UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IA ŞI FACULTATEA DE DREPT
PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN JURISPRUDENŢA CEDO Suport de curs pentru studen ţii anului IV
ROXANA ALINA PETRARU
CUPRINS Introducere ............................................ ................................................................... ............................................. ............................................ ............................ ...... 3 Lecţia 1....................................... 1.............................................................. ............................................. ............................................ ....................................... .................6 Dreptul la viaţă (art. 2)........................................................ ............................................................................... ........................................... ....................6 Lecţia 2....................................... 2.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 11 Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3) ............................................. ................................................................... ............................................ ............................................. ............................................. ...................... 11 Lecţia 3....................................... 3.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 15 Interzicerea sclaviei şi a muncii for ţate (art. 4).......................................... ............................................................ .................. 15 15 Lecţia 4....................................... 4.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 17 Dreptul la libertate şi siguranţă ........................................... .................................................................. ......................................... .................. 17 Lecţia 5....................................... 5.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 20 Dreptul la un proces echitabil (art. 6) ................................................ ...................................................................... .......................... .... 20 Lecţia 6....................................... 6.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 25 Nicio pedeaps ă f ăr ă lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul la două grade de jurisdic ţie în materie penal ă (art. 3 al Protocolului 7) ................... .......................... ....... 25 Lecţia 7....................................... 7.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 29 Dreptul la respectarea vie ţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la c ăsătorie (art. 12) ............................................. ................................................................... ............................................ ............................................. ............................................. ...................... 29 Lecţia 8....................................... 8.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 33 Garantarea libert ăţilor de gândire, con ştiinţă şi religie, de exprimare, de întrunire şi asociere .......................................... ................................................................ ............................................. ............................................. ................................. ........... 33 8.1. Libertatea de gândire, con ştiinţă şi religie (art. 9) ............................................ ................................................ .... 33 .......................................................................... ........... 34 8.2. Libertatea de exprimare (art. 10) ............................................................... 8.3. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) .................................................. ...................................................... .... 37 Lecţia 9....................................... 9.............................................................. ............................................. ............................................ ..................................... ............... 41 Drepturi ocrotite prin protocoalele adi ţionale la Conven ţia European ă a Drepturilor Omului ........................................... ................................................................. ............................................. ............................................. ................................. ........... 41 Lecţia 10..................................... 10............................................................ ............................................. ............................................ ..................................... ............... 50 Procedura în fa ţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului....................... Omului ............................................. ...................... 50 Bibliografie: .......................................... ................................................................. ............................................. ............................................ .......................... .... 65
2
Introducere CEDO între istorie şi actualitate
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedat ă de Declara ţia Universală a Drepturilor Omului şi de Declara ţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. Convenţia pentru Ap ărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschis ă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adopt ării unui număr de treisprezece protocoale adi ţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au ad ăugat drepturi şi
libertăţi celor consacrate de conven ţie. Protocolul 2 a conferit Cur ţii puterea de a
emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis peti ţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în fa ţa Cur ţii, sub rezerva ratific ării instrumentului respective de către statul acuzat şi a accept ării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozi ţiile acestui Protocol au asigurat cre şterea noului sistem, în special prin aceea c ă a permis accesul direct în fa ţa Cur ţii al persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdic ţia statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea institu ţiilor înfiinţate de Conven ţie şi la procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Conven ţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urm ăreşte eficientizarea activit ăţii Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii num ărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include dou ă proceduri specifice 1 privind numărul de judecători care examineaza cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o m ăsur ă temporar ă până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.
- completul judecătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibilă (până acum această competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători); - completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri v ădit întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste cazuri erau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere) 1
3
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început s ă funcţioneze la 1 noiembrie 1998, data intr ării în vigoare a protocolului 11. Dup ă aceast ă dată, numărul cazurilor Cur ţii a crescut foarte mult şi se pune, din nou, problema unei reforme. CEDO a fost ratificat ă prin legea nr. 30/1994, publicat ă în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Conven ţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicat ă în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995. Jurisprudenţa este ansamblul hot ărârilor definitive pronun ţate de c ătre un organ jurisdic ţional (european sau na ţional), iar justi ţiabilitatea reprezint ă capacitatea normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate enun ţului normativ în cazul unor împrejur ări specifice prin care a trecut persoana care se consider ă victimă a violării drepturilor omului. Hot ărârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa raţionamentelor, prin consecven ţa
şi
predictibilitatea interpret ării normelor ce
consacr ă drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cet ăţean. Pevederile Conven ţiei şi ale protocoalelor sale adi ţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la jurispruden ţa Cur ţii. Din aceast ă cauză, Corneliu Bîrsan afirm ă că normele cuprinse în Conven ţie şi în protocoalele sale adiţionale
alcătuiesc, împreună cu jurispruden ţa organelor sale, un bloc de
convenţionalitate. Convenţia vizează asigurarea de c ătre state a respect ării Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democra ţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicţia obligatorie a Cur ţii şi caracterul obligatoriu al hot ărârilor sale, este în prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Conven ţia este parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea european ă, cu toate c ă problema ader ării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de c ătre Consiliul Europei r ămâne a fi deschis ă. Din punct de vedere practic, succesul Conven ţiei se explică în mare parte prin mecanismul s ău de control dezvoltat, care a f ăcut posibilă o garantare concret ă şi eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enun ţă. Executarea hot ărârilor Cur ţii este un aspect al mecanismului instaurat de Convenţie încă destul de pu ţin cunoscut publicului, dar care este de o importan ţă capitală. Dacă Conven ţia se prezent ă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice europene, oare aceasta nu se datoreaz ă chiar faptului c ă executarea fiec ărei 4
hotărâri individuale ce constat ă că un Stat a înc ălcat Convenţia constituie obiectul unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului Miniştrilor? 2 Articolul 1 al Conven ţiei consacr ă obligaţia de a respecta drepturile omului
de către părţilor contractante. În general, Conven ţia se aplică, deci, cet ăţenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o leg ătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul s ă poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explic ă faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Conven ţiei Europene, pân ă astăzi cetăţeni din peste 150 de
ţări
au depus
cereri la Comisia European ă a Drepturilor Omului sau la Curtea european ă a Drepturilor Omului. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Conven ţie 3 trebuie să fie asigurată f ăr ă nici o deosebire bazat ă, în special, pe sex, ras ă, culoare, limb ă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine na ţională sau social ă, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, na ştere sau orice alt ă situaţie. În caz de r ăzboi sau de alt pericol public ce amenin ţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractant ă poate lua m ăsuri care derog ă 4 de la obliga ţiile prevăzute de Convenţie, în masura strict ă în care situaţia o cere şi cu condi ţia ca aceste m ăsuri să nu fie în contradic ţie cu alte obliga ţii care decurg din dreptul interna ţional 5 . Orice înaltă parte contractant ă ce exercită acest drept de derogare îl informeaz ă pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la m ăsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, s ă informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste m ăsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispozi ţiile conven ţiei devin din nou aplicabile.
Competenţa material ă. Drepturile şi libertăţile definite de Conven ţie şi de protocoalele sale determin ă competenţa materială.
Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000 ăţ ii Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalit ăţ ii , consacrat în art. 16 alin. (1) Constitu ţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, f ără privilegii şi f ără discriminări”, se înf ăţ ăţisează ca iei Universale a o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declara ţ iei Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial. 4 Dispoziţia nu îng ăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7. 5 Articolul 15 al Conven ţiei 2 3
5
Lecţia 1 Dreptul la viaţă (art. 2) Art. 2 Dreptul la via ţă al fiecărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicat ă în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentin ţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infrac ţiunea este sanc ţionată de lege cu această pedeapsă. Dreptul la viaţă este un drept substan ţial, material, garantat oric ărei persoane şi
reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constituţia României. Conform art. 22 alin. (1), dreptul la via ţă, precum şi dreptul la integritate fizic ă şi psihică ale persoanei sunt garantate. Conform art. 2, dreptul la via ţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu, acest text nu are nicio leg ătur ă cu probleme legate de calitatea vie ţii sau cu felul în care o persoan ă alege să tr ăiască. Moartea nu poate fi cauzat ă cuiva în mod inten ţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronun ţate de un tribunal în cazul în care infrac ţiunea este sancţionată cu aceast ă pedeapsă prin lege 6 . Moartea nu este considerat ă ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la for ţă: a. pentru a asigura ap ărarea oricărei persoane împotriva violen ţei ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal de ţinute; c. pentru a reprima, conform legii, tulbur ări violente sau o insurec ţie.
Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la via ţă, statele contractante au atât o obligaţie negativă- de a nu provoca moartea în mod inten ţionat-, cât şi una pozitiv ăde a lua m ăsurile necesare pentru protec ţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine Protocolul 6- Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte s ă vârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeaps ă nu va fi aplicată decât în cazurile prev ăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză. Protocolul nr. 13 va interzice toate derog ările de la interzicerea pedepsei cu moartea. 6
6
ăşura o anchet ă efectivă de îndat ă ce frecvent în analiza Cur ţii este cea de a desf ăş
autorităţile statului au cuno ştinţă despre moartea unei persoane. De exemplu, decesul cauzat de expunerea la radia ţii nucleare este o înc ălcare a unei obliga ţii pozitive a statului, cea a dreptului la un mediu s ănătos, recunoscut ă prin prisma obliga ţiei de a proteja dreptul la via ţă. Curtea a sanc ţionat şi atitudinea pasiv ă a autorităţilor în cauza
Kontrova c. Slovaciei (2007), atitudinea ce a dus la decesul copiilor reclamantei, ucişi de so ţul acesteia, în ciuda faptului c ă reclamanta a f ăcut repetate plângeri la poliţia locală. În cauza Asociaţia X c. Regatului Unit , în care o asocia ţie a sus ţinut că o campanie de vaccinare a popula ţiei care a avut loc în Marea Britanie s-a soldat cu un număr de decese şi c ă prin activitatea lor neglijent ă autorităţile statului au înc ălcat prevederile art. 2, Comisia a statuat în sensul că, dacă în cadrul unei asemenea campanii, care are ca unic obiectiv protejarea s ănătăţii întregii comunit ăţi prin eradicarea unor boli infec ţioase, se pot produce unele accidente, nu s-ar putea admite că a existat, din partea autorit ăţilor, intenţia de a ucide. Dacă în cauza Güleç c. Turciei (1998) CEDO a condamnat Turcia pentru c ă o persoană a fost omorâtă de către for ţele de securitate ale Statului în timpul unei manifestaţii, în ceea ce prive şte un cuplu tân ăr omorât de un poli ţist în cadrul unei operaţiuni de salvare a unor ostateci, Curtea a considerat c ă organizarea şi conduita operaţiunii corespundea cerin ţelor articolului 2. În cauza Nachova şi alţii c.
Bulgariei, Curtea a sanc ţionat comportamentul agen ţilor statului care a rezultat în moartea a dou ă persoane. Victimele, militari în termen, evadaser ă de la locul unde executau o pedeaps ă pentru infracţiuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la arestarea membrilor for ţelor armate for ţa letală să fie folosită chiar şi când acestora li se reproşau infracţiuni minore. Arestarea victimelor în spe ţă a fost realizat ă de o echipă de militari bine înarma ţi care nu au fost preg ătiţi anterior în niciun fel cu privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele şi care nu au primit nici o atenţionare privind necesitatea de a proteja via ţa. Victimele nu aveau nici un antecedent de violen ţă, iar la momentul faptelor nu erau înarma ţi şi nici nu aveau un comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o arm ă automată, de şi agentul statului avea asupra lui şi un pistol obi şnuit. Din toate aceste circumstan ţe, Curtea europeană a ajuns la concluzia c ă recursul la for ţa letală a fost excesiv. În cauza Kilinc ş.a. împotriva Turciei din 7 iunie 2005, reclaman ţii au fost părinţii, respectiv sora lui Mustafa Kilinc, un recrut care s-a sinucis în mai 1995 în timpul efectuării serviciului militar obligatoriu. Acesta suferea de depresie atipic ă, 7
diagnosticată din 1992. În 1994 a fost declarat apt pentru efectuarea serviciului militar. Încă de la încorporare a fost supus mai multor tratamente psihiatrice, care îns ă nu au condus la îmbun ătăţirea stării recrutului. În aprilie 1995 a fost internat în spital. La întoarcerea în unitatea militar ă, i-au fost încredin ţate sarcinile obi şnuite pentru un recrut. La 15 mai 1995 a fost de gard ă, încredinţându-i-se o armă Kalachnikov. În aceeaşi zi s-a sinucis cu arma respectiv ă. Ulterior comandant a fost cercetat, fiind îns ă achitat pe motiv c ă elementele constitutive ale delictului de neglijen ţă nu erau întrunite. De asemenea, ac ţiunea în daune interese a reclaman ţilor a fost respins ă, instanţa militar ă apreciind că incidentul era imputabil doar victimei. Curtea a constatat că autorităţile militare au avut posibilitatea s ă anticipeze riscul ca recrutul s ă încerce să îşi ia viaţa, având în vedere problemele sale de s ănătate. Legisla ţia turcă în materie a fost apreciat ă de Curte ca insuficient de precis ă cu privire la recrutarea persoanelor a căror capacitate de a efectua serviciul militar este îndoielnic ă şi nici cu privire la responsabilitatea superiorilor în astfel de situa ţii. Prin urmare, articolul 2 a fost încălcat. Prin hotărârea dată în cauza Gagiu c. României , Curtea a reamintit ca statele au obligaţia de a proteja via ţa deţinuţilor şi de a asigura aplicarea tratamentelor medicale în penitenciare, atunci când este cazul. În spe ţă, Curtea a constatat c ă starea de sănătate a dlui. Gagiu, de la momentul începerii perioadei de deten ţie, necesit ă o supraveghere şi un tratament special. Curtea a constatat c ă vreme de mai mul ţi ani, în ciuda acestui fapt, pân ă în 2001, reclamantul nu a fost tratat decât pentru o afec ţiune minor ă. Mai mult, dup ă diagnosticarea sa cu boli boli grave, reclamantul fost dus într-o celulă, unde a fost l ăsat să moar ă, f ăr ă ca autorităţile penitenciare să intervină în vreun fel. Curtea a mai subliniat c ă ancheta penal ă realizată s-a marginit să analizeze tratamentul reclamantul din spital, f ăr ă a se apleca şi asupra unor neglijen ţe grave ale autorităţilor care trebuiau s ă asigure supravegherea medical ă a reclamantului. De aceea, Curtea a constatat c ă România a înc ălcat dreptul la via ţă al reclamantului.
Dreptul de a tr ăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Conven ţ ia ia americană a drepturilor omului dispune c ă dreptul la via ţă este protejat în general începând cu
concepţia. Art. 2 din Conven ţ ia ia european ă a drepturilor omului nu specifică decât că dreptul la via ţă este garantat, f ăr ă a defini noţiunea de persoan ă şi de viaţă, f ăr ă a defini noţiunea de „persoan ă” şi de „viaţă” şi deci f ăr ă a preciza beneficiarii acestui drept. Din aceast ă cauză, s-a pus problema dac ă f ătul ar putea fi privit ca o persoan ă
8
în sensul art. 2 şi ar trebui s ă fie considerat, în virtutea acestei dispozi ţii, ca având drept la viaţă. În cauza Vo contra Fran ţa, apreciind c ă nu există un consens european asupra defini ţiei ştiinţifice şi juridice a începutului vie ţii, Curtea a renun ţat să statueze dacă art. 2 din Conven ţie protejează dreptul copilului nen ăscut de a se na şte şi trimite la ampla marj ă de apreciere recunoscut ă statelor. Aceea şi trimitere la dreptul intern a permis Cur ţii să statueze c ă embrionul nu se poate prevala de dreptul la via ţă în cauza
Evans contra Regatului Unit al Marii Britanii . Tot cu privire la avort, fosta Comisie a stabilit c ă avortul în cea de-a zecea să ptămână de sarcină, având scopul de a proteja s ănătatea fizică şi mintală a mamei, nu constituie înc ălcarea art. 2 CEDO ( Evans contra Regatului Unit ). În ceea ce prive şte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferit ă din partea statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activ ă, dar unele cantoane permit eutanasia pasiv ă, care presupune dreptul de a refuza anticipat prelungirea artificial ă a vieţii, iar Olanda permite eutanasia eutanasia din anul 2001. Poziţia Cur ţii cu privire la acest aspect ( Preety contra Regatului Unit ) din Convenţie, care protejeaz ă dreptul la via ţă, nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral opus, adic ă dreptul de a muri, fie de mâna unui ter ţ, sau cu asisten ţa unei autorităţi publice. În cauza men ţionată, Curtea a considerat c ă refuzul autorităţilor de a acorda o imunitate de urm ărire unui om în cazul în care el ar ajuta soţia sa să se sinucid ă nu constituia o înc ălcare a articolului 2, chiar dac ă soţia suferea de o maladie neurodegenerativ ă care afecta func ţiile corporale îns ă nu şi facultăţile sale intelectuale. Jurispruden ţa accept ă ca o persoan ă să refuze un tratament de natur ă să prelungească viaţa sau s ă o păstreze, precum şi administrarea unui tratament având un dublu efect, adic ă uşurarea durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul secundar al scurt ării speranţei sale de via ţă. În acest context, este util ă distincţia între eutanasia pasiv ă şi cea activ ă. În cazul primei forme, o persoan ă este ajutată de o alta sa moar ă, în timp ce a doua form ă presupune refuzul persoanei de a mai primi mâncare sau tratament. În cauza amintit ă mai sus, Curtea a considerat c ă o persoană poate revendica dreptul de a muri refuzând s ă urmeze un tratament care ar avea ca efect prelungirea vie ţii sale.
Necesitatea unei anchete efective privind circumstan ţele morţii. Aceasta este o obliga ţie procedural ă a statului în exercitarea rolul s ău pozitiv în garantarea respectării articolului 2 al Conven ţiei. Ancheta este necesar ă nu numai atunci când 9
ţă din partea agen ţilor statului a condus la moartea unei persoane, ci recurgerea la for ţă şi
când moartea a fost rezultatul activit ăţii unei ter ţe persoane. Ancheta are rolul de a
determina vinova ţii şi de a asigura aplicarea legilor din domeniul respectiv prin asigurarea ob ţinerii probelor, independen ţa organelor de anchet ă, celeritate
şi
diligenţă, etc. Jurispruden ţa a reţinut că aceast ă obligaţie a statului a fost înc ălcată în cazuri ca: absen ţa anchetei, lipsa promptitudinii sau a diligen ţei, raportul nu a fost f ăcut public şi rezultatele nu au fost comunicate reclamantului, nu a fost efectuat ă o reconstituire, de şi era necesar ă, nu au fost audia ţi unii martori oculari, etc.
Jurisprudenţa relevant ă: Vo c. Fran ţ ei ei (GC) (2004), Evans c. Regatului Unit (GC) (2007), Pretty c. Regatului Unit (2002), Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)
Întrebări: 1. Care sunt obliga ţiile pozitive ale statelor în protec ţia dreptului la via ţă garantat de CEDO? 2. Citiţi şi comentaţi cauza Gagiu c. României (2009).
10
Lecţia 2 Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3) Art. 3 Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante 7 . Această dispoziţie are ca scop ap ărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei şi
demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept
internaţional, cu valoare de norm ă – jus cogens (normă imperativă). Acest drept întruneşte următoarele caractere: •
drept intangibil , nu se permit limit ări ale exercit ării acestuia, nici în
circumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea na ţională, ceea ce îl diferenţiază de alte drepturi protejate de Conven ţie; •
nu poate suporta derog ă r i în temeiul art.15 referitor la derog ările în caz de ări
urgenţă; •
este un drept absolut , care subzist ă, indiferent de comportamentul victimei şi indiferent de infrac ţiunea pentru a c ărei săvâr şire este acuzat ă victima. Definirea noţiunilor din articolul 3 al Conven ţiei europene s-a f ăcut pe cale
jurisprudenţială. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferen ţiat cele trei no ţiuni esenţiale ale articolului 3 dup ă gradul de gravitate al tratamentelor t ratamentelor sau pedepselor: a) tortura: tratament inuman aplicat inten ţionat şi care provoac ă suferinţe foarte grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci, intensitatea suferin ţei, intenţie şi scopul determinat. Pentru explicitarea no ţiunii de tortur ă, Corneliu Bîrsan reia defini ţia din .: “Orice act prin care se provoac ă unei persoane, cu inten ţie, o Conven ţ ia ia O.N.U .: durere sau suferin ţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a ţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru obţine de la ea sau de la o ter ţă
un act pe care ea sau o ter ţă persoană l-a comis, sau este b ănuită că l-a comis, de a o Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradande 7
11
intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei ter ţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice form ă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferin ţă este provocat ă de un agent al autorităţii publice sau de orice persoan ă care acţionează cu titlul oficial ori la instigarea sa sau cu consim ţământul ei expres sau tacit.” A şadar, tortura poate fi deosebită de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensit ăţii durerii şi a intenţiei. b) tratamentul sau pedeapsa inuman ă: aplicarea unei suferin ţe intense, fizice sau mintale. c) tratament degradant: tratament care creaz ă victimei sentimente de fric ă, nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezisten ţa sa fizică sau morală. În cauza Barbu Anghelescu c. României (2005) , reclamantul a sesizat CEDO susţinând că a fost victima unor rele tratamente din partea poli ţiştilor, cu ocazia unui control rutier. Curtea a constatat c ă acesta a suferit r ăni u şoare la nivelul gâtului care au necesitat, conform certificatului medico-legal, patru-cinci zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecin ţe grave pe termen lung, drept pentru care Curtea a apreciat c ă actele incrimate constituie tratament degradant în temeiul art. 3 al Convenţiei. Datoria statului este de a veghea ca un de ţinut să nu fi e supus unor rele tratamente interzise şi se extinde asupra obliga ţiei positive de a proteja interesatul împotriva maltratărilor aplicate de c ătre alţi deţinuţi. În general, obliga ţia statelor în acest domeniu este una negativ ă, de ab ţinere. Statele au îns ă şi o serie de obliga ţii pozitive. În cauza Costello-Roberts c. Regatului
Unit (1993), Curtea a stabilit existen ţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. În speţă era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. De aceast ă obligaţie pozitivă a statului se leag ă şi obligaţia de a efectua investiga ţii oficiale eficiente, sau de a acorda tatament medical. În cauza Pantea contra tratamente din partea României, reclamantul a invocat faptul c ă a fost supus la rele tratamente colegilor din deten ţie, Curtea a reţinut încălcarea art. 3, datorit ă faptului că autorităţilor le revenea obliga ţia de a lua m ăsurile complete în vederea evit ării materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului. Aceast ă obligaţie nu trebuie însă interpretată astfel încât să impună statelor o sarcin ă imposibilă de 12
realizare (excesiv ă). Asigurarea unor condi ţii de deten ţie minimale reprezint ă o creaţie jurisprudenţială. Curtea a apreciat c ă art. 3 impune statelor obliga ţia de a oferi oricărei persoane private de libertate condi ţiile de deten ţie care s ă asigure respectarea demnităţii umane, precum şi obligaţia de a lua m ăsurile concrete pentru ca executarea unei pedepse, sau starea de arest preventiv s ă nu atragă suferinţe psihice sau / şi fizice la un nivel superior celui pe care îl presupune în mod obi şnuit o astfel de pedeaps ă sau măsur ă. A fost considerat contrar art. 3 şi comportamentul abuziv a agen ţilor statului în cadrul controalelor sau raziilor efectuate de ace ştia. Nu au fost considerate contrare art. 3: aplicarea unui tratament medical unui de ţinut împotriva voin ţei sale în măsura în care tratamentul corespunde principiilor de tratament general acceptate şi este aplicat pentru a prezerva starea de s ănătate fizică/mintală a reclamantului, hr ănirea for ţată a unui de ţinut dacă aceasta declarase c ă este în greva foamei. În cauza
Dumitru Popescu c. României , Curtea a admis c ă folosirea for ţei fizice de c ătre organele de poli ţie la arestarea unei persoane poate fi justificat ă prin necesitatea imobilizării acelei persoane, mai ales în situa ţia în care persoana respectiv ă a opus rezistenţă. În ceea ce prive şte aprecierea gravit ăţii relelor tratamente, aceasta este relativ ă prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejur ări specifice fiec ărei speţe, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de s ănătate a victimei. Atunci când o persoana este lipsit ă de libertate, folosirea for ţei fizice, în condi ţiile în care aceasta nu este determinat ă de comportamentul persoanei, aduce atingere demnit ăţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Conven ţie.
Jurisprudenţă relevant ă: McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995), Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002), Osman c. Regatului Unit (1998), Irlanda Irlanda c. Regatului Unit Unit (1978), Cipru c. Turciei (2001), Costello-Roberts c. Regatului Regatului Unit (1993), (1993), Pruneanu c. Moldovei (2007), Weiser c. Austriei (2007), (2007), Salah c. Olandei Olandei (2006), Labita c. Italiei (2000), Zyner Ozcan c. Turciei (2007), Kalashnikov c. Rusiei (2002), Ramirez Sanchez c. Fran ţ ei ei (2006), Ciorap c. Moldovei Moldovei (2007), Boicenco Boicenco c. Moldovei (2006), (2006), A c. Regatului Unit (1998), Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005), Price c. Regatului Unit (2001), Sawoniuk c. Regatului Unit (2001), Soering c. Regatului Unit (1989)
13
Întrebări: 1. Care este diferen ţa între tortur ă şi tratamentul inuman a şa cum reiese din jurisprudenţa CEDO? 2. Citiţi şi comentaţi cauza Barbu Anghelescu c. României (2005).
14
Lecţia 3 Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4) Art. 4 1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute 8 . 2. Nimeni nu poate fi supus muncii for ţate şi obligatorii. Articolul 4 din Conven ţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi munca for ţată sau obligatorie pe de alt ă parte. Primii doi termeni acoper ă formele de sechestru asupra individului
şi
caracterizeaz ă condiţiile de opresiune pe care
interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urm ă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauz ă care trebuie îndeplinite temporar sau trebuie ad ăugate la alte obliga ţiuni sau circumstan ţe civile. În cazul sclaviei sau al robirii, o persoan ă apare ca aservit ă în totalitate faţă de altă persoană. În cazul muncii for ţate sau obligatorii, aservirea ţine de condi ţiile în care se presteaz ă activitatea. Robia este o form ă particular ă a sclaviei distingându-se de aceasta din urm ă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens, fosta Comisie a statuat c ă “în plus faţă de obligaţia de a furniza anumite servicii, noţiunea de robie cuprinde
şi
pe aceea de a tr ăi pe proprietatea altuia
şi
impobibilitatea de a- ţi schimba condi ţia”, iar Curtea European ă a precizat că “robia reprezintă o formă deosebit de grav ă a negării libertăr ţii”. În cauza Siliadin c.
Franţei, Curtea european ă a analizat situa ţia unei minore care fusese adus ă în Franţa de c ătre rude pentru a avea grij ă de locuinţa şi copiii unei familii de cet ăţeni francezi. Minora a prestat aceast ă muncă timp de mai mulţi ani f ăr ă remuneraţie, f ăr ă a avea un statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a avut perioade de vacan ţă. Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele vinovate de aceast ă situaţie au fost achitate. Curtea european ă a apreciat c ă reclamanta fusese ţinută în sclavie şi a sanc ţionat faptul c ă dreptul penal francez nu incrimina în mod precis şi eficace asemenea fapte. Fosta Comisie a decis c ă obligarea de ţinuţilor de a presta munc ă pentru societăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu administraţia penintenciarelor, nu constituie form ă de sclavie sau robie, la fel ca şi 8
Vezi şi art. 39 din Constituţia României
15
cazul angaj ării voluntare, cu consim ţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în armata britanică, f ăr ă posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de ani 9 . Nu se consider ă “muncă forţată sau obligatorie ”: a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse deten ţiei sau în timpul în care se afl ă în libertate condi ţionată. b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuz ă să satisfacă serviciul militar din motive de con ştiinţă, în
ţările
în care acest lucru este
recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu; c. orice serviciu impus în situatii de criz ă sau de calamit ăţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunit ăţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a considerat munc ă for ţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an în serviciul de s ănătate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o lipsă accentuată a medicilor voluntar, iar aceast ă situaţie a relevant reale ameninţări pentru viaţa oamenilor din acea regiune. d. orice muncă sau serviciu care face parte din obliga ţiile civice normale. În cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat c ă serviciul obligatoriu- juriul a şa cum exist ă în Malta este unul dintre "obligaţiile civice normale", prev ăzute la articolul 4.3 (d) din conven ţie. La fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat c ă munca unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie munc ă for ţată sau obligatorie.
Jurisprudenţă relevant ă: Siliadin c. Fran ţ ei ei (2005), Zarb Adami c. Maltei (2006), Van der Mussele c. Belgiei Belgiei (1983)
Întrebări: 1. Care este diferen ţa dintre robie şi sclavie conform jurispruden ţei CEDO? 2. Propuneţi spre comentare o spe ţă care să aibă ca obiect dreptul ocrotit de art. 4.
9
Bîrsan, op.cit .,., p. 260
16
Lecţia 4 Dreptul la libertate şi siguranţă Art. 5 Orice persoan ă are dreptul la libertate şi la siguranţă 10 . Orice persoan ă are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este inalienabil şi priveşte orice persoan ă, fie în libertate, fie în deten ţie. În doctrină s-a ar ătat că trebuie f ăcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restricţie a acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat c ă faptul de a obliga un individ să r ămână într-un perimetru restrâns aflat pe o insul ă şi de a limita posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o priva ţiune de libertate. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a. dacă este deţinut legal pe baza condamn ării pronunţate de către un tribunal competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hot ărâre definitivă. b. dacă a f ăcut obiectul unei arest ări sau al unei de ţineri legale pentru nesupunerea la o hotarâre pronun ţată, conform legii, de c ătre un tribunal ori în vederea garant ării execut ării unei obliga ţii prevăzute de lege. În cauza
Vasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi pentru durata excesivă a unei deten ţii efectuate în scopul stabilirii identit ăţii reclamantei. c. dacă a fost arestat sau re ţinut în vederea aducerii sale în fa ţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a b ănui că a săvâr şit o infracţiune sau când exist ă motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica s ă săvâr şeasc ă o infracţiune sau s ă fugă după savâr şirea acesteia. d. dacă este vorba de deten ţia legală a unui minor, hotarât ă pentru educa ţia sa sub supraveghere sau despre deten ţia sa legal ă, în scopul aducerii sale în fa ţa autoritătii competente; e. dacă este vorba despre deten ţia legală a unei persoane susceptibile s ă transmită o boala contagioas ă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat 10
Vezi şi art. 23 din Constituţia României
17
condiţiile minimale de privare de libertate: aliena ţia trebuie dovedit ă în faţa autorităţii naţionale competente, printr-o expertiz ă medicală obiectivă, tulbur ările trebuie să aibă un carcater sau o amploare care s ă justifice internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durat ă a internării. Cauza Van der
Leer c. Olandei (1990) este similar ă. În cauza Filip c. României , Curtea europeană a considerat c ă internarea for ţată a reclamantului într-un spital clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S-a avut în vedere faptul c ă reclamantul a fost internat pe o durat ă nedeterminată, în temeiul deciziei Parchetului şi f ăr ă avizul prealabil al unui medic expert. f. dacă este vorba despre arestarea sau deten ţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva c ăreia se afla în curs o procedur ă de expulzare ori de extr ădare.
Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Conven ţiei consacr ă obligativitatea informării oricărei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arest ării sale şi asupra oric ărei acuzaţii aduse împotriva sa. Curtea a ar ătat, însă, că o persoană nu trebuie să fie informată în mod expres despre motivele arest ării sale, dac ă acestea sunt evidente în circumstan ţele date. Orice persoan ă arestată sau deţinută are dreptul de a fi adus ă imediat în faţa unui magistrat competent. Acesta are obliga ţia de a-l asculta personal pe individual adus în fa ţa lui şi de a se pronun ţa asupra existen ţei motivelor care justific ă privarea de libertate. Orice persoan ă are dreptul de a fi judecat ă într-un termen rezonabil. Durata acestui termen trebuie apreciat ă în funcţie de circumstan ţele cauzei. În cauza
Klamecki c. Polonia (2003) durata deten ţiei provizorii de 2 ani, dou ă luni şi 16 zile a fost excesivă. În cazuri ce ţin de criminalitate de tip mafiot, o durat ă a detenţiei provizorii de la dou ă luni la doi ani a fost considerată rezonabilă de Curte. Orice persoan ă lipsită de libertatea sa prin arestare sau de ţinere are dreptul s ă introducă un recurs în fa ţa unui tribunal, pentru ca acesta s ă statueze într-un termen scurt asupra legalit ăţii deţinerii sale şi să dispun ă. Orice persoan ă care este victima unei arestări sau a unei de ţineri în condi ţii contrare dispozi ţiilor acestui articol are dreptul la repara ţii, în cazul în care înc ălcarea dispozi ţiilor cuprinse în art. 5 a creat prejudicii. Aceast ă compensa ţie este, de obicei, una financiar ă.
18
Jurisprudenţă relevantă: Guzzardi c. Italiei (1980), Engel ş.a. c. Olandei (1976), Amuur c. Fran ţ ei ei (1996), Ignatov c. Rusiei (2007), Ječ ius ius c. Lituaniei (2000), Boicenco c. Moldovei (2006), Drozd şi Janousek c. Fran ţ ei ei (1992), Ila şcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004), Bentham c. Regatului Unit (1996), Bouamar c. Belgiei (1988), De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei (1971), Varbanov c. Bulgariei (2000), Enhorn c. Suediei (2005), Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004), Chahal c. Regatului Unit (1996), Saadi c. Regatului Unit (2006), Kerr c. Regatului Unit (1999), Hot Brogan ş.a. c. Regatului Unit (1988), Aksoy c. c. Turciei (1996), Assenov Assenov c. c. Bulgariei (1998),
Becciev c. c.
Moldovei (2005), Ş arban arban c. Moldovei (2005), Lietzow c. Germaniei (2001), Labita c. Italiei (2000), Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005), Pantea c. România (2003)
Întrebări: 1. Care sunt garan ţiile persoanelor private de libertate? 2. Comentaţi unul din cazurile în care o persoan ă poate fi privat ă de libertate conform art. 5. 3. Citiţi şi comentaţi cauza Pantea c. României (2003).
19
Lecţia 5 Dreptul la un proces echitabil (art. 6) Art. 6 1. Orice persoan ă are dreptul la o judecat ă echitabilă şi publică, într-un termen rezonabil cauzei sale, de c ătre un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege, care va hot ărî fie asupra înc ălcării privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie f ie asupra temeiniciei oric ărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hot ărârea trebuie s ă fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în interesul moralit ăţii, ordinii publice sau al securit ăţii naţionale într-o societate democratică, când o cer interesul minorilor sau protec ţia vieţii private a p ărţilor la proces sau în m ăsura considerat ă strict necesar ă de către tribunal, când în virtutea unor împrejur ări speciale publicitatea ar fi de natur ă să aducă prejudiciu intereselor justi ţiei. 2. Orice persoan ă acuzat ă de o infracţiune este prezumat ă nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilit ă. În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat c ă într-o socitate democratică în sensul Conven ţiei, dreptul la o bun ă administrare a justi ţiei ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictiv ă a art. 4, par. 1 nu ar corespunde scopului acestei dispozi ţii. Cel dintâi paragraf se aplic ă atât în civil, cât şi în penal, ân timp ce al doilea şi al treilea nu se aplic ă decât în penal. Articolul 6 consacr ă, deci, dreptul la un proces echitabil 11 , public 12 şi întrun termen rezonabil 13 , condus de o instan ţă independent ă şi impar ţială, instituită de Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei Hotarârea trebuie sa fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedin ţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Acest principiu este consacrat şi de legea română. Potrivit art. 127 din Constituţie: „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prev ăzute de lege”. Dispoziţii similare se g ăsesc înscrise şi în art. 12 Lg. 304/2004(r) precum şi în art. 121 alin. (1) C. proc. civ. În vederea asigurarii publicităţii, şedinţele se ţin de regulă, la sediul instanţei – stabil şi cunoscut – în zilele şi la orele anume fixate, iar pentru fiecare şedinţă se intocmeşte, potrivit art. 125 C. proc. civ., o list ă cu procesele care se judecă în acea zi şi care se afişează cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Principiul publicităţii cunoaşte însă şi excepţii, îng ăduite chiar de textul constituţional. Ca, spre exemplu, cele prev ăzute în art. 121 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO vezi cauza Bocellari şi Rizza c. Italia. 11 12
20
lege. Este statuat, deci, şi principiul celerit ăţii procedurilor judiciare, principiu în aplicarea căruia rolul activ al judec ătorului este determinat.
Celeritate. Celeritatea exprimă cerinţa desf ăş ăşur ării ritmice, operative, dinamice a procesului, ceea ce asigur ă calitatea şi for ţa persuasiv ă a actelor sale finalizatoare. Tribunal independent. Textul articolului men ţionează importanţa existanţei unui tribunal independent care s ă conduc ă procesul. Accesul la instan ţă. În cauza Weissman şi alţii c. România , neplata echivalentului sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea ac ţiunii a condus la anularea acesteia. Curtea a apreciat c ă suma în cauz ă, foarte ridicat ă pentru orice justi ţiabil obişnuit, nu era justificată nici prin circumstan ţele particulare ale cauzei, nici prin situa ţia financiar ă a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Aceast ă sumă a fost excesiv ă, motiv pentru care reclamanţii au fost obliga ţi să renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe ace ştia de dreptul lor ca o instan ţă să le examineze cererea. Având în vedere circumstan ţele speţei şi, în special, împrejurarea c ă aceast ă restricţionare a fost impus ă în faza iniţială a procedurii, Curtea a statuat că taxa de timbru a fost dispropor ţionată şi astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instan ţă. Statul nu a p ăstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul s ău în a recupera cheltuielile de judecat ă, iar pe de altă parte, interesul reclaman ţilor ca o instan ţă să le examineze cererea. Pentru aceste motive s-a constatat înc ălcarea art. 6 par. 1 din Conven ţie.
Prezumpţia de nevinov ăţie. Prezumpţia de nevinov ăţie se consider ă încălcată când instan ţa îşi exprimă opinia că persoana este vinovat ă înainte de terminarea procesului. S-a decis că o campanie de pres ă împotriva unui acuzat poate leza prezumţia de nevinov ăţie a acestuia şi se poate ajunge la sanc ţionarea celor responsabili. Dreptul la tăcere. Prezumţia de nevinov ăţie genereaz ă unul dintre drepturile fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO îi recunoaşte valoarea interna ţională, fiind prevăzut expres în art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile şi Politice. Acest drept const ă în posibilitatea oric ărui acuzat de a nu
depune mărturie împotriva lui însu şi sau de a- şi recunoaşte vinovăţia. Deşi dreptul la tăcere nu e prev ăzut de CEDO, Curtea European ă de la Strasbourg consider ă că acesta poate fi desprins din cuprinsul art. 10 privind dreptul la libertatea expresiei, privind aspectul negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voin ţei sale. Acest 13
Vezi Bodon c. Ungaria şi Kalovits c. Ungaria
21
drept, dedus din art. 10 al CEDO trebuie supus restric ţiilor prevăzute de art. 10 (2), în care se prevede în mod explicit c ă ingerinţa în exerci ţiul dreptului la libertatea expresiei este autorizat ă numai dacă ea este considerat ă necesar ă. De exemplu, Curtea nu a considerat ca f ăcând parte din sfera dreptului la t ăcere refuzul reclaman ţilor de a furmiza probe în privin ţa c ărora există o obligaţie legală a de a fi prelevate, inclusive prin recurgerea la constrângere, cum ar fi: prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, prelevarea de ţesuturi în vederea realiz ării unor analize ăentru stabilirea ADN-ului, etc.
Garanţii procedurale. procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul: a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limb ă pe care o în ţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuza ţiei aduse împotriva sa; b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare preg ătirii apăr ării sale; c. să se apere el însu şi sau sa fie asistat de un ap ăr ător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a pl ăti un ap ăr ător, să poat ă fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justi ţiei o cer 14 . Conform opiniei Cur ţii, dreptul la asisten ţă judiciar ă gratuită, atunci când interesele justi ţiei o cer, nu constituie o alternativ ă la dreptul de a se ap ăra singur , ci un drept independent. d. să întrebe sau s ă solicite audierea martorilor acuz ării şi să obţină citarea şi audierea martorilor ap ăr ării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu în ţelege sau nu vorbe şte limba folosită la audiere.
Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implic ă posibilitatea oricăreia dintre păr ţi de a- şi expune cauza în fa ţa tribunalului, în condi ţii care să nu o dezavantajeze în fa ţa păr ţii adverse. Acest principiu presupune şi respectarea dreptului la ap ărare şi a contradictorialit ăţii, impunând un echilibru între acuzator şi persoana în cauz ă, inclusive în privin ţa comunicării pieselor aflate la dosar. Curtea a constatat înc ălcarea principiului contradictorialit ăţii în cauza Dima c.
România, întrucât Curtea Suprem ă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize contabile la efectuarea c ăreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede că: „în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiul îşi g ăseşte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r). 304/2004(r). 14
22
din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în cadrul unui proces în care inculpat pentru v ătămare corporală, având în vedere c ă expertiza medical ă realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victim ă nu a respectat principiul contradictorialit ăţii, el neputând participa la efectuarea expertizei. Curtea a re ţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în faţa instanţei observa ţii faţă de concluziile raportului de expertiz ă, nu este evident c ă acesta avut o posibilitate real ă de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia s ă procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esen ţial, Curtea constatând c ă articolul 6 (1) din Conven ţie a fost înc ălcat. Dreptul la
executarea hot ărârilor judecătoreşti. Potrivit interpretării pe care o d ă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hot ărârea judec ătorească să fie pronunţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea s ă poată face obiectul unei execut ări efective în avantajul p ăr ţii câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adev ăr, Convenţia nu instaureaz ă o protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra, încearc ă să permită o realizare concretă a protecţiei pe care o instaureaz ă în favoarea cet ăţenilor Europei În ceea ce prive şte materia penal ă, Curtea a stabilit drept criterii pentru a determina natura penal ă a unei acuza ţii: prevederile dreptului intern, natura faptei şi scopul şi severitatea ac ţiunii.
Jurisprudenţă relevantă: Brumă rescu rescu c. României (1999), Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1994), Ocalan c. Turciei (2005), Allan Jacobson c. Suediei (2000), Fayed c. Regatului Unit (1994), Pierre-Bloch c. Fran ţ ei ei (1997), Massa c. Italiei (1993), Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlandei (2007), Ferrazzini c. Italy (2001), Ziliberberg c. Moldovei (2005), Escoubet c. Belgiei (1999), Airey c. Irlandei (1979), Popov Nr. 2 c. Moldovei (2005), Croissant c. Germaniei (1992), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Zolotukhin c. Rusiei (2007)
23
Întrebări: 1. Care este con ţinutul principiului egalit ăţii armelor? 2. Citiţi şi comentaţi cauza Brumărescu c. României (1999). 3. Citiţi şi comentaţi cauza Ziliberberg c. Moldovei (2005). ( 2005). 4. Explicaţi noţiunea de drept la t ăcere.
24
Lecţia 6 Nicio pedeaps ă f ără lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul la două grade de jurisdic ţie în materie penal ă (art. 3 al Protocolului 7) 6.1. Nicio pedeaps ă f ără lege Art. 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat condamnat pentru o ac ţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comis ă, nu constituia o infrac ţiune potrivit dreptului naţional sau interna ţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeaps ă mai severă decât cea aplicabil ă în momentul în care infrac ţiunea a fost comis ă. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judec ării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o ac ţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminal ă conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Art. 7 al Conven ţiei consacr ă, deci, atât principiul legalit ăţii incriminării şi pedepsei, cât şi pe acela al neretroactivit ăţii legii penale mai severe.
Principiul legalităţii incriminării. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost savârsit ă, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului na ţional sau interna ţional 15 . De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai sever ă decât aceea care era aplicabil ă în momentul săvâr şirii infracţiunii.
Principiul neretroactivit ăţii legii penale. O lege penal ă nu poate s ă sancţioneze o fapt ă considerată, anterior intr ării sale în vigoare, ca ilicit ă. În cauza
Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007) , Curtea a constatat c ă art. 7 a fost încălcat. Curtea European ă a constatat înc ălcarea acestei dispozi ţii, de c ătre autorităţile române, sub aspectul aplic ării extensive a legii penale, întrucât, pe de o parte, faţă de prevederile Codului penal în vigoare la data s ăvâr şirii faptelor, nu Articolul 7 din Convenţie. Vezi şi art. 7 c.p. român: “infrac ţiunea este fapta care reprezintă pericol social, să vârşită cu vinov ăţ ăţie şi prevazută de legea penală” şi art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului- „Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cu caracter penal.” 15
25
ăşurând o activitate în puteau fi judecate pentru corup ţie decât faptele persoanelor desf ăş
cadrul unei organiza ţii publice, şi nu în cadrul unei societ ăţi comerciale private, iar pe de altă parte, nu s-a putut demonstra existen ţa unei jurispruden ţe accesibile şi previzibile, prealabil ă săvâr şirii faptelor de către reclamanţi, care s ă asimileze faptele de corupţie pasivă ale salariaţilor unei bănci cu cele ale func ţionarilor sau altor salariaţi din unităţile „obşteşti”. În consecin ţă, instanţa de la Strasbourg a acordat fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, suma de 3.000 EUR.
Jurisprudenţă relevantă: Brown c. RU (1998), Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni c. României (2007), Joric c. Germaniei (2007)
6.2. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13) Orice persoan ă ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Conven ţie au fost încălcate, are dreptul de a beneficia de un recurs efectiv în fa ţa unei instanţe naţionale, chiar şi când încălcarea ar fi fost comis ă de către persoane care au ac ţionat în exercitarea func ţiunilor lor oficiale. Articolul 13 consacr ă dreptul la un recurs efectiv . Conform acestui principiu, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Conven ţie au fost încalcate, are dreptul s ă se adreseze efectiv unei instan ţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au ac ţionat în exercitarea atribu ţiilor lor oficiale. Curtea a ar ătat că garanţia articolului 13 nu merge pân ă acolo încât s ă impună existenţa unui recurs împotriva legilor statului. El garanteaz ă numai recursurile împotriva modalit ăţilor de aplicare a legisla ţiei interne. Termenul de recurs cuprinde orice procedeu prin care un act constitutiv al unei viol ări a Conven ţiei
este supus unei instan ţe competente pentru a se ob ţine încetarea viol ării, anularea sau modificarea actului, ori repararea pagubei. Aceast ă instanţă este obligatoiu s ă se poat ă pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu 16 . Nicio dispozi ţie din Conven ţie nu poate fi interpretat ă ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desf ăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urm ăreşte distrugerea drepturilor sau a libert ăţilor recunoscute de 16
O autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerinţele art. 13
26
Convenţie sau de a aduce limit ări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de Conven ţie. Acesta este principiul interzicerii abuzului de drept şi este consacrat în articolul 17 al Conven ţiei 17 .
6.3. Dreptul la dou ă grade de jurisdic ţie în materie penal ă Articolul 3 al Protocolului 7 consacr ă dreptul la două grade de jurisdic ţie în
materie penal ă. Acest principiu înseamn ă dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infrac ţiune de către un tribunal de a cere examinarea declara ţiei de vinovăţie sau a condamn ării de către o jurisdicţie superioar ă. Acest drept poate face obiectul unor excep ţii în cazul infrac ţiunilor minore, a şa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în prim ă instanţă de către cea mai înalt ă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale. Atunci când o condamnare penal ă definitivă este ulterior anulat ă sau când este acordată graţierea, pentru c ă un fapt nou sau recent descoperit dovede şte că s-a produs o eroare judiciar ă, persoana care a suferit o pedeaps ă din cauza acestei condamn ări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excep ţia cazului în care se dovede şte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabil ă în tot sau în parte. De asemenea, nimeni nu poate fi urm ărit sau pedepsit penal de c ătre jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru s ăvâr şirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hot ărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Cu toate acestea, nu este împiedicat ă redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dac ă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natur ă să afecteze hot ărârea pronunţată.
Jurisprudenţă relevantă: Klass ş.a. c. Germaniei (1978), Keenan c. Regatului Unit (2001), Powel şi Rayner c. Regatului Unit (1999), Silver c. Regatului Unit (1983), Keenan c. Regatului Unit Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desf ăş ăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertati decât acelea prev ăzute de această convenţie. 17
27
(2001), Surmeli c. Germaniei (GC) (2006), Zeleni Balkani .c Bulgariei (2007), Conka c. Belgiei (2002), Thlimenos c. Greciei (GC) (2000), Moldovan ş.a. c. României (2005), Secic c. Croatiei (2007), Klass c. RFG (1979), Silver ş.a. c. RU (1983)
Întrebări: 1. Explicaţi conţinutul principiului neretroactivit ăţii legii penale. 2. Explicaţi conţinutul principiului legalit ăţii incriminării. 3. Citiţi şi comentaţi cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007).
28
Lecţia 7 Dreptul la respectarea vie ţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie (art. 12) 1. Orice persoan ă are dreptul la respectarea vie ţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a coresponden coresponden ţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorit ăţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prev ăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratic ă, este necesar ă pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economic ă a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea s ănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Articolul 8 al Conven ţiei consacr ă dreptul la respectarea vie ţii private şi de
familie. Nu este admis amestecul unei autorit ăţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prev ăzut de lege şi dacă constituie o măsur ă care, într-o societate democratic ă, este necesar ă pentru securitatea na ţională, siguranţa publică, bunastarea economic ă a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea s ănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În concepţia instanţei europene, via ţa privată cuprinde, în primul rând, integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intim ă a individului. În al doilea rând, respectul vieţii private ar trebui s ă însemne dreptul individului de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi, protecţia îmbinării vieţii personale cu cea social ă a individului, dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la un mediu înconjur ător sănătos, respectarea dreptului la via ţa familială, la corespondenţă, la domiciliu 18 .
Viaţa Familială. Conform articolului 5 al Protocolului 7, so ţii se bucur ă de egalitate în drepturi şi în responsabilit ăţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce prive şte căsătoria, pe durata c ăsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Conform Codului civil roman, p ărinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al minorului, în condi ţiile legii. Alegerea prenumelui de c ătre
părinţi intr ă în cadrul noţiunii de „via ţă privată”, a şa cum este ea definit ă de art. 8 al 18
Bîrsan, op.cit .,., p. 599
29
Conven ţ iei iei Europene a Drepturilor Omului . Astfel, refuzul ofi ţerului de stare civil ă
de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerin ţă neadmisă de Convenţie. În legătur ă cu menţinerea unităţii vieţii familiale s-a pus problema separ ării familiilor de str ăini. Dar articolul 8 trebuie interpretat luându-se în considerare şi necesitatea controlului imigr ărilor. Convenţia nu garanteaz ă niciun drept pentru un str ăin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite
ţări.
Totuşi,
expulzarea unei persoane dintr-o ţar ă în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerin ţă în dreptul la respectarea vie ţii de familie, a şa cum este el protejat de art. 8 par. 1 din Conven ţie (Cauza Boultif împotriva Elveţiei). În cauza Monory
c. României şi Ungariei, reclamantul a sus ţinut ca art. 6 a fost violat pentru c ă autorităţile române au manifestat lips ă de diligenţă în a-i permite să-şi reîntâlnească fiica a cărei custodie comun ă o deţinea şi care locuia cu mama sa în România. Curtea a reamintit că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Cauza Lupşa c.
România (2006) este similar ă. Protecţia domiciliului şi a coresponden ţei. Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de înc ălcările “fizice”. În cauza Lopez-Ostra c. Spaniei (1994), Curtea a decis c ă poate exista o ingerin ţă în dreptul persoanei la protec ţia domiciliului şi
când exist ă o poluare a mediului, chiar dac ă nu este afectat ă serios sănătatea
rezidenţilor. În cauza Akdivar c. Turciei (1996) , Curtea a constatat înc ălcarea acestui drept şi a obligaţiei pozitive a statului în momentul în care casele reclaman ţilor au fost distruse şi arse în mod deliberat de c ătre militari. În privinţa coresponden ţei scrise s-a pus accent pe coresponden ţa deţinuţilor care este supus ă riscului de a fi interceptat ă sau cenzurat ă de c ătre autorităţi. În acest sens, s-a stabilit şi o prezump ţie de cauzalitate: dac ă statul nu poate dovedi c ă scrisorile destinate de ţinuţilor le-au parvenit, este înc ălcat art. 8. În ceea ce prive şte ascultarea convorbirilor telefonice, Curtea a admis posibilitatea existan ţei acestora doar în cazurile în care acest act este necesar pentru ap ărarea ordinii democratice întrun stat. Legea trebuie s ă prevadă expres care tipuri de infrac ţiuni permit o asemenea ingerinţă din partea statului.
Dreptul la un mediu s ănătos. Curtea a statuat în mod constant c ă, deşi obiectul art. 8 este esen ţialmente acela de a proteja individual împotriva oric ăror ingerinţe din partea statului, aceasta nu înseamn ă că autoritatea public ă este obligat ă
30
numai să se abţină de la orice asemenea ingerin ţă 19 . El reclamă din partea statelor, pe lângă aceast ă obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obliga ţii pozitive, inerente respectului efectiv al vie ţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot implica necesitatea adopt ării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi. Sfera obliga ţiilor care revin statelor în temeiul art. 8 al Conven ţiei este deosebit de larg ă. Dintre aprecierile Cur ţii pe acest articol amintim obliga ţia statului de a organiza accesul persoanelor la dosarele autorit ăţilor publice care con ţin date personale, de a lua m ăsuri pentru respectarea dreptului la domiciliu prin evitarea producerii unor zgomote insuportabile, obligaţia de a garanta unei persoane transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la via ţa privată, în special prin recunoa şterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic. În conformitate cu articolul 12, începând cu vârsta stabilit ă prin lege, barbatul şi
femeia au dreptul de a se c ăsători şi de a întemeia o familie conform legisla ţiei
naţionale ce reglementeaz ă exercitarea acestui drept. În cauza F c. Elveţiei (1987), Curtea a considerat c ă interdicţia temporar ă de a se recăsători, impusă unui bărbat – căsătorit şi divor ţat de trei ori pe parcursul a optsprezece ani, care îns ă dorea să se căsătorească a patra oar ă – constituie o înc ălcare a dreptului de a se c ăsători garantat de articolul 12. Articolul 12 nu garanteaz ă dreptul de a divor ţa şi/sau pe acela de a te recăsători (Johnston şi al ţii c. Irlandei (1986)). Cu toate că pe parcursul mai multor ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat s ă constate o înc ălcare a articolului 12 atunci când Statul refuz ă să înlesnească încheierea c ăsătoriei transsexualilor cu persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea, de exemplu, Rees c. Regatului Unit
(1986), Cossey c. Regatului Unit (1990) şi Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998)), ei au cedat totu şi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi I. c. Regatului Unit (2002) invocând schimb ările sociale majore care au afectat instituţia căsătoriei din momentul adopt ării Convenţiei, precum şi bulversările dramatice generate de evolu ţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualit ăţii.
Cauza Moldovan şi alţii împotriva României, în Cazurile României la Curtea European ă ă a Drepturilor Omului , Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, p. 239 19
31
Jurisprudenţă relevantă: Johnston şi al ţ ii ii c. Irlandei (1986), Rees c. Regatului Unit (1986), Cossey c. Regatului Unit (1990), Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998), Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi I. c. Regatului Unit, Niemetz c. Germaniei (1992), Stubbings ş.a. c. Regatului Unit (1996), Mousraquim c. Belgiei (1991), Cipru c. Turciei (2001), Evans c. Regatului Unit (GC) (2007), Ciorap c. Moldovei (2007), Malone c. Regatului Unit (1984), Monori c. României şi Ungariei (2005), B. şi L. c. Regatului Unit (2005), T ă t ar c. România (2009) ătar
Întrebări: 1. Citiţi şi comentaţi cauza Silvestru Cotle ţ c. României (2005). 2. Folosind sursele bibliografice de la sfâr şitul cursului propune ţi spre comentare alte trei speţe în care aplicarea art. 8 si a art. 12 este pus ă în discuţia Cur ţii. 3. Comentaţi aspecte ale jurispruden ţei CEDO legate de dreptul la c ăsătorie. 4. Analizaţi conţinutul art. 5 al Protocolului nr. 7 al Conven ţiei.
32
Lecţia 8 Garantarea libert ăţilor de gândire, con ştiinţă şi religie, de exprimare, de întrunire şi asociere 8.1. Libertatea de gândire, con ştiinţă şi religie (art. 9) Art. 9. 1. Orice persoan ă are dreptul la libertatea de gândire, de con ştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a- şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a- şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, înv ăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a- şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prev ăzute de lege, constituie m ăsuri necesare, într-o societate democratic ă, pentru siguran ţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora 20 . Articolul 9 consacr ă principiul libertăţii de gândire, de con ştiinţă şi de
religie. Acest drept include libertatea de schimbare a religiei sau a convingerilor, precum şi libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, înv ăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Noţiunile de gândire, con ştiin ţă şi religie care apar în textul acestui articol sublinieaz ă conţinutul şi sensul atribuit no ţiune de libertate de gândire. În cauza Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998), faptele reclaman ţilor de a fi p ătruns într-o clinică pentru avorturi, unde au început s ă se roage în genunchi, pe coridoare, pentru a protesta împotriva avorturilor au reprezentat, în opinia Cur ţii, o manifestare a credin ţei. În cauza Van der Dungen c.
Olandei (1995) , Curtea a considerat c ă acţiunile reclamantului de a aborda, în parcarea unei clinici pentru efectuarea avorturilor, pacien ţii şi angajaţii, ar ătându-le fotografii cu r ămăşiţele fetale şi încercând s ă îi oprească în intenţia de a realize un avort, nu au fost bazate pe credin ţă.
20
Vezi şi art. 19 din Constituţia României
33
O altă problemă, destul de mediatizat ă în ultimii ani, a fost legat ă de purtarea voalului islamic. În cauza Leyla Şahin c. Turciei (2005), Curtea a respins plângerea cetăţenei Leyla Şahin, căreia în 1998 i s-a interzis accesul la un examen al Facult ăţii de Medicin ă din Istanbul, unde era student ă, pe motivul c ă dorinţa ei de a purta voalul islamic contravine principiului laicit ăţii Republicii Turce. Leyla Şahin a atacat în justiţie decizia Universit ăţii şi, după pierderea proceselor în Turcia s-a adresat CEDO. În acest caz a fost respectat principiul propor ţionalităţii în cadrul marjei de apreciere lăsate la aprecierea statului. În motivarea hot ărârii de respingere a ac ţiunii reclamantei, Curtea a reamintit c ă principiul laicit ăţii este unul din principiile fundamentale ale statului turc şi că în Turcia exist ă mişcări politice extremiste care încearcă să impună întregii societăţi simbolurile lor religioase. Păr ăsirea grupului din care o persoan ă face parte în temeiul convingerilor sale religioase este un drept garantat de art. 9 al Conven ţiei. Curtea a statuat în acest sens în cauza Darbz c. Suediei (1990), considerând c ă statul nu poate oblige un individ s ă cotizeze la o biseric ă de stat, prin plata unor taxes au în orice alt mod.
Jurisprudenţă relevantă: Kokkinakis c. Greciei (1993), Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998), Van der Dungen c. Olandei (1995), Leyla Ş ahin ahin c. Turciei (2005), Manoussakis şi al ţ ii ii c. Greciei (1996), Cipru c. Turciei (2001), Cha’are Shalom Ve Tsedek c. Fran ţ ei ei (2000), Larissis şi al ţ ii ii c. Greciei (1998), Buscarini şi al ţ ii ii c. San Marino (1999), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003), Kuznetsov c. Ucrainei (2003) 8.2. Libertatea de exprimare (art. 10)
1. Orice persoan ă are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei f ără amestecul autorit ăţilor publice şi f ără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedic ă statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libert ăţi ce comport ă îndatoriri şi responsabilit ăţi, poate fi supusă unor formalit ăţi, condiţii, restrângeri sau sanc ţiuni prevăzute de lege, care constituie m ăsuri necesare, într-o societate democratic ă, pentru 34
securitatea na ţională, integritatea teritorial ă sau siguran ţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infrac ţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protec ţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informa ţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti 21 . Orice persoan ă are dreptul la libertatea de exprimare . Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informa ţii ori idei f ăr ă amestecul autorit ăţilor publice şi f ăr ă a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi ce comport ă îndatoriri şi responsabilit ăţi, poate fi supus ă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sanc ţiuni prevăzute de lege, care constituie m ăsuri necesare, într-o societate democratic ă, pentru securitatea na ţională, integritatea teritorial ă sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infrac ţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi impar ţialitatea puterii judecătoreşti. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esen ţiale ale societăţii, una din condi ţiile primordiale ale progresului şi ale dezvolt ării fiecărui individ. De exemplu, în cauza Caliskan c. TurciaHachette , CEDO a reamintit c ă presa are anumite obliga ţii şi responsabilit ăţi. Astfel, condamnarea în urma public ării fotografiei cadavrului unei persoane ucise într-un atentat nu reprezint ă o încălcare a art. 10 din Conven ţie. Pe de alt ă parte, prin hot ărârea Flux c. Moldova (2007), Curtea a re ţinut încălcarea art. 10 din Conven ţie stabilind condi ţiile în care un jurnalist poate fi tras la r ăspundere pentru acuza ţii def ăimătoare la adresa unui politician. Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei înc ălcări a articolului 10 din Conven ţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentan ţi aleşi câştigaser ă procese de def ăimare în faţa tribunalelor na ţionale. În cauzele Lingens c.
Austriei (1986) 22 , Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II) (1997), redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii pentru declaraţiile lor publice în probleme de politic ă generală. Fiecare dintre Vezi şi art. 30 din Constituţia României “Libertatea dezbaterilor politice se g ăseşte în însuşi miezul noţiunii de societate democratică care domină Convenţia în întregime”. 21 22
35
politicieni au întreprins ac ţiuni de def ăimare în public a reclaman ţilor, toate reuşindule. Reclaman ţii au sus ţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalc ă libertatea de exprimare prev ăzută de articolul 10, iar Curtea European ă a fost de acord. Judec ătorii de la Strasbourg nu au re ţinut nici o înc ălcare a articolului 10 într-o cauză în care statul a sanc ţionat un jurnalist care şi-a exprimat opiniile referitoare la o persoanlitate în termeni în special insult ători şi jignitori, considerând c ă recurgerea la un asemenea limbaj nu se justific ă nici prin preocuparea de a refl ecta o chestiune care interesează sau preocup ă în mod serios publicul, nici prin necesitatea de a urm ări un obiectiv social 23 . Cea mai semnificativ ă hotărâre privind libertatea presei prev ăzută de articolul 10 este cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979). În speţă, reclamanţii pregătiser ă pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare ştiinţifică şi
experimentele folosite de o companie farmaceutic ă înainte să
comercializeze sedativul Talidomid ă ă. La momentul public ării s-a constatat (prin intermediul mijloacelor independente de pres ă) că mulţi copii s-au născut cu malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul sarcinii. Unele familii din Regatul Unit care au suferit din aceast ă cauză au ajuns la un compromis extrajudiciar cu compania farmaceutic ă, altele erau înc ă în proces de negociere şi câteva familii se g ăseau în primele etape ale unui proces. Primind un exemplar al articolului respectiv, compania farmaceutic ă a cerut judec ătorului şi a obţinut interzicerea public ării acestuia. Interdic ţia a fost confirmat ă de către cea mai înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insult ă adusă cur ţii, aducând atingere sau prejudiciind mersul justi ţiei în cadrul unei proceduri judiciare aflate în curs. Curtea european ă a Drepturilor Omului a admis c ă ingerinţa era legală (în sensul Conven ţiei) şi viza garantarea autorit ăţii şi impar ţialităţii autorităţii judiciare. În schimb, ea a considerat c ă Guvernul Regatului Unit nu a reu şit să demonstreze c ă punerea în aplicare a dispozi ţiei corespundea unei „nevoi sociale imperioase” sau era „propor ţională cu scopul legitim urm ărit”. Curtea a stabilit de asemenea c ă populaţia în general avea dreptul s ă primească informaţii asupra acestui subiect, chiar dac ă faptele în cauz ă şi problemele ridicate alc ătuiau conţinutul unui litigiu în instanţă. Curtea a scos în relief mai mul ţi factori determinan ţi pentru decizia sa, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al restric ţiilor impuse de ingerin ţă, 23
Vezi Tammer c. Estoniei (2001)
36
tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdic ţiei, durata şi caracterul prelungit al procedurilor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un compromis şi, în sfâr şit, marea dezbatere public ă asupra obiectului articolului. Astfel, Curtea a fixat un nivel ridicat al protec ţiei presei, întemeindu-l pe prezum ţia că interesul general este mai bine servit când publicului i se ofer ă cât mai multe informaţii: “dacă mijloacele mass-media nu trebuie s ă depăşeasc ă limitele fixate în scopul unei bune administr ări a justiţiei, le revine totu şi obligaţia de a comunica informaţii şi idei atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale, cât şi la acelea referitoare la alte sectoare de interes public. Func ţia constă în a comunica publicului care are dreptul de a primi comunic ările respective.”
Jurisprudenţă relevantă: Lingens c. Austriei (1986), Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II) (1997), Castells c. Spaniei (1992), Handyside c. Regatului Unit (1976), Feldek c. Slovaciei (2001), Schwabe c. Austriei (1992), Tammer c. Estoniei (2001), Wabl c. Austriei (2000), Colombiani şi al ţ ii ii c. Fran ţ ei ei (2002), Incal c. Turciei (1998), Ba şkaya şi Okçuo ğ lu lu c. Turciei (1999), Jersild c. Danemarcei (1994), Lehideux şi Isorni c. Fran ţ ei ei (1998), Du Roy şi Malaurie c. Fran ţ ei ei (2000), Constantinescu c. României (2000), Barthold c. Germaniei (1985), Dalban c. României (2000), Thoma c. Luxembourgului (2001), News Verlags GmbH şi CoKG c. Austriei
8.3. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) 1. Orice persoan ă are dreptul la libertatea de întrunire pa şnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu al ţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru ap ărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prev ăzute de lege, constituie m ăsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea na ţională, siguranţa publică, ap ărarea ordinii şi prevenirea infrac ţiunilor, protejarea s ănătăţii sau a moralei ori pentru protec ţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercit ării acestor drepturi de c ătre membrii forţelor armate, ai poli ţiei sau ai administra ţiei de stat. 37
Orice persoan ă are dreptul la libertatea de întrunire pa şnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu al ţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Conven ţia protejează libertatea de a ap ăra interesele profesionale ale celor care ader ă la un sindicat prin ac ţiunea colectiv ă a acestuia, acţiune pe care statele contractante trebuie, în acela şi timp, să o autorizeze 24 . Dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate constituie un aspect particular al libertăţii de asociere. În cauza Organiza ţia macedonean ă unită Ilinden şi Ivanov c. Bulgariei
(2005), reclamanţii, Organizaţia macedonean ă unită Ilinden (UMO Ilinden) şi preşedintele acesteia, Yordan Ivanov, au sesizat Curtea European ă, susţinând că statul bulgar a încălcat articolul 11 din Conven ţie în ceea ce prive şte libertatea de întrunire paşnică. Membrii UMO Ilinden şi adepţii acesteia au invocat faptul c ă, în perioada 1998-2003, li s-a interzis cu mai multe ocazii s ă organizeze întruniri pa şnice. În fapt, UMO Ilinden este o asocia ţie fondată la data de 14 aprilie 1990. În 1990, 1998-1999 şi 2002-2004, aceasta a solicitat, f ăr ă succes, înregistrarea sa. Astfel, instan ţele interne
au apreciat c ă statutul şi programul său sunt contrare unit ăţii naţiunii. Începând cu anul 1990, UMO Ilinden a încercat în fiecare an organizarea de întruniri comemorative, care au fost interzise de c ătre autorităţile bulgare. Curtea a decis c ă a existat o ingerinţă în exercitarea libert ăţii de întrunire paşnică în ceea ce prive şte 12 întruniri în perioada martie 1998 şi septembrie 2003 şi că nu a existat o astfel de ingerinţă relativ la alte trei evenimente din aceast ă perioadă. Trecând la analiza ingerinţei, ea a apreciat c ă aceasta era prevă zut ă ă de lege. În ceea ce prive şte scopul legitim, s-a considerat c ă interdicţiile vizau protec ţia intereselor men ţionate de
Guvernul bulgar (protec ţia siguranţei naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului, menţinerea ordinii publice la nivel local, protec ţia drepturilor şi libertăţilor altora şi prevenirea infracţiunilor). CEDO a examinat aceast ă cauză şi în lumina hotărârii pronunţată în cauza Stankov şi Organizaţia macedonean ă unită Ilinden împotriva
Bulgariei (hotărârea din 2 octombrie 2001, în care Curtea a constatat înc ălcarea articolului 11 din Conven ţie). Ea a remarcat c ă argumentele prezentate de Guvern sunt, în mare parte, acelea şi cu cele furnizate în trecut şi c ă nu sunt suficiente pentru ca măsurile luate să poată fi considerate necesare într-o societate democratic ă . Curtea 24
Vezi Scmidt şi Dahlstrom c. Suediei (1976)
38
a acordat importan ţă şi faptului că, într-una dintre ocazii, cu toate c ă autorităţile bulgare nu au adus atingere libert ăţii de întrunire pa şnică a reclamanţilor, acestea au fost oarecum reticente în privin ţa protejării membrilor şi adepţilor Ilinden împotriva unui grup de opozan ţi. În consecin ţă, unii dintre participan ţii la întrunire au fost victimele unor violen ţe fizice din partea opozan ţilor. În acest context, CEDO a reamintit că o libertate de întrunire pa şnică reală şi efectivă nu impune doar obliga ţ ii ii negative ale statului, adic ă de a nu aduce atingere acestei libert ăţi, ci şi obliga ţ ii ii pozitive, şi anume luarea m ăsurilor rezonabile şi adecvate pentru a asigura
desf ăş ăşurarea pa şnică a manifestărilor licite. Curtea a concluzionat c ă autorităţile statale erau ţinute să ia măsurile necesare pentru împiedicarea actelor de violen ţă îndreptate împotriva participan ţilor la reuniune sau m ăcar pentru a limita amploarea acestora. În consecin ţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, c ă Bulgaria a încălcat articolul 11 din Conven ţie. Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o încălcare a articolului 11, ea a considerat aceast ă practică acceptabilă în cazul în care partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile ap ărate de Conven ţia europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Partidul prosper ării) şi
alţii c. Turciei (2003), Curtea a sus ţinut acţiunea guvernului în acest domeniul pe motiv că partidul reclamant dorea s ă introducă şariatul 25 în Turcia şi să instaureze un regim teocrat. Curtea a considerat c ă şariatul se abate de la valorile protejate de Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru judecătorii de la Strasbourg, atunci când conduc ătorii unei asocia ţii (sau unui partid politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democra ţiei şi lichidarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratic ă, aceast ă asociaţie nu poate invoca protecţia Conven ţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor m ăsuri preventive.
Jurisprudenţă relevantă: Kokkinakis c. Greciei (1993), Larissis ş.a. c. Greciei (1998), Mitropolia Basarabiei ş.a. c. Moldovei (2001), Ezelin c. Fran ţ ei ei (1991), Vogt c. Germaniei (1995), Busuioc ă cuprinde printre altele: pentru adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - t ăiarea Legea Sharia tradi ţ ional ional ă mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80 de lovituri de bici. Crima sau r ănirea grav ă se pedepseşte “ochi pentru ochi”. Mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui barbat, motivul principal fiind că femeile din acea perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii. 25
39
c. Moldovei (2004), Flux nr. 3 c. Moldovei (2007), Dalban c. României (1999), Aydin Tatlav c. Turciei (2006), Zakharov c. Rusiei (2006)
Întrebări: 1. Citiţi şi comentaţi cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979). 2. Citiţi şi comentaţi cauza Sabou şi Pîrcălab c. României.
40
Lecţia 9 Drepturi ocrotite prin protocoalele adi ţionale la Conven ţia European Ă a Drepturilor Omului 9. 1. Drepturi ocrotite prin primul protocol adi ţional A. Protecţia proprietăţii Protocolul nr. 1: articolul 1 Orice persoan ă fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauz ă de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consider ă necesare pentru a reglementa folosin ţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. Curtea a stabilit în nenum ărate rânduri 26 că art. 1 Protocolul 1 con ţine trei norme distincte: “prima, care se expune în prima tez ă a primului alineat şi care are un character general, enun ţă principiul repect ării proprietăţii; a doua, figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, se refer ă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; a treia recunoa şte statelor prerogative, între altele, de a reglementa folosin ţa bunurilor în conformitate cu interesul general.” Articolul 1 se refer ă la protecţia propriet ăţii 27. Astfel, orice persoan ă fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauz ă de utilitate public ă şi în condi ţiile prevăzute de lege şi
de principiile generale ale dreptului interna ţional. Statelor au dreptul de a adopta
legile pe care le consider ă necesare pentru a reglementa folosin ţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribu ţii sau a amenzilor.
Definirea noţiunii de bun. Adoptând acceptarea comun ă a acestui cuvânt (obiecte mobile şi imobile), Curtea a considerat de asemenea c ă termenul „bunuri” se
26 27
Vezi cauza Străin şi alţii împotriva României Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei, cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României
41
extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoan ă le poate stabili, în special la activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de chirie 28 , sau reclama ţii financiare fondate pe neexecutarea obliga ţiilor contractuale sau pe necesitatea de a pl ăti prejudicii 29 . Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate social ă 30 , o crean ţă a Statului 31 , etc. Dreptul în cauz ă trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intr ă sub protecţia acestui articol. La fel, textul articolului nu garanteaz ă dreptul de a dobândi proprietatea pe calea succesiunii ab intestat sau a liberalit ăţilor 32 .
Restituirea bunurilor trecute în st ăpânirea fostelor state totalitare. Na ţ ionalizarea ionalizarea este o formă a exproprierii îns ă are ca specific pe lâng ă trecerea silită
în proprietatea statului a terenurilor şi a construc ţiilor, lipsa acord ării unei despăgubiri echivalente, existen ţa unor temeiuri, de multe ori arbitrare sau chiar cu un pronun ţat caracter politic, pentru adoptarea ei precum şi faptul că vizează mai degrabă decât imobile, intreprinderi sau ramuri ale industriei. Analiza jurispruden ţei în materie conduce la re ţinerea următoarelor principii: 1. Convenţia nu garanteaz ă dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun, 2. protecţia se aplică numai cu privire la bunurile actuale (adic ă în privinţa bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde c ă i-a fost încălcat “dreptul de proprietate” asupra lor), 3. se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în st ă pânirea statului dacă cel care formulează pretenţia este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dac ă acesta are cel puţin o “speran ţă legitimă” de redobândire a bunului în discu ţie (în materialitatea lui sau prin echivalent rezonabil) 4. Curtea nu poate examina o cerere decât în m ăsura în care se raporteaz ă la evenimentele care s-au produs dup ă intrarea în vigoare a Conven ţiei cu privire la statul în cauz ă. Aceste principii conduc la urm ătoarea teorie: Conven ţ ia ia european ă nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de c ă tre tre autorit ăţ ile ăţ ile Vezi Mellacher şi alţii c. Austriei (1989) Vezi Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994). 30 Vezi Vasilopoulou c. Greciei (2002) 31 Vezi S.A. Dangeville c. Franţei (2002) 32 Selejean-Guţan, Bianca, op.cit ., ., p. 209 28 29
42
statului înainte de intrarea în vigoare a Conven ţ iei iei cu privire la statul în cauz ă , decât ă cel pu ţ in în mă sura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obliga ţ ie ie concretizat ă in
într-o speran ţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale rezonabile .
Cele mai dese condamn ări pe care le suport ă România la CEDO sunt legate tocmai de încălcarea acestui protocol. De aceea, în cauza Viaşu c. României , Curtea obligă statul roman să adopte un regim de calculare şi de plat ă a indemnizaţiilor de despăgubire care s ă uşureze şi să urgenteze punerea în aplicare a deciziilor Cur ţii.
Limitările dreptului la proprietate. În cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerin ţei statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerin ţa statului poate fi rezultatul unei m ăsuri luate de o autoritate public ă, al unei hot ărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi legale. O măsur ă care reprezint ă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie s ă asigure un just echilibru între cerin ţele de interes general ale comunit ăţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflect ă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, a şadar şi în a doua teză care trebuie citit ă în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie s ă existe un raport rezonabil de propor ţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice m ăsur ă care privează o persoană 33 . Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dac ă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcin ă dispropor ţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prev ăzute de legisla ţia naţională. În aceast ă privinţă, Curtea a statuat deja c ă, f ăr ă plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere ati ngere excesiv ă şi că lipsa total ă a despăgubirilor nu poate fi justificat ă în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejur ări excepţionale. În orice caz, dup ă cum s-a pronun ţat deja Curtea, dac ă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situa ţia sa financiar ă poate justifica, în principiu, limitări draconice ale desp ăgubirilor, atare circumstan ţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalit ăţii şi cel al autorit ăţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti. Cu atât mai mult, absen ţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica
33
cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995
43
nici măcar în context excep ţional, în prezen ţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Conven ţie 34 .
Jurisprudenţă relevantă: Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982), Marckx c. Belgiei (1979), Loizidou c. Turciei (1996), Gustafsson c. Suediei (1996), Erkner şi Hofauer c. Austriei (1987), Beyeler c. Italiei (2000), Sfintele M ă ă nă stiri c. Greciei (1994), Gazgusuz c. Austriei (1996), Stran Greek Refineries c. Greciei (1994), Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgiei (1995), Van der Musele c. Belgiei (1983), Maurice c. Fran ţ ei ei (2005), Burden şi Burden c. Regatului Unit (2006), Velikovi ş.a. c. Bulgariei (2007), Broniowski c. Poloniei (GC) (2004), Jahn ş.a. c. Germaniei (2005), Jelicic c. Bosniei şi Her ţ egovinei egovinei (2006), Papamichalopoulos Papamichalopoulos ş.a. c. Greciei (1993)
B. Dreptul la instruire Protocolul nr. 1: articolul 2 Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educa ţiei şi învăţământului, va respecta dreptul p ărinţilor de a asigura aceast ă educaţie şi acest învăţământ în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice. Formularea negativ ă a dreptului la instruire confirm ă faptul că păr ţile Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga s ă-şi organizeze, pe cheltuiala lor, sau s ă subven ţioneze un înv ăţământ având o form ă sau un con ţinut determinat. Toate Statele membre membre ale Consiliului Europei Europei au un sistem de înv ăţământ general şi oficial. Nu poate fi deci vorba de a obliga fiecare Stat s ă creeze un asemenea sistem, ci numai s ă garanteze persoanelor aflate sub jurisdic ţia Păr ţilor Contractante dreptul de a se servi, în principiu, de mijloacele de instruire existente la momentul dat 35 . Ambele fraze ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 trebuie interpretate nu numai una în concordan ţă cu cealalta, dar şi, mai ales, cu articolele 8, 9 şi 10 ale Vezi motivarea Curţii în cauza Străin şi alţii împotriva României Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 30/1994, România interpreteaz ă art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de înv ăţă ăţământ privat, altele decât cele stabilite prin legea internă. 34 35
44
Convenţiei. Dreptul parin ţilor la respectarea convingerilor lor religioase şi filosofice se grefeaz ă pe dreptul fundamental la educa ţie iar prima fraz ă a articolului 2 nu distinge, aşa cum de altfel nu o face nici cea de-a doua fraz ă, între învăţământul public şi cel privat. Cea de-a doua fraz ă a articolului 2 al Protocolului nr. 1 vizeaz ă protejarea posibilităţii unui pluralism educativ, esen ţial prezervării „societăţii democratice” astfel cum aceasta este conceputa de Conven ţie. Respectarea convingerilor părinţilor trebuie s ă fie posibilă în cadrul unei educa ţii capabile să asigure un mediu şcolar deschis şi care favorizeaz ă includerea mai degrab ă decât excluderea, independent de originea sociala a elevilor, a credin ţelor religioase sau a originii etnice.
Şcoala
nu ar trebui s ă fie teatrul activităţilor misionare sau de
predicare; ea ar trebui să fie un loc de întâlnire al diferitelor religii şi convingeri filosofice, în care elevii pot dobândi cuno ştinţe cu privire la gîndurile lor şi tradiţiile respective. Cea de-a doua fraz ă a articolului 2 al Protocolului nr. 1 implic ă obligaţia statului ca, achitându-se de func ţiile asumate în materie de educa ţie şi învăţământ, să vegheze ca informa ţiile sau cuno ştinţele din programele şcolare să fie difuzate într-o maniera obiectiv ă, critică şi pluralistă. Ea îi interzice s ă urmărească scopul indoctrinării ce ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase
şi
filosofice ale părintilor. Aici se g ăseşte graniţa ce nu trebuie dep ăşită. Respectarea convingerilor religioase ale p ărinţilor şi credinţele copiilor implică dreptul de a crede într-o religie sau de a nu crede în nicio religie.
Jurisprudenţă relevantă: Cauza lingvistică belgiană (1968), Campbell şi Cossans c. Regatului Unit (1982), D.H. ş.a. c. Cehiei (2006), Folgero ş.a. c. Norvegiei (2007), Valsamis c. Greciei (1996), Cipru c. Turciei (2001)
C. Dreptul la alegeri libere Protocolul nr. 1: articolul 3 Înaltele Părţi Contractante se angajeaz ă să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vor secret, în condi ţii care asigur ă libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ.
45
Consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic, acest articol este de o importan ţă capitală. Dreptul la alegeri libere este un drept politic, considerat ca drept subiectiv de participare pentru orice cet ăţean. Dreptul la ageleri libere nu este, însă, absolut. Statele pot impune unele condi ţii pentru dreptul la vot şi dreptul de a fi ales. În cauza PodKolzina c. Letoniei (2002) , refuzul înscrierii reclamantei pe listele de candida ţi pentru alegerule parlamentare pentru c ă nu cunoştea limba letonă la un anumit nivel a constituit o violare a acestui articol. În cauza Gitonas şi alţii c. Greciei (1977) , Curtea nu a stabilit o înc ălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1 atunci când legea intern ă interzicea înaintarea candidaturii oric ărei persoane care a de ţinut un post oficial o perioad ă mai mare de trei luni în decursul a trei ani pân ă la alegeri. La aceea şi concluzie s-a ajuns şi în cauza Ahmed şi al ţii c. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea înalţilor funcţionari ai colectivit ăţilor locale la anumite activit ăţi politice. În aceste cauze, judec ătorii de la Strasbourg au considerat c ă protecţia drepturilor ter ţilor la o democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale func ţionarilor, în numele impar ţialităţii lor politice, nu este un mijloc nepropor ţional în raport cu scopul vizat.
Jurisprudenţă relevantă: Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei (1987), Matthews c. c. Regatului Unit (1999), Gorizdra c. Moldovei (2002), Hirst nr. 2 c. Regatului Unit (GC) (2005), Zdanoka c. Letoniei (GC) (2006), PodKolzina c. Letoniei (2002), Gitonas şi al ţ ii ii c. Greciei (1977), Ahmed şi al ţ ii ii c. Regatului Unit (1998), Labita c. Italiei (2000), Sadak şi al ţ ii ii c. Turciei (nr. 2) (2002) 9.2. Drepturi ocrotite prin Protocolul nr. 4
36
1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o m ăsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.
Încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963. A intrat în vigoare la 2 mai 1968. România a ratificat Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.
36
46
Articolul 1 consacr ă principiul interzicerii privării de libertate pentru
datorii: Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv c ă nu este în măsur ă să execute o obliga ţie contractual ă.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al c ărui cetăţean este. În conformitate cu articolul 2, oricine se g ăseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul s ă circule în mod liber şi s ă-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Orice persoană este liber ă să păr ăsească orice ţar ă, inclusiv pe a sa. Singura restrângere a acestor drepturi trebuie s ă fie prevăzută de lege şi să fie perfect justificat ă de interesele statului democratic. Articolelele 3 şi 4 se refer ă la interzicerea expulz ării propriilor cetăţeni, respectiv la interzicerea expulz ării colective a cet ăţenilor str ăini 37 . 9.3. Drepturile ocrotite prin protocolul 7
38
1. Un străin care î şi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să aibă posibilitatea: a) să prezinte motivele care pledeaz ă împotriva expulzării sale; b) să ceară examinarea cazului s ău; şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în fa ţa autorităţii competente sau a uneia sau a mai multor persoane desemnate de aceast ă autoritate. 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1. a, b şi c al acestui articol, atunci când aceast ă expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiaz ă pe motive de securitate naţională.
Protocolul nr. 7 conţine garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini Încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984. A intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988. România a ratificat Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.
37 38
47
Primul articol al acestui Protocol con ţine garan ţiile procedurale în cazul
expulzărilor de străini. Astfel, un str ăin care î şi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul execut ării unei hot ărâri luate conform legii şi el trebuie s ă poată să prezinte motivele care pledeaz ă împotriva expulzării sale, să cear ă examinarea cazului s ău şi să cear ă să fie reprezentat în acest scop în fa ţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către aceast ă autoritate 39 . Expulzarea colectiv ă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4, ar trebui înţeleasă ca orice măsur ă care aduce constrângeri str ăinilor, în calitate de grup, de a păr ăsi o ţar ă, cu excep ţia cazului în care o asemenea m ăsur ă este luată pe temeiul şi în considerarea unei examin ări obiective şi raţionale a situa ţiei particulare a fiec ăruia dintre str ăinii care constituie grupul 40 . Articolul 3 al Protocolului consacr ă dreptul la două grade de
jurisdicţie în materie penal ă. Conform articolului 5 al Protocolului, so ţii se bucur ă de egalitate în drepturi şi în responsabilit ăţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata c ăsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. 9.4. Drepturile ocrotite prin protocolul 12
41
Protocolul nr. 12 interzice în mod general discriminarea bazat ă, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau social ă, apartenen ţă la o minoritate na ţională, avere, na ştere sau orice altă situaţie.
Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea acestor drepturi, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională
39 40
Čonka c. Belgiei (2002)
Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000. A intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. România a ratificat Protocolul prin legea nr. 103 din 24 aprilie 2006, publicată in “Monitorul Oficial” nr. 375 din 2 mai 2006
41
48
Întrebări: 1. Comentaţi definirea noţiunii de bun în jurispruden ţa CEDO. 2. Care sunt principiile referitoare la restituirea bunurilor na ţionalizate? 3. Citiţi şi comentaţi cauza Brumărescu c. României (1999).
49
Lecţia 10 Procedura în fa ţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
10.1. Componen ţ a Cur ţ ii ii
10.1.1. Judec ătorii Curtea European ă a Drepturilor Omului a fost înfiinţată prin Conven ţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea se compune dintr-un num ăr de judecatori egal cu cel al înaltelor p ăr ţi contractante 42 . Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înalt ă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte func ţiuni judiciare sau s ă fie jurişti având o competen ţă recunoscută. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual 43 , iar în cursul acestui mandat nu pot exercita nicio activitate incompatibil ă cu cerinţele de independen ţă, de impar ţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentar ă în numele fiec ărei înalte păr ţi contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o list ă de trei candida ţi prezentaţi de înalta parte contractant ă. Aceeaşi procedur ă este urmată pentru a completa Curtea în cazul ader ării de noi înalte p ăr ţi contractante şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante. Judecătorii sunt aleşi pentru o durat ă de 6 ani. Ei pot fi reale şi. Totuşi, mandatele unei jum ătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor încheia la împlinirea a 3 ani. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei ini ţiale de 3 ani sunt desemna ţi prin tragere la sor ţi, efectuată de către secretarul general al Consiliului Europei, imediat dupa alegerea lor. Pentru a asigura, în m ăsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor la fiecare trei ani, Adunarea Parlamentar ă poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioar ă, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judec ătorilor ce urmeaz ă să fie aleşi să 42 43
În prezent sunt 46 de judecători, iar reprezentantul României este judecătorul Corneliu Bîrsan Nu reprezintă niciun stat
50
aibă o altă durată decât cea de 6 ani, f ăr ă ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau s ă fie mai mică de 3 ani. Judecatorul ales în locul unui judecator al c ărui mandat nu a expirat va duce la sfâr şit mandatul predecesorului s ău. Mandatul judec ătorilor se încheie atunci când ei împlinesc vârsta de 70 de ani. Judec ătorii ramân în func ţie pâna la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesiza ţi. Un judecător nu poate fi revocat din func ţiile sale decât dac ă ceilalţi judecători decid, cu majoritate de dou ă treimi, că el a încetat s ă corespundă condi ţiilor necesare. Înainte de începerea mandatului, fiecare judec ător ales trebuie ca, la prima reunire a Plenarei Cur ţii la care judec ătorul asistă după alegerea sa sau, dac ă este nevoie, în fa ţa preşedintelui Cur ţii, să depună următorul jur ământ sau s ă facă următoarea declara ţie solemnă: "Jur" - sau "Declar în mod solemn" - "c ă voi exercita cu onoare, în mod independent şi impar ţial atribuţiile ce îmi revin ca judec ător şi că voi păstra secretul tuturor deliber ărilor 44 ."
Abţinerea şi recuzarea. Niciun judecător nu poate participa la examinarea unei cauze: (a) dacă are un interes personal în cauz ă, ce rezultă, de exemplu, dintr-o rela ţie conjugală sau de rudenie, dintr-o alt ă relaţie de rudenie apropiat ă, dintr-o relaţie apropiată personală sau profesional ă, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare dintre păr ţi; (b) dacă a intervenit anterior în cauz ă, fie ca agent, avocat sau consilier al unei păr ţi sau al unei persoane ce are un interes în cauz ă, fie, la nivel na ţional sau la nivel internaţional, ca membru al unei alte jurisdic ţii sau al unei comisii de anchet ă, sau în orice altă calitate; ăşoar ă, în timp ce este judec ător ad hoc sau fost judec ător ales (c) dacă desf ăş
care continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 par. 3 al Regulamentului, o activitate politic ă sau administrativă sau o activitate profesional ă incompatibilă cu independen ţa sau cu impar ţialitatea sa; (d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni publice sau pe orice alt ă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natur ă să afecteze impar ţialitatea sa;
44
Articolul 3 al Regulamentului Regulamentului pentru organizarea ş i func ţ ionarea ionarea CEDO
51
(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoial ă, în mod legitim, independenţa sau impar ţialitatea sa. Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele men ţionate, el îl informează pe Preşedintele Camerei, care-l dispenseaz ă de a mai participa la examinarea acelei cauze. Dac ă judecătorul interesat sau Pre şedintele Camerei ezit ă asupra existen ţei sau inexisten ţei uneia dintre cauzele de recuzare enumerate mai sus, Camera decide. Ea ascult ă pe judecătorul în cauză, apoi delibereaz ă şi votează în absenţa lui. În scopul deliber ării şi votării asupra acestei probleme, judec ătorul în cauză este înlocuit de primul judec ător supleant al Camerei. La fel se va proceda şi în situaţia în care el a fost f ost desemnat s ă facă parte din Camer ă ca judec ător ad hoc.
Judecătorul ah-hoc. Dacă un judecător ales pentru un stat aflat în cauz ă este indisponibil pentru Camer ă, se ab ţine sau este dispensat, sau în lipsa unui asemenea judecător, Preşedintele Camerei invit ă acel stat s ă-i comunice, într-un termen de 30 de zile, dacă intenţionează să desemneze pentru a participa la judecarea cauzei fie un alt judecător ales, fie un judec ător ad hoc, şi, în caz afirmativ, s ă indice, în acela şi timp, numele persoanei desemnate. Aceea şi regulă se aplică şi în cazul în care persoana astfel desemnat ă este indisponibil ă sau se ab ţine.
10.1.2. Pre şedinţia Curţii şi rolul Biroului Plenara judec ătorilor Cur ţii îşi alege preşedintele, cei doi vicepre şedinţi şi preşedinţii de sec ţie pentru o perioad ă de trei ani, cu condi ţia ca aceast ă perioadă să nu depăşeasc ă durata mandatului lor ca judec ători. De asemenea, fiecare sec ţie îşi alege un vicepre şedinte pentru o perioad ă de trei ani, care îl înlocuie şte pe preşedinte în cazul în care acesta se afl ă în imposibilitate de a î şi exercita func ţia. ăşoar ă prin vot secret; la el pot participa numai Alegerile reglementate se desf ăş
judecătorii aleşi prezenţi. Dacă niciun candidat nu întrune şte majoritatea absolut ă de voturi, se procedeaz ă la unul sau mai multe tururi adi ţionale de scrutin, pân ă când un candidat întrune şte majoritatea absolut ă. La fiecare tur, judec ătorul care a ob ţinut cel mai mic număr de voturi este eliminat. Preşedintele Cur ţii conduce lucr ările şi serviciile Cur ţii. El reprezint ă Curtea şi, în special, asigur ă
relaţiile acesteia cu autorit ăţile Consiliului Europei. Pre şedintele
prezidează şedinţele plenare ale Cur ţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale colegiului 52
de cinci judec ători. El nu ia parte la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decât dacă este judec ătorul ales în numele unei p ăr ţi contractante aflate în cauz ă. 10.1.3. Grefa şi secretarii juridici Curtea dispune de o gref ă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Cur ţii. Atunci când se pronun ţă în complet de judec ător unic, Curtea este asistat ă de raportori care î şi exercită funcţiile sub autoritatea pre şedintelui Cur ţii. Ei fac parte din grefa Cur ţii. Sarcina principal ă a Grefei const ă în tratarea şi pregătirea în vederea deciziei a cererilor menţionate de indivizi Cur ţii. Juriştii Grefei sunt repartiza ţi în 20 de divizii. Grefa este condus ă de un grefier ales de plenul acesteia şi plasat sub autoritatea preşedintelui Cur ţii.
10.1.4. Completele de judec ători unici, comitete, Camere şi Marea Camer ă Pentru examinarea cauzelor deduse judec ăţii Cur ţii, aceasta se constituie din complete formate din judec ător unic, comitete de 3 judec ători 45 , Camere de 7 judecători 46 şi Marea Camer ă, formată din 17 judec ători 47 . Camerele Cur ţii constituie comitete pentru o perioad ă determinată 48 . La cererea Adun ării generale a Cur ţii, Comitetul Miniştrilor poate să reducă la 5 numărul judecătorilor Camerelor, prin decizie unanim ă şi pentru o perioad ă determinată. Judec ătorul unic nu va examina nici o cerere introdus ă împotriva înaltei păr ţi contractante în numele c ăreia a fost ales.
Procedura de votare. Deciziile Cur ţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de egalitate de voturi, votarea se repet ă şi, dacă se obţine din nou egalitate, votul Pre şedintelui este preponderent. Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea judec ătorilor care fac parte din Marea Camer ă sau din Camer ă. Nu sunt admise ab ţineri în privin ţa votului final privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor. De regulă, votul se exprim ă prin ridicarea mâinii. Preşedintele poate s ă decidă de a se proceda la un vot nominal deschis, în ordinea invers ă precăderii. Orice problem ă care urmează să fie supusă votului trebuie formulat ă în termeni preci şi. Constituite pe o perioadă de 12 luni Sunt constituite în cadrul fiecărei secţiuni, pe baza sistemului rotaţiei 47 Constituită pentru o perioadă de 3 ani 48 Articolul 27 al Conven ţiei, devenit 26 prin Protocolul nr. 14 45 46
53
Acordul tacit. Atunci când este necesar ă soluţionarea de c ătre Curte a unei probleme de procedur ă sau a oric ărei alte probleme în afara reuniunilor programate, Preşedintele poate da instruc ţiuni ca un proiect de decizie s ă fie distribuit printre judecători şi să fixeze acestora un termen pentru a formula observa ţii. În absen ţa oricărei obiecţii din partea judec ătorilor, propunerea este considerat ă adoptată la expirarea acelui termen. Fiecare comitet din 3 judec ători este împuternicit, printr-o decizie umanim ă, să declare neadmisibil ă o cerere individual ă (sau să o scoată de pe rol) în cazul în care o asemenea decizie poate fi luat ă f ăr ă o examinare suplimentar ă. Camerele din 7 judecători decid asupra admisibilit ăţii şi fondului cauzelor care nu au fost şterse de pe rol de către un comitet, precum şi asupra admisibilit ăţii şi fondului cererilor interstatale. Dac ă o camer ă consider ă că cauza cu care a fost sesizat ă abordează o problemă gravă cu privire la interpretarea Conven ţiei sau exist ă riscul de a fi adoptat ă o hotărâre în contradic ţie cu o hot ărâre adoptat ă anterior, ea se poate disesiza în favoarea Marii Camere, cel pu ţin dacă o parte nu se opune. Un colegiu din 5 judecători din Marea Camer ă poate de asemenea examina – doar în baza dosarului existent – cererile de trimitere în fa ţa Marii Camere depuse de c ătre o parte într-un termen de trei luni de la l a data pronun ţării hotărârii vizate pronun ţată de către o camer ă. Pentru a decide dac ă trebuie sau nu s ă fie acceptat ă cererea, Marea Camer ă verifică dacă cauza abordeaz ă o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Conven ţiei sau a protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Judec ătorul ales din partea unui Stat parte la litigiu este membru de drept al camerei şi al Marii Camere. Judecătorul ales în numele unei înalte p ăr ţi contractante care este parte în cauză este membru de drept al Camerei sau al Marii Camere. În absen ţa sa ori în cazul în care nu poate participa, va participa în calitate de judec ător o persoan ă aleasă de preşedintele Cur ţii de pe o list ă prezentată în prealabil de c ătre înalta parte contractantă. De asemenea, fac parte din Marea Camer ă preşedintele Cur ţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu regulamentul Cur ţii. Când cauza este transmis ă Marii Camere în temeiul art. 43, nici un judec ător al Camerei care a pronun ţat decizia nu poate s ă facă parte din Marea Camer ă, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului care a participat în numele înaltei păr ţi contractante interesate. 54
10.2. Procedura în fa ţa Curţii Curtea European ă a Drepturilor Omului este o institu ţie internaţională care, în anumite circumstan ţe, poate fi sesizat ă cu plângeri de c ătre persoane ce pretind c ă drepturile lor, prev ăzute în Conven ţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost violate. Aceast ă conven ţie este un tratat interna ţional prin care numeroase state europene au c ăzut de acord s ă protejeze anumite drepturi fundamentale ale cet ăţenilor. Aceste drepturi sunt prev ăzute în Conven ţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 şi 13, la care o parte dintre state au subscris. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Conven ţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva instan ţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor. Dreptul de a apela la Curtea European ă a Drepturilor Omului - C.E.D.O., este garantat prin art. 20 din Constitu ţia României, potrivit c ăruia dispozi ţ iile ţ iile ăţ ile ăţ enilor constitu ţ ionale ionale privind drepturile şi libert ăţ ile cet ăţ enilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordan ţă cu Declara ţ ia ia Universal ă ă a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, în cazul existen ţ ei ei unor neconcordan neconcordan ţ e între acestea şi legile interne, au prioritate reglement ă rile rile interna ţ ionale, ionale, cu excep ţ ia ia cazului în care legile interne con ţ in in dispozi ţ ii ii mai favorabile.
Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Conven ţia şi Protocoalele sale, şi dacă se refer ă la evenimente posterioare unei date determinate. Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor institu ţii private 49 . Fiecare stat contractant sau orice persoan ă particular ă care se consider ă victima violării Convenţiei poate adresa direct Cur ţii de la Strasbourg o cerere, invocând violarea de c ătre un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate de Convenţie. Procedura unei plângeri adresate C.E.D.O. are două faze distincte: 1. În primă fază cererea este examinat ă în vederea stabilirii admisibilit ăţii sau inadmisibilităţii acesteia. În ultima situa ţie, plângerea nu va fi înregistrat ă. 49
http://www.coe.ro/adress_ro.html
55
Condiţiile esenţiale ale admisibilit ăţii cererii sunt epuizarea c ăilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni. Conform articolului 35 par. 1 din Conven ţie, Curtea nu poate fi sesizat ă decât după ce au fost epuizate în prealabil c ăile de recurs interne şi în termen de şase luni începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respect ă aceste condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinat ă de c ătre Curte. Dacă, de exemplu, recursul a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competen ţă sau de procedur ă care poate fi imputat ă petentului, Curtea nu va putea examina cererea. Curtea a decis în sensul c ă aceste termen începe s ă curgă nu din ziua deciziei interne definitive, ci începând cu a doua zi dup ă adoptarea ei. Lunile trebuie calculate ca luni calendaristice, indiferent de durata lor efectiv ă. Termenul de sesizare a Cur ţii este un termen procedural şi poate fi întrerupt, de exemplu prin prima scrisoare a reclamantului în care acesta expune sumar obiectul. Atunci când se scurge un an f ăr ă ca reclamantul s ă fi r ăspuns la o scrisoare care i-a fost adresat ă de gref ă, se procedează la distrugerea dosarului. Pe lângă condiţiile enumerate mai sus, cererea adresat ă Cur ţii trebuie să nu fie anonimă, să nu fie în mod esen ţial aceeaşi cu o alt ă cerere examinat ă anterior de Curte sau cu o cerere care a fost supus ă unei alte instan ţe internaţionale de anchet ă, să nu fie în mod vădit nefondată sau abuziv ă. Dacă statul contractant pârât înţelege să ridice o excepţie de inadmisibilitate, el trebuie s ă o facă, în măsura în care natura excep ţiei şi circumstanţele o permit, în observa ţiile scrise sau orale privitoare la admisibilitatea cererii prezentate pe temeiul art. 51 50 sau al art. 54 51 din Regulament. 2. Dacă se stabileşte că plângerea este admisibil ă se trece la faza a doua care cuprinde înregistrarea plângerii. Curtea va pronun ţa, în respectiva cauz ă, o hotărâre.
Dacă una sau mai multe Părţi contractante aflate în cauză solicită aceasta sau Camera decide astfel, din oficiu, este organizată o audiere pentru examinarea admisibilităţii cererii. 51 1. Camera poate s ă declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul Curţii. 2. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate: (a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document sau orice alt element considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei; (b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să răspundă la ele; (c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare. 3. Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea uneia din p ărţi, fie din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile sunt invitate să se pronunţe cu privire la problemele de fond ridicate de cerere, afar ă dacă, în mod excepţional, Camera decide altfel. 50
56
Limbile oficiale ale Cur ţii sunt franceza şi engleza, dar în prima faz ă până la admisibilitatea cererii, acestea pot fi redactate şi într-o limbă oficială a uneia din păr ţile contractante, deci poate fi folosit ă şi limba român ă. Din momentul în care cererea a fost declarat ă admisibilă, trebuie folosit ă una din limbile oficiale ale Cur ţii, dacă preşedintele Marii Camere nu autorizeaz ă folosirea în continuare a limbii în care a fost întocmit ă, în acest caz partea care a solicitat autorizarea trebuie s ă asigure interpretarea sau traducerea în limbile englez ă sau francez ă a observa ţiilor orale sau scrise, şi să-şi asume şi cheltuielile ce rezult ă din aceasta. Cererea trebuie completat ă cu exactitate şi întregime. Dac ă există mai mulţi reclamanţi, se vor da pentru fiecare dintre ei informa ţiile cerute utilizând la nevoie o filă separată. Dacă partea desemneaz ă un reprezentant, acesta trebuie s ă fie consilier juridic sau avocat, s ă fie o persoan ă abilitată să profeseze într-unul dintre statele p ăr ţi la Conven ţie şi s ă fie rezidentă pe teritoriul unuia dintre acestea, sau o alt ă persoană agreată de Curte. Faptele care constituie motivele plângerii, trebuie explicate clar, am ănunţit şi concis, urmărindu-se descrierea evenimentelor în ordinea în care s-au produs, cu menţionarea datelor exacte. Atunci când faptele se refer ă la mai multe cereri distincte (ex. mai multe ansambluri de cereri judiciare), trebuie prezentat ă fiecare cerere în parte. Trebuie ar ătate cât mai precis posibil dispozi ţiile Conven ţiei care au fost încălcate, sau când anumite ingerin ţe în exerci ţiul drepturilor pe care le garanteaz ă sunt autorizate de Conven ţie, trebuie explicat motivul pentru care se consider ă că ingerinţa respectivă nu era autorizat ă. Recursurile care s-au exercitat în fa ţa autorităţilor naţionale trebuie descrise în mod complet, iar dac ă un recurs nu s-a exercitat trebuie men ţionat şi explicat de ce nu a fost exercitat. Obiectul cererii trebuie s ă cuprindă ce se a şteaptă de la procedura care se angajeaz ă în faţa Cur ţii, cu precizarea în linii mari, a preten ţiilor pe care le are în vederea unei satisfac ţii echitabile. Dac ă cererea a mai fost supus ă unei alte instan ţe internaţionale, trebuie ar ătate, în detaliu, procedurile urmate
şi
deciziile date,
ataşându-se şi o copie de pe acestea. Reclamantul care nu dore şte ca identitatea sa s ă fie divulgat ă trebuie să precizeze acest lucru şi să facă o expunere a motivelor ce poate justifica aceast ă derogare de la regulile Cur ţii. Preşedintele Camerei poate autoriza anonimatul numai în cazuri excep ţionale şi justificate. 57
Toate hotărârile şi documentele anexate cererii trebuie trimise în copii şi nu originalele, întrucât acestea nu vor mai fi restituite. Curtea nu poate re ţine nici o cerere anonim ă, sau dacă ea este, în mod esen ţial, aceea şi cu o cerere examinat ă anterior de Curte, sau deja supus ă unei alte instan ţe internaţionale de anchet ă sau de reglementare şi dacă ea nu con ţine fapte noi. De asemenea Curtea declar ă inadmisibilă orice plângere, când o consider ă incompatibilă cu dispozi ţiile Convenţiei sau protocoalelor sale, în mod v ădit, nefondată sau abuziv ă. În cazul în care cererea nu este completat ă cu toate elementele, este posibil ca, C.E.D.O. să nu înregistreze şi să nu examineze respectiva cerere. Curtea poate s ă cear ă păr ţilor să-i supună orice informaţie referitoare la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care le consider ă pertinente, şi să le invite să supună în scris observaţii complementare. Chiar înainte de a decide în privin ţa admisibilităţii, Camera poate s ă decidă, fie la cererea p ăr ţilor, fie din oficiu, ob ţinerea unei audien ţe, păr ţile fiind invitate s ă se pronunţe asupra problemelor de fond ridicate. Odat ă ce a decis s ă reţină o petiţie individuală, Curtea poate invita p ăr ţile să-i supună alte elemente de prob ă, precum şi observaţii scrise. Aceste observa ţii scrise sau documente nu pot fi depuse decât în termenul fixat de pre şedintele Camerei sau de judec ătorul raportor, iar în cazul în care nu se respect ă acest termen, acestea nu vor fi ad ăugate la dosar, cu excep ţia cazului în care există o decizie contrar ă a preşedintelui Camerei. Pentru calcularea acestui termen se ia în considerare data certificat ă a expedierii documentului, sau, în lipsa acestuia, data primirii la Grefa.
Retrimiterea spre reexaminare.
În
sistemul
Conven ţiei
anterior
modificărilor aduse de Protocolul nr. 11 din 1998 toate hot ărârile instanţei europene, indiferent dacă acestea erau pronun ţate de o Camer ă sau de Marea Camer ă, erau definitive. Modificările aduse prin Protocolul nr. 11 disting între hot ărârile adoptate de o Camer ă a Cur ţii şi cele care eman ă de la MAREA Camer ă. Potrivit ar. 44 par. 1 din Conven ţie numai hot ărârile pronuţate de Marea Camer ă sunt definitive. Potrivit prevederilor art. 43 par. 1 din Convenţie, două sunt condi ţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca oricare din p ăr ţi să poată cere retrimiterea 52 cauzei în care s-a pronun ţat deja 52
Trimiterea, după Bîrsan, op.cit .,., p. 536
58
pe fond o Camer ă, spre reexaminare în fa ţa Marii Camere: 1. cererea s ă fie f ăcută întrun termen de 3 luni ce curge de la data pronun ţării hotărârii Camerei, indiferent dacă aceast ă pronunţare s-a f ăcut de preşedintele ei în şedinţă publică sau prin “afi şarea” pe site-ul de internet a Cur ţii şi 2. păr ţile să invoce anumite cauze excep ţionale care justifică o asemenea reexaminare a acelei cauze. Cererea în discu ţie trebuie f ăcută numai de păr ţi, nu şi de eventualii ter ţi intervenienţi în process, care au dobândit aceast ă calitate în temeiul art. 36 din Conven ţie. Prin cauze excep ţ ionale ionale înţelegem, în sensul Conven ţiei, fie o cauz ă care pune o problem ă gravă privitoare la interpretarea ori aplicarea dispozi ţiilor Convenţiei sau a Protocoalelor, fie o cauz ă care pune o problemă gravă, de interes general. La o dată decisă de preşedintele Cur ţii, cererile de retrimitere sunt examinae de un colegiu de 5 judec ători ai Marii Camere. Din acest colegiu nu va face parte niciun membru al camerei care a pronun ţat hotărârea în acea cauz ă. Procedura nu este contradictorie- partea care a solicitat redeschiderea nu este invitat ă să-şi spună punctual de vedere. Colegiul nu admite redeschiderea procedurii decât în m ăsura în care se consider ă că aceast ă cauză pune o problem ă gravă de interpretare a dispoziţiilor Convenţiei şi a protocoalelor sale. Decizia de admitere sau de respingere a cererii de retrimitere nu se motiveaz ă. În ipoteza accept ării cererii, Marea Camer ă se pronunţă printr-o hotărâre. Decizia de acceptare este transmis ă păr ţii printr-o scrisoare care, în cazul p ăr ţii care nu a solicitat retrimiterea, con ţine şi cererea de retrimitere. În cauza Cumpănă şi Mazăre c. României 53 reclamanţii au sus ţinut că, prin condamnarea la o pedeaps ă penală însoţită de măsura de siguran ţă a interzicerii pe timp de un an a exerci ţiului profesiei lor de jurnali şti pentru publicarea unui articol def ăimător la adresa unor înal ţi funcţionari locali, statul roman a înc ălcat respectarea art. 10 al Conven ţiei. O Camer ă a Cur ţii a decis cu majoritate de voturi c ă ingerinţa statului nu a fost dispropor ţionată cu scopurile legitime urm ărite de autorit ăţi. Marea Camer ă, sesizat ă cu reexaminarea aceleia şi cauze, a decis cu votul unanim al judecătorilor că art. 10 a fost înc ălcat.
Hotărârile. O hotărâre prevăzută de art. 42 şi art. 44 ale Conven ţiei cuprinde: (a) numele Pre şedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;
(b) data adopt ării sale şi data pronunţării; 53
Vezi Bîrsan, op.cit .,., vol II, p. 548
59
(c) indicarea p ăr ţilor; (d) numele agen ţilor, avocaţilor sau al consilierilor p ăr ţilor; (e) expunerea procedurii; (f) faptele cauzei; (g) un rezumat al concluziilor p ăr ţilor; (h) motivele de drept; (i) dispozitivul; (j) dacă este cazul, decizia adoptat ă cu privire la cheltuielile de judecat ă; (k) indicarea num ărului de judec ători care au constituit majoritatea; (l) dacă este cazul, indicarea textului autentic. Orice judecător care a participat la examinarea cauzei cauzei are dreptul de a anexa la hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, concordant ă sau disident ă, fie o simpl ă declaraţie de dezacord. Curtea pronunţă toate hotărârile sale în francez ă sau în englez ă, cu excep ţia cazului când ea decide s ă pronunţe o hot ărâre în ambele limbi oficiale. Hotărârea este semnat ă de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dat ă citirii la audiere de c ătre Preşedintele Camerei sau de un alt judec ător delegat de el. Agenţii şi reprezentanţii păr ţilor sunt în ştiinţaţi din timp cu privire la data acestei şedinţe. Hotărârea este transmis ă Comitetului de Mini ştri. Grefierul comunic ă
o copie
certificată păr ţilor, Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor ter ţilor intervenienţi şi oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi sigilat, este depus în arhivele Cur ţii. Potrivit art. 44 par. 3 al Conven ţiei, hotărârile definitive ale Cur ţii sunt publicate, în formă adecvată, sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea responsabil de publicarea culegerii oficiale ce con ţine hotărâri şi decizii alese, precum şi toate documentele pe care Pre şedintele Cur ţii le consider ă utile pentru publicare.
Oricare din p ăr ţi poate cere interpretarea unei hot ărâri în termen de un an de la pronunţarea ei. Cererea este depus ă la gref ă. Ea indic ă în mod precis punctul sau punctele din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este cerut ă. Camera iniţială poate decide din oficiu s ă o respingă pe motivul c ă nici un temei nu justific ă examinarea ei. Dac ă nu este posibil ă reunirea Camerei ini ţiale, Preşedintele Cur ţii constituie sau completeaz ă Camera prin tragere la sor ţi. Atunci când Camera nu respinge cererea, Grefierul o comunic ă celeilalte (celorlalte) p ăr ţi interesate, invitându-le să prezinte eventuale observa ţii scrise, într-un termen stabilit de 60
Preşedintele Camerei. De asemenea, acesta din urm ă stabileşte data audierii, atunci când Camera a decis aceast ă. Camera statueaz ă printr-o hotărâre.
Revizuirea hot ărârii. În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra solu ţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, s ă fie cunoscut de parte, aceasta din urm ă poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, s ă sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri. Cererea trebuie s ă menţioneze hot ărârea a cărei revizuire se cere, s ă conţină indicaţiile necesare pentru a stabili întrunirea condi ţiilor prevăzute de paragraful 1 al prezentului articol şi trebuie să fie însoţită de o copie a oric ărui document pe care se întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la gref ă. Atunci când consider ă că nici un motiv nu justific ă examinarea ei, Camera ini ţială poate decide, din oficiu, s ă respingă cererea. Dac ă nu este posibil ă reunirea Camerei ini ţiale, Preşedintele Cur ţii o constituie sau o completeaz ă prin tragere la sor ţi. Când Camera nu respinge cererea, Grefierul o comunic ă celeilalte (celorlalte) p ăr ţi interesate, invitându-le s ă depună eventuale observa ţii scrise într-un termen stabilit de Pre şedintele ei. De asemenea, Preşedintele Camerei stabile şte data şedinţei publice, atunci când Camera a decis aceasta. Camera statueaz ă printr-o hotărâre.
Rectificarea erorilor în decizii şi în hotărâri. Făr ă a prejudicia dispozi ţiile privitoare la revizuirea hot ărârilor şi la reînscrierea pe rol a cererilor, erorile de scriere sau de calcul şi inexactităţile evidente pot fi rectificate de Curte, fie din oficiu, fie la cererea unei p ăr ţi, dacă o asemenea cerere este f ăcută în termen de o lun ă de la data pronunţării deciziei sau a hot ărârii.
Obligativitatea execut ării hotărârilor Cur ţii. Hotărârea definitivă a instanţei europene este transmis ă Comitetului Miniştrilor ai Consiliului Europei, învestit cu prerogative supravegherii executării ei. În cadrul acestei supravegheri, Comitetul Miniştrilor verifică mai întâi dacă s-a plătit satisfacţia echitabil ă acordată de Curte, iar apoi: 1. examinează dacă statul în cauz ă a adoptat m ăsurile individuale, în a şa fel încât să înceteze înc ălcările constatate de Curte, iar partea lezat ă să fie repusă în situaţia anterioar ă încălcării Convenţiei; 2. verifică dacă au fost adoptate m ăsuri de ordin general, cum ar fi amendamente legislative, schimb ări ale jurisprudenţei, etc.
61
Constatările în materie ale Comitetului Mini ştrilor sunt cuprinse în dou ă tipuri de rezoluţii: 1. Rezoluţii interimare- în care Comitetul constat ă stadiul în care se afl ă pe plan intern procesul de executare al obliga ţiilor amintite; 2. Rezoluţii finale- prin care Consiliul Mini ştrilor constată că şi-a îndeplinit atribuţiile. Controlul politic al execut ării hotărârilor CEDO este asigurat şi de Adunarea Parlamentar ă a Consiliului Europei. Prin Rezolu ţia sa (2000)1226 din 28 septembrie 2000, după ce se arat ă că jurisprudenţa Cur ţii face parte integrant ă din Convenţie, Adunarea Parlamentar ă preconizează adoptarea mai multor m ăsuri de natur ă a conduce la înt ărirea controlului execut ării de către statele contractante a hot ărârilor instanţei europene.
Avizele consultative. Curtea emite, la cererea Comitetului Mini ştrilor al Consiliului Europei, avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Conven ţiei şi a Protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de con ţinutul sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al conven ţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul Mini ştrilor ar putea s ă ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în conven ţie. Decizia Comitetului Mini ştrilor de a cere un aviz Cur ţii este luată prin votul majorit ăţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta. Curtea decide dac ă cererea de aviz consultativ prezentat ă de Comitetul Miniştrilor este de competen ţa sa, asa cum aceasta este definit ă de art. 47. Avizul Cur ţii trebuie motivat. Dac ă avizul nu exprim ă în tot sau în parte opinia unanim ă a judecătorilor, oricare judec ător are dreptul să alature acestuia expunerea opiniei sale separate.
Reprezentarea în fa ţa Curţii. Păr ţile contractante sunt reprezentate de agenţi, care pot fi asista ţi de avoca ţi şi consilieri. Persoanele fizice, organiza ţiile neguvernamentale şi grupurile de particulari prev ăzute de art. 34 al Conven ţiei pot să depună iniţial cererile fie ele însele, fie prin reprezentant. Odat ă cererea comunicat ă Păr ţii contractante pârâte în temeiul art. 54 par. 2 (b) al Regulamentului, reclamantul trebuie să fie reprezentat, afar ă de decizia contrar ă a Preşedintelui Camerei. Reclamantul trebuie, de asemenea, s ă fie reprezentat la orice audiere decis ă de Camer ă, afar ă dacă Preşedintele acesteia îl autorizeaz ă, în mod excep ţional, să-şi susţină cauza el însu şi, sub rezerva ca, la nevoie, s ă fie asistat de un avocat sau de un 62
alt reprezentant autorizat. Reprezentantul care ac ţionează pe seama unui reclamant trebuie să fie un avocat abilitat s ă profeseze în oricare din P ăr ţile contractante şi careşi
are reşedinţa pe teritoriul uneia din ele, sau o alt ă persoană autorizată de
Preşedintele Camerei. În situa ţii excepţionale, în orice moment al procedurii, Preşedintele Camerei poate s ă decidă, atunci când consider ă că circumstanţele sau conduita avocatului sau a altei persoane desemnate conform paragrafului precedent o impun, că avocatul sau acea persoan ă nu mai poate s ă-l reprezinte sau s ă-l asiste pe reclamant
şi
că acesta trebuie s ă-şi desemneze un alt reprezentant. Dac ă
reprezentantul nu se poate exprima suficient într-una din limbile oficiale ale Cur ţii, Preşedintele Camerei poate s ă-l autorizeze s ă folosească una dintre limbile oficiale ale Păr ţii contractante. Comunicările şi notificările adresate agen ţilor sau avoca ţilor păr ţilor se consider ă adresate păr ţilor înseşi. Dacă pentru o comunicare, notificare sau cita ţie destinată altor persoane decât agen ţii sau avoca ţii păr ţilor, Cutea consider ă că este necesar concursul guvernului statului pe teritoriul c ăruia produce efecte comunicarea, notificarea sau cita ţia, Preşedintele Cur ţii se adreseaz ă direct acelui guvern, pentru a obţine facilităţile necesare efectu ării acestor acte.
Asistenţa judiciară. Preşedintele Camerei, poate, dup ă depunerea observaţiilor de către înalta parte contractant ă, în privinţa admisibilităţii cererii, sau după expirarea termenului fixat în acest scop, ca, la cererea petentului sau din oficiu, să acorde asisten ţă judiciar ă acestuia, pentru ap ărarea cauzei sale. Asistenţa judiciar ă se acord ă în cazul în care aceasta este necesar ă bunei ăşur ări a cauzei în fa ţa Camerei şi dacă petentul nu dispune de mijloace financiare desf ăş
suficiente pentru a face fa ţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor pricinuite de susţinerea cauzei sale. Pentru a stabili dac ă petiţionarul are sau nu mijloace financiare suficiente, pentru a face faţă cheltuielilor pricinuite de sus ţinerea cauzei sale, acesta este invitat să completeze o declara ţie în care să se indice resursele sale, bunurile sale sub form ă de capital şi angajamentele financiare pe care le are fa ţă de persoanele aflate în întreţinerea sa, sau orice alt ă obligaţie financiar ă. Această declaraţie trebuie să fie certificată de autorităţile interne în drept. Grefierul urmează să informeze păr ţile interesate cu decizia luat ă, şi cu stabilirea mărimii onorarilor şi a sumei ce se va pl ăti cu titlu de cheltuieli.
63
Asistenţa judiciar ă poate acoperi în afar ă de onorarii, cheltuielile de deplasare şi
de sejur, ca şi alte cheltuieli f ăcute în avans, prezentate de petent sau de
reprezentantul s ău desemnat. Pre şedintele Camerei poate retrage sau modifica, în orice moment, beneficiul asisten ţei judiciare. Curtea poate acorda o satisfac ţie echitabilă, atunci când declar ă că a avut loc o violare a Conven ţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al statului respectiv nu permite decât o înl ăturare incompletă a consecin ţelor acestei viol ări.
64
Bibliografie: Cărţi şi studii de specialitate: •
***, Ghidul Conven ţ iei iei Europene a Drepturilor Omului
•
APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului , Bucureşti, 2008
•
Bîrsan, Corneliu, Conven ţ ia ia european ă a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, vol. II , editura CH. BECK, 2005
•
Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libert ăţ ăţ i fundamentale în jurispruden ţ a CEDO, editura All Beck
•
Dincă, R ăzvan, Cereri în fa ţ a CEDO: condi ţ iiii de admisibilitate, All Beck, 2001
•
Gomien, Donna, Ghid al Conven ţ iei iei Europene a Drepturilor Omului , Biroul de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006
•
Institutul Naţional al Magistraturii, Themis-Revista Institutului Na ţional al Magistraturii, Bucure şti.
•
Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului , All Beck, 1998
•
Petraru, Roxana, Protec ţ ia ia drepturilor fundamentale ale omului în jurispruden ţ a CEDO, editura Lumen, 2009
•
•
Revista de Drepturile Omului
Selejan-Guţan, Bianca, Protec ţ ia ia european ă a drepturilor omului , CH-BECK, Bucureşti, 2008
•
Sudre, Frederic, Drept European şi interna ţ ional ional al drepturilor omului , Polirom, 2006
65
Jurisprudenţa CEDO: •
Hotărâri ale Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000
•
Hotărâri ale Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000
•
Cazurile României la Curtea European ă a drepturilor Omului. Selec ţiuni 20052006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucure şti
•
Cazurile României la Curtea European ă a drepturilor Omului. Selec ţiuni 20042005, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucure şti
•
Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugia ţilor, Chişinău, 2000
•
http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm
•
http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp
•
http://www.coe.int/t/e/human_rights/awareness/7._s http://www.coe.int/t/e/human_righ ts/awareness/7._special_projects/1_C pecial_projects/1_Case_L ase_L aw.asp#TopOfPage - jurisprudenţa CEDO în diverse limbi
•
http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN
•
http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html
-
Jurisprudenţa
Cur ţii
Consituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor omului
66
