M. Nicolae, Pages From Contributii La Studiul Conflictului de Legi in Timp in Materie Civila Titlul II Cap. 1 Si 2

300

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă

Motto Tempus regit factum

TITLUL II PRINCIPIILE DREPTULUI INTERTEMPORAL CIVIL Motto «Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare» [art. 6 alin. (1) NCC]

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP § 1. Preliminarii 108. Cadrul spaţio-temporal de aplicare a normelor juridice civile. După cum am văzut (supra, nr. 1 sqq.), în principiu, orice normă juridică, deci, inclusiv norma „civilă” ori de „drept civil”, fie general-abstractă1, fie individual-concretă2, acţionează asupra destinatarilor săi, concomitent, pe două planuri diferite, dar complementare: atât în timp, cât şi în spaţiu. De unde rezultă că, privite in globo, normele juridice civile coexistă, din punct de vedere teritorial, şi se succedă una alteia, din punct de vedere temporal. Aşadar, sub aspectul aplicării normelor de drept civil, se poate distinge între aplicarea în spaţiu a normelor civile, pe de o parte, şi aplicarea în timp a acestora, pe de altă parte3. Aplicarea în spaţiu este obiectul de reglementare a dreptului internaţional, public sau privat, spre deosebire de aplicarea în timp care este obiectul de reglementare a normelor de drept intertemporal intern4, public sau privat, după caz. 1

Aplicabilă unor destinatari necunoscuţi şi cuprinsă, de regulă, în acte normative cu caracter general. V. supra, nr. 39, lit. c). 2 Aplicabilă unor subiecte individual determinate sau cel puţin determinabile şi derivată din acte juridice cu caracter individual. V. supra, nr. 39, lit. c). 3 V. supra, nr. 1 sqq. 4 Cu privire la noţiunea, conţinutul şi diviziunea dreptului intertemporal, v. supra, nr. 13 sqq.

Noţiuni generale privind aplicarea legii civile în timp

301

Cât priveşte aplicarea în timp a normelor de drept civil, cuprinse în actele normative – izvoare de drept civil, ele se nasc la data intrării în vigoare a actului normativ creator, acţionează neîntrerupt, cât timp sunt în vigoare, şi îşi încetează efectele la data ieşirii acestora din vigoare, prin abrogare expresă sau tacită, după caz. Odată însă cu abrogarea unei norme juridice civile şi înlocuirea ei, când este cazul, cu o normă juridică nouă, se pune adeseori problema modului de acţiune a legii noi în privinţa situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare sub aspectul condiţiilor de constituire, modificare sau stingere, precum şi al efectelor juridice anterior produse sau care urmează a se produce în viitor, după caz. Vorbim în astfel de cazuri, de problema aplicării în timp a normelor civile care comportă însă mai multe faţete sau aspecte deosebite, după cum am văzut deja (supra, nr. 5 şi urm.)5. Aplicarea în timp a normelor de drept civil este reglată prin norme specifice, numite norme instrumentale, i.e. principii şi reguli conflictuale, cuprinse în dispoziţii legale speciale, adică în dispoziţii expres elaborate pentru a guverna situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi, ori în dispoziţii legale generale, adică în dispoziţii de aplicaţie generală pentru a cârmui, în absenţa dispoziţiilor speciale, legea aplicabilă ratione temporis în caz de trecere de la un regim normativ la altul şi rezolvând, astfel, eventualul „conflict” de legi în timp. 109. Plan. În titlul de faţă, vom analiza principiile generale de drept intertemporal aplicabile în materie civilă, urmând ca în titlul următor (v. titlul III: Aplicarea în timp a Noului Cod civil) să aruncăm şi o privire generală asupra dispoziţiilor de drept intertemporal privitoare la aplicarea în timp a NCC, completând în acest fel demersul nostru ştiinţific privind studiul conflictelor de legi în timp în materie civilă (în lumina NCC). In concreto, în materie civilă, conflictul de legi în timp, adică succesiunea dispoziţiilor civile normative de ordin material (substanţial), este reglat de trei principii generale: – principiul neretroactivităţii legii civile noi (Cap. II, Secţiunea I); – principiul aplicării imediate a legii civile noi (Cap. II, Secţiunea a II-a); – principiul supravieţuirii legii civile vechi (Cap. II, Secţiunea a III-a). Brevitatis causa, pentru uşurinţa exprimării şi facilitarea lecturii, termenul „lege” folosit în titlul de faţă se referă atât la normele civile generale, cât şi la cele speciale, indiferent de izvorul lor formal, scris sau nescris, legal sau cutumiar6. Înainte însă de a analiza fiecare principiu în parte, întrucât una din coordonatele de aplicare a legilor – cea temporală – presupune, prin ipoteză, cunoaşterea datei când a intrat în vigoare legea, dar şi a datei când ea a ieşit din vigoare, ne vom ocupa, în prealabil, în capitolul de faţă, de aceste două momente, omiţând însă a aborda şi chestiunea adoptării efective a actelor normative, care, în cazul normelor generale, ţine 5

Cu privire la datele problemei aplicării legilor în timp (în general), v. şi E.-L. Bach, Contribution à l’étude du problème de l’application des lois dans le temps, in RTD civ. no 3/1969, no 8 sqq., p. 413 sqq., precum şi supra, nr. 5 sqq. 6 Cu privire la chestiunea conflictului intertemporal în cadrul normelor cutumiare, v. supra, nr. 46, text şi nota 226.

302


de legistica ori de tehnica legislativă, iar în cazul normelor individuale, de mecanismul de formare a actelor juridice cu caracter individual sau, după caz, de regimul aplicabil faptelor juridice stricto sensu. Cunoaşterea activităţii temporale a normelor juridice civile este esenţială, din cel puţin trei puncte de vedere: – întâi, conform principiului tempus regit factum, actele şi faptele încheiate, produse sau săvârşite nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de norma în vigoare, adică de norma sub imperiul căreia aceste acte sau fapte au fost comise; – în al doilea rând, adoptarea sau publicarea actului normativ nu coincide cu intrarea lui în vigoare, motiv pentru care trebuie determinat, in concreto, acest moment, deoarece de el depinde forţa normativă a actului şi numai din acel moment există posibilitatea unui conflict cu reglementarea veche. – în sfârşit, aplicarea în timp a legii, se susţine de o doctrină consolidată, nu coincide întotdeauna cu durata existenţei sale juridice, atunci când ar avea efect retroactiv ori „ultraactiv”, înlăturând acţiunea altei legi normal competente ratione temporis. Aceasta însemnează că „aplicarea în timp a legii civile” este distinctă de „conflictul legilor civile în timp”, deoarece acesta din urmă constituie doar o parte din materia mai vastă reprezentată de „aplicarea legii civile în timp”7.

§ 2. Aplicarea în timp a legii civile 110. Durata legii. a) Precizări prealabile. Nicio lege umană8 nu este veşnică. Prin urmare, fiecare lege are un început, dat de momentul intrării în vigoare, şi un sfârşit, dat de momentul ieşirii din vigoare. În acest interval de timp, legea este activă şi, în principiu, obligatorie, în sensul că aplicabilitatea sa este efectivă şi, cu excepţia dispoziţiilor supletive sau permisive, este obligatorie, iar nu facultativă. În principiu, legea se aplică direct, automat, iar nu indirect şi mediat de intervenţia unui alt organ, jurisdicţional sau administrativ, statal sau privat. Acest principiu, numit şi „automatismul legii” sau, mai exact, „eficacitatea automată a dreptului (obiectiv)”, iar, uneori (dar imprecis), chiar principiul aplicării imediate a legii (dreptului)9, este, în epoca modernă, expresia principiului separaţiei puterilor în stat şi o consecinţă a principiului preeminenţei dreptului (Rule of Law)10. 7

În acest sens, J. Héron, Étude structurale de l’application de la loi dans le temps (à partir du droit civil), in RTD civ no 1/1985, p. 278, nota 3. 8 Cu privire la noţiunea polisemantică şi, deci, ambiguă, de „lege” pozitivă (în general), v. supra, nr. 39, lit. b). 9 V., pentru amănunte, G. Pace, Il diritto transitorio con particolare riguardo al diritto privato (con prefazione del Prof. Mario Rotondi), Casa Editrice Ambrosiana, Milano, 1944, no 46, pp. 149-150, no 104, p. 324. Adde supra, nr. 60. 10 Cu privire la rolul judecătorului în aplicarea dreptului, v. supra, nr. 55 sqq.


303

Legea este activă, însă numai cât timp este în vigoare. De unde necesitatea cunoaşterii atât a datei intrării în vigoare (infra, nr. 111), cât şi a datei ieşirii din vigoare (infra, nr. 114), precum şi a modalităţilor tehnice prin care se realizează acest lucru. Existenţa legii nu trebuie confundată cu obligativitatea şi, de asemenea, nici cu validitatea şi aplicabilitatea acesteia (b). b) Existenţa, eficacitatea, validitatea şi aplicarea legii. O lege există din momentul publicării în „Monitorul Oficial al României”, după promulgarea ei de către Şeful statului11. Dar nu însemnează că din momentul în care legea există din punct de vedere juridic este eficace, adică a intrat în vigoare având forţă (putere) juridică obligatorie erga omnes sau erga certam personam, deoarece cele două momente nu coincid, potrivit art. 78 din Constituţie (legea „intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul legii”). Pe de altă parte, odată intrată în vigoare12, legea este doar aplicabilă13, iar nu şi efectiv aplicată, aplicarea legii fiind condiţionată de existenţa unui act, fapt, situaţii de 11

Cu privire la procedura de adoptare şi promulgare a legilor, v. art. 74-77 şi 114 din Constituţie, iar cu privire la procedura de adoptare a ordonanţelor Guvernului, v. art. 108, 115 din Constituţie. 12 Din momentul intrării în „vigoare” legea este deplin eficace, adică obligatorie. Termenii „eficace”, „obligativitate” sunt sinonimi şi echivalenţi cu expresia „în vigoare” (din lat. vigor, -is = putere, energie, vigoare, forţă). Uneori, sintagma „în vigoare” este confundată cu existenţa juridică (formală) a legii, ceea ce, pentru motivele arătate în text, nu poate fi acceptat (v., totuşi, Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale [pronunţate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României] în dinamica aplicării lor, in Dreptul nr. 10/2012, p. 106, unde citim, in terminis, că prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale, în mod formal „continuă, pe perioada în care sunt suspendate de drept, să fie în vigoare (sic!); numai Parlamentul sau Guvernul, după caz, au obligaţia de a abroga sau de a modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituţia” – s.n.; este, însă, evident că o dispoziţie legală suspendată nu este, temporar, în vigoare, chiar dacă există juridic, (i.e. în mod formal). 13 Uneori, se face distincţie între perioada de aplicabilitate normală a legii ca normă juridică general-abstractă, care coincide cu perioada obligativităţii sale faţă de destinatarii săi, şi perioada de aplicabilitate efectivă a legii şi ca normă individual-concretă, când afectează şi actele sau faptele anterioare, situaţie în care legea nouă este retroactivă. V., în acest sens, P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité des lois, in 68 La Revue du Barreau Canadien 60 (1989), ad pp. 68-71 [analiza relaţiei dintre „perioada de observaţie” (la période d’observation de la loi) – cuprinsă între data intrării şi data ieşirii din vigoare a acesteia, i.e. perioada în care legea este „executorie” (obligatorie) – şi „perioada de aplicabilitate a legii” (la période d’applicabilité de la loi), intervalul când legea este aplicabilă actelor şi faptelor la care ea este susceptibilă să le ataşeze consecinţele juridice acolo prevăzute]. V., în dreptul francez, J. Héron, Étude structurale ..., cit. supra [nota 7], nos 22-23, pp. 292-294, în privinţa distincţiei dintre publicarea legii şi intrarea în vigoare (aplicabilitatea) legii, iar cu privire la distincţia dintre perioada de „observare” (obligativitate) şi cea de „aplicare” (acţiune) a legii, idem, Principes du droit transitoire, Dalloz, Paris, 1996, no 23 sqq., p. 28 sqq. Cf., în dreptul american, St. R. Munzer, Retroactive Law, in 6 The Journal of Legal Studies 373, 386 (1977), care distinge între perioada de „existenţă validă a legii” (validity during period) şi perioada de „aplicare validă a legii” (validity for a period):

304


care legea leagă producerea de efecte juridice concrete, iar în unele cazuri de intervenţia unui terţ, în speţă a judecătorului (în materie penală, de ex.). Prin urmare, intrarea în vigoare a legii nu trebuie confundată cu aplicarea ei efectivă. În fine, pentru a fi eficace (obligatorie), legea trebuie să fie validă14, formal şi material, adică să fie adoptată cu formalităţile prevăzute de lege, iar pe fond să nu încalce dispoziţiile constituţionale sau supraconstituţionale. 111. Intrarea în vigoare a legii. a) Când intră în vigoare legea? În această privinţă trebuie să distingem după cum este vorba de legi propriu-zise sau de alte acte normative cu caracter general ori, după caz, de acte normative cu caracter individual. b) Intrarea în vigoare a legilor propriu-zise. Aceasta este fixată chiar de către legea fundamentală, pentru cazul legilor interne15. Potrivit art. 78 din Constituţie: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei” (s.n.).

Art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată16, cu mod. ulterioare, extinde această regulă şi la ordonanţele simple, emise de Guvern, în perioada vacanţei parlamentare, în baza unei legi speciale de abilitare (delegare legislativă): „(1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare. „The period during which a law is valid is its period of existence, i.e., the time from when it first began to satisfy criteria of validity in the system until it no longer satisfied them. Laws with expiration dates and laws that are repealed or repudiated by judicial decision cease to exist when they expire or are repealed or overruled or so eroded that they can no longer be regarded as rules of the system. Other laws cease to exist only with the demise of the system as a whole. The period for which a law is valid, on the other hand, is the interval when it governs the legal status of acts to which it is applicable. To be valid for a period a law must satisfy criteria of validity at some time. It does not follow, however, that its period of existence must be the same as the period for which it is valid (…) But (…) this is not [always] the case, namely laws with delayed effective dates and retroactive laws.” 14

Uneori, validitatea («Geltung») legii este văzută ca fiind sinonimă cu eficacitatea (obligativitatea) acesteia, în timp ce aplicarea («Anwenden») legii este echivalată cu folosirea ei de către părţile interesate, avocaţi sau judecători pentru a rezolva un caz de speţă. În acest sens, v. E. Zitelmann, Sfera di validità e sfera di applicazione delle leggi, in Diritto internazionale, Ispi, Milano, 1961, p. 159 sqq. 15 Cu privire la procedura legislativă de elaborare şi adoptare a legilor, v. I. Vida, Legistica formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, ed. a V-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 155 sqq. 16 A se vedea M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.


305

(2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. (3) Actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1) [hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate], cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.” (s.n.)17.

Din textul legal citat, rezultă că, în privinţa datei de intrare în vigoare a actelor normative cu caracter general, trebuie să distingem între legi şi ordonanţele simple, ordonanţele de urgenţă, şi celelalte acte normative. Astfel: – legile şi ordonanţele simple intră în vigoare la 3 zile de la publicare, mai exact, în a patra zi de la publicare, cu excepţia cazului în care se prevede în textul lor o altă dată ulterioară acestui termen (de ex. 30 de zile, o lună, 6 luni etc.)18, indiferent dacă aceasta este certă sau incertă, în momentul publicării actului normativ respectiv19; termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice (sistemul „inclusiv”, în care şi dies a quo şi dies ad quem intră în calcul), iar nu pe „zile libere”, cum se prevede, în mod obişnuit, în cazul termenelor procedurale20; – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare imediat, la data publicării, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată şi dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare21; intrarea în vigoare imediată este justificată de urgenţa măsurilor adoptate prin aceste acte de către Guvern; 17

Cu privire la publicarea actelor normative cu caracter general, v. art. 11 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. următoare. Sunt exceptate de la regula publicătii, deciziile clasificate ale primului-ministru, actele normative clasificate, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi organele administraţiei publice centrale de specialitate. 18 V., spre ex., art. 220 din Legea nr. 71/2011, în legătură cu data intrării în vigoare a NCC – 1 octombrie 2011 –, respectiv după cca 14 luni de la data publicării codului în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. 19 V., de ex., art. 56 din Legea nr. 71/2011 care prevede că dispoziţiile NCC privind efectul translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare al înscrierilor efectuate în cartea funciară „se aplică numai după finalizarea [termen incert] lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. 20 V. art. 181 NCPC. În acelaşi sens, art. 2.553 NCC. 21 Cu privire la problema „conflictului intraconstituţional privitor la intrarea în vigoare a legii şi a ordonanţei de urgenţă” din perspectiva aşa-numitelor antinomii constituţionale, v. I. Vida, Legistica formală …, cit. supra [nota 15], pp. 119-120.

306


– celelalte acte normative emise de către autorităţile administraţiei publice centrale22 intră în vigoare la data publicării, cu excepţia cazului în care în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Nu interesează, aşadar, data adoptării ori emiterii legii ori actului cu putere de lege, nici data adoptării celorlalte acte normative de către conducătorii organelor administraţiei publice centrale, şi nici vacatio legis, i.e. intervalul de timp între data publicării şi data intrării în vigoare23. În această perioadă este şi rămâne în vigoare vechea reglementare, dacă există, iar dacă nu există nicio reglementare, atunci destinatarii viitoarei reglementări nu sunt ţinuţi să se conformeze acesteia. c) Intrarea în vigoare a actelor normative cu caracter individual. Aceste acte, indiferent de autorul lor, intră în vigoare şi produc efecte fie de la data comunicării lor (acte administrative, acte jurisdicţionale etc.), fie de la data încheierii lor (ex. contractele civile sau administrative). Fiind creatoare de norme individuale, de drepturi şi obligaţii concrete în beneficiul sau sarcina anumitor persoane, în principiu, ele trebuie comunicate acestora sau, după caz, este necesar să existe posibilitatea cunoaşterii lor (ex. publicitatea actelor jurisdicţionale) ori măcar o procedură de aducere la cunoştinţă. În cazul contractelor, de regulă, părţile iau cunoştinţă direct de data eficacităţii lor, cu excepţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau între părţi aflate în localităţi diferite (v. dispoziţiile privind formarea contractului, din NCC, art. 1.182 sqq.). 112. Modificarea şi completarea legii. După adoptarea legii, aceasta poate fi modificată prin schimbarea conţinutului său normativ sau, după caz, poate fi completată, prin introducerea unor dispoziţii noi24. Dispoziţiile modificatoare sau completatoare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, modificat sau completat25, şi fac, de la această dată, corp comun cu legea modificată sau completată. Ratione temporis, dispoziţiile modificatoare sau completatoare au caracter inovator (sau chiar novator) şi, deci, sunt supuse principiilor şi regulilor de drept intertemporal. 113. Suspendarea legii. Pe durata existenţei sale, legea poate să-şi înceteze temporar efectele juridice, adică puterea normativă. Este vorba de anumite evenimente legislative care atrag suspendarea, adică încetarea temporară a puterii obligatorii a legii26. Spre ex., în cazul unei legi excepţionale, prin care se instituie starea de asediu 22

Cu privire la intrarea în vigoare a actelor normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, v. art. 83 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 23 De regulă, tehnica vacatio legis este de a pregăti intrarea în vigoare a actului normativ nou, inclusiv emiterea regulamentelor, ordinelor, instrucţiunilor, normelor metodologice etc. necesare punerii în aplicare a reglementării noi şi a permite, totodată, destinatarilor normelor să ia cunoştinţă de viitoarea reglementare. 24 V. art. 59-62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 25 Art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 26 V. art. 66 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările ulterioare, care, prevede, in terminis, la alin. (2) , că „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.” (s.n.).


307

sau starea de urgenţă (art. 93 din Constituţie), prevederile legii ordinare devin temporar inaplicabile27. Tot astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamentele Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionle cu dispoziţiile Constituţiei, însă, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de plin drept28. 114. Ieşirea din vigoare a legii. a) Precizări prealabile. În ceea ce priveşte încetarea eficacităţii dispoziţiilor normative, se impune aceeaşi distincţie între încetarea legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter general, şi încetarea efectelor juridice ale actelor individuale. b) Ieşirea din vigoare a legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter general. Aceste acte normative încetează, în tot sau în parte, prin: – abrogare; aceasta poate fi expresă sau tacită29, după forma sau modalitatea de realizare30, şi totală sau parţială, în funcţie de întinderea efectului abrogativ31; abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor32 de acte normative (supra, nr. 112)33; în 27

Cf. art. 7 Noul Cod penal cu privire la efectele legii penale temporare sau excepţionale. Cu privire la suspendarea ipso iure a dispoziţiilor legale constatate neconstituţionale, v., mai recent, Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, op. cit. [nota 12], p. 119 sqq. 29 Abrogarea este tacită atunci când actul normativ nou, fără a conţine vreo dispoziţie abrogatoare, conţine dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse într-un act normativ vechi. V. art. 67 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 30 Cu privire la condiţiile de abrogare a dispoziţiilor unei legi organice care cuprind şi reglementări ce nu ţin de domeniul legii organice, v. I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, in Dreptul nr. 12/2004, pp. 87-88. 31 V. art. 64 şi 65 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 32 Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare (art. 59 din L. nr. 24/2000, republ., cu mod. ulterioare), fiind supusă ca şi actul normativ modificat dispoziţiilor de drept intertemporal. Modificarea poate fi viza fie conţinutul ipotezei normei juridice, fie efectul său juridic sau chiar schimbarea integrală a conţinutului acesteia. Orice modificare are un dublu efect: novator şi abrogator (novator, întrucât se schimbă conţinutul unei norme, abrogator, întrucât vechiul conţinut normativ îşi încetează puterea obligatorie). În acelaşi sens, v. P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 82, nota 82: 28

«La suppression d’une règle peut s’effectuer de façons diverses: par l’abrogation de la disposition qui l’édicte, par son remplacement ou même par sa simple modification. La modification d’une disposition a généralement pour effet de supprimer la règle correspondant à l’ancienne rédaction et d’édicter la règle correspondant à la nouvelle rédaction. Ainsi, la modification envisagée sous l’angle des règles de droit, possède un effet double (suppression-édiction) qui n’est pas toujours perçu, l’attention étant le plus souvent monopolisée par l’édiction de la nouvelle règle.» (s.n. – M.N.). 33 Cu privire la abrogare şi funcţiile acesteia, v. I. Vida, Legistica formală ..., cit. supra [nota 15], p. 135 sqq.

308


cazul normelor divizate, abrogarea normei de bază nu atrage şi abrogarea normei de trimitere care se completa cu norma de bază34. – ajungerea la termen; această modalitate de ieşire din vigoare este specială, fiind întâlnită în cazul legilor temporare, cum sunt cele excepţionale, adică a acelor acte normative edictate şi valabile doar pentru o perioadă determinată de timp, la expirarea căreia normele juridice edictate ies din vigoare; – anulare; în cazul legilor şi ordonanţelor constatate neconstituţionale [art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie]35; în cazul actelor administrative cu caracter 34

În sensul, vădit eronat şi manifest ilegal, că „un text de lege care face trimitere la o normă ce nu mai este în vigoare este şi el, evident, implicit abrogat”, v. CC, dec. nr. 1.595/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, publ. în M. Of. nr. 924 din 27 decembrie 2011. 35 Potrivit art. 147 alin (1) şi (4) din Constituţie: „(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate (sic!) ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. […] (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării (sic!), deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” (s.n.). Textele citate sunt formal contradictorii (neconstituţionalitatea legii „se constată”, însă efectele legii neconstituţionale nu sunt nule de plin drept şi ab initio, ci încetează ex nunc, de la data publicării deciziei în „Monitorul Oficial al României”, de unde rezultă că este vorba mai degrabă de o anulare, iar nu de o nulitate absolută) şi, indiferent de gravitatea viciului de neconstituţionalitate, constatarea neconstituţionalităţii nu produce efecte decât ex nunc, ea neafectând, aşadar, actele, faptele şi situaţiile juridice trecute şi, în mod logic, nici efectele viitoare ale acestora. După un autor, «proclamarea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii unor dispoziţii din legi, ordonanţe sau regulamentele parlamentare, are ca efect încetarea (sic!) imediată a aplicării acestora, respectiv de la data publicării deciziei în „Monitorul oficial al României”. Termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nicio relevanţă asupra datei de ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui regulament, declarate neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau Guvernului. În acest interval de timp aplicarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale este interzisă. Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi modifice textele declarate neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul celui declarat de către Curte ca fiind neconstituţional. În cazul în care nu (se) operează aceste modificări, vidul legislativ creat operează de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale” (I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30], p. 91).


309

general („normativ”36) ilegale anulate de către instanţele de contencios administrativ37; – desuetudine; se admite că legea poate ieşi din vigoare şi prin căderea ei în desuetudine, spre ex., atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa acesteia au încetat să mai existe, de ex. în urma unor revoluţii sau insurecţii politice, legea rămânând, practic, fără obiect38. c) Încetarea efectelor actelor normative cu caracter individual. Spre deosebire de actele normative cu caracter general, care încetează, de regulă, prin abrogare, actele normative cu caracter individual creatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi şi obligaţii, de puteri sau privilegii îşi încetează efectele, în mod obişnuit, prin realizarea efectivă şi completă a efectelor juridice concrete. În realitate, după cum rezultă din art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţia normativă constatată neconstituţională este suspendată de plin drept, ea nu-şi „încetează” imediat efectele, acest lucru operând abia la împlinirea termenului de 45 de zile (iar nu „de la data publicării deciziei”, cum zice dl. Vida). Pe de altă parte, încetarea efectelor dispoziţiei respective nu creează ipso iure un „vid legislativ”, cum spune dl. Vida, decât cu totul excepţional, respectiv atunci când era vorba de o reglementare absolut nouă. În caz contrar, îşi reiau efectele dispoziţiile „abrogate” de către legea sau ordonanţa neconstituţională. 36 V. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publ. în M. Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu mod. ulterioare, care defineşte actul administrativ individual şi general în termenii următori: „act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate cu autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios adminsitrativ” (s.n). 37

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios adminstrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată” (s.n.). Cu privire la acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului, v. art. 9, iar cu privire la actele adminstrative exceptate de la controlul judecătoresc, v. art. 5 din aceeaşi lege. 38 Se citează în acest sens, cazul normelor juridice referitoare la relaţiile cu autorităţile publice ale fostei puteri comuniste, care au fost desfiinţate în Decembrie 1989, ori cazul normelor privitoare la relaţiille dintre unităţile socialiste care au căzut în desuetudine odată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă şi cu apariţia unor noi relaţii economice (în acest sens, I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30], pp. 90-91). Chestiunea rămâne controversată, fiind de altfel, discutată în dreptul civil şi înainte de 1989. V., pentru dezvoltări, A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, nr. 44, pp. 68-69.

310


În cazul efectelor unui contract civil sau administrativ, de ex., acestea încetează prin executare, denunţare (revocare) bilaterală sau unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitatea fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege ori de către părţi (ex.: nulitate, anulare, rezoluţiune, reziliere etc.)39.

§ 3. Conflictele de legi civile în timp 115. Precizări prealabile. În legislaţie, doctrină şi practică există numeroase exemple de posibile sau reale conflicte de legi în timp ale căror soluţii legislative, pretoriene sau doctrinare au fost şi sunt, uneori, controversate, după cum vom arăta, cu titlu exemplificativ, în paragraful următor (nr. 116). Avem în vedere numai conflictele reale de legi civile în timp, care presupun îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii sau premise, şi anume40: 1o să existe o normă juridică nouă care să modifice dreptul civil obiectiv (pozitiv, cutumiar sau natural) până atunci în vigoare, i.e. o normă civilă care să reglementeze diferit un anumit raport sau un anumit statut real sau personal (ius novum superveniens); 2o să existe un act, fapt încheiat, produs sau săvârşit ori, după caz, o situaţie concretă născută înainte de intrarea în vigoare a normei noi; şi 3o actul, faptul ori, după caz, situaţia respectivă să fie afectată sau, mai exact, să fie susceptibilă de a fi afectată juridic prin intrarea în vigoare a normei noi. Toate aceste cerinţe derivă din analiza modului de acţiune a normelor juridice civile asupra actelor sau faptelor materiale sau umane care fac obiectul ipotezei acestor norme. Într-adevăr, după cum se ştie [v. şi supra, nr. 39, lit. b)], scopul oricărei legi este să regleze comportamentul indivizilor prescriind norme onerative sau dispozitive. Această conduită se poate realiza diferit, fie prin acte sau fapte materiale ori juridice instantanee sau momentane, fie prin acte sau fapte juridice permanente, continue, succesive şi, aşadar, durabile în timp. Dacă drepturile subiective s-ar naşte ori s-ar stinge întotdeauna uno ictu, dintr-o singură mişcare sau dintr-odată, şi dacă faptele juridice (lato sensu) generatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi şi-ar consuma, tot astfel, efectele într-un singur moment, nu s-ar pune nicio problemă de conflict real de legi în timp şi, în consecinţă, cu excepţia chestiunii retroactivităţii sau neretroactivităţii legilor noi aplicabile unor facta præterita, n-ar exista, practic, nicio problemă de drept intertemporal, deoarece aproape întotdeauna legea aplicabilă va fi cea în vigoare în momentul în care actul juridic se încheie sau 39 40

Cu privire la încetarea contractelor civile şi efectele acestei încetări, v. art. 1.321 sqq. NCC. V., pentru amănunte, supra, nr. 46 sqq.


311

când faptul juridic stricto sensu41 se întâmplă, se produce ori petrece, moment când se produc şi se consumă, ipso facto, şi efectele actului sau faptului respectiv. Tempus regit faptum. Dar, cum s-a remarcat şi se poate observa de toată lumea, viaţa juridică este mult mai variată şi mai complexă. În numeroase cazuri, faptul generator, modificator sau extinctiv al dreptului se formează într-un interval de timp, mai lung sau mai scurt, necesitând adesea întrunirea mai multor elemente constitutive, ele însele instantanee ori de durată. De asemenea, în foarte multe cazuri, faptul generator sau modificator produce efecte care se desfăşoară succesiv în timp. Spre exemplu, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte numai când persoana fizică împlineşte vârsta de 18 ani, căsătoria sau adopţia ori înfiinţarea unei persoane juridice se fac printr-o procedură care comportă mai multe faze. Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune, adică prin posesia bunului o anumită perioadă de timp ori prin moştenire legală sau testamentară care presupun decesul autorului (şi, eventual, existenţa unui testament valid şi eficace), pe de o parte, şi acceptarea moştenitorului, în termen legal, pe de altă parte. Tot astfel, efectele unor raporturi juridice nu se consumă dintr-o dată, ci se desfăşoară în perioade de timp mai lungi ori mai scurte (ex., un contract de închiriere, de arendare; raportul de proprietate ori de vecinătate). În toate aceste situaţii şi altele asemănătoare, se poate întâmpla ca actul sau faptul să se formeze ori să-şi producă efectele sub imperiul mai multor legi succesive, care au un conţinut juridic diferit, ceea ce ridică – cel puţin la prima vedere – problema de a şti care lege va guverna acele efecte şi, dacă legea nouă ar putea s-o facă, iar în acest din urmă caz, dacă aceasta ar putea fi sau nu retroactivă ori, după caz, este sau nu de imediată (exclusivă, generală) aplicare?

Absenţa vreuneia din cerinţele mai sus amintite exclude existenţa unui conflict real de legi în timp şi, deci, exclude putinţa existenţei unor chestiuni de drept intertemporal. 41

În doctrină şi jurisprudenţă (şi mai puţin în dreptul pozitiv) se face distincţie, în cadrul izvoarelor drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile (ori a „raporturilor juridice civile concrete”) între actele juridice, ca manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice (contractul, testamentul etc.), pe de o parte, şi faptele juridice stricto sensu – evenimente şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii (naşterea, cutremurul, delictul etc.). V., de ex., Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a IX-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 108 şi urm., precum şi supra, nr. 42 şi 43. Din punct de vedere al dreptului intertemporal, actele şi faptele juridice stricto sensu constituie obiectul derivat al normelor conflictuale, astfel încât cunoaşterea normelor civile substanţiale care fac obiectul normelor de drept intertemporal este esenţială, mai ales atunci când este vorba de aplicarea teoriei normativiste, bazată pe analiza structuralistă a normelor de drept, elaborată de J. Héron (supra, nr. 101 sqq.). Cu privire la normele juridice (în general), v., pentru amănunte, supra, nr. 39, lit. c).

312


116. Cazuri de conflicte civile intertemporale. Dintre acestea putem cita, în materie civilă42, exempli gratia, următoarele: 1o. Legile de modificare a majoratului. Capacitatea civilă, adică aptitudinea de a fi subiect de drept civil, presupune între altele şi aptitudinea naturală de a exercita drepturile şi de a-şi executa obligaţiile civile. Cum această aptitudine naturală depinde de gradul de dezvoltare psihică şi intelectuală a omului, precum şi de experienţa dobândită în cursul vieţii, legiuitorul stabileşte, prezumtiv, că la împlinirea unei anumite vârste, individul este apt să încheie singur orice acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Această vârstă este cea a majoratului, care se stabileşte arbitrar, cu titlu universal, ţinând seama şi de starea moravurilor. Normele legislative privind majoratul au fost amendate în decursul timpului, iar aceasta implică şi chestiuni de drept intertemporal adesea delicate. Dacă, spre ex., în privinţa majoratului, în prezent fixat la 18 ani43, vine o lege nouă care ridică la vârsta de 21 de ani data dobândirii lui, declarând pur şi simplu că „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 21 de ani”44, s-a pus şi se poate pune întrebarea de a şti căror persoane s-ar aplica această lege? Exclusiv celor care nu sunt încă născuţi când s-a publicat legea nouă sau în egală măsură celor care, deja născuţi la această dată, n-au împlinit încă vârsta de 18 ani? Dar ea ar trebui oare să se aplice şi celor în vârstă de la 18 la 21 ani neîmpliniţi încă (însă deja majori în virtutea legii vechi)? Vor rămâne ei majori sau vor deveni incapabili, mai exact, cu capacitate de exerciţiu restrânsă? Dacă vor redeveni minori, care va fi soarta actelor pe care aceştia le-ar fi încheiat înaintea legii noi: vor fi ele anulate sau vor rămâne valabile?45 42

Pentru exemple de conflicte de legi în materia dreptului public, inclusiv a dreptului penal, v., de ex., cele amintite sau discutate în referinţele doctrinare mai sus citate (nr. 25, 27 sqq.), în special în legătură cu dreptul intertemporal procesual, penal şi contravenţional. 43 Art. 38 alin. (2) NCC. 44 Sau invers, majoratul ar fi redus de la vârsta de 21 ani la 18 ani, cum a fost cazul, în 1949, cu Decretul nr. 185 din 30 aprilie 1949, soluţie menţinută de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridic, publ. în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954. Sub imperiul vechiului Cod civil, majoratul era fixat la 21 de ani (art. 342) faţă de 25 de ani cât era sub legislaţia anterioară. 45 În doctrină, mai ales, această chestiune a fost şi este controversată, fiind un exemplu devenit clasic de divergenţă dintre teoriile dreptului intertemporal. Într-adevăr: Într-o opinie, fundată pe ideea caracterului legal, de ordine publică, a regulilor privind capacitatea civilă, legea nouă este întotdeauna de imediată aplicare, fără a fi însă retroactivă, dar actele juridice valabil făcute de către cei afectaţi de legea nouă nu pot fi atinse, fără retroactivitate: Astfel, pentru Aubry şi Rau, teoreticienii formulei clasice a drepturilor câştigate (v. supra, nr. 71 sqq.), legile care reglementează capacitatea persoanelor în materie civilă urmăresc pe indivizi de îndată ce devin obligatorii, fie că ele lărgesc, fie că restrâng capacitatea lor juridică: „Ces lois – disent ces auteurs – saisissent les individus dans quelque situation qu’ils se trouvent à l’instant où elles deviennent obligatoires, soient qu’elles élargissent, soit même qu’elles restreignent leur capacité, telle qu’elle était réglée par l’ancienne loi. Ainsi, qu’une loi vienne à reculer la

Noţiuni generale privind aplicarea legii civile în timp majorité à vingt-cinq ans, les individus qui n’auraient point encore atteint cet âge retomberaient en minorité, bien qu’ils fussent déjà majeurs d’après la loi actuelle. Ainsi encore, les dispositions du Code civil sur la nécessité de l’autorisation maritale ont dû être appliquées même aux femmes mariées avant sa promulgation, sous l’empire d’une législation qui ne l’exigeait pas. Néanmoins, les actes faits par des personnes capables d’après la législation en vigueur à l’époque de leur passation, restent valable malgré l’incapacité dont elles seraient pour l’avenir frappées par une nouvelle loi. Réciproquement, les actes faits par des incapables ne sont point validés par la survenance d’une nouvelle loi, suivant laquelle ces actes eussent été passés sous son empire.» (Aubry et Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de Zachariæ, t. I, 5e éd., Paris, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence Marchal et Billard, 1897-1902, pp. 108-109). Adde, în acelaşi sens, N. Coviello, Manuale di diritto civile italiano. Parte generale, 3a ed. riveduta e messa al corrente dal L. Coviello, Milano, 1924, e ristampa, Edizioni Scientifiche Italiane, Napoli, 1992, pp. 110-111 (Autorul, adept al teoriei faptului consumat [v. supra, nr. 84 sqq.], apreciază că legile relative la capacitatea persoanelor sunt de aplicaţie imediată şi generală, în măsura în care legea nouă se raportează la starea actuală a persoanelor, iar nu la un fapt trecut din care a rezultat o anumită capacitate juridică). Această opinie este împărtăşită şi de alţi autori, pe motiv că legea nouă, fiind de imediată aplicare, dispune doar pentru viitor, iar nu pentru trecut [v., de ex., Tr. Broşteanu, Arbitrariul şi relativitatea formulelor doctrinale cu privire la aplicarea legilor în timp, teză de doctorat, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice «Vremea », 1932, p. 32, nota 25. Autorul, combătând teza lui Roubier (cf. infra, în nota de faţă) în sensul că legea nouă care, fixând majoratul la 25 de ani în loc de 21, ar dispune că tinerii având între 21 şi 25 de ani redevin minori, este o lege retroactivă, în mod temperat, deoarece nu priveşte decât efectele viitoare, iar nu şi pe cele trecute, susţine că o asemenea afirmaţie este inexactă: „Legea nouă nu consideră că faptul de a fi împlinit 21 de ani sub imperiul legii anterioare nu a avut efectul de a te face major; dovadă că ţi se respectă actele făcute în interval, ca ale unui major; ea dispune numai pentru viitor, şi în virtutea acestei noi dispoziţiuni redevii minor ex nunc” (ibidem)]. Observăm însă că acest din urmă autor (Tr. Broşteanu), deşi critică opinia lui Roubier, nu furnizează niciun argument juridic în acest sens. Într-adevăr, problema care se pune este dacă legea nouă revine, fie şi ex nunc, sau nu asupra efectelor juridice ale unui fapt trecut: împlinirea vârstei de 21 de ani?! În opinia lui Bach, în acest caz, trebuie să distingem între condiţia juridică de major a celor cu vârsta între 21 şi 25 ani neîmpliniţi, care e o problemă de supravieţuire sau nesupravieţuire a legii vechi, şi actele juridice făcute de aceste persoane în intervalul cuprins între data dobândirii majoratului, potrivit legii vechi, şi data ridicării capacităţii depline, potrivit legii noi, care este o problemă de retroactivitate sau neretroactivitate a legii noi: «Ainsi la majorité étant fixée à 21 ans – écrit Bach (Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 58, pp. 465-466) –, si l’on suppose qu’une loi nouvelle vienne en reporter l’âge 25 ans, il apparaît que la question de savoir si la nouvelle loi doit s’appliquer exclusivement aux personnes qui ne sont pas encore nées lors de la publication de la nouvelle loi, ou si elle doit s’appliquer exclusivement aux personnes qui, dèjà nées à cette époque, n’ont pas encore 21 ans, et également aux personnes qui, âgées de 21 à 25 ans, sont déjà majeures en vertu de l'ancienne loi, correspond au problème de la survie ou de la non-survie de l'ancienne loi, c’est-à-dire essentiellement à la question de savoir si, parmi les actes accomplis postérieurement à l’entrée en vigueur de la nouvelle loi, certains d’entre eux, parce qu’ils auront été accomplis par certaines personnes qui auront connu l’état de droit

313

314


ancien, ne devront pas continuer à être régis par l'ancienne loi. En revanche, à supposer que l’on décide que les personnes âgées de 21 à 25 ans au moment de l’entrée en vigueur de la nouvelle loi doivent retomber en minorité, la question de savoir si les actes que ces personnes ont passés pendant leur majorité éphémère restent valables ou deviennent nuls par l’effet de la nouvelle loi, correspond au problème de la rétroactivité ou de la non-rétroactivité de cette loi.» (s.n. – M.N.). Într-o altă opinie, dimpotrivă, se susţine că modificarea regulilor privind capacitatea civilă poate, uneori, avea efect retroactiv, de pildă, atunci când modificându-se vârsta majoratului de la 21 de ani la 25 de ani, cei care erau majori – minorii între 21 şi 25 ani – ar redeveni minori. În acest caz, zice Roubier, legea nouă ar fi retroactivă, însă retroactivitatea ar fi una temperată, iar nu obişnuită (cu efecte ex tunc): «L’effet de la rétroactivité – écrit Roubier – est tempéré; mais la rétroactivité n’en existe pas moins, puisqu’un fait (l’expiration de la vingt et unième année) qui avait entraîné l’extinction de la situation juridique de mineur est considéré par la nouvelle loi n’ayant pas eu ce pouvoir.» – P. Roubier, Le droit transitoire (Conflits des lois dans le temps), 2e éd., Éditions Dalloz et Sirey, Paris, 1960, no 62, p. 291). Această din urmă opinie este aprobată şi de prof. Căpăţînă (Aplicarea legii în timp şi spaţiu, in „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală” (coord. Paul Cosmovici), Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, nr. 25, p. 133, care arată că, în situaţia în care (ipotetic) legea nouă ar întârzia vârsta majorităţii de la 18 la 21 de ani, „persoanele care împliniseră la intrarea ei în vigoare 18 ani vor rămâne pe mai departe deplin capabile, deoarece situaţia juridică de minor expirase în ceea ce le priveşte, în mod valabil şi definitiv, înainte de data arătată, conform legii vechi” (s.n.). In fine, menţionăm că, pentru De Vareilles-Sommières (Une théorie nouvelle de la rétroactivité des lois. Critique de la distinction universellement admise entre les droits acquis et les simples expectatives, in Revue critique de législation et de jurisprudence, 1893, no 18, p. 450), „nu trebuie să privim ca retroactive, nici legea care ar ridica pentru viitor cetăţenilor dreptul de a alege sau de a fi ales, nici aceea care, ridicând până la 25 de ani majoratul, ar răpi capacitatea tuturor tinerilor actualmente în vârstă între 21 şi 25 de ani”, însă, adaugă acelaşi autor, asemenea legi, în absenţa, desigur, a unei prevederi exprese în sensul aplicării ei imediate şi generale, aducând atingere libertăţii persoanelor, trebuie să fie interpretate restrictiv, ca excluzând pe cei care au dobândit deplina capacitate sub legea veche (ibidem, pp. 513-514). Într-adevăr: «Une loi prolonge la minorité et fixe la majorité, par exemple, à vingt-cinq ans. Pour sûr, tout acte accompli jusque-là par des personnes de vingt-et-un ans à vingt-cinq ans reste valable; pour sûr, la loi ne leur a pas ravi la capacité dans le passé et n’a enlevé, ni dans le passé, ni pour l’avenir, à ceux qui ont traité avec elles le droit de maintenir le contrat et d’en garder le bénéfice. Mais quel est, pour l’avenir, l’effet de la loi sur la capacité des personnes actuellement nées et âgées de moins de vingt-cinq ans? Celles qui n’ont pas encore vingt-et-un ans sont saisies par la nouvelle loi et resteront incapables jusqu’à vingt-cinq ans. Elles perdent un droit, le droit de faire des actes valables à partir de vingt-et-un ans: mais elles ne le perdent point à raison d’un fait passé. Le principe de non-rétroactivité ne peut donc pas être invoqué par elles. Tout autre moyen d’écarter la loi leur fait aussi défaut: il serait déraisonnable de soutenir qu’elle n’est portée que pour les enfants non conçus. Mais les personnes qui ont plus de vingt-et-un ans et moins de vingt-cinq, ne sont pas, suivant nous, replongées dans l’incapacité et dans la tutelle. Elles restent


315

2o. Legile de modificare a capacităţii civile. În materie de capacitate civilă, limitele acesteia sunt determinate exclusiv de către lege, care poate institui ori suprima cauzele de incapacitate civilă, indiferent că e vorba de incapacităţi de folosinţă ori de incapacităţi de exerciţiu. Doi soţi s-au căsătorit înainte de 1932, la o epocă în care femeia măritată era incapabilă de a exercita drepturile sale. O lege din 20 aprilie 1932 a suprimat această incapacitate şi ea trebuia oare să se aplice numai femeilor care s-ar fi căsătorit după intrarea ei în vigoare sau şi celor care erau căsătorite înaintea acestei date? Presupunând că această a doua soluţie ar trebui admisă, ar însemna totodată că nu numai actele încheiate de aceste femei după ridicarea incapacităţii şi fără autorizarea soţului lor ar fi valabile, ci şi acelea făcute fără autorizare, anterior acestei date, acte care s-ar găsi astfel validate prin noua lege46? capables et libres. Non pas que le principe de non-rétroactivité s’élève en leur faveur: nous l’avons déjà dit, il est désintéressé dans l’espèce, car, en appliquant la loi à cette catégorie de sujets, on ne leur ravirait à eux aussi le droit de faire des actes valables que pour l’avenir et on ne le leur ravirait point à raison d’un fait passé. A aucun point de vue il n’y aurait effet rétroactif. Mais, si le principe de la non-rétroactivité est muet, un autre principe, nous le savons déjà, parle ici et parle très haut: c’est la règle que les lois restrictives de la liberté, toutes les fois qu’un doute sérieux est possible, doivent être interprétées étroitement. N’y a-t-il pas plus d’inconvénients que d’avantages à remettre en tutelle pour deux ou trois ans, pour un an, pour quelques jours, des personnes qui ont joui de la pleine capacité et d’indépendance? La distinction que nous proposons est raisonnable, pratique, utile: il y a lieu de croire, par conséquent, que la loi a voulu la faire, et se contente de prolonger l’incapacité de tous ceux qui n’ont pas encore atteint l’âge de vingt-et-un ans» 46

Această chestiune se înscrie în aria mai largă a problematicii legilor abolitive (supra, nr. 51, li. c). V., in specie, M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu. Conflictele de legi, in „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală”, de Tr. Ionaşcu et alii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, nr. 17, p. 91; O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 29, p. 138. Conform prof. Căpăţînă, „incapacitatea specială de exerciţiu a femeii măritate, reglementată de art. 197-208 din C. civ., fiind suprimată prin abrogarea expresă a textelor menţionate, de către Legea din 20 aprilie 1932, această capitis deminutio a dispărut de la data arătată cu titlu general, aşadar şi în favoarea soţiilor căsătorite anterior, sub imperiul legii vechi, cu condiţia de la sine înţeleasă ca uniunea conjugală – situaţia juridică pluridependentă – să fi dăinuit încă sub noul statut. Iată efectul imediat al Legii din 1932. Sfera ei de aplicare nu a putut însă să influenţeze nici împrumuturile referitoare la bunurile femeii căsătorite, încheiate până la 20 aprilie 1932, de soţiile din categoria ce ne preocupă, validitatea acestor acte juridice, fiind irevocabil supusă sistemului de nulităţi instituit de Codul civil [vechi], potrivit principiului tempus regit actum. Iată efectul neretroactiv al legii noi.” (ibidem). Cf., pentru dreptul francez, E.-L. Bach, Contribution à l’étude ..., [nota 5], no 58, p. 466, à propos de Legea din 18 februarie privind ridicarea incapacităţii femeii măritate – «La question de savoir si la loi de 1938 devait s’appliquer aux femmes qui se marieraient après son entrée en vigueur, ou bien également à celles qui s’étaient mariées avant cette date, correspond au problème de la survie ou de la non-survie de l'ancienne loi. En revanche, à supposer admise la dernière solution, la question de savoir si les femmes qui étaient mariées avant 1938 ne pouvaient, sans l’autorisation de leur mari, passer d’actes valables qu’à partir de la réforme, ou bien si ceux qu’elles avaient antérieurement passés sans cette autorisation, se trouvaient validés par la nouvelle loi, correspond au problème de la rétroactivité ou de la non-rétroactivité de cette loi.» (s.n.).

316


3o. Legile de modificare sau suprimare a divorţului. Desfacerea căsătoriei nu a fost întotdeauna permisă de legiuitor, iar motivele de divorţ au fost adesea modificate, în funcţie de politica legislativă în materie, care a variat odată cu epocile. De aici şi problema dacă legile în materie sunt sau nu de imediată şi exclusivă (generală) aplicare ori, după caz, au sau nu un efect retroactiv şi asupra celor deja căsătoriţi la data intrării în vigoare a legii noi prin care s-a suprimat, introdus ori modificat regimul desfacerii căsătoriei. Art. 38 alin. (2) din fostul Cod al familiei (astfel cum a fost mod. prin Legea nr. 59/1993, publ. în M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993) a prevăzut posibilitatea pronunţării divorţului47 numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii minori din căsătorie. Întrebarea care s-a pus şi se poate pune este dacă noua dispoziţie legală se aplica şi căsătoriilor încheiate înainte de 26 iulie 1993 sau numai celor viitoare?48 În caz afirmativ, art. 38 alin. (2) C. fam. era incident şi în situaţia cererilor de divorţ pendente ori numai celor care se puteau introduce după această dată? Tot astfel, în Franţa, o lege din 1816 a suprimat divorţul, însă trebuia să se aplice oare numai persoanelor care se căsătoriseră după 1816 sau ar fi trebuit să cârmuiască în egală măsură şi căsătoriile încheiate înaintea acestei date? Şi, mai mult, ar fi trebuit să aibă efecte şi asupra divorţurilor deja pronunţate?49 În mod asemănător, legea din 1884 care a reintrodus divorţul, suprimat prin legea din 1816, permiţând soţilor căsătoriţi anterior (şi posterior lui 1816), de a cere divorţul, chiar dacă ei fuseseră căsătoriţi sub regimul indisolubilităţii căsătoriei, permitea ea oare, fără retroactivitate, obţinerea divorţului şi pentru motive anterioare publicării legii?50 Tot astfel, dacă după legile anterioare Codului civil din 1864, risipitorii (prodigii), erau puşi sub îngrijirea unui curator, pierzând dreptul de a administra averea lor şi de a dispune de ea, după intrarea în vigoare a acestui cod, risipitorii nu mai sunt socotiţi incapabili, având libera administrare a averii lor, cu excepţia actelor de înstrăinare care erau supuse autorizării consiliului de familie (art. 458). În acest caz, în doctrină s-a apreciat că „legea nouă care a dat risipitorului o capacitate pe care el n-o avea altă dată, are efect retroactiv, şi astfel a făcut capabili pe toţi risipitorii interzişi sub legea veche. Din momentul publicării legii actuale, toţi acei vădiţi întru răsipire, după cum se exprimă art. 357 din codul Calimach, au putut deci cere de la tribunal ridicarea interdicţiei, rămânând rudelor dreptul de a provoca rânduirea unui consiliu de familie judiciar, potrivit art. 459 C. civ.” (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, t. I, ed. a II-a revăzută, complet refăcută şi mărită în mod considerabil, Ed. Tipografiei Ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1906, t. I, pp. 93-94). 47 Divorţul – cauză de desfacere ex nunc a căsătoriei. V. art. 373 sqq. NCC. 48 În general, se admite că, în materia statutului familiei, „cauzele şi efectele viitoare ale divorţului, cad, de asemenea, sub puterea neîntârziată a legii noi. Astfel, art. VI Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă a putut să suprime, de la data aplicării ei, şi cât priveşte căsătoriile preexistente, divorţul prin consimţământ mutual, admis de legea veche prin art. 254-276 C. civ. La fel, art. 49 Decretul nr. 32 din 1954 a lipsit, de la intrarea în vigoare a Codului familiei, divorţul pentru cauză determinată de efectul revocator al liberalităţilor dintre foştii soţi, aşa cum prevedea art. 280 C. civ.” (O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 28, p. 137). 49 Cu privire la legea franceză din 1816 care a abolit divorţul, v., de ex., E.-L. Bach, op. cit. [nota o 5], n 39, pp, 437-438, no 58, p. 466; P. Roubier, op. cit. [nota 45], nos 65, pp. 307-308, 69, p. 334. 50 Asupra acestei probleme, v. P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 65, pp. 307-308; adde De Vareilles-Sommières, Une théorie nouvelle …, cit. supra [nota 45], no 17, p. 450, text şi nota 1 (unde se arată că legea din 1884 este în acelaşi timp şi retroactivă în sensul că permitea de a se cere divorţului pentru fapte anterioare publicării sale), precum şi supra, nr. , lit. d).


317

4o. Legile de modificare a regimului filiaţiei. Condiţiile şi modalităţile de stabilire a filiaţiei legitime (din căsătorie) sunt adesea restrictive, legiuitorul urmărind să protejeze interesele familiei şi ale moralei publice. Dacă însă aceste condiţii sunt modificate de legea nouă, noile dispoziţii legale sunt aplicabile oare şi copiilor născuţi înainte de această dată? Tot asfel, efectele recunoaşterilor de filiaţie pot fi modificate, fără retroactivitate, de către legea nouă? Spre ex., în această materie, s-a admis că recunoaşterile de maternitate şi de paternitate valabil făcute potrivit legilor anterioare au produs ulterior efectele viitoare statornicite de Codul familiei, aşa cum a dispus, in terminis, art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954. De asemenea, reglementările noi privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copii şi la tutela minorilor s-au aplicat şi copiilor care se aflau în atare situaţii la data intrării în vigoare a Codului familiei, potrivit art. 11 din acelaşi decret51. Tot astfel, prin Legea nr. 288/2007 de modificare a fostului Cod al familiei au fost amendate regulile în materie de stabilire a filiaţiei din afara căsătoriei şi de tăgadă a paternităţii aplicabile, însă, în principiu, nu doar copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acesteia, ci şi celor născuţi până la această dată52.

5o. Legile privind retrocedarea bunurilor rechiziţionate ori expropriate pentru cauze de utilitate publică. Legea nouă care reglementează condiţiile de retrocedare a unor bunuri, de ex. imobile, preluate pentru motive de utilitate publică, se poate aplica, fără retroactivitate, şi în cazul imobilelor preluate în condiţiile prevăzute de legea veche? În conformitate cu noua Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (publ. în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994), dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Problema care s-a pus în practică, dar şi în doctrină a fost aceea dacă dispoziţiile art. 35 vizau (şi vizează oare?!) şi imobilele expropriate înainte de 2 iunie 1994 sau numai pe cele expropriate după această dată? Unele instanţe au spus da, altele nu, iar Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, prin dec. nr. VII/1997 au răspuns şi ele afirmativ. Este, aceasta din urmă, o soluţie corectă?53

6o. Legile privind îngrădirile exerciţiului dreptului de proprietate privată. Potrivit art. 44 din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege54, iar proprietatea obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia 51

LPA.

52

Cu privire la aplicarea numai ex nunc a dispoziţiilor NCC în materie de filiaţie, v. art. 47

V., pentru amănunte, Fl. A. Baias, Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Modificările Codului familiei prin Legea nr. 287/2007, in Dreptul nr. 3/2008, pp. 5-32; Emese Florian, Consideraţii asupra modificărilor aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, in RRDP nr. 1/2008, pp. 51-69. 53 V., pentru amănunte, infra, nr. 199 sqq. 54 V. art. 555-556 NCC.

318


mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Prin art. 32 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (astfel cum a fost modificat prin L. nr. 453/2001, publ. în M. Of. nr. 431 din 1 august 2001), construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică, în continuare, sancţiunile prevăzute prin prezenta lege”. Întrebarea care se pune este dacă alin. (4) al art. 32 [devenit art. 37 alin. (5), după republicare55] din lege privea doar construcţiile executate după intrarea în vigoare a legii noi sau şi pe cele executate înainte de această dată? De asemenea, se aplica el oare atât construcţiilor în curs de executare sau şi celor terminate, dar nerecepţionate? În sfârşit, sancţiunile prevăzute de Legea nr. 50/1991 (demolarea, sancţiuni contravenţionale56 etc.) se aplicau oare nu numai în cazul construcţiilor edificate după intrarea în vigoare a legii noi, ci şi în cazul celor edificate înainte de această dată?57

7o. Legile privind formalităţile de publicitate imobiliară sau alte măsuri pentru conservarea unor drepturi. Din punct de vedere al aplicării legii în timp, legea care supune unor formalităţi noi conservarea unui drept real este oare aplicabilă drepturilor reale existente la data intrării în vigoare a acestei legi? Astfel, sub imperiul vechii reglementări, ipoteca constituită sub legea veche, înainte de 1 decembrie 1865, este supusă oare reînnoirii prescrise de art. 1786 C. civ. 1864 care a prevăzut că „inscripţiile conservă dreptul de privilegiu şi de ipotecă în curs de 15 ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile. Efectul lor încetează dacă inscripţiile nu au fost reînnoite înaintea expirării acestui termen”? Dacă da, termenul de 15 ani curge de la data intrării în vigoare a Codului civil sau de la data luării inscripţiei ipotecare? Tot astfel, modificarea condiţiilor sau efectelor înscrierii în registrele de publicitate imobiliară, cum s-a întâmplat mai recent prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, afectează ori nu şi drepturile reale imobiliare neînscrise încă ori, după caz, deja înscrise în documentele de publicitate imobiliară? Potrivit dec. nr. XXI/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie58, acţiunile de carte funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute de acte juridice valabil 55

Legea nr. 50/1991 a fost republicată, succesiv, în M. Of. nr. 3 din 13 ianuarie 1997 şi în M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004, fiind ulterior modificată în mai multe rânduri. 56 V. şi art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, care prevedea (înainte de mod. prin L. nr. 76/2012, publ. în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012) că, în cazul contravenţiilor continue, termenul de prescripţie curge de la data constatării faptei contravenţionale, contravenţia fiind socotită continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp. 57 În practică, legea nouă a fost considerată de aplicare imediată, dar aplicarea ei nu a avut şi un efect retroactiv? 58 Publ. în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.


319

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938, iar nu de prevederile noii legi a cadastrului şi publicităţii imobiliare59.

8o. Legile de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat. Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (publ. în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Întrebare: prevederile alin. (2) al art. 46 (devenit art. 46 după republicare60) sunt ori nu retroactive? Altfel spus, dispoziţia citată validează un act juridic de înstrăinare nevalabil încheiat sau, dimpotrivă, ia act, constată un act valabil încheiat sau, după caz, un mod originar de dobândire a unui drept în temeiul bunei-credinţe a dobânditorului?61 9o. Legile privind condiţiile de validitate a actelor juridice civile. În cazul actelor de formaţie progresivă, elementele realizate sub legea veche rămân supuse acestei legi sau pot fi preluate (integrate, captate) de către legea nouă, fără a fi retroactivă? Condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru existenţa şi validitatea actului juridic sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii actului sau cele prevăzute de legea în vigoare la data intentării acţiunii în constatarea sau în declararea nulităţii? Confirmarea unui act anulabil este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului sau legii în vigoare în momentul facerii actului confirmativ? În cazul unui contract încheiat între absenţi, spre ex., dacă oferta de a contracta a fost emisă în conformitate cu legea veche, iar acceptarea acesteia a fost făcută sub imperiul legii noi, trebuie să respecte cerinţele acestei din urmă legi ori prevederile legii vechi sub care s-a emis (şi transmis) oferta de a contracta? Tot astfel, încheierea unui contract poate fi supusă unor formalităţi administrative sau solemnităţi obligatorii. De ex., potrivit art. 11 din Decretul nr. 144/1958 (abrogat prin Legea nr. 50/1991), înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor şi altor localităţi determinate de lege, se vor putea face numai cu autorizarea prealabilă dată, în condiţiile prezentului decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare şi vor fi încheiate numai în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii de plin drept. În cazul în care s-au făcut înstrăinări sau împărţeli fără autorizarea administrativă ori fără respectarea formei autentice, au rămas nule sau, dimpotrivă, au devenit ele valabile după abrogarea acestei dispoziţii de către Legea nr. 50/1991? Opiniile au fost împărţite, iar argumentele furnizate diverse şi contradictorii62. 59

V., pe larg, infra, nr. 179 sqq. A se vedea M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005. 61 V., pentru amănunte, M. Nicolae, Consideraţii generale, in „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv: Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată” de Fl. A. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, vol I, ed. a II, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, nr. 222 sqq., p. 264 sqq.; idem, Comentariu sub art. 46, ibidem, nr. 237 sqq., p. 294 sqq. 62 Cu privire la legea aplicabilă nulităţii actului juridic, v., pentru amănunte, infra, nr. 171 sqq. 60

320


10o. Legile privind efectele contractelor. Contractul valabil încheiat va fi supus legii sub care a fost format ori legii în vigoare la data realizării drepturilor şi a executării obligaţiilor corespunzătoare? Legea în vigoare la data încheierii contractului se aplică atât drepturilor actuale, cât şi celor viitoare, condiţionale sau eventuale? Contractul trebuie să fie doar cu executare uno ictu sau poate fi şi cu executare succesivă? Drepturile contractuale trebuie să fie expres prevăzute de părţi sau pot să rezulte şi din dispoziţiile legale care determină întinderea efectelor contractului şi suplinesc voinţa părţilor? Spre ex., legea care suprimă obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse ori de garanţie contra evicţiunii este aplicabilă şi vânzărilor deja făcute până la această dată?63 care modifică drepturile şi obligaţiile chiriaşului, scutindu-l de plata unei părţi din chirie ori dispunând suspendarea evacuării acestuia pentru o anumită perioadă de timp? Sau, dimpotrivă, această din urmă lege priveşte numai locaţiunile viitoare?

11o. Legile de modificare a nivelului dobânzilor contractuale. Presupunând că un împrumut a fost consimţit cu o dobândă licită; o lege nouă, de pildă, fosta O.G. nr. 9/2000 (înlocuită, în prezent, de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti64) fixează însă maximul dobânzii permise sub nivelul dobânzii convenite de părţi. Această lege va avea ea ca efect modificarea dobânzii prevăzute în contract? Dacă da, va avea ca efect numai pentru viitor, adică pentru dobânzile neexigibile sau va afecta deopotrivă dobânzile exigibile (scadente) şi deja plătite sau numai (ori cel puţin) pe cele scadente, dar neachitate încă?65 63

În legătură cu această problemă, v. De Vareilles-Sommières, op. cit. [nota 45], no 62, pp. 495-496. 64 Publ. în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011. 65 Într-o opinie, legea nouă nu poate, fără retroactivitate, să suprime ori să modifice dobânzile contractate nici măcar pentru viitor, deoarece dreptul la dobândă este un drept câştigat, care nu poate fi răpit de legea nouă (v., de ex., Aubry et Rau, op. cit. [nota 45], pp. 120-121), sau, în cazul unui împrumut legal acordat, creditorul, „din cauza (în considerarea) unui fapt trecut” (i.e., a împrumutului contractat), ar fi privat de un drept asemănător celui pe care îl conservă vânzătorii, donatarii etc. (De Vareilles-Sommières, op. cit. [nota 45], no 71, p. 500; în schimb, zice De Vareilles-Sommières, nu este retroactivă o lege generală care ar decide că „toate creanţele băneşti, chiar anterioare, nu pot să mai producă decât o dobândă de 4% maximum” – ibidem, no 18, p. 450). În acelaşi sens, P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 62, p. 291, care consideră acest caz drept o ipoteză de retroactivitate temperată, în măsura în care afectează doar dobânzile viitoare (recte neexigibile), întrucât „ceea ce legea critică este, într-adevăr, formarea contractului, deci un fapt anterior, care era atunci perfect licit, şi anume contractul care stipula nişte dobânzi de 7%”, iar „legea nu poate să revină asupra condiţiilor în care un contract a fost făcut fără să existe retroactivitate” (ibidem). Într-o altă opinie, legea nouă este de imediată aplicare, fără a fi retroactivă, dacă suprimă ori modifică pentru viitor dobânzile neexigibile, deoarece legea nouă are caracter imperativ şi dispune ca o normă contractuală să fie substituită cu o normă legală. V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 49, p. 448: «Nous ne pensons pas qu’il soit possible d’accepter cette analyse [de Roubier] – dit Bach. En effet, en matière de contrats, il convient de distinguer le contrat en tant


321

Uneori, legiuitorul a dispus, în mod expres, aplicarea legii noi şi contractelor în curs66. 12o. Legile de prorogare sau reînnoire a contractelor de închiriere a suprafeţelor cu destinaţie de locuinţă. În materie locativă, efectele reînnoirii sau prorogării duratei contractului de închiriere sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii contractului sau de legea în vigoare la data prelungirii sau dării concediului? Legea poate afecta durata sau reînnoirea contractului fără a avea efect retroactiv? Potrivit art. 2 din Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (publ. în M. Of. nr. 100 din 18 aprilie 1994), contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1 (suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţe supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973) existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988, se reînnoiesc în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii. Art. 4 mai stabilea că prevederile art. 2 se aplică şi în cazul litigiilor dintre proprietari şi chiriaşi, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect evacuarea chiriaşilor pentru lipsă de titlu. Din punct de vedere al dreptului tranzitoriu, întrebarea care se pune este dacă dispoziţiile art. 2 au avut sau nu caracter retroactiv? Dar prevederile art. 4 au avut sau nu un astfel de caracter, din moment ce efectele legii noi erau incidente şi pendentes causæ? Ori, dimpotrivă, efectele legii noi, în ambele cazuri, au fost de imediată aplicare, deoarece qu’opération normatrice, en tant qu’acte créateur de droit (c’est en ce sens que jusqu’ici nous avons parlé de «contrat»), et les normes juridiques posées par le contrat, autrement dit, les règles qui vont déterminer la conduite, les actes, de chacun des cocontractants à l’égard de l’autre (au à l’égard d’un tiers), par exemple l’obligation pour l’emprunteur de payer un intérêt de 7%. Or à quoi correspondrait la loi qui, même pour les contrats en cours, ramènerait le taux d’intérêt licite à 6%? Elle substituerait à une norme contractuelle, une norme législative, mais elle ne le ferait par hypothèse que pour l’avenir, et il est inexact d’affirmer qu’elle remettrait en cause les conditions de formation du contrat. Dans ces conditions comment l’application d’une telle loi pourrait être qualifiée de rétroactive ? Sans doute cette loi déjouerait-elle les prévisions des parties au contrat. Mais là ne réside pas le problème de la rétroactivité de cette loi. A notre avis affirmer le caractère rétroactif de l’application de la nouvelle loi, témoigne simplement qu’on ne parvient pas toujours à s’abstraire de l’influence de la théorie des droits acquis et de l’atmosphère de jugement de valeur, d’équité, qui entoure cette théorie, lorsque celle-ci aborde le problème de la rétroactivité des lois.» (s.n.). 66

Este cazul, spre ex., al Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale (abrogat prin O.G. nr. 9/2000), care i-a fixat un plafon maxim de 6% pe an, a prevăzut că dispoziţiile sale se aplică pentru timpul ce curge de la data când a intrat în vigoare şi pentru dobânzile de orice fel convenite anterior (art. 6). În acest fel, graţie „caracterului imperativ, de ordine publică al reglementărilor pe care le cuprinde (multe dintre ele de natură penală şi fiscală)” , observă prof. Căpăţînă (op. cit. [nota 45], nr. 32, p. 140), „legea nouă şi-a asigurat (...) incidenţa imediată asupra contractelor încheiate în trecut, paralizând supravieţuirea legii vechi şi operând reducerea in futurum a dobânzilor excesive stipulate sub imperiul ei” (s.n.).

322

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă priveau contracte în curs de executare, chiar dacă, în unele cazuri, deveniseră şi litigioase?67 Tot în materia raporturilor locative, OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă (publ. în M. Of. nr. 148 din 8 aprilie 1999) consacra (în forma iniţială, anterioară aprobării prin L. nr. 241/2001, publ. în M. Of. nr. 261 din 23 mai 2011), între altele, dreptul la reînnoirea de plin drept a contractului de închiriere în favoarea chiriaşului pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin acord expres durata închirierii (art. 14 şi urm.). De acest beneficiu legal se puteau oare prevala atât chiriaşii care aveau un titlu locativ după intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, cât şi chiriaşii care aveau deja un titlu locativ la acea dată (8 aprilie 1999)? Tot astfel, era vorba de orice contract de închiriere a unei locuinţe indiferent de proprietar – particular sau persoană juridică de stat – ori numai de contracte de închiriere având ca obiect suprafeţe locative cu destinaţie de locuinţe din fondul locativ de stat, precum şi de cele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989?68

13o. Legile privind regimul ineficacităţii (rezoluţiunii/rezilierii/revocării etc.) unor contracte. Cauzele de rezoluţiune sau revocare a contractelor sunt supuse legii în vigoare la data formării lor? Conform fostului art. 24 lit. a) din Legea locuinţei nr. 114/1996 (publ. în M. Of. nr. 254 din 21 octombrie 1996), rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se face şi la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile. Dispoziţiile art. 24 au fost oare aplicabile şi contractelor de închiriere încheiate înainte de 21 octombrie 1996, respectiv chiriaşilor care aveau deja un titlu locativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 114/1996 sau numai celor încheiate după această dată? Tot astfel, revocarea donaţiilor se va face după legea sub care donaţia a fost perfectată ori după legea nouă care instituie sau, după caz, suprimă ori modifică o cauză de revocare a acestora? De ex., donaţia făcută sub Codul Calimach ar putea fi revocată de plin drept pentru survenienţă de copii, în temeiul art. 836 C. civ. 1864, iar donaţia făcută sub imperiul acestui din urmă cod poate fi socotită deplin eficace sub imperiul NCC, care a suprimat cazul revocării pentru survenienţă de copii? Şi aceasta fără ca legea nouă să fie socotită retroactivă [v. infra, nr. 219, lit. c)]?

14o. Legile relative la obligaţiile ex delicto sau extra contractum. Obligaţiile născute din delicte, cvasidelicte sau cvasicontracte sunt supuse legii în vigoare la data săvârşirii faptului ilicit sau licit generator de drepturi sau legii în vigoare la data localizării prejudiciului ori celei de la data intentării acţiunii în daune-interese?69 67

În sensul constituţionalităţii, respectiv a neretroactivităţii prevederilor art. 2 şi 4 din Legea nr. 17/1994, v. CC, Dec. nr. 30/1994, în CDH 1995, p. 18 sqq., în special pp. 22-23. Pentru critica acestei soluţii, v. R. Dincă, M. Nicolae, Notă (critică şi explicativă) la Dec. nr. 514/2001 a C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., in PR 6/2002, III, 354, pp. 128-129, nota 11. 68 Asupra problemei raportului ratione temporis dintre Legea nr. 17/1994 şi O.U.G. nr. 40/1999, v. R. Dincă, M. Nicolae, op. cit. [nota precedentă], p. 125 sqq. Pentru practica divergentă a Casaţiei franceze, v. J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 148, p. 133, text şi nota 43 (în materie de licenţiere, s-a făcut aplicaţia legii în vigoare la data producerii evenimentului, iar în materia concediului dat locatarului, legea în vigoare în ziua expirării termenului). 69 V., pentru amănunte, P. Roubier, op. cit. [nota 45], nos 42, pp. 188-190, 67, pp. 315-320.


323

15o. Legile succesorale. În materie succesorală, fie legală, fie testamentară, situaţia juridică de moştenitor sau legatar nu se constituie unico momento, ci succesiv: decesul defunctului, existenţa eventuală a unui testament, acceptarea succesiunii, reducerea liberalităţilor, raportul donaţiilor şi datoriilor, partajul bunurilor succesorale. Dacă, până la lichidarea moştenirii, vine o lege nouă care modifică capacitatea succesorală sau drepturile succesibililor, cum se va aplica ea? În materie testamentară, spre ex., dacă testatorul capabil de a testa în momentul facerii testamentului a fost declarat incapabil printr-o lege nouă intervenită înaintea decesului său, va fi socotit sau nu incapabil, iar testamentul făcut va fi sau nu invalidat?70 Sau invers, dacă legea nouă declară capabilă de a testa o persoană care era incapabilă sub legea veche, legea nouă validează sau nu testamentul nul sau anulabil potrivit legii vechi?71 Dar în ceea ce priveşte capacitatea legatarilor, aceasta se determină potrivit legii de la data întocmirii testamentului sau de la data deschiderii succesiunii, legii de la data acceptării legatului ori, în fine, dacă legatul este condiţional, celei de la data îndeplinirii condiţiei? Sub aspectul formalităţilor testamentare, se aplică legea în vigoare de la data întocmirii testamentului (tempus regit actum) sau aceea de la data deschiderii succesiunii? În materia donaţiilor inter vivos raportabile, dacă donaţia făcută sub legea veche (de ex. Codul Caragea) era scutită de raport, iar legea nouă, în speţă, Codul civil de la 1864 prevede raportul, trebuie sau nu raportată în cazul în care moştenirea se deschide sub legea nouă? În caz afirmativ, legea nouă este sau nu retroactivă? Tot astfel, în materia reducţiunii liberalităţilor excesive, rezerva şi cotitatea disponibilă se determină după legea în vigoare la facerea liberalităţii ori aceea în vigoare la data deschiderii succesiunii, în ipotezele în care legea nouă ar fi micşorat partea disponibilă, mărind rezerva după cum s-a întâmplat în 1865 sau invers, ori în cazul în care legea nouă ar desfiinţa rezerva sau, după caz, ar institui-o, cum a făcut vechiul Cod civil în raport de Codul Caragea, după care se putea dispune de întreaga sa avere, fără nicio restricţie, şi după care descendenţii şi ascendenţii nu aveau drept la rezervă, decât în privinţa dispoziţiilor testamentare, iar nu şi a donaţiilor?72

16o. Legile în materie de prescripţie. Prescripţiile şi uzucapiunile în curs rămân supuse legii vechi, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, cum a fost cazul art. 1911 C. civ. 1864, sau, dimpotrivă, sunt supuse legii noi sub aspectul condiţiilor de admisibilitate şi, mai ales, al termenelor de prescripţie? Potrivit art. 520 C. pr. civ. 1864 (în forma dată de O.U.G. nr. 138/2000, publ. în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000), orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului 70

Art. 807 C. civ. 1864 prevedea că „minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorul”, în timp ce art. 988 alin (1) NCC interzice celui lipsit de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă să dispună de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. 71 Art. 809 alin. (1) C. civ. 1864 prevedea că „minorul de şaisprezece ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui său”, în timp ce art. 988 alin. (1) NCC, deja citat, interzice acest lucru celui care nu a împlinit 18 ani ori nu a dobândit anticipat capacitatea deplină de exerciţiu în condiţiile art. 39 sau 40 din acelaşi cod. 72 V., pentru amănunte, D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], p. 104 sqq.

324

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie. Întrebarea care se poate pune şi s-a pus, de altfel, este dacă acest termen era aplicabil şi prescripţiilor împlinite sau numai celor în curs? În acest din urmă caz, se aplica el oare şi ordonanţelor de adjudecare emise anterior sau numai actelor de adjudecare întocmite de executorul judecătoresc sau de alt organ de executare silită?73

17o. Legile de instituire sau suprimare a unor instituţii juridice. Fiind create sau modelate de om, instituţiile juridice nu sunt veşnice, ele durează cât timp se dovedesc utile, motiv pentru care atunci când au devenit vetuste sunt suprimate. Aşa s-a întâmplat cu sclavagismul ori regimul feudal sau, după caz, cu instituţii juridice ale căror efecte au fost socotite inadmisibile (precum vânzările cu pact de răscumpărare ori anticreza)74. Spre ex., ca să cităm şi un caz în legătură cu NCC, în materia declarării judecătoreşti a morţii, declararea dispariţiei – condiţie de declarare judecătorească a morţii în cazurile obişnuite (art. 16 D. nr. 31/1954) – nu a mai fost păstrată în noul Cod. Şi de aici, întrebarea legitimă: pentru cei dispăruţi înainte de 1 octombrie 2011, procedura de declarare a dispariţiei mai este ea aplicabilă? Iar dacă există deja o hotărâre de declarare a dispariţiei sau măcar o acţiune în curs de judecată, va mai produce ea efecte juridice sub imperiul legii noi?

18o. Legile procedurale, de organizare sau de competenţă jurisdicţională. În cazul modificării regulilor procesuale, de competenţă, de organizare judecătorească ori de procedură propriu-zisă, dispoziţiile legii noi sunt aplicabile oare proceselor în curs (lites pendentes) ori numai proceselor viitoare (lites futuræ), proceselor având ca obiect litigii născute din acte sau fapte anterioare sau doar litigiilor derivate din acte sau fapte posterioare legii noi? În materie de probe, de asemenea, admisibilitatea probelor este supusă legii vechi sub care a fost încheiat actul, iar administrarea lor exclusiv legii noi? Termenele şi căile de atac sunt cele prevăzute de legea veche de la data deschiderii procesului, de la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti ori de la comunicării hotărârii susceptibile de control judiciar? Spre ex., instanţa învestită, în prima instanţă, cu cerere în pretenţii ori graţioasă rămâne competentă dacă vine o lege nouă care stabileşte competenţa ratione loci sau ratione materiæ în favoarea altei instanţe, de acelaşi grad sau, după caz, de grad diferit? Sau, potrivit legii în vigoare la data naşterii obligaţiei, aceasta nu putea fi dovedită decât printr-un înscris, dar potrivit legii noi ea ar putea fi dovedită cu orice mijloc de probă? În acest caz, aplicarea legii noi se va face, fără retroactivitate, şi obligaţiilor contractate înainte de intrarea ei în vigoare?75 73

Această problemă este controversată. V., pentru amănunte, infra, nota 394. Cu privire la consecinţa suprimării vânzării cu pact de răscumpărare şi a anticrezei prin Legea contra cametei din 2 aprilie 1931, v. O, Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 35, p. 143, iar pentru problematica acţiunii ratione temporis a legilor abolitive, v. supra, nr. 51, lit. c). 75 V. art. 24-27 NCPC. Cu privire la legea materială sau procesuală aplicabilă preoceselor şi executărilor silite în curs în lumina NCC şi NCPC, v. M. Nicolae, Legea aplicabilă proceselor şi executărilor silite în curs în lumina Noului Cod civil şi a Noului Cod de procedură civilă, in vol. „Conferinţa Internaţională Procedura civilă – Procedura execuţional civilă. Fundamente ale procesului civil în Uniunea Europeană, 5-9 sept. 2012, Constanţa”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 153 sqq. 74

325

Principiul neretroactivităţii Motto

Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile [art. 15 alin. (2) din Constituţia României]

CAPITOLUL II PRINCIPIILE DREPTULUI INTERTEMPORAL CIVIL Motto Quod factum infectum fieri nequit «Retroactivitatea ridică legii caracterul său, iar legea care are efect retroactiv nu mai este o lege» (Benjamin Constant)76

SECŢIUNEA I PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII CIVILE NOI § 1. Noţiuni generale 117. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Principiul neretroactivităţii legii civile este acel principiu potrivit căruia trecutul scapă acţiunii legii civile noi. În alţi termeni, legea nouă nu se aplică actelor sau faptelor săvârşite sau produse înainte de data intrării sale în vigoare şi nici efectelor juridice produse de acestea, potrivit legii în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului sau faptului. În doctrină, principiul neretroactivităţii a fost definit, adesea, fie în raport de principiul aplicării imediate a legii noi, fie în opoziţie cu retroactivitatea legii noi. Astfel, în dreptul nostru, în timp ce pentru M. Eliescu principiul neretroactivităţii este, în mod corect, acea regulă potrivit căreia „trecutul scapă acţiunii legii celei noi”77, în opinia prof. Gh. Beleiu „principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute; într-o altă formulare, potrivit acestui principiu: trecutul scapă legii civile noi.”78; or, dacă legea se aplică „numai 76

Apud D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], t. I, p. 80. M. Eliescu, Aplicarea legii civile ..., cit. supra [nota 46], nr. 5, p. 80. 78 Gh. Beleiu, Drept civil român ..., cit. supra [nota 41], nr. 19, p. 47. În acelaşi sens, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, nr. 15, p. 57: „Principiul neretroactivităţii este acea regulă de drept potrivit căreia legea civilă nouă nu se aplică pentru trecut, ci numai pentru viitor. 77

326

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei”, însemnează că, în realitate, este de imediată aplicare, iar nu că este neretroactivă. A nu fi retroactiv înseamnă a nu modifica sau suprima efectele unor situaţii juridice trecute, pentru că, aşa cum spune, de data aceasta, în mod corect, prof. Beleiu, trecutul scapă legii civile noi, atât natural, cât şi juridic. În ceea ce priveşte pe autorii de teoria generală a dreptului, pentru unii, „neretroactivitatea legii înseamnă neaplicarea ei unor situaţii juridice ale căror efecte au fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul legii anterioare”79, formulă prea restrictivă, deoarece rezultă că efectele neconsumate ale situaţiilor juridice trecute ar fi supuse în întregime legii noi, fără retroactivitate, ceea ce este eronat (v. infra, nr. 126 sqq.), cu atât mai mult cu cât aceiaşi autori definesc, pe de altă parte, principiul aplicării imediate a legii noi ca regula ce „reglementează toate situaţiile juridice create din momentul intrării ei în vigoare”80.

În concluzie, legea nouă nu modifică, nici nu suprimă efectele juridice produse de legea veche, care sunt şi rămân definitive, neatinse de intrarea în vigoare a unei reglementări diferite. 118. Sedes materiæ. Principiul neretroactivităţii legii civile şi al altor legi (exceptând legile penale sau contravenţionale mai favorabile) este reglementat, cu titlu general, în art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legii noi81, aceste prevederi fiind reiterate şi dezvoltate de art. 6 NCC, mai sus citat. Astfel:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” (s.n.). La rândul său, în art. 6 alin. (1)-(4) NCC [alin. (2) şi, mai ales, (4) interesând şi supravieţuirea legii vechi] se dispune că: Acest principiu este expres consacrat de art. 1 din Codul civil în termenii următori: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă” 79 I. Dogaru, D.-Cl. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, nr. 318, p. 367. 80 Ibidem. 81 Până în 2001, principiul neretroactivităţii era consacrat doar în legile ordinare, motiv pentru care s-a admis că legiuitorul poate deroga de la acest principiu prin adoptarea unor dispoziţii cu caracter retroactiv. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri s-a spus că legiuitorul trebuie să respecte prevederile legii fundamentale. „Dacă legiuitorul este liber de a viola principiul neretroactivităţii înscris în art. 1 din codul civil (vechi – n.n.) – scria Alexandresco –, el este dator să respecte drepturile consfinţite prin Constituţie. Astfel, nu s-ar putea face o lege o lege cu efect retroactiv, care să mă despoaie de proprietatea mea, chiar pentru cauză de utilitate publică, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire: pentru că o asemenea lege, chiar fără efect retroactiv, ar fi contrară Constituţiei (art. 19 [din Constituţia de la 1866 – n.n.])” (D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], t. I, p. 80).

Principiul neretroactivităţii

327

„(1) Legea este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. (3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. (4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.” (s.n.).

Remarcăm, înainte de toate, că alin. (1) teza a doua a art. 6 din noul cod este identic cu fostul art. 1 teza a doua C. civ. 1864 („Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”; s.n., M.N.). Observăm însă că NCC dezvoltă reglementarea anterioară, arătând în ce constă, practic, neretroactivitatea [art. 6 alin. (2)] şi face, totodată, unele aplicaţii particulare ale principiului neretroactivităţii în celelalte dispoziţii mai sus citate [alin. (3) şi (4) ale art. 6]. Din dispoziţiile legale citate rezultă, în mod neîndoielnic, că nicio lege civilă nu are putere retroactivă, în sensul că nu are efecte şi pentru trecut, respectiv asupra unor acte sau fapte săvârşite ori produse înainte de intrarea sa în vigoare. Şi aceasta, indiferent dacă legea nouă ar suprima ori modifica efectele juridice deja produse sau, dimpotrivă, ar atribui acestor acte sau fapte efecte pe care legea veche nu le prevedea. Şi, de asemenea, indiferent dacă actele sau faptele juridice trecute şi-au epuizat sau nu efectele născute sub imperiul legii vechi. Şi, in fine, indiferent dacă aceste acte sau fapte juridice sunt perfecte sau imperfecte, din moment ce perfectarea acestora nu s-ar putea face fără a se ţine seama de timpul consumat sub legea veche82. De reţinut, în final, că NCC face aplicaţia neretroactivităţii şi în alte locuri. Astfel, în materia refacerii contractului nul, art. 1.259 dispune că: „Contractul nul poate fi refăcut, în tot în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut” (s.n.).

119. Fundament. Principiul neretroactivităţii este uşor de justificat, fiind mult mai greu de combătut, pentru a fi înlăturat. Într-adevăr, el este un principiu de bun simţ şi de 82

Cu privire la retroactivitatea legii noi aplicabilă prescripţiilor sau uzucapiunilor în curs, v. infra, nr. 196-197.

328


perfectă logică, întrucât nimeni nu poate fi obligat să acţioneze conform altor reguli decât cele sub puterea cărora a trebuit să săvârşească un act sau fapt de care legea leagă naşterea anumitor efecte juridice, respectiv naşterea anumitor drepturi ori obligaţii civile. «Les raisons qui ont fait établir ce principe [de la non-rétroactivité] – écrit Marcel Planiol – sont très simples: il est la sauvegarde nécessaire des intérêts individuels. Il n’y aurait aucune sécurité pour les particuliers, si leurs droits, leur fortune, leur condition personnelle, les effets de leurs actes et de leurs contrats, pouvaient à chaque instant être remis en question, modifiés, supprimés par un changement de volonté du législateur. L’intérêt général, qui n’est ici que la résultante des intérêts individuels, exige donc que ce qui a été fait régulièrement sous l’empire d’une loi soit considéré comme valable, et par suite soit stable, même après le changement de législation.»83

În consecinţă, după cum s-a remarcat, principiul neretroactivităţii este acea normă fundamentală care asigură: – respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor de drept; – stabilitatea (ordinea) şi securitatea circuitului civil; – respectarea legalităţii şi creşterii încrederii în ordinea juridică statală. Strict juridic, principiul neretroactivităţii este consecinţa principiului securităţii juridice şi garanţia respectării libertăţii şi demnităţii persoanei, precum şi a încrederii legitime a acesteia în ordinea juridică în vigoare la data când aceasta acţionează ţinând seama de prescripţiile acesteia. Într-adevăr: „Se la scienza del diritto è «la science pour l’action qui caractérise le droit» [P. Level], lo «Stato di diritto» – scrive Rolando Quadri – ha come logica implicazione che l’uomo è libero fin quando non si imbatte in un dovere e che la sua libera sfera non può essere violata dall’autorità se non in virtù di un titolo particolare. La retroattività degrada l’uomo da soggetto ad oggetto la legge retroattiva è una misura (…), e non una norma, perché al soggetto interessato viene a mancare ogni possibilità di scelta), equivale al disconoscimento di quella libertà che lo Stato di diritto vuole garantita come espressione della personalità. A che pro attribuire diritti, doveri, capacità, se tutte le manifestazioni della personalità giuridica potessero poi risolversi in un inganno e non costituire il fondamento della libera esplicazione della personalità? In realtà una crisi del divieto di retroattività della legge si risolve in una crisi dello Stato di diritto, perché mette in crisi la personalità dell’essere umano che si risolve nella sua libertà, perché mette in crisi la «legalità» e scuote le fondamenta dell’ordine sociale. Non si tratta di una bagatella, si tratta di quei fondamenti dell’ordine, che perfino i regimi politici ad ispirazione assolutistica, dall’antichità ad oggi, rispettarono come sacri. La c.d. legi interpretative, rare, rarissime, giudicavano essenzialmente nel campo di un diritto non codificato. Ora che tutti i valori giuridici sono consegnati in un sistema, completo, chiuso per definizione, la irretroattività delle leggi trova come solo limite, l’esistenza di un valore superiore a quello della personalità di ogni essere umano, individualmente considerato. Perciò la dottrina di 83

M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, avec la collaboration de G. Ripert, 12e éd., t. I, Paris, L.G.D.J., 1937, no 240, p. 100.


329

diritto internazionale constata che il principio della irretroattività è uno dei «principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées (art. 38 paragrafo 1°, 3° dello Statuto della Corte Internazionale di Giustizia dell’Aia).»84

Principiul neretroactivităţii este un principiu general, întâlnit nu numai în dreptul naţional, ci şi în dreptul internaţional. Dacă la nivel naţional este recunoscut de toate legislaţiile din societăţile democratice, îl găsim şi la nivel internaţional, deoarece principiul neretroactivităţii legii noi este gândit ca unul dintre principalele mijloace care asigură respectarea principiului securităţii juridice şi a principiului aşteptărilor legitime ale părţilor, în virtutea cărora, cum afirmă, în mod constant şi ori de câte ori are ocazia, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene de la Luxemburg85, legea trebuie să fie clară, exactă şi previzibilă atât în ceea ce priveşte data intrării şi a ieşirii din vigoare, cât şi a condiţiilor de aplicare şi a efectelor sale juridice, care trebuie dinainte să fie cunoscute pentru ca destinatarii acelor norme să-şi poată adapta ori revizui conduita. În caz contrar, legea respectivă este nevalabilă, deoarece încalcă securitatea juridică şi previziunile legitime ale părţilor interesate, neputând fi aplicabilă acestor persoane, dacă drepturile sau interesele lor legitime ar fi vătămate86. 84

R. Quadri, Dell’applicazione della legge in generale (Art. 10-15), in «Commentario del Codice civile. Dispozionii sulla legge in generale», a cura din Antonio Scialoja e Giuseppe Branca, Nicola Zanichelli Editore, Bologna, e Soc. Ed. del Foro Italiano, Roma, 1974, pp. 170-171. 85 V., de ex.: CJCE, hot. din 12 noiembrie 1981 (Administrazione dello finanze dello Statto Italia c. Srl Meridionale Industria Salumi et alii, 213-217/1980), hot. din 29 ianuarie 1985 (Gesamthochschule Duiburg c. Hauptzollamt Munchen - Mitte, 234/1983), hot. din 9 ianuarie 1990 [Società agricola fattoria alimentare SpA (SAFA) c. Amministrazione delle finanze dello Stato – Italia, C-337/88], hot. din 9 martie 2006 (Beemsterboer Coldstore Services BV c. Inspecteur der Belastingdienst – Douanedistrict Arnhem, Nederlanden, C-293/04), disponibile pe site-ul Curţii la adresa http://eur-lex.europa.eu/RECH_jurisprudence.do 86 În dreptul Uniunii Europene, principiul neretroactivităţii, derivat din principiul securităţii juridice, nu are valoare constituţională absolută. Totuşi, în virtutea principiilor securităţii juridice şi al principiului aşteptărilor legitime, care reclamă ca legislaţia comunitară, primară şi derivată, să fie clară şi previzibilă, retroactivitatea nu este admisă decât în mod excepţional şi numai dacă scopul urmărit de actele comunitare nu poate fi altfel atins, iar aşteptarea sau încrederea legitimă a celor interesaţi este deopotrivă respectată. V., de ex., CJCE, Hotărârea din 26 aprilie 2005 (GoedWonen/Nederlanden, C-376/02, Recueil de jurisprudence 2005, p. I-03445), par. 32-34: «les principes de protéction de la confiance légitime et de sécurité juridique font partie de l’ordre juridique communautaire. A ce titre, ils doivent être respectés par les institutions communautaires (arrêt du 14 mai 1975, CNTA/Commission, 75/74, Rec. p. 533), mais également par les Etats membres dans l’exercice des pouvoirs que leur confèrent les directives communautaires (arrêt GemeenteLeusden et HolinGroep, …point 57). Si, en règle général, le principe de sécurité s’oppose à ce que la portée dans le temps d’un acte communautaire voie son point de départ fixé à une date antérieure à sa publication, il peut en être autrement, à titre exceptionnel, lorsqu’un but d’intérêt général l’exige et lorsque la confiance légitime des intéressés est dûment respectée (…) Le même principe doit être respecté par le législateur national lorsqu’il il adopte une législation qui relève du droit communautaire.»

330


120. Conţinutul şi întinderea principiului neretroactivităţii legii noi. a) Principiul neretroactivităţii legii civile are caracter general şi absolut. După cum rezultă din reglementarea în vigoare şi din faptul că principiul neretroactivităţii legii civile are o bază constituţională, însemnează că, de lege lata, acest principiu are o valoare supralegislativă, neputând fi suprimat printr-o lege ordinară (infra, nr. 120) şi, în principiu, are caracter general şi absolut, fiind inderogabil. Sub aspectul conţinutului şi al sferei de aplicare a acestui principiu, este de reţinut că, în dreptul civil, este interzisă orice măsură retroactivă, fie pozitivă sau negativă, totală sau parţială, temporară sau definitivă, şi aceasta indiferent de domeniul sau materia civilă, patrimonială sau nepatrimonială. Într-adevăr, după cum am arătat şi cu altă ocazie87, principiul neretroactivităţii este general, textul constituţional, a cărui aplicaţie o face NCC, în art. 6 alin. (1)-(4), fiind generic redactat, interzicând în primul rând retroactivitatea oricărei legi civile – materiale sau formale (instrumentale), generale sau speciale, confirmative sau validative (sanatorii), prescriptive sau interpretative, inovative sau modificative, suspensive sau abrogative, permanente sau temporale – indiferent, aşadar, de natura, obiectul, conţinutul sau efectele ei. În al doilea rând, „textul constituţional nu distinge între diferitele grade de retroactivitate, între retroactivitatea slabă, temperată sau parţială, şi retroactivitatea gravă, propriu-zisă sau totală, fie distructivă sau restitutivă (de ex., dacă legea nouă suprimă dobânda excesivă [stipulată în contractele anterior încheiate – n.n., M.N.] este vorba de o retroactivitate parţială, însă dacă ea dispune, ex post facto, nulitatea şi restituirea dobânzii excesive şi deja încasate, este vorba de o retroactivitate totală, restitutivă)88. In fine, textul constituţional şi, deci, nici textul corespunzător din NCC, nu distinge, cum o face în domeniul şi materiile penale şi contravenţionale, nici între retroactivitatea favorabilă şi retroactivitatea nefavorabilă89, chiar dacă şi în domeniul şi materiile civile ar putea fi întâlnite – e drept, cu titlu excepţional – şi cazuri de legi favorabile (ex., aşa-zisele «legi confirmative, sanatorii sau curative»). Rămâne, desigur, problema de a şti, în lipsa unei indicaţii în textul constituţional [nu şi în art. 6 alin. (1)-(4) NCC], când sau în ce condiţii o lege este sau nu retroactivă, adică, în alţi termeni, care este criteriul (ori criteriile) după care putem recunoaşte că o lege are efect retroactiv sau, dimpotrivă, neretroactiv (v. infra, nr. 122 sqq.). b) Problema neretroactivităţii legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale. În afară de problema concursului cu alte principii constituţionale (c), mai trebuie discutat şi dacă în cazul legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale principiul neretroactivităţii are aceeaşi valoare. 87

A se vedea M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii şi Noul Cod civil, in vol. „Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 96-97. 88 Ibidem, p. 97. Cu privire la gradele retroactivităţii, v. infra, nr. 135. 89 M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii …, cit. supra, [nota 86], p. 97.


331

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi „au putere numai pentru viitor”, de unde rezultă că acestea n-ar avea efect retroactiv, cel puţin în cazul raporturilor juridice pendentes nelitigioase90. Totuşi, în doctrină, se afirmă că aceste decizii ar avea efecte asupra proceselor în curs91, pe motiv că efectele deciziei se produc erga omnes, iar o soluţie contrară ar duce la „consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate neconstituţionale 90

Aceasta pare să fie concluzia (sau opinia?!) lui M. Constantinescu, R. Mareş, Principiul neretroactivităţii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, in Dreptul nr. 11/1999, în special p. 89 sqq. Într-adevăr, conform acestor autori, decizia Curţii Constituţonale de constatare a neconstituţionalităţii legii ar fi obligatorie părţilor raportului juridic litigios, în care de altfel s-a pus problema neconstituţionalităţii legii (sau ordonanţei guvernamentale) în discuţie, însă, nu acelaşi lucru s-ar pune în cazul raporturilor juridice nelitigoase: „În raport cu publicarea deciziei de neconstituţionalitate, raporturile juridice deduse judecăţii, născute sub imperiul legii care este declarată neconstituţională, se încadrează în una dintre următoarele situaţii posibile: raporturi juridice soluţionate definitiv, înaintea publicării deciziei, raportul juridic în cursul judecăţii căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi, în sfârşit, raporturi juridice ulterioare publicării deciziei. În conformitate cu retroactivatea deciziilor Curţii Constituţionale, soluţia va fi următoarea: cu privire la prima categorie, inaplicabilitatea deciziei, iar cu privire la a treia categorie, aplicarea deciziei ca urmare a invalidării legitimităţii constituţionale a legii declarate neconstituţionale. Referitor la raportul juridic în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, esenţial este că procesul în faţa instanţei judecătoreşti se suspendă de drept [in illo tempore – n.n., M.N.], până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, urmând a fi reluat după publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Acest raport juridic a luat naştere înainte de publicare, în temeiul unei legi beneficiind de prezumţia de constituţionalitate, care ulterior a fost înlăturată, şi a creat drepturi şi obligaţii al căror conţinut este însă incert, tocmai datorită faptului că ele fac obiectul unui proces pendinte. Cu alte cuvinte, conţinutul acestor drepturi şi obligaţii va fi stabilit, într-un mod incontestabil, doar prin soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului şi intrarea în autoritatea puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei. Prin urmare, aplicarea unei decizii având ca efect inaplicarea unei legi declarate neconstituţională, la un raport juridic născut anterior nu echivalează cu producerea de efecte retroactive ale deciziei, deoarece drepturile şi obligaţiile născute sub imperiul legii vechi nu au chiar, datorită faptului că formează obiectul unui litigiu, certitudine juridică, decât în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar efectele legii respective se stabilesc – aşa cum am arătat – potrivit regulilor privind conflictul legilor în timp. Nu se poate vorbi de o decizie a Curţii Constituţionale având efecte retroactive care ar altera conţinutul acestor drepturi şi obligaţii, cât timp conţinutul lor nu este definitiv stabilit în funcţie de legea aplicabilă pentru soluţionarea litigiului. S-ar putea discuta despre retroactivitatea deciziei numai în măsura în care raporturi juridice anterioare nelitigioase, care deci nu formează obiectul unui proces, ar fi modificate ca urmare [a] publicării deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce evident nu este cazul (sic!)” – s.n. 91

V., de ex., Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, op. cit. [nota 12], p. 106 sqq., şi supra, titlul I, nota 323, împreună cu rezervele şi observaţiile noastre parţial critice.

332


sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Constituţională”92, fără a discuta însă chestiunea situaţiilor juridice pendentes nelitigioase şi, a fortiori, a situaţiilor juridice consumate. În ceea ce priveşte ordonanţele guvernamentale, simple sau de urgenţă, în cazul în care ele sunt aprobate cu modificări ori chiar sunt respinse în Parlament, „prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei” [art. 115 alin. (8) din Constituţie] – s.n. Întrebarea care se pune este dacă aceste măsuri, care se impun, pot avea şi efect retroactiv pe perioada de aplicare a ordonanţei? De ex., actele juridice nule, potrivit ordonanţei, sunt validate prin legea de modificare a ordonanţei ori de respingere a acesteia? În ce ne priveşte, credem că principiul neretroactivităţii are valoare absolută, cel puţin pentru legiuitorul ordinar, astfel încât legea respectivă trebuie să respecte, integral, exigenţele acestui principiu. Altminteri, sub pretextul respingerii ordonanţei, legiuitorul ar dispune, discreţionar, asupra timpului în care ordonanţa respectivă era în vigoare, ceea ce este inadmisibil. c) Concursul principiului neretroactivităţii cu alte principii constituţionale sau supraconstituţionale. O altă problemă, extrem de dificilă, este aceea a caracterului derogabil sau inderogabil al principiului neretroactivităţii93 în concursul sau conflictul său cu alte principii constituţionale. În alţi termeni, este vorba de chestiunea dacă, în contextul normativ, legislativ şi metalegislativ, actual, principiul neretroactivităţii poate sau nu să fie înlăturat, i.e. poate sau nu să fie, totuşi, primat atunci când ar veni în concurs cu alte principii constituţionale mai puternice ori, după caz, i.e. după circumstanţe, preferabile, principii care ar trebui să se aplice cu prioritate, chiar dacă ar presupune, în ipoteza noastră, înlăturarea principiului neretroactivităţii? În dreptul nostru, această problemă nu a fost abordată de constituţionalişti94, însă ea nu poate fi omisă, din moment ce, prin ipoteză, principiile generale ocrotesc adesea 92

Ibidem, p. 111. Principiile juridice sunt norme juridice deschise, nedeterminate, şi, prin natura lor, relative, i.e. susceptibile de a fi înlăturate (excluse) in specie de alte principii sau reguli concurente. Cu privire la caracterul derogabil, violabil, desaplicabil (rectius neexclusiv) al oricărui principiu juridic (ca norma derogabile, defettibile; defeasible norme), cu excepţia unor principii declarate absolute, care nu comportă nicio excepţie explicită sau implicită, v. R. Guastino, Interpretare e argomentare, in «Tratatto di diritto civile e commerciale» già diretto da Antonio Cicu, Francesco Messineo e Luigi Mengoni e continuato da Piero Schlesinger, Milano, Giuffrè Editore, 2011, pp. 177-178. Adde R. Dworking, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, Cambridge, Massachusets, 1978, pp. 24-27, iar cu privire la caracterul generic (aplicabilitatea în moduri diverse) şi nedeterminat (în ipoteza şi conţinutul său) al oricărui principiu, v. G. Pino, Diritti e interpretazione. Il ragionamento giuridico nello Stato costituzionale, Il Mulino Itinerari, Bologna, 2010, pp. 53-56. Pentru alte repere juridice şi doctrinare în legătură cu principiile juridice (norme fundamentale informatoare, configuratoare sau, după caz, reglatoare, corectoare ale dreptului obiectiv şi subiectiv), v. supra, titlul I, nota 208. 94 Pentru o discuţie pe această temă în dreptul italian, unde principiul neretroactivităţii este, totuşi, admis, doar în materie penală, v. fundamentala lucrare, devenită clasică, a lui Giovanni Grotanelli de’ Santi: Profili costituzionali della irretroatività delle leggi, Milano – Dott. A. Giuffrè Editore, 1970. 93


333

valori concurente (ex. libertatea de exprimare vs. respectarea demnităţii umane şi a dreptului la viaţa privată). Cum un conflict între principiile constituţionale nu este a priori exclus, este posibil ca, în mod excepţional, un alt principiu să fie preferat principiului neretroactivităţii. Avem în vedere, de ex., principiul egalităţii în faţa legii ori principiul respectării demnităţii persoanei care ar impune, în împrejurări excepţionale, luarea unor măsuri legislative cu caracter retroactiv (de ex., pentru asigurarea deplinei şi realei egalităţi în drepturi între persoanele fizice, în domeniul statutului personal ori al familiei, cum ar fi cazul declarării imprescriptibilităţii unor acţiuni în materie de filiaţie, sau pentru respectarea demnităţii persoanei, prescrierea unor legi penale cu efect retroactiv, cum s-a întâmplat – in illo tempore – în cazul tragerii la răspundere a unor persoane acuzate de crime contra umanităţii, socotite imprescriptibile, contrare principiilor dreptului natural). d) Sancţiune. Încălcarea principiului neretroactivităţii prin edictarea unor dispoziţii legale retroactive este sancţionată cu neconstituţionalitatea, deoarece, de iure condito, orice lege civilă retroactivă contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Nu contează dacă retroactivitatea este expresă, directă, sau implicită, indirectă. În toate cazurile, dispoziţia legală neconstituţională poate fi atacată de către partea interesată (sau justiţiabil) la Curtea Constituţională, însă numai pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate [art. 146 lit. d) şi 147 din Constituţie], iar nu a unei acţiuni principale, cum se întâmplă în cazul acţiunilor în anularea unor acte administrative cu caracter general sau individual95, pe calea contenciosului administrativ.

§ 2. Delimitarea trecutului de viitor. Retroactivitatea legii civile noi A. CRITERIUL DE DEMARCAŢIE A TRECUTULUI DE VIITOR 1) Necesitatea delimitării trecutului (şi prezentului) de viitor 121. Datele problemei. În principiu, legea dispune numai pentru viitor, deoarece oficiul legii, după cum excelent spunea Portalis, este să regleze viitorul, adică conduita viitoare a indivizilor, iar nu trecutul. Principiul neretroactivităţii legii civile este acel principiu potrivit căruia trecutul scapă acţiunii legii noi. 95

Desigur, în ipoteza în care s-ar solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative, acţiunea în contencios trebuie însoţită şi de excepţia de neconstituţionalitate, caz în care judecarea cauzei poate fi suspendată până la soluţionarea excepţiei. V. art. 9 din Legea nr. 544/2004, cu mod. ulterioare.

334


Dar ce înseamnă „trecut”? Când o lege nu dispune (numai) asupra viitorului, ci asupra trecutului (sau şi asupra trecutului)? În alţi termeni, când se poate spune că o lege acţionează asupra trecutului şi, deci, este retroactivă, afectând efectele unor acte sau fapte juridice trecute? Care este criteriul după care vom putea deosebi legile retroactive de cele neretroactive? Dacă drepturile şi obligaţiile ori situaţiile juridice civile s-ar naşte unico momento, răspunsul ar fi simplu. Legea nouă nu poate, fără a fi retroactivă, să suprime, modifice ori să prevadă alte consecinţe deja născute sub legea veche ori, după caz, excluse de aceasta din urmă. Însă, cum am arătat deja, în numeroase cazuri, actul sau faptul generator, modificator sau extinctiv al dreptului, al obligaţiei sau situaţiei juridice civile se formează într-un anumit interval de timp sau produce efecte care se desfăşoară succesiv ori se prelungesc în timp. În astfel de cazuri, dacă actul sau faptul se formează progresiv ori îşi produce efectele sub imperiul mai multor legi succesive, se ridică – cel puţin la prima vedere – problema de a şti care dintre aceste legi va guverna efectele acestor acte sau fapte şi, mai departe, dacă vreuna dintre aceste legi ar putea fi sau nu socotită ca retroactivă. În aceste din urmă cazuri, răspunsul nu a fost şi nu este nici astăzi întotdeauna uşor de formulat! După cum remarca Planiol, modul în care se cuvine a se înţelege retroactivitatea legilor este „unul dintre aspectele dreptului civil care a fost, mult timp, cel mai rău elucidat”96. De ce? Din două motive, cel puţin: Pe de o parte, din punct de vedere tehnic, în cazul situaţiilor complexe, este dificil de formulat un criteriu simplu, sigur şi universal, de delimitare a câmpului de acţiune a legii vechi faţă de acela al noii legi. Pe de altă parte, din punct de vedere al politicii legislative, în joc este întotdeauna un conflict de interese: interesul privat al subiectului de drept privat care reclamă ca legea nouă să respecte tot ce s-a „câştigat”, tot ce s-a obţinut ori realizat sub imperiul legii vechi, şi interesul general al societăţii care impune, de multe ori, să se sacrifice total sau parţial interese şi drepturi câştigate sub legea veche, iar acest lucru, cum o demonstrează din plin istoria dreptului, inclusiv prin legi declarate ori catalogate ca fiind retroactive. 96

M. Planiol, op. cit. [nota 83], no 241, p. 100 («La façon dont il convient d’entendre la rétroactivité des lois est un des points qui ont été pendant longtemps les plus mal élucidés du droit civil»). Pentru Planiol, criteriul retroactivităţii nu este distincţia dintre drepturi câştigate şi simplele expectative, ci, probabil şi sub influenţa lui Roubier, acela al datei săvârşirii actului: «En quoi consiste la rétroactivité?– La formule à laquelle il convient de s’arrêter est celle-ci: la loi est rétroactive quand elle revient sur le passé soit pour apprécier les conditions de légalité d’un acte, soit pour modifier ou supprimer les effets d’un droit déjà réalisés. Hors de là il n’y a pas de rétroactivité, et la peut modifier les effets futurs de faits ou d’actes même antérieures, sans être rétroactive.» (ibidem, no 243, p. 101).


335

Uneori, acest din urmă conflict este adesea greu de conciliat, mai ales când există şi obstacole de ordin juridic, precum art. 15 alin. (2) din Constituţie care interzice legiuitorului ordinar să edicteze norme cu putere retroactivă, ori art. 44 din Constituţie care garantează particularilor că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, corporale şi incorporale, decât pentru cauze de utilitate publică şi numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Cât priveşte criteriul de demarcaţie, acesta, de asemenea, este controversat, formulându-se mai multe teorii asupra retroactivităţii legii noi (infra, nr. 122). 122. Criterii de demarcaţie. Enumerare. În doctrină, după cum am semnalat deja, s-au propus mai multe criterii de delimitare a trecutului de prezent şi de fixare a limitelor în care legea nouă nu poate fi socotită retroactivă, precum: – teoria drepturilor câştigate, bazată pe distincţia dintre drepturile definitiv dobândite (iura quæsita) şi simplele expectative; – distincţia între drepturi şi simple interese; – distincţia între situaţii juridice abstracte şi situaţii juridice concrete; – distincţia dintre situaţii juridice obiective şi situaţii juridice subiective; – distincţia dintre situaţii juridice consumate şi situaţii juridice în curs de constituire, modificare sau stingere. – distincţia bazată pe data producerii actului sau faptului juridic, înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi etc. Înainte de a arăta criteriul preferat, vom reaminti, pe scurt, soluţiile propuse de patru dintre principalele teorii care îşi dispută şi astăzi autoritatea: teoria drepturilor câştigate, teoria faptului consumat, teoria aplicării imediate a legii noi şi teoria normativistă (pe larg, cu privire la aceste teorii, v. supra, cap. III, al titlului I, special dedicat prezentării acestor teorii fundamentale)97. Practic, după cum s-a remarcat, este vorba de a răspunde la 2 întrebări diferite, însă strâns legate între ele: prima priveşte însuşi conceptul retroactivităţii, a doua priveşte efectul retroactivităţii (şi corelativ al neretroactivităţii), şi anume98: 97

Pentru dezvoltări şi aplicaţii ale acestor teorii, v. studiul nostru, intitulat Soluţii la conflictul legilor în timp. În căutarea formulei ideale: De la teoria drepturilor câştigate la teoria normativistă, (I) – Teoria drepturilor câştigate în curs de publicare in RRDP nr. 6/2012, pp. 154-206, respectiv RRDP 2013 (în curs de apariţie). 98 Cf. P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 73: «Les efforts d’élucidation du concept de rétroactivité qui paraissent s’imposer devraient rechercher un accord sur les réponses à donner à deux questions distinctes. La première concerne le concept même de rétroactivité légale et peut être ainsi formulée: „À quels traits devrait-on reconnaître qu’une loi ou une règle de droit possède un effet rétroactif?” Il s’agit donc de la définition de la rétroactivité. La seconde se rapporte à la nature de l’effet rétroactif: “Quelles conséquences, au plan juridique, devrait-on reconnaître à la promulgation d’une loi ou d’une règle rétroactive?”»

336


1o Care sunt elementele distinctive ale retroactivităţii sau, după caz, ale neretroactivităţii? 2o Care este conţinutul retroactivităţii sau, după caz, al neretroactivităţii? Răspunzând la prima întrebare, aflăm dacă o normă juridică este sau nu retroactivă. În schimb, răspunzând la a doua întrebare determinăm, in concreto, în ce constă efectul retroactiv sau neretroactiv al acesteia, adică, în alţi termeni, ce însemnează faptul că o normă nouă ar produce sau ar avea un astfel de efect. 2) Analiza criteriilor de retroactivitate a legii noi 123. Teoria drepturilor câştigate. Conform teoriei clasice a drepturilor câştigate, fundamentată de Merlin şi ai cărei exponenţi principali au fost, în Franţa, Aubry şi Rau, în Italia, Gabba, iar la noi, Dimitrie Alexandresco, pentru a stabili dacă o lege nouă este sau nu retroactivă trebuie stabilit dacă aceasta afectează ori nu drepturile câştigate sau, dimpotrivă, doar simplele expectative. Ce se înţelege însă prin noţiunile „drept câştigat” şi „simplă expectativă”? Prin drept câştigat se înţelege „dreptul irevocabil intrat în patrimoniul (recte, «domeniul» – Merlin) titularului”: ius quæsitum. În schimb, este simplă expectativă „dreptul neintrat încă în patrimoniul (recte, «domeniul» – Merlin) titularului”. „Formulele clasice adoptate pentru a arăta care este aplicabilitatea principiului neretroactivităţii – zice George Plastara – sunt: legea nouă nu are efect retroactiv ori de câte ori se găseşte în faţa unui drept câştigat: dimpotrivă, ea se aplică totdeauna acolo unde nu este decât o simplă speranţă, o simplă expectativă. Ce se înţelege prin drepturi câştigate? Drepturile câştigate sunt avantagiile care au intrat definitiv în patrimoniul cuiva; simpla expectativă este ceva care nu s-a realizat încă sub formă pecuniară, existând numai eventualitate în ceea ce priveşte realizarea. Această deosebire între drepturi câştigate şi simple expectative se poate mai bine caracteriza, recurgându-se la deosebirea ce se face în filosofia aristotelică, între act şi putere. Dreptul câştigat ar fi un drept in actu; simpla expectativă ar fi un drept in potentia. Dreptul in actu e acela pe care îl poţi exercita, dreptul in potentia este aptitudinea de a exercita acest drept. Legea nouă este retroactivă în ceea ce priveşte aptitudinea de a exercita un drept; ea nu are nicio forţă în faţa drepturilor câştigate, dacă actul săvârşit relativ la acele drepturi este în conformitate cu legislaţiunea contemporană săvârşirii lui. Prin urmare, pentru a fi stabilită validitatea unui act în ceea ce priveşte fondul şi forma lui, ea trebuie să fie judecată conform legii în vigoare în momentul producerii lui, şi acel act, dacă este bazat pe un drept câştigat, îşi va produce efectele sale chiar dacă o nouă lege intervine. Legea nouă nu poate nici să distrugă, nici să micşoreze beneficiile pe care particularii au pus temei, fiind considerate ca drepturi câştigate; dimpotrivă, legea nouă poate face să dispară simplele expectative. Când este vorba de drepturi câştigate, legea nouă nu poate fi retroactivă.”99 99

G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. I, Ed. «Cartea Românească», Bucureşti, f.a., pp. 42-43.


337

Dacă legea nouă nu poate să se atingă de un drept câştigat fără a fi retroactivă, dimpotrivă, poate să suprime oricând simplele expectative, care sunt simple speranţe şi, deci, simple virtualităţi, neafectând, aşadar, patrimoniul titularului. Ca exemplu clasic, se citează cazul moştenirii deschise, caz în care drepturile moştenitorilor nu pot fi ştirbite de legea nouă. În schimb, cât timp moştenirea nu este deschisă, cât timp nu a intervenit decesul titularului, legea nouă poate, fără retroactivitate, să suprime vocaţia succesorală a unor persoane înlăturându-le, de pildă, din rândul claselor de moştenitori legali, ori poate să modifice cotele succesorale ale acestora. Deşi teoria drepturilor câştigate favorizează stabilitatea şi securitatea circuitului civil, fiind preferată nu numai de către cei direct interesaţi, ci şi de jurisprudenţă, ea a fost şi este aspru criticată în doctrină (supra, nr. 77), mai ales de partizanii doctrinei aplicării imediate a legii noi. Principale reproşuri care se aduc acestei teorii sunt următoarele100: – se bazează pe un criteriu limitat, aplicabil doar situaţiilor contractuale (nu şi aşa-numitelor «situaţii legale»); – criteriul de distincţie este imprecis: dreptul condiţional este un drept câştigat? – restrânge considerabil câmpul de acţiune a legii noi, deoarece, de ex., face să fie exclus de la aplicarea legii noi orice drept real imobiliar, care nu mai poate fi afectat din moment ce, prin ipoteză, este deja câştigat, iar aceste drepturi, fiind limitate, se ajunge ca legea nouă să nu se mai aplice niciodată (cazul, de pildă, al proprietăţii funciare). Totuşi, menţionăm că teoria drepturilor câştigate este încă prezentă în dreptul anglo-american, unde acum e, totuşi, contestată101, fiind preferată şi de alte sisteme juridice102, iar în prezent, date fiind abuzurile şi consecinţele adesea inechitabile ale legiuitorului contemporan, această teorie revine în forţă şi în ţări în care se părea că a fost definitiv abandonată, precum fostele state din lagărul comunist sovietic. 124. Teoria faptului consumat. Superioară, prin simplitate, generalitate şi flexibilitate, este teoria faptului îndeplinit sau consumat (factum præteritum, fait passé, fatto compiuto), care îşi are originea în distincţia romană dintre actus perfectus şi actus præteritus nondum finitus. Fondată de germanul Spangenberg, teoria faptului consumat a fost fundamentată în Franţa de către De Vareilles-Sommières, iar în Italia de către Chironi, Abello, Coviello şi Ferrara, nefiind, realmente, cunoscută de către autorii şi practicienii români. Conform acestei teorii (supra, nr. 78 sqq.), legea nouă este retroactivă atunci când atinge un fapt (act sau fapt juridic stricto sensu) îndeplinit sub legea veche, 100

V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 11, pp. 85-86, iar pentru mai multe amănunte, v. supra, nr. 77. 101 V. supra, nr. 29. 102 Cf. art. 6 din Legea de introducere a Codului civil brazilian din 2002 (supra, nr. 31).

338


suprimând sau modificând efectele lui juridice, însă poate lipsi de efecte ori modifica efectele unui fapt în curs de îndeplinire, cât timp acesta nu este perfect. Spre ex., un contract format sub legea veche nu poate fi invalidat ori modificat, fără a fi retroactivă, de către legea nouă. În schimb, legea nouă poate modifica in futurum, fără a fi retroactivă, starea juridică a unei persoane sau a unui bun ori drept, însă nu în considerarea unui fapt trecut (à raison d’un fait passé), ci doar în considerarea stării actuale a unui bun sau a unei persoane. Astfel, legile relative la starea şi capacitatea persoanelor ori cele privitoare la regimul proprietăţii sunt aplicabile, fără a fi retroactive, persoanelor existente sau bunurilor actuale, iar nu numai celor viitoare. Principala carenţă a acestei teorii este, cum observa Alessandro Giuliani, faptul că nu furnizează un criteriu adecvat faptelor juridice complexe, durabile sau succesive, care se realizează pro parte sub legea veche, şi pro parte sub legea nouă, cum este cazul prescripţiilor şi uzucapiunilor, contractelor de formaţie progresivă, faptul edificării unei construcţii etc. Care lege este preferabilă – legea veche sau legea nouă – şi, mai ales, după ce criterii? 125. Teoria lui Paul Roubier. Este o teorie care favorizează legea nouă, de unde şi denumirea acesteia: doctrina aplicării imediate a legii noi, fundamentată de Paul Roubier în anii 30 ai secolului trecut şi promovată în perioada postbelică în România de Mihail Eliescu şi Octavian Căpăţînă, fiind în prezent împărtăşită de majoritatea autorilor români, inclusiv de către Curtea Constituţională. Conform acestei teorii (supra, nr. 89 sqq.)103, criteriul de demarcaţie a trecutului, supus legii vechi, de prezent, supus legii noi, nu este unul simplu, ci unul mixt constând într-o dublă distincţie: – între diferitele perioade în care timpul poate fi considerat în raport de data intrării în vigoare a legii noi; şi – între elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade. Din primul punct de vedere, timpul trebuie privit în trei perioade: trecutul, prezentul şi viitorul. Din al doilea punct de vedere, situaţia trebuie privită fie sub aspectul constituirii, modificării sau stingerii, fie sub acela al efectelor pe care ea le produce. Urmează de aici – zice prof. Mihail Eliescu – că o situaţie juridică se poate lega de trecut, prezent sau viitor prin faptele juridice care îi dau naştere, o modifică sau o sting sau, după caz, prin efectele produse de aceasta. Pe cale de consecinţă, în măsura în care situaţia juridică aparţine trecutului, va fi guvernată de legea veche, iar în măsura în care aparţine prezentului şi viitorului, va fi supusă legii noi sau, după caz, legii vechi, care astfel supravieţuieşte. 103

V., în acest sens, pentru dreptul nostru, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 17, pp. 89-92. Cf. O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 16, pp. 121-122.


339

În esenţă: „Legea este retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică sau efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată facta præterita. Este ceea ce rezultă, neîndoielnic, din art. 1 C. civ., care, pentru a da satisfacţie nevoii sociale de a asigura stabilitatea situaţiilor juridice, dispune că trecutul scapă acţiunii legii celei noi. (…). Dar legea nouă se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, se vor modifica sau stinge, după această dată, dar, de regulă, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare – facta pendentia, precum şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura104.

Neretroactivitatea nu trebuie, aşadar, confundată cu aplicarea imediată a legii noi – în cazurile situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi ale efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – şi nici – în cazurile în care legea, prin derogare, permite cu titlu tranzitoriu, legii vechi să guverneze situaţiile juridice în curs – cu supravieţuirea acestei legi. Ca exemplu pentru lămurirea interesului acestei distincţii capitale pentru doctrina aplicării imediate a legii noi, se citează Legea din 20 aprilie 1932 care a suprimat incapacitatea femeii măritate: Această lege, scrie prof. Eliescu, „s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi femeilor lovite cu incapacitate prin efectul unor căsătorii încheiate anterior de această dată, în înţelesul că acele femei au devenit capabile din ziua când legea a fost publicată. Este efectul imediat al legii, căci ea s-a aplicat unor situaţii juridice în curs de a-şi produce efectele, adică unor facta pendentia. Actele juridice încheiate însă de o femeie măritată înainte de noua lege, fără autorizare maritală, cu nesocotirea incapacităţii ei, au rămas anulabile. Ele nu s-au însănătoşit prin efectul legii noi. Este aplicarea principiului neretroactivităţii, căci legea nouă nu s-a aplicat faptelor anterior petrecute, adică unor facta præterita”105.

În concluzie, conform acestei teorii106: a) legile care reglementează constituirea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice nu pot să aducă ştirbire constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse, fără a fi retroactive, şi aceasta indiferent dacă legea nouă suprimă un mod de formare, modificare sau stingere, sporeşte condiţiile necesare pentru formarea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice ori, în sfârşit, schimbă aceste condiţii; b) faptele care nu au putut determina naşterea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat, nu pot, fără retroactivitate, să fie socotite de o lege posterioară că au produs aceste efecte; 104

M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 17, p. 90. Ibidem, p. 91. În acelaşi sens, O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 29, p. 138, şi supra, nr. 116, pct. 2o. 106 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 18-20, pp. 93-95. 105

340


c) legile care reglementează efectele unei situaţii juridice nu pot să aducă ştirbire, fără a fi retroactive, efectelor produse de acea situaţie juridică înainte de abrogarea legii anterioare, indiferent dacă legea cea nouă opreşte, permite, măreşte sau micşorează aceste efecte sau într-alt fel le modifică. După cum am arătat deja, această teorie a fost împărtăşită şi de prof. Octavian Căpăţînă, în tratatul de drept civil din 1989, ca şi de majoritatea autorilor români, fiind consacrată, în repetate rânduri, şi de instanţa constituţională. „Soluţia de drept intertemporal, actualmente împărtăşită de majoritatea doctrinei şi la care ne raliem, deosebeşte, în ciclul de existenţă al situaţiilor juridice, mai multe momente distincte, cu regimuri diferite, separând, pe de-o parte, faza lor de constituire şi de stingere, iar, pe de altă parte, perioada efectelor pe care le generează. Constituirea şi stingerea situaţiilor juridice se încadrează, în principiu, sub autoritatea legii care le este contemporană. Efectele cunosc soluţii de drept intertemporal deosebite, după cum izvorăsc din statute sau regimuri organizate de lege sau din acte de voinţă ale subiectelor de drept. Pe când legea nouă guvernează efectele produse de situaţiile juridice obiective, chiar dacă datează din trecut, fără a fi prin aceasta retroactivă, puterea ei asupra efectelor viitoare ale actelor juridice unilaterale şi contractelor, formate înainte de a fi intrat în vigoare, suferă restrângeri. În funcţie de criteriile enunţate, dreptul intertemporal admite, de regulă, următoarele consecinţe (…): a) legea nouă nu poate, în mod normal, să retroactiveze asupra faptelor constitutive şi extinctive ale situaţiilor preexistente, nici asupra efectelor consumate în trecut ale acestora; b) ea se aplică de îndată, pe de-o parte, situaţiilor juridice de orice fel născute sub imperiul ei, iar, pe de altă parte, în anumite condiţii, fazei constitutive sau extinctive aflate în curs de desfăşurare la data când a intrat în vigoare, ca şi efectelor produse după acest moment de situaţiile juridice preexistente, cu caracter legal; c) legea veche supravieţuieşte, în anumite limite, spre a cârmui efectele viitoare ale situaţiilor juridice de natură voluntară, formate sub autoritatea ei107.

În România, cu excepţia criticilor aduse de unii autori interbelici108 doctrinei aplicării imediate a legii noi, nu s-au formulat obiecţii de principiu şi nici critici serioase acestei teorii, însă în Franţa, ţara ei de origine, teoria lui Roubier a fost supusă unor critici serioase, deoarece noţiunea de „situaţie juridică” nu este o noţiune corespunzătoare, fiind abstractă şi echivocă, iar rezultatul obţinut prin aplicarea criteriului propus este uneori îndoielnic, întrucât determinarea legii aplicabile este fie incertă, fie discutabilă (supra, nr. 95). 107

O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 16, pp. 121-122. V., în special, Tr. Broşteanu, op. cit. [nota 45], nr. 73 sqq., p. 144 sqq. Cu privire la tentativa de a rezolva problema conflictelor de legi în timp, exclusiv pe principiul aplicării imediate a legii noi, neretroactivitatea acesteia şi ultraactivitatea sau supravieţuirea expresă a legii vechi fiind consecinţe ale principiului aplicării imediate a legii noi, v. I. Reghini, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic, in „Introducere în dreptul civil” de I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 42 sqq., în special pp. 48-53. 108


341

Într-adevăr, cum remarca un reputat autor, legea nu numai că nu determină drepturile subiective, ea nu determină în realitate nici situaţiile juridice, în profitul sau în contra anumitor persoane. Nu acestea sunt veritabilul său obiect. Legea este regulă de conduită umană exprimată prin una sau mai multe norme juridice care autorizează, porunceşte sau prohibeşte anumite conduite ataşând oricărui act sau conduită contrare prescripţiilor sale o sancţiune corespunzătoare. Aceasta este adevărat în orice împrejurare pentru că legea reglementează actele juridice sau ia în considerare ceea ce s-a convenit să se numească «fapte juridice» (ca fapte materiale şi umane de care legea ataşează consecinţe juridice). Noţiunea de situaţie juridică este o noţiune doctrinară destinată să reunească un anumit număr de reguli de conduită edictate de către legislator în scopul de a facilita sinteza acestora şi, prin urmare, expunerea lor. Care este atunci rolul noţiunii de „situaţie juridică”? Noţiunea permite, cu toată evidenţa, pentru nevoile unei expuneri sintetice, de a declara că ansamblul acestor norme, al acestor reguli de conduită, definesc „situaţia juridică de soţi”: prima grupă de reguli având ca obiect crearea sau constituirea acestei situaţii, secunda efectele sale, iar ultima având ca obiect stingerea aceleiaşi situaţii109.

În ceea ce ne priveşte, în afara de aceasta, teoria este criticabilă şi prin caracterul vădit artificial al criteriului propus, bazat pe o dublă distincţie dogmatică şi reducţionistă care nu ţine seama de varietatea şi complexitatea fenomenelor juridice, deoarece nu se poate stabili cu certitudine când este vorba de o situaţie juridică consumată ori, după caz, de o situaţie juridică în curs. Este motivul pentru care în ipotezele mai delicate (v. supra, nr. 95) există opinii diferite dacă legea nouă trebuie socotită retroactivă ori, dimpotrivă, de imediată aplicare. Astfel, de ex., nulitatea unui act juridic civil este socotită, uneori, un factum pendens, cât timp nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, iar nu un factum præteritum, astfel încât legea nouă nu retroactivează dacă suprimă cauza de nulitate şi confirmă, expres sau tacit, actul nul sau anulabil sub imperiul legii vechi110. Tot astfel, suprimarea unei instituţii juridice111 poate fi analizată diferit, ţinând seama de scopul urmărit de legiuitor, fie ca împiedicare a naşterii unei situaţii juridice concrete pe viitor, precum suprimarea instituţiei legitimării copiilor din afara căsătoriei prin Codul familiei112, fie ca reglementare a efectelor unei situaţii juridice, precum în cazul suprimării instituţiei consiliului de familie, tot prin Codul familiei, având drept consecinţă dobândirea de către risipitori a capacităţii depline de exerciţiu, în condiţiile art. 14 din Decretul nr. 32/1954113. În fine, sunt cazuri limită când aplicarea legii noi 109

E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 17, p. 422. V., pentru detalii, M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p. 110 sqq., precum şi infra, nr. 171 sqq. 111 V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 21, pp. 96-97. 112 În acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 21, p. 96. 113 Ibidem, p. 97. Cf. O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 35, p. 142. Potrivit prof. Căpăţînă, în cadrul situaţiilor juridice de natură legală, art. 49 din Decretul nr. 32/1954 a suprimat instituţia consiliului judiciar, reglementată anterior de art. 458-460 C. civ. 1864, şi destinată ocrotirii risipitorilor. Dacă în virtutea principiului neretroactivităţii, legea nouă a lăsat neatinse situaţiile juridice şi efectele lor consumate până la intrarea în vigoare a Codului familiei, aşa cum dispune, explicit, art. 18 din acelaşi decret, în schimb, potrivit efectului imediat al legii noi, a devenit 110

342

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă este inadmisibilă, chiar dacă ar fi vorba de situaţii juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, de ex. în cazul în s-ar micşora termenul de prescripţie în aşa fel încât prescripţiile începute şi neîmplinite potrivit legii vechi ar trebui considerate împlinite potrivit legii noi114.

126. Teoria normativistă. a) Precizări prealabile. Având în vedere neajunsurile teoriei lui Roubier, în doctrina franceză s-a propus un alt criteriu de determinare a retroactivităţii: data săvârşirii sau producerii actului sau faptului de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Acest criteriu s-a degajat treptat, ca urmare a unor contribuţii remarcabile ale unor autori francezi de mare prestigiu, în special Bach şi Héron (c-e). De asemenea, în Italia, Gaetano Pace a propus un nou criteriu unic bazat tot pe analiza structurii normei juridice (b). Astfel: b) Criteriul propus de Pace. Adept al analizei structurale a normei juridice (alcătuită din condicio iuris, i.e. «la fattispecie» sau ipoteza juridică şi efectul juridic, «la statuizione», i.e. dispoziţia sau consecinţa juridică a normei) şi al principiului tempus regit factum, după Pace, o lege este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică ori efectele pe care acea situaţie le-a produs înainte de această dată – facta præterita. Criteriul fundamental este, în această opinie, „revalorizarea/recalificarea juridică” (rivalutazione giuridica) a actelor, faptelor şi situaţiilor trecute115, iar nu simpla „dată” a imposibilă, punerea risipitorilor sub consiliu judiciar după data de 1 februarie 1954, chiar dacă starea de prodigalitate a persoanei ar fi subzistat şi ulterior intrării în vigoare a Codului familiei. În fine, tot ca efect imediat al legii noi, „efectele viitoare ale unui consiliu judiciar instituit sub egida Codului civil [vechi] au putut fi suprimate din momentul aplicării Codului familiei, de la acea dată risipitorul în cauză devenind deplin capabil” (ibidem). 114 V., pentru amănunte, M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, nr. 95-96, pp. 268-270, şi infra, nr. 196-197. 115 În acest sens, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 41, pp. 134-135. Conform acestui autor retroactivitatea constă, în esenţă, în revalorizarea ex post facto a unui act, fapt ori situaţii juridice născute înainte de intrarea în vigoare a legii noi. „Una soluzione veramente soddisfacente del problema è, a mio avviso – dice Pace – possibile solo tenendo presente la struttura e il funzionamento della norma giuridica. Fino a che ci si limiti a riguardare la norma come comando (o come precetto di azione o come guida all’agire umano, e simili) non può esser possibile rendersi conto della retroattività, per semplice ma decisiva ragione che la norme come comando non può retroagire: al passato non si comanda, nè, stando già nel presente, è possibile obbedire dal passato. Se tutto stesse qui di una regola dell’irretroattività non ci sarebbe più bisogno che di una regola che di una regola che stabilisse che il diritto nostro non vincola gli abitanti di Marte. Senonchè la norma giuridica, oltre alla funzione imperativa, ne ha un’altra di valutazione.


343

săvârşirii ori producerii faptului juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete [cf. infra, lit. e)], şi aceasta indiferent dacă este vorba de o recalificare ori revalorizare juridică, fie pozitivă, fie negativă a acestora (supra, nr. 97). Pentru Pace, norma juridică îndeplineşte două funcţii complementare: imperativă (ca norma agendi, ca regulă de conduită obligatorie) şi evaluativă (apreciere juridică a conduitei concrete în raport cu conduita prescrisă, criterio di valutazione). Ca norma agendi, retroactivitatea este imposibilă, din cauza ireversibilităţii timpului, însă ca posibilitate de reapreciere juridică (rivalutazione giuridica) a actelor şi faptelor trecute, retroactivitatea normei este logic şi juridic posibilă (infra, nr. 133). c) Criteriul propus de Bach. La rândul său, pentru E-L. Bach, o lege ar fi retroactivă într-unul din următoarele trei cazuri: – dacă aplicarea sa atrage declararea ca neregulată a unei conduite sau a unui act săvârşite anterior intrării sale în vigoare, deşi acea conduită sau acel act erau regulate în conformitate cu legea atunci în vigoare; – dacă aplicarea sa conduce la pronunţarea contra autorului unei conduite sau a unui act, săvârşite anterior intrării sale în vigoare şi deja neregulate în virtutea legii atunci în vigoare, a unei sancţiuni diferite de aceea pe care o prevede această din urmă lege; – dacă aplicarea sa conduce la a considera ca regulate o conduită sau un act, săvârşite anterior intrării sale în vigoare, atunci când această conduită sau acest act erau La forma verbale della norma, cioè la sua locuzione, può dare magior risalto ora all’uno ora all’altro di quei due aspetti: ma è certo che entrambi sono essenziali alla, per così dire, fisiologia della norma giuridica [...] Qui importa solo notare che se la norma, come comando, è rivolta essenzialmente verso il futuro, la norme come valutazione (cioè come criterio di valutazione dei fatti umani), può anche rivolgersi verso il passato [...] La retroattività della legge così intesa, consiste in una valutazione giuridica del passato, cioè, com’è chiaro, di attti, fatti, omissioni e loro effetti verificatisi in passato. Ma poichè questo passato (cioè il suo contenuto giuridico) era già stato oggetto di una anteriore valutazione giuridica (positiva o negativa), ad opera del diritto vigente al momento nel quale si produssero i fatti stessi, – la valutazione retroattiva viene a consistere in una nuova e diversa valutazione che si sostituisce a quella originaria, cioè in una rivalutazione giuridica. Confrontando la valutazione originaria (irretroattiva) con quella posteriora (retroattiva), possono darsi i seguenti casi tipici: a) la prima valutazione riteneva un fatto (positivo o negativo) giuridicamente irrilevante, mentre la seconda lo considera rilevante; b) inversamente; c) il fatto passato era giuridicamente rilevante secondo la legge del suo tempo e tale rimane per la legge posteriore, ma gli effetti ad esso, riconessi sono diversi (ad. es. da fatto lecito diviene illecito o viceversa)” (loc. cit. supra). Pentru amănunte şi aplicaţii ale teoriei lui Pace, inclusiv formele retroactivităţii ex fattispecie şi ex statuizione, precum şi retroactivitatea obiectivă şi subiectivă, v. ibidem, nr. 47 sqq., pp. 151 sqq., precum şi supra, nr. 97, lit. b).

344


neregulate în virtutea legii atunci în vigoare şi dacă, pe cale de consecinţă, aplicarea legii noi atrage suprimarea sancţiunii ataşate legii precedente. Într-adevăr: «Aussi bien, il apparaît qu’une norme législative rétroagit, dans trois hypothèses: – en premier lieu, si son application conduit à déclarer irrégulier, une conduite ou un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée en vigueur, alors que cette conduite ou cet acte était régulier conformément à la norme alors en vigueur, et à prononcer contre l’auteur de cette conduite ou de cet acte la sanction qu’elle établit pour les conduites et actes à venir; – en second lieu, si son application conduit à contre l’auteur d’une conduite ou d’un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée en vigueur, et déjà irrégulier en vertu de la norme législative alors en vigueur, une sanction différente de celle que prévoyait cette norme; – enfin, si son application conduit à considérer comme régulier, une conduite ou un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée en vigueur, et si par conséquent l’application de la norme nouvelle conduit à supprimer la sanction attachée par la norme précédente à la dite conduite ou au dit acte.»116

d) Criteriul propus de Héron. După un alt autor, Jacques Héron, adept al analizei structurale a normei de drept civil în soluţionarea conflictului de legi în timp, legea nouă, ca normă abstractă şi ipotetică, nu se poate aplica niciodată unor acte sau fapte consumate, ci numai ca normă concretă şi categorică, deoarece se adresează întotdeauna unui cerc închis de destinatari, care întotdeauna pot fi cunoscuţi, respectiv persoanelor care au săvârşit un act sau fapt de care legea veche lega producerea anumitor efecte juridice. În consecinţă, din punct de vedere juridic, pentru a se aplica unor acte sau fapte trecute (facta præterita), dispoziţiile legii noi se dedublează într-o serie de norme concrete şi categorice pentru a se aplica fiecărui caz în parte. În astfel de situaţii, legea nouă este retroactivă sau, după caz, retrospectivă. Este retroactivă dacă suprimă (sau modifică), ex post facto, efectele unui act sau fapt juridic deja produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Este, dimpotrivă, retrospectivă, dacă suprimă (sau modifică), ex nunc, iar nu şi ex tunc efectele viitoare ale unui act sau fapt juridic trecut117. 116

E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 33, pp. 432-433. Pentru J. Héron, diferenţa dintre retroactivitate şi retrospectivitate ar fi, se pare, una de grad, deoarece dacă retroactivitatea nimiceşte ori modifică efectele deja produse ale unui act sau fapt juridic, săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, retrospectivitatea ar suprima ori modifica numai efectele viitoare ale unui astfel de act sau fapt, lăsând neatinse efectele deja produse (J. Héron, Principes …, [nota 13], nos 110-112, pp. 101-103). Este cazul, spre ex., al legii care ar modifica condiţiile de rezoluţiune a unui contract cu executare succesivă (o locaţiune) sau de dizolvare a societăţii, dacă este aplicabilă, ex nunc, şi contractelor în curs, este retrospectivă, iar dacă se aplică ex tunc, desfiinţând contractele respective în considerarea unor fapte trecute, este retroactivă (ibidem, no 137, p. 124). 117

Teza lui Héron privind distincţia dintre retroactivitatea şi retrospectivitatea legii noi a fost însă criticată şi respinsă recent chiar de către unul din discipolii săi, pe motiv că, în realitate, retrospectivitatea, acoperind fie cazuri de retroactivitate temperată, fie cazuri de aplicare imediată a legii noi, este echivocă şi, deci, inutilă, noţiunile deja


345

e) Criteriul propus de Fleury-Le Gros. În fine, un alt autor, tot francez, Pierre Fleury-Le Gros, disicipol al lui J. Héron, valorificând creator contribuţiile lui Bach şi, mai ales, ale lui Héron, a adus o contribuţie nouă, fundamentală, în teoria normativistă a aplicării în timp a legii civile, creând concepte noi („reguli impersonale” vs. „reguli personale”; „decizii categorice” vs. „decizii ipotetice”; retroactivitate propriu-zisă vs. retroactivitate „parţială” etc.) de natură să explice, pe de o parte, soluţiile de retroactivitate/neretroactivitate, iar pe de altă parte, cele de aplicare generală/non-generală a legii noi. În ceea ce priveşte problema retroactivităţii sau neretroactivităţii legii noi, o lege este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică ori efectele pe care acea situaţie le-a produs înainte de această dată – facta præterita. Criteriul fundamental este, aşadar, data producerii faptului care cade atât sub incidenţa legii vechi, cât şi sub incidenţa legii noi, şi anume: fie un fapt (sau efect) deja produs sau realizat, în tot sau în parte, înainte de intrarea ei în vigoare, fie, din contră, fapte actuale sau viitoare, fie, în sfârşit, în ipoteze mai complexe, atât fapte trecute, cât şi fapte actuale ori viitoare118. Dacă este vorba de fapte definitiv consumate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aceasta nu poate, fără retroactivitate, să modifice efectele lor juridice ori, după caz, să le suprime. După cum subliniază acest autor, nu trebuie confundate, pe bună dreptate, criteriile retroactivităţii cu consecinţele produse de retroactivitate. „Sur ce point, écrit cet auteur, il faut considérer qu’une norme est rétroactive dans deux cas. En premier lieu, une norme est rétroactive lorsqu’elle attache une conséquence de droit à un fait passé. Ce premier cas de figure doit alors être décomposé en deux hypothèses différentes: – D’une part, l’hypothèse dans laquelle la norme rétroactive a pour objet de ne régir que de faits survenus dans le passé: la norme est alors totalement rétroactive par son objet, c’est-à-dire rétroactive en considération de son champ d’application. – D’autre part, l’hypothèse dans laquelle la norme rétroactive a pour objet de régir, d’une part, des faits passés, d’autre part, des faits futurs dont les réalisations respectives sont indissociables (dispersion des faits): la norme est alors partiellement rétroactive par son objet. En second lieu, une norme est rétroactive lorsqu’elle s’oppose à ce qu’une conséquence de droit soit attachée à l’égard d’un fait passé, alors qu’au jour de la réalisation de ce fait, la loi en vigueur attachait à cette dernière la dite conséquence de droit. A coté de ces critères qui caractérisent le processus même de la rétroactivité, il faut distinguer les conséquences produites par sa mise en œuvre. Ainsi que nous l’avons établi, il peut arriver que le processus de la rétroactivité ne produise aucune incidence degajate de retroactivitate sau aplicare imediată (ori generală) a legii noi fiind suficiente. V., în acest sens, P. Fleury-Le Gros, Contribution à l’analyse normative des conflits de lois dans le temps en droit privé interne, thèse (préfaces de Louis Bach et Pierre Mayer, et postface de Jacques Petit), Dalloz, Paris, 2005, no 567 et s., p. 246 et s., spécialement, no 648 sqq., p. 282 sqq. Noţiunea de retrospectivitate nu are autonomie conceptuală, fiind întrebuinţată în dreptul intertemporal, cel puţin, cu accepţiuni şi valenţe diferite (v. infra, nr. 134). 118 V. pentru dezvoltări, P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota precedentă], no 270 sqq., p. 121 sqq.

346

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă substantielle. En ce qui concerne ces conséquences qui résultent de la mise en œuvre du processus de la rétroactivité, il faut alors ne produise aucune incidence substantielle. En ce qui concerne ces conséquences qui résultent de la mise en œuvre de processus de la rétroactivité, il faut alors distinguer de nouveau deux hypothèses: – D’une part, l’hypothèse – occultée jusqu’alors – dans laquelle la mise en œuvre du processus de la rétroactivité ne produit aucune incidence substantielle à l’égard des faits passés. – D’autre part, l’hypothèse dans laquelle la mise en œuvre du processus de rétroactivité produit une incidence substantielle à l’égard de ces faits; dans ce cas de figure, l’incidence consiste en l’une ou l’autre des trois possibilités différentes envisagés par le doyen Bach: la loi rétroactive peut «sanctionner différemment» un acte de conduite humaine passé, ou bien «attacher une sanction» à un acte qui en était dépourvue lors de sa réalisation, ou encore «supprimer» la sanction qui était attachée à un acte lors de sa réalisation.”119

În cazul faptelor complexe, alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale, de care legea leagă anumite efecte juridice, dacă unele dintre aceste fapte s-au săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar altele după această dată (cazul aşa-numitei «dispersiuni de fapte»), dacă legea nouă se aplică atunci aceasta va retroactiva, cel puţin parţial, din moment ce fără luarea în considerare a actelor sau faptelor trecute efectele juridice prevăzute de legea nouă nu s-ar putea produce120. 3) Apreciere critică. Criteriul de retroactivitate reţinut 127. Apreciere critică. Niciunul din criteriile de mai sus nu este, se pare, perfect, aşa cum rezultă din rezervele ori criticile făcute pe marginea lor. În esenţă, dacă teoria drepturilor câştigate confundă criteriul retroactivităţii/ neretroactivităţii cu acela al supravieţuirii/nesupravieţuirii legii vechi, teoria faptului consumat ignoră faptele juridice complexe, aşa-numita «dispersiune de fapte» (J. Héron), adică acele ipoteze în care ambele legi aflate în concurs îşi revendică dreptul de a guverna desăvârşirea şi, pe cale de consecinţă, efectele acestora. Criteriul lui Pace, în sensul că retroactivitatea constă, în fond, într-o „reevaluare juridică” a trecutului, criteriu bazat pe distincţia dintre funcţiile normativă şi evaluativă – distincţie criticată, de altfel, de R. Quadri, pe motiv că aşa-numita «funcţie evaluativă» a normei este, în fond, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii care interesează etapa de realizare a dreptului, iar nu pe aceea de eficacitate a legii121 –, pare cel mai apropiat de realitatea juridică122, cu condiţia însă de a înţelege prin această revalorizare efectul acţiunii legii noi, ca măsură legislativă123 concretă şi categorică („decizie”, «decision», în termenii lui Héron), constând, de regulă, în suprimarea sau 119

Ibidem, nos 393-395, pp. 175-176. V., pentru ipoteza infracţiunii de obicei (dar soluţia este valabilă, mutatis mutandis, şi pentru infracţiunea continuă sau continuată şi, a fortiori, pentru ipoteza concursului de infracţiuni), P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota 117], nos 307-309, pp. 143-144. 121 V., pentru amănunte, R. Quadri, Dell’applicazzione ..., cit. supra [nota 83], pp. 55-56, şi supra, nr. 106 lit. a). 122 În acest sens, v. şi R. Caponi, La nozione di retroattività della legge, in Giurisprudenza costituzionale 1990, p. 1346 sqq. 123 Retroactivitatea este o „măsură juridică”, individual-concretă luată asupra unor persoane determinate (R. Quadri), iar nu o reglementare propriu-zisă generală cu efecte ex tunc (infra, nr. 132). 120


347

modificarea efectelor juridice ale unui act sau fapt trecut, iar nicidecum ca funcţie normativă (regulatoare) generică, proprie normei juridice abstracte şi ipotetice, şi, cu atât mai mult, nicio simplă recalificare juridică a unui act sau fapt trecut. În ce priveşte criteriul propus de Bach, acesta, cum observa Fleury-Le Gros, vizează în fapt consecinţele retroactivităţii, iar nu criteriul acesteia. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru Héron, preocupat mai degrabă să arate în ce constă retroactivitatea şi retrospectivitatea normei juridice, iar nu să ofere un veritabil criteriu pentru distincţia celor două fenomene juridice. În fine, distincţia lui Fleury-le Gros, între procesul sau mecanismul retroactivităţii şi consecinţele (formale sau substanţiale) produse de retroactivitate sunt, în fond, similare cu criteriul retroactivităţii propus de Pace: revalorizarea pozitivă sau negativă a trecutului124. Din cele ce precedă rezultă că nu simpla „dată” a săvârşirii ori producerii faptului juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete, înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi, cum se afirmă, uneori, constituie criteriul retroactivităţii, ci revalorizarea juridică, pozitivă sau negativă, a acestor acte, fapte ori situaţii anterior născute, făcută ulterior de către legea nouă. Nu trebuie confundat, aşadar, domeniul retroactivităţii – actele, faptele şi situaţiile care constituie facta præterita – cu însăşi retroactivitatea, întrucât ceea ce interesează, din punct de vedere al retroactivităţii juridice, este dacă un act, fapt încheiat ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, sau, după caz, o situaţie de fapt ori juridică născută înainte de intrarea în vigoare a acesteia sunt ori nu „afectate” de către legea nouă. De unde rezultă că „data” producerii sau săvârşirii actelor sau faptelor juridice interesează şi constituie doar premisa sau condiţia retroactivităţii, iar calificarea drept retroactivă a legii noi depinde de modul în care faptele respective sunt ori nu „revalorizate”, pozitiv sau negativ, după caz, de către aceasta. În sfârşit, este de remarcat că, în contextul normativ actual, guvernat de principiul constituţional al neretroactivităţii legii noi, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile [art. 15 alin. (2) din Constituţie], alegerea criteriului retroactivităţii dintre cele propuse de teoriile mai sus expuse125 trebuie să ţină seama înainte de toate 124

Incidenţei sustanţiale sau nu a retroactivităţii la Fleury-Le Gros îi corespunde, se pare, retroactivitatea obiectivă sau subiectivă la Pace (op. cit. [nota 9], no 49, pp. 162-162. 125 Şi aceste teorii sunt cele mai cunoscute, în doctrină propunându-se, desigur, şi alte criterii, asupra cărora, din păcate, nu ne putem opri aici. V., de ex., R. Caponi, op. cit. [nota 121], p. 1355, care defineşte retroactivitatea în termenii următori: „la retroattività consiste nella valutazione o rivalutazione di un interesse istantaneo del passato o di quel tratto dell’interesse durevole che si situa nel passato”. Acest autor observă, pe bună dreptate, că există retroactivitate nu numai atunci când legea nouă modifică sau suprimă ex post facto un drept sau o situaţie juridică, respectiv în temeiul unor acte sau fapte anterioare, ci şi atunci când aceste efecte sunt modificate suprimate, în temeiul unei cauze viitoare, cum este cazul suprimării dreptului de la pensia de invaliditate, dobândit înainte de intrarea în vigoare a legii, ca urmare a pierderii, de către creditor, a cetăţeniei italiene (ibidem, p. 1357).

348


de respectarea acestui principiu. Din acest motiv, teoria aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor anterioare, sub cuvânt că acestea ar reprezenta simple situaţii în curs, neconsumate cel puţin în parte, astfel încât în mod legitim pot fi guvernate de către legea nouă, fără nicio retroactivitate, este discutabilă, deoarece126: – pe de o parte, sunt cazuri în care nu se poate face abstracţie de actele sau faptele deja săvârşite sau produse sub imperiul legii vechi şi fără de care legea nouă n-ar putea, fără retroactivitate, să producă efecte juridice127; este cazul, de ex., al prescripţiilor începute şi neîmplinite care pentru împlinire presupun şi luarea în calcul al timpului scurs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ori al moştenirii testamentare, care pentru a produce efectul devolutiv trebuie să ia în considerare atât existenţa şi validitatea testamentului, întocmit sub legea veche, cât şi decesul testatorului întâmplat după intrarea în vigoare a legii noi; dacă nu s-ar lua în considerare şi termenul de prescripţie scurs până la data intrării în vigoare a legii noi sau validitatea testamentului, întocmit potrivit legii vechi, atunci legea nouă n-ar putea acţiona şi prescripţia n-ar putea fi socotită împlinită, după cum moştenirea testamentară n-ar putea să subziste şi să producă efecte devolutive; – pe de altă parte, a socoti că, la data intrării în vigoare a legii noi, un act sau un fapt produce alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data când actul sau faptul s-a săvârşit ori produs nu însemnează altceva decât a ataşa actului sau faptului anterior alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data realizării acelui act sau fapt; este cazul, de ex., al unui împrumut cu dobânda legal convenită ori al dării în locaţiune a unui bun în schimbul unei chirii legal stabilite înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar aceste efecte juridice n-ar putea fi modificate ori nimicite, fără retroactivitate, de către legea nouă care ar fixa un alt nivel maxim al dobânzii ori al chiriei percepute pentru anumite bunuri, permiţând, astfel, debitorului ca pe viitor să se libereze plătind o dobândă ori chirie mai mică decât cea convenită. Chiar dacă este vorba de modificarea ex nunc a efectelor împrumutului sau închirierii, nu însemnează că nu este retroactivitate. 128. Criteriul reţinut: Reevaluarea juridică a actului sau faptului săvârşit sau produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În aceste condiţii, preferinţa noastră se îndreaptă spre teoria normativistă, ale cărei soluţii sunt mai adecvate atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, deoarece ele ţin seama atât de exigenţele teoriei generale a normei juridice, cât şi de complexitatea realităţii juridice. 126

Pentru un caz de speţă, în care teoria aplicării imediate a legii noi şi-a dovedit slăbiciunea în raport atât de teoria drepturilor câştigate, cât şi de teoria normativistă, v. M. Nicolae, Din nou despre neconstituţionalitatea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu mod. ulterioare – Notă critică şi explicativă la Dec. Curţii Constituţionale nr. 830/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (cu opinie separată de Aspazia Cojocaru), in RRDP nr. 3/2011, p. 210 sqq, în special, pp. 235-245. 127 Cf. St. R. Munzer, op. cit. [nota 13], p. 381 – „A law is partly retroactive and partly prospective if it is applicable to at least one act occurring before, and one occurring after, its creation”.


349

În consecinţă, vom reţine drept criteriu al retroactivităţii sau neretroactivităţii legii civile noi: reevaluarea sau reaprecierea juridică a actului sau faptului trecut, adică a actului sau faptului săvârşit ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi de care legea nouă leagă, ataşează consecinţe juridice noi ori, după caz, refuză consecinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului ori faptului respectiv. Aceasta, întrucât a atribui unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvârşirea unui fapt stricto sensu –, un efect juridic nou ori un alt efect juridic decât cel prevăzut de legea în vigoare la data săvârşirii lui, chiar numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut, înseamnă a modifica ori suprima aceste din urmă efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu în temeiul dispoziţiilor legii vechi, normal şi natural competente şi, deci, normal şi firesc aplicabile. Tot astfel, a refuza unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvârşirea unui fapt stricto sensu – un efect juridic atribuit de legea veche, înseamnă a suprima acest din urmă efect în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu a dispoziţiilor legii vechi. Or, aceste lucruri nu se pot face decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce, în prezent, este inadmisibil din punct de vedere juridic (constituţional). Ce înseamnă efectiv retroactivitatea şi cum este ea posibilă, logic şi juridic? În alţi termeni, este de conceput, din punct de vedere logic şi, în caz afirmativ, este posibil, din punct de vedere juridic, ca o lege să aibă efect retroactiv, iar nu doar prospectiv? La aceste întrebări vom încerca să răspundem, în continuare, studiind o problemă majoră şi anume, aceea a mecanismului (şi naturii juridice) retroactivităţii. B. NATURA JURIDICĂ (MECANISMUL) A RETROACTIVITĂŢII 129. Precizări prealabile. În dreptul civil român principiul neretroactivităţii legii civile are caracter absolut, nefiind admisibilă nicio lege retroactivă. Totuşi, pentru a completa analiza principiului neretroactivităţii, nu putem omite din aceasta chestiunea naturii juridice a retroactivităţii. Ce însemnează însă că legea este retroactivă? Cum se poate explica tehnic şi juridic acest fenomen? Aceste chestiuni vizează, aşadar, natura juridică a retroactivităţii, respectiv faptul dacă din punct de vedere tehnic retroactivitatea este posibilă şi, în caz afirmativ, în ce constă acest lucru. În doctrina clasică, o lege este aplicată retroactiv atunci când guvernează faptele sau situaţiile care s-au produs ori s-au născut înainte de intrarea ei în vigoare (de unde şi etimologia cuvântului: retro agere, a întoarce timpul înapoi, a acţiona înainte de intrarea sa în vigoare)128, în schimb, în doctrina modernă retroactivitatea a fost considerată fie o 128

V., de ex., J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel-Fabre Magnan, Traité de droit civil. Introduction générale, 4e éd., L.G.D.J., Paris, 1994, no 362, p. 329: «Il y a rétroactivité de la nouvelle loi lorsque celle-ci régit des faits qui se situent avant son entrée en vigueur».

350


ficţiune (infra, nr. 130), fie intrarea în vigoare anticipată a legii noi (infra, nr. 131), fie doar o măsură juridică de modificare a efectelor juridice ale unui fapt trecut (infra, nr. 132), fie, în fine, un mijloc de reevaluare judiciară a trecutului (infra, nr. 133). 130. Retroactivitatea este o ficţiune a legii. Este teza modernă susţinută de majoritatea autorilor în frunte cu Paul Roubier. Pentru savantul francez, retroactivitatea, reamintim, nu este altceva decât „reportarea aplicării legii la o dată anterioară promulgării sale”129 sau, cum s-a mai spus (Et. Valette), „o ficţiune a preexistenţei legii”130. În acest caz, legea nouă modifică, pentru trecut, efectele unor situaţii juridice anterioare131. Această problemă este amplu analizată de Pierre-André Côté, într-un studiu remarcabil, din 1989, care arată că retroactivitatea nu însemnează a acţiona asupra trecutului, cum ar sugera etimologia cuvântului (din lat. retro agere = a acţiona în urmă, în trecut, a întoarce cursul timpului), deoarece „ceea ce este făcut, este făcut. În ciuda opiniei exprimate uneori, legea retroactivă – zice Côté – nu are putere asupra realităţii faptelor survenite sau asupra conduitelor săvârşite înainte de promulgarea sa. Legea retroactivă acţionează asupra dreptului. Ea dispune că din momentul promulgării sale, subiectele de drept şi agenţii de executare a dreptului vor trebui să se comporte ca şi cum (comme si) ea fusese, în trecut, dreptul anterior, altul decât cel care fu în mod efectiv. În retroactivitatea legii, există în acelaşi timp o iluzie şi o ficţiune”132. Retroactivitatea este o „iluzie”, iar nu un fapt real, întrucât timpul este ireversibil, iar legea ca regulă de conduită aplicabilă ex post facto este imposibilă, deoarece „ea nu poate în mod efectiv să facă posibil ca o persoană să fi acţionat altfel decât ea efectiv a acţionat. Dar nu în aceasta constă efectul unei legi retroactive. Acesta nu se aplică faptelor, ci interpretării lor; ea nu schimbă conduitele trecute, ci numai aprecierea pe care de acum înainte va trebui s-o facem asupra lor. (...) Legea retroactivă nu schimbă faptele: ea ordonă numai să fie considerate sub o nouă lumină. Ea parvine la acest rezultat graţie unei ficţiuni”133 (s.n. – M.N.). 129

P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 3, p. 10. Ibidem. 131 Cf. H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 2002, no 640, p. 225: «La rétroactivité consiste à faire gouverner par la nouvelle loi non seulement les effets à venir, mais encore l’établissement et les conséquences passées des situations juridiques intervenues avant sa mise en vigueur. La loi rétroactive attache aux actes et faits juridiques régulièrement accomplis au regard de la loi d’origine des conséquences différentes supprimant in ovo tel droit sujectif, accordant ab initio à un acte un effet acquisitif refusé par l’ancienne loi …». 132 P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 85 («Ce qui est fait, est fait. Malgré l’opinion parfois exprimée, la loi rétroactive n’a pas d’emprise sur la réalité des faits survenus ou des conduites tenues avant sa promulgation. La loi rétroactive agit sur le droit. Elle prescrit qu’à compter de sa promulgation, sujets de droit et agents d’exécution du droit devront se comporter le droit antérieur avait été, dans le passé, autre que ce qu’il fut effectivement. Dans la rétroactivité de la loi, il y a tout à la fois une illusion et une fiction.»). 133 Ibidem, p. 87. 130


351

Într-adevăr – susţine Côté –, „legea retroactivă procedează la o ficţiune (...) Privită sub raportul efectelor sale, legea retroactivă se poate defini astfel: ea este o lege care, pe baza unei ficţiuni a propriei preexistenţe, ordonă, de la data intrării sale în vigoare, atât subiectelor de drept, cât şi agenţilor de executare a dreptului, interpretarea faptelor îndeplinite şi aprecierea conduitelor trecute.”134 134

Ibidem, pp. 87-88. Interpretând şi apreciind altfel faptele şi conduitele trecute – zice acelaşi autor – legea nouă acţionează nu ca o regulă de conduită ex post facto, ci ca instrument de măsurare a conduitei, deoarece regula de drept are o dublă funcţiune: de a ghida a priori nişte comportamente, pe de-o parte, şi de a constitui de asemenea – după cum o relevă chiar etimologia termenului de „regulă”, „normă” = instrument material de măsurare (echer, riglă) servind de probă pentru a trasa linii sau unghiuri drepte – un instrument de măsurare a conduitelor, utilizabil a posteriori (ibidem, p. 89, text şi nota 81). Într-adevăr: «La règle de droit constitue tout à la fois un outil d’interprétation des faits est un instrument de mesure des conduites. La loi rétroactive a pour objet, lorsqu’elle remplace une règle de droit par une autre règle de droit, d’imposer une nouvelle interprétation des faits accomplis et une nouvelle appréciation des conduites passées. Elle peut, dans la mesure où elle modifie le droit, commander de jeter un nouveau regard sur les faits accomplis ainsi que sur les conduites qu’on a tenues en rapport avec ces faits. La norme juridique constitue, selon l’expression de Hans Kelsen, un “schéma d’interprétation“ des faits. La norme juridique donne aux faits leur signification juridique, elle détermine leur lecteur, leur interprétation. Une personne tue-t-elle une autre personne, il s’agit là d’un fait „brut” que le droit peut interpréter de diverses manières: exécution de la peine capitale, meurtre, homicide, euthanasie, etc. (…) La règle de droit établit la signification des faits dans un but d’action sur la conduite des personnes. L’automobiliste à qui l’agent de la paix demande un échantillon d’haleine trouvera, dans la règle de droit, une directive concernant la conduite que le droit exige de lui. Guide de la conduite, la règle de droit sert aussi à l’appréciation de la conduite. Tel automobiliste, qui aura acquiescé à la demande du policier, sera jugé s’être comporté de façon conforme au droit. Tel autre, au contraire, qui aura refusé d’obtempérer, sera réputé avoir agi de façon contraire au droit et pourra faire l’objet de sanctions. La règle de droit sert donc également à apprécier les conduites tenues en rapport avec les faits auxquels la règle donne une signification juridique. La loi rétroactive, dans la mesure où elle est promulguée après que certaines conduites ont été tenues, ne saurait en général s’envisager comme fournissant un guide de ces conduites: tout au plus peut-elle servir alors à les apprécier après coup. (…) Lorsque la loi est modifiée de façon rétroactive, une même conduite se trouve en quelque sorte successivement assujettie à deux règles. L’une, celle qui était exécutoire dans le passé et qui aurait dû guider la conduite; l’autre, que promulgue la loi rétroactive, et qui sert à l’appréciation de la conduite. Il s’agit là d’une situation évidemment anormale. Par l’application à une même conduite d’une double règle, le droit fait preuve de duplicité, il affiche un manque de droiture. La rétroactivité légale, dont l’usage peut sans doute se justifier dans certaines circonstances, doit néanmoins rester exceptionnelle car la duplicité des règles engendre la défiance envers le droit. La rétroactivité constitue un procédé dont l’abus risque de compromettre la fonction éthique du droit, sa fonction de direction des conduites.

352


În concluzie, „nu este în puterea legii de a întoarce cursul timpului: retroactivitatea legii, în sens propriu al cuvântului, este o iluzie. Legea poate totuşi să comande ca să se acţioneze, în viitor, ca şi cum dreptul fusese, în trecut, altceva decât fu în mod efectiv. Legea retroactivă are, deci, caracterul unei ficţiuni. Cu excepţia cazului în care legea retroactivă nu modifică dreptul, ea are ca efect de a prescrie o nouă interpretare a faptelor trecute şi o nouă apreciere a conduitelor avute în raport cu aceste fapte”.135 131. Retroactivitea este intrarea în vigoare anticipată a normei noi. Este opinia prof. Bach şi J. Héron, în studiile lor fundamentale prin care au inovat dreptul intertemporal. Astfel, după Bach, retroactivitatea nu însemnează altceva decât intrarea în vigoare anticipată a legii noi136. Ea nu este numai injustă, ci şi iraţională, deoarece aceasta însemnează „să se rescrie istoria, să se decidă că ceea ce nu exista deja exista”137. La rândul său, Héron arată că nu poate fi admisă afirmaţia doctrinei clasice în sensul că o lege se poate aplica înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece este o imposibilitate logică: „o lege nu se aplică decât dacă ea este aplicabilă. Or, ceea ce face ca o lege să fie aplicabilă este, în mod cert, intrarea ei în vigoare: atâta timp cât ea nu este intrată în vigoare, ea nu constituie o normă care să se impună subiectelor de drept. Lorsque la loi rétroactive conduit à la réinterprétation de faits accomplis et à la réévaluation de conduites passées, il faut que les sujets de droit et les organes d’application du droit en tirent les conséquences. Si tel contrat, valide lors de sa conclusion, est réputé invalide par la promulgation d’une loi rétroactive, l’exécution antérieure du contrat se trouve compromise; les actes posés par les parties en exécution du contrat sont désormais dépourvus de fondements et il faut procéder à une remise en l’état. Inversement, un règlement qui augmente un traitement avec effet rétroactif oblige l’employeur à verser les sommes qu’il est désormais réputé avoir dû payer dans le passé.» (P.-A. Côté, op. cit., pp. 90-92). 135

Ibidem, p. 93. V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution à l’étude … [nota 5], no 10, p. 416, nota 22 («On pourrait être tenté de penser qu’il y a impossibilité logique pour le législateur de prescrire que les normes qu’il édicte auront valeur juridique à une date antérieure à leur publication. En effet, il semble, que le législateur ne puisse pas décider qu’une norme qui, à telle date, n’était pas en vigueur, l’était pourtant. Ce serait là, à notre avis, commetre une erreur d’analyse, car le législateur peut très bien décider qu’à partir de telle date, postérieure à la publication de la nouvelle loi, les tribunaux devront appliquer telle norme et elle seulement, fût-ce à des actes ou situations qui sont antérieurs à la publication de cette norme, et lorsqu’il en décide ainsi, force est d’admettre que la norme envisagée doit être considérée comme ayant été obligatoire pour les sujets de droit, à une date antérieure à celle de sa publication»). Adde, ibidem, no 29, p. 430, nota 46, unde acelaşi autor vorbeşte de o «rétro-mise en vigueur» sau «retrovalidité» a normei legislative noi, atunci când aceasta ar guverna conduitele, actele deja săvârşite înainte de publicarea acesteia. 137 L. Bach, Contribution à l’étude de la notion de rétroactivité de la loi, in «Festschrift für Karl H. Neumayer», Baden-Baden, 1986, p. 54, apud J. Héron, L’application dans le temps des règles de conflit, in Revue critique de droit international privé 1987, no 27, p. 332. 136


353

Din aceasta rezultă că, pentru ca o lege să se aplice unor fapte trecute, trebuie în mod necesar ca ea să fie intrată în vigoare înainte ca aceste fapte să nu se fi produs”138. În consecinţă, „retroactivitatea poate fi definită ca o intrare în vigoare anticipată a normei noi”139, însă această normă nu acţionează ca o regulă de conduită obişnuită, ci ca o decizie juridică individuală şi concretă: «Il faut reconnaître – écrit Héron: l’expression heurte quelque peu l’entendement. Comment admettre qu’une loi entre en vigueur avant de sa publication? Mais ce qui est le plus difficile à comprendre, c’est le sort de l'ancienne loi. L’entrée en vigueur de la nouvelle loi entraîne corrélativement l’abrogation de l'ancienne loi. Or, à supposer que la nouvelle loi déclare s’appliquer deux mois avant de sa publication, il n’empêche qu’en réalité, un mois avant de l’ancienne loi était toujours applicable, la nouvelle loi n’existant pas encore. Comment peut-on parler d’une abrogation dans ces circonstances? Et, en effet, il ne peut être question d’une abrogation au sens précis du terme: la nouvelle loi n’abroge pas l'ancienne loi, comme le fait une nouvelle règle entrant en vigueur au moment de sa publication. La raison en est que l’application rétroactive de la nouvelle loi opère une mutation de la norme. Elle transforme la règle en décision dans la mesure de la rétroactivité, c’est-à-dire que la norme demeure une règle en ce qu’elle régit les faits antérieurs à son édiction, mais devient une décision en ce qu’elle régit les faits antérieurs à son édiction. Ainsi se trouve réalisée la juxtaposition d’une règle et d’une décision.»140

Norma retroactivă, susţine Héron, îşi pierde ambele trăsături caracteristice unei reguli juridice – abstracţiunea şi caracterul ipotetic, condiţional al conduitei prescrise –, deoarece se aplică unor fapte deja săvârşite de către anumite persoane determinate sau determinabile: pe de o parte, această normă este „concretă”, deoarece permite, prin ipoteza descrisă, identificarea destinatarilor acesteia141, iar, pe de altă parte, această normă „se prezintă ca un ordin în stare pură, ea este categorică”142, întrucât faptele care corespund ipotezei descrise au fost în întregime realizate înainte de adoptarea legii, nemaifiind, aşadar, ipotetice: «Les faits correspondant au présupposé s’étant tous réalisés avant de l’édiction de la loi, on peut savoir, dès ce moment, à qui la norme s’applique et à qui elle ne s’applique pas. Pour ce qui est de son effet rétroactif, les destinataires de la norme se trouvent comme dans un cercle fermé dont ils ne peuvent plus sortir et dans lequel personne d’autre ne peut entrer. La norme se présent comme un ordre à l’état pur, elle est catégorique.»143

În concluzie, norma retroactivă este o normă concretă şi categorică (o „decizie”), iar nu una abstracă şi ipotetică (o „regulă”): „Transformarea în decizie a unei norme destinate să fie o regulă constituie chiar criteriul retroactivităţii”144 (s.n.). 138

J. Héron, Étude structurale ..., cit. supra [nota 7], no 21, p. 291. Ibidem, no 23, p. 293. 140 Ibidem, no 24, p. 294. 141 Ibidem, no 25, pp. 294-295. 142 Ibidem, no 26, p. 295. 143 Ibidem. 144 J. Héron, L’application dans le temps …, cit. supra [nota 13], no 9, p. 314. 139

354


132. Retroactivitatea este o măsură legislativă concretă. În această optică, retroactivitatea este concepută fie ca o măsură legislativă de modificare a efectelor unui act, fapt sau situaţii trecute, fie ca o măsură legislativă de împiedicare a efectelor actuale sau viitoare ale unor fapte trecute. Este ceea ce susţine, de pildă, Rolando Quadri, pentru care retroactivitatea este o simplă măsură legislativă, care operează ex nunc, iar nu ex tunc. Pentru Quadri, legea in sensu proprio este o norma agendi care nu poate niciodată retroactiva, nu poate niciodată produce efecte juridice ex tunc, deoarece nu se poate schimba cursul timpului, dar ca măsură juridică, legea poate refuza şi ignora efectele juridice produse sub imperiul legii vechi: „La legge, infatti – dice Quadri –, non meno di qualsiasi altro fenomeno naturale od umano, non può essere attiva, produttiva di conseguenze che dal tempo e nel tempo in cui esiste. Essa non può quindi produrre alcuna conseguenza od effetto nel passato; essa non può propriamente parlando eliminare, annullare, sopprimare, modificare le conseguenze delle leggi abrogate nel periodo del loro vigore, trattandosi di fatti storici che si possono solo constatare, ma non negare: factum infectum fieri non potest. La legge non può «retroagire» in senso proprio. Tutto quello che essa può fare è produrre nel tempo del suo vigore conseguenze opposte a quelle che furono prodotte dalle leggi abrogate, non tenendo conto delle situazioni giuridiche che si produssero ed esistettero nel passato. Ciò non è del resto che la conseguenza della stessa normale natura delle leggi come comandi. Il comando ha senso solo rispetto a contegni futuri; ogni legge retroattiva, quindi, non ha soggetti cui rivolgersi, ma oggetti sui quali operare. Annullando i benefici prodotti dalle leggi abrogate mediante la produzione nell’avvenire di conseguenze contrarie la legge retroattiva è in realtà una misura giuridica, non un norma agendi, che non può essere osservata o dissorvata in senso proprio, che non può servire di guida, di direttiva ai contegni umani”145. 145

R. Quadri, vo Acquisiti (Diritti), in «Novissimo Digesto Italiano», I, 3a ed., Torino, UTET, 1957, pp. 238-239; idem, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 83], p. 81 sqq. Francesco La Valle critică însă afirmaţia lui Quadri în sensul că „orice lege retroactivă nu are subiecte cărora să se adreseze, ci obiecte asupra cărora operează” (ogni legge retroattiva non ha soggetti cui rivolgersi, ma oggetti sui quali operare), deoarece „orice propoziţie retroactivă, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să fie acompaniată de o propoziţie prescriptivă” (Fr. La Valle, vo Successione di leggi, in «Novissimo Digesto Italiano», XVIII, Torino, UTET, 1971, p. 636, nota 6). Pentru La Valle, din punct de vedere al structurii lingvistice, a vorbi despre retroactivitatea unei norme, este inexact, deoarece cele ce se spun că sunt retroactive, nu sunt norme şi, in genere, nici prescripţii juridice, ci propoziţii lingvistice, care dobândesc caracter juridic, numai prin asocierea unei propoziţii prescriptive ce operează întotdeauna ex nunc, iar nu ex tunc. Într-adevăr, sub aspectul naturii reale a dispoziţiilor normative declarate sau considerate de legiuitor ca având efecte retroactive, La Valle observă următoarele: „Si è soliti attribuire la retroattività alle norme, contenute nel testo legislativo. Ma parlare di retroattività di norme è inessato, perchè quelle che si dicono e sono retroattive, non sono norme, nè, in genere, prescrizioni giuridiche. Prescrittività e retroattività sono concetti incompatibili: le vere prescrizioni non possono essere retroattive, e quelle veramente retroattive non possono essere prescrizioni. In termini

Principiul neretroactivităţii di proposizioni: vere e proprie proposizioni giuridiche retroattive, non sono mai proposizioni prescrittive, non sono mai, in sè, retroattive. Infatti le proposizioni prescrittive sono essenzialmente costituite nella forma (linguistica) loro propria (forma che, trattandosi di oggetti linguistici, coincide senza residui con contenuto e sostanza delle proposizioni stesse) dal nesso (o funtore) proposizionale deontico (o prescrittivo). Poichè ogni modo deontico («puoi», «devi») implica necessariamente il modo aletico «contingente», la struttura tipica di ogni proposizione prescrittiva («tale comportamento è autorizzato»; «talaltro comportamento è obbligatorio») implica la contingenza futura del comportamento autorizzato od obbligatori, implica cioè che tale o talaltro comportamento è «possibile e possibile che non» venga tenuto. Ma quelle che si dicono «norme» retroattive, per definizione si referiscono a comportamenti, non futuribili, sibbene passati. In quanto passati, i comportamenti, contemplati dalla legge retroattiva, costituiscono non una classa aperta di comportamenti possibili e reiterabili – come appunto nel caso di vera norma –, ma una collezione chiusa, entro la quale i comportamenti sono un numero definito di dati comportamenti, esistiti, di un novero determinato di soggetti. Se la contingenza futura del comportamento è implicata necessariamente da qualsiasi proposizione il cui connettivo sia un funtore prescrittivo, e tale contingenza futura esula invece completamente dal testo legislativo retroattivo, là dove esso contempla (necessariamente, in quanto retroattivo) comportamenti passati, è chiaro che le proposizioni contenenti tale riferimento a comportamenti passati non sono proposizioni prescrittive.” (La Valle, loc. cit. supra, p. 636). Cât priveşte conţinutul retroactivităţii dispoziţiilor normative noi, acestea operează numai în prezent, asupra conduitelor viitoare ale subiectelor de drept, iar nu în trecut: „Se si considerano attentamente gli atti giuridici retroattivi, ci si avvede che in essi alla proposizione retroattiva, come tale non prescrittiva, si accompagnano costantamente una o più proposizioni prescrittive, implicite o esplicite. Trattasi delle norme, o delle prescrizioni particolari e concrete, le quali impongono a datti soggetti od organi (giudici, autorità, cittadini) nel momento passato cui ha riguardo la legge (od altro atto giuridico) retroattiva, fosse stata vigente una certa norma, o una certa prescrizione particolare e concreta, che per contro in quel momento non era in effetti ancor venuta ad esistenza. Detto altrimenti, la proposizione retroattiva attribuisce date qualificazione ed effetti a fatti passati, cui già erano stati attribuiti, nel momento in cui venivano ad esistenza, qualificazioni ed effetti diversi. Ma i nuovi effetti e le nuove qualificazione, perchè siano operanti nel mondo del diritto, debbono essere collegati a dei possibili comportamenti futuri, che si adeguino a tali nuovi effetti e nuove qualificazione: e collegamente cosiffatto non può avvenire che mercè una vera e propria prescrizione, la quale non è – non può essere – quella formulata nella proposizione retroattiva, ma è la prescrizione espressa in una proposizione prescrittiva il cui funtore deontico impone o autorizza certi comportamenti futuri su presupposto dei dei nuovi effetti e delle nuove qualificazioni, retroattivamente impresse e connessi a fatti passati dalla proposizione non presrittiva di cui consta l’atto in quella sua parte per cui è retroattivo. È dunque in virtù dell’indefettibile nesso con una proposizione giuridica prescrittiva, che la retroattività proposizione non prescrittiva, rivestita della forma di una legge, o di un qualsiasi altro atto giuridico, acquista rilevanza nell’ordinamento giuridico. Ciò significa che la proposizione non prescrittiva è giuridica non in sè (come lo è invece la proposizione prescrittiva, in ragione della propria struttura), ma per

355

356

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă relationem, cioè per il nesso che lo lega a proposizioni prescrittive.” (La Valle, loc. cit. supra, p. 637).

Aşadar, după La Valle dispoziţia normativă cu efect retroactiv, nefiind eo ipso o propoziţie juridică (normativă), este acompaniată de prescripţii juridice, pozitive sau negative, adresate subiectelor de drept cărora li se prescrie o altă conduită decât aceea prevăzută de legea în vigoare la data naşterii actului sau faptului juridic. Asemenea prescripţii, dacă există, nu sunt norme general-abstracte, ci norme individual-concrete, astfel încât critica lui Valle la adresa lui Rolando Quadri nu este justificată, pentru că retroactivitatea fie direct, fie indirect, constă într-o măsură juridică invididual-concretă, iar nu o simplă normă general-abstractă, de vreme ce, aşa cum însuşi La Valle afirmă, ea se adresează nu unor comportamente ipotetice şi viitoare, ci unor comportamente deja săvârşite, unor subiecte de drept care formează o clasă „închisă” şi actuală, iar nu „deschisă” şi eventuală. Or, dacă este aşa, cum observă Quadri, destinatarii unor dispoziţii retroactive nu sunt subiecte de drept libere, ci obiecte, adică subiecte de drept „legate”, dependente de voinţa legiuitorului. De altfel, răspunzând criticii lui La Valle că retroactivitatea n-ar putea consta într-o „măsură juridică”, Rolando Quadri arată că acesta nu ţine seama de faptul că orice normă juridică cuprinde o ipoteză şi o dispoziţie, însă nu neapărat cuprinsă într-un singur text legislativ, şi că o normă fără unul dintre aceste elemente este un nonsens, după cum retroactivitatea însăşi nu este o simplă „retroacţiune” (retroazione), termen preluat din limbajul ciberneticii, ci o „măsură juridică” veritabilă. Într-adevăr: Ma l’A. [La Valle – n.n.] – commenta Quadri – non si rende conto che non si può aver riguardo ad ogni proposizione del testo legislativo staccata dall’altra o dalle altre; e questa è la ragione per la quale noi abbiamo riguardo alla norma agendi risultante dal concorso di una serie de proposizioni e disposizioni. Si sa che in ogni testo legislativo, retroattivo o non retroattivo che sia, deve essere compresa almeno idealmente una proposizione (ricavabile in generale, anche se non si avverte a prima vista, da una serie di disposizioni) che descrive il fatto e da un’altra che descrive le conseguenze di esso. Ora l’A. [La Valle – n.n.] pretende che pressa in sè, la descrizione del fatto non sia giuridica, mentre lo sarebbe la prescrizione, il che è assurdo. Vero è che nessuna delle due ha senso senza l’altra. E il non senso non fa teoria. Nel linguaggio ormai familiare ai giuristi si parla al riguardo di «precetto» e di «sanzione» (i tedeschi parlano di Tatbestand e di Rechtsfolge) che sono naturalmente considerati inscindibili. Nelle disposizioni retroattive si verifica il fatto anormale che, anziché a contegni disponibili, le conseguenze giuridiche (che naturalmente non potranno riguardare che il futuro, cioè situarsi nel futuro), si riallaciano a contegni indisponibili, perché ormai già entrati nella storia; con il risultato che le conseguenze giuridiche non possono più essere imputare all’osservanza o all’inosservanza di un comando, ma ad un dato puramente obiettivo, del quale il soggetti subiscono fatalmente le conseguenze che la legge retroattiva determina. Parlando di «misure», anziché din norme, dicendo che la legge retroattiva «non ha soggetti cui rivolgersi, mai oggetti sui quali operare», si è voluto soltanto mettere in rilievo, com’è evidente, che il soggetto che subisce le conseguenze giuridiche, nel caso di retroattività della legge, è puramente e semplicemente sottoposto a tali conseguenze, senza che la sua capacità di scelta, la sua personalità, venga in rilievo. Che poi la legge retroattiva possa produrre per il soggetto obblighi contrari alle situazioni giuridiche preesistenti, crediamo di averlo stabilito con assoluta chiarezza. Ma trattandosi di obblighi (può anche trattarsi di una pura soggezione) che non nascono di una scelta possibile, nella quale si esprime la personalità, la qualificazione come «misure» ci sembra del tutto appropriata («La rétroactivité ôte à la loi son caractère»; «la loi qui rétroagit n’est pas une loi» disse


357

Aceasta, se pare, este şi opinia lui Luigi Mengoni, după care retroactivitatea este „o decizie (subiect al controlului criteriului de raţionalitate) [care] nu inversează fluxul natural al timpului creând un timp juridic reversibil: dreptul nu poate să modifice, ci numai să dispună calificarea juridică a faptelor în raport cu timpul. Retroactivitatea nu face să devanseze în timp eficacitatea noii legi, ci să-i extindă câmpul de aplicare la faptele întâmplate anterior intrării sale în vigoare şi care, în acest moment, sunt încă (actualmente sau potenţialmente) sub iudice.”146 133. Retroactivitatea este reevaluarea juridică a trecutului. În fine, după cum am văzut [supra, nr. 97, 126 lit. b)], în opinia lui Gaetano Pace, retroactivitatea constă, în esenţă, în reevaluarea, reaprecierea juridică a trecutului (la rivalutazione del passatto), ceea ce se poate explica prin faptul că norma juridică îndeplineşte două funcţii: una imperativă (ca norma agendi), alta evaluativă (ca norma valendi). Dacă este imposibil să se impună, ex post facto, obligaţii noi, în schimb, nimic nu se opune ca legea nouă să recalifice, pozitiv sau negativ, un act sau fapt trecut (supra, nr. 97). În esenţă, zice Pace, «retroattività non è commando», «rettroattività è retrovalutazione o meglio rivalutazione giuridica del passato»147 „Fino a che ci si limiti a riguardare la norma come comando (o come precetto di azione o come guida all’agire umano, e simili) non può esser possibile rendersi conto della retroattività, per le semplice ma decisiva ragione che la norme come comando non può retroagire: al passato non si comanda, nè, stando già nel presente, è possibile obbedire dal passato. Se tutto stesse qui di una regola dell’irretroattività non ci sarebbe più bisogno che di una regola che stabilisce che il diritto nostro non vincola gli abitanti di Marte. Senonchè la norma giuridica, oltre alla funzione imperativa, ne ha un’altra di valutazione. La forma verbale della norma, cioè la sua locuzione, può dare maggior risalto ora all’uno ora all’altro di quei due aspetti: ma è certo che entrambi sono essenziali alla, per così dire, fisiologia della norma giuridica (...) Se la norma, come comando, è Benjamin Constant nel suo discorso del 1828 a proposito di una legge sulla stampa). Se la norma retroattiva impone «a dati soggetti od organi (giudici, autorità, cittadini) di comportarsi nel presente e nel futuro, come se» nel passato fosse stata in vigore una norma diversa da quella che vigeva, per seguire lo scrittore in parola, dovrebbe esser chiaro che colui che operò e visse come soggetto viene trasformato in oggetto, dato che le finzioni giuridiche non mutano la realtà. E, naturalmente, la misura giuridica sarà applicata dai giudici, creerà nuovi diritti e doveri che però prescinderanno, nel fissarne la causa, dalla personalità della persona che subisce le conseguenze della legge retroattiva e cioè dalla persona alla quale si deve aver riguardo, perché è su di essa che si dispone.” (R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 83], pp. 50-51, nota 7). 146

L. Mengoni, Diritto e tempo, in «Scriti I. Metodo e teoria giuridica», a cura din C. Castronovo, A. Albanese e A. Nicolussi, Milano, Giuffrè Editore, 2011, p. 19. 147 G. Pace, Su una nuova teoria generale del diritto transitorio, in Rivista del diritto commerciale 1947, I, p. 259.

358

Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă rivolta essenzialmente verso futuro, la norma come valutazione (cioè come criterio di valutazione dei fatti umani), può anche rivolgersi verso il passato. Si sarebbe, quasi, tentati di dire che la valutazione si proietti più naturalmente, verso il passato, dove trova una realtà concreta, che verso l’avvenire, dove non trova, per così dire, che ipotesi di realtà. Questo spiega come la valutazione storica abbia come sua essenziale direzione solo il passato. Per il diritto, la cosa è ben diversa, soprattutto perchè appunto il diritto contempla ipotesi di azioni: comunque resta che la norma giuridica, in quanto criterio di valutazione, può voltarsi verso il passato: quando lo fa essa è retroattiva.”148

Aşadar, în concepţia lui Pace, norma retroactivă revine asupra calificării ori relevanţei juridice a unui act sau fapt trecut, însă numai ca măsură sau criteriu de evaluare juridică, iar nicidecum ca norma agendi.

§ 3. Problema retrospectivităţii. Formele, gradele şi limitele retroactivităţii 134. Problema retrospectivităţii legii noi. a) Precizări prealabile. În doctrină, mai ales, se face, uneori, distincţie între retroactivitate şi retrospectivitatea legii noi, cu intenţia vădită de a sustrage regimului retroactivităţii aşa-zisele «legi retrospective». Conceptul de retrospectivitate este, cel puţin, bivalent (b). Pe de altă parte, retroactivitatea poate îmbrăca forme diferite149, poate avea o forţă mai mare sau mică (c) şi poate fi limitată în întinderea ei (d). b) Retroactivitate vs. retrospectivitate. În dreptul anglo-american, termenii „retroactivitate” şi „retrospectivitate” sunt fie echivalenţi, fiind folosiţi alternativ, fie retrospectivitatea este considerată drept o formă de retroactivitate minimă sau atenuată, care ar afecta efectele viitoare ale unor acte juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Într-adevăr, in genere, pe linia trasată de Justice Story încă din 1814, termenii de „retroactivitate” (retroactivity) şi „retrospectivitate” (retrospectivity) sunt întrebuinţaţi în acelaşi înţeles, ca sinonimi150: „Upon principle, every statute, which takes away or impairs vested rights acquired under existing law, or creates a new obligation, imposes a new duty, or attaches a new disability in respect to transactions or considerations already past, must be deemed retrospective” (s.n. – M.N).

În schimb, pentru alţi autori, cum este canadianul Elmer A. Driedger (supra, nr. 29 lit. b) – citat şi de J. Héron în sprijinul tezei sale privind acţiunea 148

G. Pace, op. cit. [nota 9], no 41, pp. 134-135. Cu privire la retroactivitatea ex fattispecie şi ex statuizione, v. G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47, p. 152 sqq., şi supra, nr. 97 lit. b). 150 Justice Story, in case of Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts v. Wheeler (1814), cit. supra, nr. 29, text şi nota 128. 149


359

retrospectivă a legii noi –, legea retroactivă operează întotdeauna ex tunc, în timp ce legea retrospectivă numai ex nunc: „A retroactive statute is one that operates as of time prior to its enactment. A retrospective statute is one that operates for the future only. It is prospective, but it imposes new results in respect of a past event. A retroactive statute operates backwards. A retrospective statute operates forwards, but it looks backwards in that it attaches new consequences for the future to an event that took place before the statute was enacted. A retroactive statute changes the law from what it was; a retrospective statute changes the law from what it otherwise would be with respect to a prior event”151

În sfârşit, pentru alţi autori, diferenţa dintre retroactivitate şi retrospectivitate este graduală, iar nu calitativă, motiv pentru care orice lege retrospectivă este parţial retroactivă152. În dreptul continental, noţiunile de „retroactivitate” sau „retrospectivitate” sunt controversate. Astfel, în opinia lui J. Héron (supra, nr. 104), inspirată de un curent doctrinar anglo-american şi, mai nou, de unul german153, legea este retrospectivă atunci când 151

E. A. Driedger, Statutes: Retroactive Retrospective Reflections, in 56 The Canadian Bar Review 264, 268 (1978). Pentru critica tezei lui Driedger de către P.-A. Côté şi Sampford, v. supra, nr. 29, lit. b), text şi notele de subsol 137, 139. 152 V., mai recent, Ch. Sampford, Retrospectivity and Rule of Law, Oxford University Press, New-York, 2006, pp. 22-23, şi supra, nr. 29, lit. b), text şi nota 140. 153 A se vedea G. Grasmann, La constitutionnalité des règles de droit rétroactives et rétrospectives dans la jurisprudence allemande: règlement du conflit entre la confiance digne de protection des sujets de droit (nationaux et étrangers) et l’intérêt public, in Revue internationale de droit comparé, no 4/1989, pp. 1017-1024. «Une loi est qualifiée de rétrospective – dit Grasmann –, quand elle influe pour le futur sur des situations juridiques constituées dans le passé qui se prolongement dans l’avenir» (ibidem, pp. 1019-1020). De observat că Héron citează (via Roubier, însă eronat) şi pe Gaetano Pace, ca autorul celei mai precise analize a retrospectivităţii în dreptul continental: «L’analyse théorique la plus précise de la rétrospectivité a été donnée par M. Pace. Cet auteur distingue deux sortes de rétroactivité: la rétroactivité par la décision (ex statuizione), qui est la rétroactivité au sens ordinaire du mot, et la rétroactivité par l’hypothèse (ex fattispecie) qui consiste à donner un effet dans l’avenir à un fait qui appartient au passé: c’est la rétrospectivité, telle qu’elle vient d’être décrire. Il n’est pas hors de propos de relever que l’auteur est parvenu à ce résultat en se fondant sur les éléments qui composent la norme juridique: l’hypothèse, qui énonce un certain nombre de conditiones juris, d’une part, et l’ordre (ou la décision) qui en détermine les conséquences, d’autre part» (J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 105, pp. 98-99). În realitate, după cum am văzut (supra, nr. 97), pentru Gaetano Pace, retroactivitatea ex fattispecie este regula şi produce, în principiu, efecte ex tunc, iar nu ex nunc, în timp ce retroactivitatea ex statuizione produce efecte ex tunc numai atunci când invadează legea veche, până la data producerii sau săvârşirii faptului trecut. Pe de altă parte, retrospectivitatea la Pace este o noţiune originală, distinctă de retroactivitate (v. infra, text şi notele însoţitoare).

360


afectează efectele viitoare ale situaţiei juridice trecute, conceptul de retrospectivitate fiind ireductibil la cel de retroactivitate (rezervat efectelor trecute ale unui act sau fapt juridic) sau cel de aplicare generală a legii (rezervat exclusiv situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere (aşa-numita «dispersiune de fapte»). Pentru J. Héron, retrospectivitatea este un concept autonom, specific dreptului tranzitoriu, care caracterizează efectele viitoare ale unei situaţii juridice anterioare, care vor fi supuse legii noi, iar nu legii vechi. Retrospectivitatea se caracterizează prin două elemente esenţiale: 1) obiect specific; 2) efect specific. «En premier lieu – dit Héron –, la rétrospectivité se caractérise par le fait que tous les événements visés par le présupposé de la nouvelle loi se sont produits avant son édiction. Il en résulte que, dans son application rétrospective, le texte nouveau ne constitue pas une règle, mais une série de décisions. Ce premier élément constitutif distingue nettement la rétrospectivité de l’application générale de la nouvelle loi, dans laquelle le nouveau texte est appliqué en tant que règle. Inversement, la mutation de la norme qu’entraîne la rétrospectivité rapproche ce concept de celui de rétroactivité. Le second élément constitutif de la rétrospectivité est que l’application de la nouvelle loi ne provoque pas une remise en cause des effets juridiques déjà créés sous l’empire de l'ancienne loi, ce qui la distingue de la rétroactivité. La rétrospectivité oblige ainsi à distinguer les deux éléments de la nouvelle loi envisagée en tant que règle. Pour ce qui est du présupposé (qui devient apparent), la rétrospectivité est identique à la rétroactivité. La différence entre les deux concepts se manifeste dans l’effet juridique de la norme nouvelle. Alors que la rétroactivité provoque une remise en cause des effets passés attachés à la réalisation du présupposé de la norme ancienne, il n’en va pas de même en cas de rétrospectivité. Celle-ci entraîne un fractionnement ou un morcellement de l’effet juridique. La partie passée de l’effet juridique demeure soumise à l'ancienne loi, ou plus exactement à la règle ancienne, puisque l’ancienne loi s’est appliquée en tant que règle. La future partie de l’effet juridique se trouve soumise à la nouvelle loi, en tant que décision. Le morcellement temporel de l’effet juridique est rendue possible par la durée qui affecte l’effet juridique de la norme.»154 Teza lui Héron privind distincţia dintre retroactivitatea şi retrospectivitatea legii noi, după cum am semnalat deja, a fost însă criticată şi recent respinsă chiar de către unii dintre discipolii săi, pe motiv că, în realitate, retrospectivitatea, acoperind fie cazuri de retroactivitate temperată (parţială), fie cazuri de aplicare imediată (generală) a legii noi, este echivocă şi, totodată, inutilă, noţiunile deja degajate de retroactivitate sau de aplicare imediată (ori generală) a legii noi fiind suficiente155.

În schimb, în opinia lui Gaetano Pace, retroactivitatea şi retrospectivitatea sunt concepte de sine stătătoare, care nu trebuie confundate, deoarece numai primul interesează dreptul intertemporal: primul vizează recalificarea juridică diferită, nouă, a trecutului; al doilea vizează simpla apreciere şi confirmare a unei situaţii trecute, fără nicio recalificare juridică a acesteia: „Una distinzione che, prima facie, potrebbe parere sottilmente superflua, ma che in realtà è necessario fare – dice Pace –, è quella tra «retroattività» e «retrospettività». 154

J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 117, pp. 107-108. V., în acest sens, P. Fleury-Le Gros, op. cit. (nota 117), nos 567 sqq., pp. 246 sqq., în os special n 648 sqq., pp. 282 sqq. 155


361

Si dànno, in diritto, fenomeni dei quali si suol dire che sono retroattivi, mentre in realtà sono solo retrospettivi, perchè non agiscono sul passato, ma si limitano a contemparlo, a dichiararlo. Così i mezzi di prova sono, per loro indole, retrospettivi, non retroattivi, come talora si dice. Lo stesso è da ripetere di ogni interpretazione giuridica, come in genere, delle dichiarazioni di scienza. La funzione giurisdizionale, tipicamente nelle sentenze di mero accertamento, è retrospettiva, e solo impropiamente si dice che è retroattiva. Ma quale è differenza tra retroattività e retrospettività? Entrambi questi concetti presentano un carattere comune, che spiega la confusione che se ne fa: intesi giuridicamente, essi consistono in un retrovalutazione giuridica, cioè consistono in una valutazione giuridica del passato. Per concretare le idee si ponga mente ad una legge retroattiva e alla testimonianza: entrambi consistono in una valutazione giuridica del passato. La differenza specifica tra retroattività e retrospettività sta in ciò: che la retroattività è, non solo una retrovalutazione, ma anche una rivalutazione, cioè una valutazione giuridica diversa, nuova, che si sostituisce ex tunc ad una valutazione anteriore e diversa. Così si spiega come la retroattività operi sul passato giuridico, modificandolo mercè la sostituzione di una valutazione ad un’altra; mentre la mera retrospectivittà si limita a dichiarare, ad accertare il passato quale in realtà era anche prima che il fatto retrospettivo si producesse. Questo spiega perchè sia erroneo o almeno improprio considerare i mezzi di prova, le interpretazioni autentiche, le sentenze, etc. come atti o fatti retroattivi. Essi, difatti, non producono alcuna alterazione nelo stato giuridico anteriore, nel passato giuridico, mai si limitano a contemparlo: si tratta pertanto di fatti retrospettivi”156.

Uneori, retroactivitatea şi retrospectivitatea pot caracteriza acelaşi act juridic, cum este cazul recunoaşterii de filiaţie naturală157. Alteori, actul juridic poate fi 156

G. Pace, op. cit. [nota 9], nr. 101, pp. 315-316. Observăm că, în ceea ce priveşte interpretarea juridică, socotită „retrospectivă” de către Pace, în sistemul NCC, norma interpretativă este asimilată legii constitutive producând efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2)], fiind supusă, aşadar, principiului neretroactivităţii, din moment ce clarificarea sensului unei dispoziţii îndoielnice este de natură să modifice efectele unor situaţii juridice trecute. Cu privire la problematica legilor interpretative, considerate, mult timp, pur declarative şi tacit retroactive, v. supra, nr. 53. 157 „La distinzione tra retroattività e retrospectività – dice Pace (loc. cit., p. 316) – diviene sottile, dandosi dei casi giuridici che presentano contemporaneamente i due carattere. Più particolarmente può darsi che la legge ricolleghi un effeto retroattivo ad un fatto retrospettivo. Un caso, altamente interessante, è dato dal riconoscimento di filiazione naturale. Questo atto giuridico è certo, innanzi tutto, retrospettivo, rivolto come è naturalmente verso il passato per dichiararne una verità, un fatto (la procreazione); ma può essere retroattivo, se la legge vi ricollega l’effetto di instaurare il vincolo di filiazione naturale, come vincolo giuridico, ex tunc, dal momento del concepimento. Sotto l’impero del cod. civ. del 1865, pur mancando una norma giuridica che attribuisce effetti retroattivi ai riconoscimento, la dottrina era concorde nell’ammettere la retroattività. Il nuovo codice civile, pur mancando anch’esso di una norma generale sulla decorezza degli effetti giuridici del riconoscimento dei figli naturali, ha però una norma, d’indole speciale, statuente che se il riconoscemento è contenuto in un testamento, esso «ha effetto dal tempo della morte del testatore» (art. 256, 1o comma). L’interesse di tale disposizione sta in ciò: che essa separa nettamente i due fenomeni della retroattività e della retrospettività, a proposito dell’atto di rconoscimento. Mentre sotto l’ordinamento anteriore essi si ritenevano così inscindibili che la dottrina e la giurisprudenza, nel silenzio del codice, credevano necessario dedurre l’indole retroattiva del riconoscimento dalla sua indole retrospettiva, oggi, sia pure per un caso speciale, si dà un riconoscimento (quello per testamento) che è irretroattivo pur restando retrospettivo.” (s.n. – M.N.).

362


mixt, retrospectiv (iar nu retroactiv), în măsura în care declară, confirmă sau atestă o situaţie juridică sau un act ori o procedură) şi constitutiv de drepturi în acelaşi timp (cazul recunoaşterii filiaţiei naturale, spre ex.)158. 135. Gradele retroactivităţii. În doctrină, în funcţie de intensitatea aplicării retroactive a legii noi, se distinge, în general, între mai multe grade159 de retroactivitate160. Astfel, Roubier, după cum am văzut [supra, nr. 90, lit. d)], distinge între retroactivitatea restitutivă (afectând înseşi afacerile terminate, cauzele definitiv judecate, tranzacţiile făcute şi obligaţiile stinse, inclusiv prescripţiile împlinite), ordinară (afectând, pentru trecut, efectele unui act sau fapt juridic) sau temperată (afectând doar efectele viitoare ale unor acte sau fapte juridice trecute)161. Alt autor162 vorbeşte despre retroactivitatea extremă, proprie şi improprie. În dreptul hispanic, aceleaşi grade de retroactivitate sunt desemnate prin alte formule: retroactivitatea maximă, medie şi minimă (sau atenuată). La rândul său, Pace distinge în cazul retroactivităţii ex statuizione două grade: internă, dacă operează în domeniul temporal al legii retroactive, şi externă, dacă depăşeşte acest domeniu şi invadează câmpul propriu de acţiune al vechii norme163. După cum s-a remarcat, principala problemă a gradelor de retroactivitate este lipsa unei terminologii clare şi unitare, una dintre obiecţiile majore sub acest aspect fiind confuzia terminologică dintre retroactivitate şi aplicarea imediată (şi generală) a legii noi, deoarece aşa-numita «retroactivitate temperată» sau «minimă» ori «simplă» din opinia unor autori reprezintă pentru alţi autori (partizani ai teoriei aplicării imediate a legii noi) o simplă aplicare imediată a legii noi. Este motivul pentru care, recent, un autor a propus, pentru a depăşi echivocul, un alt termen pentru a se desemna cea de-a treia categorie de retroactivitate (care modifică efectele viitoare, adică acelea care se vor naşte după intrarea în vigoare a legii noi), şi anume termenul de „ambiactivitate”164. 158

„Recunoaşterea copilului natural, [act] declarativ al legăturii de sânge, ca fapt natural şi biologic, este în acelaşi timp constitutiv al legăturii juridice de rudenie firească” (G. Pace, op. cit. [nota 9], no 101, p. 317, nota 2). 159 Cu privire la aşa-numitele „forme” ale retroactivităţii (retroactivitatea ex fattispecie şi ex statuizione), v. G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47 sqq., p. 151 sqq. 160 Cf. Ph. Malaurie, P. Morvan, Droit civil. Introduction générale, Defrénois, 2003, n 268, p. 186-187: «En définitive, la rétroactivité est susceptible de degré: les lois de validation qui anticipent sur l’issue des procès en cours rétroagissent plus que les autres; les lois interprétatives sont super rétroactives; de façon exceptionnelle certaines lois sont dotées d’une «superissime rétroactivité», qui s’avère d’ailleurs aujourd’hui inconstitutionnelle.». Contra, în sensul inexistenţei sau inutilităţii juridice gradelor de retroactivitate, v., de ex., R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 84], p. 120 sqq. 161 A se vedea P. Roubier, op. cit.[nota 45], no 62, pp. 285-291. 162 G.U. Rescigno, vo Disposizioni transitorie, in «Enciclopedia del diritto», XIII, Milano, Giuffrè Editore, 1964, pp. 223-224. 163 V., pentru dezvoltări, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47, p. 151 sqq. 164 V., în acest sens, J.-R. Trahan, Time for a Change: A Call to Reform Louisiana’s Intertemporal Conflicts Law (Law of Retroactivity of Laws), in 59 Louisiana Law Review 661, 717 note 166(1999).


363

136. Limitele retroactivităţii. În strânsă legătură cu problema gradelor (forţei sau intensităţii) retroactivăţii stă aceea a limitelor acesteia, temporale şi materiale. Până unde poate retroactiva legea nouă? Ad infinitum sau până la o anumită dată anterioară (un an, 10 ani, 100 ani etc.). Ratione materiæ numai în ceea ce priveşte causae pendentes (raporturile materiale şi procesuale neterminate) sau şi în ceea ce priveşte causae finitæ, adică afacerile terminate (res iudicatæ, res transactæ, res finitæ, res prescriptæ et similibus modis)165.

„I use the expression “ambiactivity” – formed by combin the Latin prefix ambi, meaning „both”, with the Latin word action, meaning action – because – says Trahan – this temporal effect, strictly speaking, is neither purely retroactive nor prospective in the etymological senses of those words. On the one hand, this effect falls on juridical situations that were formed under the old law and, not only that, on right and duties (“effect” of juridical situations) that were conceived under the old law. To that extent the effect seems to involve retroactivity (backward action). On the other hand, this effect falls on rights and duties that do not become executory – in other words, the performance of which is not due – and therefore are not truly realized until after the new law takes effect. To that extent the effect seems to involve prospectivity (forward action). This effect, then, is at once partly (but not purely) retroactive and partly (but non purely) prospective, to speak etymologically”. Trahan exemplifică diferenţa dintre retroactivitatea maximă (extreme retroactivity, retroactivity of maximum degree), retroactivitatea medie (pure retroactivity, retroactivity of medium degree) şi ambiactivitatea (ambiactivity, impure retroactivity, rectroactivity of minimum degree): Dacă presupunem că Pascal, proprietarul unui fond, şi Olide, un arendaş, încheie, succesiv, la 1 martie 2000 şi 1 martie 2001, două contracte de arendare a unei parcele de pământ pe termen de un an fiecare, cu o arendă de 100 dolari per ar pe lună, iar legiuitorul edictează (la 1 septembrie 2001) o lege care limitează arenda la 50 dolari per ar pe lună. Legea nouă se aplică şi arenzii datorate de către Olide? După Trahan, răspunsul ar fi următorul (ibidem, p. 718): – întâi, dacă ar fi aplicată arenzilor datorate şi plătite [(„the rents owed and paid”) în baza primului contract (solicitându-se lui Pascal să restituie jumătate din arendă)], legea nouă ar avea un efect retroactiv „extrem” sau maxim”; – apoi, dacă ar fi aplicată chiriilor datorate şi deja plătite („the rents owed and already paid”) în baza celui de-al doilea contract (solicitându-se lui Pascal să restituie jumătate din arenda deja încasată pe timp de 6 luni), noua legea ar avea un „pur” sau „moderat (sic!) efect retroactiv”; acele arenzi reprezintă efectele „trecute” ale situaţiilor juridice create sub legea veche, dar încă în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi; – în fine, dacă ar fi aplicată arenzilor datorate, dar neplătite încă („the rents owed, but not yet paid”) în baza celui de-al doilea contract (permiţându-se lui Olide să plătească şi să ceară lui Pascal să accepte plata a jumătate din arenzile viitoare), noua lege ar avea un efect „ambiactiv”; acele arenzi reprezintă efecte „viitoare” ale situaţiei juridice care a fost creată sub legea veche şi care este în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi. 165

Jurisconsulţii romani Paulus şi Ulpianus includeau în causæ finitæ lucrul judecat, tranzacţia şi prescripţia. Romaniştii, precum Bartolus, au extins cazurile la: negotium dicitur decisum, quod est finitum, transactione, sententia, solutione, juramente, quietatione, præscriptione, et similgus

364


În doctrină, această chestiune este controversată166, însă această controversă nu mai prezintă importanţă în dreptul nostru civil, datorită caracterului absolut al principiului neretroactivităţii în materie civilă.

modis. Modernii, precum Gabba sau Roubier, consideră drept raporturi epuizate care nu trebuie afectate de retroactivitate, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens; primul, cele rezultate din sentinţa judecătorească, tranzacţie, compensaţie şi plată, al doilea se limitează la sentinţa definitivă, tranzacţie şi prescripţia extinctivă. V., pentru amănunte, şi alte exemple, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 97, p. 302 sqq. Conform acestui autor, raportul epuizat nu constituie o limită la eficacitatea retroactivă a normei juridice noi, ci „numai la aplicarea imediată a legii” (ibidem, no 98, p. 309), întrucât, din perspectiva analizei structurale a normei juridice noi, „dacă legea este numai de realizare (attuazione) imediată ea are ca ipoteză existenţa unui anumit raport juridic, şi atare ipoteză nu poate să fie realizată de raporturi epuizate (rapporti esauriti). Reluând exemplul dat cu o nouă lege monetară – zice Pace –, rezultă clar că ipoteza sa este existenţa unei obligaţii, o obligaţie încă neîndeplinită; a exclude obligaţiile stinse din sfera de acţiune a noii legi este suficientă (şi necesară) această consideraţiune structurală; care dacă se vrea, se poate obţine în această propoziţie: legile asupra existenţei raporturilor juridice sunt de realizare (attuazione) imediată, dar nu se aplică raporturilor epuizate sub legea anterioară, deoarece asemenea raporturi nu realizează ipoteza noilor legi în însuşi timpul lor de stăpânire, ci ipoteza legilor anterioare” (ibidem, pp. 309-310). 166 V., pentru amănunte, în afara lui G. Pace, cit. supra (nota precedentă); P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 62, pp. 285-291; R. Quadri, Dell’applicazione …, cit. supra [nota 84], pp. 120-138.

M. Nicolae, Pages From Contributii La Studiul Conflictului de Legi in Timp in Materie Civila Titlul II Cap. 1 Si 2

Recommend Documents