DREPTUL DE PROPRIETATE PLANUL LUCRĂRII
Introducere ............................................... ..................................................................... ............................................ .........................................2 ...................2
CAPITOLUL 1 PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE 1.1. Evoluţia dreptului de proprietate …………..………………………………… .4 1.2. Definiţia dreptului de proprietate................................... proprietate......................................................... ....................................7 ..............7 1.3. Reglementarea juridică a dreptului de proprietate ....................................... ....................................... .....8 1.3.1. Dreptul de proprietate în Constituţia României............................. României................................... ...... .....8
1.3.2. Dreptul de proprietate în alte acte juridice............................................. juridice.....................................................10 ........10 oprietate...................................................14 1.4. Conţinutul juridic al dreptului de pr oprietate...................................................14 1.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate...............................................17 proprietate...............................................17
CAPITOLUL 2 LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE .................................................................. ...........................................22 .....................22 2.1. Consideraţii generale ............................................ 2.2. Limitele legale de interes privat........................................................ privat.......................................................................23 ...............23 2.3. Limitele convenţionale .......................... .......................... ..........................................................27
1
CAPITOLUL 3 MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE EALE PROPRIETATE PROPRIETATE ŞI A ALTOR ALTOR DREPTURI D REPTURI R EALE 3.1. Clasificarea modurilor de dobândire dobândire a dreptului de proprietate şi a altor altor
drepturi reale....................................... reale............................................................. ............................................ ..............................30 ........30 ................................................................ ..................................32 ............32 3.2. Convenţia (contractul) .......................................... .................................................................. ............................................ ............................34 ......34 3.3. Tradiţiunea............................................ .................................................................... .............................................. ........................35 35 3.4. Ocupaţiunea.............................................. ....................................................................... .......................36 36 3.5. Hotărârea judecătorească................................................
3.6. Accesiunea........................ Accesiunea.............................................. ............................................ .............................................. .........................38 .38 ...............................................................38 ...................38 3.6.1. Noţiune şi clasificare............................................ 3.6.2. Accesiunea imobiliară naturală...............................................39 3.6.3. Accesiunea imobiliară artificială........................................... artificială.............................................43 ..43
3.6.4. Accesiunea mobiliară........................................... mobiliară...............................................................5 ....................522 3.7. Uzucapiunea..................... Uzucapiunea........................................... ............................................ ............................................ ..........................55 ....55 ................................................................55 ................55 3.7.1. Consideraţii generale................................................ 3.7.2. Felurile uzucapiunii................................... uzucapiunii......................................................... ...............................58 .........58 3.7.3. Efectele uzucapiunii.................................... uzucapiunii.......................................................... ..............................64 ........64 3. 8. Testamentul şi moştenirea legală.. ............................................ ...........................................................65 ...............65
CONCLUZII............................................... ...................................................................... ............................................. .............................68 .......68 BIBLIOGRAFIE.............................................. ................................................................... .............................................. ........................71 71
2
INTRODUCERE Scopul acestei lucr ări este cel de aprofundare şi înţelegere a noţ iunilor şi caracteristicilor dreptului de proprietate şi în special a dreptului de proprietate privat ă, cu o privire general ă a dreptului de proprietate, a limitelor exercit ării dreptului de proprietate şi continuând cu modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale.
Am ales şi tratat cu multă plăcere şi cu mult interes această temă deopotrivă fundamentală, utilă şi pasionantă, cu dorinţa de a aduce un plus de cunoaştere în acest
domeniu şi prin prisma noilor modificări privind implementarea noului Cod civil in România. Tema este incitant ă prin actualitatea, extinderea şi importanţa ei, necesitând o laborioasă muncă de cercetare şi documentare, de coroborare şi asamblare a informaţiilor şi cunoştinţelor necesare dezvoltării ei. Obiectivul lucrării constă în prezentarea acestor informa ţii într-un mod
elaborat şi structurat in trei mari capitole, după cum urmeaza:
Capitolul 1 - Privire general ă asupra dreptului de proprietate, având ca obiectiv tratarea urmatoarelor aspecte: evolu ţia dreptului de proprietate; d efiniţia dreptului de proprietate; reglementarea juridică a dreptului de proprietate (având ca subpuncte dreptul de proprietate în Constituţia României si dreptul de proprietate în alte acte juridice); conţinutul juridic al dreptului de proprietate; caracterele juridice ale
dreptului de proprietate.
Capitolul 2 - Limitele exercit exercitării dreptului de proprietate, prin care am încercat sa redau redau şi să descriu în mod succint unele c onsideraţii generale ale dreptului de proprietate, apoi limitele legale de interes privat, precum şi limitele convenţionale. convenţionale.
Capitolul 3 - Modurile generale de dobândire a drepturilor de proprietate şi a altor drepturi reale, î n care am clasificat şi prezentat principalele forme de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale ş i anume: Convenţia (contractul); Tradiţiunea Tradiţiunea; Ocupaţiunea; Hotărârea judecătorească; judecătorească; Accesiunea (n oţiune şi clasificare şi formele sale: accesiunea imobiliară naturală; accesiunea imobiliară artificială, accesiunea mobiliară); Uzucapiunea (consideraţii generale, fe lurile
uzucapiunii, efectele uzucapiunii) şi Succesiunea . În finalul lucrării sunt prezentate concluziile care s -au desprins în urma acestei
analize precum precum şi bibliografia studiat ă în vederea redact ării acestei lucr ări . 3
Cu speranţa că această lu crare va reprezenta un ajutor pentru cei care se pregătesc în domeniul dreptului civil, a studenţilor din cadrul Facult ăţii de Drept şi
Administraţie Publică - specializarea Drept, din cadrul Universit ăţii “Spiru Haret” Bucureşti şi poate un pas înainte în cunoaşterea din acest domeniu , precum şi noile reglementări aduse de noul Cod civil , o dedic din tot sufletul împreună cu urările mele sincere de succes!
4
CAPITOLUL 1 PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE
1.1.EVOLU ŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE Apărută odată cu însăşi apariţia omului pe pământ, proprietatea a stat şi stă la baza dezvoltării societăţii omeneşti. Nu poate exista viaţă socială fără producerea celor necesare traiului, iar orice producţie are ca premisă esenţială şi indispensabilă însuşirea de către producător a bunurilor necesare acestei producţii 1.
Fiind un concept deosebit de complex, cu nuan ţe multiple de ordin istoric, sociologic si juridic, no ţiune aflată într-o continuă evoluţie, proprietatea a stat la baza dezvoltării societăţii omeneşti şi a f ăcut obiectul a numeroase studii în diferite ramuri ale ştiinţelor sociale. Deci, ca relaţie economică, proprietatea a apărut odată cu societatea şi, în atare situaţie, existenţa celor două entităţi este interdependentă,
neputându- se concepe societate fără proprietate şi nici proprietate fără societate. În primul rând, proprietatea poate fi definită ca o instituţie a economiei, ca o categorie economică, întrucât este o condiţie indispensabilă a producţiei de b unuri. Privită din acest punct de vedere, proprietatea apare ca „o relaţie istoriceşte determinată, care ia naştere în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a bunurilor materiale, în primul rând a mijloacelor de producţie”2. Prin prisma conceptului economic, proprietatea apare ca fiind condiţia fundamentală, sine qua non de existenţă a oricărei societăţi. Aşadar, înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate economică şi socială. Asumarea calităţii de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative faţă de terţi, cărora li s-a pretins să le recunoască şi să le respecte, s -au născut înaintea dreptului. Aproprierea unui bun de către o persoană, puterile pe care aceasta le exercită
asupra bunului, raporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în 1
C Stătescu, C Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Univ. Bucureşti, 1980, p. 26 2
Dicţionar de Economie Politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 649-650.
5
scopul satisfacerii nevoilor proprii, dar şi cele specifice comunităţii din care face parte, nu sunt invenţii ale legiuitorului. Acesta nu a făcut decât să sistematizeze, să organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s -a considerat a fi interesul dominant al societăţii situate pe o anumită treaptă a evoluţiei
sale. Proprietatea, ca relaţie economică şi socială, a constituit astfel premisa naşterii dreptului de proprietate. Ea a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenţia autorităţii statale şi a făcut obiectul reglementărilor edictate de acesta. Anterior acestei reglementări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoştea alte limitări decât cele consimţite prin respectarea tradiţiilor comunităţii căreia acesta îi aparţinea. Astfel, în orânduirea comunei primitive, omul şi-a însuşit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, aşa cum le -a găsit în natură. Însuşirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de alţii. Dacă unul a produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar şi a constatat că altcineva a
produs alte bunuri care îl interesau, s- a ajuns la schimb, apoi la piaţă, apoi la organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activităţii umane prin
diviziunea muncii. Reglementarea proprietăţii şi transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine şi o serie de limitări, statul arogându-şi poziţia de exponent al interesului general al societăţii şi edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În acelaşi timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate şi posibilitatea apărării sale faţă de eventualele încălcări ale acestuia de către terţi. Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activităţi economice, adică premisa funcţionării motorului oricărei societăţi, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza şi asigura funcţionarea societăţii.
În concepţia unor autori, „proprietate este forma fundamentală a relaţiilor de producţie. Întrucât producţia a trebuit să existe şi va trebui să existe întotdeauna,
indiferent de faptul că societatea este scindată în clase antagoniste sau formată din clase aliate şi prietene, proprietatea trebuie considerată o categorie veşnică. Proprietatea trebuie să existe în orice orânduire socială. Dreptul de proprietate presupune existenţa statului şi a dreptului pe care acesta îl creează, deoarece dreptul
6
de proprietate nu este altceva decât o relaţie de proprietate reglementată prin norme de conduită stabilite şi sancţionate de puterea de stat”. 1 Termenul de proprietate are şi un sens res trâns, propriu, de proprietate corporală, adică cea care priveşte bunurile corporale. 2 În sens de obiect al dreptului de proprietate, termenul desemnează bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietat e şi „reprezintă întrebuinţarea sa vulgară”. 3
Într-o altă opinie4 , dreptul de proprietate este utilizat în două sensuri:
-
dreptul de proprietate în sens obiectiv, care reprezintă ansamblul normelor
juridice privitoare la proprietate. Prin urmare, în sens obiectiv dreptul de proprietate este o instituţie juridică.
-
dreptul de proprietate în sens subiectiv, care constituie o categorie a drepturilor patrimoniale, fiind un drept real.
În concluzie, ca noţiune economică, prin proprietate se înţelege totalitatea relaţiilor dintre oameni privind însuşirea bunurilor, relaţii reglementate de norme
sociale specifice diferitelor epoci istorice. Din punct de vedere economic, orice raport de însuşire a unor bunuri constituie un raport de proprietate, dar numai acele relaţii de
apropriere care sunt reglementate prin lege capătă caracterul de raport juridic de proprietate. 1.2. DEFINIŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE În toate lucrările din literatura juridică consacrate materiei drepturilor reale, se recunoaşte faptul că, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, acesta reprezintă un concept deosebit de complex, cu multiple semnificaţii de ordin istoric, sociologic şi
juridic, aflat într-o permanentă evoluţie. Este dificil de dat o definiţie completă unui fenomen atât de complex ca
dreptul de proprietate.
1
. A se vedea Gh. Fekete, I. Zinveliu, “Drept civil. Drepturi reale” , ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,1969, p. 150-155?. 2
. I. P. Filipescu, Al Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed Actami, Bucureşti, 2000, p. 80. 3
Ovidiu Ungureanu, Drepturile reale. Curs practic, Ed Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 44.
4
Gh Fekete, Ioan Zinveliu, Drept civil. Drepturile reale, EDP, Bucureşti, 1969, p. 12.
7
În literatura de specialitate, s- a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale şi cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, literatura juridica definind dreptul de proprietate prin evidenţ ierea
atributelor pe care le confer ă titularului său: posesia, folosin ţa si dispozi ţia. Legiuitorul român, conform noului Cod civil define şte proprietatea privat ă în art. 555 alin. 1 ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, iar conform art. 858 proprietatea public ă este definită ca fiind dreptul de proprietate ce apar ţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condi ţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege . În vechiul Cod civil de la 1864 se define şte proprietatea î n art. 480 ca „Dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Într-o altă opinie1, dreptul de proprietate a fost caracterizat ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr -un lucru tot ce doreşte, o completă libertate de acţiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate, afară de excepţiile fixate prin lege sau convenţie 2. Astfel, în noua reglementare, se consfinţeşte dreptul real al titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune ( jus posidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi)
de bunul său, proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor legale. Aşadar, definirea dreptului de proprietate nu este posibilă fără evidenţierea atributelor ce îi alcătuiesc conţinutul. Prin referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate se atrage atenţia nu numai asupra opozabilităţii erga omnes a acestuia, ci şi asupra împrejurării că
titularul poate exercita oricare dintre pre rogativele conferite, fără a fi nevoit să ceară concursul nici unei alte persoane, toate puterile asupra lucrului aparţinându -i. Doar
titularul dreptului de proprietate este în plenitudinea tuturor atributelor ce- i alcătuiesc conţinutul juridic, precum şi în plenitudinea libertăţii de exercitare a acestui drept,
1
Jean Carbonnier citat de Ovidiu Ungureanu în Drepturile reale. Curs practic, p. 51
2
George Plastara, Curs de drept civil român, vol II, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, p. 122.
8
însă numai în limitele stabilite de lege. Cu alte cuvinte, titularul dreptului de proprietate este singurul căruia îi aparţin în mod exclusiv şi complet toate atributele ce alcătuiesc conţinutul dreptului său de proprietate, atribute pe care proprietarul le exercită în putere proprie şi în interes propriu. Chiar dezmembrămintele dreptului de proprietate, prin specificul lor, reprezintă mijloace juridice extrem de eficiente de exercitare a însuşi drep tului de proprietate. Ele dau expresie juridică modului în care titularul dreptului de proprietate a înţeles să şi -l exercite, punând în valoare valenţele acestui drept şi prerogativele
sale. 1. În fine, proprietatea a fost definită ca fiind „dreptul subiectiv în temeiul căruia titularul poate, în formele şi în limitele prevăzute de lege, să -şi aproprie bunuri, să pretindă şi să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv şi perpetuu”1. În concluzie, se poate spune că în definirea dreptului de proprietate trebuie să se pornească de la următoarele elemente:
-
sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;
-
exprimă o relaţie socială de apropriere;
-
cuprinde în conţinutul său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei;
-
atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea şi în interesul său propriu.
1.3 REGLEMENTAREA JURIDICA A DREPTULUI DE PROPRIETATE 1.3.1 DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN CONSTITUŢIA ROMÂNIEI În concepţia clasică, alcătuită după tradiţia dreptului roman, proprietatea apare ca prototipul dreptului real absolut. Proprietatea este un drept absolut, exclusiv şi
perpetuu. Dar, oricât de absolut e reglementat prin lege, dreptul de proprietate nu ar prezenta vreo autoritate şi nici interes decât în măsura în care exerciţiul lui este garantat şi protejat.
1
Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 19. 2 T. Mircea, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Argument, Bucureşti, 2000, p. 68.
9
În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanţie: o garanţie de ordin constituţional şi o garanţie de drept comun manifestată pr in mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acţiunea în revendicare. Constituţia României consacr ă dreptului de proprietate un cadru general în art. 136 intitulat “Proprietatea” prevazn âdu-se la alin. 1 c ă proprietatea este public ă sau
privată, precum şi un cadru special î n art. 44, care este intitulat “Dreptul de proprietate privată”. Conform art. 136 alin. 2, proprietatea publică este garantat ă şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unit ăţilor administrativ – teritoriale, iar potrivit alin. 5, proprietatea privat ă este inviolabila, în condi ţiile legii organice. Referitor la proprietatea privat ă , art. 44 alin. 2 dispune c ă proprietatea privat ă este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Conform alin. 2 al art. 41 din Constituţie se include, pe lângă termenul de „ocrotire”, şi acela de „garantare” a proprietăţii private, dispunând: „Proprietatea privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege, indiferent de titular”. În
cuprinsul acelu iaşi alineat, se aduce o altă modificare importantă cu privire la instituţia proprietăţii, înlăturându-se interdicţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România, prin acordarea acestui dre pt cetăţenilor Uniunii Europene, în condiţiile tratatului de aderare. Astfel, în art. 41 alin 2 din Constituţie se prevede: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. La alineatul 3 sunt prevăzute dispoziţii de principiu privitoare la exproprierea pentru utilitate publică. Concretizarea prevederilor constituţionale în sensul garantării dreptului de proprietate privată împotriva unor eventuale măsuri abuzive ce i -ar aduce
atingere, o constituie Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pent ru cauză de utilitate publică, ce consacră caracterul excepţional al exproprierii, iar prin reglementările adoptate, stabileşte un echilibru între interesul public şi dreptul de proprietate privată. Constituţia României revizuită aduce unele completări în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii private, fiind introdus un nou alineat la art. 41 şi anume alineatul 3¹ care dispune: „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei s ociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.” Se imprimă astfel un caracter
10
democratic instituţiei juridice a proprietăţii, asigurându-se ocrotirea dreptului de
proprietate indiferent de titularul acestuia, întrucâ t proprietatea privată are meritul nepreţuit de a răspunde celor mai elementare sentimente de demnitate şi umanitate ale individului; este stimulentul cel mai puternic al activităţii omeneşti şi măsura cea mai evidentă a capacităţii, a posibilităţilor de creaţie şi de afirmare ale fiecăruia, care în
final converg spre realizarea binelui general. Mai departe, la următoarele alineate, sunt prevăzute dispoziţii privitoare la: modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general (alin. 4 şi 5); obligaţiile ce decurg din raporturile de vecinătate şi cele de protecţie a mediului (alin. 6); principiul potrivit căruia averea dobândită licit nu poate fi confiscată şi prezumţia caracterului licit al dobândirii (alin. 7); posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii (alin. 8). În lumina prevederilor art. 49 din Constituţie, prin lege pot fi aduse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, fără ca ele să atingă fondul acestui drept, adică să
nu-l anihileze, şi cu respectatarea principiului proporţionalităţii, iar legile restrictive trebuie să aibă caracter organic. Acestea sunt principii caracteristice unei societăţi
care s-a orientat spre economia de piaţă şi s -a hotărât să proclame preeminenţa proprietăţii private. Astfel, prin art. 137 alin. 1 din Constituţie, se dispune că economia României este o economie de piaţă, ori o economie de piaţă nu se poate constitui şi dezvolta decât pe fundamentul proprietăţii pivate. De aceea, prin art. 135 alin. 6, legiuitorul constituant a prevăzut că „proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Articolul 135 din Constituţia revizuită, cuprins în Titlul IV consacrat economiei şi finanţelor publice, reglementează dreptul de proprietate publică şi
regimul juridic al acesteia. Astfel, art. 135 alin. 1 dispune: „Propietatea este publică şi privată”, iar la alineatul 2 sunt cuprinse dispoziţii cu privire la ocrotirea şi garantarea propietăţii publice: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege şi aparţine
statului sau unităţilor aministrativ-teritoriale”. Cât priveşte regimul juridic al bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice, Constituţia din 1991 revizuită aduce o completare, prevăzând, în partea finală a art. 135 alin. 4, că bunurile proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
11
În noul Cod civil, art. 553-692 cuprind dispozi ţii în material dreptului de proprietate privată, iar art. 858-875 reglementeaza dreptul de proprietate public ă . Dreptul de propietate este, aşadar, un drept fundamental al cetăţenilor ţării, înscris printre celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul de apărare, libera circulaţie,
libertatea de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor) recunoscute şi apărate de orice constituţie democratică modernă.
1.3.2 DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN ALTE ACTE JURIDICE Condiţie şi sursă a individualităţii şi a libertăţii, condiţie a celui mai bun randament economic şi totodată - atunci când fiecare poate accede la ea - gajul păcii sociale, proprietatea privată a cunoscut o largă consacrare juridică la nivel mondial, declanşată de revoluţiile burgheze şi continuând cu elaborarea codurilor civile europene, apoi culminând cu actele internaţionale ce cuprind norme de protecţie a drepturilor omului, adoptate în special după cel de -al doilea război mondial, ale căror
prevederi sunt inserate în constituţiile democratice ale majorităţii statelor lumii. Printre primele documente de o importanţă covârşitoare în reglementarea dreptului de cetăţeanului din 26 august 1789, principalul document al revoluţiei
franceze, care prevedea în art. 2, în spiritul filosofiei liberale a epocii, că scopul oricărei asociaţii politice este păstrarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la agresiune.
Cu privire la dreptul de proprietate, art . 17 dispune că acesta este un drept inviolabil şi sacru de care nimeni nu poate fi privat, cu excepţia cazului în care aceasta este cerută de o necesitate publică, legal constatată şi sub condiţia unei juste şi prealabile despăgubiri. Constituţia franceză din 1958 cuprinde în preambulul său adeziunea la principiile Declaraţiei din 1789. În Constituţia franceză din 4 octombrie 1958, în vigoare, nu există dispoziţii specifice cu privire la dreptul de proprietate. Preambulul acesteia dispune că „poporul
francez proclamă solemn ataşamentul său la Declaraţia drepturilor omului şi principiilor suveranităţii naţionale astfel cum ele sunt definite prin Decalaraţia de la 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946”.
12
În Italia art. 436 din Co dul civil de la 1865 avea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez. Codul civil italian din anul 1942 însă, deşi recunoaşte că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv şi individual
asupra unui lucru (art. 832), ar t. 836 impune obligaţia proprietarilor, cel puţin teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcţiilor economice şi exigenţelor producţiei naţionale. Codul civil german de la 1900 dispune, în art. 903 , că proprietarul, în măsura
în care legea sau drepturile unor terţe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său aşa cum doreşte şi de a împiedica orice ingerinţă din partera unei alte persoane. Nu se face nici o menţiune despre caracterul absolut al dreptului de
proprietate. Mai mult, Constituţia de la Weimar, adoptată de Germania în anul 1919, proclamă că „proprietate obligă”, iar actuala Constituţie germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului şi cu respectarea
intereselor gener ale ale societăţii. La rândul său, Codul civil elveţian, elaborat sub dublă influenţă, franceză şi germană, prevede în art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în
mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să-l revendice de la oricine îl deţine şi să respingă orice uzurpare”. Doctrina elveţiană defineşte dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea totală şi exclusivă a unui bun, în limitele ordinei juridice,care conferă titularului său
dreptul de a uza de lucru, de a se bucura de acesta şi de adispune de el material şi juridic. Proprietatea absoarbe toate utilităţile bunului în ciuda numeroaselor sale restricţii impuse de lege. Lege mult mai modernă, Codul civil elveţian reglementează proprietatea colectivă şi coproprietate, în special cea pe etaje (art. 646 şi urm.). De asemenea, el conţine dispoziţii de principiu privitoare la proprietatea funciară (art. 655 şi urm.). În materia proprietăţii, sistemul de drept englez este total diferit de cel
continental. Astfel, mai întâi raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relaţii de vasalitate, au fost înlăturate abia în decursul secolului XX, perioadă în care s-au simplificat tranzacţiile imobiliare şi s -a introdus publicitatea imobiliară. Totuşi, în concepţia dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a deţine, cel puţin teoretic, dominium eminens asupra totalităţii pământului englez. De unde consecinţa că întreaga suprafaţă de teren a Regatului britanic ar reveni Coroanei,
13
atunci când nu ar mai exista nici o persoană care să deţină un titlu valabil asupra terenului. În dreptul englez, termenul de „property” desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce se înţelege în mod obişnuit în dreptul continental prin dreptul
de proprietate corespunde în dreptul englez termenului de „ownership” şi are ca obiect bunurile mobile. În privinţa proprietăţii imobiliare, se admite că deţinătorii acesteia (estates) exercită „real property” asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune pe o durată de timp, spre deosebire de cel ce închiriază terenul, care exercită „personal property”. Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieţii concesionarului şi a descendenţilor acestuia, astfel că, practic, se ajunge la exercit area
unui drept perpetuu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevede, în art. 17, că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivităţi, are dr eptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. Textul, ca întrega Declaraţie de altfel, are valoare proclamatorie şi nu există nici un instrument juridic de natură a-i controla aplicarea concretă. Un tratat internaţional de o importanţă cu totul deosebită este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată de ţările membre ale Consiliului Europei, la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare în anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 şi intrată în vigoare pentru ţara noastră la 20 iunie 1994. Această Convenţie prevede, în art. 1 alin 1 al Protocolului său adiţional nr. 1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a -i fi protejate
bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. Alineatul 2 al aceluiaşi text prevede că aceste dispoziţii nu sunt de natură să aducă atingere drept ului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în
conformitate cu interesul general. Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, Curte a Europeană a Drepturilor Omului, al cărei rol esenţial este de a veghea la modul în care statele semnatare işi respectă angajamentul juridic şi politic de a asigura protecţia, la
14
scară naţională, a drepturilor pe care ea le reglementează, a decis într -o j urisprudenţă constantă, că textul amintit conţine trei norme distincte: prima, cuprinsă în prima frază a alineatului 1 al textului, are un caracter general şi enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate, căreia îi impune anumite condiţii; cât priveşte a treia normă, cuprinsă în alineatul al doilea al textului, ea recunoaşte statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor de către proprieta r în conformitate cu interesul general. Aceste ultime două norme trebuie să fie interpretate în lumina principiului înscris în prima normă: asigurarea respectului acestui drept. Astfel, orice măsură care reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate trebuie să asigure un just echilibru „între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. De asemenea, competentă a veghea la corecta aplicare a normelor dreptului
Uniunii Euro pene, Curtea de Justiţie a acestei Uniuni (Curtea de la Luxemburg) a decis că „drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportarea la funcţia lor în
societate. Aceasta înseamnă că restricţiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului garantat.
1.4. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care
prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietăţii, facultăţi şi libertăţi ataşate ei. Ele sunt atributele proprietăţii şi formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Încă din dreptul roman, dreptul de proprietate quiritar (dominium ex jure Quiritum) da posibilitatea proprietarului să beneficieze de toate avantajele pe care i le
putea aduce bunul, jus domini descompunându- se în: jus utendi (dreptul de folosinţă a lucrului); jus fruendi (dreptul de a culege roadele, derivatele lucrului); jus abutendi (dreptul de a dispune în orice chip de lucrul respectiv, de a-l consuma ori de a-l aliena).
Aşadar conţinutul juridic al dreptului de proprietate este determinat de art. 555 din noul Cod civil şi anume, atributele dreptului de proprietate: 15
Posesia ( jus
possidendi)
reprezintă sub aspect juridic aproprierea stăpânirii
bunului care este obiectul dreptului de proprietate, practic, relaţia dintre proprietar şi bunul său. Astfel, posesia ca element de drept exprimă dreptul de a apropria şi a stăpâni bunul, efectiv si nemijlocit spre deosebire de posesia exercitată ca stare de
fapt. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane, dând na ştere unui dezmembr ământ al dreptului de proprietate, care va exercita astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate . Posesia poate fi privită ca etapa imediat anterioară proprietăţii, pentru că o posesie exercitată în condiţiile legii poate duce indiscutabil la dobândirea proprietăţii
prin uzucapiune. Posesia este, deci, un atribut esenţial al dreptului de proprietate, întrucât în
lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de posibilitatea de a- şi folosi bunul. Posesia se află însă şi în componenţa celorlalte drepturi reale, având o
fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte. Folosinţa ( fructus, jus utendi si jus fruendi) este atributul dreptului de proprietate privată constând în posibilitatea proprietarului de a se servi de bunul s ău, de a utiliza bunul în func ţie de natura sa. Atributul folosin ţei nu trebuie exercitat în mod abuziv, adic ă în scopul de a v ătăma, păgubi pe altul, ori într-n mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credin ţe, după cum dispune art. 15 din noul Cod civil. Exercitarea acestui atribut nu exclude însă dreptul proprietarului de a nu se folosi de bunul său fără a-şi pierde prin neuz dreptul de proprietate.
Astfel, privitor la atributul folosin ţei trebuie s ă observăm şi cea de-a doua latură, şi anume jus fruendi, fructus, care reprezint ă posibilitatea proprietarului de a culege fructele produse periodic de bunul s ău, f ără a consuma substan ţa acestuia, spre exemplu proprietarul culege recoltele produse pe terenul s ău, închiriază bunul, dă cu împrumut o suma de bani cu dobând ă. Conform art. 548 din noul Cod civil fructele sunt naturale (care se ob ţin f ără intervenţia omului) , industriale (produsele directe şi periodice ale unui bun, ob ţinute ca rezultat al interven ţiei omului) sau civile (veniturile rezultate din folosirea bunurilor de către o alta persoan ă). Conform art. 550 din noul Cod Civil, fructele şi productele se cuvin proprietarului, dac ă prin lege nu se dispune altfel .
16
Folosinţa conferă titularului său facultatea de a întrebuinţa bunul, de a -l utiliza şi exploata, de a -i percepe în proprietate toate fructele şi veniturile pe care le obţine de
la acesta. Este vorba de fructele naturale, industriale sau civile, dar şi de producte. Proprietarul hotătăşte singur dacă fructifică sau nu stăpânirea lucrului ce formează obiectul dreptului său, cu excepţia situaţiei în care legea îl obligă să o facă. Folosinţa este, deci, dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a -l lăsa
neproductiv. Folosinţa reprezintă, aşadar, un drept de opţiune, opţiune ce conţine şi un drept de inacţiune. Ca şi posesia, atributul de folosinţă poate fi exercitat în mod direct
de către proprietar sau acesta îl poate ceda unei alte persoane. Terţa persoană care a dobândit de la proprietar folosinţa este în drept să culeagă fructele produse de bun.
Acest atribut poate fi transmis, f ără a fi viciată existenţa dreptului de proprietate . Dispoziţia ( jus abutendi, abusus) este dreptul de a dispune de un lucru. Acest atribut este considerat a fi atributul esen ţial al dreptului de proprietate şi care îmbracă două forme: dispoziţia materiala si dispoziţia juridică.
a) Dispoziţia materială se referă la bunurile corporale, inclusiv drepturile de creanţă a căror substanţă juridică este în materialitatea titlului. Dispoziţia materială
presupune dreptul proprietarului ca, el însuşi sau prin altă persoană, să consume su bstanţa bunului, să culeagă productele, să modifice, să transforme sau să distrugă bunul.
b) Dispoziţia juridică presupune exercitarea atributului prin acte juridice de dispoziţie între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte ( mortis causa). În acest sens, acte de înstrăinare a dreptului de proprietate între vii pot fi: vânzarea, donaţia, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere etc., iar pentru cauză de moarte –
legatul. Dispoziţia întregeşte conţinutul dreptului de proprietate şi constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere juridic. Dreptul proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său reprezintă un atribut esenţial al dreptului de proprietate. Dispoziţia conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. În acest atribut proprietatea se manifestă ca o „mică suveranitate”. Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real. 1. 1
Ovidiu Ungureanu, op. cit., p. 57
17
Dispoziţia materială vizează posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a dispune de substanţa materială a bunului, în sensul de a -l consuma, transforma sau distruge, bineînţeles, în limita respectării normelor juridice în vigoare. Dispoziţia juridică presupune posibilitatea proprietarului de a înstrăina bunul
respectiv prin acte juridice (indiferent de caracterul lor, gratuit sau oneros; inter vivos sau mortis causa), precum şi facultatea de a -l greva cu sarcini ori cu alte drepturi reale
derivate din dreptul de proprietate. Atributele dreptului de proprietate pot fi scoase din conţinutul juridic al dreptului de proprietate, formându -se astfel, prin voinţa proprietarului alte drepturi reale derivate, aşa -zisele dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate. Dacă proprietarul poate transmite către un terţ atributele stăpânirii şi folosinţei bunului său, fie temporar - cum ar fi în situaţia închirierii bunului sau a constituirii
unui drept de uzufruct - fie perpetuu, cum ar fi în situaţia constituirii unei servituţi, proprietarul nu poate transmite atributul dispoziţiei bunului. A transmite acest atribut semnifică însăşi transmiterea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate şi, implicit, al atributului dispoziţiei va fi noul dobânditor al bunului, aşa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândeşte. 1 Atributul dispoziţiei nu se desparte niciodată de persoana proprietarului, exprimând însăşi esenţa dreptului de proprietate. Dacă pierde acest atribut, proprietarul pierde dreptul însuşi.
Dacă atributul dispoziţiei este unul exclusiv al proprietarului, acesta trebuie privit cu toate „reversurile” sale. Astfel, pe de o parte, înstrăinarea, fie ea fizică sau juridică, a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate, trebuie să fie expresia
voinţei liber exprimate a proprietarului. Cu alte cuvinte, proprietarul nu poate fi obligat să-şi înstrăineze bunul. Cu toate acestea, au existat dispoziţii legale care impuneau exercitarea de către proprietar a acestui atribut al dispoziţiei juridice, chia r dacă el nu dorea. În concluzie, dintre cele trei atribute ce alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului de proprietate, dispoziţia este atributul vital, fiind de esenţa proprietăţii, fără de care nu poate să existe drept de proprietate , privitor la la dispoziţia juridică
afirmându-se: „ Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a -l înstrăina, de a-l trensmite constituie un atribut esenţial al proprietăţii. Inalienabilitatea, care e neapărat 1
Ioan Adam , Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România,Ed. All Beck, Bucureşti, p. 22.
18
vremelnică şi neapărat relativă, adică cu privire la r aporturile dintre anumite persoane sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulaţie a bunurilor fiind în relaţie directă cu interesele economiei obşteşti”.1
1.5. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE La fel ca alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc faţă de toate celelalte drepturi reale.
În Codul civil de la 1864 la art. 480 sunt enumerate caracterele juridice ale dreptului de proprietate (exclusiv şi absolut), i ar în noul Cod civil la art. 555 alin. 1 se
adaugă şi al treilea caracter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Astfel, în noua reglementare, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi perpetuu .
a) Caracterul absolut constă în libertatea titularului dreptului de proprietate de a efectua toate actele material şi juridice care nu-i sunt interzise în mod expres , dreptul de proprietate nedepinzând de niciun alt drept, definindu-se prin el însu şi nu prin raportare la alte drepturi. Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi confera profilul de a fi opozabil tuturor,
erga omnes
care, de altfel, caracterize ază toate drepturile absolute ,
adică este recunoscut titularului s ău, în raporturile acestuia cu toti ceilalti, care sunt obligaţi să nu faca nimic de natura de a-l înc ălca. Acest caracter trimite mai degrabă la un drept deplin, complet. Se poate vorbi despre absolutismul dreptului de proprietate, si pornind de la fizionomia sa juridică, respectiv de la atributele sale şi de la modul în care sunt exercitate. În primul rând, dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că, făcând parte din categoria drepturilor reale, este singurul dintre acestea care conferă titularului său exerciţiul tuturor atributelor 2.
1
M. Cantacuzino , Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 25. 2
Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România , Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 22.
19
Dreptul de proprietate este singurul drept real absolut în sensul că existenţa sa nu depinde de nici un alt drept care să -i servească drept teme i al constituirii. Altfel spus, dreptul de proprietate se defineşte prin el însuşi, iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul de proprietate este singurul care îi permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le conferă, în putere proprie şi în interes propriu.
Toate celelalte drepturi reale, constituindu-se pe temeiul dreptului de proprietate, exercitarea atributelor acordate se va face conform unei puteri derivate, transmise de proprietar1. În altă ordine de idei, fiind un dre pt real, dreptul de proprietate este un drept absolut, în sensul că toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de natură a-l încălca. Cu alte cuvinte, absolutismul dreptului de proprietate se manifestă
în opozabilitatea sa erga omnes. Deci, “titularul dreptului de proprietate poate face totul, în afară de ceea ce îi este interzis prin lege, pe când titularii celorlalte drepturi reale nu pot face nimic decât ceea ce dreptul lor le conferă”. 2 În societatea modernă de astăzi, această teorie rămâne fără obiect, lucru motivat de un singur articol de lege : „Nimeni nu este mai presus de lege” .3 Cu alte
cuvinte, într-un stat de drept, nimeni nu poate depăşi prin manifestările sale juridice cadrul creat de lege. De altfel, teoria abuzului d e drept este o aplicaţie practică şi, în acelaşi timp, un corolar al acestui precept constituţional. Astfel, nu mai este nevoie a se sublinia faptul că proprietarul nu -şi poate exercita dreptul decât în anumite limite,
atâta timp cât orice drept nu poate fi exercitat decât în limitele legale.
b) Caracterul exclusiv decurge din imprejurarea c ă proprietarul este îndreptaţit să exercite singur toate prerogativele conferite de lege, f ără intervenţia
altei persone, fiind singurul îndrept ăţit să dea naştere la dezmembraminte ale dreptului său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate exclude ideea c ă, în afara proprietarului, concomitent, o altă persoană să aibă asupra aceluiaşi bun un drept de proprietate. Acesta nu exclude, însă, concurenţa drepturilor de proprietate asupra
1
Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 18 2 3
Istrate Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Restitutio, Bucureşti, 2000,
Ioan Adam, Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 23.
20
aceluiaşi bun ce aparţin unor titulari diferiţi, sub forma dreptului de proprietate comună. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică, pe de o parte, faptul că asupra aceluiaşi bun nu pot coexista două drepturi de proprietate care să se suprapună, iar pe de altă parte, faptul că titularul dreptului de proprietate exercită singur, în deplinătatea lor, toate atributele ce alcătuiesc conţinutul juridic al acestui
drept, independent de orice alte persoane. Proprietarul este singurul care poate dispune de substanţa obiectului dreptului său, putând -o consuma sau desfiinţând -o fizic, cu excepţia cazurilor când distrugerea bunului este interzisă prin lege. Exclusivitatea este limitată şi în cazul coproprietăţii, deoarece atribu tele dreptului de proprietate aparţin şi se exercită cu privire la acelaşi lucru corporal de către mai multe persoane 1. Tot astfel se întâmplă în situaţia în care un bun frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună -credinţă, care, dobândeşte în prop rietate
fructele bunului. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care posesorul devine de rea- credinţă. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge implicit din atributele pe care acesta le conferă proprietarului. Excluderea oricărei alte persoane este reversul recunoaşterii plenitudinii dreptului de proprietate. Exclusivitatea operează nu numai faţă de terţi, ci şi faţă de stat.
c) Caracterul perpetuu , este recunoscut prin art. 555 alin. 1 din noul Cod civil, în sensul că acesta durează atâta timp cât există bunul.Aşadar, dreptul de proprietate, drept perpetuu, include şi ideea transmisibilităţii sale, fie prin acte juridice
între vii, fie pe calea succesiunii. De asemenea, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidenţiat şi de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita de timp a dreptului de proprietate fiind determinată de pieirea bunului. Aşadar, dreptul de proprietate este transmisi bil, cu excepţia bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate publică sau a cazurilor de inalienabilitate legală ori convenţională a bunurilor proprietate privată. Dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu are o durată limitată în timp. Aceasta înseamnă că, oricât de lung ar fi şirul
transmisiunilor cu titlu oneros sau gratuit , prin acte între vii sau pentru cauză de
1
C. Bârsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., p. 28
21
moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă şi bunul ce formează obiectul lui îşi păstrează existenţa. Aşa cum afirma, cu puterea unui principiu, un autor francez, „dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se”1. Cu alte cuvinte, „viaţa” dreptului de proprietate se prelungeşte prin transmiterea lui dintr -un patrimoniu în altul, de la o persoană la alta. Aşadar, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta timp cât există bunul asupra căruia el se exercită, indiferent de patrimoniul în care se află bunul într -un anumit moment al existenţei sale. Dreptul de proprietate ia sfârşit odată cu încetarea existenţei obiectului său, fiindcă, de îndată ce bunul nu mai are o fiinţă fizică, dreptul este lipsit de obiect şi el nu mai poate supravieţui. Caracterul de perpetuitate al dreptului de proprietate nu înseamnă că un bun trebuie să aparţină aceluiaşi proprietar. Dimpotrivă, dreptul de proprietate poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia fără nici o modificare. În momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate se stinge în
patrimoniul celui ce-l înstrăinează şi renaşte în patrimoniul dobânditorului, aşa încât înstrăinarea transmite dreptul de proprietate fără să îl stingă sau, altfel spus, „dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se”. În acelaşi timp, dreptul de proprietate nu este un drept v iager, ci se transmite prin succesiune. Proprietatea nu se stinge la moartea titularului său, ci ea trece moştenitorilor pe care decujus i -a desemnat prin testament sau, în lipsa testamentului, celor pe care legea îi cheamă să -i succeadă. Astfel, transmite rea dreptului de proprietate este inevitabilă şi obligatorie pentru cauză de moarte. Transmisibilitatea este o trăsătură proprie numai dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri
imobile sau mobile, este inalienabil şi prin urmare este netransmisibil. Sunt însă şi situaţii când unele bunuri pr o prietate privată pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de voinţă intervenit între proprietarul bunului şi o altă persoană. Astfel, într -un contract părţile au posibilitatea de a stipula aşa -
numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este interzisă înstrăinarea şi, uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.
1
H Capitant, citat de Ioan Adam în Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 27
22
Clauzele de inalienabilitae se găsec destul de rar în actele de înstrăinare cu titlu oneros. Ele pot fi întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă şi în contractele de gaj fără deposedare în care se stipulează interdicţia de însrăinare şi de grevare a
bunului ipotecat sau gajat. În schimb, asemenea clauze pot fi regăsite în practică, în actele cu titlu gratuit, adică în contractele de donaţie şi testamente; donatorul sau, după caz, testatorul dispune de bunul său stipulând că persoana gratificată nu poate să-l înstrăineze.
Perpetuitatea dreptului de proprietate vizează, pe lângă durata nelimitată în timp a acestui drept, şi faptul că dreptul de proprietate există independent de exercitarea lui. Ca aspect al dreptului său de dispoziţie, proprietarul poate înceta temporar să exercite acte de stăpânire asupra bunului său. Oricât ar dura această încetare, dreptul de proprietate nu se stinge, el nefăcând obiectul prescripţiei
extinctive. Altfel spus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu se poate pierde prin nefolosinţă.
O dovadă foarte clară a acestui principiu o oferă dreptul francez. Astfel, în Franţa, cei care au fost exilaţi sau expuşi la persecuţii religioase şi au fost obligaţi să se expatrieze, la reîntoarcerea descendenţilor lor - chiar după mai multe generaţii -
acestora li s-a recunoscut dreptul de a revendica proprietăţile. Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acţiunea în revendicare acordată proprietarului pentru a redobândi exerciţiul dreptului său, este imprescriptibilă extintiv. Totuşi, ea poate fi paralizată dacă o altă persoană invocă faţă de proprietar uzucapiunea. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate cunoaşte unele restricţii ce izvorăsc fie din lege, fie din voinţa omului. Limitările rezultate din voinţa omului vizează părăsirea voluntară a lucrului, dar numai atunci când este vorba de un bun mobil, situaţie în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge. Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi: exp roprierile, rechiziţiile, confiscările. Aşadar, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, nu se stinge prin neexercitare şi are o durată nelimitată în timp, existând atâta timp cât subzistă bunul asupra căruia poartă. Este evident, că nu se poate vorb i despre perpetuitate în cazul bunurilor consumptibile, care prin folosinţă obişnuită îşi consumă substanţa. A susţine
23
caracterul perpetuu al dreptului de proprietate asupra unor astfel de bunuri, ar fi un nonsens 1.
CAPITOLUL 2 - LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE 2.1. CONSIDERAŢII GENERALE Noul Cod civil prevede la art. 556 c ă dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele material ale obiectului său, care sunt limitele corporale ale bunului ce formeaza obiectul dreptului de proprietate, cu îngr ădirile stabilite de lege. Prin lege, dar şi prin vointa proprietarului, poate fi limitata exercitarea atributelor dreptului de proprietate, cu excep ţiile prevăzute de lege. A vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într -o perioadă de reformă inovatoare, când libertăţile şi drepturile cetăţenilor, consfinţite de Constituţie şi tratatele internaţionale, sunt cele care guvernează societatea, de re strângeri ale unor drepturi, şi mai ales, ale dreptului de proprietate pare un paradox. Cu toate acestea, aşa cum s -a spus, nu există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate, pentru că, pe de o parte, prin originea şi dezvoltarea lu i istorică, dreptul de proprietate privată se leagă de problema economică a productivităţii şi problema socială a unei mai drepte distribuţii a bunurilor, iar, pe de altă parte, proprietatea, constituind împreună cu libertatea individuală izvorul cel mai
bogat de puteri cuprinse în dreptul subiectiv, este prin însăşi natura ei expusă a se atinge şi de interesele domeniului public şi de interesele private cuprinse în dreptul
subiectiv al altora. Aşadar, deşi dreptul de proprietate este absolut, el nu este şi nelimitat. Limitele pot fi impuse exercitării dreptului de proprietate în primul rând prin lege, dar uneori şi prin voinţa părţilor. Conform prevederilor art. 41 alin. 1 din Constituţie, conţinutul şi limitele
dreptului de proprietate sunt stabilite de le ge, care, în partea finală, prevede că dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de lege si „Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi”. 1
Corneliu Bârsan, op. cit., p. 47
24
Justificarea unora dintre limitările dreptului de proprietate o găsim sub paravanul necesităţii realizării unui echilibru între interesul general şi cel individual în materia dreptului de proprietate. Altele sunt expresia libertăţii proprietarului de a
dispune de bunul ce face obiectul dreptului de propriet ate, şi de atributele pe care acesta i le conferă. De asemenea, prin ele se încearcă protejarea interesului individual al fiecărui proprietar, faţă de interesele celorlalţi subiecţi de drept. Cert este însă faptul că, oricare ar fi izvorul acestor limite a le dreptului de proprietate (lege, voinţa proprietarului), ele sunt legale, în sensul că naşterea, exercitarea şi stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte normative. În acest sens, art. 49 din Constituţie prevede faptul că exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturtale; ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav. Potrivit dispoziţiilor aceluiaşi articol, restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat -o, trebuie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului ( art. 49 alin 2). Limitele şi restricţiile prevăzute de lege privind exercitarea dreptului de
proprietate nu trebuie privite ca atingeri ale acestui drept, ci ele au menirea de a asigura exercitarea normală a dreptului de proprietate, în scopul în care acest drept este recunoscut de lege, de altfel ca toate celelalte drepturi civile. Exercitarea normală a dreptului de proprietate presupune, pe de o parte, ca proprietarul să nu cauzeze
altuia un prejud iciu în exercitarea dreptului său, iar pe de altă parte, limitările şi restricţiile aduse acestui drept să fie chibzuite şi raţionale. „Realizarea unui echilibru între interesul general şi cel individual, în materia dreptului de proprietate, sub aspect
legislativ, presupune înţelepciune din partea legiuitorului”.
2.2 LIMITELE LEGALE DE INTERES PRIVAT Dispoziţiile art. 602 din Noul Cod civil, prev ăd că legea poate limita
exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. Astfel, limitele legale de interes privat pot fi modificate, desfin ţate temporar prin acordul părţilor, iar pentru opozabilitate fa ţă de terţi este necesar ă îndeplinirea formalităţilor de publicitate prev ăzute de legisla ţia în vigoare. 25
Potrivit art. 603 din noul Cod civil se instituie reguli privind protec ţia mediului şi buna vecinatate, astfel ca dreptul de proprietate s ă oblige la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinat ăţi. Noul Cod civil reglementeaza urm ătoarele limite legale ale dreptului de proprietate privat: folosirea apelor; picatura stre şinii; distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construc ţii, lucrări şi plantaţii; vederea asupra propriet ăţii vecinului; dreptul de trecere; dreptul de trecere pentru utilit ăţi; dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucr ări şi dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie.
Folosirea apelor Limitele legale care privesc folosirea apelor în conformitate cu prevederile art. 604-610 din noul Cod Civil sunt: 1. Obligaţia proprietarului fondului inferior de a impiedica curgerea fireasca a apelor provenite de pe fondul superior; 2. Obligaţia proprietarului fondului inferior de a impiedica curgerea provocata de proprietarul fondului superior sau de alte persone a apelor care ţăşnesc de pe acest din urm ă fond datorit ă unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul fondului acestuia, precum şi a apelor provenite din secarea terenurilor ml ăştinoase, a apelor folosite în scop casnic, agricol ori industrial, dar numai dac ă aceast ă curgere precede v ărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ, neaplicându-se atunci când pe fondul inferior se află o constructie cu gradina ori un cimitir. 3. Proprietarul poate efectua pe cheltuiala sa exclusiv ă, pe terenul riveranului opus, lucrările necesare pentru captarea apei, în vederea irig ării terenului său; 4. Obligaţia proprietarului a c ărui apă este în prisos, în schimbul unei compensa ţii şi amiabile înţelegeri să ofere acel surplus pentru proprietarul care nu poate procura apa pentru fondul s ău; 5. Obligaţia proprietarului fondului pe care se afl ă un izvor de a nu schimba cursul acestuia, dac ă prin schimbarea aceasta ar fi afecta ţi locuitorii unei aşezări de apa necesar ă în vederea satisfacerii nevoilor curente ale acestora. 26
Picătura streşinii Proprietarul , în conformitate cu prevederile art. 611 din noul Cod civil este obligat sa î şi facă streaşina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi s ă nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.
Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite constru ţii Lucrările de construcţii sau plantaţii, în conformitate cu art. 612 din noul Cod civil se pot face de proprietarul fondului numai cu respectarea distan ţei minime de 60 de cm faţă de linia de hotar (dac ă nu se prevede altfel în lege sau în regulamentul de urbanism), derogare f ăcându-se doar prin acordul par ţilor exprimat printr-un înscris autentic. Cu privire la plantarea arborilor distan ţa minima la care ace ştia trebuie sădiţi, conform art. 613 din noul Cod civil este de 2 metri de linia de hotar f ăcând excep ţie arborii mai mici de 2 metri si gardurile vii (dac ă nu se prevede altfel de lege sau în regulamentul de urbanism). Dac ă distanţa nu este respectat ă, proprietarul vecin poate cere scoaterea sau t ăierea cuvenit ă a acestora, pe cheltuiala proprietarul fondului pe care sunt planta ţi.
Vederea asupra proprietaţii vecinului Conform art. 614 din noul Cod civil , nu este permis să se facă fereastră sau
deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor. Potrivit art. 615 din noul Cod civil este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate cătr e acest fond si fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţă mai mică de un metru. Distanţa se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe faţa
zidului în care s- a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot
27
perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar şi până la această linie. Fereastra de lumină , potrivit art. 616 din noul Cod Civil poate fi deschisă f ără
limită de distanţa dacă sunt construite încât s ă împiedice vederea spre fondul învecinat.
Dreptul de trecere Conform art. 617 din noul Cod Civil proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său
pentru exploatarea fondului propriu. Acest drept de trecere este imprescriptibil şi se stinge în momentul în care fondul dominant dobânde şte un alt acces la calea public ă. Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale, reglementată de art. 618
din noul Cod civil, are în vedere lipsa accesului care provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, situa ţie î n care trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.
În cazul î n care lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.
Potrivit reglementarilor art. 619 din noul Cod civil, î ntinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau printr -o folosinţă continuă pe timp de 10 ani.
Dreptul de trecere pentru utilităţi Conform art. 621 d in noul cod civil, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a
cablurilor electrice, subte rane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop. Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
În cazul în care este vorba de utilităţi noi, iar dreptul de trecere are ca obiect conducte şi canale subterane, sunt exceptate clădirile, curţile şi grădinile acestora .
28
Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări Potrivit art. 622 din noul Cod civil, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea
fructelor, în sch imbul unei despăgubiri, dacă este cazul.
Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înştiinţat în
prealabil, având dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul le -a cauzat fondului, în
conformitate cu prevederile art. 623 din noul Cod civil.
Starea de necesitate Potrivit art. 624 din noul Cod civil se introduce o reglementare special ă cu caracter de limitare adreptului de proprietate privat ă, pentru starea de necessitate. Astfel, î n cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat. Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.
2.3 LIMITELE CONVEN ŢIONALE Privitor la limitele convenţionale, în baza art. 627 din noul Cod civil se reglementeaza limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice de c ătre proprietar, dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri, instituindu -se in acest sens clauza
de inalienabilitate. Aceasta se poate defini, în sensul c ă prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii
bunului. 29
Aceasta trebuie s ă îndeplinească urmatoarele condi ţii: să fie instituită prin conven ţie ori testament; să aibă o durata de cel mult 49 de ani; s ă existe un interes serios si legitim. Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu
titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară. Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii.
Potrivit art. 628 din noul Cod civil, pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul. În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de bună -credinţă. În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într -un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului. Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a
pretinde daune- interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii. Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate, potrivit art. 629 din noul Cod civil, sunt: -
rezoluţiunea contractului, cerută de instrăinător ul bunului afectat la clauză , în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor ;
-
anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei, cerut ă atât de transmit ăţorul bunului avut sub clauz ă, cât şi de catre terţul în favoarea c ăruia s-a stipulat inalienabilitatea .
Atâta vreme cât cauza produce efecte, dac ă prin lege nu se prevede altfel, bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea nu pot fi supuse urmaririi silite.
30
CAPITOLUL III MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A ALTOR DREPTURI R EALE
3.1 CLASIFICAREA MODURILOR DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A ALTOR DREPTURI REALE Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate reprezintă acele mijloace juridice constând în acte şi fapte juridice, care servesc la dobândirea
dreptului de proprietate, aplicându- se atât proprietăţii private, cât şi proprietăţii publice, exceptând situaţiile prevăzute de lege 1. În dreptul roman cea mai cunoscută clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii, expusă pentru prima oară de Gaius şi consacrată de Institutele lui Iustinian, este clasificarea în moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul natural sau al ginţilor (ocupaţiunea, tradiţiunea, accesiunea, specificaţia) şi moduri de dobândire după dreptul civil (in iure cesio, mancipaţiunea , uzucapiunea, advindicatio şi legea). Tot romană este şi clasificarea în moduri de dobândire (per singulas res) şi moduri de dobândire universale (per universitatem) care se păstrează şi astăzi.
Potrivit noului Cod civil se reglementeaza în Cartea a III – a, intitulată “Despre bunuri”, în art. 557 alin. 1, mijloacele juridice prin care se dobândeşte proprietatea, dupa cum urmează:
-
În condiţiile legii, dreptul de proprietate se poate dobândi prin convenţie, moştenire legala sau testamentară, accesiune, uz ucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, dar şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.
-
Proprietatea se mai poate dobândi ş i prin efectul unui act administrativ.
-
Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de
proprietate. 1
. Bujorel Florea , Drept civil.Drepturile reale principale, Ed. Universul juridic,Bucuresti , 2011, p. 157
31
-
Dreptul de proprietate în cazul bunurilor imobile se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevazute la art. 888, cu excepţia cazurilor prevazute de leg e.
Faţă de modurile de dobândire a dreptului de proprietate din vechiul Cod civil s-au mai adăugat în noul Cod civil hotărârea judecătorească şi actul administrativ (art. 557 alin. 1 şi alin. 2) . De asemenea, înscrierea în Cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor legale, a bunurilor imobile este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, ceea ce corespunde efectului constitutiv al intabulării – reglementare nouă şi de mult aşteptată (alin. 4 al art. 557 din noul Cod civil). Cât priveşte dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune , credem că se cuvine să punem în evidenţă faptul că uzucapiunea imobiliară are o reglementare complet nouă în noul Cod civil.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate se pot clasifica dupa mai multe criterii1, dupa cum urmează : După întinderea dobândirii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt: -
moduri de dobândire universale, când dobânditorul primeşte întreaga universalitate sau cu titlu universal, sau o parte (fracţiune) din universalitatea patrimoniului unei persoane. Spre exemplu: succesiunea legală, legatul universal ori cu titlu universal;
-
moduri de dobândire cu titlu particular, c ând dobânditorul primeşte unul sau mai multe bunuri individual-determinate. Spre exemplu: contractele translative de proprietate, legatele cu titlu particular, tradiţiunea, hotărârea judecătorească, accesiunea, uzucapiunea.
După momentul dobândirii dreptului de proprietate, se clasifică în: -
moduri de dobândire între vii (inter vivos), care îşi produc efectele în timpul vieţii dobânditorului şi transmiţătorului, aşa cum este contractul
translativ de proprietate; -
moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) care îşi produc efectele la încetarea din viaţă a autorului , adica a proprietarului actual al
bunului, spre exemplu succesiunea legală, legatele. 1
. A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan , Drept civil.Teoria generala a drepturilor reale, Ed.
Universul Bucuresti 1988 p. 280, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 191, M. Ulisescu, A. Gheorghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2011, p.172-173
32
După caracterul transmisiunii, adică în funcţie de scopul urmărit de autor, modurile de dobândir e a proprietăţii se clasifică în: -
moduri de dobândire cu titlu oneros, când autorul transmite dreptul de proprietate cu condiţia primirii unui echivalent din partea dobânditorului, aşa cum se întâmplă în cazul contractelor cu titlu oneros;
-
moduri de dobândire cu titlu gratuit, când autorul transmite dreptul de proprietate fără să aştepte primirea unui echivalent, spre exemplu: donaţia, succesiunea legală sau testamentară.
După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii, există: -
moduri originare de dobândire, reprezentând acele mijloace juridice de dobândire a dreptului de proprietate care nu implică o transm isiune direct
între doua persoane, dreptul născându-se direct în patrimoniul titularului. De exemplu: uzucapiunea, ocupaţiunea şi accesiunea; -
moduri de dobândire derivate, reprezentând mijloacele juridice de dobândire a dreptului de proprietate care implică transmiterea dreptului de la o persoană la alta. Fac parte din această categorie: convenţia, succesiunea legală sau testamentul.
3.2. CONVENŢIA (CONTRACTUL) Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a
drepturilor reale. În doctrină1, contractul a fost definit ca „ acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”, iar potrivit unei definiţii analitice, el reprezintă „înţelegerea între două părţi în vederea constituirii, mod ificării ori stingerii de raporturi juridice”. Conform art. 1166 din noul Cod Civil se defineşte contractul ca fiind „ acordul de voinţe între două sau mai multe personae, cu intenţia de a constitui, modifica, sau
stinge un raport juridic ”. Contractul constituie cel mai important şi mai uzitat mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Constituie moduri de dobândire a dreptului de proprietate precum şi a celorlalte drepturi reale numai contractele 1
E. Chelaru, op. cit., p. 192; D. Văduva, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela 45, 2002, p. 17
33
translative sau constitutive de drepturi reale, nu şi cele generatoare de drepturi de creanţă. Sunt contracte constitutive sau translative de drepturi reale contractele de
vânzare- cumpărare, contractele de schimb, de donaţie, de împrumut, de rentă viageră.. Noul Cod civil, referitor la bunurile mobile, la art. 1273 alin. 1, prevede că dreptul de proprietate se transmite în momentul acordului de voinţă, fără ca bunurile să fi fost predate, cu condiţia ca acestea să fie bunuri determinate, iar in cazul
bunurilor de gen t ransmisiunea operează o dată cu individualizarea bunurilor. Referitor la bunurile imobile, la art. 557 alin. 4 din noul Cod civil se dispune că exceptând cazurile anume prevăzute de lege, în situaţia bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară.
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi persoane juridice: vânzarea -cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea, iar frecvenţa acestor contracte, ca, de altfel, însăşi evoluţia dreptului civil este strâns legată de evoluţia dreptului de proprietate 1. Principalele reglementări legale care guvernează materia contractelor se află în
noul Cod civil, care prevede la art. 1178- 1245, condiţiile generale aplicabile tuturor contractelor, iar în alte texte cuprinde dispoziţii aplicabile contractelor special e. Alte acte normative, dintre care amintim Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, republicată, Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronic, dar şi Legea nr. 365/2002 privind comerţu l electronic, modificată şi completată prin Legea nr. 121/2006, conferă dispoziţii relevante în
material contractelor.2 În noul Cod civil în cuprinsul art. 1169 se reglementează principiul libertăţii contractuale, ca un element de noutate, care prevede: “ Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, iar conform art. 1170 din noul Cod civil “Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.
1
. M. Rudareanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Fundatiei România de Mâine, Bucureşti,
2012, p. 165 2
. I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2011, p. 7
34
Privitor la încheierea contractului, art. 1178 din noul Cod civil dispune “Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Potrivit art. 1273 din noul Cod civil alin 1 , privitor la constituirea şi transferul drepturilor reale, se stipulează că “ Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor
bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. De asemenea potrivit art. 1674 din noul Cod civil “proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul”, astfel încât transmiterea dreptului de proprietate prin contract
realizându-se în momentul încheierii contractului, când se stabileşte acordul de voinţă al transmiţătorului şi dobânditorului. Excepţiile când transferul dreptului de proprietate nu se va realiza în momentul încheierii convenţiei sunt următoarele:
-
când părtile convin altfel, transferul dreptului de proprietate să aibă loc după
împlinirea unui termen sau la momentul realizării unei condiţii suspensive; -
când obiectul contractului se referă la un bun viitor, transmisiunea operand la momentul realizării acestuia;
-
la momentul înscrii (întăbulării) în cartea funciară, în cazul bunurilor immobile,
conform art. 557 alin. 4 din noul Cod civil; -
transferul proprietăţii operează după individualizarea bunurilor, în cazul bunurilor
de gen, conform art. 1873 alin. 1, teza a II-a din noul Cod civil. Convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, in conformitate cu prevederile art. 1244 din noul
Cod civil. Se menţine principiul consensualismului, art. 1178 din noul Cod civil dispunând: “Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
În conformitate cu prevederile noului Cod civil, convenţia prin care se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real, dezmembrământ al acestuia este guvernată de principiul libertăţii formei, dacă legea nu prevede altfel.
Privitor la forma scris ă a convenţiei, aceasta poate fi sub semnătură privată sau autentificată, având forţa probantă prevăzută de lege. 35
3.3. TRADIŢIUNEA Tradiţiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale, constă în predarea sau remiterea materială a bunului de către înstrăinător dobânditorului. În dreptul roman, tradiţiunea (traditio) reprezenta cel mai important mijloc de a dobândi proprietatea de jus gentium. Lipsit de orice condiţii de formă, acest procedeu consta în punerea lucrului de către înstrăinător (tradens) la dispoziţia
dobânditorului (accipiens) în virtutea unui act juridic pentru a transmite proprietatea. La început, remiterea lucrului se făcea în mod direct, dar s -a admis din epoca clasică, pentru uşurarea încheierii anumitor operaţiuni juridice, că transferul poate avea loc şi
în mod simbolic (traditio symbolica). Astfel, s- a admis că posesia supra unor lucruri vândute care se aflau într- o magazie se transferă dacă vânzătorul predă cumpărătorului cheile magaziei. În cazul vânzării unui teren, transferul posesiei se considera efectuat dacă, de pe o înălţime, se arătau cumpărătorului hotarele terenului, fiind vorba de aşa-numita tradiţiune prin gest (traditio longa manu). Dacă în dreptul roman tradiţiunea avea o largă aplicare ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece din contract se năştea numai obligaţia de a transfera
proprietatea, transfer ce se realiza printr- o a doua operaţie şi anume prin tradiţiune, în dreptul nostru civil, în condiţiile existenţei principiului potrivit căruia dreptul de
proprietate se transmite chiar în momentul încheierii contractului , tradiţiunea are o sferă de aplicare foarte restrânsă. Ea este, de regulă, numai executarea materială a transferării proprietăţii1. Se admite că, în prezent, în dreptul nostru tradiţiunea operează transferul
dreptului de proprietate în cazul darurilor manuale care sunt donaţii curente, de mică importanţă, ce se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară vreo formă specială. În cazul darurilor manuale, tradiţiunea este o solemnitate care suplineşte forma autentică a actu lui2. De asemenea, tradiţiunea marchează transmiterea dreptului de proprietate şi în cazul înstrăinării titlurilor de valoare, însă numai când este vorba de cele „la purtător” (obligaţiuni CEC, obligaţiuni de stat, acţiuni la diferite societăţi comerciale), nu şi în
ipoteza celor nominalizate.
1 2
I. P. Filipescu, Al. Filipescu, op. cit., p. 270 E. Chelaru, op. cit., p.193
36
Pentru că tradiţiune este un element esenţial al darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de predare materială pot forma obiectului darului manual. Sunt excluse bunurile imobile şi mobilele incorporale. Prin excepţie, titlurile la purtător, care sunt asimilate bunurilor mobile corporale, pot forma obiectul unui dar manual. Pentru că predarea presupune deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală, sunt excluse bunurile viitoare. În cazul convenţiilor privind bunurile de gen, care se individualizează şi se predau ulterior, convenţia transferă proprietatea în momentul individualizării ori determinării, iar tradiţiunea este numai executarea acestei transferări, un mijloc de
livrare a lucrului înstrăinat, iar nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate. De asemenea, în cazul dobândirii unui bun mobil de la o persoană care nu este adevăratul proprietar, dobândirea proprietăţii nu intervine ca urmare a tradiţiunii, ci
prin efectul legii . Tradiţiunea prezintă în realitate doua elemente 1:
-
convenţia, prin care părţile s-au înţeles să transmit proprietatea;
-
faptul predării sau remiterii bunului.
Conform art. 1011 alin. 4 din noul Cod civil, bunurile mobile corporale cu o valoare de pâ nă la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului. În consecinţă, dobândirea dreptului de proprietate prin tradiţiune are loc doar în situaţia în care se reunesc, pe de o parte, o convenţie care stabileşte întelegerea părţilor cu privire la transmiterea proprietăţii şi pe cealaltă parte, predarea bunului
respectiv.
3.4. OCUPAŢIUNEA Ocupaţiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în stăpânire a unui bun care nu aparţine nimănui cu intenţia de a
deveni proprietar asupra acestuia.
1
. E. Chelaru, op.cit., p. 193, C. Bîrsan, op.cit.,p. 245, L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.245
37
Pentru a forma obiectul ocupaţiunii, bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică să nu fi fost vreodată în proprietatea cuiva sau, dacă au fost, să fi fost abandonate de proprietar. De asemenea, bunurile trebuie să fie mobile corporale şi să fie individual determinate, fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt susceptibile de a fi luate în stăpânire, iar pe de altă parte, fac inaplicabilă ocupaţiunea ca mod de dobândire a
bunurilor imobile1. În literatura juridică de specialitate se apreciază că proprietatea se poate dobândi prin ocupaţiune în cazul bunurilor comune cum ar fi apa de băut sau pentru trebuinţe casnice luată de la un izvor natural, precum şi asupra vânatului ori a peştelui capturat de pescar sau vânător, cu condiţia ca vânătoarea sau pescuitul să se fi desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile legale în aceste domenii2.
Conform art. 941 din noul Cod civil, s unt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, c um sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea. Referitor la lucrurile mobile de valoare foa rte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într -un loc public, inclusiv pe un drum public sau
într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate. Lucrurile abandonate nu se confundă cu bunurile pierdute care continuă sa
formeze obiectul dreptului de proprietate, astfel privind dispozi ţiile art. 942 din noul Cod civil , bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său , iar găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fii nd aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. Excepţia de la această regulă, este prevăzută în art. 943 din noul Cod civil
conform căruia dacă bunul a fost găsit într -un loc public, el va fi predat, pe bază de proces- verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces -verbal, organelor de poliţie din localitate. 1 2
D. Lupulescu, op. cit., p. 229
Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului; Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura.
38
Conform art. 945 alin 4 din noul Cod civil, d acă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces -verbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul -verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.
În cazul în care găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în domeniul
privat al acestuia. Potrivit art. 946 din noul Cod civil se defineşte t ezaurul ca orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar , în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar. Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau întrun bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului
mobil în care a fost descope rit şi descoperitorului. Alineatul 3 al art. 946 din noul Cod civil , prevede că dispoziţiile acestuia nu se aplică bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, şi nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
3.5. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ Hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale numai atunci când este constitutivă sau atributivă de drepturi, întrucât numai prin astfel de hotărâri se realizează transferul dreptului de proprietate. Majoritatea hotărârilor judecătoreşti au însă un caracter declarativ, ceea ce înseamnă că numai în cazuri excepţionale hotărârile judecătoreşti pot constitui un
mod de dobândire a dreptului de proprietate. Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi nu constituie moduri de
dobândire a dreptului de proprietate, întrucât ele recunosc dreptul de proprietate preexistent, neputând servi transferului dreptului de proprietate. Dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească are loc, spre exemplu, în cazul exproprierii unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică. Astfel, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune exproprierea, se dobândeşte asupra imobilului expropriat, dreptul de proprietate publică, având ca
39
titular statul sau unităţile sale administrativ-teritoriale, drept ce va căpăta regimul juridic al acestei proprietăţi.
Pentru circuitul civil general, poate avea caracter constitutiv de drepturi o hotărâre judecătorească pronunţată într -o cauză prin care se urmăreşte suplinirea consimţământului uneia dintre părţi la încheierea unui act translativ de proprietate imobiliară, dacă părţil e s-au obligat în acest sens printr- un antecontract de înstrăinare.
Astfel, într-o speţă, reclamantul a cerut instanţei să constate valabilitatea convenţiei din 15 ianuarie 2002 încheiată cu pârâţii, având ca obiect o suprafaţă de 1200 m.p.
teren intravilan şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic. Analizând probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că între reclamantul M.I. şi pârâtul
S.S. s-a încheiat o convenţie de vânzare -cumpărare consemnată într -un înscris sub semnătură privată denumit de părţi „chitanţă”, având ca obiect terenul intravilan în suprafaţă de 1200 m.p. din comuna L, judeţul Bistrita Năsăud, tarlaua 49, parcela 2, pentru care reclamantul a plătit integral preţul. S-a reţinut că terenul aparţine în
indiviziune pârâtului S.S. şi fraţilor săi, pârâţii S.N., P.P, N.V. şi B.V., în calitatea lor de moştenitori ai defunctului S.D., potrivit titlului de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991 republicată şi că, deşi pârâţii S.N., P.P., N.V. şi B.V. nu au semnat convenţi a de vânzare- cumpărare încheiată la 15 ianuarie 2002, ei au fost de acord cu vânzarea terenului, prin răspunsurile date la interogatoriile luate de instanţă. Pe plan juridic, convenţia încheiată la 15 ianuarie 2002 între reclamant şi pârâtul S.S. şi ratificată ulterior şi de ceilalţi pârâţi, are valoarea unui antecontract de
vânzare- cumpărare. Astfel, în cadrul juridic care consacră principiul executării în natură şi cu bună -credinţă a obligaţiilor, instanţa, prin suplinirea consimţământului
debitorilor, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.I., a constatat valabilitatea convenţiei şi a pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare1. O asemenea hotărâre judecătorească are efect constitutiv de drepturi, iar nu
declarativ, ea marcând sfârşitul procesului de încheiere a contractului 2. Referitor la refuzul unei parţi, de a -şi respecta promisiunea de vânzare cumpărare, în urma încheierii unui antecontract de vânzare -cumpărare, având ca obiect un teren, cu sau fără construcţii, ne sunt la dispoziţie prevederile art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 privind circulaţia juridică a terenurilor. În acest sens 1 2
Judecătoria Bistrita , sent. civ. nr. 18331/2002 (nepublicată) E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Ed. All Beck , Bucureşti, 1999, p. 253
40
hotărârea judecătoreasca este tot cu valoare de mod de dobândire a dreptului de
proprietate. De asemenea efect const itutiv de drepturi, prezintă hotărârea judecătorească prin care se dispune restituirea în natură a imobilelor foştilor proprietary sau moştenitorilor acestora, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului şi al
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor immobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Concluzionând, hotărârea judecătorească este actul final şi cel mai impo rtant al judecăţii, în vederea căruia se desfăşoară întreaga activitate a părţilor, a celorlalţi participanţi la proces, precum si a instanţei de judecată, fiind actul de dispoziţie al instanţei cu privire la litigiul dintre parţi.
3.6. ACCESIUNEA 3.6.1. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE Potrivit art. 567 din noul Cod civil se prevede că prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă
legea nu prevede altfel.
Principiul accesiuniii , potrivit căruia „tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”. Conform acestui principiu, dreptul de proprietate se întinde nu numai asupra lucrului ce formează obiectul dreptului său, ci şi asupra tuturor acelora ce se unesc cu el. Din acest motiv, s- a spus că dreptul de proprietate are o „virtute atractivă”, întrucât nu se limitează la obiectul său propriu zis, ci cuprinde şi ceea ce se uneşte cu el sau i se încorporează 1.
Accesiunea este, deci, un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. Justificarea acestei instituţii rezidă în legătura de accesorialitate care se naşte între lucrul mai puţin important şi lucrul principal. Această legătură de accesorialitate se manifestă printr -o unire a celor două lucruri în aşa fel încât despărţirea lor este posibilă decât cu deteriorarea ambelor sau distrugerea totală sau parţială a unuia dintre
ele2. În consecinţă, va primi noul bun proprietarul lucrului principal, considerându -se că lucrul accesoriu se încorporează în c el principal (accesio cedat principali). Bunurile 1 2
G. N. Luţescu, op. cit., p. 270 L. Pop, op. cit., p. 244
41
care aparţin proprietăţii publice nu pot face obiectul acestui mod de dobândire a
dreptului de proprietate. După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în
accesiune imobiliar ă şi accesiune mobiliară. La rândul său, după cum presupune ori nu intervenţia omului, f ormele accesiunii potrivit art. 568 din nou Cod civil sunt: accesiunea naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta
proprietarului ori a unei alte persoane.
3.6.2. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ NATURALĂ Ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea imobiliară are o importanţă deosebită. Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare este că pământul se consideră totdeuna ca un bun principal, toate celelalte bunuri care se încorporează în el sunt considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe aceea a pământului şi ele vor aparţine în consecinţă proprietarului pământului1. Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri având proprietari diferiţi, fără intervenţia omului. Cel puţin bunul pr incipal este un bun
imobil prin natura sa. Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile, albi ile unui râu, insulele nou formate, albiile părăsite de ape, accesiunea naturală asupra animalelor. Astfel, noul Cod civil reglementează diferite situaţii de accesiune imobiliară
naturala, prin art. 569 din Codul civil, se definesc aluviunile ca fiind “adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.
Potrivit art. 570 din noul Cod civil, terenul l ăsat de apele curg ătoare la un fond riveran, devine proprietatea celui care deţine fondul riveran, dacă apele s -au retras treptat la ţărm.
De asemnea potrivit art. 571 din noul Cod civil, t erenul lăsat de apele stătătoare, apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub inălţimea de scurgere, nu se încorporează dreptului de proprietate al fondului riveran, după cum nici 1
D. Lupulescu, op. cit., p. 232
42
proprietarul apelor nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit prin revărsările sporadice ale acestora. De asemenea se reglementează regula excluderii dobândirii proprietăţii asupra aluviunilor formate de apele stătătoare (heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape stătătoare).
Avulsiunea, potrivit art. 572 din noul Cod civil se refer ă la suprafaţa de teren de la care o ap ă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren . Astfel, proprietarul portiunii smulse nu- şi pierde dreptul de proprietate dacă în termen de un an intentează o acţiune în revendicare. Deosebirea dintre avulsiune şi aluviune constă în faptul că, în cazul avulsiunii, terenul se poate recunoaşte şi distinge, în timp ce în cazul aluviunii, el se depune încet, fără a se putea stabili care teren s -a adăugat la un moment dat 1. Astfel, spre deosebire de aluviune, care apare ca urmare a acţiunii apelor curgătoare în amonte faţă de locul unde ea se formează, în mod succesiv prin diverse depuneri, avulsiunea presupune ruperea ca atare aunei bucăţi semnificative de pământ şi alipirea, tot ca urmare a acţiuniii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un
fond riveran situat în aval, ce aparţine altui proprietar 2. De asemenea, s- a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl poate revendica pentru a- l transporta la locul de unde a fost luat de ape (dacă acest lucru este posibil) ori el urmează a folosi terenul acolo unde a fost dus de ape, această ultimă soluţie fiind susţinută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.
Avulsiunea nu poate opera în detrime ntul proprietăţii publice, neputându-se dobândi pe această cale dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren desprinse din proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ -teritoriale. În consecinţă, acţiunea în revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă. Art. 573 alin. 1 din noul Cod civil dispune că: “Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii
publice. Potrivit art. 573 alin. 3 si alin. 4 dispune că “insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului
albiei , iar dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, 1 2
I. Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 255 C. Bârsan, op. cit., p. 312
43
fiecare dintre ei are dreptul de proprietate a supra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei”. Prin urmare, insulele şi prundişurile reprezintă întinderi de uscat ce se formează prin retragerea albiei unor ape curgătoare şi ele aparţin proprietarilor
riverani atunci când este vorba de retragerea unor ape curgătoare nenavigabile, că insulele şi prundişurile care se formează în albia fluviilor şi râurilor navigabile sau plutitoare sunt proprietatea statului. În situaţia în care malul spre care s -a format insula aparţine mai multor proprietari, insula se va împărţi între ei în proporţie cu lungimea proprietăţii fiecăruia de-a lungul malului. Aluviunea care s-ar forma la malurile insulei va aparţine proprietarului (proprietarilor) acesteia.
Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea ape lor, insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei. În consecinţă, dacă albiile râurilor constituie obiectul dreptului de proprietate publică, insulele şi prundişurile formate prin retra gerea acestor râuri vor deveni proprietate publică. Insulele şi prundişurile formate pe cursul unor ape proprietate publică urmează, deci, acelaşi regim juridic. În art. 574 din noul Cod civil este prevăzută situaţia juridică a insulelor nou
formate, ca urmare a faptului c ă o apă curgătoare, formându -şi un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămâne proprietar asupra insulei
astfel create. Potrivit art. 575 din noul Cod civil, albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială.
Accesiunea naturală asupra animalelor, este reglementată în baza dispoziţiilor art. 576 din noul Cod civil , care prevede la alin. 1 că „animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către
proprietarul terenului. Potrivit alin. 2, p orumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fo ndul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.
Privitor la roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.
În prezent, fondul cinegetic este reglementat prin Legea nr. 407/2006 privind vânătoarea şi protecţia fondul cinegetic, care conţine reglementări în materia
44
animalelor sălbatice. Nu se includ animalele domestice, căci aparţin proprietarului ce le creşte, ori pe fondul căruia ele se află.
3.6.3. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ Spre deosebire de accesiunea naturală care este urmarea unui fenomen natural, accesiunea artificială este rezultatul intervenţiei faptei omului şi implică obligaţia celui ce beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a
operat. În dreptul lui Justinian, constructorul care construia cu material străin pe terenul său devenea proprietar al construcţiei, aplicându-se regula potrivit căreia tot ce se construieşte pe un teren aparţine proprietarului acestuia - quia omne quod inaedificatur, solo credit. Dacă, dintr -o cauză oarecare, construcţia se dărâma,
proprietarul materialului avea posibilitatea să -l revendice sau să introducă acţiune ad exibendum, dacă între timp nu fusese despăgubit cu dublul valorii materialulului. În vechiul drept român, exista regula potrivit căreia proprietarul terenului
dobândea proprietatea materialel or încorporate construcţiei, având obligaţia de a plăti despăgubiri proprietarului materialelor. Codul Calimach reglementa un tratament juridic diferit pentru proprietarul constructor de bună-credinţă şi cel de rea -credinţă, în sensul că acesta din urmă era obligat să plătească „preţul neobişnuit sau îndoit al materiei, dar şi toată paguba pricinuită proprietarului”1.
Codul civil, în baza art. 577 dispune următoarele: „ Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”. Astfel Codul civil face distincţie între lucrările autonome şi lucrările adăugate, precum şi între lucrările cu character durabil şi cele cu caracter provizoriu. Din categoria lucrărilor autonome fac parte: construcţiile, plantaţiile şi lucrările de orice fel cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil, lucrările adăugate nereprezentând un caracter
de sine stătător, acestea putând fi: necesare (în lipsa acestora imobilul s-ar deteriora
ori pieri), utile (sporesc valoarea economic a imobilului) şi voluptuare (realizate doar pentru simpla plăcere).
1
Art. 562 C. Calimach
45
Pentru existenţa accesiunii imobiliare artificiale, trebuie să existe o încorporaţiune materială efectivă, adică materialele folosite să fi devenit bunuri
imobile. Potrivit art. 579 din noul Cod civil , se reglementează prezumţia în favoarea proprietarului imobilului, îin sensul că orice lucrare este prezumată a fi făcută de
proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară , proba contrară se poate face când s -a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri
prevăzute de lege. În art. 586 alin. 2 din noul Cod civil se prevede că nu poate invoca buna credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de
lege. În cazul realizării lucrărilor cu materialele altuia, regimul juridic al acestora este reglementat în art. 580 din noul Cod civil care prevede că, în cazul în
care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate, iar proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte
prejudicii cauzate. Fiind o aplicare a principiului îmbogăţirii fără just temei, valoarea materialelor trebuie să fie aceea din momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării construcţiei ori plantaţiei. Daunele-interese ar putea să privescă paguba suferită de proprietarul materialelor prin faptul că nu a putut folosi aceste materiale într-o construcţie proprie, fiind obligat să amâne începerea acesteia. Întrucât, de obicei, materialele necesare unei construcţii, plantaţii sau altor lucrări sunt bunuri de gen şi în acelaşi timp bunuri fungibile, proprietarul terenului
poate restitui, în natură, materiale din categoria celor folosite. În situaţia în care proprietarul terenului care a folosit materiale străine le -a obţinut cu bună-credinţă de la un terţ (detentor precar) şi dacă aceste materiale nu au
fost pierdute sau furate (adi că au ieşit din posesia adevăratului proprietar cu voia lui), el a devenit proprietarul acestora , astfel încât nu mai este obligat să restituie valoarea lor, pentru că a mai plătit -o o dată detentorului precar.
46
Proprietarul terenului dobândeşte prin accesiune, în mod definitiv şi irevocabil, proprietatea materialelor folosite, astfel încât el le păstrează şi dacă ulterior
acestea devin mobile (prin demolarea construcţiei). În temeiul art. 581 din noul Cod civil se reglementează situaţia lucrărilor
autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia efectuate cu bunăcredinţă, dispunând că proprietarul imobilului are fie dreptul să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa,
autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării, fie să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut -o dacă lucrarea nu s -ar fi
efectuat. Prin constructor de bună-credinţă se înţelege acea persoană care ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa.
Buna-credinţă rezultă, deci, din existenţa unui titlu asupra terenului, titlu ale cărui vicii nu sunt cunoscute de către dobânditor.
Conform art. 582 din noul Cod civil, în cazul lucrărilor autonome cu
caracter durabil efectuate cu rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a
manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; să ceară obligarea au torului lucrării la desfiinţarea acesteia sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut -o dacă lucrarea nu s -ar fi
efectuat. Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor le gale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
Prin constructor de rea- credinţă se înţelege acea persoană care efectuează o construcţie, plantaţie sau altă lucrare pe un teren despre care ştie că aparţine altei persoane. Se află în această situaţie cel care foloseşte terenul în baza unui titlu lovit de vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând caracterul litigios al titlului său, construieşte pe teren înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Tot de
rea-credinţă sunt şi detentorii precari care, fără ştirea celui de la care au primit terenul, relizează pe acesta o construcţie, plantaţie sau altă lucrare.
47
Privitor la lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, noul Cod civil distinge trei categorii: lucrări necesare, lucrări utile şi lucrări
voluptuare. Astfel, privitor la l ucrările adăugate necesare conform art. 583 din noul Cod civil, proprietarul imobil ului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există. În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea -credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora. Referitor la lucrările adăugate utile , conform art. 584 din noul Cod civil, în
cazul în care autorul lu crării utile este de bună -credinţă, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, astfel: fie a a valorii materialelor şi a manoperei , fie a a sporului de valoare adus imobilului.
În cazul în care autorul lucrării utile este de rea -credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: fie să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate
din sporul de valoare adus imobilului, fie să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune -
interese. În ambele cazuri, cân d valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe
care imobilul ar fi avut- o dacă lucrarea nu s -ar fi efectuat. În ceea ce priveşte, lucrările adăugate voluptuare , conform art. 585 din noul
Cod civil, proprietarul imobilului are dreptul: fie să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării , fie să ceară
obligarea autorului de rea- credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune -interese. Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.
Prin art. 587 din noul Cod civil, se stipulează, că in cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într -o nouă carte funciară a unui
48
drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia. În situaţia în care lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin
poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor- părţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării. În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea contribuţiei fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor - părţi din dreptul de proprietate.
Atunci când lucrarea are caracter provizoriu, potrivit art. 588 din noul Cod civil, se reglementează faptul că în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
În cazul în care dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote parţi, este condiţionată de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se va face în temeiul convenţiei parţilor, încheiată în formă autentică, ori, după caz, al hotărârii judecătoreşti. Legiuitorul roman, în temeiul art. 590 din noul Cod civil, a prevăzut că daca
până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica materialele, iar în cazul în
care lucrarea a fost efectuată cu rea -credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese. Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie , sunt
reglementate de art. 591 din noul Cod civil. Astfel, prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul. Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 589 (înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară) .
Potrivit art. 595 din noul Cod civil, în vederea stabilirii indemnizaţiei sau a despăgubirii, se va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculată la data hotărârii judecătoreşti.
Prin art. 597 din noul Cod civil, se stipulează că l ucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă.
49
Cazurile speciale de accesiune imobiliară artificială sunt instituite prin art. 596
din noul Cod civil şi dispune că t itularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacă nu s -a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.
De asemnea, legi uitorul roman a stabilit că dispoziţiile art. 582 (lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea- credinţă) şi art. 587 alin. 2 (lucrărilerealizate cu rea- credinţă), parţial asupra imobilului autorului se aplică, în mod corespunzător, şi lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil. Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 716 din noul
Cod civil (privind lucrările şi îmbunătăţirile), în lipsa unei prevederi contrare.
3.6.4. ACCESIUNEA MOBILIARĂ Prin accesiune mobiliară se înţelege unirea a două bunuri mobile care aparţin unor proprietari diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană,
prin munca sa folosind materialele altuia. Codul civil de la 1864 reglementa trei cazuri de accesiune mobiliară, după cum urmează: adjuncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea (amestecul). Accesiunea mobiliară are însă în practică o importanţă redusă, conform cărora simplul fapt al posesiei valorează titlu de proprietate, cu condiţia ca posesorul să fie de bună-credinţă. În acest context, accesiunea se aplică numai în cazuri excepţionale, atunci când posesia nu valorează proprietate, adică atunci când este vorb a de o posesie
de rea-credinţă, ori de un bun mobil furat sau pierdut care se află în mâinile unui terţ de bună-credinţă în termenul de trei ani din momentul în care bunul a ieşit din posesia proprietarului fără voia acestuia.
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiţ i, în aşa fel încât, deşi formează un singur tot, ele pot fi despărţite şi conservate separat,
50
fără a-şi pierde individualitatea1. Aşa sunt, de exemplu o piatră preţioasă şi inelul în care este fixată, tabloul şi rama în care este încadrat, o dantelă cusută la o haină. Bunul rezultat prin unire aparţine proprietarului lucrului care reprezintă partea principală (accesorium sequitur principale), acesta având obligaţia de a plăti celuilalt proprietar preţul bunului unit cu al său, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Potrivit dispoziţiilor art. 505 din Codul civil de la 1864, este considerat bun principal acela dintre bunuri pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia a servit
unirea celuilalt bun. S e prevede că, în situaţia în care nici unul dintre bunuri nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, se consideră principal acela care are o valoare mai mare. Dacă valoarea bunurilor este egală, va fi considerat principal lucrul cu volumul
cel mai mare. Dacă nici volumul nu poate fi folosit ca un criteriu pentru determinarea bunului principal, atunci lucrul retultat prin adjuncţiune va fi comun ambilor proprietari, în situaţia în care separarea lor nu se poate face fără pagube importante
pentru unul dintre proprietari. Prin excepţie, adjuncţiunea nu se aplică atunci când bunul accesoriu are o
valoare mult mai mare decât bunul principal, iar unirea lor s- a făcut fără ştirea proprietarului. În acest caz, proprietarul bunului accesoriu, neinteresat de despăgubirea oferită, are posibilitatea să ceară restituirea lucrului său, chiar dacă despărţirea bunurilor ar aduce o deteriorare a lucrului principal. Dacă proprietarul lucrului accesoriu a fost de acord cu unirea, el nu mai poate revendica lucrul său, indiferent de valoarea sa, ci trebuie să accepte preţul acestuia.
S pecificaţiunea constă în confecţionarea, realizarea unui bun nou (nova species) de către o persoană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un
material, un bun, o materie primă aflată în proprietatea altuia, acest caz fiind reglementat în art. 508-510 din Codul civil de la 1864. În această situaţie, lucrul nou nu rezultă din încorporarea propriu -zisă a două lucruri mobile, ci din unirea a două valori: materia primă şi munca specificatorului. Aşa se întâmplă atunci când un sculptor a făcut un obiect de artă din marmura sau metalul altei persoane, sau când un tâmplar realizează un obiect de mobilier din lemnul altei persoane, ori croitorul confecţionează un costum din stofa al tei persoane.
1
. O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit. , p. 301
51
În principiu, proprietarul materiei prime are dreptul de a pretinde bunul rezultat, indiferent dacă materia poate fi sau nu adusă în starea iniţială. El este obligat, potrivit principiului îmbogăţirii fără just temei, să restituie specificatorului valoarea muncii sale, specificatorul având un drept de retenţie asupra lucrului până la plata
acesteia. Prin excepţie, atunci când manopera are o valoare mult mai mare decât
valoarea materialului folosit, lucrul revine specificatorului, care are obli gaţia de a-i restitui proprietarului valoarea materialului folosit. Confuziunea sau amestecul (confusio, commixtio) constă în unirea a două sau mai multe bunuri mobile având proprietari diferiţi, în aşa fel încât îşi pierd
individualitate, se topesc în bunul nou rezultat, neputând fi separate, confuziunea fiind reglementată în art. 511-516 din Codul civil de la 1864 . Este cazul a două metale topite împreună ori a două lichide amestecate. Amestecul se deosebeşte de adjuncţiune, unde obiectele, deşi unite, se pot recunoaşte şi distinge unele de altele. Se deosebeşte, de asemenea de specificaţiune, pentru că formarea lucrului nou nu presupune munca, manopera cuiva. Dacă unul dintre bunuri poate fi considerat principal după valoare ori cantitate, proprietarul său devine, prin accesiune, proprietar al bunului obţinut în urma amestecului, cu obligaţia de a -l despăgubi pe proprieatarul lucrului accesoriu.
Atunci când nici unul dintre bunurile amestecate nu poate fi considerat principal, bunul astfel obţinut va face obiectul proprietăţii comune pe cote părţi a
celor doi proprietari . Se instituie o regulă generală în materia accesiunii mobiliare, conform căreia cel care foloseşte materiale străine fără ştirea proprietarului lor poate fi obligat şi la
plata de daune-in terese. Este o sancţiune pentru cel care a fost de rea -credinţă (a ştitut că materia folosită aparţine altuia) şi o măsură de ocrotire a dreptului de proprietate.
Daunele- interese vor cuprinde atât prejudiciul suferit (damnum emergens), cât şi beneficiul de care a fost lipsit cel în cauză (lucrum cessans). Tot ca o măsură de protecţie a proprietarului bunului folosit fără ştirea sa, in Codul Civil se prevede că, în toate cazurile în care proprietarul lucrului folosit fără ştirea sa este îndreptăţit să
primească bunul nou format, el are şi posibilitatea de a cere un bun asemănător bunului său. Este absolut normal ca proprietarul să fie cel care să opteze între a invoca
accesiunea, pentru a deveni astfel proprietar al unui bun nou, ori a pretinde numai ceea ce a avut. Soluţia se întemeiază pe echitate şi este folositoare mai ales atunci 52
când proprietarul nu are posibilitatea să plătească celuilalt preţul muncii sau valoarea bunului său, ori când rezultatul accesiunii nu prezintă pentru el nici un interes.
Noul Cod civil reglementează accesiunea mobiliară în art. 598 -601. Astfel, potrivit art. 598 din noul Cod civil, a ccesiunea mobiliară, exist ă atunci când bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l -a confecţionat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor, determinat la data confecţionării bunului. După caz, proprietarul bunului va datora despăgubiri egale fie cu valoarea
manoperei, fie cu valoarea materialelor, iar în situaţia în care valoarea manoperei este egală cu valoarea materialelor, proprietatea asupra bunului este comună, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 599 din noul Cod civil.
Potrivit art. 600 din noul Cod civil, se prevede că î n cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.
Art. 601 din noul Cod civil, reglementează r egulile aplicabile în cazul imposibilităţii de separare a bunurilor unite, dipunând că dacă nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile
art. 598 referitor la accesiunea mobiliară şi art. 599 referitor la raportul dintre valoarea manoperei şi valoarea materialelor .
3.7. UZUCAPIUNEA 3.7.1. CONSIDERAŢII GENERALE Uzucapiunea este modul originar de dobândirea a proprietăţii prin care se
constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi condiţiile prevăzute de lege 1. În acele provincii istorice româneşti supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărţi funciare, uzucapiunea operează în condiţiile prevăzute de Decretul -
lege nr. 115/1938 pentru unificare a dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. Însă, Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care a instituit cadastrul 1
I. Dogaru, Sevastian Cerecel, op. cit., p. 281
53
general naţional şi cărţile funciare pe întreg teritoriul ţării, nu a mai preluat cazurile
speciale de uzucapiune din sistemul cărţilor funciare reglementat de Legea nr. 115/1938. Deşi există unele reguli comune cu privire la prescripţia achizitivă (uzucapiune) şi prescripţia extinctivă, în special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripţie, cele două instituţii nu trebuie confundate. Prescripţia achizitivă are ca efect dobândirea unor drepturi (dreptul de proprietate sau alt drept real), pe când prescripţia extinctivă are ca efect încetarea posibilităţii de a obţine
realizarea, prin constrângere, a unor drepturi, fiind un mod de stingere a dreptului la l ege. acţiune în sens material, dacă n -a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În sensul noului Cod civil, prin uzucapiune, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, dup ă caz, asupra fructelor produse de acesta, în conformitate cu prevederile art. 928 928 din noul Cod civil. civil. Noul Cod civil aduce o concep ţie nouă de reglementare a uzucapiunii, mult mai simplificată, micşorându-se termenele de dobândire a dreptului de proprietate. În conformitate cu prevederile art. 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , dispoziţiile art. 930 -934 din Codul civil referitoare la uzucapinea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a
început după data intrării în vigoare a noului Cod civil, în cazul imobilelor pentru care la data începerii posesiei nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune prevăzute în Codul civil de la 1864.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia trebuie să fie utilă şi efectivă (neechivocă). Posesia este utilă atunci când îndeplineşte calităţile prevăzute in Codul Civil (să fie continuă, netulburată, publică) şi nu este afectată de
vicii. Posesia e xistă în mod efectiv când cel ce deţine bunul săvârşeşte acte de folosinţă asupra lui cu intenţia de a deveni proprietar sau titular al altui drept real.
De asemenea, pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real, posesia treb uie să fie exercitată pe toată perioada termenului prevăzut de lege, fără ca posesorul să fi făcut acte de întrerupere a posesiei.
3.7.2. FELURILE UZUCAPIUNII Noul Cod civil trateaza u zucapiunea imobiliară sub două forme: uzucapiunea extratabulară, reglementat ă în baza art. 930 din noul Cod civil şi uzucapiunea
54
tabulară, reglementată în baza art. 930 din noul Cod civil, dar şi uzucapiunea
mobiliră. Uzucapiunea extratabulară are în vedere dobândirea dreptului de proprietate sau a unor dezmembrăminte ale acestuia în folosul celui care l-a posedat timp de 10
ani, precum şi cu următoarele condi ţii: - proprietarul înscris în Cartea funciară să fi decedat ori, după caz, să-şi fi încetat existenţa;
-
declaraţia de renunţare la proprietate să fi fost înscrisă în Cartea funciară ,
termenul uzucapiunii curgând din momentul înscrierii declara ţiei de renunţare, nu din momentul decesului sau încet ării existenţei; -
imobilul să nu fi fost înscris în nicio alta cartea funciară.
După împlinirea termenului de 10 ani dobânditorul, prin uzucapiune, al dreptului de proprietate sau al unor dezmembrăminte poate face înscrierea în Cartea funciară, înscriere care este constitutivă a dreptului astfel dobândit.
Conform art. 930 alin. 2 din noul Cod civil, în toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi -a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după
împlinirea termenului de uzucapiune.
Uzucapiunea imobiliar ă tabulară se referă la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil sau ca titular al unui drept real de către persoana care a fost înscrisă, fără cauză legitimă, în Cartea funciară. Condiţiile legale, în această situaţie sunt ca acel a înscris să fi fost de bună credinţă şi să posede timp de 5 ani după momentul înregistrării iar posesia să fie utilă , adică neviciată.
Astfel, uzucapiunea tabular ă trebuie să întrunească următoarele condi ţii, pentru a-şi produce efectele: -
dreptului celui care a fost înscris ca proprietar sau ca titular al unui drept real să nu aiba o cauză legitimă,
-
cel înscris să fie de bună credinţă, conform art. 931 alin 2 din noul Cod
civil fiind suficient ca buna- credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în î n posesie;
-
cel înscris să fi posedat imobilul timp de 5 ani, termen care curge din momentul înregistrării cererii de înscriere;
-
posesia s ă fi fost neviciată. 55
Joncţiunea posesiilor, este reglementată de art. 933 din noul Cod civil, care dispune că fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular . Prin excepţie , “posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său”
Dreptul de proprietate proprietate va fi dobândit în temeiul temeiul titlului ce se va înscrie înscrie în cartea funciară, iar momentul dobândirii dreptului va fi data înregistrării cererii de
înscriere a acestui acestui drept în cartea funciar funciar ă. Referitor la curgerea termenului uzucapiunii, art. 932 din noul Cod civil dispunecă, în cazurile prevăzute la art. 930 alin. 1 lit. a şi b, termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, caz, a încetării existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s -a produs la o dată anterioară. Cu privire la
viciile posesiei, acestea suspendă cursul uzucap iunii. Totodata putem m enţiona următoarele: -
viciile posesiei suspendă curgerea termenului de uzucapiune;
- joncţiunea posesiilor este permisă, posesorul actual putând să unească propria posesie posesie cu cea a autorului autorului său;
-
termenul pentru uzucapiune nu este car acterizat ca fiind prescripţie achizitivă în noul Cod civil, care, de altfel, nu reglementează decât prescripţia extinctivă. extinctivă.
Uzucapiunea mobiliar ă, se referă la posesia asupra bunului mobil al altuia timp de 10 ani, posesie care poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. În conformitate cu prevederile art. 932, alin. 2 din noul Cod civil “viciile posesiei suspenda cursul uzucapiunii”. De asemenea, uzucapiunea mobiliară este compatibilă cu joncţiunea posesiilor.
În cazul în care o persoan ă posedă bunul altuia timp de 10 ani, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a func ţiona efectul achizitiv de proprietate în favoarea posesorului de bun ă-credinţă al unui bun mobil, bunul respective poate fi dobândit în temeiul uzucapiunii mobiliare de 10 ani. Astfel, art. 939 din noul Cod civil recunoaşte dreptul posesorului care, la momentul intrării în posesie, nu a fost de bună -credinţă, de a dobândi dreptul de proprietate asupra asupra bunurilor mobile prin posesia posesia exercitată timp de 10 ani1. 1.
.Noul Cod civil.Note.Corelaţii.Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,p..339.
56
Cu privire la regimul juridic, în vederea calcul ării termenului de 10 ani, cerut pentru a opera uzucapiunea bunului mobil, se aplic ă aceleaşi reguli ca şi în materia uzucapiunii imobiliare cu privire la suspendarea cursului prescrip ţiei în perioada în care posesia este afectat ă de vicii, joncţiunea posesiilor şi prescripţia extinctivă.
3.7.3. EFECTELE UZUCAPIUNII Uzucapiunea imobiliară extratabulară produce următoarele efecte:
-
efectul achizitiv, care se produce în persoana posesorului uzucapant;
-
efectul extinctiv, care se produce fie în persoana moştenitorului persoanei fizice decedate, fie în persoana succesorului peroanei juridice a cărei existenţă a încetat, fie în persoana comunei, oraşului care a dobândit
imobilul abandonat în dome niul său privat. Aceste doua efecte se produc în momentul înregistrării declaraţiei de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară. În cazul uzucapiunii tabulare, în ceea ce priveşte efectul achizitiv si efectul
extinctiv, acestea nu se mai produc, deoarec e uzucapiunea tabulară validează cauza înscrierii dreptului real principal în cartea funciară.
57
3.8. TESTAMENTUL ŞI MOŞTENIREA LEGALĂ Potrivit dispoziţiilor noului Codul civil, dreptul de proprietate poate fi dobândit şi prin testament ori moştenire legală. În acest sens, momentul dobândirii proprietăţii prin testament ori moştenire legală este decesul lui „de cuius”. Potrivit art. 1114 din noul Cod civil se dispune că acceptarea moştenirii consolidează un drept
deja existent. Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice
ori statul). Privitor la transmisiunea mo ştenirii, aceasta este reglementată în art. 1100 1134 din noul Cod civil, elementul de noutate fiind faptul că certificatul de moştenitor face dovada nu numai a calităţii de moştenitor legal ori testamentar, dar şi dovada
dreptului de propr ietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia. Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii, conform art. 1103 alin. 1 din noul Cod civil.
Conform art. 1106 din noul Cod civil, n imeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine. În ceea ce priveşte felurile acceptării moştenirii, potrivit art. 1108 din noul
Cod civil, acestea pot fi: a cceptare expresă sau acceptare tacită. Acceptarea este ex presă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr un înscris autentic sau sub semnătură privată , iar acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de
moştenitor. Înregistrarea actului de acceptare a moştenirii, în situaţia în care este făcut printr-un înscris autentic, se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială, această declaraţia de neacceptare fiind prevăzută în dispoziţiile art.
1111 din noul Cod civil. 58
Conform art. 1114 din noul Cod civil, sub aspectul întinderii obligaţiilor , moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia, iar în ceea ce priveşte pe l egatarul cu titlu particular, acesta nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă: testatorul a dispus în mod expres în acest sens; dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi; celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii. Declaraţia de renunţare la moştenire, potrivit art. 1120 alin. 2 din noul Cod
civil, se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Efectele renunţării la moştenire sunt reglementate în art. 1121 din noul Cod civil, care prevede că “Succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor. De partea renunţătorului profită moştenitorii pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat -o dacă ar fi acceptat moştenirea” . În ceea ce priveşte revocarea renunţării , conform art. 1123 din noul Cod civil,
în tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i ar reveni, dispoziţiile art. 1120 aplicându -se în mod corespunzător. Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri. Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen de 6
luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă, potrivit art. 1124 din
nouil Cod Civil.
Moştenirea se deosebeşte de celelalte moduri de transmitere prin aceea că:
-
este o transmisiune pentru cauză de moarte;
-
nu are ca obiect bunuri individual determinate. Patrimoniul este inseparabil de persoana titularului pe timpul vieţii acestuia, de aceea toate
59
transmisiunile între vii sunt cu necesitate cu titlu particular, iar la moartea titularului transmisiunea este universală;
-
obiectul transmisiunii, fiind patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu, iar acesta fiind alcătuit din drepturi şi obligaţii, moştenirea transmite nu doar activul, ci şi pasivul patrimoniului. Între vii însă se transmit numai drepturile, obligaţiile fiind intransmisibile cu titlu particular.
Potrivit art. 1125 din noul Cod civil, sezina este delimitată astfel: „Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”. Moştenitori sezinari pot fi următorii: soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi.
Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii. De
asemenea p ână la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor. Moştenirea este vacanta, în conformitate cu reglementările art. 1135 din noul
Cod civil, dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari. Dacă prin legat s -a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă. Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă, aşa cum
dipun prevederile art. 1138 din noul Cod civil. Aşadar, moştenirea este o transmisiune mortis causa prin care, afară de cazul în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci şi obligaţii (cu excepţia obligaţiilor exclusiv personale, care se sting odată cu moartea), deci mai mult
decât simpla proprietate. În ceea ce priveşte instituţia testamentului, aceasta este reglementată de art.
1034-1085 din noul Cod civil. Potrivit art. 1034 din noul Cod civil testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
60
Testamentul conţine dispoziţii referitoare la:
-
patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta;
-
desemnarea directă sau indirectă a legatarului;
-
dispoziţii referitoare la partaj;
-
revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare ;
-
dezmoştenire;
-
numirea de executori testamentari;
-
sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte după decesul testatorului.
Testamentele sunt de doua feluri: testamente ordinare (care pot fi olografe sau autentice) şi testamente privilegiate (care se întocmesc în situaţii speciale). Testamentul ordinar olograf este cel scris, semnat şi datat de mâna testatorului, sub sancţiunea nulităţii absolute . Testamentul ordinar autentic, este cel autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat,
potrivit legii. Testamentul privilegiat este cel întocmit în situaţii speciale, cum ar fi :
-
în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;
-
în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii
maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;
-
în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa
unui notar public;
-
în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într -o instituţie sanitară în care notarul public nu are
acces. În toate aceste cazuri este obligatoriu ca testamentu l să se întocmească în prezenţa a 2 martori şi se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre
cauza care l- a împiedicat să semneze. 61
Potrivit art. 1051 din noul Cod civil, un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior. De asemenea testatorul poate revoca testamentul olograf prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator. Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic not arial
sau prin testament. Referitor la legate, art. 1054 din noul Cod civil, clasifică legatel e dupa cum urmează:
-
legate universale (conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire);
-
legate cu titlu universal (care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii) ;
-
legate cu titlu particular (care nu sunt universale sau cu titlu universal).
De asemnea legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină.
Potrivit art. 1128 din noul Cod civil, se reglementează situaţia legatarului universal care poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari, iar dacă aceştia nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea de fapt a moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor. De asemenea în cazul legatarului cu titlu universal situaţia este identică cu cea a legatarului universal, dar acesta poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii legali nerezervatari sau de la legatarul universal care a intrat deja în
stăpânirea de fapt a mo ştenrii. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor. Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care
acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare.
62
CONCLUZII
Dreptul de proprietate este mai mult decât o simpl ă noţiune juridică. El reprezintă una din problemele fundamentale ale existenţei individuale şi ale societăţii
umane. În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate ocupă o poziţie privilegiată, ţinând seama de faptul că este vorba de principalu l drept real al omului, iar principiul apărării proprietăţii este unul din cele mai importante ale dreptului civil, exprimând orientarea generală a legislaţiei. Mai mult, se vorbeşete astăzi de o dimensiune constituţională şi europeană a dreptului de propr ietate, de vreme ce este un drept fundamental al cetăţenilor ţării şi este reglementat în acte internaţionale, mai ales în art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, considerându- se, cu valoare de principiu, că orice măsură care reprezintă o ingerinţă în exerciţiul acestui drept trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale
ale individului. Se poate spune că, în sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanţie: o garanţie de ordin constituţional şi o garanţie de drept comun manifestată prin mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acţiunea în revendicare. Ca regulă generală, încălcarea unui drept subiectiv civil dă posibilitatea titularului să-l cheme în judecată civilă pe cel răspunzător de ştirbirea dreptului său, aşa încât se poate afirma că mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl reprezintă, obişnuit, procesul civil, acţiunea civilă. Întrucât principiul proprietăţii este un principiu fundamental al dreptului civil, ocrotirea dreptului de proprietate constituie o permanentă preocupare pentru legiuitor. Însă, pentru a se bucura de protecţie juridică, dreptul de proprietate trebuie exercitat:
- potrivit scopului lui economic şi social; -
cu respectarea legii şi moralei;
-
în limitele sale materiale şi juridice.
Numai dacă dreptul de proprietate, şi în general orice drept subiectiv civil, este
exerci tat cu respectarea acestor principii, îşi poate dovedi exactitatea adagiul qui suo 63
iure utitur nemini laedit . În caz contrar titularul dreptului săvârşeşte un abuz de drept ce poate fi reprimat prin refuzul ocrotirii dreptului de proprietate, ori pe calea unei acţiuni în răspundere civilă, formulată de cel care a suferit un prejudiciu în urma exercitării anormale a dreptului de proprietate. Există însă şi situaţii în care, deşi titularul dreptului de proprietate îşi exercită dreptul cu bună -credinţă, respectând principiile impuse unei exercitări normale a dreptului de proprietate, legea permite totuşi unei persoane de bună -credinţă să „încalce” dreptul proprietarului.
Protejând buna- credinţă a constructorului, legiuitorul nu -i permite proprietarului terenului să ceară desfiinţarea sau ridicarea construcţiei, lucrării sau plantaţiei executate pe terenul său. Deşi terenul rămâne proprietarului, dreptul său de proprietate asupra acestuia, contrar voinţei sale şi în afara oricărei cauze de utilitate publică, a fost violat în suportul lui material şi rămâne astfel prin păstrarea unor lucrări pe care nu le -a dorit şi nu le doreşte. În această situaţie, trebuie conciliate două principii fundamentale ale dreptului: pe de o parte, principiul apărării proprietăţii, pe care nimeni nu mai poate astăzi să -l pună sub semnul întrebării, iar pe de altă parte, principiul ocrotirii bunei-credinţe, care, fără a fi reglementat anume, rezultă fără dubiu dintr -o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna -credinţă este expres prevăzută şi protejată. Există în această situaţie un conflict între cele două principii care trebuie tranşat în
favoarea unuia (tertium non datur). De asemenea p osesorul câştigă proprietatea fructelor când posedă cu bună credinţă. În acest caz, este încălcat numai un atribut al dreptului de proprietate, dar este cert că proprietarul suferă o pagubă, care se explică prin neglijenţa sa de a fi făcut ca bunul să fi ajuns la posesor. De fapt, culegerea fructelor este un beneficiu acordat
bunei-credinţe, un efect al posesiei de bună -credinţă, nu neapărat o sancţiune pentru proprietar, însă este sigur că îl afecteză pe acesta. Tot astfel, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, tratamentul juridic al constructorului de bună-credinţă, care
implică pentru proprietarul terenului obligaţia de a păstra construcţiile, fiindu -i astfel încălcat dreptul său, este un efect al posesiei de bună -credinţă (constructorul este fără îndoială un posesor), al aparenţei de proprietate în care constructorul a crezut atât de mult încât a efectuat pe teren lucrări nu pentru a încălca un drept de proprietate al
altuia, ci exercitându- şi propriul său drept. 64
Proprietarul poate fi pus în situaţia de a -i fi nu doar încălcat dreptul, ci pur şi simplu „desfiinţat” de posesia de bună -credinţă. De asemenea, în ipoteza uzucapiunii dreptul de proprietate este practic „demolat”, căci uzurpatorul păstrează pentru
totdeauna imobilul, opunându-i proprietarului un drept mai puternic decât acesta are. Esenţial pentru uzucapiune este factorul timp; proprietatea este „roasă” de timp în
folosul posesorului. În concluzie, în toate aceste situaţii, soluţia care înclină spre subiectul de drept de bună-credinţă are în vedere o altă regulă fundamentală a dreptului: nevoia de stabilitate şi securitate a raporturilor juridice.
65
BIBLIOGRAFIE
1. Academia de studii economice – Catedra de drept 2. Ana Boar 3. Constantin Crişu
4. Corneliu Bârsan 5. Corneliu Bârsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru 6. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan 7. C. Hamangiu, Al. Băicoianu, I. Rosetti -Bălănescu
8. Dumitru Lupulescu 9. Dumitru Văduva
10. Eugenia Popa 11. Eugen Chelaru 12. E. Safta-Romano 13. Eugen Chelaru 14. Edvard Kardely Mariana Rudăreanu, Dreptul bunurilor (drepturile reale) / Mariana Rudăreanu – Bucureşti, Editura Fundaţiei România deMâine, 2006
„Drept civil”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. „Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. „Acţiuni civile în justiţie”, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1992. „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. „Drept civil. Drepturile reale”, Editura Institutul European, Iaşi, 1997. „Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Universitatea Bucureşti,
1980. „Tratat de drept civil român”, vol. II, Editura All, Bucureşti, 1997. „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002. 66
„Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Paralela 45, 2002. „ Acţiunea în revendicare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. „Curs de drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, Bucureşti,
2000. „Dreptul de proprietate publică şi privată în România”, Editura Graphix, Iaşi,
1993. „Circulaţia juridică a terenurilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999. „Autoconducerea şi proprietatea socială”, Editura Politică, Bucureşti, 1997.
15. Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae 16. Florin Ciutacu 17. Francisc Deak 18. George Plastara 19. George N. Luţescu
20. Gheorghe Fekete, Ioan Zinveliu 21. Ioan Adam 22. Ioan Adam 23. Ioan Adam, Adrian Rusu 24. Ioan Zinveliu 25. Ioan G. Mihuţă, Alexandru Lesviodax
26. Ion Dogaru, Sevastian Cercel 27. Ion Dogaru şi colaboratorii
28. Ion P. Filipescu
67
