În căutarea unei noi depresii Lana Radu
1
Capitolul I - Metamfetamină
Şi am lăsat-o moartă, ca de obicei. Ce, doar nu era ca, pentru a o mia oara, să fiu eu aia care plânge în continuare. Nu ştiu de unde a început totul. Nu stiu de ce s-a intamplat. Dar a devenit ca un drog. Un drog puternic. Era ca si cum eu luasem o doză uriaşă de metamfetamină, metamfetamină, iar el fumase doar o ţigară. O amarată de ţigară…In fond şi la urma urmei, cât rău îţi poate face o simplă ţigară? Dar doza de metamfetamină? Metamfetamina Metamfetamina este drogul fabricat, iar dacă este fabricat, nu inseamnă că mi-am făcut-o cu mâna mea? Nu înseamnă ca e vina mea că l-am creeat şi că l-am luat? Că l-am lăsat să-mi invadeze simţurile, fiecare organ până la ultimul? Să mă macine treptat?... Cum a inceput? Paradoxal sau nu, pentru mine, de fapt, a fost tot o tigara. Un fum mic, ce nu face rau, o silueta pe care o fumezi in faţa blocului, la o cafenea sau pe o banca in parc. Dar îmbătându-mă cu imagini trecatoare şi sentimente care mai de care mai ireale, vinul alb si translucid prin care îl vedeam de obicei s-a transformat intr-o pâcla de lichior de vanilie, dulce şi leşinos, care în combinaţie cu drogul ce pune in mişcare rotiţele gândurilor mi-a afectat stăpânirea de sine, echilibrul emoţional si tot ceea ce am crezut ca reprezentam de fapt eu. A fost ca un viol. O violare de sentimente. Da. Mi-a violat constiinta, distrugand-o, facandu-ma facandu-ma in primul rand pe mine sa nu mai stiu cine sunt si de unde vin, facandu-ma sa-mi uit principiile de-o viata, convingerile si gusturile, facandu-ma sa ma pierd intr-un univers mult prea mare pentru un suflet ca mine… Si m-a alterat. M-a alterat in cel mai scarbos fel. Si m-a schimbat. M-a schimbat in cel mai ireal mod. M-a schimbat de pe ,,Inchis’’ pe ,,Deschis’’, de pe ,,Fata cu picioarele pe pamant’’ in ,,Nebuna de la ospiciu’’. Si este cumplit de greu, caci mai degraba bagi un elefant intr-o blestemata de doza de bere decat sa poti sa ajungi in propriul suflet si sa schimbi de unul singur pozitia butonului. Daca am reusit so schimb? Nu. ,,Viaţa este o virtute ireductibilă.’’ a spus odata Jean Giraudoux. Iar eu mi-o transformasem pe a mea in asa fel, incat m-am gandit la cea mai cunoscuta si mai simpla, potrivita maxima pentru ceea ce devenisem intr-un timp atat de scurt: ,,Mai rau nici ca se putea’’. Am privit cu silă in ochi citatul acestui Giraudoux, caci el descrisese viata ca fiind 2
ireductibila. Ireductibila? Ireductibila? Daca asa era, atunci eu o dusesem dincolo de ireductibilitate. O facusem mai mica decat orice altceva. Ajunsesem aproape pe minus infinit.Am inceput sa rad privind bolnavicios literele. Cine era el sa spuna asa ceva? Ce, traise el macar asa ceva? Stia el ce e viata? Era doar un amarat de scriitor. Un nimic, un fir de nisip, o bacterie invizibila si inofensiva pe suprafata pamanatului, un amarat de germene in univers, fara vreo greutate. Si ei o considerau o idee geniala, o idee fara seaman, spusa pe un ton ponderat. Din rasul bolnavicios am izbucnit in plans. Un plans oribil, cu sughituri fara logica. Eu nu mai eram logica. Eram o amarata de dependenta. O dependenta de iubire, de metamfetamina, tot ceea ce reprezenta el in universul meu. Si daca nu ar fi fost el, unde as fi fost acum? As fi fost aceeasi eu, cu picioarele pe pamant, cu privire senina si calda? Aceeasi eu, cu fata vesela si binevoitoare? Aceeasi eu de acum catva timp? Un seaman de-al meu definise odata timpul ca fiind ,,marele solvent’’. Marele solvent al amintirilor, al durerilor, ce face sa treaca tot. Dar, daca acest lucru ori aceasta entitate numita ,,timp’’ne elibereaza de tot ceea ce vrem sa scapam , de depresii, de tristete, de nimicnicie, atunci nu capata si el aceleasi sentimente? Nu primeste si nun isi insuseste chiar si el ura pe care deseori o simtim, ce combinata cu dragostea ranita de care vrem cu orice pret sa scapam devine crima? O crima sangeroasa, pe care timpul nu o poate vindeca. Si nu tot el, in marele lui amalgam de sentimente care mai de care mai rele, ne ia uneori prea devreme de pe lume? Si de ce el, in marea lui putere, nu ne lasa sa fim noi?. ,,Timpul videca ranile’’. Pe cele din genunchi ale copiilor din parc, pe cele ale bolnavilor de cancer? Care rani? Mai tarziu, in pofida timpului astuia nemernic, ce pe mine m-a uitat si nu m-a vindecat, ca nu a vrut, ori ca nu m-a vazut, am fost judecata. M-au facut o dependenta. Si nu mi-au spus-o asa pe ocolite. Ci pe fata. I-am privit cu ura si le-am raspuns simplu: -Cei ce se tem de seringi si ierburi si prafuri, sa retina: Drogurile tari ti se injecteaza prin timpane si retina. Asa a fost pentru mine. Nu au fost seringi, nici prafuri, nici ierburi. Metamfetamina Metamfetamina aceea a venit prin alte parti, ingrosand o pacla groasa si lesinoasa de lichior de vanilie, distrugandu-mi vederea, facandu-ma 3
sa halucinez si sa nu mai aud pe nimeni si nimic, facandu-ma sa ma tem de timp. Caci el m-a uitat. Pe mine si pe el. Am halucinat in continuare, caci nu mai eram eu. Si nu aveam sa mai fiu. Nu aveam sa-l mai uit. Degeaba am scapat acum de dependenta, caci de fiecare data cand il vad, ma inchid din nou in pivnita intunecoasa si umeda a sufletului meu si amestec din nou drogul. Metamfetamina. Metamfetamina. Si mereu se infiltreaza la fel. Si degeaba ma vindec din nou, caci la un moment dat o iau iar de la capat. De-asta m-a uitat timpul pe mine. Din lipsa de incredere. Caci drogul este un pariu cu mintea ta. Un pariu pe care il pierd din nou si din nou, si pe care n-o sa-l castig vreodata.
Capitolul II – Parfumul
L-am privit cu o ura fara sfarsit in ochii cenusii ca vantul de toamna. Era acelasi el de care fusesem indragostita. Statea in acelasi fotoliu blestemat in care il vazusem stand de atatea ori. Era ca un duel. Un duel fara cuvinte si fara arme. Ii priveam irisii mohorati de o durere pe care ani de-a randul am incercat sa o alin si nu mi-a reusit. Am vrut atata timp sa fiu eu aceea care sa il vindece, sa fiu eu aceea care sa ii daram zidurile din jurul sufletului sau negru, pentru a aduce un strop de culoare in lumea lui. Asta am crezut, ca el are nevoie de alinere. Cat de proasta am fost! In tot timpul in care eu incercam sa-l schimb, el ma schimbase pe mine. Nu doar facandu-ma dependenta de el, ci facandu-ma sa fiu una cu el. Stergand culorile ce imi imbucurau sufletul fara macar ca eu sa stiu. Dar l-am lasat, oricum. Nu avea nevoie de cineva care sa-l schimbe. Avea nevoie de cineva care sa fie ca el. O fiinta terna si mohorata, fara greutate, fara scop in viata. Se pierduse pe sine si nu voise pe cineva care sa-l aduca cu picioarele pe pamant. Nu stiu daca m-a distrus pentru ca asta face el, decolorează suflete. Poate a facut-o din greseala. Poate ca eu ii iau doar apararea. Poate ca am fost eu aceea care, din marele meu zel si din marea mea dorinţă de a-l schimba, mam schimbat de fapt pe mine. Poate ca am vrut sa fiu fiu ca el. Si am pierdut din nou. Mi-am retras privirea din stransoarea ochilor lui cenusii. Ma privea in continuare cu aceeasi intensitate ca in prima zi cand ne-am întâlnit. Au trecut trei ani de atunci, dar mie inca mi se par o eternitate. 4
Mi-am aprins nervoasa o tigara si am tras cu putere. Ce mai conta una la restul? Ce mai conta promisiunea pe care mi-o facusem trupului meu, singurul obiect ce imi aparţinea mie, cel ce imi ascundea sufletul, ca nu o sa ne distugem? La ce mai era buna inca o promisiune in teancul celorlalte o mie, pe putin? Niciunul nu indraznea sa spuna vreo vorba. Pentru ca nu era nevoie. Inca din prima zi in care ne cunoscusem, aceeasi ochi staruiau in fiecare si asupra mea, secand fara stirea mea elixirul vietii. -De ce te ambitionezi sa ma distrugi? am soptit ragusit. -Ambiţia este un drog: cel ce i-a dat de gust devine un dement potenţial. Avea aceeasi voce profunda si calma ca intotdeauna. Aceleasi note fixe si reci ca intotdeauna. Nimic in plus, nimic in minus. Degeaba recita din Cohelo, degeaba citea cu glas tare din jurnalul lui Anais Nin. Niciun cuvant nu avea nicio greutate in urechile lor. Dar in ale mele, pe care le imbatase de atatea ori cu cuvinte false si mincinoase, in marea mea ameteala de dependenta, sunau ca valurile marii involburate. Si degeaba rasarea soarele inca o data si ne gasea pe amandoi din nou unul langa altul, caci tot aceeasi ramaneam. Am privit pe geamul din spatele fotoliului lui, lasandu-ma sedusa de apusul de soare, de toate nuantele amurgului aceluia visator. Lasarea astrului infocat in spatele liniei orizontului este cea mai pura dovada ca noi inca mai traim. Pana cand si el va tot adormi, si noi vom fi aceiasi. -Dement potential. Te simti? l-am intrebat, strecurand ironia in glasul meu sfarsit. -Ar trebui sa o fac? imi raspunse el. Ca de obisei, ma incuiase.Degeaba eram eu cea care voiam sa fac pe desteapta. Ma incuia fara sa se gandeasca prea mult. Imi trantea, comme d’habitude, patru sau cinci cuvinte si ma termina. Asa era el. -Te gândesti la tonurile de orgă ale vocii mele, la expresiile şi mărturisirile mărturisirile noastre. Şi la capacitatea mea de a fi venerat, adică de a simţi divinul. La capacitatea mea de a te face pe tine sa ma divinizezi. Am tusit puternic, inecandu-ma cu fumul tigarii. Ma făcusem de râs cu asta. Eu, cea care trebuia sa fiu cea impasibilă. Eu, care trebuia sa nu ma mai las uimita de prostiile pe care le debita.
5
-Ce esti dispusa sa faci pentru a te elibera? sopti el, venind langa mine pe canapeaua veche pe care statusem de atata ori, cu capul pe umarul lui, fara a vorbi. Cuvintele au fost intotdeauna de prisos in preajma lui. Ne-am inţeles chiar si fara a ne privi. Doar atingandu-l stiam ce simte, doar atingandu-ma, ştia ce simt. Il iubeam. Chiar si drogata, chiar si treaza. Stia ca nimeni altul sa ma fac sa ma indragostesc de fiecare data de el. Ma facea sa pierd de fiecare data pariul. Daca acum renuntam, suferinta ar fi fost prea mare. Daca il acceptam, suferinta ar fi fost la fel de mare. Dar ce este singuratatea in balanta cu el? Fara el, viata ar fi fost un desert. Cu el, viata este tot o Sahara, un desert uscat dar fermecator, in care ma pierd fara sa vreau... -Elibereaza-ma si voi fi a ta, am soptit. Tigara se sfarsise fara sa stiu. Scrumul cazuse pe podea, intr-o forma ce avea sa se stearga intre timp.Cenusiul acela era insa la fel de rece ca intotdeauna. Am simtit pe buzele lui gustul tariei si pe obrajii sai parfumul de colonie. Impreuna, formau un amestec mai puternic ca orice, innebunitor si mai ametitor decat metamfetamina. metamfetamina. M-am lasat vrajita din nou de el, de tot ceea ce il reprezenta, de trupul lui si de mintea sa, de nonculorile sale si de sufletul său tern. Nu mai eram eu. M-am lasat sedusa intr-un univers paralel in care simturile nu mai contau, si doar buzele lui imi facusera asta. Era capabil sa ma faca sa uit orice doar sarutandu-ma. Am inspirat cu putere aroma sa, parca dorind sa uit din nou suferinta...Era gata sa ma inabuse, ma anulase metodic si amanuntit cu atingeri grele,ezitante, apoi din nou violente, mereu noi. Ma simteam indurerata din cap pana-n picioare, secata de ultima farama de putere. Cazusem din nou in plasa lui. Nu ma vrăjise din vorbe, nu era felul lui. Niciodata nu am fost genul de oameni iubitori de flori, poezii, inele ori alte chestiuni romantice. Lucrurile astea distrug un cuplu, caci intra in obisnuinta ca fiind esentiale si, fără ele, ne simţim goi si neiubiti. Am inspirat din nou aroma sa imbătătoare, vrând sa imi alin durerea. Da. Acum eram eu aceea care aveam nevoie de vindecare, dar nici timpul si nici el nu mi-o puteau oferi. M-am trezit plutind in aburii uitării spre unicul loc in care păream a ne inţelege. 6
Capitolul III – Dezlegarea
M-am trezit din nou captiva in plasa obsesiei, gândindu-ma daca il iubesc sau nu. El nu adormise, la fel ca si mine. Işi aprinsese o ţigara si plănuia să o fumeze incet, scuturand scrumul direct pe noptiera. Asa făcea intotdeauna. Luă o carte din sertarul de langa el. Asa făcea intotdeauna. Clişeele vietii, m-am gândit. Avea aceleasi obiceiuri bolnave ca intotdeauna. -,,Care este diferenţa dintre dragoste si obsesie? Nu te-au facut amândouă sa stai treaz noaptea, să bântui pe strazi, o victimă a propriei tale imaginaţii, a propriei inimi? Nu te-ai scufundat in amândouă cu capul inainte, in nisipuri mişcatoare? Nu e fiecare bărbat indrăgostit un prost şi fiecare femeie o sclavă? Dragostea e ca ploaia: se transformă in gheaţă sau dispare. Acum o vezi, acum nu o mai găseşti, indiferent cat de mult cauţi. Dragostea se evaporeaza. Obsesia este mai reala, doare, ca un ac în fund, o piatra in pantof. Nu dispare intr-o clipa. Un telefon de dimineaţă plin de regrete. O scrisoare care spune "Dragă, la revedere din partea mea". Obsesia are un gust familiar. Ceva ce ştii de o viata. Se instalează şi stă la panda, rămâne cu tine. O emoţie care ar trebui legată si aruncată la gunoi, inlocuită cu gânduri mai serioase, mai puţin dureroase, mai pure...’’ Imi citise fragmentul fără vreo inflexiune a vocii. Rece, tern si mohorât. Asa făcea intotdeauna. Niciodata nu părea a pune cu adevarat suflet in ceea ce-mi spunea. Orice declaratie pe care mi-o făcuse vreodata fusese citită de undeva. Niciodata nu fusese a lui, proprie si personala. Si, pentru a completa obisnuinta, imi spunea chiar si numele autorului... -Alice Hoffman, şopti el, expirand fumul inecăcios. Foarte deşteaptă femeia asta, să ştii. -Imi dau seama, i-am răspuns cu vocea sugrumata in urma citirii lui. -Ai simţit ceva? -Ce ar fi trebuit sa simt? Un ac in fund, o piatra in pantof? -Sunt o obsesie pentru tine? Terminase ţigara si scrumul căzuse pe aşternutul moale si alb. Mi-am tras pătura către ochi, chircindu-mi picioarele şi ascunzându-mi faţa. 7
-Doreşti sa arunci ce simţi pentru mine la gunoi, să o inlocuieşti cu alte gânduri mai pure? Dragostea a disparut?a continuat el. -A existat vreodata?am şoptit eu. -Să nu plangi!mârâi el. -Pentru ce sa plang, pentru tine? -Mi-ai fost fidela? -,,Femeia infidela are remuscari, cea fidela are regrete’’, i-am răspuns, aproape ţipand. Mă simţeam cumplit. Trecusem de faza sevrajului. Eram dopata, obsesia imi fusese alimentata, la fel si dependenta. Şi totuşi, la fel ca la orice administrare de drog, mă durea. Ma durea cumplit. Şi nu doar sufletul, ci si mintea si trupul... -Şi tu ai regrete sau remuşcari?mă intrebă din nou. -De parca nu ai inteles si de unul singur...Te credeam mai coerent in exprimarea si desluşirea sentimentelor, i-am raspuns, luându-l intr-o dureroasa derâdere. -Vreau sa ştiu! -De ce? La ce mai foloseşte acum? Focul s-a stins. Ai făcut curcubeul să dispară. Drogul nu imi mai provoacă plăcere, mă doare, mă distruge! Nu mai simt nimic, doar durere. Tu eşti drogul meu! Lacrimile mi s-au scurs pe obraji. Şi erau fierbinţi. Cumplit de fierbinţi. fierbinţi. Ochii mă usturau mai tare decât de obicei. -Regreţi că ai fost îndrăgostită de mine? -Nu regret timpul petrecut cu tine. Îmi este teamă de ce va urma, i-am răspuns cu sinceritate. -Ce va urma?mă intrebă el. -Ar trebui să ştiu? -Păi, eu nu am habar. Tu eşti singura care ştie ce vrei sa faci. -În fond si la urma urmei, de ce m-am îndragostit de tine?am întrebat eu. -Asta e o retorica? -Nu. Absolut deloc. De ce am trăit ce am trăit? De ce ţi-am spus numai ţie ce simt? De ce m-am dăruit întru totul ţie? Noi nici măcar nu ne potrivim-nici la caracter, nici la nimic. Suntem ca doi străini şi totuşi am devenit unul şi acelaşi. -,,Numai oamenii cu acelaşi grad de discreţie devin cu adevarat intimi.Restul-caracter, intimi.Restul-caracter, cultură,gusturi-are puţina importanţă.’’ Paul Ambroise Valery. 8
-Poftim! Tu întotdeauna faci asta, a devenit ireal şi chiar obositor! Mereu imi răspunzi cu nişte nenorocite de aforisme care trebuie desluşite! Ce eşti tu, un robot? -Reţine, scumpa mea, ca roboţii nu sunt capabili de iubire. -Şi tu ce vrei să spui cu asta, ca m-ai iubit?l-am intrebat batjocoritor. batjocoritor. -Poate ca da, poate ca nu... M-am ridicat făra să-l privesc şi m-am imbrăcat cu primul rând de haine ce mi-a venit la mână. Dacă trebuia să mă duc la dezintoxicare, aveam să o fac. Dacă trebuia să ma arunc in faţa autobuzului, aş fi făcut-o, orice, doar sa scap de dependenţa de aceasta iubire bolnavă. Am trântit valiza mea pe patul vechi, inghesuind tot ce imi venea la mâna. Pe lânga haine, am incercat să pun şi câteva carţi, ,,Jurnalul’’ lui Anais Anais Nin, ,,Visul lui Machiavelli’’ de Christophe Bataille, ba chiar si ,,Misterul gradinii Toscane’’ de Mark Mills. Cand am ajuns in dreptul noptierei lui, pentru a lua volumul de Paul Valery, mi-a prins din zbor mâna, aruncandu-mi batjocoritor: batjocoritor: -Eşti conştientă de faptul că te vei întoarce, nu? Nu vei mai găsi pe cineva ca mine. Mi-am smuls incheietura si am luat cartea. Am inchis valiza veche şi ponosită din piele şi am târât-o cu greu spre ieşire. El mă urma, spunându-mi: -Degeaba încerci să fugi, te vei intoarce. Nu poţi trăi fără mine. Pentru că eu sunt tu, şi tu eşti eu. Şi cum tu nu poţi trăi fără tine, nu poţi trăi nici fără mine. L-am privit cu ochii roşii, dar cu spatele demn, şi l-am sărutat pentru ultima oară, scurt şi cast. Ştiam ca in spatele cuvintelor lui şi a indiferenţei indiferenţei pe care mi-o arătase, se ascundea altceva. Regret? Dor? Teamă? Disperare? -Adio, i-am şoptit. Nu am mai privit in spate.
Epilog
Am intrat in apartamentul pe care il împarţisem trei ani. Am paşit pe parchetul mat, simplu. Am privit fotoliul si canapeaua prăfuite, roşii, ale căror flori odinoara galbene şi frumoase vestind primăvara erau acum decolorate. Masa simplă, cu lemnul stricat, tocit şi umflat la colţuri era si ea plina de praf, ca şi covorul. Am cotit stânga, intrând în 9
dormitor, locul în care fusesem atât de fericită si atât de tristă, si am privit patul nostru. Era aranjat la dungă, aşa cum obişnuia el să il facă. Pe scaunul din colţul opus şifonierului acum gol era perfect impaturită o camaşa de-a lui, alba, pe care o purtase la prima noastră intâlnire. Am intrat in baie, atingând marginea de porţelan a lavoarului pe care plânsesem de atâtea ori, îndurerată. Am ieşit, despăturind şi mirosind cămaşa cea alba, inspirand colonia lui, imbătându-mă cu ea. Nu mai simţeam nimic.El nu era acum lânga mine, nu mai era parte din mine şi nu avea sa mai fie. Îmi lasase mie apartamentul. Cele doua camere, cea de zi si dormitorul nu mai păreau a fi bântuite de suferinţa mea ori de nepăsarea lui. Nu mai conta nimic.Alţi tineri urmau să vină aici. Părea o casă bătranească si simplă acum. Nimeni nu avea să ştie câte intrigi ţesusem eu aici, cat suferisem şi cat il urâsem, cât mă urâsem pe mine ca il urăsc şi îl iubesc. Acel capitol din viata mea se terminase.Tinerii ce aveau sa se mute aici aveau să se iubească mai mult decât o facuserăm noi. O carte de pe biblioteca imi atrase atenţia.,,O moarte care nu dovedeste nimic’’, de Anton Holban. Am râs uşor, îndreptându-mă spre uşă şi având grijă să sting lumina, şi cu ea toate amintirile neplăcute pe care le trăisem in acea casa. Am încuiat uşa şi am zâmbit. Plecam pentru totdeauna. Totul se sfârşise. Plecam in cautarea unei noi depresii.... Lana Radu, 2012 Daţi mai departe această scriere. Este prima pe care o public, nu chiar cea mai bună, dar doresc să mă fac plăcută cititorilor de gen. Aşa că. vă rog, trimiteţi mai departe si lăsaţi-mi comentarii şi sfaturi!
10
