COLECŢIA: CULTURĂ GENERALĂ ISTORIA LUMII ÎN IMAGINI MARILE RELIGII ALE LUMII LA ANUL 1000
Creştinism Islam (Islamism) Iudaism Buddhism Hinduism Daoism (Taoism) Confucianism Shintoism
Creştinism = este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islamism. Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiţia religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepţilor în lume. Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Ca moştenitor alături de islamismul şi iudaismul contemporan al tradiţiei religioase orientale, creştinismul perpetuează până în ziua de astăzi credinţe şi mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5.000 de ani. Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Cristos, deoarece Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיחMaşiah (arabă ﻣَﺴﻴﺢMasīh). Instituţia specifică creştinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, autoritatea Papei. Islamism = (Islam + ism provine din limba arabă اﻻﺳﻼﻣﻴﺔal-'islāmiyya) sau ﺳﻴﺎﺳﻲ إﺳﻼمal-Islām alSiyāsiyy, lit., "Islamul Politic ") reprezintă o serie de ideologii care susţin faptul că islamul nu este numai o religie ci şi un sistem politic. Musulmanii moderni trebuie să revină la originile religiei lor într-o unitate politică. Islamismul reprezintă un termen inventat de Voltaire, care, în definiţia sa -1-
modernă, se referă la versiunea extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass-media islamul este confundat cu islamismul. Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă Allah )اﷲa revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570-632) şi alţi profeţi, printre care Adam, Moise şi Isus. Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Iudaism = (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַ ֲהדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudeicului eáqnov), cunoscut şi sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creştinism şi islam. Termenul iudaism îşi are originea în numele regatului Iuda, ţara tribului Iuda – descendenţii celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul XVIII – finele secolul XVII î.e.n.) – cu capitala la Ierusalim, lăcaşul Marelui Templu. Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii şi etică, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost în continuare explorate şi explicate în Talmud şi în alte texte. În conformitate cu tradiţie evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu şi Abraham. Buddhism = este o religie şi o filozofie care înglobează o seamă de tradiţii, credinţe şi practici care se bazează în general pe învăţăturile atribuite lui Siddhartha Gautama, cunoscut sub numele de Buddha (Pāli în sanscrită, adică "cel care este treaz continuu"). Se pare că Buddha a trăit şi a ţinut discursuri în partea de nord a sub-continentului indian probabil în secolul VI sau IV î.e.n. Este recunoscut de adepţii săi ca un profesor cu idei avansate care şi-a împărtăşit viziunile pentru a ajuta sufletele neajutorate (dukkha) să atingă nirvana şi să treacă de ceea ce se numeşte "ciclul suferinţei şi renaşterii". Sunt recunoscute două ramuri ale buddhismului: Theravada, "şcoala bătrânilor" şi Mahayana, "Marele vehicul". Hinduism = este tradiţia religioasă indigenă predominantă în Asia de Sud. Hinduismul face referire adesea la Sanātana Dharma (o frază în sanscrită care înseamnă "legea eternă"). Mai include tradiţiile yogic şi o serie de "morale zilnice", bazate pe noţiunea de karma şi pe norme sociale cum ar fi obiceiurile privind căsătoriile hindi. Hinduismul este format din diferite tradiţii şi nu are un singur fondator. Se trage din religia istorică vedică din India încă din perioada Epocii Fierului, religie care adesea se numeşte "cea mai veche religie existentă" sau ""cea mai veche tradiţie existentă". Daoism = (sau taoismul) se referă la o serie de filosofii şi de tradiţii religioase care au influenţat Estul Asiei mai mult de două milenii şi care au avut o influenţă notabilă şi în occident, mai ales cu începutul secolului XIX. Cuvântul 道, Tao (sau Dao) se traduce prin "calea vieţii", cu toate că în religia şi filosofia chineză acest cuvânt are un sens mai mult abstract. Etica taoistă invocă cele Trei giuvaieruri ale lui Tao: compasiunea, moderaţia şi umilinţa, în timp ce gândirea taoistă se bazează în general pe natură, pe relaţia dintre umanitate şi cosmos (天人相应), sănătate şi longevitate şi pe wu wei (acţiune prin lipsa de acţiune), care se presupune că provoacă armonia în Univers. Pomenirea spiritelor celor morţi este la fel de populară în daoism. De-a lungul istoriei, alchimia (inclusiv Neidan), astrologia şi bucătăria chineză, precum şi Zen Buddhism, artele marţiale chineze, medicina tradiţională chineză, feng shui, imortalitatea şi alte practici de respiraţie qigong s-au suprapus peste daoism. Confucianism = este un sistem etic şi filosofic chinez, dezvoltat din învăţăturile filosofului chinez Confucius (Kǒng Fūzǐ, or K'ung-fu-tzu, lit. "Master Kong", 551–478 BC). Reprezintă un sistem complex de morală, învăţături sociale, politice, filosofice şi cvasi-religioase care au avut o influenţă fantastic de mare asupra culturii şi istoriei din Estul Asiei. Poate fi considerat o religie de stat pentru unele ţări din Estul Asiei, datorită promovării la nivel de guvern a filosofiilor confucianiste. Shintoism = (神道 Shintō) sau kami-no-michi reprezintă spiritualitatea indigenă din Japonia. Este un set de practici care stabilesc legătura dintre Japonia de astăzi şi trecutul ei. Practicile shinto -2-
au fost prima dată codificate în analele istorice ale Kojiki şi Nihon Shoki în secolele al VII-lea şi al VIII-lea. Cu toate acestea, scrierile nu se referă la religia shinto unificată ci mai degrabă la un folclor, la o istorie şi la o mitologie dezorganizate. Astăzi, termenul de shinto se referă la lăcaşurile sfinte publice cum ar fi monumente funerare închinate războinicilor, festivalurilor recoltei, monumentelor istorice sau diferitelor organizaţii sectante. Adepţii acestei religii adoptă un stil similar privind ritualul ca şi în perioadele Nara şi Heian. Cuvântul shinto ("calea zeilor") a fost adoptat de chinezi (神道) care combină două kanji: "shin" (神) care înseamnă kami şi "tō" sau "do" care înseamnă "calea sau studiul filozofic" (provine din cuvântul chinez tao). Kami este definit ca "spirite", "zeităţi", care sunt asociate cu multe alte forme; kami şi oamenii nu sunt separaţi. Ei există în cadrul aceleiaşi lumi şi împart complexitatea inter-relaţională între ei. RĂSPÂNDIREA DOGMELOR CREŞTINE (SECOLELE I-VI)
gnosticism (sec. I-III) montanism (sec. II-III) maniheism (sec. III-IV) arianism (sec. IV-V) donatism (sec. IV-V) pelagianism (sec. V-VI) nestorianism (sec. V-VI)
Gnosticism = (din greacă γνῶσις gnōsis, cunoaştere, sau din sanscrită gnana) se referă la diferite mişcări religioase sincretice din antichitate, care se materializau prin diferitele sisteme de credinţă care aveau la bază, în general, învăţături privitoare la oameni, ca suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, demiurgul cu înveliş de zeu suprem; acest creator era frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avraam. Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, sau în alte instanţe, la fel de imperfect şi binevoitor atât cât insuficienţa lui permite. El există alături de altă fiinţă supremă îndepărtată şi incognoscibilă, ce încorporează binele. Pentru ca să elibereze de lumea inferioară materială, este nevoie de cunoaştere ezoterică spirituală disponibilă prin experienţă directă sau prin cunoaşterea acestui incognoscibil Dumnezeu. A fost o religie dualistă, influenţată, care la rândul ei a influenţat filosofia elenă, iudaismul (Notzrim) şi creştinismul. Cuvântul gnōsis se referă la mistic, revelaţie, cunoaştere ezoterică, prin care elementelor spirituale ale umanităţii li se aminteşte originea lor adevărată. În -3-
acelaşi timp, printre sectele de gnostici oamenii sunt incapabili să perceapă realitatea înaltă. Isus din Nazareth este identificat de unele secte gnostice ca o întrupare a fiinţei supreme, care s-a încarnat pentru a aduce gnōsis pe pământ. Alte secte gnostice (Notzrim şi Madaean) îl consideră un mšiha kdaba sau un "fals Mesia" care a ţinut pentru el învăţăturile încredinţate lui de către Ioan Botezătorul. Cu toate acestea, alte tradiţii identifică pe Mani şi Seth ca fiind al treilea fiu al lui Adam şi Eva. Doctrina este "mântuirea prin cunoaştere". Gnosticismul plasează mântuirea sufletului prin cunoaşterea intuitivă a misterelor Universului. Gnosticii erau acei "oameni care cunoşteau", iar cunoaşterea lor îi plasa în clasele superioare, comparativ cu cei care, din varii motive, nu cunoşteau nimic. Gnosticismul a fost interzis încă din primul scol, astfel l-a precedat pe Isus Cristos. Conversia la islam şi Cruciada Albingensiană (1209-1229) au redus drastic numărul gnosticilor din toată perioada Evului Mediu, deşi anumite comunităţi izolate continuă să existe şi în prezent. Ideile gnostice au devenit influente în filozofiile unor mişcări ezoterice şi mistice spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX în Europa şi America de Nord. Montanism = reprezintă o mişcare cu caracter profetic de la începutul creştinismului (secolul II) numită după fondatorul ei Montanus, fost preot frigian convertit la creştinism. Provine din Hierapolis unde Papias era episcop şi s-a dezvoltat în regiunea Frigia (Asia Mică). S-a răspândit rapid în Imperiul Roman în perioada în care creştinismul era încă tolerat şi legal. Cu toate că ortodocşii creştini din Nicene s-au opus montanismului catalogându-l drept erezie, secta a continuat să existe în unele locuri izolate până în secolul VIII. Unii fac o paralelă între montanismul vechi şi penticostalii moderni (pe care îi numesc neo-montanişti). Cel mai cunoscut montanist a fost Tertullian, scriitor care aparţinea Bisericii Latine, înainte să se convertească la montanism. Acesta a scris o serie de lucrări montaniste în care a criticat serviciu militar, profesiunile publice, morala conjugală şi disciplina privind penitenţa, toate practicate de biserică. Montanismul propunea adepţilor săi martiriul, ca semn al sfârşitului, cerea separarea bisericii de lume, încuraja profeţiile şi preoţia femeilor. Maniheism = reprezintă una dintre cele mai importante religii practicate în antichitate în Orientul Mijlociu, în special pe teritoriul Imperiului Persan. Este o teză dualistă propagată de Mani (Manes, 216-277 î.e.n.), filosof persan, care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul trimis, întruchiparea fizică a Paracletului. Doctrina este reprezentată printr-o luptă continuă dintre bine (lumină) şi rău (întuneric). De fapt este o sinteză de mituri provenite din tradiţiile babiloniene şi din creştinism. Mani a fost atacat cu violenţă în polemicile sale cu teologii creştini, după care a fost supus unei pedepse cumplite, jupuirea de viu şi decapitarea. Esenţa pesimismului maniheist se referă la răul originar şi la neputinţa omenească de a-l înfrânge; religie dualistă, maniheismul rezidă în definirea omului ca fiinţă duală, compusă din lumină şi întuneric (binele divin şi răul satanic), iar mântuirea omului este adusă de Isus Cristos pentru că acest salvator are o natură dumnezeiască, dar, în clipa apariţiei lui pe pământ, capătă o aparentă corporalitate umană. În polemica sa cu creştinii, Mani afirma că răul are aceeaşi autonomie şi că este la fel de etern ca şi binele. Raporta răul la materie, asimilată întunericului, iar binele la spirit, asimilat luminii. Cele două lumi, întunericul şi lumina, deveneau pentru el elemente egale şi adverse, toată istoria omenirii nefiind altceva decât o bătălie neîncetată dintre întuneric (rău) şi lumină (bine), deci între diavol şi Dumnezeu. Maniheismul considera pe Isus Cristos un pseudoCristos, intercalat în acţiunea autenticului Cristos, neîntrupat şi necumulând atribute umane şi divine. Aparenta apropiere de doctrina creştină a dus la prigonirea maniheismului ca sectă eretică de către creştinism şi islam. Arianism = este o erezie din secolul IV, provenită de la Arius, prezbiter în Alexandria, care susţinea că Isus Cristos nu are caracter divin, fiind o fiinţă creată. Afirmând aceasta, Arius se baza pe unicitatea lui Dumnezeu, singurul care există în sine. Fiul, care nu există în sine, nu poate fi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este neschimbător, Fiul, care devenind om a devenit şi schimbător, nu poate fi Dumnezeu. Fiul trebuie respectat ca fiind o fiinţă creată, care deşi a venit pe pământ prin Duhul Sfânt, a avut totuşi un început. Fiul nu poate avea o cunoştinţă directă despre Tatăl, pentru că Fiul este într-o altă existenţă. Arianismul a fost condamnat la Conciliul de la Niceea (anul 325), -4-
unde a fost formulat şi Crezul Sfintei Treimi, ca apărare împotriva ereziei ariene. Între anii 337350, Împăratul Constant (vest) era un adept al creştinismului ortodox, iar Împăratul Constantin II (est) era adept al arianismului. La Conciliul de la Antiohia (anul 341) s-a scos din Crez formularea "de aceeaşi fiinţă cu Tatăl". În anul 350 Împăratul Constantin II a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, iar adepţii Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns să se declare, atunci, că Fiul era total diferit de Tatăl. La Conciliul de la Constantinopol (anul 360), termenul "Cel de o fiinţă cu Tatăl" a fost înlocuit cu "asemănător". După moartea lui Constantin II, creştinii ortodocşi (catolici), majoritari în Vest, şi-au consolidat poziţia faţă de arianişti. În Est au avut loc persecuţii împotriva creştinilor ortodocşi, sub împăratul arian Valens (anii 364-378), dar învăţăturile lui Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianz au revalidat Crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în anul 381, când Sinodul II ecumenic de la Constantinopol îl interzice în mod explicit, proclamând creştinismul ortodox catolic drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar arianismul s-a mai menţinut câteva sute de ani, ca practică religioasă, mai ales în rândul populaţiilor germanice din Imperiu. Donatism = este o mişcare apărută in biserica nord-africana, in jurul disputei despre validitatea tainelor şi caracterul moral al săvârşitorului. În anul 311 e.n., Caecilian (compromis în timpul persecuţiilor) este hirotonit episcop de Cartagina. De aceea, un grup de oponenţi a declarat drept invalidă alegerea acestuia, pe considerentul că sunt taine administrate de un episcop cu trecut pătat de păcate. Numai tainele practicate de preoţi cu un caracter moral şi cu un trecut ireproşabil sunt acceptabile şi efective. Schisma s-a produs în momentul în care partea oponentă a fost condusă de Donatus, urmaşul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele părţi au apelat la arbitrajul Împăratului Constantin cel Mare. Acesta, nu numai că reuneşte două sinoade la Roma şi Arles, în anul 313 e.n., care declara şi valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct în defavoarea donatiştilor. Donatus a fost înlăturat, după ce donatiştii au fost declaraţi eretici, iar bisericile lor au fost închise de Constantin cel Mare. Pelagianismul = este doctrina provenită, ca denumire, de la teologul Pelagius (anii 354 – c.420) cu privire la antropologia creştină. Deşi pelagianismul a fost condamnat, discuţiile teologice au continuat, dând naştere unei nou conflict: disputa semipelagiană. Augustin, apărând doctrina bisericii faţă de pelagianism, a mers prea departe. Susţinând necesitatea absolută a harului divin, Augustin afirma că voinţa omului este atât de slăbită şi neputincioasă din cauza păcatului strămoşesc, încât nu poate face, fără ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Augustin a susţinut şi ideea că Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, ci numai şi numai cei aleşi sau predestinaţi să scape de osândă. Cei sortiţi osândei rămân printre cei pierduţi pentru vecie, fără întoarcere (ideea a fost preluată de protestantism). Pelagianismul nu reuşeşte să priceapă firea omului şi slăbiciunile lui. După Conciliul din Efes (anul 431), pelagianismul nu a mai tulburat Biserica Greacă, astfel că istoricii greci ai secolului V nici măcar nu pomenesc ceva despre controversă sau numele ereticilor. Însă erezia a continuat să mocnească în Vest şi s-a stins foarte încet. Nestorianism = este o doctrină creştină susţinută de patriarhul Nestorie al Constantinopolului (anii 386-451), care atribuia lui Isus Cristos două esenţe: una umană (omul Isus) şi una divină (logos, cuvântul, Cristos). Natura umană este distinctă şi independentă; de aceea, în Isus ar fi existat două subiecte: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl şi persoana uman-istorică, care s-a născut din Maria. Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes (anul 431) pentru că refuza Mariei titlul de "Născătoare de Dumnezeu” (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umană a fost nu numai completă şi independentă, compusă din trup cu suflet şi din intelect/voinţă, ci a avut şi ego-ul ei genuin, care se păstrează împreună cu persoana cuvântului. Unirea n-ar fi decât o simplă asociere a celor două persoane, corespunzătoare celor două firi. Încercând să soluţioneze logic prezenţa lui Isus în chipul omenesc, Nestorie ajunge să formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leagă pe celelalte două şi este cea care propovăduieşte, face minuni, mănâncă alături de apostoli şi ucenici. O consecinţă a nestorianismului este faptul că nu mai recunoaşte în Maria pe Maica Domnului, care pentru această concepţie este "Născătoare de Isus” şi nu "Născătoare de -5-
Dumnezeu”, cum afirmă biserica. Concepţia nestoriană era că Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite să fie numită "Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), cum a susţinut în mod greşit biserica, ci ea a născut doar pe omul Isus (Jeshua). ANTROPOGENEZA (4-3 milioane ani î.e.n. – mileniul IV î.e.n.)
Australopitecus – 3,5-2,5 milioane ani î.e.n. (Africa de Sud) Homo erectus – 1 mil. ani î.e.n. (Etiopia, Africa de Nord, China, insula Jawa) Homo primigenius (de Neanderthal) – 120.000 – 30.000 î.e.n. (Europa, Palestina) Homo sapiens fossillis – 100.000 – 10.000 î.e.n. (Europa, Orientul Apropiat) Homo sapiens sapiens (recens) – 10.000 – mileniul IV î.e.n. (Europa, Africa de Nord, Centrală şi de Est, Orientul Apropiat, India, Indochina)
Australopitecus = un grup de primate apropiate de om, cu cele trei specii: afarensis, robustus şi africanus. Homo erectus = o specie de hominid preistoric, posibil precursor al omului modern. Chiar dacă, strict anatomic, există unele trăsături care pot fi considerate primitive, în ansamblu, evoluţia lui Homo erectus se înscrie pe direcţia acumulărilor, atât anatomice, cât şi culturale. Homo primigenius = sau Omul de Neanderthal care a existat înainte de primul Homo sapiens. Era canibal, cunoştea focul şi ştia să folosească uneltele simple. Homo sapiens fossillis = specie de hominid premergătoare lui Homo sapiens sapiens. Homo sapiens sapiens = omul modern, care apărut în urmă cu 90.000 ani în Orientul Apropiat. Primat biped. -6-
EUROPA (mileniul I î.e.n.)
Germanii Sciţii Dacii Geţii Tracii Elenii Hittiţii Sarmaţii Semiţi Mezi-perşii Indo-europenii Celţii
-7-
Germanii – Din marele trib al hermionilor ar fi făcut parte mai ales germanii de la Elba (suebii, quazii, hermundurii, semnonii, longobarzii etc). Istvaeonii s-au aşezat între Rin, Main şi Weser şi erau formaţi din batavi, bructeri, chatti, ubi etc), în timp ce în regiunile nordice se aflau ingvaeonii, chaucii, anglii şi alte populaţii. În literatura de specialitate germmana, triburile germanilor au fost împărţite în urma localizării lor pe baza izvoarelor scrise şi arheologice, în două mari grupe: germanii de apus (frizii, saxonii, francii, suebii, thuringii, alamanii, marcomanii, bavarezii, quazii, langobarzii); germanii de nord şi de răsărit (bastarnii, vandalii, burgunzii, goţii, vikingii). Din regiunile lor nordice, triburile germane au început să migreze spre sud, în secolul VI-V î.e.n., intrând, în perioada următoare, în conflict cu triburile celtice. După ce au ajuns la Rin (secolul I î.e.n.) şi apoi la începutul e.n. şi la Dunăre, vor începe un lung şir de lupte şi războaie cu Imperiul Roman, care vor persista până la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (anul 476 e.n.). Sciţii – Populaţie nomadă de neam iranian, stabilită în secolul VIII î.e.n. în stepele nord-pontice. Istoria sciţilor este mai bine cunoscută în perioada secolelor VI-IV î.e.n. Aproape toate ştirile pe care le avem despre ei au fost furnizate de Herodot, izvoarele târzii aducând puţine date noi. Stadiul actual al cunoştinţelor se întemeiază pe examinarea critică a textului lui Herodot şi pe confruntarea lui cu izvoarele arheologice. Potrivit lui Herodot, sciţii nu erau de baştină, din ţinuturile nord-pontice. Ei au venit dinspre răsărit, izgonindu-i pe cimerienii localnici. Acest eveniment trebuie să se fi petrecut nu mult înaintea colonizării greceşti, poate chiar in secolul VII î.e.n. Sciţii au întemeiat în regiunile nord-pontice o puternică uniune tribală, probabil după modelul celei a cimerienilor, care cuprindea şi popoare nescitice. Nu ştim dacă acestea din urmă se aflau în raporturi de egalitate tribală cu sciţii sau dacă, erau supuşi lor.
Dacii – Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (Danubius – de la izvoare până la Drobeta). Aveau aceeaşi limbă cu geţii. Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă de patrulater sau circular. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Geţii – Strabon spunea că geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Aveau aceeaşi limbă cu dacii, iar elenii i-au socotit de neam tracic. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii. Numele de daci şi geţi sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor.
-8-
Tracii – Au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracică – o componentă a familiei limbilor indo-europene. Populaţiile s-au răspândit în estul, centrul şi sudul Peninsulei Balcanice şi în părţile adiacente Europei de Est. Au locuit în provincii antice precum Tracia, Moesia, Dacia, Sciţia Minor, Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia şi alte regiuni din Balcani şi Anatolia. Limba şi obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute. Ramura ştiinţei care se ocupă cu studiul Traciei şi al tracilor se numeşte tracologie. Elenii – În perioada Războiului Troian, elenii erau un trib relativ mic dar puternic din Phtia, Tesalia, cu centrul în aşezările din Alos, Alope, TrehineI şi Argosul. Mai multe etimologii au fost propuse pentru cuvântul elen, însă niciuna nu a fost pe deplin acceptată. Se ştie însă cu siguranţă că etnia elenă este legată de seli, înalţii preoţi din Dodona din Epir.
Hitiţii – Au fost un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul III î.e.n. din teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Asia Mică. Între istorici există două teorii asupra drumului pe care l-au parcurs hitiţii, din zona unde locuiau înspre Podişul Anatoliei: o variantă ar fi trecerea lor prin nordul Mării Negre şi traversarea Munţilor Caucaz, iar cea de-a doua ar fi străbaterea Peninsulei Balcanice şi traversarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Sarmaţii – Cuvânt care provine din limba latină sarmatae, erau un amestec de popoare scitice (iraniene), asiatice (mongolice), cu vechii slavi dinspre Apus, amestec din care coboară o parte dintre ruşi şi ruteni. Sarmaţii au fost menţionaţi mai întâi de Herodot şi Hipocrate, pe atunci aflaţi încă la est de Don. Pe timpul lui August ei apar pe la gurile Dunării. Triburi izolate de sarmaţi apar şi în Dacia: iazigii – între Dunăre şi Tisa şi roxolanii – în zona Moldovei, în secolele II şi III î.e.n. Mai târziu s-a dat denumirea de sarmaţi şi popoarelor care locuiau la nord de Rusia sudică. Sarmaţii sunt descrişi ca popor războinic, buni călăreţi şi buni arcaşi. Semiţii – Sunt grupul de popoare care vorbesc ca limbă maternă o limbă din familia limbilor semitice (parte a familiei de limbi hamito-semitice sau afro-asiatice). De fapt, denumirea este mai potrivită pentru limbă decât pentru delimitarea etnică, deoarece printre popoarele de limbi semite (arabii şi evreii) există o mare eterogenitate din punct de vedere a trăsăturilor fenotipice şi genotipice, provenită din cauza dispersării geografice, a amestecurilor şi a convertirilor religioase din trecut. După tradiţia biblică, Avraam, urmaşul lui Sem (din ebraică Shem) care la rândul său era fiul cel mai mare a lui Noe (din ebraică Noah), este tatăl lui Iacob sau Israel, şi a lui Ismael, iar prin aceasta, părintele legendar al evreilor şi al arabilor. Principalele etnii vorbitoare de limbi semitice sunt astăzi arabii, evreii, maltezii, etiopienii (vorbitori de limbă amharică şi tigre), arameii (doar cu minorităţi, mai ales în Siria, Liban şi Kurdistan, vorbitori de limbă aramaică sau neoarameică) etc. În antichitate, limbile semitice vorbeau şi popoarele care astăzi nu mai există (cananenii, fenicienii, amoriţii, arameii, moabiţii, nabateii, amoniţii, akkadienii, asirienii, babilonienii, sabeii, unele triburi de hiksoşi etc.). Mezo-perşii – Perşii sunt un popor iranian, care îşi are originea în triburile indo-europene de păstori, pătrunse la sfârşitul mileniului II î.e.n. în Podişul Iranian şi apoi stabilite în Persia, regiune situată la nord-est de Golful Persic.
-9-
Indo-europenii – Sunt vorbitorii limbilor indo-europene, o familie de limbi importantă din Eurasia.
Celţii – Numele celt denumeşte pe oricare dintre popoarele antice care foloseau una din limbile celtice (care formează o ramură a limbilor indoeuropene). În zilele noastre, prin celtic sunt de cele mai multe ori descrise culturile şi limbile din Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Cornwall, Insula Man şi regiunea Bretagne din Franţa. Există urme arheologice ale aşezărilor celte din secolul III î.e.n. şi în spaţiul carpato-dunărean (Fântânele, Oradea, Ciumeşti, Silivaş, Apahida).
CULTURILE PREISTORICE PE TERITORIUL ROMÂNIEI
- 10 -
CULTURI TRACO-GETICE (mileniul II-I î.e.n.)
INSULA CRETA
- 11 -
- 12 -
EGIPTUL (mileniul IV-I î.e.n.)
- 13 -
MESOPOTAMIA (mileniul IV-I î.e.n.)
- 14 -
STATELE DIN ORIENTUL APROPIAT (mileniul II î.e.n.)
- 15 -
CHINA ŞI INDIA (mileniul II î.e.n. – mileniul I e.n.)
- 16 -
IMPERIUL PERSAN (secolul V î.e.n.)
- 17 -
GRECIA ANTICĂ. MAREA COLONIZARE GREACĂ (secolul VIII-VI î.e.n.)
- 18 -
RĂZBOAIELE GRECO-PERSANE (anii 492-449 î.e.n.)
- 19 -
MACEDONIA ÎN ANTICHITATE
- 20 -
DACIA PÂNĂ LA CUCERIREA ROMANĂ
- 21 -
DACIA ÎN TIMPUL LUI BUREBISTA
- 22 -
ROMA CUCEREŞTE PENINSULA ITALICĂ
- 23 -
RĂZBOAIELE PUNICE (anii 264-146 î.e.n.)
- 24 -
EXPANSIUNEA ROMEI PÂNĂ ÎN SECOLUL II e.n.
- 25 -
IMPERIUL ROMAN (secolul IV)
- 26 -
LUPTELE LUI DOMIŢIAN CU DACII. RĂZBOAIELE DACO-ROMANE
- 27 -
DACIA ROMANĂ
- 28 -
IMPERIUL ROMAN. PRIMELE MIGRAŢII. REGATELE ROMANO-GERMANE (secolele IV-VI)
- 29 -
IMPERIUL CAROLINGIAN. IMPERIUL BIZANTIN
- 30 -
ARABII ŞI EXPANSIUNEA LOR (secolele VI-XIII)
- 31 -
FORMAŢIUNI POLITICE ROMÂNEŞTI (secolele IX-XIII)
- 32 -
EUROPA SECOLULUI XI
- 33 -
EUROPA ÎN TIMPUL CRUCIADELOR (secolele XI-XIII)
- 34 -
REGATUL POLONIEI. TRANSILVANIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA. IMPERIILE MONGOLILOR
- 35 -
ŢĂRILE ROMÂNE (secolul XIV-XV)
- 36 -
IMPERIUL ROMANO-GERMAN
- 37 -
RĂZBOIUL DE 100 DE ANI (anii 1337-1453). REGATUL FRANŢEI
- 38 -
RENAŞTEREA ŞI RĂSPÂNDIREA EI. IANCI DE HUNEDOARA (anii 1441-1456)
- 39 -
ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XV. CIVILIZAŢII PRECOLUMBIENE. ŞTEFAN CEL MARE. VLAD ŢEPEŞ.
- 40 -
MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE
- 41 -
EUROPA ÎN SECOLUL XV
- 42 -
EUROPA SECOLULUI XVI
- 43 -
REFORMA (secolul XVI)
- 44 -
IMPERIUL ROMANO-GERMAN (HABSBURGI)
- 45 -
RĂZBOIUL DE 30 ANI (anii 1618-1648). REVOLUŢIA DIN ŢĂRILE DE JOS
- 46 -
EUROPA ÎN SECOLELE XVII-XVIII
- 47 -
REVOLUŢIA ENGLEZĂ (anii 1642-1649). REVOLUŢIA AMERICANĂ (anii 1774-1783)
- 48 -
MAREA REVOLUŢIE FRANCEZĂ (anii 1789-1795). RĂZBOAIELE NAPOLEONIENE (anii 1796-18150)
- 49 -
ŢĂRILE ROMÂNE ÎNTRE ANII 1601-1812
- 50 -
EUROPA ÎNTRE ANII 1845-1848
- 51 -
REVOLUŢIA DE LA ANUL 1821 – TUDOR VLADIMIRESCU
- 52 -
REVOLUŢIILE DE LA 1848 DIN EUROPA
- 53 -
- 54 -
EUROPA ÎNTRE anii 1848-1870
- 55 -
CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI (anii 1877-1878)
- 56 -
SUA. AMERICA DE SUD. AUSTRALIA (secolul XIX)
- 57 -
AFRICA (secolele XVIII-XIX)
- 58 -
ALIANŢELE DIN EUROPA ÎN ANUL 1912. RĂZBOAIELE BALCANICE (anii 1912-1913)
- 59 -
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (anii 1914-1918)
- 60 -
ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE NAŢIONALĂ
- 61 -
EUROPA ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE (anii 1918-1939)
- 62 -
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (anii 1939-1942)
- 63 -
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (anii 1942-1945)
- 64 -
EUROPA (anii 1945-1989)
- 65 -
EXPANSIUNEA COMUNISMULUI PÂNĂ ÎN 1950. RĂZBOIUL DIN COREEA (anii 1950-1953)
- 66 -
ALIANŢE POLITICE ŞI MILITARE DUPĂ ANUL 1945. ORGANIZAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE DUPĂ ANUL 1950
- 67 -
EUROPA ÎN ANUL 1997
- 68 -
RĂZBOIUL DE SECESIUNE (anii 1861-1865)
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL – BILANŢ (anii 1914-1918)
- 69 -
UNIUNEA EUROPEANA ANUL 2007
- 70 -
ASALTUL IZRAELIAN ÎN GAZA
- 71 -
DESCOPERIRI GEOGRAFICE
PIERDEREA TERITORIILOR PALESTINIENE (anii 1946-2000)
- 72 -
RĂZBOIUL YOM KIPPUR SIRIA-ISRAEL (6-10 octombrie 1973)
- 73 -
RĂZBOIUL DIN GEORGIA ANUL 2008
- 74 -
RĂZBOIUL DIN COREEA (anii 1950-1953)
- 75 -
RĂZBOIUL DE 100 DE ANI (anii 1337-1453)
- 76 -
RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA (anii 1936-1939)
- 77 -
RĂZBOIUL RECE ANUL 1959
- 78 -
RĂZBOIUL DIN IRAK ANUL 2003
- 79 -
RĂZBOIUL DIN VIETNAM (anii 1959-1975)
http://iris-milkywaygalaxy.blogspot.com/ Mona Bernhardt-Lörinczi
- 80 -
