Criterii de calificare a actelor. Evoluţia calificării.
Revenind la dispoziţiile art.3 din Convenţie, este de observat că, după modelul Declaraţiei Universale, formularea sa cuprinde “tratamente” aplicate unei persoane ce pot primi calificări
diferite, fără
a defini niciunul dintre ele şi fără a stabili o anumită anumită ierarhie între ele. Desigur,
în dreptul internaţional există o definiţie a torurii, dată de Convenţia O.N.U. în materie, la care s-au
făcut referiri în jurisprudenţa fostei Comisii şi a Curţii. Nu mai puţin, am văzut că
aceeşi jurisprudenţă a evidenţiat necesitatea stabilirii asa -zisului „prag” sau „nivel” de gravitate de la care o anumită „brutalitate” are a fi definită ca reprezentând un tratament inuman sau degradant sau tortură. În nenumărate ocazii, organele Convenţiei au reţinut, mai ales cu privire la tratamentele inumane sau degradante, cî pentru a preciza acel prag minim
de gravitate
necesar a fi depăşit pentru a se aplica dispoziţiile art. 3 din Convenţie, trebuie
luaţi în considerare mai mulţi factori, împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele încriminate, durata „tratamentului” aplicat, efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta şi
starea sa de sănătate etc. Desigur, tortura în sine nu
poate fi considerată decât un tratament inuman şi degradant. Este limpede, însă, că autorii Convenţiei au voit să facă o distincţie între actele de tortură, care reprezintă un tratament crud, cu suferinţe fizice şi psihice deosebite pentru victimă şi alte rele tratamente
care, fără
a produce suferinţe de o asemenea intensitate, au a fi reţinute totuşi ca rămânând inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 3. De altfel, din acest punct de vedere
este de reţinut precizarea făcută uneori de Curte în sensul că anumite tratamente crude aplicate victimei nu puteau fi calificate decât ca acte de tortură.
Totuşi, având în vedere
caracterul evolutiv al Convenţiei, ca instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă acuale, ea nu a exclus ca anumite fapte calificate cândva ca „tratamente inumane şi degradante” şi nu „tortură”, ar putea primi o calificare diferită în viitor, deoarece „nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, paralele şi ineluctabil, o şi mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse unor valori fundamentale ale unei societăţi democratice”. „Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere, sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în mod special cu scopulde a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care e a sau o terţă t erţă persoană l-a comis, sau este bănuită că l -a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de
a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de un agent al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlu oficial ori la instigarea sa sau cu consimţământul ei expres sau tacit”. Aşadar, trebuie să reţinem că: a) actele de tortură înseamnă orice durere sau suferinţă deosebite, fizice sau mentale; b) acestea se produc intenţionat; c) cel care le produce este un
agent al forţei publice sau o persoană care acţionează la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al acestuia; d) scopul
aplicării unor asemenea acte constă în obţinerea unor
informaţii ori mărturii, aplicarea unei pedepse pentru un act comis de victima actelor
aplicate sau de către o terţă persoană, sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane. Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante propriu-zise este
intensitatea durerii pe care ea
o provoacă, a suferinţelor produse victimei, în primul rând; în
al doilea rând, tortura presupune intenţia
celui care produce o suferinţă deosebită victimei,
deţinător al autorităţii publice, care acţionează direct sau prin intermediul altei persoane, care, la rându-i, produce suferinţele cu ştirea sau
chiar la instigarea acestuia.
După cum a stabilit Curtea, pentru a determina dacă un act are a fi calificat ca tortură, formă particulară a relelor tratamente,
trebuie avută în vedere distincţia pe care o impune art. 3
între aceasta noţiune şi cea de tratamente inumane ori degradante. Acestă distincţie este consacrată de Convenţie pentru a marca „infamia specială” a tratamentelor inumane deliberate ce provoacă suferinţe crude şi grave unei
persoane.
Din acest punct de vedere, Curtea a considerat că trăsătura „puternice” („intense”) reţinută de acest text, ca şi cea de „minimum de gravitate” la care se face referire pentru aplicarea dispoziţiilor art. 3 sunt relative, prin esenţa lor; caliicarea unor acte prohibite de text aplicate unei persoane
ţine de ansamblul situaţiei în care s-a aflat victima în cauză, în special de
surata şi efectelelor fizice şi ps ihice precum şi, uneori, de sexul, vârsta, starea sănatăţii ei etc. În speţă, Curtea a constatat că, dincolo de loviturile primite, reclamantul a fost tras de păr, a fost obligat să alerge pe culoar de -a lungul căruia poliţiştii îi puneau piedică spre a -l face să cadă, că a fost pus în genunchi în faţa unei tinere poliţiste, a fost ameninţat cu o flacără, apoi cu o seringă; etc. dincolo de violenţa faptelor, Curtea a reţinut caracterul lor odios şi umilitor pentru orice persoană, în orice stare s -ar găsi aceasta. Faptele astfel descrise s-au petrecut repetat şi prelungit, pe durata zilelor de interogatoriu la care a fost supus reclamantul. Aşa
fiind, Curtea s-a
declarat convinsă că actele de violenţă fizică şi psihică produse asupra
persoanei reclamantului, luate în ansamblul lor, i-au provocat dureri şi suferinţe „puternice”
(„intense”) şi au un caracter deosebit de grav şi crud, constituind acte de tortură, în sensul art. 3 din Convenţie. O agresare fizică sau verbală, spontană sau de durată, săvârşită asupra unei persoane de către agenţi ai statului care, de regulă, exercită o anumită autoritate asupra victimei, poate să nu prezinte intensitatea
impusă pentru a fi calificată tortură. Nu mai puţin, ea va cădea sub
incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Convenţie dacă va constitui un „tratament inuman” sau un „tratament degradant”. Ca şi în cazul torturii, aplicarea unor asemenea „tratamente” unei persoane constituie o gravă atingere a demnităţii
sale, interzisă cu desăvârşire de
Convenţie. Suferinţele fizice sau/şi psihice pe care ele le provoacă victimei nu ating intesitatea rezultată din actele de tortură, dar sunt, oricum, cauzate victimei. Mai mult,
dacă săvârşirea actelor constitutive de tortură presupune întotdeauna intenţia celor ce le comit, aşa după cum vom arăta imediat, în principiu, şi tratamentele inumane sau degradante sunt săvârşite cu intenţie, dar nu sunt de exclus situaţii în care tratamentele degradante, nu şi cele inumane, să fie aplicate fără intenţia de a înjosi victima.
Ca şi în cazul torturii, Convenţia nu conţine o definiţie a tratamentelor inumane sau degradante; o asemenea definiţie,
internaţionale în materie. Este
de această dată, nu găsim nici în alte instrumente
meritul deosebit al organelor Convenţiei de a fi definit şi
aplicat în jurisprudenţa lor aceste noţiuni. Reamintim că primul element precizat în această jurisprudenţă a fost acela al „pragului de gravitate” de la care o simpla brutalitate, oricât de repro babilă
ar fi ea, nu constituie un
tratament inuman sau degradant. După cum a spus adeseori Curtea, spre a intra in domeniul de aplicaţie al art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atinga un minumum de gravitate, a cărui apreciere este relativă prin esenţa sa; ea depinde de ansamblul elementelor cauzei,
în special de durata aplicării lui, de efectele fizice sau mentale produse asupra
victimei şi, uneori, de sexul, vârsta, starea acesteia de sănătate etc. O ultimă observaţie de ordin general : dacă jurisprudenţa organelor Convenţiei a determinat trăsăturile fiecăruia dintre tratamentele care pot fi calificate ca inumane şi a acelora care sunt degradante,
adeseori examinarea situaţiilor de fapt din cauzele deduse judecăţii lor
au condus la concluzia
că tratamentele aplicate victimei sunt şi inumane şi degradante. De
altfel, considerăm că din punct de vedere juridic distincţia are a fi făcută; din punct de vedere
etic
însă, ni se pare că e greu de susţinut că un tratament inuman nu este degradant sau că
acesta din urmă nu este inuman.
