Interviu cu domnul profesor RĂDUCU GALERU 1. O înse însemn mnat ată ă parte parte a car carie iere reii dumn dumnea eavo voas astr tră ă este este leg legat ată ă de Cole Colegi giul ul Naț Naționa ionall ”Vas ”Vasil ile e Ale Alecsan csandr dri” i”.. Exis Existtă un „spir spirit it” ” alecsandrin? Care este dimensiunea lui spirituală? Această întrebare este dificilă pentru un profesor de chimie. Da, există un astfel de spirit, dar nu știu o definiție, pot doar vorbi despre el și definiția o deducem împreună. Acum mulți ani, când aveam vreo 8 ani și mă plimbam cu părinții prin oraș, am remarcat o clădire mare, cu un steag deasupra și acoperiș roșu, care se evidenția printr-o distincție deosebită, eclipsând clădirile din jur. Era măreață în ochii mei de copil, clasică, atrăgătoare, frumoasă, impunătoar impunătoare, e, era tânără chiar dacă, în realitate, realitate, era „bătrână”. „bătrână”. În curtea curtea ei am observat tineri frumoși, veseli, plini de viață, iar clădirea trăia pentru fiecare dintre ei. Mai Mai târz ârziu am afla aflatt că locu locull acest cesta a poar poartă tă nume ume poet oetului ului și dramat dramaturg urgulu uluii ”îndră ”îndrăgos gostit tit”” de Chiriț Chirița a și este este nucleu nucleull unei unei comuni comunităț tății mari ma ri,, form format ată ă din din prof profes esor ori, i, elev elevi, i, pări părinț nții și abso absolv lven enți ți.. Calit alitat atea ea locuitorilor acestei case îi garantează veșnicia și poate de atunci mi-am dorit să locuiesc și eu aici. 2.
Ce înseamnă acest ”spirit” pentru Răducu Galeru?
Acum 55 ani mama mea, care pe atunci se numea Elena Munteanu, o fată dintr-un sat al Comunei Săucești, era admisă ca elevă a Liceului de fete din Bacău, devenit mai târziu Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”. Expe Experi rien ența ța rura rurală lă a fost fost înce încerc rcat ată ă de disc discip ipli lina na,, regu reguli lile le și unif unifor orma ma comunistă a vremurilor respective. Această instituție conectată mereu la timpuri, a determinat-o să se schimbe, să se transforme, să se formeze, să respecte, să îndure și să construiască. Tinerețea sa a fost marcată de de o asemenea școală şi nimic din ceea ce a urmat nu a făcut să-i șteargă resp respec ectu tull față față de prof profes esor ori, i, cole colegi gi și cola colabo bora rato tori ri.. A răma rămass veșn veșnic ic recunoscătoare părinților săi, cu sacrificiile făcute pentru a o susține să urmeze acest liceu și a dorit mereu ca și copiii săi să urmeze această școală. În 1980 și-a îndeplinit visul, când eu am devenit elevul clasei IX A, la Alecsandri. De acasă liceul mi se părea interesant interesant și atrăgător atrăgător,, dar primul meu 15 septembrie nu a fost prea plăcut. Clădirea impunătoare, profesorii foarte serioși, colegii emoționați m-au făcut să mă îngrijorez că nu voi reuși. Mă temeam de toți, nu îmi zâmbea nimeni; nu mai eram copil, eram singur și străin. În timp, ca orice mașinărie care funcționează bine, școala m-a acceptat și m-a transformat riguros. Viitorul meu a început aici. În 1992 am terminat facultatea de chimie a Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” Iași și am venit să profesez în județul Bacău. Nu am fost repartizat la „Vasile Alecsandri”; nu erau locuri și am fost nefericit. Timp
de trei ani am umblat din școală în școală și nu-mi găseam menirea, realitatea era total diferită de visurile mele. Am învățat mult, am dat concurs în 1995 și am devenit profesor titular al acestei școli. A început o nouă etapă a vieții mele: simțeam că m-am întors acasă, că doar aici pot să-mi pun proiectele în aplicare și mă pot realiza. Nu a fost ușor nici cel de-al doilea început în „Alecsandri”, știam ce înseamnă să fiu elev, dar nu și profesor în această instituţie. Mă simțeam extrem de onorat când împărțeam aceeași cancelarie cu foștii mei profesori: V. Grigoraș, Emilia Rusu, Margareta Riță, Aurelia Grosu și Lidia Poraicu. Atâția mai rămăseseră din cei sfinți pentru mine, alții erau la pensie, sau trecuți în eternitate. Cei plecați erau parcă în ecoul sălilor de clasă, în murmurul elevilor, în răsunetul de pași pe coridoarele largi sau în sunetul de clopoțel. Tabloul mare, cu o horă, așezat pe peretele cancelariei, putea fi atins de mine, același tablou pe care puteam să-l zăresc doar prin crăpătura ușii când eram elev. Îmi tremurau mâinile când am semnat prima dată în condica de prezență, iar când a fost afișat orarul școlii, cu numele meu strecurat printre numele unor mari dascăli moldoveni, m-am simțit copleșit. 3. Dumneavoastră ocupați un loc distinct în lunga tradiție a catedrei de chimie. Cum l-a atras chimia pe tânărul Răducu Galeru? Ce factori au transformat-o într-o pasiune? Studiul chimiei începe târziu, în clasa a VII-a. Mie nu mi-a plăcut de la început și am urât-o în gimnaziu. Iubeam matematica, iar chimia, biologia și muzica erau adevărate chinuri. Am dat admitere la „Alecsandri” și în acea perioadă cel mai bun profil al școlii era chimia-biologia; nu existau alternative şi am fost ales chimia pentru liceu, nu pentru profil. În clasa a IX-a am fost norocos să fac principalul obiect de profil cu un profesor deosebit, doamna Lenuța Botez, datorită căreia am început să studiez mai mult, să rezolv probleme. Mi-am apropiat chimia din respect pentru profesor, dar și de teamă, doamna era foarte severă. Părinții s-au oferit să mă ajute și astfel, în particular, am fost ajutat de doamna prof. Elena Vlăsceanu. După un timp a început să-mi placă, să o înțeleg și să-mi dea satisfacții. Dacă asta este pasiune, atunci am răspuns bine la această întrebare. 4.
Ce satisfacții v-a adus această profesie?
Știam de la început că nu este ușor să fii profesor în „Alecsandri”, deoarece așteptările elevilor, părinților și comunității locale sunt mari. Nu am avut clase foarte bune la început și rezultatele primului an nu au fost foarte bune, nu m-au mulțumit. Acest lucru m-a mobilizat și am adaptat strategiile și obiectivele, nu am abandonat. Satisfacțiile profesiei de dascăl sunt mari, profesorul de chimie de la „Alecsandri” poate să-și numere absolvenții medici, farmaciști, laboranți, ingineri chimiști și face un bilanț. Dacă numărul depășește 150, cum este în cazul meu, atunci se poate declara mulțumit.
În cei 15 ani de „Alecsandri” numărul mare de premii și mențiuni la concursuri județene și naționale obținute de elevii pregătiți de mine, nu au putut decât să-mi provoace satisfacţie că m-am „murdărit” de cretă sau că am inspirat compuși toxici în laborator. Bacalaureatul a fost un alt motiv care să mă facă mândru de munca mea și de elevii mei. Promovabilitatea de 100% în fiecare an, sau numărul mare de note de 10, mi-au dat satisfacție și m-au apropiat mai mult de școala și profesia mea, au stârnit invidie altor școli sau profesori (și asta mi-a plăcut)! În anul 2004 am fost propus pentru funcția de director adjunct al Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri”, post pe care l-am ocupat 2 ani și în care am reușit să cunosc mai bine problemele școlii, elevilor și colegilor. Experiența aceasta m-a onorat și m-a determinat să fiu mai îngăduitor cu fiecare verigă a acestei familii din școală. 5.
Cum ați caracteriza școala românească în ultimii 20 ani?
Dacă predai doar în „Alecsandri” ai putea să te declari mulțumit de nivelul elevilor, de modul în care decurge procesul de instruire și de dotări. Singurul lucru care te-ar nemulțumi ar fi salariul. În perioada 2007-2010 am fost inspector școlar de specialitate fizică și chimie la ISJ Bacău, când am putut percepe realitățile învățământului din județ sau chiar din țară. Am văzut școli și oameni săraci, delăsare și neprofesionalism în rândul unor cadre didactice, elevi slabi, nemotivați și fără perspective. De la an la an subfinanțarea sistemului, numirile politice, fac noi victime, educația devine, cu adevărat, o problemă națională. Profesorii se tem de ziua de mâine, se luptă cu sărăcia și disprețul autorităților, iar elevii au viitor incert. În județul nostru sunt și profesori de fizică sau chimie foarte bine pregătiți și devotați misiunii lor, dar nu sunt apreciați, nu sunt stimulați. De la cei dedicați profesiei am învățat multe lucruri bune, benefice pentru experiența mea, metode noi de predare, experimente de laborator originale, astfel încât, acum când m-am întors la catedră le pot aplica eficient și pot să-mi apreciez mai corect activitatea. 6. Cum priviți cariera dumneavoastră până în prezent; ce speranțe nutriți în viitor, inclusiv pentru generațiile de tineri care se confruntă cu multe incertitudini? Absolvenții de „Alecsandri” se pot considera fericiți, deoarece au deprinderile necesare pentru învățământul superior. Pot invoca aici chiar cariera mea care mi-a oferit tot ce-am visat. Prin urmare, mă pot considera privilegiat. Sistemul de învățământ național poate fi reparat doar prin depolitizare și finanțare. Dacă educația va fi privită ca prioritate națională, România va deveni o altă țară pentru care viitorul să nu mai fie o sperietoare, în care tinerii să zâmbească, să spere, să repare și să construiască. Cât pentru mine, mă rog pentru sănătate, să pot preda încă 25 de ani în „Alecsandri”, până la pensie.
