septembrie a aceluiaşi an şi preluată de partea franceză în anul 1647. Tratatele se vor încheia în numele prea Sfintei şi indivizibilei Treimi şi în cinstea Divinităţii şi a creştinătăţii ( ad divini numinis gloriam et  Christianae reipublicae salutem).

Astfel pacea se fundamentează pe

trăsăturile creştine comune, prezenţa mai multor confesiuni neinfluenţând A. Oschmann,   Der Nürnberger Exekutionstag 1649-1650. Das Ende des Dreißigjährigen  Krieges in Deutschland , Münster, 1991, p. 12. 17 J. Fischer, Krieg und Frieden im Friedensvertrag , Stuttgart, 1979, p. 35. 16

9

unitatea ei de bază. Remarcabilă este folosirea în continuare a termenului de „respublica christiana“. Apar totodată şi alte formulări ce nu vor fi cuprinse în tratat, precum: „orbis christianum“, „res christianum“ şi „Europa“, termene ce sugerează unitatea creştinilor. „Respublica christiana“ are şi un caracter politico-juridic în ceea ce priveşte problema legată de unitate. Termenul de „pax christiana“ apare într-un moment în care creştinătatea

începe

să-şi

neutralizeze

sciziunea

politico-juridică.

Problematica care s-a ridicat în cadrul tratatelor de la Münster şi Osnabrück  a fost dacă era posibilă în acelaşi timp o pace care să fie şi teologică şi  politică18. Papa de la Roma protestează însă împotriva acestui caracter al  păcii, luând în considerare doar prevederile ce erau strâns legate de natura teologică.19 Dar faptul că s-a impus linia politică în detrimentul celei religioase nu a însemnat negarea caracterului confesional al păcii. Deşi   planul unităţii creştine contrastează cu planul neînţelegerilor politice şi religioase, încheierea păcii este atribuită graţiei divine ( divina bonitate). Termenul de „pax universalis“ nu constituie o noutate în cadrul terminologiei folosite pentru încheierea păcii. El este folosit pentru prima dată în instrucţiunile imperiale propuse la 1 martie 1637 pentru congresul de la Köln, care însă nu a mai avut loc în urma neînţelegerilor dintre taberele   beligerante. De asemenea termenul va fi folosit şi în cadrul tratatului   preliminar cu Suedia încheiat la 25 decembrie 1641. El face referire la caracterul universal al păcii ce urma să fie încheiată, în el fiind cuprinse toate forţele armate care au participat la conflict. Mai mult decât atât, el nu se referea doar la războiul dus pe teritoriul german, ci şi la celelalte conflicte care au avut loc în Ţările de Jos, Italia şi între Spania şi Franţa. În acest sens, F. Dickmann, op. cit ., p. 336. K. Repgen,  Der   päpstliche Protest gegen den Westfälischen Frieden und die Friedenspolitik  Urbans VIII , în „Historisches Jahrbuch“, nr. 75, 1956, p. 101. 18 19

10

Franţa, urmând instrucţiunile cardinalilor Richelieu şi Mazarin, foloseşte termenul de „paix universelle“ alături de formulările „paix generalle“ şi „bonne et seure paix“.20 Încheierea unei păcii universale care să pună capăt tuturor conflictelor  din Europa nu a fost posibilă, iar păstrarea acestui termen rămâne un semn de întrebare. Acest termen trebuie înţeles politic şi nu spiritual sau religios, deşi la baza lui stă caracterul creştin al partenerilor tratatului de pace. O altă caracteristică a păcii trebuia să fie durabilitatea. Termenul de „perpetua“ contrastează cu cele de „christiana“ şi „universalis“, caracterul său fiind unul comun uzitat în cadrul textelor tratatelor de pace. 21 Tratatele mai vechi foloseau adesea formularea: „semper perpetuis futuris temporibus duratura“ sau ceva asemănător. Avem aici de a face cu un element conceptual şi nu cu adevărata realizare a implicaţiilor pe care-l  presupunea, având în vedere faptul că durabilitatea a rămas pur teoretică, dacă e să facem referire la nenumăratele conflicte ce au avut loc între  partenerii europeni în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. De aici rezultă că tratatele de pace erau mai mult înţelese drept armistiţii, acest lucru intrând însă în contradicţie cu înţelesul  juridic al termenului de „perpetua“. Faptul că starea de pace este încheiată nu însemna că prevederile tratatului de pace îşi pierdeau valabilitatea, deoarece în cadrul reînnoirii tratatelor de pace erau de multe ori confirmate şi ratificate şi prevederi vechi. Pacea Westfalică nu este determinată doar de cele trei calităţi: „christiana“, „universalis“ şi „perpetua“, existând o strânsă legătură între 20

H. Duchhardt, Der Westfälische Frieden: Diplomatie – politische Zäsur – kulturelles Umfeld – 

 Rezeptionsgeschichte, în Historische Zeitschrift , München, 1998,p. 94. 21 K. H. Lingens,  Internationale Schiedsgerichtbarkeit und Jus publicum Europaeum 1648-1794,

Berlin, 1988, p. 72.

11

formulările de „pax“ şi „ amicitia“. Acest lucru caracteristic evului mediu va marca şi tratatele încheiate în epoca modernă timpurie.22 În acest context „amicitia“ nu avea nimic de a face cu o prietenie emoţional-subiectivă, aici fiind vorba de o relaţie strâns legată de caracterul  politic al problematicii păcii. 23 Pacea este doar atunci completă când stabileşte relaţia de „amicitia“. Prin intermediul folosirii acestui termen pacea trebuia să motiveze la dezvoltarea cooperării între naţiunile semnatare. În evul mediu timpuriu exista şi o dimensiune spirituală ce reieşea din folosirea termenilor precum „concordia“, „dilectio“ sau „caritas unanimitas“. Ea nu va fi însă păstrată în cadrul tratatelor de pace încheiate la Münster şi Osnabrück, unde se urmărea doar caracterul lumesc ce se contura în jurul   beneficiilor şi foloaselor ce rezultau în urma încheierii ostilităţilor. Este desigur vorba aici de refacerea comerţului îndelung afectat de situaţia conflictuală ce a persistat în Europa decenii de-a rândul. Termenul de „amicitia“ este strâns legat de încheierea păcii între  puterile creştine, el fiind introdus în tratatele cu necreştinii abia în secolul al XVIII-lea. Aruncând o privire generală asupra formulărilor tratatelor de pace de la Münster şi Osnabrück observăm caracterul precis şi rigid, care abundă în termeni ce urmau să consfinţească încheierea stării conflictuale. Tratatul în sine constituie o premieră marcând încheierea primei mari păci europene ce avea să aibă repercursiuni importante asupra stabilirii noilor zone de influenţă între puterile europene. Nu putem afirma că a fost o reuşită totală, deoarece marile puteri nu au putut cădea de acord în multe privinţe. R. Schneider,  Politische Freundscaft.Der Begriff der Freundschaft in der europäischen Kultur , Meran, 1995, p. 387. 23 C. Schmitt, Der Begriff des Politischen , Berlin, 1963, p. 28. 22

12

Conceptul de pace se sprijinea în mod evident pe rădăcinile creştine ale participanţilor, introducând însă şi elemente noi strâns legate de siguranţă şi garanţie. În realitate formula Păcii Westfalice nu respectă ceea ce promite în concepţia ei. Pacea a început să se negocieze din momentul în care armata suedeză în frunte cu regele Gustav Adolf a pătruns în anul 1630 pe teritoriul german. Împăratul habsburg era însă destul de diplomat în ceea ce priveşte faptul de a nu-şi dezvălui propriile intenţii. El a lăsat să se întrevadă destul de vag ceea ce urma să întreprindă şi acest lucru doar acolo unde scopul politic o cerea. Singurul lucru urmărit era să-l determine pe adversar să facă propuneri concrete pentru a-i putea anticipa mai uşor următoarea mutare. Negocierile intreprinse în aceşti ani nu au reuşit însă să ducă la aflarea scopurilor   beligerante ale inamicului suedez. Pe de altă parte nici forţele imperiale nu se arătau deloc dispuse de a da curs iniţiativelor propuse de regele suedez Gustav Adolf. Nici măcar stările evanghelice nu-şi manifestau dorinţa în acest sens. Ele nu aşteptau nimic bun de la intervenţia străină.24 Începând cu anul 1635 principalele puteri au subscris la ideea de a-şi desemna participanţii pentru un congres internaţional. În anul 1635 papa Urban al VIII-lea şi regele Danemarcei au înaintat  propuneri de pace taberelor beligerante. În anul următor, 1636, Christian al IV-lea, ambasadorul Veneţiei şi nunţiul papal Ginetti s-au întrunit la Köln în calitate de mediatori. Tentativa de instaurare a păcii a eşuat din cauza Suediei care i-a refuzat nunţiului papal participarea. În acelaşi an o altă   propunere de pacificare vine din partea Suediei. Prin intermediul regelui danez acceptat ca mediator, la Lübeck s-au întâlnit reprezentanţii Suediei, Imperiului, Franţei, Danemarcei, Spaniei, Angliei, Olandei şi Palatinatului. 24

F. Dickmann, op. cit ., p. 59.

13

Şi de data aceasta conferinţa a eşuat, cauza fiind dezacordul dintre delegaţi asupra încetării imediate a operaţiunilor militare. La începutul anului 1640 Maximilian de Bavaria ia o nouă iniţiativă, convocând principii electori la  Nürnberg, scopul întrunirii fiind înlăturarea separatismului religios, părăsirea alianţei spaniole de către împăratul Ferdinand al III-lea şi semnarea păcii. Împăratul Ferdinand al III-lea condiţionează încheierea păcii doar cu statele imperiului, orice participare străină fiind exclusă. În Dieta de la Regensburg convocată la 12 septembrie 1640, principii analizează condiţiile împăratului şi, declarându-se nesatisfăcuţi, vor să rupă relaţiile cu Viena. La intervenţia Bavariei, Ferdinand al III-lea acceptă într-un ultim moment necesitatea încheierii păcii cu Franţa şi aliaţii ei. 25 În acest context, Sfatul oraşului Münster a fost înştiinţat printr-o scrisoare imperială încă din toamna anului 1641 că ar putea fi locul desfăşurării unui congres de pace. La 25 decembrie 1641, la Hamburg s-au fixat preliminariile tratativelor de pace şi s-a stabilit ca acestea să se desfăşoare în Westfalia în două localităţi aflate la 60 km depărtare, cele două congrese fiind considerate unul singur. Aceste două oraşe, Münster (unde urmau să se desfăşoare negocierile între reprezentanţii statelor catolice din cele două tabere) şi Osnabrück (unde se întâlneau plenipotenţiarii împăratului cu reprezentanţii statelor protestante) au fost declarate neutre, la fel ca şi căile de acces dintre ele. Tratativele trebuiau să se ducă concomitent cu continuarea ostilităţilor.26 Data fixată pentru începerea Congresului a fost 25 martie 1642, însă moartea cardinalului Richelieu (14 decembrie 1642) şi la scurt timp şi cea a lui Ludovic al XIII-lea (14 mai 1643), au creat A. Reese,   Pax sit Christiana. Die westfälischen Friedensverhandlungen als europäisches  Ereignis, Düsseldorf, 1989, p. 69. 26 F. Kopp şi E. Schulte,   Der Westfälische Frieden. Vorgeschichte, Verhandlungen, Folgen., München, 1940, p. 39. 25

14

Habsburgilor condiţii favorabile pentru tergiversarea tratativelor. Anul 1642 s-a scurs fără nici o încercare de pacificare. Paşi în acest sens se vor face o dată cu întrunirea deputaţilor de la Frankfurt din anul 1643. În urma hotărârii acesteia, la data de 23 mai 1643 sfetnicul imperial Krane poposeşte în oraşul Münster pentru a pune în aplicare actul prin care se declară neutralitatea oraşului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oraşul Osnabrück, garnizoana suedeză fiind nevoită să se retragă. Primii delegaţi vor ajunge în cele două oraşe în vara şi toamna anului 1643, iar sfârşitul lunii iulie îşi va face apariţia împuternicitul împăratului, contele Nassau. În luna octombrie poposesc la Münster spaniolii Zapata şi Brun, cărora li se va alătura mai târziu şi Saavedra, iar în luna noiembrie soseşte veneţianul Contarini. Diplomaţii francezi se instalează la Münster în  primăvara anului 1644. La 17 martie îşi face intrarea solemnă în oraşul Münster contele d`Avaux, iar la 5 aprilie contele Servien. Între timp vine şi nunţiul papal Chigi, a cărei suită modestă este luată în derâdere de delegaţii francezi; mai lipseau doar stările imperiale. În continuare apar şi alte  personalităţi de prestigiu, cum este contele francez de Longueville, contele spaniol Penaranda şi ministrul imperial, contele Trauttmansdorff. Cei opt reprezentanţi ai Ţărilor de Jos au sosit în oraşul Osnabrück în luna ianuarie a anului 194627. Suedia a fost reprezentată la negocieri de fiul cancelarului Axel Oxenstierna. Congresul de pace a fost privit de-a lungul istoriei drept o manifestare cu caracter istoric şi universal, care s-a desfăşurat pe o scenă prea mică  pentru importanţa lui. Alegerea oraşelor Münster şi Osnabrück drept loc de desfăşurare a tratativelor în locul unor oraşe imperiale importante, cum erau Frankfurt, Köln, Hamburg şi Lübeck a fost făcută strict din considerente 27

M. Braunbach, op. cit . , p. 10-12.

15

 politice. Deşi ambele oraşe, erau împrejmuite de ziduri cu fortificaţii, aveau un dominant caracter semirural, neridicându-se astfel la pretenţiile delegaţilor străini, care invocau mizeria şi de lipsa de ordine întâlnite. Principalul delegat imperial, contele Trauttmansdorff şi-a intitulat una dintre  primele sale scrisori: „aus Münster hinter dem Saustall“ (din Münster, din spatele cocinei de porci). În epocă a rămas şi remarca unui delegat francez care a numit oraşul Münster drept „la ville aux cochons“. Priveliştea pe care o oferea teritoriul german era una dramatică, cu o atmosferă dezolantă, măcinată de război, contrastând puternic cu ceea ce doreau să găsească delegaţiile francezilor, spaniolilor şi italienilor. Populaţia oraşului i-a îmtâmpinat pe străini cu prietenie, de-a lungul anilor de tratative existând foarte puţine conflicte. Protecţia oraşului Osnabrück era asigurată de  burghezie, iar cea a oraşului Münster de trupe ce numărau 1200 de oameni, iar delegaţii importanţi erau însoţiţi de gărzi personale. Deşi dezbaterile se desfăşurau în ambele localităţi, majoritatea plenipotenţiarilor făcând naveta între ele, totuşi în oraşul Münster s-au concentrat principalele dezbateri,  privind doleanţele europene 28. Congresul a fost declarat deschis în luna decembrie 1644 printr-o liturghie şi trei zile de rugăciuni însoţite de o procesiune prin centrul oraşului Münster. După deschiderea congresului a mai durat aproape o  jumătate de an până s-a instaurat ordinea şi până când delegaţiile au ajuns la un acord comun, deoarece încă din primele zile ale congresului fiecare   putere europeană încerca să se impună celeilalte. Franţa contesta regelui Spaniei titlul de rege al Portugaliei şi prinţ al Cataloniei, iar pe de altă parte Spania nu accepta continuarea negocierilor atâta timp cât regele Franţei deţinea şi titlul de rege al Navarrei. Atmosfera de linişte ce domnea peste 28

C.Antip, Pacea din Westfalia, în: Magazin istoric, X, nr.4, 1976, p. 52.

16

cele două oraşe contrasta puternic cu starea de conflict care încă persista pe teritoriul german. Admirabil rămâne faptul că naţiunile duşmane colaborau acum pentru a obţine împăcarea reciprocă. Legătura cu exteriorul se realiza  prin intermediul unui schimb de scrisori ce avea loc săptămânal, însă nu era lipsită de primejdii, de multe ori se întâmpla ca poşta şi curierii să fie capturaţi şi jefuiţi de soldaţi. Făcând abstracţie de această situaţie, curierilor  le erau necesare 15 zile pentru a străbate drumul de la Münster la Viena. Astfel, trecea o lună până ce răspunsul dat de împărat ajungea înapoi la delegaţi. Ruta Münster – Paris era parcursă în 10 zile, Osnabrück –  Stockholm în 16 zile, în Dresda rapoartele ajungeau în 5-6 zile, iar în Straßburg în cel puţin 8 zile. Cel mai mult aveau de aşteptat răspunsul regelui delegaţii spanioli, deoarece poşta necesita 4 săptămâni sau chiar mai mult pentru a ajunge la Madrid. Un curier special putea efectua drumul înapoi în cel mai bun caz în 40 de zile. Greutatea cu care se făcea schimbul de scrisori a prelungit tratativele cu ani de zile. Poate totul s-ar fi derulat mult mai repede dacă la negocieri ar fi participat oameni care aveau un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte politica ţărilor din care proveneau. Lista delegaţilor număra 148 de nume, constituind cea mai numeroasă întrunire de diplomaţi văzută până la acea dată. Dintre aceştia 37 erau de origine străină, iar 111 de origine germană, dintre care 10 erau delegaţi ai Casei de Austria, deoarece Ferdinand al III-lea s-a lăsat reprezentat ca împărat, dar şi ca rege al Boemiei şi principe elector al Austriei. Oaspetele venit din Mantova relatează astfel despre impresionanta adunare a diplomaţilor care făceau uz de orice situaţie pentru a-şi etala luxul şi măreţia: „De vei întoarce doar uşor capul vei fi nevoit să saluţi cel puţin zece trimişi“29. Din cauza războiulului, viaţa în oraşele germane era scumpă, iar  29

E. Müller, Reichsritter Johann von Reumont , în Westfälische Zeitschrift , nr. 90, 1934, p. 175.

17

oraşul Münster era considerat una dintre cele mai scumpe aşezări din Germania, motiv pentru care, chiar şi francezii, care deţineau cei mai mulţi  bani, nu doreau lungirea tratativelor, pentru a nu fi nevoiţi să recurgă la împrumuturi. Nu este de mirare că, în situaţia existentă, din lipsă de bani şi din cauza duratei congresului, majoritatea trimişilor s-a lăsat mituită. Amintim aici cunoscutul caz al trimisului suedez Salvius, care îi cerea contelui Trauttmansdorff, reprezentantul împăratului Ferdinand al III-lea, 60.000 de taleri, acelaşi Salvius care s-a lăsat mituit cu 10.000 de taleri de către Brandenburg, pentru a-i ceda principatului teritoriul Minden. Mita nu se rezuma doar la bani, ea consumându-se şi prin alimente şi băutură. De exemplu, oraşul Frankfurt a făcut cadou suedezilor şi chiar contelui Trauttmansdorff butelii de vin, iar oraşul Oldenburg trimite regulat drept atenţie suedezilor, brânză, vânat, peşte şi alte bunătăţi culinare. 30 Pe lista de mituire a contelui de Oldenburg se aflau şi nenumăraţi reprezentanţi ai stărilor imperiale. Faptul că astfel Oldenburg şi-a îndeplinit scopul urmărit se datorează întru totul acestei mituiri sistematice. Câte dintre hotărârile luate în cadrul congresului s-au datorat acestor mituiri, cu siguranţă că nu vom afla niciodată. Un contemporan al congresului, trimisul Würzburgului, scria următoarele: „Toţi cei de aici primesc câte ceva, fie de la una sau cealaltă parte.“ Aici el uită să-i pomenească pe cei care luau de la ambele  părţi. Imaginea de ansamblu pe care ne-o oferă congresul este cea a luxului şi strălucirii pe de-o parte, iar pe de altă parte cea a practicării mitei la toate nivelurile. Există totuşi în rândul diplomaţilor şi conştiinţa responsabilităţii. Secretarul de stat francez Brienne scria reprezentanţilor coroanei franceze următoarele: „Nouă ne revine importanta misiune existentă de secole. Nu 30

F. Dickmann, op. cit ., p. 205.

18

este vorba aici doar de încheierea păcii între două coroane, ci şi de a pune  bazele ei pentru liniştea întregii Europe, în speranţa ca încălcarea ei să fie oricând zădărnicită“.31 Doar contele Penaranda avea o părere în general proastă despre congres, afirmând cu diferite ocazii că scopul acestuia era doar de a realiza noi comploturi şi planuri de război, fiind cel mai mare obstacol pentru încheierea păcii. Cele două tabere îşi aduceau deseori acuze de tergiversare a tratativelor, considerând că nu congresul în sine era pus sub semnul acuzei, ci abuzurile făcute de adversar. Nunţiul papal se plângea de faptul că totul semăna cu o comedie şi declara că ar acorda tuturor diplomaţilor titlul de majestate dacă s-ar sinchisi câtuşi de puţin de pace şi ar renunţa la ceremonialul costisitor, a cărui formă era de o mare însemnătate Negocierile se desfăşurau într-o atmosferă luxoasă, conform spiritului baroc al acelor  vremuri, de cel mai mare prestigiu bucurându-se ambasadorii ( ambasciatori sau legati). De aceea francezii îşi manifestă dorinţa ca trimişii regelui Franţei să fie recunoscuţi drept ambasadori şi nu doar plenipotenţiari, deoarece această calitate le oferea un statut privilegiat şi o protecţie mult mai mare. Ambasadorul reprezenta persoana suveranului, ceea ce însemna că el trebuia să se bucure de aceleaşi onoruri care îi reveneau acestuia din urmă. Spania, care urmărea scoaterea Ţărilor de Jos din sistemul de alianţe încheiat cu francezii, îi recunoaşte pe trimişii acestora drept egali în ceea ce   priveşte drepturile de care se bucurau şi rangul. Franţa dorea să menţină diferenţa ce exista între monarhie şi republică, în ceea ce priveşte ceremonialul şi onorurile care rezultau de aici pentru fiecare stat în parte. Recunoaşterea Ţărilor de Jos a dus însă la nemulţumirea principilor electori  Ibidem, p. 206-207.

31

19

germani, care, ca şi conducători ai unor republici, trebuiau să se mulţumească cu un rang inferior. Trimişii principilor electori cereau să fie consideraţi egalii ambasadorilor francezi şi suedezi, nefiind de acord nici cu formularea de „excelenţă“ cu care trebuiau să se adreseze acestora. Francezii, care la început considerau un lucru ruşinos de a fi pe picior de egalitate cu trimişii vasalilor împăratului austriac, nu au ce face şi în final  pentru bunul mers al tratativelor le recunosc acestora aceleaşi drepturi, astfel că oraşul Münster  mişuna de excelenţe .32 Acest lucru nu este însă pe placul   principilor germani, care protestează împotriva noilor privilegii acordate  principilor electori.   Nunţiul papal se bucura de privilegii doar atunci când purta veşmintele pontificale şi îşi exercita funcţiile spirituale. În rest avea aceleaşi   privilegii ca şi ceilalţi delegaţi. Starea conflictuală în ceea ce priveşte recunoaşterea privilegiilor va persista de-alungul întregului congres, acesta fiind un alt factor care a îngreunat şi a tergiversat ani buni finalizarea păcii, iar în ceea ce priveşte ceremonialul diplomatic, nu s-a ajuns la o formă definitivă, cum de altfel nu s-a ajuns la un acord comun nici în ceea ce  priveşte modul în care urmau să se facă tratativele, în scris sau verbal. La Münster ele aveau să aibă loc în scris, deşi cardinalul Mazarin îşi expuse dorinţa ca acestea să aibă loc verbal, motivând flexibilitatea unor asemenea negocieri. În Osnabrück în schimb s-a preferat varianta verbală. Din pricina numeroaselor întrebări ce se ridicau se ajunge cu greu la atingerea unui scop. În cazul propunerilor de pace cele două tabere îşi rezervau dreptul la ulterioare modificări, validitatea lor fiind dată doar de momentul intrării în funcţie a tratatului general de pace. Adevărata muncă se făcea în timpul şedinţelor ce aveau loc în casele trimişilor sau în timpul  Ibidem, p. 209.

32

20

discuţiilor între patru ochi. Toate aceste discuţii erau acompaniate de sfaturile stărilor, fără acordul acestora trimişii imperiali neputând face nimic la nivel juridic. Numărul conferinţelor s-a ridicat la 800. Situaţia militară a influenţat continuu mersul tratativelor. Un trimis francez scria următoarele: „Negocierile de pace se încălzesc iarna şi se răcesc din nou primăvara. De obicei febra negocierilor ţine până la sfârşitul lunii februarie, până când generalii şi armatele lor se aflau din nou pe câmpul de luptă. Astfel oamenii războiului şi cei ai păcii îşi luau în serios menirea şi nimeni nu putea să se plângă.“33 În ceea ce priveşte limba folosită în timpul congresului nu existau restricţii sau o regulă generală. Latina era încă folosită drept limbă diplomatică, dar îşi pierduse din însemnătatea iniţială. Corespondenţa cu naţiunile străine se făcea exclusiv în limba latină. Faptul că francezii au făcut   propunerile în propria limbă a dus la proteste din partea reprezentanţilor  imperiali, a căror dorinţă era ca străinii să li se adreseze oficial în limba germană sau latină. În instrucţiunile date de cancelarul suedez Axel Oxenstierna fiului său Johan, acesta menţiona libertatea alegerii limbii dacă tratativele se făceau pe cale verbală, subliniind importanţa folosirii limbii latine când este vorba de acta publica, hotărâri şi rezoluţii. Spania şi Ţările de Jos au convenit însă să folosească drept limbi oficiale franceza şi olandeza. Francezii au continuat şi ei să folosească propria limbă. Ca şi concluzie, nu există o regulă generală mai ales în ceea ce priveşte tratativele verbale. Dacă la Osnabrück predomină folosirea limbii germane, la Münster  se foloseşte latina, franceza şi italiana.34

 Ibidem, p. 213-214. M. Braunbach, op. cit ., p. 215.

33 34

21

După un an de la deschiderea congresului şi de la începerea dezbaterilor delegaţii congresului aveau încă îndoieli despre „subjecta  belligerantia“35, ceea ce i-a obligat pe participanţi să lămurească pe rând mai multe probleme. 1. Problema cauzelor războiului care cuprindea: - problema jurisdicţiei consiliului imperial; -drepturile constituţionale ale împăratului; -poziţia calviniştilor; -împărţirea imperiului între suveranii catolici şi protestanţi; 2. Problema referitoare la posibilitatea unei amnistii; 3. Problema satisfacţiei confederaţilor de a avea mai multă importanţă decât ceilalţi participanţi la congres; 4. Problema ultimă depindea de cea de-a doua şi a treia problemă şi se referea la chestiunea despăgubirii pentru cei care s-au împotrivit războiului sau au avut de suferit în urma acestuia. 36 Pentru a putea cunoaşte şi mai apoi împăca numeroasele interese ale  părţilor prezente la tratative, mediatorii au organizat schimburi de memorii între delegaţii. Astfel, împăratul de la Viena dorea instaurarea unei monarhii universale, în frunte cu Casa de Austria. Spania era interesată într-o revanşă asupra Franţei şi urmărea subminarea poziţiilor acesteia şi deteriorarea sistemului ei de alianţe. Pe de altă parte, Franţa avea în vedere lichidarea   puterii Habsburgilor, iar Suedia ţinea la statornicirea dominaţiei asupra Mării Baltice în dauna Imperiului. 0 altă participantă la congres, ca stat suveran, Transilvania, urmărea sancţionarea avantajelor obţinute în urma  păcii de la Linz, încheiată cu imperialii în anul 1645. În sfârşit, dar nu în C.V. Wedgwood, Der dreißigjährige Krieg , München,1967, p. 445. L. Bäte,  Der Friede von Osnabrück 1648. Beiträge zu seiner Geschichte, Oldenburg, 1948, p. 115. 35 36

22

ultimul rând, principii germani urmăreau subminarea autorităţii centrale imperiale în vederea întăririi propriului despotism local. La 11 iunie 1645 Franţa şi Suedia au formulat propunerile lor pentru încheierea păcii, iar la 25 septembrie acelaşi an au fost formulate şi contrapropunerile împăratului. Pe baza acestor documente s-au desfăşurat dezbaterile, problemele fiind polarizate în final în jurul a trei mari obiective: -universalitatea şi durabilitatea păcii -reglementarea situaţiei statelor germane din imperiu, pornind de la starea de lucruri anterioară declanşării războiuluI şi de la principiul asigurării libertăţilor germanice ; -satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Franţei, Suediei şi aliaţilor lor. În jurul acestor probleme discuţiile au durat aproape trei ani. În acest timp Habsburgii au ajuns la epuizare, iar înfrângerile suferite în anii 1647 1648 şi prezenţa trupelor protestante la Eger şi Praga, ameninţând direct Viena, au produs o veritabilă panică în coaliţia catolică. Întârzierea încheierii treatativelor a determinat producerea unui eveniment neaşteptat, care i-a surprins pe negociatori: semnarea bruscă a   păcii între spanioli şi trimişii olandezi la Münster la 30 ianuarie 1648. Clauza cea mai importantă a tratatului era recunoaşterea de către Spania a independenţei şi suveranităţii Ţărilor de Jos protestante, prin aceasta încheindu-se un conflict ce a durat cu intermitenţe aproape un secol. Prin acest tratat Olanda se angaja să abandoneze alianţa franceză, iar Spania, care nu va adera la tratatul de pace general, îşi va redobândi libertatea de acţiune chiar în momentul în care în Franţa izbucneşte o puternică criză internă, de care spera să profite. 37

37

M.Braunbach, op. cit ., p. 57.

23

La 3 august 1648 la Osnabrück se ajunge la forma definitivă a tratatului de pace dintre Imperiu şi Suedia, dar ambasadorul reginei Christina declară că nu va semna acest tratat până când nu vor fi onorate şi cererile Franţei. La 24 octombrie 1648, simultan la Münster şi Osnabrück, au fost semnate documentele ce vor intra în istorie drept Tratatul de pace din Westfalia38,

eveniment celebrat solemn prin 70 de salve de artilerie. Aceste

tratate încheiate după 30 de ani de război şi 5 ani de negocieri au constituit, după cum s-a spus timp de un secol şi jumătate, „Charta Europei“39. În ansamblul lor aceste tratate vor sta la baza reorganizării Europei, vor stabili statutul politic şi religios al Germaniei şi vor fixa dreptul public european. Pentru o mai bună înţelegere a tratatului din Westfalia, clauzele acestuia au fost împărţite în trei categorii : religioase, politice şi teritoriale. 1. Clauze religioase: Pornind de la libertatea religioasă, care a stat la baza izbucnirii acestui conflict ce a durat trei decenii, tratatul a stabilit „egalitatea confesională“, constituţională şi principiul liberei determinări a statelor pentru una sau alta din religii în virtutea vechiului principiu „cujus regio, ejus religio“. Prin articolul V al tratatului s-au reconfirmat păcile religioase de la Passau (1552) şi Augsburg (1555), iar avantajele dobândite de luterani au fost extinse şi asupra calvinilor. Ceea ce a făcut onoare tratatului din Westfalia a fost restabilirea toleranţei religioase în Germania. Astfel, supuşii care nu voiau să accepte religia principilor lor puteau emigra ducându-şi cu ei toate bunurile.  N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit ., p. 119. *** La Paix de Westfalie 1648. Les traités de Münster, la guerre de trente ans, la réunion à la  France de ľAlsace et des trois Evechés, Paris, 1948, p. 21. 38 39

24

Principii, neavând însă interesul de a-şi depopula statele, au devenit toleranţi din necesitate. În privinţa secularizărilor a fost proclamat „an normal şi decretor“  pentru Palatinat anul 1624, toate secularizările făcute până la acea data fiind recunoscute. De asemenea, o altă prevedere importantă a fost articolul VII al tratatului prin care s-a proclamat amnistia generală. Tot acum se stabileşte pentru Consiliul Aulic şi Camera Imperială şi  participarea membrilor protestanţi. 2. Clauze politice : Din punct de vedere politic, tratatul din Westfalia nu a făcut altceva decât să consacre eşecul proiectelor Habsburgilor în Germania. Sfântul Imperiu Romano-German nu mai era acum decât o vagă aparenţă. Germania reprezenta o confederaţie, un mozaic de 360 de state suverane având drept de război şi de pace, dreptul de a avea o politică externă proprie, singura rezervă fiind ca aceasta să nu fie îndreptată împotriva împăratului şi Imperiului Habsburgic40. Se constată acum o puternică deteriorare a autorităţii centrale şi o creştere a celei locale, o trecere a puterii, după cum se exprima istoricul James Bryce : „de la cap la membre“41. În virtutea aceluiaşi tratat, demnitatea imperială rămânea electivă fără a oferi însă o autoritate reală. Împăratul, supus Dietei, nu avea decât puterea executivă. Astfel, problemele de importanţă politică intrau în competenţa Dietei de la Regensburg, compusă din trei colegii: Colegiul electorilor (9 membri), Colegiul principilor (100 membri) şi colegiul oraşelor libere (51 membri). Treptat însă şi Dieta îşi va pierde din importanţă, devenind după 40 41

E. Petit, Histoire universelle ilustrée des Pays et de peuples, vol. 3, Paris, 1922, p. 67. C. Antip, op. cit ., p. 54.

25

expresia lui Frederic cel Mare al Prusiei „o stafie cu o adunătură de  palavragii care se ocupă mai mult de laturile formale decât de conţinut şi latră ca dulăii la lună“ 42. 3. Clauze teritoriale Remanierile teritoriale consacrate prin Pacea Westfalică nu sunt altceva decât rezultatul ultimelor două faze ale Războiului de treizeci de ani: faza suedeză şi faza franceză. Prin acest tratat se avea acum în vedere dezmembrarea Sfântului Imperiu, în principal în beneficiul Franţei şi al Suediei. Astfel, pentru Franţa tratatul de la Münster prevedea următoarele: împăratul renunţa definitiv la episcopatele Toul, Metz şi Verdun, ceda landgrafatele Alsaciei (Superioară şi Inferioară), precum şi fortăreţele Philippsburg şi Breisach, „cele două chei ale Germaniei“ 43. De asemenea împăratul renunţa la suveranitatea Pignerolului, cedat în 1631 de Savoia Franţei. În final, împăratul se angaja să nu ridice nici o fortăreaţă pe malul drept al Rinului, iar comerţul şi navigaţia pe acest fluviu să fie declarate libere. Pacea încheiată de Suedia în anul 1648 trebuia să fie „o pace creştină, generală şi veşnică“44, care i-a adus beneficii însemnate. Conform tratatului de la Osnabrück, Suediei îi reveneau Pomerania occidentală cu insula Rügen şi gurile Oderului cu oraşul Stettin, insulele Wollin şi Usedom. De asemenea Suedia mai primeşte oraşul-port Wismar şi teritoriile episcopatelor Bremen şi Verden cu rangul de ducate, dar cu păstrarea privilegiilor oraşului imperial liber Bremen. 45 Dacă pentru Germania această pace a însemnat o capitulare,  pentru Suedia ea a însemnat o mare victorie. La Osnabrück Suedia a cules roadele politicii abile a cancelarului Oxenstierna şi ale strălucitelor victorii 42

 Ibidem

E. Petit, op. cit ., p. 68. F. A. Six, Der Westfälische Friede von 1648, Paris, 1942, p. 16. 45 M. Braunbach, op. cit ., p. 53-54. 43 44

26

ale armatei sale. Acum, deţinând toate insulele Mării Baltice şi gurile fluviilor navigabile: Neva, Narva, Düna, Oder, Elba şi Weser, Suedia a implinit visul regelui său Gustav Adolf de a transforma Marea Baltică întrun lac suedez. Pacea Westfalică a consacrat achiziţii teritoriale şi pentru statele germane. Astfel, electorul de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, primea Pomerania orientală şi episcopiile secularizate de Magdenburg, Halberstadt, Minden şi Kamin, ceeea ce a dus la extinderea influenţei Brandenburgului în Germania occidentală. Bavaria, deşi a rămas până la sfârşit aliatul fidel al Austriei, păstra Palatinatul Superior. Ducele de Mecklenburg primea episcopatele Ratzeburg şi Schwerin (articolul XII), iar ducele de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abaţiile secularizate. Austria era obligată să renunţe la proiectele sale asupra Germaniei, dar a păstrat în schimb Boemia şi Ungaria. De acum, eforturile sale se vor  îndrepta spre est, pentru formarea unui solid stat danubian. După încheierea Păcii din Westfalia Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană înceta să mai existe ca o realitate politică efectivă, fiind redus la o prezenţă istorică pur nominală. Mai mult decât atât, se va recunoaşte egalitatea dintre catolici şi protestanţi, anulându-se astfel despotismul spiritual al Sfântului Scaun. În calitate de arbitru, nunţiul papal a refuzat să semneze tratatele ce abrogau suveranitatea papală. Astfel, papa Inocenţiu, prin bula „in zelus domus Dei“, a afurisit condiţiile prescrise de această pace, referitoare la libertăţile religioase, declarându-le „pentru

27

totdeauna nule, deşarte, nevalide, inechitabile ... reprobate, uşuratice, lipsite de putere şi de efecte“ 46. Pacea Westfalică a consacrat principiul echilibrului european, din acest moment viaţa internaţională a intrat „sub imperiul unor noi legi  politice, care, cu unele întreruperi, vor domina popoarele până la apariţia statutului Ligii Naţiunilor“.47 Pe lângă părţile sale pozitive, rezultatul final al negocierilor din anul 1648, conţinea unele neclarităţi şi contradicţii, care ulterior vor constitui noi  pretexte de război. În acest sens e important de reţinut faptul că tratatele au fost redactate în limba latină, pentru că „latina secolului al XVII-lea nu era decât un jargon internaţional fără precizie, admirabil pentru a învălui concesiunile de rezerve incompatibile şi de distincţii nominale în mijlocul unei neguri verbale în interiorul căreia negociatorii însăşi ezitau să  pătrundă“48. Din punct de vedere istoric şi diplomatic, Războiul de 30 de ani şi Pacea Westfalică marchează sfârşitul unei lungi crize care a transformat Europa medievală într-o Europă modernă 49. Putem concluziona că Pacea Westfalică din 1648 a însemnat începutul unei noi ere în cadrul istoriei umanităţii, moment ce a deschis civilizaţiei noi oportunităţi.

The Peace of Westphalia

C. Antip, op. cit ., p. 54. I. Filipescu, Congresele şi conferinţele în viaţa internaţională , Sibiu, 1944, p. 21. 48 D. Ogg, L`Europe du XVII-é siécle, Paris, 1932, p. 186. 49 J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 à 1919 , Paris, 1972, p. 20. 46 47

28

The Peace of Westphalia signed in the year 1648 marks the end of the Thirty Year`s War and opens in the diplomacy the history of the european congresses. At the end of the medieval age we assist at the decadence of the Holy Roman-German Empire. So Richelieu`s dream becomes a reality, after a century in which France tride to obtain the destruction of the empire through a agressive politics and using all of its diplomatic skills. The end of the war has a tragic note. If the conflict would have last a little bit longer, it would have been in the advantage of Germany. After the signing of the peace France is confrunting a new crises marked by a civil war. Very important is the fact that the Peace of Westphalia becomes the fundament of the new imperial law and constitution. The purpose of this treaty was to bring peace to Europe. The Peace of Westphalia is not only marked by the three qualities: „christiana“, „universalis“ and „perpetua“. There is a close connection  between them and the terms of „pax“ and „ amicitia“. The character of the peace was both religious and political. From the religious point of view there were recognized the three confessions on the teritory of Germany: catolicism, luteranism and calvinism. From the  political point of view the treaty showed the failure of the politics of the Habsburgs in the Holy Roman-German Empire. The Peace of Westphalia underlines the end of the medieval Europe and the beginning of the modern Europe.

Bibliografie selectivă

29

C. Antip, Pacea din Westfalia , în: Magazin istoric, X, nr.4, 1976. L. Bäte, Der Friede von Osnabrück 1648. Beiträge zu seiner Geschichte , Oldenburg, 1948. M. Braunbach, Der Westfälische Friede, Münster Westfalen, 1948. A. Buschmann, Kaiser und Reich, Klassische Texte zur Verfassungs geschichte des Heiligen Römischen Reiches vom Beginn des 12  Jahrhunderts bis zum Jahre 1806 in Dokumenten , Teil 2, Baden-Baden,

1994.  N. Ciachir, Gh. Bercan,  Diplomaţia europeană în epoca modernă , Bucureşti, 1984. F. Dickmann, Der Westfälische Frieden, Münster Westfalen, 1959. J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 á 1919 , Paris, 1972. H. Duchhardt, Der Westfälische Frieden: Diplomatie – politische Zäsur –  kulturelles Umfeld –Rezeptionsgeschichte, în Historische Zeitschrift ,

München, 1998. I. Filipescu, Congresele şi conferinţele în viaţa internaţională , Sibiu, 1944. J. Fischer, Krieg und Frieden im Friedensvertrag , Stuttgart, 1979. F. Kopp, E. Schulte, Der Westfälische Frieden. Vorgeschichte, Verhandlungen, Folgen., München, 1940.

K. H. Lingens, Internationale Schiedsgerichtbarkeit und Jus publicum  Europaeum 1648-1794 , Berlin, 1988.

E. Müller, Reichsritter Johann von Reumont , în Westfălische Zeitschrift , nr. 90, 1934. K. Müller, Instrumenta Pacis Westfalicae. Die Westfälischen Verträge , 1648, Bern, 1949. D. Ogg, L`Europe du XVII-é siécle , Paris, 1932. 30