Gândirea operează întotdeauna în câmpul cunoscutului. Fie că este mecanică, non -verbală ş.a.m.d., ea lucrează întotdeauna în trecut. Viaţa mea este deci trecutul, pentru că se bazează pe cunoştinţele mele anterioare, pe experienţa, amintirile, plăcerile, durerea, frica şi toate celelalte – care aparţin mereu trecutului. Şi tot dinspre trecut îmi proiectez viitorul căci gândirea proiectează din trecut. Gândirea fluctuează mereu între trecut şi viitor. […] când spun „nu ştiu”, fără să mă aştept că voi şti, când sunt conştient că nu ştiu […] revin la realitate. Devin umil şi mintea mea devine şi ea umilă. Starea de „a nu şti” este inteligenţa. Ea poate opera în sfera cunoscutului, dar este liberă de asemenea să opereze în orice altă sferă. […] mulţi dintre noi suntem nişte fiinţe mediocre sau submediocre va fi foarte dificil să îndepărtăm în întregime tot ce a fost impus minţilor noastre de către profesionişti, fie ei religioşi sau oameni de ştiinţă. Trebuie să reuşim numai prin propriile puteri. […] cel ce observă este una cu obiectul observat, că cele două nu sunt separate, atunci puteţi observa totalitatea conştiinţei, fără analiză. Atunci vedeţi deodată întregul ei conţinut. Gândirea este ecoul memoriei acumulate sub formă de cunoaştere, de experienţe – fie că acestea vă aparţin sau sunt moştenite din experienţele comune, etc. Aşadar, gândirea este ecoul trecutului care se poate proiecta în viitor trecând prin prezent, dându-i acestuia forma viitorului. Totuşi ea rămâne în continuare trecut. Astfel gândirea nu este niciodată liberă […] Ea poate doar să imagineze ce este libertatea, poate surprinde cum ar trebui să fie libertatea în mod ideal, poate crea utopia libertăţii. Gândirea însă, în ea însăşi, aparţine trecutului şi deci nu este liberă, este întotdeauna veche […] Gândirea ne organizează viaţa pornind de la trecut. Gândirea bazată pe trecut proiectează ceea ce ar trebui să fie mâine, şi astfel apare conflictul. […] atâta timp cât există rezistenţă există şi conflict. […] Poţi asculta zgomotul când minte îţi este cu totul eliberată de orice orice formă de rezistenţă rezistenţă – şi nu numai zgomotul acela ci tot ce ne înconjoară în viaţă – soţul sau soţia, copii, politicienii. […] mintea – mintea – adică, celulele nervoase încărcate cu tot bagajul trecutului – să se găsească într-o stare de linişte şi calm şi să funcţioneze doar atunci când este necesar; iar atunci când nu este necesar, mintea să fie complet şi în întregime tăcută. Cultura, societatea, cărţile, radioul, toate acestea pe care le ascultăm şi le vedem, toate influenţele de care suntem conştienţi sau nu, toate ne încurajează să trăim înăuntrul unui fragment foarte mic din vastul domeniu al minţii. Dvs. treceţi prin şcoli, prin licee şi învățați o tehnică pentru a vă câştiga existenţa; în următorii patruzeci sau cincizeci de ani vă cheltuiţi viața, timpul, energia, gândirea dvs. în acel domeniu îngust specializat. Dincolo de toate acestea însă, există domeniul vast al minţii.
Am vorbit într-o zi cu un doctor foarte învăţat, care luase un stupefiant numit L.S.D., într-o doză mică şi fusese asistat de alţi doi doctori, cu un magnetofon care să înregistreze ceea ce spunea. După câteva secunde, a văzut că între florile de pe masa din faţa lui şi el, nu era nici un spaţiu, ceea ce însemna că nu exista nici observator. […] rutina, acest mers la serviciu, faptul că facem acelaşi lucru zi de zi, în fiecare zi, vreme de patruzeci de ani, modelează mintea, o toceşte, o face stupidă, sau o limitează la un singur domeniu. Toate credinţele sunt născute din frică; este evident că toţi Dumnezeii, absolut toţi, s-au născut din propria noastră agonie; şi când îi adorăm, noi adorăm de fapt chinul nostru, singurătatea noastră, disperarea, nenorocirea şi suferinţa noastră. Ne este frică de ceea ce se numeşte moarte. Noi nu suntem înfricoşaţi doar de trăire, ci de asemenea ne este frică de acest necunoscut. Dar oare ne este frică de necunoscut sau ne e frică de cunoscut, de posibilitatea de a pierde cunoscutul? Adică familia dvs., experienţele, monotona existenţă zilnică – cunoscutul – casa, grădina, zâmbetul cu care v-aţi obişnuit, mâncarea pe care o mâncaţi de treizeci de ani, aceeaşi hrană, acelaşi climat, aceleaşi cărţi, aceeaşi tradiţie – vă este frică de a pierde toate acestea, nu-i aşa? Dar cum se poate să vă fie teamă de ceva ce nu cunoaşteţi? Gândirii îi este frică nu numai de a pierde cunoscutul, ci de asemenea de ceva pe care îl numeşte moarte, necunoscutul. […] Gândirea […] a despărţit viaţa de moarte, gândirea menţine această separaţie. Eu nu pot face nimic cu privire la zgomotul trenului care trece, deci îl ascult. Nu pot face nimic cu privire la uruitul acelui tren. Aşadar eu nu ridic vreo împotrivire faţă de el, îl ascult. Există zgomot dar el nu mă afectează. Când creierul vechi este liniştit, o porţiune nouă a creierului, care n-a fost folosită, intră în acţiune. Adică, noi funcţionăm doar cu o infimă porţiune a creierului nostru şi când această porţiune este liniştită, restul creierului devine activ. Or, el a fost activ tot timpul, dar noi nu am ştiut, fiindcă acea singură porţiune care a acumulat cunoaştere, tradiţie, timp, este întotdeauna hiperactivă, şi de aceea noi nu ajungem să cunoaştem deloc cealaltă parte, care s-ar putea să aibă propria sa activitate. Folosind vechiul creier atât de mult, noi n-am luat niciodată în seamă vreo altă porţiune a creierului, care poate avea calitatea unei dimensiuni diferite […] Când vechiul creier este complet liniştit şi nu silit să fie liniştit, şi când a înţeles în mod natural că trebuie să fie liniştit şi prin urmare este liniştit, , doar atunci putem descoperi ce se petrece în mod real.
Individul care crede în Dumnezeu şi care declară: „există un singur Mântuitor”, nu este inteligent. Individul care declară: „eu aparţin acestui grup”, nu este inteligent. Când descope rim condiţionarea şi limitarea vechiului, chiar această descoperire este inteligenţă şi numai când funcţionează această inteligenţă, poate opera prin ea noua dimensiune. Iar când mintea este calmă, nu există nici viitor şi nici timp. […] imaginea este creată de gândire iar gândirea caută securitate; deci, gândirea a inventat o imagine în care ea găseşte siguranţă, însă ea tot gândire rămâne, şi gândirea este răspunsul memoriei, al zilei de ieri. Ce anume s-a întâmplat? Cunoaşterea zilei de ieri a creat această imagine. A nu fi afectat implică vitalitate, energie iar această energie este risipită atunci când intervine imaginea. Această energie este risipită când mă compar cu tine, când compar imaginea mea cu imaginea ta. Această energie este risipită în conflict, în încercarea de a deveni imaginea ta,pe care am proiectat-o pentru mine însumi. Această energie este risipită când încep să imit imaginea pe care eu mi-am proiectat-o despre mine. Eul este rădăcina tuturor lucrurilor: eul se identifică cu o anumită naţiune, cu o anumită comunitate, cu o anumită ideologie sau cu o iluzie religioasă. Eul se identifică cu o anumită prejudecată; eul spune: „trebuie să mă împlinesc”; iar când se simte frustrat, apar mânia şi amărăciunea. Eul este acela care spune: „trebuie să-mi ating ţinta, trebuie să am succes”; el este acela care vrea şi nu vrea, care spune: „trebuie să trăiesc în pace” şi tot eul este acela care devine violent. Eul nu este ceva solid, cum este trunchiul unui copac. El este o mişcare, o realitate vie. Într-o zi se simte minunat, în ziua următoare este profund deprimat. Într-o zi este pasional, senzual, în ziua următoare este posac şi spune: „lăsaţi-mă în pace”. Este activ, în permanentă mişcare. Eul priveşte întotdeauna cu o direcţie
Krishnamurti, Jiddu – Trezirea inteligenţei, Bucureşti: Herald 2011 The awakening of intelligence
