MĂCEŞ Rosa canina L.fam. Rosaceae • Descriere. Arbust cu ghimpi; frunze compuse, formate din mai multe foliole ovale, dinţate pe margini, cu 2 stipele la baza. Flori de culoare roz, uneori albe, cu 5 sepale, 5 petale, numeroase stamine dispuse pe un receptacul, care la maturitate devine cărnos, de culoare roşie. În acest receptacul se află numeroase achene, în realitate adevăratele fructe, cărora în mod obişnuit se spune seminţe. • Răspândire. Creşte prin tufişuri, pe dealuri, la marginea drumurilor şi a pădurilor.
• Organul utilizat, recoltare. Recoltarea fructelor începe în momentul când ele trec de la culoarea cărămizie spre roşu-portocaliu. Mai târziu, măceşele întră în perioada de supracoacere şi le fac inutilizabile pentru scopuri medicinale. Fructele recoltate nu se vor lăsa la soare, deoarece se încing uşor, scade conţinutul în vitamina C. După eliminarea corpurilor străine şi a impurităţilor, fructele se transportă la locul de uscare. • Compoziţie chimică , întrebuinţări. Fructele de măcieş conţin vitaminele C, B , K, PP, 2 provitamina A, zaharuri, acid malic şi citric, pectine, taninuri, uleiuri volatile, dextrină, săruri de K, Ca, Fe, Mg. Siropul, extractul, infuzia se utilizează ca vitamin-izant, astringent şi antidiareic, iar uleiul – la arsuri, dermatite, decubitus.
Aconitum- Aconitum napellus – omagul de gradina. Fam. Ranunculaceae • Descriere: Omagul este o plantă erbacee spontană întâlnită prin locurile ierboase şi stâncoase din etajul alpin şi subalpin al Carpaţilor, începând cu 1000 m altitudine. Are o rădăcina cărnoasă, îngroşată, conică, lungă până la 8 cm şi groasă de 1-2 cm. Tulpina este groasă, dreaptă şi înaltă până la 60 cm. Florile sunt albastre-violet, dispuse în ciorchine, care înfloresc în lunile august-septembrie.
• Compoziţie chimică: : aconitină, neopelină, napelină, mesaconitină, hipaconitină şi picroaconitina. În afară de aceştia se mai găsesc şi aconelina, sparteina, efedrina, rezine, grăsimi, inozită, acizi organici (aconitic, itaconic, malic, citric, tartric, oxalic, succinic, malonic, pirolidincarboxilic, ascorbic), proteine, zaharuri (maltoză, zaharoză). • Organul utilizat: În scopuri medicinale se folosesc tuberii laterali, tineri (Tubera Aconiti) tuberculii de rezervă (nedezvoltaţi) conţin o cantitate de aproximativ două ori mai mare de alcaloizi decât tuberculul florifer. Total între 0,500,60%, alcaloizi totali din care 30% aconitină.
• Acţiune farmacodinamică utilizări terapeutice: Efectele asupra organismului se datoresc alcaloizilor de tip aconitinic şi sînt caracterizate în prima fază prin iritarea terminaţiilor nervoase senzitive care se manifestă prin prurit, senzaţii parestezice (senzaţii de amorţeală) urmate apoi de paralizie motorie de tip curarizant după o scurtă perioadă de excitare.
ALGE BRUNE - PHAEOPHYTA Plante producătoare: Laminaria saccharina (L.); Laminaria digitata (Hudg.) Lam.; Laminaria japónica Aresch. fam. • Descriere Laminariaceae • Algele brune sunt plante talofíte,
pluricelulare. Talul, în funcţie de specie, este filamentos, simplu sau ramificat, lamelar cu marginea nedivizată sau cu marginea sectată. La unele specii, poate avea aspectul plantelor superioare, cu diferenţieri rizoidale, cauloidale şi filoidale, unde anatomic, se delimitează cortexul format din celule izodiametrice, mici, bogate în cloroplaste şi corpul central, alcătuit din celule alungite. Talul are mare capacitate de regenerare (fragmente de tal generează taluri noi). Unele specii se multiplică vegetativ prin propagule. Asexuat, se înmulţesc prin zoospori biflagelaţi. Reproducerea sexuată se face prin gârneţi.
• Răspândire • Algele brune sunt răspândite mai ales în zonele acvatice reci şi temperate. Majoritatea sunt autotrofe, foarte puţine heterotrofe parazite. Vegetează pe substrat solid (stânci, bolovani de care se fixează cu ajutorul unor crampoane), puţine specii populează substratul reprezentat de nisip. • Organul utilizat, recoltare • Ca produs se folosesc stipii de laminaria - Laminariae stipites, colectaţi manual sau cu grebla în timpul refluxului. Se spală şi se îndepărtează impurităţile. Se usucă apoi la soare. • Compoziţia chimică • Componenţii principali sunt poliholozidele: acidul alginic (algina), laminarina şi fucoidina.
Ruşcuţă de primăvară - Adonis vernalis L. fam. Ranunculaceae • Plantă erbacee cu rizom scurt, tare, gros de circa 3 mm, din care pornesc rădăcini fibroase. Tulpină erectă, glabră, foliată, puţin ramificată, înaltă de 10 - 40 (50) cm; lăstarii sterili au la bază scvame brune, lipsiţi de frunze bazale. Frunze tulpinale sesile, numeroase, de 2 - 4 ori penat-sectate, cu lacinii îngust-liniare, late până la 1 mm. Flori galbene-aurii, solitare, la vârful tulpinii, mari (diametru cea 8 cm); caliciu cu 5 sepale, brun membranoase, mai mult sau mai puţin păroase; corolă cu 10 - 20 petale, întregi, lucioase; androceu cu numeroase stamine; gineceu pluricarpelar apocarpic. • Răspândire Planta este răspândită în Europa, vestul Asiei. Se întâlneşte printre arbuşti, pe povârnişuri. Iubeşte solurile de cernoziom bogate în calcar.
Organul utilizat, recoltare Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene ale ruşcuţei de primăvară Adonidis vernalis herba. Recoltarea se face la începutul înfloririi şi până la scuturarea fructelor, totuşi produsul cu flori este mai preţios. Când florile s-au deschis complet se taie toată partea aeriană de deasupra frunzelor solzoase. Uscarea se face rapid la 50-60"C pentru a evita hidroliza principiilor active.
• Compoziţia chimică Primul heterozid din ruşcuţă de primăvară a fost izolat de criimistul Ciervello în 1882. însă acesta a fost mai repede nu o substanţă individuală, ci un total de heterozide şi produse de descompunere. • Mulţi cercetători s-au ocupat cu structura chimică a acestei plante. Dar heterozidele cardiotonice individuale - cimarozida şi adonitoxozida au fost obţinute abeaîn a. 1940 -1947 de chimistul elveţian Reihştein cu colaboratorii. • Despre posibilitatea aflării în părţile aeriene ale ruşcuţei de primăvară a altor heterozide cardiotonice s-au expus păreri opuse. Aşa, Reihştein socotea, că în extracţia din care el a izolat adonitoxozida, probabil, au mai rămas careva heterozide cardiotonice, deoarece adonitoxozida alcătuia numai 30% din activitatea biologică a extracţiei.
• Întrebuinţări: • Adonis vemalis este un vechi remediu folosit în medicina empirică din diverse ţări pentru tratamentul hidropiziei sau migrenelor, ca revulsiv, emanagog şi abortiv. Datorită complexului cardenolitic la care se adaugă şi flavonele, Adonidis herba prezintă, pe lângă acţiunea cardiotonică, şi o acţiune diuretică. în aceste condiţii, elimenarea heterozidelor din organism se face mai rapid şi astfel nu se acumulează spre a conduce la fenomene toxice. Datorită acestor calităţi, preparatele din Adonis vemalis se administrează în pauzele digitalice. Infuzia din părţile aeriene de ruşcuţă de primăvară intră în componenţa mixturii Behterev, iar din Extractum Adonidis vernalis siccum se produc comprimate, inclusiv "Adonis-brom" cu acţiune sedativă.
Pin - Pinus silvestris L. fam. Pinaceae • Descriere • Arbore conifer cu rădăcină trasantă până la profundă. Tulpină cilindrică, relativ dreaptă, înaltă până la 40 (50) m, cu ramuri orizontale. Coroana piramidală în tinereţe, apoi devine tubulară. Lemn cu durament roşiatic, rezistent, elastic, trainic şi album lat, format din 10-20 inele anuale; greu de distins la lemnul bătrân. Raze medulare greu vizibile. Inele anuale bine vizibile. Scoarţa prezintă un ritidom subţire, roşu - cărămiziu, ce sc exfoliază în foiţe lungi şi subţiri. La bătrâneţe, în partea inferioară a trunchiului, ritidomul devine gros, adânc-brăzdat, bruncenuşiu. Lugerii sunt verzi-cenuşii, cu muguri ovoid-ascuţiţi, solzii lipiţi şi puţin răşinoşi. Frunze aciculare, rigide, uşor răsucite, persistente (2-4 ani), lungi de 4-6 cm, verzi-albăstrui cu nuanţă cenuşie, cuprinse câte două într-o teacă. Canale rezinefere subepidermale, inconjurate de celule mecanice. Flori unisexuatmonoice, conuri solitare, mici, pedunculate, bruncenuşii, mate.
Răspândire Pinul este răspândit în Europa şi Asia. Este întâlnit sporadic, în pâlcuri sau mici masive, pe soluri sărace, stânci, turbării în etajul montan sau subalpin, uneori coborând până în regiunea dealurilor. Organul utilizat, recoltare Ca produs vegetal se folosesc ramurile terminale cu lungimea de 15-20 cm. Acumularea uleiului volatil în cetină se petrece de la începutul desfacerii mugurilor până la sfârşitul vegetaţiei de iarnă, ajungând la maximum în mijlocul lui iulie. Compoziţia chimică Ramurile şi cetina de pin conţin 0,2-1,0% ulei volatil, răşini (7-12%), substanţe tanante, vitamine C şi K, caroten. Uleiul volatil conţine ca purtător de miros bornilacetatul şi în cantitate însemnată (40%) pinen, din care se obţine camforul racemat sintetic, folosit numai extern. Întrebuinţări Se întrebuinţează soluţie 10% camfor în ulei de floarea soarelui şi unguent 10% pentru fricţii în reumatism, artrite, boli în muşchi. Alcoolul camforat (1 şi 2%) se foloseşte în profdaxia decubitusului. Intră în componenţa unor picături dentare.
Coada calului - Equisetum arvense L. fam. Equisetaceae• Descriere
Este o plantă perenă, erbacee. Tulpinile sunt de două feluri: fertile, care apar cele dintâi şi înalte până la 40 cm şi sterile care apar mai târziul şi sunt mai înalte - până la 60 cm. Cele fertile apar primăvara, sunt de culoare brundeschisă, fără ramuri, cu frunze concrescute care se termină cu un spic sporofer oval. Tulpinile sterile apar la începutul verii, sunt de culoare verdedeschis, cu coaste evidente (6-19) aspre şi tari, mult ramificate verticilat; tulpina în secţiune prezintă o lacună centrală, iar ramurile sunt pline în interior şi brăzdate de patru muchii la exterior.
• Răspândire Planta este foarte comună prin fâneţele şi luncile umede, pe râpi şi la marginea apelor, pe terenuri nisipoase şi argiloase.
Organul utilizat, recoltare • Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene - Equiseti arvensis herba - tulpinile sterile, recoltate vara, începând din iulie până în septembrie, pe timp uscat şi însorit. • Uscarea lor se face repede în poduri bine aerisite, în strat subţire şi întoarse în fiecare zi, deoarece produsul înnegrit pierde proprietăţile sale terapeutice. Produsul nu are miros, iar gustul este dulceag.
Compoziţia chimică • Produsul vegetal conţine până la 5% saponozide triterpenice (equisetina), flavonozide (luteolina, equisetrina), substanţe minerale bogate în bioxid de siliciu (dintre care 10-20% sub formă solubilă în apă), ulei volatil, 2,5% acizi organici (aconitic, oxalic, malic), urme de alcaloizi (nicotină), săruri de potasiu, substanţe tanante şi amare, caroten, vitamina C etc.
• Întrebuinţări • Produsul prezintă o acţiune diuretică imprimată probabil de prezenţa saponozidelor, flavonozidelor, uleiului volatil şi siliciu dioxid. Se foloseşte sub formă de infuzie; se produc brichete, extract fluid şi granule. Părţile aeriene de coada calului intră în componenţa diferitor specii medicinale. • Produsul vegetal intră în componenţa preparatelor Uroflux, Nephrosal, Depuraflux. • În veterinărie cu pulberea obţinută din produsul vegetal se presoară plăgile şi ulcerele.
Cornul secării - Secale cornutum • Descriere: Cornul secării apare în timpul primăverii şi verii. Sunt afectate gramineele. Boala apare pe spice, în perioada înfloririi şi maturizării. Pistilele sunt acoperite de miceliu pe care se formează conidiile. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie câteva boabe (2-9) din spicile atacate sunt înlocuite de cornuri, reprezentând scleroţii ciupercii. Florile din apropierea cornului rămân sterile. Scleroţii (formaţiuni miceliene) sunt cilindrici, drepţi sau uşor curbaţi, 2-4 cm lungime, 3-6 mm grosime, muchiaţi, violeţi-negricioşi la exterior, albi în interior. Reprezintă organele de rezistenţă ale ciupercii peste iarnă. In sol ajung prin scuturarea plantelor mature sau odată cu sămânţa.
• Răspândire: Ciuperca infectează şi se dezvoltă pe ovarul a peste 200 specii de graminee, fiind răspândită în Europa, Asia (în special în India), America de sud, nordul Africii. Poate să apară oriunde se cultivă secara. Apariţia cea mai frecventă se observă în zona de pădure cu umiditate ridicată. • Organul utilizat, recoltare: In prezent, obţinerea de scleroţii în cantităţi industriale, în numeroase ţări se realizează prin infecţia artificială a florilor de secară din culturi protejate, cu suspensii de conidii obţinute prin dezvoltarea scleroţilor pe meii de cultură pregătite după anumite reţete. Recoltarea, este de preferat să se facă manual, în acest mod se obţine un produs de calitate superioară. • Compoziţia chimică: Cornul de secară conţine 0,1 -0,2% alcaloizi, derivaţii ai acizilor lizergic şi izolizergic. În mod natural, în sclerot, se conţin alcaloizii izomeri D ai acidului lizergic, activi terapeutic, spre deosebire de izomeri i corespunzători acidului izolizergic, care sunt inactivi. Izomerii L, provenind atât de la acidul lizergic cât şi izolizergic, nu se găsesc în natură. Derivaţii acidului D-izolizergic, inactivi terapeutic sau foarte puţin activi, se formează în timpul extracţiilor sau prelucrărilor necorespunzătoare ale produsului.
• Întrebuinţări: Acţiunea principală a alcaloizilor din cornul de secară este cea de stimulare a contracţiilor fibrelor netede ale muşchiului uterin, efect ocitocic. În doze mari, din contra, se produce contracţia de tip tetanic a aceloraşi fibre. Cele mai active, din acest punct de vedere, sunt ergometrina şi ergotamina. Alte utilizări ale alcaloizilor ergotinici, în obstretică şi ginecologie, sunt pentru contracararea atoniei uterului şi accelerarea involuţiei sale după naştere, după unele cezariene, după extracţia fătului. În medicină sunt folosite preparatele: Ergomet, conţinând maleat de ergometrina; • Ergoceps - soluţie de ergotoxină; Bergona, care alături de totalul alcaloizilor din cornul de secară, mai conţine totalul alcaloizilor din mătrăgună; Cofedol - tartrat de ergotamină şi cu cafeina; Ergotal - totalul de alcaloizi fosfaţi; Ergometrină maleat, Ergotamină tartrat etc. • Alcaloizii cornului de secară mai posedă proprietăţi sedative şi hipotensive, utilizân-du-se în nevroze, spasme ale vaselor, hipertonie.
FERIGĂ - Dryopteris, filix-max L. Familia: Aspleniaceae • Descriere. Plantă ierbacee, vivace cu un rizom gros, târâtor. În secţiune, rizomul şi resturile de peţiol sunt de culoare verde. Frunzele sunt alungite având de o parte şi alta a nervurei principale numeroase foliole, de culoare verdeînchis, care la rândul lor sunt divizate în aripioare (segmente) mai mici. Pe spatele acestor aripioare, de-a lungul nervurei, se observă grămăjoare de sporangi (sori) conţinând spori, cu ajutorul cărora feriga se înmulţeşte. • Răspândire. Planta creşte în păduri de foioase, tufărişuri, locuri umbrite, buruienişuri de depresiune, sporadică în molidişuri.
• Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc rizomii, care se recoltează toamna împreună cu resturile de peţioli rămaşi din anii trecuţi. Rizomul se poate recolta şi primăvara în momentul când frunzele sunt încă în faza de cârje. • Compoziţiechimică , întrebuinţări. Principiile active din rizomii de ferigă sunt derivaţi ai floroglucinolului în diferite stadii de condensare, denumite global filicină. Deoarece, substanţele active din rizomul de ferigă paralizează musculatura netedă a celor mai multe specii de tenie, constituie unul din cele mai bune tenifuge, naturale, indigene.
ZMEUR - Rubus idaeus L. Familia: Rosaceae
• Descriere. • Arbust ramificat ghimpos, care dezvoltă lăstari tereştri bianuali. În primul an de viaţă lăstarii sunt verzi, acoperiţi cu ghimpi subţiri. În al doilea an ei se lignifică, din subsuoara frunzelor cresc ramurile, care poartă muguri florali. Frunze alterne, imparipenate cu foliole ovate. Pe partea superioară frunzele sunt verzi, pe cea inferioară cenuşiu-pufoasă. Florile albeverzui. Fructul – drupă compusă roşiezmeurie. • Răspândire. • Zmeurul iubeşte locuri iluminate, umede, sol bogat.
• Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele mature, recoltate pe timp uscat, după ce s-a luat roua. Mai preţios se consideră zmeurul de pădure – fructele sunt mai mici, mai acre ca la cea cultivată, dar ele sunt mai aromate, conţin mai puţină umiditate şi mai bine se păstrează la uscare. • Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele de zmeur conţin oze, acizi organici, caroten, vitamine din grupul B, C, substanţe tanante, antociane. Ele se folosesc ca remediu sudorific la diferite boli de răceală. Pentru aceasta se pregăteşte infuzie şi se administrează în stare caldă. Fructele de zmeur întră în componenţa speciilor sudorifice. Se produce sirop de zmeură, care se foloseşte pentru corijarea gustului formelor medicamentoase.
Lycopodium clavatum - Pedicuta, bradisor Fam. Lycopodiaceae • Descriere: Planta ierboasa perena, sempervirescenta, cu tulpina supraterana repenta, lunga de 20-300 cm, ramificata simpodial si prinsa de sol cu radacini adventive, ramificate dicotomic. De pe tulpinile târâtoare se desprind ramuri ascendente, cilindrice. Frunzele sunt mici, sesile, liniar lanceolate, dispuse îndesuit, spiralat imbricate si terminate la vârf cu un par lung albicios. Ele acopera tulpina si ramurile ascendente, fiind trofofile, cu functie asimilatoare. In vârful ramificatiilor ascendente se gasesc 1-2 spice sporifere alcatuite din frunze modificate, mici, solzoase numite sporofile, purtatoare de sporangi. Spicele sporifere cilindrice sunt ridicate de un pedicel acoperit cu bractei scvamiforme si sunt alcatuite dintr-o axa pe care sunt prinse spiralat sprofilele, la baza carora se afla câte un sporange reniform, în care se formeaza prin iulieaugust, numerosi izospori tetraedrici, galbeni, usor onctuosi. Din germinarea sporilor rezulta un protal monoic pe care se formeaza organele sexuale, arhegonul si anteridiile.
• Răspîndire: Creste in padurile din regiunile montane si submontane. • Organ utilizat: Pentru terapii medicinale se culeg sporii, din care se prepara o pulbere, cunoscuta si sub numele de sulf vegetal. Unii specialisti in medicina naturista sustin ca se poate folosi chiar si planta in intregime. • Compoziție chimică: Substante active importante: substante specifice (clavatina, anotina), flavone, saruri minerale.
• Calitati curative si actiune farmaceutica: Ceaiul se intrebuinteaza si in toate bolile cailor urinare si ale organelor genitale, la dureri si tumefieri ale testiculelor, la formarea nisipului la rinichi si la colicile renale. In hepatite, la tumori ale tesutului conjunctiv al ficatului, chiar daca sunt deja maligne, pedicula este indisperisabila. Ea ajuta persoanele convalescente sa revina la forte depline. Chiar si oamenii care au boli grave de ficat pot fi redati vietii datorita pedicutei (ciroza hepatica si cancer). Pedicuta este o planta care contine radiu. Multi oameni au fost vindecati de crampe musculare cu ajutorul unor perne umplute cu pedicuta.
Saccharomyces cerevisiae. Ciuperci de drojdie • Prezentare. Drojdia de bere este o ciuperca microscopica unicelulara, saprofita. Se inmulteste prin inmugurire. Apartine familiei saccharomitaceelor. Drojdia este de doua feluri: cea folosita la panificatie – care se prezinta sub forma unor levuri (drojdii) active mai ales intre 15 si 20 grade Celsius – si drojdia folosita la fabricarea berii, care se prezinta sub forma unor levuri (drojdii) active indeosebi la 5 – 6 grade Celsius. Aceste levuri, mai mult sau mai putin dezvoltate, contin elemente nutritive de exceptie. Cele mai bune rezultate in aplicatii terapeutice se obtin, insa, cu drojdia folosita la fabricarea berii. Substante active importante: zaharuri, gluten, peptide (aminoacizi), vitamine (mai ales vitaminele din grupa B, dar si D, H si E), saruri minerale, protide cu aminoacizi, fosfor, magneziu, potasiu. Drojdia de bere este foarte bogata in vitaminele din grupa B
• FORME TERAPEUTICE: În terapiile naturiste se folosesc astăzi doar formele uscate de drojdii selecţionate ale speciei Saccharomyces cerevisiae. • PRINCIPIILE ACTIVE DIN DROJDIA DE PANIFICAŢIE: zaharuri, lipide, 46%proteine, contine 16 aminoacizi esentiali, contine 17 vitamine diferite : B complex (cea mai bogata sursa naturala de vitamine de grup B: B1,B2, B3, B5, B6, B7, B9, B12 ) , A,C, E , D, K,PP, H, contine 16 aminoacizi esentiali, indispensabili vietii lisina, histidina, fenylalanina, cistina,tiamina, colina, riboflavina,nicotinamida, acid pantotenic, piridoxina, biotina, acid folic,inozitol,acid pangamic, gluten, peptide, lecitine, ergosterol, factori antianemici, 14 saruri minerale si oligoelemente: in special fosfor, magneziu, potaciu, calciu. • În componenţa prafului uscat de drojdie intră şi numeroase minerale, mai ales potasiu, fosfor, fier, magneziu, iod, mangan, crom, seleniu. Fierul din ciupercă este legat organic, eliberându-se treptat şi fără a provoca stres oxidativ.
• Drojdia, Saccharomyces cerevisiae mai conţine glucide, lipide, enzime, acizi nucleici şi ATP. • Drojdiile odată "trezite la viaţă" dezvoltă o activitate enzimatică intensă, prin prezenţa a numeroşi fermenţi, unii dintre ei cu activitate biologică în organismul uman. Se remarcă prezenţa unor enzime capabile să catalizeze hidroliza lipidele neutre, cu eliberare de acizi graşi mononesaturaţi (oleic). • Toate aceste principii, fac din drojdie un similar al algelor naturale, pentru populaţiile aflate la depărtare de zonele litorale
• ADMINISTRARE, APLICARE: • Drojdia se administrază numai între mese. Este bine ca praful de drojdie să se amstece în părţi egale cu o pulbere realizată prin măcinarea fină (râşnire) a fructelor de chimen, fenicul, anason sau coriandru. • Se administrează o linguriţă de drojdie sau două linguriţe de amestec de pulberi, drojdie-fructe uscate carminative, dizolvate în lichide reci (sub 18 grade); ceai, apă minerală, apă, de 2 ori pe zi. • Pentru uzul extern se foloseşte o soluţie de apă în care se dizolvă drojdia (o lingură la fiecare sfert de litru de apă folosit). Se fac băi locale, gargarisme sau badijonări cu acest preparat.
Mărul (Malus domestica) familia Rosaceae • Descriere: Această specie cuprinde între 44 și 55 de soiuri, care se prezintă ca pomi sau arbuști. Varietățile de măr cresc în zona temperată nordică din Europa, Asia și America de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi. Cea mai răspândită formă a mărului este mărul cultivat (Malus domestica). Speciile din Asia de Est au fructe de mărimea unei cireșe, ca de exemplu mărul japonez (Malus floribunda); altele, ca Malus baccata și Malus sieboldii var. zumi, sunt cultivate numai ca plante ornamentale. Acestea nu trebuie confundate cu specia Punica granatum (rodie). • Tipologie: Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii şi fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine.
• Provenienţă: Originar din regiunea munţilor Himalaia (Asia Centrală), mărul creşte în stare sălbatică în Asia, Europa şi America. • Importanţă: Importanţa culturii mărului se datorează valorii alimentare şi gustative, terapeutice şi profilactice a fructelor, însuşirilor lor tehnologice specifice, particularităţilor agrobiologice ale pomilor şi valorilor economice mari.
• Utilizări medicinal: Chiar dacă este un aliment, calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu, călugărița Hidelgard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat și de splină.[necesită citare] • Mărul are acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, hipocolesterolemiantă și laxativă. Este indicat în astenie, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică, hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet și altele.[necesită citare] • Partea comestibilă a mărului este receptaculul (o prelungire a codiței), iar fructul în sine este ceea ce se numește în termeni populari "cotor", parte care în cele mai multe cazuri nu este comestibilă.
• Afectiuni tratate cu mar: amigdalită, anemie, artritism, astenie fizică şi intelectuală, atacuri cerebrale, ateroscleroză, boli hepatice, bronşite, cancer, cefalee, chisturi seboreice, colecist mărit, comedoane, convalescenţă, constipaţie, demineralizare, diabet infantil, dispepsie, dizenterie, eczeme, edeme cardiace, erupţii cutanate, enterocolite, gastrite, gingivite, graviditate, gripe, gută, herpes, hipertensiune arterială, infecţii respiratorii, infecţii urinare, insomnii, litiază urică, mâncărimi de piele, nervozitate, obezitate, oligurie, otalgii, pecingine, plăgi atone, pletoră, rectocolită, reumatism, sarcină, scabie, secreţii salivare insuficiente, sedentarism, stări febrile, tulburări de vedere, tuse, ulcer gastric, vomismente, zona zoster. • Aport caloric: • Merele conţin în medie: 84,5% apă, 14,1% zaharuri, 0,2% substanţe pectice, 0,6% substanţe grase, 90 UI vitamina A, 0,02 mg% vitamina B2, 0,1mg% vitamina B1, 7mg% vitamina C, 7 mg% calciu, 10 mg% potasiu, cât şi cantităţi reduse de aluminiu, mangan, sulf, cobalt şi altele.
