Historia

CHINA REÎNVIE VECHIUL

D R U M A L M Ă TĂ TĂ S I I  

www.historia.ro R

an xV, nr. 161 • iunie 2015 •

�,�� l e i

• apare pe 15 ale fiecĂrei luni •

DIRECTOR ION CRISTOIU

Cine au fost

troienii? 

CIȘMIGIUL

        1         6         1         0

DE ALTĂDATĂ:

        0

        8         2         9         1         4         1

cârciuma e o scenă! 

        9         8         4         8         4         9         5

� ,�� LEI

W  A ATERL TERLO OO  200 de ani de la

Golgota lui Napoleon

SUMAR IUNIE

 edit  ed ito ori ri� �l  Director Ion Cristoiu Redactor-Şef Ion M. Ioniţă

DECEMBRIE ���� Creative Director Mihaela Manolache Editor coordonator Historia Florentina Ţone Editor coordonator Historia.ro Ciprian Plăiaşu Redacţia Ciprian Stoleru Andreea Lupşor Irina Manea Alexandra Şerban Ioana Patriche

TEL. 0372.130.335

Publicaţie tipărită la

l

MANAGEMENT GRUPUL DE PUBLISHING Director online Vlad Epurescu Director publicitate Dana Aneculoaei Director marketing Mircea Ionescu Director distribuţie Daniela Zamfir Director producţie Ionuţ Matei ISSN 1582-7968

Adresa:

Şos. Fabrica de Glucoză nr. 21, sectorul 2, Bucureşti www.historia.ro ABONAMENTE � INFORMAŢII ŞI RECLAMAŢII 031.860.30.57; 031.860.30.85 (numere cu tarif normal, disponibile de luni până vineri, între orele 9.00 şi 18.00); abonamente@adevărulholding.ro 2015 Adevărul Holding. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

ION M. IONI�Ă redactor-șef HISTORIA

Waterloo

 și Eu Eurrop opa, a,  2000 de an  20 anii ma maii târ ârzi ziuu Sârșitul Împăratului în seara zilei de 18 iunie 1815 nu încheie un capitol în istoria continentului, ci definește ceea ce avea să devină Europa pentru următoarea sută de ani și chiar mai mult decât atât. Consecinţele bătăliei decise la câţiva kilometri de capitala Belgiei și a Uniunii Europene de astăzi se văd din plin în realităţile lumii noastre contemporane. Istoria Europei a ost modelată de conruntarea politică a două concepte opuse, echilibrul puterilor și tendinţa celei mai puternice dintre aceste puteri de a ajunge la nivel de imperiu și stăpână a continentului. Lucrurile s-au derulat în această logică, fie că a ost vorba despre de spre spanioli, rancezi sau nemţi, cărora li s-a adăugat interesul de peste Canal al puterii imperiale maritime cu capitala la Londra. O sută de ani mai târziu de la aranjamentele Congresului de la Viena, aceeași logică avea să ducă la catastroa Primului Război Mondial, reluată după o scurtă pauză și la scară mai mare prin izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce era de ăcut pe ruinele continentului în 1945? Cât ar fi durat oare până să se ajungă la un nou război între Franţa și Germania? Logica europeană a conflictului pentru hegemonia continentului rămânea principala ameninţare. Soluţia a ost unificarea puterilor europene mai întâi prin controlul comun ranco-german asupra industriei cărbunelui și oţelului, ulterior prin integrarea economică și politică în ceeea ce avea să devină Uniunea Europeană. Cum arată Europa acum, la 200 de ani după Waterloo?? Un continent unit în care Germania se Waterloo definește ca principală locomotivă. O Europă supusă provocărilor provocărilor economice și politice. O Mare Britanie rămasă sceptică dincolo de Canal. O Rusie agresivă și ameninţătoaree în proxima vecinătate. Dar lecţiile crizei vor conta cât un război, mai ninţătoar puţin distrugerile și pierderile umane. Pentru că, în urma crizei, ca și în urma războaielor, Europa își va redefini din nou soarta. Ce va urma? Franţa și Germania au lansat, deocamdată printr-un articol semnat  în comun comun de miniștr miniștrii ii Economie Economieii din din cele cele două două ţări, ţări, Emmanu Emmanuel el Macron Macron și Sigmar Sigmar Gabriel, proiectul redefinirii Uniunii Europene. Va fi o zonă euro mult mai puternică și mai integrată. O Europă mai ederală, cu buget și sistem de impozitare propriu, mai capabilă să acă aţă globalizării. Cine va dori, se va putea alătura proiectului, cine nu, poate rămâne în zona europeană non-euro. Aderarea României la euro în 2019 devine adevăratul proiect de ţară, la el e l de important ca intrarea în UE  în 2007 2007.. Avem Avem cu cu cine? cine?

Europa  se red redefine efinește ște

NUME PAGINĂ

 Drr u m u l m a t a s i i  D

54 |

Un vast proiect de infrastructură de transport lansat de China în anul 2013, ce își propune prop une în principal să lege această ţară de Europa, dar și de restul lumii, readuce în prim-plan rolul însemnat pe care l-a avut vreme de mii de ani „Drumul Mătăsii”.

SUMAR IUNIE

6 | ACTUALITATE  A avut Hitler o relaţie cu soţia lui Goebbels?

n

Piramidele mai puţin cunoscute ale Africii, supravegheate din aer n

Winston Churchill, atacat dur într-un documentar BBC n

ISIS controlează orașul Palmyra 

n

Sute de monede medievale, găsite într-o pădure din Dâmboviţa  n

Un sat neolitic, vechi de 8.000 de ani, descoperit în Bulgaria  n

Săptămână culturală în Ţara Ovăzului

n

10 | DIN MUZEELE ROMÂNIEI Radiografia unei lumi dispărute: o așezare preistorică de acum 6.000 de ani

12 | WATERLOO � ��� DE ANI Waterloo: o bătălie istorică 

n

Napoleon în film: între apologie și telenovelă 

n

Ватерлоо

n

FOTO COPERTĂ: GULIVER/GETTY IMAGES

34 | BUCUREȘTII DE ALTĂDATĂ Cișmigiul de altădată: cârciuma e o scenă!

40 | EVENIMENT Maria, regina tuturor românilor

42 | AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL Polonia și războiul defensiv din 1939

52 | ISTORIA UNUI TABLOU  Noli me tangere: un tablou de Bartholomeus Spranger

58 | DIN ARHIVE 10 iunie 1944, între legendă și adevăr

62 | ISTORII RECUPERATE Cine au fost troienii?

66 | ISTORIE RECITITĂ Memoria războiului ne unește sau ne dezbină?

70 | APOSTOLII LUI STALIN Pentru că dorim să  î�i oferim mai mult, fiecare număr al revistei „Historia“ are ceva în plus: am adăugat în paginile publica�iei QR coduri, care, odată scanate cu smartphone-ul sau tableta,  î�i vor permite să ai acces la un con�inut interactiv: articole pe aceeași temă, filme, infografii, galerii foto

și alte lucruri interesante. Nu ai un smartphone care poate face asta? Nu-i

nimic, toate acestea sunt disponibile pe historia.ro.

Din comunism, cu dragoste: amorul și drama din subteranele bolșevicilor români

73 | ISTORIA MODEI Moda hippie spune NU conformismului

76 | AGENDA n

FILM

n

EXPO

n

CARTE

n

80 | ISTORII COMESTIBILE La dolce vita 

TV

TUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE Foto: 123rf, Guliver/GettyImages, Fundaţia Michael Schmidt

A AVUT HITLER O RELAŢIE CU SOŢIA LUI GOEBBELS? O biografie a lui Joseph Goebbels, ministrul Propagandei şi Instruirii Publice din perioada Germaniei naziste, aduce informaţii cu totul inedite: potrivit volumului semnat de Peter Longerich, Goebbels era obsedat de faptul că Hitler ar fi avut o relaţie cu soţia lui, Magda Goebbels. Peter Longerich îl descrie în cartea sa pe Goebbels ca fiind un narcisist patologic, care nu avea nicio problemă în a-şi  înşela partenera, dar care nu putea accepta acelaşi lucru din partea acesteia. Atracţia Magdei pentru Adolf Hitler devine o obsesie pentru Goebbels, care, la un moment dat, scrie în jurnal: „Magda lasă garda jos cu şeful (n.r. – Adolf Hitler). Mă face să sufăr mult. Nu e chiar o doamnă. Mă tem că nu pot fi sigur de loialitatea ei”.

PIRAMIDELE MAI PUŢIN CUNOSCUTE ALE AFRICII, SUPRAVEGHEATE DIN AER Cu toţii am auzit despre marile piramide din Egipt, dar la câteva mii de kilometri mai spre sud, de-a lungul Nilului, găsim şi alt grup impresionant de structuri antice, care au supravieţuit în deşertul sudanez în ultimii 3.000 de ani. Acum, graţiei filmărilor aeriene realizate cu ajutorul unei drone, se poate observa starea lor de conservare. Există circa 255 de piramide construite de civilizaţia nubiană în trei zone cunoscute din deşertul Sudanului. Dronele nu sunt singurele echipamente care ajută la obţinerea mai multor informaţii despre acest sit. Arheologul care conduce această expediţie, Geoff Emberling, foloseşte şi un robot controlat de la distanţă pentru a excava în spaţii unde accesul oamenilor este imposibil.

Winston Churchill, atacat dur  într-un documentar  BBC  Un documentar despre Winston Churchill realizat de postul BBC2 a stârnit mânia nepotului ostului premier britanic, Sir Nicholas Soames, care l-a catalogat drept „nerușinat” și „prost inormat”. Cel mai vocal critic al lui Churchill  în documentarul postului BBC2 este un bărbat prezentat drept „activist și scriitor”, Dave Douglass. „Rolul său [al lui Churchill – n.r.] în timpul răspândirii ascismului în Europa, în Spania, Italia și Germania a ost unul dezgustător”, a susţinut Douglass. „A ost unul dintre cei care au sprijinit răspândirea tiraniei asciste pentru că privea socialismul și comunismul drept dușmanul clasei sale sociale. A privit ascismul ca pe aliatul său”, a acuzat acesta. Douglass l-a mai catalogat pe Churchill drept beţiv și i-a pus la îndoială calităţile de ora-

tor. „Consider că majoritatea persoanelor îl privesc ca pe un tip de genul Boris Johnson, un buon”. Dave Douglass este cunoscut drept „Danny cel roșu” și se descrie drept „marxist revoluţionar și anarhist”, amănunt pe care postul BBC2 nu l-a precizat în documentar. „Unul dintre lucrurile triste la a 50-a comemorare a morţii lui Winston Churchill este dorinţa BBC și a altora de a tăia macul oarte înalt. A ost un documentar nerușinat, prost inormat, realizat pentru a diminua meritele lui Churchill”, a declarat Sir Nicholas Soames, nepotul lui Churchill.

ISIS CONTROLEAZĂ ORAŞUL PALMYRA Militanţii grupării jihadiste Stat Islamic au cucerit oraşul antic Palmyra, din centrul Siriei, precum şi situl său arheologic, care se află pe lista patrimoniului mondial UNESCO, informaţie confirmată de Rami AbdelRahman, directorul Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Militanţii Statului Islamic nu au provocat încă pagube în situl arheologic, însă reprezentanții UNESCO sunt profund îngrijorați de faptul că situl din Palmyra ar putea avea soarta vestigiilor arheologice din Irak, care au fost distruse de milițiile jihadiste islamice.

TUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE ACTUALITATE

SUTE DE MONEDE MEDIEVALE, GĂSITE  ÎNTR�O PĂDURE DIN DÂMBOVIŢA Peste 600 de monede provenind din perioada domnitorului Mircea cel Bătrân au fost descoperite de membrii unei asociaţii de arheologi amatori, care fac căutări cu ajutorul detectorului de metale,  într-o pădure din judeţul Dâmboviţa. Mircea Adrian Codoban, descoperitorul acestor monede, a declarat că tezaurul conţine 578 de dinari din argint şi alte peste 40 de fragmente de dinari, toate fiind predate Muzeului de Istorie a României. „Este cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o până acum; pot spune că mai degrabă acest tezaur a fost salvat, având în vedere că l-am găsit într-o zonă de pădure intens circulată”, a spus Codoban. Acesta a precizat şi că tezaurul nu a fost găsit în incinta unui sit arheologic.

UN SAT NEOLITIC, VECHI DE �.��� DE ANI, DESCOPERIT ÎN BULGARIA Rămăşiţele unui sat neolitic, despre care se crede că a fost construit în urmă cu aproape 8.000 de ani, au fost scoase la iveală de un grup de arheologi în Bulgaria, în timpul lucrărilor de construcţie la autostrada Struma, menită să lege capitala ţării de graniţa cu Grecia. Descoperirea a fost făcută în apropiere de oraşul Mursalevo, aflat în regiunea Kiustendil din sud-vestul ţării, unde arheologii au dezgropat deja trei străzi paralele şi 60 de clădiri, despre care se crede că au fost construite de fermieri în urmă cu opt milenii. Suprafaţa scoasă la iveală se întinde pe mai bine de 20.000 de metri pătraţi, iar unele dintre clădirile descoperite ocupă  între 60 şi 100 de metri pătraţi şi se înalţă pe două etaje, la aproximativ opt metri.

 Săptămână culturală în Ţara Ovăzului  Cea de-a treia ediţie a Săptămânii Haerland, cel mai mare eveniment cultural dedicat promovării zonei săsești din Transilvania, va avea loc în perioada 6-10 august și-și propune să atragă cât mai mulţi turiști interesaţi de patrimoniul săsesc și de viaţa în regiune. Festivalul include anul acesta localităţile Fișer, Saschiz, Viscri, Criţ, Roadeș și Meșendor – iar din program nu lipsesc concertele de orgă în cadrul bisericilor ortificate (la Viscri și Criţ), inaugurarea unui atelier de ceramică (Saschiz), un concurs de biciclete, recitaluri, expoziţii, maniestări culinare, balul tradiţional săsesc (Criţ), Sommerfest – sărbătoarea verii cu muzică și prăjituri tradiţionale (Roadeș), istorii inedite despre viaţa în satele locuite de sași (Fișer, Meșendor). Iniţiatorii evenimentului, Fundaţia Michael Schmidt, împreună cu Fundaţia Tabaluga, susţinute de Fundaţia Adept și Fundaţia Mihai Eminescu Trust, își propun să sprijine activ conservarea și restaurarea moștenirii culturale a sașilor, inclusiv promovarea turistică a acestei zone. „Săptămâna culturală Haerland aduce acasă sașii care au plecat; au plecat, dar legătura sufletească a rămas. Dar evenimentul nu e destinat doar sașilor – ne dorim să vină toată lumea care apreciază rumosul; autenticitatea locurilor noastre e cea mai mare valoare”, a explicat Caroline Fernolend, de la Fundaţia Mihai Eminescu Trust; iar satul Viscri,  în care Prinţul Charles deţine o casă, este  în acest cazo reerinţă:pe parcursul anului trecut a primit nu mai puţin de 17.000 de vizitatori.

Evenimentul poartă un nume sugestiv, „Haerland”, cu rădăcini în istorie: pe când zona era locuită de sași, regiunea din jurul satelor Roadeș/Radeln, Viscri/ Weißkirch, Bunești/Bodendor, Criţ/ Deutschkreuz, Rupea/Reps și Moșna/ Meșendor era cunoscută sub denumirea Haferland – Ţara Ovăzului; clima ceva mai aspră a regiunii deluroase, traversate de curenţi reci, nu e prielnică viţei-de-vie sau altor culturi iubitoare de căldură, astel că s-a preerat aici cultivarea ovăzului ( Hafer , în germană), în strânsă legătură cu creșterea animalelor. Mai multe detalii despre ediţia de anul acesta a Săptămânii Haerland, pe site-ul: http://www.haerland.ro. (F LORENTINA Ţ ONE )

PROMO

AGENDA

MISIUNE: de neoprit De la atacurile cu drone la tortura din închisori, CIA a tras sforile politicii externe americane post 9/11. |DE YOCHI DREAZEN ȘI SEÁN D. NAYLOR  Fragment din noua ediţie FP România – nr. 46 (iunie – iulie 2015).

(…) Într-o zi însorită, și neobișnuit de caldă, de martie 2014, președinta de atunci a Comisiei de Intelligence din Senat, Dianne Feinstein, a urcat pe podiumul Senatului, și-a verificat notiţele și a început să citească o serie de acuzaţii extraordinare la adresa CIA. Agenţia, a spus aceasta, a  încălcat legea prin percheziţionarea computerelor echipei care lucra la o investigaţie multianuală concentrată pe programul CIA de detenţie și tortură a suspecţilor de terorism din timpul lui Bush. (…) Schimbarea sa de atitudine se datorează unei dispute care seamănă mai degrabă cu intriga unui roman de spionaj decât cu seria reală a unor evenimente capabile să aducă relaţia dintre CIA și supraveghetorii de pe Capitol Hill la un minim istoric în ultimii 40 de ani. Începând din 2009, anchetatorii Senatului au petrecut mai bine de cinci ani cercetând și montând un raport de 6.000 de pagini dedicat politicilor de detenţie și interogare olosite de agenţie în timpul președintelui Bush, care au inclus tehnici barbare precum „waterboarding”-ul, pe care chiar

Obama a descris-o ără menajamente ca tortură. (…) Însă ocurile de artificii au venit  în timp ce Casa Albă ăcea un ultim eort pentru atenuarea impactului viitorului raport despre tortură. Într-un semn concret al voinţei Administraţiei de a proteja Agenţia, Obama l-a trimis pe Denis McDonough, șeul staff-ului de la Casa Albă, la San Francisco pentru a o presa personal pe Feinstein să revizuiască porţiuni considerabile ale raportului. Ea a introdus unele modificări de ultim moment în sensul unei acordări cu Casa Albă, dar a ignorat alte pretenţii și a dat publicităţii rezumatul neclasificat al raportului, la începutul lui decembrie. Comportamentul pe care anchetatorii Senatului l-au descoperit, a spus ea, reprezintă o „pată pe valorile Statelor Unite și pe istoria [sa].“ Raportul, reunind pagini întregi de descrieri oarte vii și detalii care îţi  întorc stomacul pe dos, acuză direct Agenţia că a torturat prizonieri și a indus în eroare în mod sistematic Administraţia Bush, Congresul și opinia publică în legătură cu valoarea inormaţiilor extrase în anii de

Ediţia de spionaj: Să ne temem de Big Brother?  Luptele pentru putere din interiorul vastei comunităţi de informaţii a Statelor Unite (CIA câștigă mereu, vedeţi cum) și abuzurile din spatele unor flagrante ale FBI (suspecţi stimulaţi de informatori?!) n Consensul de la București asupra Legilor Big Brother, în perspective locale și internaţionale Plus: Un nou mare rateu al politicii internaţionale românești n Ce apărare este posibilă în războiul hibrid n Participarea societăţii civile ucrainene la efortul de război n Și cum de au putut vota turcii pe stadioane germane la prezidenţialele lor din 2014. FP România – revista americano-română de politică globală, economie și idei – nr. 46 (iunie – iulie 2015) 

brutalităţi, inclusiv prin ameninţarea cu violul sau uciderea mamelor deţinuţilor ori prin hrănirea orţată a prizonierilor prin rect. O secţiune detaliază cum, spre sârșitul lui 2002  începutul lui 2003, un operator al CIA care îl interoga pe suspectul Al Qaeda Abd al-Rahim al-Nashiri îl ameninţa cu o bormașină. O altă secţiune concluzionează că CIA a minţit în 2011 când a declarat că interogatoriile violente ale deţinuţilor Al Qaeda au oerit inormaţii care au condus la uciderea lui bin Laden; mai mult, raportul indică aptul că inormaţia ar fi ost obţinută înainte ca militanţii să fie torturaţi. La câteva zile de la prezentarea raportului, CIA a invitat presa la Langley într-o rară conerinţă de presă cu Brennan. (…) YOCHI DREAZEN (@yochidreazen) este managing news editor la Foreign Policy și autor al volumului The Invisible Front.

SEÁN D. NAYLOR (@SeanDNaylor) este senior staff writer pe probleme de contraterorism și intelligence și autorul cărţii  Relentless Strike

.

DIN MUZEELE ROMÂNIEI

Radiografia unei lumi dispărute

O așezare preistorică de acum 6.000 de ani  Muzeul Naţional de Istorie a României în colaborare cu alte opt instituţii de cultură a inaugurat recent una dintre cele  mai interesante expoziţii temporare din România anului 2015. „Radiografia unei lumi dispărute. Privind înapoi spre trecut: Sultana-Malu Roşu, o aşezare preistorică de acum 6.000 de ani” scoate la lumină descoperirile excepţionale realizate de-a lungul timpului în această zonă. Statuetele și vasele antropomorfe din acest sit, de o valoare inestimabilă, au oferit date deosebit de importante pentru stabilirea fizionomiei oamenilor de acum 6.000 de ani. | DE CIPRIAN STOLERU FOTO: Eduard Enea

DIN MUZEELE ROMÂNIEI

Acum mai bine de 6.000 de ani, în Valea Dunării înflorea o civilizaţie ale cărei vestigii nu încetează să uimească chiar și în prezent, pe măsură ce urmele ei sunt scoase la lumină de cercetările arheologice. Denumită la nord de Dunăre Gumelniţa, iar la sud de fluviu, în Bulgaria, Kodjadermen-Karanovo VI, această civilizaţie, alături de binecunoscuta cultură CucuteniTripolie, reprezintă apogeul dezvoltării societăţii umane din Europa în a două jumătate a mileniului al V-lea î.Hr. și începutul mileniului al IV-lea î.Hr. Ocupând un areal impresionat ce cuprindea aproape toată zona Balcanică, civilizaţia Gumelniţa a dezvoltat așezări de tip tell, caracterizate printr-o locuire de lungă durată. Originea acestei splendide civilizaţii se datorează unei migraţii de populaţii dinspre Anatolia, apt demonstrat de recentele analize ADN eectuate pe schelete umane din diverse necropole atribuite culturilor Boian și Gumelniţa din România.

Despre oamenii care au creat acum mai bine de 6.000 de ani civilizaţia denumită în prezent Gumelniţa cunoaștem, din păcate, oarte puţine lucruri. Identitatea acestor comunităţi preistorice a ost mai mult construită pe baza vestigiilor materiale (ceramică, unelte și ustensile realizate din diverse materii prime, așezări și locuinţe) identificate de către arheologi în cursul cercetărilor eectuate în diverse situri eneolitice.

FIZIONOMIA OAMENILOR DE ACUM �.��� DE ANI, RECONSTITUITĂ PRIN REPREZENTĂRILE ANTROPOMORFE

Aspectul fizic al populaţiilor preistorice a ost determinat de o serie de inormaţii ce provin din studiul plasticii antropomore specifice comunităţilor Gumelniţa. Această categorie de arteacte, considerată uneori drept o reflectare a vieţii spirituale (reprezentări de zeităţi), ne oeră date despre fizionomia oamenilor de acum 6.000 de ani. Astel, reprezentările antropomore, prin diversitatea tipologică, reflectată de numeroasele tipuri și variante în care În cadrul acestui areal, așezarea de la sunt lucrate statuetele și vasele antropoSultana-Malu Roșu, situată în apropierea more, ne oeră imagini de personaje umaDunării, reprezintă unul dintre cele mai ne extrem de schematizate și abstractizacunoscute situri arheologice din sud-estul te, în care figura umană este greu de recuRegiunea din care a venit popula�ia Europei, fiind primul în care s-a desășurat noscut, dar și imagini extrem de realiste, civiliza�iei Gumelni�a o cercetare exhaustivă coordonată de către ce prezintă majoritatea elementelor anașcoala arheologică din România. Situl de la tomice și fizionomice, unele dintre ele de Sultana-Malu Roșu este localizat în sud-estul României, pe mao actură artistică deosebită, putând fi considerate veritabile lul drept al lacului Mostiștea, la aproximativ șapte kilometri de capodopere ale artei preistorice. Dunăre. Primele cercetări au ost realizate în anul 1923, de către Materiile prime utilizate pentru reprezentările antropoproesorul Ioan Andrieșescu. Situl este alcătuit dintr-o așezare more sunt variate. În majoritatea cazurilor acestea sunt reade tip tell (Sultana-Malu Roșu) și necropola aerentă acesteia. lizate din lut (statuetele sau vasele antropomore), dar și din Necropola a ost utilizată aproximativ 500 de ani, atât de către os, corn, marmură, cochilii de scoică și chiar aur. O observacomunitatea gumelniţeană din așezarea de tip tell de la Sultanaţie importantă este aceea că predomină figurinele de persoMalu Roșu, cât și de locuitorii din așezarea Boian. naje eminine.

SULTANA�MALU ROȘU, UNUL DINTRE CELE MAI CUNOSCUTE SITURI ARHEOLOGICE DIN SUD�ESTUL EUROPEI

Muzeul Naţional de Istorie a României, sub patronajul Ministerului Culturii, în colaborare cu Muzeul Dunării de Jos – Călăraşi, Muzeul Judeţean „Teohari Antonescu” – Giurgiu, Muzeul Civilizaţiei Gumelniţa – Olteniţa, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – Bucureşti, Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” – Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti şi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti prezintă expoziţia temporară de arheologie interactivă şi exploratorie intitulată „Radiografia unei lumi dispărute. Privind înapoi spre trecut: Sultana-Malu

Roşu, o aşezare preistorică de acum 6000 de ani”. Întreaga expoziţie se bazează pe interacţiunea dintre poveste, spaţiu vizual şi oameni, permiţând vizitatorului să călătorească în trecut printr-o experienţă multisenzorială, pentru a afla şi a înţelege modul de viaţă, ritualurile şi obiceiurile populaţiilor preistorice de acum 6.000 de ani. Expoziţia e deschisă în holul central al Muzeului Naţional de Istorie, până la 31 decembrie, putând fi vizitată de miercuri până duminică în intervalul orar 10:00-18:00 (orar de vară), respectiv 9:00-17:00 (orar de iarnă).

Trupele britanice atacă frontal armata lui Napoleon

Waterloo o bătălie istorică 

Numele acestei localităţi din Belgia actuală este celebru în întreaga lume. El rezonează în conștiinţa fiecăruia dintre noi,  pasionat de istorie sau nu. E locul căderii lui Napoleon de pe soclul pe care îl construise după ce îngenunchease marile  puteri ale Europei; cu toate acestea, în mod paradoxal, e și momentul în care acest mic corsican, care a influenţat decisiv destinul bătrânului continent, a intrat în mitologie. | DE MANUEL STĂNESCU Foto: Guliver/AFP, Guliver/Getty Images

Waterloo – 200 de ani 

Napoleon, pe câmpul de luptă de la Waterloo

După sosirea pe insula Elba, Napoleon era convins că viaţa sa politică se terminase. În consecinţă, dorea să-și scrie memoriile. După ce străbătuse provinciile sudice ale Franţei, unde monarhiștii îl primiseră cu multă ostilitate, la 3 mai 1814 împăratul ajunge pe o insulă cu o populaţie străină, indierentă la rământările politice ale continentului. Dorise să ajungă stăpânul lumii, așa cum îi replicase ambasadorului bavarez Wrede, înainte de invazia Rusiei; acum domnea peste o insulă de 223 de kilometri pătraţi, cu trei orășele și câteva mii de locuitori, aflată la doar 50 de kilometri de locul nașterii sale, Corsica. Napoleon vizita teritoriul insulei și îi primea pe locuitori. Era deseori vizitat de mama sa, Laetitia, și sora sa, prinţesa Paulina Borghese. Pe insulă a ajuns și contesa Walewska, cunoscută în timpul șederii sale în Polonia (1807) și care l-a iubit cu pasiu-

ne. Și-ar fi dorit probabil să o vadă și pe Josephine, prima lui soţie; aceasta însă murise la 29 mai 1814, în palatul său de la Malmaison. După aceste prime luni liniștite petrecute pe insulă, spre sârșitul anului, Napoleon a devenit tot mai interesat de știrile politice venite de pe continent. Avea inormatori inclusiv la Congresul de la Viena, care își începuse ședinţele. Bourbonii, reveniţi pe tronul Franţei, se purtau nesăbuit, incapabili să înţeleagă transormările prounde produse de Revoluţie și de anii de domnie ai lui Napoleon. Talleyrand, cel care îl trădase și contribuise la restaurarea dinastiei de Bourbon, un om pe atât de inteligent pe cât era lipsit de caracter, spusese încă din primele zile ale revenirii regalităţii: „N-au uitat nimic și n-au învăţat nimic”. Starea de spirit era ostilă restauraţiei în aproape toate păturile sociale. În armată,

Waterloo – 200 de ani 

 ÎMPĂRATUL SE  ÎNTOARCE

dezastrul campaniei din Rusia se estompase, iar oamenii își aminteau cu nostalgie de marile victorii care îi acoperiseră de glorie și de micul împărat care îi chema pe nume și îi trăgea de urechi și de mustăţi în semn de bunăvoinţă. Napoleon era la curent cu această stare de spirit. Mai mult, urmărind ședinţele Congresului de la Viena, înţelegea că toate cuceririle sale, smulse acum Franţei, stârneau lăcomia și provocau certuri între aliaţi. Anglia și Austria se opuneau Prusiei și Rusiei în problema Saxoniei și a Poloniei. Vechile coaliţii păreau uitate.

În seara zilei de 7 martie 1815, la palatul imperial din Viena a avut loc un bal organizat de Curtea austriacă în onoarea suveranilor și reprezentanţilor puterilor europene întruniţi acolo. Deodată, în mijlocul petrecerii, invitaţii au observat că în jurul împăratului Francisc se iscase buluceală; curteni palizi și înspăimântaţi coborau în grabă scările. Cât ai clipi din ochi, o știre de necrezut se răspândi prin toate sălile palatului, iar lumea uluită părăsi în panică balul. Un curier adusese știrea că Napoleon plecase din Elba, debarcase în Franţa și se îndrepta, neînarmat, spre Paris. Napoleon a ost primit cu un entuziasm extraordinar, îndeosebi de militarii din garnizoanele din sudul Franţei. În dimineaţa zilei de 7 martie, în satul La Mure, Napoleon s-a apropiat de soldaţii trimiși împotriva sa. „Mă cunoașteţi? Da, da! Dacă printre voi se găsește cineva care vrea să-și ucidă împăratul, să tragă!” În strigăte de bucurie, soldaţii s-au repezit către el să-l atingă, sărutândui mâinile, într-un acces de nebunie colectivă care s-a repetat de multe ori în zilele ce au urmat. Curând, la Paris au ajuns vești despre intrarea lui Napoleon  în Lyon, înaintarea spre nord și trecerea mareșalului Ney de partea împăratului. În noaptea de 19 spre 20 martie, Napoleon sosi cu avangarda sa la Fontainebleau. În ziua de 19, la 11 seara, regele împreună cu amilia sa a ugit din Paris, îndreptânduse spre rontiera belgiană. A doua zi, 20 martie, la 9 seara, Napoleon își ăcea intrarea în capitală, înconjurat de suita și cavaleria sa. O imensă mulţime îl aștepta în jurul și în palatul Tuileries. Când vuietul mulţimii ce alerga după suită începu să se audă în piaţa palatului, mulţimea ieși în întâmpinare. Cupeul împăratului nu a mai putut înainta. Încercările gărzilor de a croi drum au rămas zadarnice. „Oamenii strigau, plângeau, se repezeau între cai și trăsură, nu voiau să asculte de nimic”, au relatat mai târziu cavaleriștii din suita împăratului. Se petrecuse un lucru de necrezut. Fără să tragă un glonţ, ără luptă, complet dezarmat, Napoleon străbătuse Franţa în 19 zile, de la Marea Mediterană la Paris, alungase dinastia Bourbonilor și se suise din nou pe tron. Dar el știa mai bine decât oricine că, din nou, ca și în prima sa dom-

Adevărul despre Statul Islamic!

O carte vitală pentru  înţelegerea evenimentelor din Orientul Mijlociu.

Recomandat\ de:

www.grupulcorint.ro

Waterloo – 200 de ani   „Trupele noastre sfârşiră  prin a intra într-o dezordine imposibil de descris”  Locotenentul Alexandre de Chéron, din regimentul 26 de infanterie uşoară, devenit ulterior aghiotant al generalului de la Houssaye, trimitea generalului rămas la Paris o scrisoare (datată 22 iunie 1815), în care descria bătălia la care tocmai luase parte: „A doua zi, la 18 iunie, împăratul a stabilit poziţiile de atac. Inamicul forma potcoava din faţa noastră. Corpul nostru ocupa partea dreaptă. Împuşcăturile şi canonada au început la orele 9:00 ale dimineţii [n.tr. – istoricii sunt în general de acord că bătălia a început la 11:30 a.m.]. Coloanele de atac fură formate, s-a pornit la atac din toate părţile. Atacul fu general. Soldaţii erau pradă unui entuziasm greu de descris. Strigătele de «Trăiască împăratul!» se confundau cu bubuitul tunurilor. Între timp, inamicul, ambuscat într-o poziţie extrem de avantajoasă, prote jat de o artilerie numeroasă şi formidabilă, nu păru deloc uimit de îndrăzneala noastră. El revărsă asupra noastră un foc atât de teribil, încât capetele noastre de coloane au reculat în dezordine; atunci, cavaleria şarjă şi degajă astfel infanteria, capturând mulţi cai şi ucigând mulţi englezi. Ordinea a fost restabilită, iar noi am continuat să ne batem, cu succese schimbătoare dintr-o parte într-alta. În sfârşit, inamicul şi-a putut degaja centrul, pentru a se concentra asupra flancurilor sale. Împăratul a urmat această mişcare. Flancurile au încercat chiar să se întâlnească în spatele nostru şi să ne taie astfel calea. Mareşalul Blücher sosise cu trupele sale şi ne-a atacat pe partea noastră dreaptă. Inamicul a reînceput focul dinspre centru, foc pe care îl suspendase pentru a ne da nouă un plus de încredere astfel încât noi ne-am văzut, ca să spun aşa, înconjuraţi, neavând un alt punct liber în afară de drum. Împăratul a contat pe generalii Grouchy şi Vandamme care trebuia să îl abordeze pe inamic din spate. Ei însă nu au venit iar noi furăm, în jurul orelor 8:00 [20:00 – n.tr.] atât de presaţi de nişte forţe superioare, că trupele noastre se repliară succesiv şi sfârşiră prin a intra într-o dezordine imposibil de descris”.

(Alexandre de Chéron, scrisoarea din 22 iunie 1815, aflată la finalul lucrării Mémoires inedits sur la campagne de Russie , Teissèdre, 2001) T RADUCERE ŞI ADAPTARE : ANDREI ALEXANDRU  C ĂPUŞAN

Napoleon, în perioada de plină glorie

Waterloo – 200 de ani  nie, el nu adusese în ţară pace, ci sabie, și că Europa, după ce își va reveni din uluială, va ace totul pentru îndepărtarea sa. După ce petrecu primele luni ocupându-se de probleme stringente de politică internă (inclusiv adoptarea unei constituţii, denumită „Act adiţional la constituţiile imperiului”), Napoleon părăsi capitala la 12 iunie 1915, plecând în mijlocul armatei.

ULTIMA COALIŢIE În bătălia ce se anunţă se poate întrevedea unul dintre acele momente în care destinul naţiunilor se decide pe tabla de șah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, Waterloo ţine de cea veche, prin ardoarea combatanţilor, dar prefigurează bătălia de la Marna sau chiar Stalingrad, prin violenţa și amploarea măcelului. Prin numărul orţelor angajate, prin puterea de oc și numărul victimelor, campania din 1815 anunţă noua vârstă a războiului. Raportul de orţe dintre Franţa și cei coalizaţi împotriva ei, de unu la trei în momentul în care coalizarea adversă va fi încheiată, paredisperat.Primelearmate,condusede duceleArthurWellesley, duce de Wellington, și de Gebhard Leberecht von Blücher, prinţ de Wahlstatt, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă și alte corpuri  în ormare, 800.000 de combatanţi se pregătesc să se arunce asupra Franţei, cu mult mai mulţi decât cei 600.000 ai armatei celor 20 de naţiuni pe care Napoleon o aruncase asupra Rusiei. Aliaţii sunt convinși că au victoria în mână și se arată mult mai prudenţi. Planul lor prevede să se aștepte sosirea celor trei armate principale la rontiera ranceză pentru a trece apoi la atac. Rușii, care au un drum lung de parcurs, vor servi de rezervă sau de al doilea val de atac. Oensiva, prevăzută pentru luna iulie, se anunţă de temut cu cât Franţa Restauraţiei redusese drastic armata. Napoleon reușește totuși imposibilul. În numai 10 săptămâni, el scoate practic din pământ o nouă armată. Sunt chemaţi militarii aflaţi în concediu, rezerviștii, toţi oamenii valizi. La 10 iunie 1815 dispune de 198.000 de oameni, din care o treime sunt răspândiţi de-a lungul ţării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameni și 334 de tunuri, adică eectivele gărzii, cinci corpuri de armată și rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, împăratul ar fi putut, ajutat de capabilul ministru de Război, Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, rușii, austriecii și prusacii ar fi putut aduna, până la sârșitul verii, în jur de 1 milion de oameni. Orice prelungire a campaniei era  în detrimentul lui Napoleon. Coaliţia e hotărâtă să sârșească cu „uzurpatorul”. Toate încercările diplomatice de a se apropia de una dintre părţi au ost respinse. Fu declarat în aara legii, „dușman al omenirii”; ura era dublată de spaima că acest conducător de oști, aproape mereu câștigător, va reuși din nou să-i tragă pe soară. În privinţa strategiei, ca și Hitler mai târziu, Napoleon e un adept al atacului, cea mai bună deensivă, care îi permite să aibă iniţiativa și să beneficieze de eectul surprizei. Moralul soldaţilor se menţine prin acţiuni oensive. Aliaţii sunt vulnerabili prin împărţirea lor în trei armate separate și speră să-i învingă separat. Pe de altă parte, vrea să evite distrugerile de pe teritoriul Franţei și alege Belgia, propice pentru manevre în absenţa unor obstacole naturale, un teritoriu rancofil, caracter accentuat de atașarea orţată a zonei la Olanda, decisă de Congresul de la Viena. Iar luna iunie pare cea mai potrivită; armata ranceză e capabilă de luptă, în timp ce austriecii și rușii mai au de mărșăluit către Franţa. Într-un raport de unu contra doi, șansele rămân acceptabile, având în vedere capacităţile lui Napoleon. Începând cu luna iulie, fiecare zi va acţiona împotriva lui.

Solda�i artileriști din cadrul Gărzii Imperiale a lui Napoleon

 „În loc să facem joncţiunea cu trupele mareşalului Grouchy, furăm atacaţi de un regiment de ulani prusaci”  Victor Dupuy, comandant de escadron în regimentul 7 husari, mărturiseşte: „În ziua de 18 iunie, la orele 4:00 ale dimineţii, am încălecat, iar la orele 8:00, după ce am lăsat caii să zburde în voie câteva clipe, ne-am deplasat spre câmpul de bătălie. Regimentul nostru fu detaşat de divizie şi, împreună cu trei escadroane de vânători, ocupă o poziţie la extrema dreaptă, neexistând inamici în faţa noastră. Lupta se angajă apoi în partea stângă a noastră, pe toată linia. La prânz, panica puse stăpânire pe câteva regimente de infanterie din corpul 1 de armată şi se auzi imediat pronunţat fatalul «Scapă cine poate!». Ei fugeau în cea mai mare dezordine, iar eu, în fruntea unui pluton de husari, m-am năpustit direct în calea lor, spre a-i opri. Văzui atunci în mijlocul fugarilor un port drapel, cu acvila sa. El mă văzu la rândul său şi avansă de îndată spre mine, cu intenţia clară de a-mi preda steagul. Şi atunci i-am spus: «Domnule, eu nu vreau să vă dezonorez. Desfăşuraţi stindardul şi, împreună cu mine, haide să înaintăm amândoi spre inamic strigând Trăiască împăratul!» El s-a executat pe loc, apoi soldaţii ceilalţi s-au oprit şi s-au întors cu faţa spre duşman. Aproape 3.000 de oameni făcură stânga-împrejur şi aşteptară, pe loc, atacul inamicului. Care, însă, nu avu loc. Până spre orele 4:00 [16:00 – n.tr.], am rămas spectatorii liniştiţi ai bătăliei. Focul englezilor încetase aproape complet. Atunci veni la mine generalul Domon care îmi spuse că bătălia era câştigată, că armata inamică se retrăgea, că noi ne aflam acolo pentru a face  joncţiunea cu trupele mareşalului Grouchy, şi că seara vom fi cu toţii la Bruxelles. După care plecă. La scurtă vreme după plecarea sa, în loc să facem joncţiunea cu trupele mareşalului Grouchy, aşa cum ni se spusese şi cum ne aşteptam, furăm atacaţi de un regiment de ulani [cuirasieri lăncieri – n.tr.] prusaci. L-am respins viguros, l-am pus pe fugă şi l-am urmărit, după care am fost la rândul nostru obligaţi să ne retragem, victime ale unei baterii de şase tunuri cu mitralii, în spatele căreia se repliaseră ulanii. În atacul prusacilor, colonelul Marbot fu rănit de o lovitură de lance în piept. Atacaţi fiind apoi şi de infanteria britanică, ne-am repliat spre centru. L-am întâlnit apoi pe mareşalul Soult, care ne-a plasat lângă o baterie a gărzii imperiale, pentru a o susţine. Tunul vrăjmaş ne-a făcut însă destul de mult rău”.

(Victor Dupuy, Souvenirs militaires, 1794-1816, 2004) T RADUCERE  ŞI ADAPTARE : ANDREI ALEXANDRU  C ĂPUŞAN

Waterloo – 200 de ani   „Corpul lui Bülow reluase ofensiva  şi începuse deja să taie şoseaua din  spatele nostru”  Louis-Etienne Saint-Denis, cunoscut sub denumirea de „Mameluck Ali”, aflat alături de Napoleon în timpul bătăliei, povesteşte: „Acţiunea a început în parcul d’Hougoumont. Acest loc fiind puţin îndepărtat însă destul de ridicat, se pot vedea destul de uşor atacul şi apărarea. Cu destul de multă osteneală s-a reuşit aşadar scoaterea şi îndepărtarea inamicului. Celelalte părţi ale liniei de bătaie fiind îndepărtate sau ascunse de inegalităţile solului, se puteau vedea foarte bine cu ochiul liber diversele mişcări care se operau. O bună parte din zi s-a scurs astfel, şi puţinul teren a fost câştigat foarte lent. După-amiaza, corpul prusac al generalului Bülow, care a fost luat la început drept acela al mareşalului Grouchy, a început să facă progrese, dându-i astfel şanse de succes inamicului. Era, cred, ora 4:00 [16:00 – n.tr.]. În momentul în care primele obuze prusace începură să cadă în dreapta noastră, fui trimis la ferma lui Caillou pentru a-i cere proprietarului să aducă ceva de mâncare pentru împărat şi câţiva oameni din suita sa, care aveau nevoie să servească ceva. Când m-am dus, numai câteva ghiulele au traversat şoseaua, când m-am întors însă, numărul lor a fost mult mai mare. În spatele locului unde se afla împăratul, puţin mai departe, era un drum cu denivelări, în scobiturile căruia se afla un mare număr de oameni ucişi din garda engleză. Îi recunoşteai de îndată după statura lor înaltă şi după casca lor mare. Respins fiind Bülow, împăratul a ordonat atacul batalioanelor Vechii Gărzi asupra englezilor. Cavaleria fusese deja lansată împotriva lor. De îndată ce Garda s-a ciocnit de inamic, ea a început să semene moartea în jurul lui şi l-a făcut să se retragă din toate părţile. Au fost însă răniţi şi dintre ai noştri, în număr mare, fapt care demonstra încăpăţânarea şi înverşunarea opuse de britanici în rezistenţa lor. Printre răniţi l-am văzut pe generalul Friant, aflat încă în şa. După câteva momente l-am văzut pe colonelul Mallet, purtat pe braţe de soldaţii săi. El, recunoscându-mă, îmi făcu semn să îi dau să bea o picătură de tărie. I-am satisfăcut dorinţa imediat, dându-i să bea din sticla cu coniac a împăratului. Împărat care, cu o jumătate de oră în urmă, ori poate mai mult, a lăsat cea mai mare parte din Statul său Major şi din pichetul său de escortă, pentru a dirija atacul infanteriei Gărzii şi care acum s-a întors iarăşi la noi. Noaptea începuse să acopere câmpul de bătălie cu umbrele ei, când mareşalul Blücher atacă în linie aripa noastră dreaptă şi începu să semene dezordinea în rândurile câtorva regimente franceze. Iar această dezordine, comunicându-se din aproape în aproape, deveni în scurtă vreme generală. A fost nevoie ca Garda să facă o schimbare de front şi ca apoi ea să se grupeze în careuri, într-unul dintre ele refugiindu-se chiar împăratul cu suita sa, pentru a scăpa furiei cavaleriei prusace care inunda câmpul de luptă. Corpul lui Bülow reluase ofensiva şi începuse deja să taie şoseaua din spatele nostru, ameninţându-ne cu o completă învăluire”.

(Mameluck Ali, Souvenirs sur l’Empereur Napoléon, prezentate şi adnotate de Christophe Bourachot, Arléa, 2000) T RADUCERE ŞI ADAPTARE : ANDREI ALEXANDRU  C ĂPUŞAN

Atac al cavaleriei britanice la Waterloo

SPRE WATERLOO Cine sunt comandanţii armatelor prusacă și anglo-olandeză, care i se opun în iunie 1815 lui Napoleon? Blücher e un om al armelor, tipic pentru armata prusacă. Născut la 16 decembrie 1742, la Rostock, luptă încă din războiul de 7 ani, înrolat în regimentul de husari suedezi. În 1806 e înrânt de rancezi; se revanșează în „bătălia naţiunilor” de la Leipzig (16-19 octombrie 1813), când provoacă armatelor conduse de Napoleon o înrângere categorică, lovind în spatele rancezilor. Dacă von Clausewitz a ost „creierul” mișcării de renaștere militară a Prusiei în zorii secolului al XIX-lea, Blücher a ost „braţul de oţel” care a înăptuit-o. Avea să moară înaintea lui Napoleon, la 12 septembrie 1819. Irlandez din Dublin (unde se născuse la 1 mai 1769), ducele de Wellington a studiat la colegiul Eton și a absolvit școala militară de cavalerie din Angers în 1787. Provenit din rândul marii nobilimi, a avut o ascensiune rapidă, fiind avansat locotenentcolonel la numai 24 de ani. După ce a luptat în India, în septembrie 1805 s-a reîntors în Europa și a intrat în viaţa politică, fiind deputat de Londra și secretar al Departamentului Irlandei. A condus orţele britanice din Portugalia, unde a înrânt orţele de ocupaţie ranceze și a rezistat cu succes asalturilor ulterioare. A murit la 14 septembrie 1852. Întrebat spre sârșitul vieţii cine a ost cel mai mare lider militar din istorie, Wellington a replicat, scurt: Napoleon. Campania a început în ziua de 14 iunie, când armatele ranceze au pătruns în Belgia. Napoleon se îndreaptă spre Charleroi, locul unde englezii și prusacii ar putea ace joncţiunea, pentru a se interpune între cei doi. Împăratul cunoaște caracterul lui Blücher

Waterloo – 200 de ani 

 Înfruntare teribilă  între cavaleria britanică și cea franceză

și decide să-l atace. Dar manevra e încetinită pe flancul drept. Generalul Bourmont, regalist și comandantul unei divizii, dezertează. La 16 iunie, la Ligny, cele două armate se ciocnesc cu erocitate. Prusacii pierd 20.000 de oameni, rancezii 11.000. O mare victorie, dar Napoleon e nemulţumit. Mareșalul Ney greșește, plimbând ără rost Corpul 1 armată și nu reușește să învăluie armata inamică, ceea ce ar fi dus la distrugerea ei completă. Prusacii sunt bătuţi și se retrag. A doua zi, pe la prânz, Napoleon detașează peste 30.000 de oameni puși sub comanda lui Grouchy pentru a urmări armata prusacă, a o ataca ără încetare și a o fixa pe loc, împiedicând-o să se alăture armatelor lui Wellington. Dar Grouchy nu are experienţă. E obișnuit să comande doar cavaleria, nu dirijase niciodată o armată combinată. Îi lipsesc, deopotrivă, instinctul, simţul de iniţiatică și practica. Mai mult, are în aţa sa un militar experimentat, cu 50 de ani de campanii militare la activ. Grouchy se mișcă prudent, prea prudent; prusacii s-au regrupat deja și vor interveni decisiv în bătălie, înainte ca ezitantul Grouchy să-i împiedice. Napoleon ace joncţiunea cu Ney și se îndreaptă spre nord, în direcţia Bruxelles. Având la dispoziţie 72.000 de oameni, în seara zilei de 17 ajunge în aţa poziţiilor ocupate de angloolandezi pe platoul Mont Saint-Jean, la sud de satul Waterloo, la 22 kilometri de Bruxelles. Intenţia lui Wellington este de a rezista pe această poziţie până când prusacii, cu orţele regrupate și întărite, vor veni în ajutor. La 17 iunie, spre miezul zilei, generalul Gneisenau, șeul de stat major al lui Blücher, îl  înștiinţează pe Wellington că prusacii vor veni  în ajutor în ceamai mare grabă. Spionii îl inormează că, în ciuda ploii torenţiale care a desundat drumurile, armata ranceză înaintează. Dacă cedează poziţia, Wellington știe că e pierdut. Spre seară, prin ceaţa deasă, cele două armate se privesc de la distanţă. Forţele sunt sensibil egale: 70.000 englezii și olandezii, 72.000 rancezii. Egali în inanterie și cavalerie, rancezii deţin superioritatea în materie de artilerie: 240 de piese contra a 100 până la 170 în tabăra inamică. Dar Waterloo nu e câmpia „plată” din mitologia pe care o conundăm, deseori, cu realitatea. Englezii, sprijiniţi pe pădurea de la Soignies, se poziţionează în mijlocul unei văi unde trupele se ascund pe contrapantă în spatele vârurilor, ascunși în hăţișuri și în lanurile de secară, departe de tunurile ranceze. Dacă vrea să străpungă această poziţie, cavaleria și inanteria trebuie să urce micile coaste – ceea ce le va încetini elanul – înainte să se expună unui tir de baraj direct. Solul, îmbibat de apă după ultimele ploi căzute, constituie un atu  înpluspentru„ducele defier”. Frontul e îngust, ideal pentru apărare, nu permite desășurarea și nici învăluirea.

Waterloo – 200 de ani 

Waterloo: desfăşurarea operaţiunilor

GOLGOTA LUI NAPOLEON Duminică, 18 iunie 1815. Ordinul de atac, dat pentru ora 9 dimineaţa, e întârziat cu două ore: terenul îmbibat cu apă nu se pretează la oensivă. Victor Hugo ne-a lăsat, în Mizerabilii, o minunată descriere a acelei dimineţi: „Plouase toată noaptea; pământul era răscolit de aversă, apa se adunase ici și colo în gropile șesului, ca în niște găvane; în anumite locuri carele și căruţele se înundau până la osii; pe chingile cailor de la atelaje se prelingea o mâzgă lichidă. Totul a început târziu; Napoleon a vrut să aștepte până când bateriile de tunuri înhămate ar fi putut să alerge și să galopeze nestânjenite; ar fi ost de nevoie pentru asta să apară soarele și să zvânte pământul. Dar soarele n-a apărut. Dacă n-ar fi plouat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1815, viitorul Europei ar fi ost altul”. Călare pe iapa lui albă, Marie, Napoleon parcurge linia de bătaie spre ora 10 dimineaţa. Strigătele de „trăiască împăratul” erau, se conesa un ofiţer rancez, „cu atât mai emoţionante cu cât, în aţa noastră poate la 1.000 de pași, se vedea distinct linia de un roșu închis a armatei engleze”. Cu o studiată punere în scenă, Napoleon le indică orţelor sale dispozitivul de luptă. Un alt martor ocular, locotenentul Martin, își amintea că „era un spectacol de toată măreţia. Baionetele, căștile, cuirasele străluceau; drapelele, anioanele, blazoanele lăncierilor, în vântul care sufla, ăceau să unduiască cele trei

culori. Tobele băteau, alămurile sunau, toate orchestrele regimentuluiintonauaria«Să veghemlasalvareaImperiului»”.Potrivitobiceiului, artileria Gărzii trage trei lovituri ără încărcătură ca să anunţe începerea carnagiului. Este aproximativ 11 și jumătate dimineaţa. Atacul a început pe aripa stângă. Intenţia era de a fixa adversarul și de a provoca pierderi cât mai mari, asaltul principal urmând să se dea în centru. Conducerea trupelor o are Jerôme Bonaparte, cel mai tânăr rate al împăratului, care avea o reputaţie de luptător mediocru. Așezaţi printre hăţișuri stuoase, pâlcuri de pădure și gropi, în care instalaseră palisade și mortiere, englezii decimeazărândurileatacatorilor.Diversiuneae ratată;ranceziipierd8.000 de oameni, englezii 4.000. Napoleon nu dezarmează și pregătește asaltul centrului. Către ora 13:00, observă contururile imperecte ale unor trupe în marș. Iniţial e convins că e vorba de Grouchy, până când un prizonier prusac le dezvăluie cruda realitate. Dar Napoleon speră că Grouchy nu e nici el departe, iar intervenţia prusacilor va fi compensată de sosirea pe câmpul de luptă a zeci de mii de rancezi. Dar Grouchy, în ciuda insistenţelor subordonaţilor direcţi, se agaţă de ordinele primite și reuză să-și asculte oamenii. S-a izbit de unul ditre cele patru corpuri prusace; celelalte au șters-o „englezește” să se alăture lui Wellington. În ciuda evidenţelor, reuză să se miște, deși în depărtare se aude bubuitul tunurilor. Vulpe șireată, Blücher l-a păcălit și a inversat datele strategice iniţiale: nu mai e Grouchy cel care  îl ţine în râu, ci el îl ţine în râu la Wavre, unde rancezii vor câștiga o bătălie absolut inutilă. Apariţia prusacilor schimbă total datele problemei. Împăratul

Waterloo – 200 de ani 

 „Garda moare, dar nu se predă!”  Căpitanul Robinaux din regimentul 2 infanterie de linie povesteşte:

Generalul Cambronne, cu mâna pe drapel, în mijlocul trupelor franceze

e obligat să sustragă o parte din rezerve pentru a le plasa pe dreapta, slăbind capacitatea centrului. Capcana în jurul lui se închide. „Destinului îi plac asemenea răsturnări bruște”, va remarca Hugo, „se aștepta la tronul lumii; începe să zărească Sânta Elena”. Rândurile rancezilor sunt prea compacte, artileria ace ravagii. Napoleon insistă în flancul englezilor, dar inanteria blochează atacurile susţinute. Unul dintre generalii lui Wellington, Picton, cade atins mortal, îmbrăcat în continuare în costumul civil cu cilindru pe cap, fiindcă nu-i sosise la timp uniorma. Francezii sunt  îndebandadă, iar engleziicontraatacă. Napoleontrimite cavaleria, iar 2.500 de călăreţi trec prin sabie inanteria engleză. La trei și jumătate, după aproape o zi de carnagiu la flancul stâng, fiecare armată rămâne pe linia de plecare. Diversiunea eșuase. În centru, după apariţia prusacilor, mareșalul Ney decide să încerce tot ce-i stă în putinţă. Inanteria eșuase, dar Ney ia drept retragere precipitată o repliere tactică de câţiva zeci de metri eectuată de mai multe batalioane. Se produce un eect de „antrenare”, iar  înatac suntatrase șiescadroane ce nuprimiseră direct ordinul,dar sperau că vor desăvârși victoria. E iniţiativa lui Ney, ără consultarea împăratului. Cu cavaleria grea dispusă în aţă, cinci mii de călăreţi atacă centrul englez. Un artilerist din armata lui Wellington  își amintea:„Călăreţii avansau înescadroanestrânse unulînspatele celuilalt, atât de numeroși încât ultimele rânduri încă rămâneau ascunse de creastă în momentul când capul de coloană ajunsese la doar 60 până la 80 de yarzi dinaintea tunurilor noastre. Alura lor era puţin cam lentă, însă susţinută. Nu era una dintre acele urioase șarje în galop, ci avansarea, cu o ţinută studiată, a unor oameni hotărâţi să-și atingă ţelul. Mergeau într-o tăcere proundă, iar singurul zgomot pe care-l distingeai printre mugetele neîncetate ale bătăliei era un răpăit surd de pământ rământat simultan sub copitele acestor numeroși cai”. Wellington își plasează oamenii în careuri pe patru șiruri în prounzime. Desășurată ca o tablă de șah, ormaţiunea constitu-

„La orele 10:00 dimineaţa, întreaga armată franceză s-a pus în mişcare, avansând înspre câmpie; armata era eşalonată în coloane strânse. Ele au trecut toate, succesiv, acele minunate coloane, pe la piciorul colinei rotunde de la La Belle-Alliance, unde se afla împăratul, şi s-a îndreptat fiecare spre punctul care i-a fost destinat. Corpul din care făceam eu parte [al 2-lea] s-a îndreptat către ferma d’Hougoumont, crenelată şi apărată de englezi. Ea este situată pe o mică înălţime care domină câmpia din toate punctele şi la piciorul acestei ferme se află o mare pădure de desişuri, atât de prost plantate, dedesubtul căreia înaintam noi în coloană strânsă; noi formam extrema stângă a armatei. Contele Reille, care era comandantul şef al corpului 2, ne-a ordonat să capturăm poziţia ocupată de englezi, să luăm ferma drept punct de sprijin şi să ne menţinem în această poziţie pe toată durata bătăliei, fără a pierde ori a câştiga teren. Odată atacul ordonat, am urcat în masă, cu baioneta la armă, năpustindu-ne asupra inamicului, care ne-a opus o fermă rezistenţă. Bătălia fu înverşunată şi de o parte, şi de cealaltă, iar tirul nimicitor a fost exercitat dinspre ambele părţi cu o egală ardoare; o jumătate de oră le-a trebuit francezilor pentru a cuceri această poziţie formidabilă. Am reuşit să facem un mare număr de prizonieri, în timp ce în centrul şi în partea dreaptă a armatei, canonada cea mai puternică şi salvele de puşcă cele mai bine susţinute se făceau auzite. Noi ţineam mai departe în stăpânire importanta poziţie dobândită. Către orele 6:00 ale serii, mareşalul Ney veni la poziţia noastră şi ne strigă cu o voce puternică: «Curaj, armata franceză este victorioasă, inamicul este bătut în toate punctele frontului!» Împăratul, văzând un corp de oaste năvălind în câmpie, a anunţat de îndată sosirea generalului Grouchy (din păcate, nu era Grouchy, ci Blücher, aceasta fu eroarea din primele momente – n.n.) şi, luând comanda cavaleriei, a atacat imediat platourile de la Mont-Saint-Jean, ocupate de englezii comandaţi de însuşi generalul şef comandant al armatelor combinate, lordul Wellington. Acolo însă el a întâmpinat rezistenţa dură a englezilor. O artilerie numeroasă şi ambuscată scuipa foc şi flăcări din toate părţile. Atunci, garda imperială avansă imediat şi cuceri poziţia, pe care însă o pierdu după numai câteva minute. Garda formă atunci un careu şi se bătu cu un curaj şi o energie dincolo de orice exemplu. Somată de mai multe ori de către englezi să se predea, ea a preferat moartea dezonoarei şi, în curând, fură auzite aceste cuvinte atât de demne de caracterul şi de frumosul nume de francez: «Garda moare, dar nu se predă!»”

(Căpitanul Robinaux, Journal de route. 1803-1832 , publicat de Gustave Schlumberger, Plon, 1908) T RADUCERE  ŞI ADAPTARE : ANDREI ALEXANDRU  C ĂPUŞAN

Waterloo – 200 de ani 

 „Dacă prusacii nu ar fi sosit la momentul cunoscut, cele două armate ar fi rămas pe câmpul de bătălie de la Waterloo şi ar fi reînceput, poate, bătălia a doua zi”  Grenadierul britanic William Lawrence (1797-1867) a participat la campaniile militare din Spania şi la bătălia de la Waterloo. Memoriile sale, dictate unui camarad, reflectă universul şi preocupările cotidiene ale soldaţilor englezi în epocă: „La 17 iunie 1815, noi traversarăm Bruxelles, în mijlocul bucuriei locuitorilor, care se grăbiră să ne aducă tot soiul de merinde şi provizii. Ni se spunea că francezii ne vor tăia carnea de pe oase cu securile, însă la auzul unor astfel de predicţii noi nu făceam altceva decât să râdem şi să răspundem că nu era un lucru nou pentru noi. Totuşi, tinerii recruţi mărşăluiau cu capul în jos, teribil de înspăimântaţi la ideea că se vor bate; deseori însă mi-a fost dat să văd că tocmai cei mai timizi, odată bătălia începută, se năpusteau orbeşte asupra inamicului, fiind astfel primii ucişi, din cauză că evident şi-au pierdut capul, în timp ce soldaţii mai experimentaţi şi l-au păstrat pe al lor, disciplinat, pe umeri, văzându-şi liniştiţi de treburile lor. De la Bruxelles ne-am deplasat la cinci-şase mile de oraş, în împrejurimile satului Waterloo; acolo, generalul nostru şi-a trimis aghiotantul la Wellington, cerându-i acestuia ordine pentru a cunoaşte partea de linie pe care noi ar fi urmat s-o atacăm. Ordinul primit a fost să nu ne mişcăm din actuala noastră poziţie până a doua zi dimineaţă. [...] Treaba aceasta fu de-abia terminată de câteva minute că infanteria inamică începu înaintarea şi noi ne repuserăm în linie pentru a o înfrunta. Urmând tactica noastră obişnuită, i-am lăsat să se apropie de noi până când ajunseră în bătaia puştilor noastre, iar salva noastră produse asupra lor un efect teribil. Apoi i-am atacat noi şi i-am făcut să se plieze, nu însă fără a pierde şi noi, la rândul nostru, mulţi oameni. Ei nu dispăruseră de multă vreme că o altă şarjă a cavaleriei vrăjmaşe avu loc iar noi a trebuit să ne constituim din nou în careu pe vechiul nostru teren de luptă. Fără îndoială, acest corp de cavalerie care ne-a atacat sperase să ne surprindă mai înainte ca noi să ne putem executa manevra, dar, din fericire, el s-a înşelat şi focul nostru neîncetat l-a pus în curând pe fugă. Nu am pierdut nicio bucată de pământ toată ziua, deşi, după toate aceste şarje inamice, numărul nostru fu în mod drastic redus. Şi chiar în scurtul interval de timp dintre fiecare şarjă, tunul inamic făcuse ceva ravagii în rândurile noastre. Oamenii erau atât de obosiţi că începuseră să dispere. Ofiţerii i-au încurajat însă toată ziua prin îndemnurile: «Ţineţi-vă tari, copii, nu daţi înapoi!» Cum am fi putut să ne ţinem tari este un mister pentru mine, căci, la sfârşitul zilei, de-abia dacă mai eram în număr suficient pentru a forma careul. [...] În ceea ce priveşte pierderile totale din acea zi sângeroasă, nu aş putea da o cifră exactă, însă fără îndoială că ele fură enorme de ambele părţi, căci numai în regimentul meu 300 de oameni lipseau la apel. Iar pierderile noastre nu le egalau nici pe departe pe acelea din alte regimente, căci numai din acela situat la dreapta noastră 600 de oameni lipseau la apel, aceasta mai ales din cauza focului continuu, ghiulele şi bombe, aruncate de tunurile franceze în intervalul dintre şarje. În prezent nu mai trebuia pierdut timpul, iar a doua zi dimineaţa trebuia să începem urmărirea francezilor, pentru a nu le da timp nici măcar să respire. Prusacii aveau cel puţin 12 ore de avans asupra noastră; nu aveam, aşadar, de ce să ne temem. Între timp ne întrebam dacă inamicul nu se va opri pentru a ne ţine piept pe propriul său teren; probabil că ar fi fost cazul dacă Blücher nu ar fi mers pe propriile urme. Mai cred că dacă prusacii nu ar fi sosit la momentul cunoscut, cele două armate ar fi rămas pe câmpul de bătălie de la Waterloo şi ar fi reînceput, poate, bătălia a doua zi. Fiindcă francezii, după înfrângerea lor, aşteptau noi întăriri; cum însă acestea nu mai soseau, iar numărul nostru crescuse, lor nu le mai rămânea o altă soluţie decât retragerea”.

(William Lawrence, Mémoires d’un grenadier anglais , Paris, Plon, 1897) T RADUCERE  ŞI ADAPTARE : ANDREI ALEXANDRU  C ĂPUŞAN

Atac al Gărzii Imperiale a lui Napoleon

ie cea mai bună apărare împotriva șarjelor de cavalerie. Principiul e simplu: primul șir, genunchiul în pământ; celelalte două din spate, în picioare, trăgând direct în călăreţi  înainte să-și înfigă baionetele în cai, iar cel de-al patrulea rând încarcă armele. Cu tot curajul lui Ney, primele oensive eșuează complet. La ora 4, prusacii încep să atace, în vreme ce englezii continuă să reziste pe poziţiile lor. „Câmpul de luptă semăna cu un adevărat cuptor; bubuitul tunurilor, șuieratul gloanţelor, ţipetele combatanţilor, la toate adăugându-se și soarele care ardea, păreau inernul condamnaţilor”, va raporta ulterior un ofiţer rancez. Deși ar fi trebuit să controleze cât mai  îndeaproape operaţiunile, Napoleonrămâne retras. După trei zile de campanie, e in-

Waterloo – 200 de ani 

dispus, obosit, nu mai este comandantul de oști de odinioară. De pe înălţimea pe care se afla, îl urmărește cu neliniște pe Ney, conesându-se unui apropiat: „neericitul, compromite soarta Franţei”. Cu toate acestea, nu mai are de ales și decide să suplimenteze atacul cu alţi 5.000 de călăreţi. Rezerva de cavalerie a Gărzii, comandată de generalul Guyot, acţionează și ea, deși ar fi trebuit să rămână  în retragere, lăsându-l pe Napoleon ără rezerve de cavalerie. Deși Guyot s-a apărat, afirmând că primise ordin, împăratul va reveni deseori asupra acestui episod în timpul exilului său, acuzându-i pe Ney și pe Guyot de insubordonare. Având aproape 10.000 de călăreţi la dispoziţie, Ney atacă de peste șapte ori centrul englez. „Chipul lui e răvășit”, notează un general, „el strigă de mai multe ori – rancezi, să nu ne clintim din loc. Aici se află cheia libertăţii noastre”. Unele careuri sunt cucerite, altele decimate, șase drapele sunt smulse. Englezii nu cedează, dar Ney simte că victoria se profilează. Îi cere lui Napoleon sprijin de inanterie, uitând că Napoleon trebuie să susţină două bătălii, cu englezii și cu prusacii în același timp. Blücher are 50.000 de oameni,

iar în aţa lor nu se găsesc decât 10.000 de rancezi. Răspunsul lui Napoleon e ără echivoc: „Trupe? Dar de unde credeţi că le pot lua? Vreţi să mă apuc să le abric?”

LA GARDE RECULE! Orele șase și jumătate după-amiaza. O poziţie ortificată e cucerită de oamenii lui Ney; din cei 1.000 de oameni care o apărau, doar 50 supravieţuiesc. E instalată o baterie de artilerie, care ace ravagii de la 150 de metri. În tabăra englezilor se instalează teama. „Sau cade noaptea sau sosesc prusacii”, imploră Wellington, cu ochii pe ceasul de buzunar. Napoleon exultă: „Ai noștri sunt,  îi am în mână”. Centrul liniei engleze e deschis, pericolul e mortal. În momentul în care Napoleon se întoarce spre Gardă, care  încă nu participase la bătălie, pentru asaltul final, prusacii își ac apariţia la Plancenoit, în spatele liniilor ranceze, aproape

Waterloo – 200 de ani 

Confruntare între „dragonii” britanici și Garda Imperială franceză

de aripa dreaptă, pe care o ameninţă deopotrivă cu dizlocarea și  încercuirea. Turbat de urie, împăratul suspendă atacul împotriva lui Wellington pentru a detașa 4.000 de oameni din Gardă spre flancul ameninţat. „Ducele de fier” profită de răgaz pentru a-și reconstitui linia de ront apelând la rezerve. Ora șapte și jumătate. Garda a recucerit Plancenoit, dar cu un raport de orţe de 1 la 5 aripa dreaptă nu va rezista multă vreme; prusacii intră rând pe rând în luptă și sunt proaspeţi. Firesc ar fi să sune retragerea, dar Napoleon vrea să evite regruparea englezilor cu prusacii. Împreună nu-i poate învinge. Totul depinde acum de Gardă, această elită a Marii Armate ce arde de nerăbdare să intre în luptă. Însă pentru ultimul atac mai rămân în picioare numai nouă batalioane, mai puţin de 5.000 de inanteriști. Dar aceste câteva mii valorează de zece ori mai mult. Armata știe că Garda e arma atală care aduce întotdeauna victoria. A dat lovitura de graţie armatelor europene, a protejat retragerea din Rusia. Napoleon nu găsește cuvinte potrivite să-i încurajeze și răspândește zvonul că sosirea lui Grouchy e iminentă. Sacrificiul acestor soldaţi intră în legendă în acea după-amiază de iunie. Atacul îl conduce Ney, iar curajul lui îi ace pe soldaţi să uite că mareșalul și-a trădat, la un moment dat, împăratul. Două batalioane inamice, plasate în avanposturi, sunt strivite. Brusc, primele rânduri aud cuvintele: „Stand-up guards!”: 1.500 de englezi îmbrăcaţi în inconundabilele uniorme roșii, ascunși în grâne, se ridică și trag direct în prima linie ranceză. Cad 500 de oameni. Garda ezită. A doua salvă e la el de distrugătoare și imposibilul se produce: Garda dă înapoi. În același timp, un regiment englez atacă coloanele de flanc la baionetă. Atacul e stopat. Pe flancul drept, 1.000 de călăreţi prusaci din cel de-al treilea corp al armatei lui Blücher inundă deja câmpul de luptă. Wellington își ridică atunci de trei ori pălăria, dând semnalul contraatacului general. În câteva minute, tot rontul rancez se prăbușește; spectacolul e înfiorător. Epuizate de eortul depus în ultimele patru zile, copleșite de năvala prusacilor, regimentele intră în debandadă unul după altul. Vitează, dar nedisciplinată, Marea Armată se dovedește incapabilă să se retragă în ordine. „Era ca un torent ieșit din matcă. Lua totul în cale”, va spune Napoleon în Memorial. Un căpitan englez ne-a lăsat o descriere grăitoare a scenei: „Cu excepţia vechii gărzi, toată lumea se repede simultan printre chesoane, piese de tun sparte și bagaje de toate elurile. Luaţi de val, insensibili, soldaţii trec peste grămezi de morţi și ug căl-

când în picioare nenumăraţi răniţi ără să audă gemete și ţipetele lor de durere; aceste triste victime ale războiului sunt zdrobite; ele își dau ultima suflare strivite de roţile chesoanelor și ale tunurilor. Soldaţi din toate armele ug amestecaţi la grămadă, ără șefi iar șefii ug disperaţi ără soldaţi; cei din spate îi împing pe cei din aţă”. În această dezordine imprescriptibilă, rămân în picioare ultimele trei careuri ale Gărzii, comandate de generalii Cristiani, Roguet și Cambronne. În ciuda somaţiilor englezilor, ei nu capitulează și sunt decimaţi ără milă de tunuri și puști. Ca punct final al tragediei, răsună celebrul „Merde, Garda moare, dar nu se predă!” Ney, cel care îi promisese regelui că îl va aduce pe Napoleon la Paris într-o cușcă de fier, își caută moartea pe câmpul de luptă. Cinci cai au murit sub el în timpul bătăliei; conduce inanteria strigând „Veniţi să vedeţi cum moare un mareșal al Franţei!” Supravieţuiește, dar Bourbonii nu l-au iertat. Arestat la 3 august, la 4 decembrie este acuzat de trădare. Avocatul său încearcă să-i salveze viaţa, precizând că orașul de obârșie, Sarrelouis, a ost anexat de Prusia. Născut în Lorena, într-o enclavă ranceză în mijlocul unei populaţii germane (a crescut într-un mediu bilingv), Ney se ridică și strigă: „Sunt rancez și voi rămâne rancez!” E executat de un pluton de execuţie la 7 decembrie. Reuză să fie legat la ochi și primește dreptul de a comanda plutonul, spunând: „Am luptat în o sută de bătălii pentru Franţa și  în niciuna împotriva ei. Soldaţi, oc!” Armata ranceză e strivită și dispersată, drumul spre Paris e deschis pentru aliaţi. Englezii sunt epuizaţi, dar prusacii continuă să hărţuiască orţele ranceze care se retrag orbește de-a lungul drumurilor devenite impracticabile. La sârșitul zilei, aproape 25.000 de rancezi și 22.000 de englezi și prusaci zăceau pe câmpul de bătălie de la Waterloo. Dar de hotarele Franţei se apropie sute de mii de soldaţi austrieci și ruși. Partida e pierdută. În seara aceea, Blücher scrie: „Cred că istoria lui Bonaparte s-a terminat. Nu pot să mai scriu, căci tremur din toate încheieturile. Eortul a ost prea mare”. Ajuns la Quatre-Bras spre ora 1 dimineaţa însoţit de o mână de oameni, Napoleon poate în sârșit să acă o pauză. Unul dintre adjutanţii mareșalului Soult îl descoperă la lumina unui oc de bivuac plângând în tăcere armata pierdută: „Pe chipul lui încruntat, ca o paloare de ceară, nu mai exista nimic ce aparţine vieţii decât lacrimi”.

Waterloo – 200 de ani   „Inamicul fu forţat  să-şi părăsească  poziţiile deţinute pe înălţimi şi se retrase în cea mai mare confuzie”  Am lăsat la final mărturia comandantului-şef al armatei  învingătoare, feldmareşalul duce de Wellington, militarul de carieră experimentat, temperat, meticulos, cuprinsă  în scrisoarea trimisă la 19 iunie contelui Bathurst de pe câmpul de luptă de la Waterloo: „Poziţia pe care am ocupat-o eu în faţa [satului] Waterloo traversa drumurile dinspre Charleroi şi Nivelles. În faţa centrului drept, şi lângă drumul spre Nivelles, am ocupat noi casa şi grădinile de la Hougoumont, care acopereau partea din spate a acelui flanc; în faţa centrului stâng am ocupat ferma La Haye Sainte. Pe partea stângă comunicam cu mareşalul Blücher aflat la Wavre, prin Ohain. Iar mareşalul mi-a promis că, în cazul în care voi fi atacat, mă va sprijini cu unul sau cu mai multe corpuri de armată, câte vor fi necesare. Inamicul şi-a adunat armata, cu excepţia corpului numărul 3, care a fost trimis să-l observe pe mareşalul Blücher, pe un rând de înălţimi în faţa noastră. În cursul nopţii de 17 iunie şi ieri de dimineaţă, la aproximativ ora 10:00, el a dezlănţuit un atac furios asupra posturilor noastre de la Hougoumont. Eu ocupasem acel post cu un detaşament din brigada de gărzi a generalului Byng, care se afla în poziţie în spatele lui; şi el s-a aflat pentru o vreme sub comanda locotenent-colonelului Macdonell, şi după aceea a colonelului Home; şi sunt fericit să adaug faptul că el a fost menţinut toată ziua cu suprema vitejie de către aceste brave trupe, în ciuda repetatelor eforturi ale unor largi corpuri ale inamicului de a intra în posesia lui. Acest atac îndreptat înspre partea dreaptă a centrului nostru a fost însoţit de o foarte puternică canonadă asupra întregii linii, care era destinată să spri jine repetatele atacuri ale infanteriei şi cavaleriei, ocazional mixte, dar uneori separate, care erau întreprinse împotriva ei. Într-unul din acestea inamicul cuceri ferma de la La Haye Sainte deoarece detaşamentul batalionului de infanterie

 Întâlnire pe câmpul de luptă între cei doi alia�i: britanicul Arthur Wellesley, duce de Wellington, și prusacul Gebhard Leberecht von Blücher, prin� de Wahlstatt

uşoară al Legiunii Germane, care o ocupa, îşi consumase toată muniţia; iar inamicul ocupa singura cale de comunicaţie existentă cu ei. Inamicul a atacat în mod repetat infanteria noastră cu cavaleria sa, însă toate aceste atacuri au fost în mod uniform lipsite de succes. Ele au oferit însă cavaleriei noastre oportunităţi să contraatace. Într-una dintre aceste şarje, brigada lordului E. Somerset, constând din Life Guards, Royal Horse Guards şi 1st. Dragoon Guards, s-a distins cu bravură în luptă, alături de brigada generalului maior Sir William Ponsonby, care a luat şi mulţi prizonieri şi a şi capturat un stindard francez cu acvilă. Aceste atacuri s-au repetat până la orele 7:00 ale serii, când inamicul a făcut un efort disperat, cu cavaleria şi infanteria sa, susţinute de focul artileriei, de a forţa centrul nostru dinspre partea stângă, de lângă ferma La Haye Sainte, inamic care, după o luptă sângeroasă, a fost înfrânt. Şi observând că trupele se retrăgeau de la acest atac în mare confuzie, şi că marşul corpurilor generalului Bülow, pe la Frischermont înspre Planchenois şi La Belle Alliance începuse să aibă efect, şi că se putea vedea clar focul de la gura tunurilor prusace, şi că mareşalul prinţ Blücher mi se alăturase personal cu un corp al armatei sale prin partea stângă a liniei noastre, pe la Ohain, m-am hotărât să îl atac pe inamic şi imediat am dat ordin de înaintare întregii linii a infanteriei, sprijinită de cavalerie şi artilerie. Atacul avu succes în toate punctele: inamicul fu forţat să-şi părăsească poziţiile deţinute pe

înălţimi şi se retrase în cea mai mare confuzie, lăsând în urma lui, după cum am putut judeca, 150 de piese de artilerie, cu muniţia respectivă, care au ajuns astfel în mâinile noastre. Am continuat urmărirea inamicului multă vreme după lăsarea întunericului şi m-am oprit văzând starea de oboseală a trupelor noastre, angajate în bătălie de 12 ore, şi deoarece mă găseam pe acelaşi drum cu mareşalul Blücher, care mă asigurase de intenţia sa de a-l urmări pe inamic toată noaptea. Dimineaţa, el mi-a trimis vorbă că a capturat 60 de piese de tun aparţinând Gărzii Imperiale, împreună cu câteva trăsuri şi bagaje, aparţinându-i lui Buonaparte, în Genappe. [...]  Aş fi nedrept cu propria mea conştiinţă, şi cu atât mai mult cu mareşalul Blücher şi cu armata prusacă, dacă nu aş atribui rezultatul încununat de succes al acestei zile intense asistenţei cordiale acordate la timp de ei. Iar operaţiunea generalului Bülow desfăşurată pe flancurile inamicului a fost cea mai decisivă din întreaga zi. [...]  Vă trimit, împreună cu această scrisoare, trei acvile capturate în luptă de trupele noastre, pe care maiorul Percy are onoarea de a le depune la picioarele Alteţei Sale Regale. Am onoarea de a fi, WELLINGTON” 

(THE WAR TIMES JOURNAL. Wellington’s Dispatches. To Earl Bathurst. Waterloo, June 19-th, 1815) T RADUCERE  ŞI ADAPTARE : ANDREI ALEXANDRU  C ĂPUŞAN

Waterloo – 200 de ani 

 Napoleon în film:  între apologie și telenovelă  Sunt foarte puţine elemente comune între Napoleon-personajul istoric şi Napoleon-personajul de film. Poate mai mult decât în cazul altor mari personalităţi a căror viaţă a fost ecranizată, Napoleon a trebuit să suporte fantasmele, interpretările, viziunile cineaştilor. Fiecare a filmat ce a crezut de cuviinţă despre victoriile, înfrângerile, iubirile sau  profilul ultimului mare împărat-erou. | DE CĂLIN HENTEA Foto: Guliver/AFP, Guliver/Getty Images

Puţine biograii ale unor personaje celebre permit atât de multe exploatări multi-tematice precum cea a lui Napoleon: pasiuni răvășitoare, adultere, eroism, politică, război, mari victorii/înrângeri, diplomaţie, spionaj, comploturi, loialităţi și trădări. Începând din 1897, personajul Napoleon s-a bucurat de peste 700 de apariţii (episodice, aluzive sau principale) pe marele ecran și camde350în televiziune,înregistrueroic,comic,melodramatic, de aventuri sau istoric. Și, oricât de solid este documentată viaţa lui Napoleon în sute și mii de prestigioase monograii, cineaștii au preerat îndeobște consolidarea mitului, adică romanţul și suspansul, reconstituirii ilmice a adevărului istoric. Iar publicul a ost oarte ericit să vadă că un împărat iubește, greșește, sueră la el ca orice om, chiar dacă acesta aișa negreșit în momentul culminant gesturi antologice și vorbe memorabile sau decizii geniale. Propaganda și cultul modern al personalităţii, construite și promovate cu un deosebit talent și îndârjire de Napoleon în timpul vieţii sale, s-au prelungit și ampliicat irezistibil în timp, intrând în sera mitologiei. De altel, nu lipsită de semniicaţii, trecute și actuale, este airmaţia istoricului britanic Philip M. Taylor că „sub Napoleon, Franţa a devenit în apt primul stat modern axat pe propagandă”.

APOLOGII CINEMATOGRAFICE Cel care a dat tonul interpretărilor creative, mai presus de orice constrângere a adevărului istoric, reeritoare la Napoleon, a ost talentatul regizor, scenarist și actor rancez Abel Gance (1889-1981). Ideea unei saga cinematografice, alcătuită din șase filme dedicate întregii vieţi a lui Napoleon, i-a venit lui Abel Gance în 1921, atunci când l-a însoţit pe Max Linder în SUA și a văzut capodoperele lui D.W. Griffith, „Nașterea unei naţiuni” și „Intoleranţă”. Încă de atunci, din epoca filmului mut, orice producţie cinematografică dedicată lui Napoleon presupunea costuri uriașe, datorită specificului epocii ce trebuia pusă în scenă: costume scumpe și strălucitoare, uniorme și mase enorme de soldaţi în mișcare, armament și șarje de cavalerie... De aceea, nici Abel Gance nu

Albert Dieudonné,  în rolul lui Napoleon, în pelicula regizată de Abel Gance (1927)

Waterloo – 200 de ani  și-a putut duce la bun sârșit grandiosul proiect pentru care erau necesare 8.000 de costume de epocă, 4.000 de puști, 60 de tunuri. Și totuși, în 1927 a apărut „Napoleon”, despre perioada de tinereţe a eroului, în regia, scenariul și montajul lui Abel Gance, cu Albert Dieudonné în rolul titular, un film despre care Tudor Caranfil spune că „nu-i pasă de adevărul istoric”, preerând în schimb discursul apologetic, ce devenea periculos din pricina „conuziei pe care o putea semăna diletantismul istoric într-o viziune atât de distorsionată a evenimentelor revoluţiei și imperiului”. Abel Gance avea să revină în 1935 cu o nouă superproducţie, inegală ca valoare, dedicată lui Napoleon Bonaparte, iar în 1960, cu un film, tot apologetic, despre bătălia de la Austerlitz. „Contesa Walewska”, semnat de Clarence Brown în 1937, a ost un film de dragoste la nivel înalt, cu mize pasionale și patriotice, ce au ost jucate credibil, spre deliciul spectatorilor, de două superstaruri ale epocii: Greta Garbo și Charles Boyer. Este unul dintre puţinele filme în care iubirea ia locul războiului – tema principală a producţiilor despre Napoleon, iar celebrul împărat-soldat apare  în ipostaza de îndrăgostit-ără-noroc. Tot în registrul eroico-narativ complet al legendei binecunoscute,seînscrieși ambiţioasacoproducţieranco-italianăaluiSacha Guitry, din 1955, „Napoleon”, cu Raymond Pellegrin în rolul principal, acompaniat de mari vedete ale timpului, în roluri episodice, precum Michelle Morgan, Yves Montand, Jean Marais, Jean Gabin sau Orson Wells. Niciun moment esenţial al epopeeii napoleoniene nu a ost scăpat, nicio mare bătălie nu a lipsit din povestirea cinicului ministru de Externe Talleyrand. Greta Garbo şi Charles Boyer, în filmul „Contesa Walewska”, regizat de Clarence Brown (1937)

WATERLOO�UL LUI BONDARCIUK Una dintre ultimele superproducţii cinematografice pe teme istorice din categoria „Cleopatra”, „Cidul”, „Spartacus” sau „Corăbiile lungi”, coproducţia italo-sovietică din 1970 (marca Dino de Laurentiis), „Waterloo”, în regia lui Serghei Bondarciuk, și-a propus cea mai amplă și fidelă ecranizare a ultimelor 100 de zile de glorie a împăratului, cu accent, desigur, pe celebra bătălie. Bondarciuk s-a aflat pe timpul filmărilor scenelor de luptă, desășurate în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, la comanda a peste 15.000 de inanteriști sovietici și a 2.000 de călăreţi (toată figuraţia fiind asigurată de Ministerul Sovietic al Apărării), la care s-au adăugat 50 de cascadori – artiști de circ – care au creat acele secvenţe memorabile cu rostogoliri ale cailor și cavaleriștilor rancezi sub salvele artileriei engleze. Bondarciuk a comandat această uriașă masă de figuranţi (instruiţi special în mânuirea muschetelor, a săbiilor, în alcătuirea ormaţiilor de luptă din epocă) prin walkietalkie, cu ajutorul a patru interpreţi pentru limbile engleză, ranceză, italiană și sârbo-croată. Studioul Mosfilm a investit enorm în acest film, pentru recrearea întocmai a câmpului de luptă fiind ridicate cu buldozerele două dealuri, fiind construiţi opt kilometri de drumuri și patru clădiri istorice, fiind transplantaţi cinci mii de arbori și semănate hectare întregi cu flori de câmp, secară și orz, creându-se irigaţii speciale pentru a reproduce noroiul în care s-au împotmolit tunurile lui Napoleon. Filmările au durat 28 de săptămâni, exterioarele fiind turnate în Ucraina (unde costurile erau mai mici), iar interioarele în Italia, la Roma. Astel, „Waterloo” este, poate, cel mai autentic film despre Napoleon și bătăliile sale, el fiind rodul unui eort susţinut din partea autorităţilor sovietice, aflate încă în perioada mai relaxată, de început, a epocii brejneviste. Chiar dacă filmul nu a reușit să acopere prin biletele vândute uriașele sale costuri de pro-

Daniel Gélin, aka Napoleon în tinereţe, în filmul regizat de Sacha Guitry (1955)

Waterloo – 200 de ani 

 „Waterloo”, hitul anilor ’70 Începând din a doua jumătate a anilor 1970, discotecile din toată lumea răsunau pe ritmurile ormaţiei pop ABBA. Ascensiunea trupei în topurile din Europa și Statele Unite a început în anul 1974, pe 6 aprilie, când reprezentanţii Suediei la concursul de muzică Eurovision câștigau troeul cu melodia „Waterloo”. Ceea ce putea părea, la o primă vedere, o asociere neobișnuită – reeriri pe ritmuri disco la momentul dramatic al înrângerii lui Napoleon în 1815 – avea să devină hitul anilor ’70 și să lanseze pe piaţa muzicală o ormaţie cu o carieră ulminantă. Cântecul spune cum „istoria se repetă” și suprapune destinul lui Napoleon cu cel al unei ete îndrăgostite care nu are nicio scăpare și trebuie să se predea în aţa dragostei. Alegoric, Waterloo este sârșitul – dar unul subtil, în care „simţi că învingi când pierzi”. Altel spus, dragostea e și ea un câmp de luptă, iar a te îndrăgosti e un alt el de capitulare, una mai dulce, deși la el de intensă. Melodia celor de la ABBA a devenit emblematică pentru Eurovision, iar în 2005, când a ost aniversată cea de-a 50-a ediţie a competiţiei, „Waterloo” a ost desemnat cel mai bun cântec din istoria concursului. A cucerit generaţii  întregi după lansare și continuă să o acă. Dovadă stă aptul că a ost vândut în peste șase milioane de cópii și intră în topul celor mai bine vândute single-uri din toate timpurile. (ALEXANDRA ȘERBAN)

 În 1960, regizorul Abel Gance „recidivează” cu pelicula „Austerlitz”; în rolul lui Napoleon, Pierre Mondy. Nume mari, precum Claudia Cardinale, Jean Marais, Orson Welles, Jean-Louis Trintignant, întregesc distribuţia

ducţie (cele ale armatei sovietice neputând fi socotite, la el ca și cele ale armatei române în filmele lui Sergiu Nicolaescu), totuși, el a ost recompensat în 1971, printre altele, cu două premii BAFTA. Eșecul „Waterloo-ului” lui Bondarciuk (varianta sovietică a avut o durată de peste patru ore) în a-și acoperi costurile l-au determinat pe regizorul american Stanley Kubrick să renunţe la propriul proiect pentru un film despre Napoleon; a rezultat, în schimb, un alt memorabil film de epocă, „Barry Lyndon”, cu Ryan O’Neil, laureat al premiului BAFTA pentru regie în 1975. Există relativ puţine, și nu esenţiale, contestări privind adevărul istoric al aptelor și personajelor înăţișate pe ecran. Succesiunea azelor bătăliei de la Waterloo este redată, în general, cu acurateţe și pe înţelesul omului din sală, venit în primul rând să se delecteze cu un spectacol de cinema și nu să asiste la o doctă lecţie de istorie. În acest sens, două elemente au contribuit la succesul deopotrivă de public și în aţa criticilor de specialitate. Primul a constat în charisma și talentul celor două personaje-cheie, aflate într-un duel nevăzut, două caractere și temperamente opuse: un Napoleon coleric și temperamental, interpretat cu aplomb de Rod Steiger, opus flegmaticului, dar charismaticului duce de Wellington, jucat de un Christopher Plummer în mare ormă, mai englez decât oricând. Secvenţele cu cei doi comandanţi ce nu s-au întâlnit niciodată alternau pe ecranul panoramic cu uluitoare scene de luptă, constând atât în planuri generale, filmate din elicopter, cât și în secvenţe de detaliu, trase cu o cameră manevrată de la distanţă, pe o șină special construită. Toate acestea au ost mânuite cu mult har (pe vremea când eectele speciale, personajele și decorurile create pe calculator nu se inventaseră) în dozarea epicului și emoţionalului de către Serghei Bondarciuk, cel care își demonstrase deja virtuozitatea  în mari montări istorice, regizând între 1962 și 1967 cel mai scump film produs vreodată în URSS, „Război și pace”.

UN OSCAR ŞI PATRU MINUTE DE MOARTE CLINICĂ

Proiectul unei superproducţii sovietice „Război și pace” a apărut ca o reacţie de orgoliu a Moscovei, după ce King Vidor lansase în 1956 o primă și extrem de costisitoare ecranizare în limba engleză a romanului lui Lev Tolstoi, produsă de același Dino de Laurentiis, alături de Carlo Ponti, cu o distribuţie de zile mari: Audrey Hepburn (Natașa), Mell Ferrer (Bolkonski), Henry Fonda (Bezuhov), Herbert Lom (Napoleon).

Waterloo – 200 de ani  Era perioada de maximă conruntare de orgolii propagandistice dintre URSS și SUA pe toate ronturile Războiului Rece, iar regizorul Bondarciuk a ost un produs tipic al scurtei perioade de liberalizare din istoria URSS, dintre dezgheţul hrușciovian și stagnarea brejnevistă. Preparativele pentru „Război și pace” au început în 1961, iar filmările au demarat în 1962, generând cea mai mare mobilizare de resurse umane și materiale din istoria cinematografiei sovietice, superproducţia urmând a avea patru părţi: „Andrei Bolkonski”, „Natașa Rostova”, „1812”, „Pierre Bezuhov”. Doar pentru scena bătăliei de la Borodino au ost mobilizaţi 120.000 de figuranţi-soldaţi ai Armatei Roșii, iar Bondarciuk a filmat pentru invazia Rusiei de către Napoleon o scenă de luptă de 45 de minute. În timpul filmărilor, cerinţele de realism a scenelor de luptă au dus la moartea mai multor cai, motiv pentru care multe orașe americane au boicotat diuzarea filmului. Bondarciuk a început filmul sub regimul lui Hrușciov și l-a terminat sub cel al lui Brejnev, dar presiunile asupra lui au ost atât de mari (să termine primele două părţi la timp pentru a fi prezentate în cadrul Festivalului de film de la Moscova din 1965) încât a suerit două inarcturi, la ultimul regizorul aflându-se în moarte clinică timp de patru minute. În schimb, a obţinut satisacţia internaţională supremă, Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, în 1969, acordat de Academia americană de film unei producţii sovietice chiar în mijlocul Războiului Rece, la scurt timp după invazia Cehoslovaciei de către Armata Roșie.

PERCEPŢII ŞI RE�EVALUĂRI ACTUALE

În 2004, la aniversarea a 200 de ani de la încoronarea lui Napoleon, pe lângă cele patru expoziţii și cinci volume ce i-au ost dedicate,

au apărut, chiar din partea ranceză, serioase semne de întrebare dacă acest „soldat imperializat” (cum l-a numit Chateaubriand pe cel care pentru propria glorie a trecut Europa prin oc și sabie) merită sau nu să fie astel omagiat. Revista „Le Point” din 14 octombrie 2004 a consacrat eţei ascunse a lui Napoleon un întreg dosar, în care se vorbește despre jaurile generalilor și ale armatelor sale, despre urturile, atrocităţile șicrimelederăzboidin timpulcampanieidinEgipt,despreeervescenţa naţionalistă generată de acest mare comunicator. Genial creator de evenimente memorabile, Napoleon și-a ascuns adesea greșelile sub gesturi propagandistice spectaculoase, el fiind cu adevărat victorios în doar patru ani (1805-1809) din cei cincisprezece de domnie (1799-1814). Un act important de demitizare a lui Napoleon, în cadrul unui curent mai general de prezentare lucidă și cât mai obiectivă a unor mari personalităţi ale istoriei, a ost expoziţia „Napoleon și EuropaVis și Traumă”, vernisată de oficialităţi germane și ranceze la Bonn,  în 2010 și la Paris, în 2012. După precedentele expoziţii cu caracter omagial consacrate Împăratului la Paris, în 1969, acest nou demers cultural încearcă pentru prima dată prezentarea unei imagini critice asupra personajului, o perspectivă eliberată de clișee și prejudecăţi propagandistice, cuprinzând și aspectele negative ale celui care a dominat Europa la începutul secolului al XIX-lea, a creat cultul modern al personalităţii și a inventat propaganda de stat. Această tendinţă de re-evaluare istorică a lui Napoleon, eliberată de tradiţionalele și conortabilele clișee mitizante, întârzie (dar nu pentru mult timp) să se acă simţită și pe marele ecran, poate și pentru că publicul larg se simte încă mult mai conortabil în ţarcul poveștilor eroico-triumaliste. Doar miniseria ranco-canadiană de televiziune din 2002, „Napoleon”, regizată de Yves Simoneau, cu Christian Clavier în rolul principal, a încercat să prezinte latura umană a eroului, care ajunge chiar să fie manipulat de anturajul său.

Scenă din pelicula-gigant „Război şi pace” (Voyna i mir), regizată de Serghei Bondarciuk (1966-1967)

Waterloo – 200 de ani 

Ватерлоо Pelicula „Waterloo” ( Ватерлоо ) este o capodoperă a filmului epic de război, a filmului de artă (data lansării în SUA de către Columbia Pictures: 31 martie 1971; buget: 25.000.000$; producător: Dino De Laurentiis; scenariul: Vittorio Bonicelli, H.A.L. Craig, Serghei Bondarciuk, Mario Soldati; regia: Serghei Bondarciuk; muzica: Nino Rota; distribuţia: Rod Steiger – Napoleon Bonaparte, Christopher Plummer – Arthur Wellesley). Filmul a câștigat două premii BAFTA în 1971, pentru cea mai bună regie de artă și pentru cel mai bun design de costume. | DE MIHAELA GRANCEA

Epicul „Waterloo” consacră tradiţia filmelor despre Napoleon Bonaparte,fiind,precumfilmulrancez„Austerlitz”(despremarea victorie ranceză din 1805), concentrat pe o conruntare militară de proporţii. Preaţarea luptei de la Waterloo este asigurată de expunereaevenimentelorpetrecuteîn1814și1815: abdicarealuiNapoleon, act determinat de situaţia de pe ront și de presiunea generalilor; despărţirea dureroasă de soldaţii săi, de veteranii pe care îi trata paternalist;exilulalecăruidate sunteludate;evadareadininsulaElba și revenirea în Franţa (martie 1815); recoagularea corpului adepţilor săi după deectarea mareșalului Ney, trimis să îl captureze pe ostul împărat; încercarea de a-și redescoperi vechiul elan, de a relua legătura aectivă cu veteranii, cu rudele soldaţilor decedaţi, dorinţa de a-și recupera fiul înstrăinat; reconstituirea Marii Armate prin noi recrutări și reinstaurarea administraţiei napoleoniene; pregătirea, după cele 100 de zile de deţinere a puterii, de conruntarea decisivă cu coaliţia antinapoleoniană. Succesulacesteiepopeicinematograficeesteasiguratde reproducerea, cu anumite inexactităţi istorice și ficţionări cerute de nevoia de a dramatiza și de a ace actual discursul despre povestea

de război1, de naraţiunea preponderent tragică și de spectaculozitatea operaţiunilor militare redate; ele ocupă o oră și jumătate din durata filmului. Mișcarea trupelor este surprinsă prin tehnici de filmare speciale, detaliul fiind îmbinat cu panorama. Panoramarea este eectul filmării, din elicopter, a scenelor de luptă. A se vedea, de pildă, impresionantareconstituirea ataculuicavalerieiranceze asuprainanteriei aliate dispuse în careuri deensive – este vorba despre secvenţa militară cunoscută sub numele de „marele atac rancez de cavalerie” de la orele 16:00, atac neautorizat de împărat, declanșat și condus neinspirat de generalul Milhaud și de duplicitarul și impulsivul mareșal Ney; rancezii au eșuat, provocând începutul sârșitului pentru armata napoleoniană. De cealaltă parte, detaliile, dar și mărirea secvenţelor cu conţinut militar s-au realizat prin filmarea, de la nivelul solului, simultan, cu mai multe camere; vezi scena șarjei cavaleriei grele britanice, scenă în care caii și călăreţii par că avansează perpetuu, iar inamicul nu este vizibil. Astel se creează impresia de gigantesc, chiar de coregrafie.

Waterloo – 200 de ani 

FIRUL CONDUCĂTOR: CONFRUNTAREA DINTRE NAPOLEON ȘI ARTHUR WELLESLEY Multe dintre personajele secundare ies în relie, prin cuvinte memorabile sau prin acceptarea morţii. Însă axul filmului este conruntarea epică dintre Napoleon și Arthur Wellesley, duce de Wellington – supranumit de istorici „Ducele de Fier” și numit, cu amiliaritate, de către soldaţii din armata sa pestriţă și plină de bravadă „Atty care îi chelănește pe rancezi”. Interesantă este prezentarea, aproape simetrică, a personalităţii celor doi comandanţi. Dacă Ducele este un om care crede că oricând pronia divină poate schimba sorţii conflictului, e prudent, responsabil și își controlează eficient corpul ofiţeresc, Napoleon este o personalitate în declin, care se îndoiește de mareșalul Ney și de generalii săi care maniestă iniţiative neericite și îndrăzneală vindicativă vizavi de adversar. Comandantul rancez, deși declară în aţa Statului său Major că „Dumnezeu nu se amestecă în desășurarea războaielor”, nu mai este sigur de posibilitatea realizării proiectului său; mai mult chiar, ostul împărat devine anxios când urtuna și ploaia din timpul nopţii anterioare zilei hotărâtoare (18 iunie 1815) – ploaie torenţială pe care o percepe drept un element ostil ce îi reamintește de zăpezile și gerul din campania rusească – îi dau peste cap strategia. Napoleon este în film, precum a ost și în realitate, omul riscului, comandantul care miza pe intuiţie și anticipa coparticiparea la înnoirea lumii prin război – precum cuceritorii care își doresc cu ardoare un destin istoric care să biruie temporalitatea, precum cuceritorii pentru care soldaţii lor sunt niște instrumente care (însă) pot savura victoria; soldaţii rancezi din anară au cântat, la Waterloo, „La Victoire est en nous”, „Vive l’Empereur”, chiar și când erau răniţi2. Pentru Napoleon, războiul este și o artă3. De cealaltă parte, Wellington așteaptă provocarea, o vede și încearcă să o rezolve, menajându-și în același timp trupele. Deși obţine victoria, fiind ajutat și de erorile umane, și de terenul care a îngreunat mișcările armatei ranceze, Ducele este  întristat de „costurile” bătăliei, de moartea a zeci de soldaţi. Bondarciuk îmbină  în redarea scenelor de luptă, așa cum nu

Waterloo – 200 de ani 

Rod Steiger l-a interpretat magistral pe Napoleon, în pelicula „Waterloo” regizată de Serghei Bondarciuk (1970)

s-a mai văzut în istoria cinematograului, atrocitatea războiului cu neutralitatea naturii; aceasta din urmă, prin rumuseţea sa, contribuie la estetizarea secvenţelor de conflict. Este reprezentativă, în acest sens, scena atacului asupra ermei La Haye Sainte, ermă ortificată și asaltată, dar ără finalizarea așteptată de rancezi. Imaginea este dominată de culoarea roșiatică a umului gros (umul bătăliei este, de altel, o prezenţă proteică: ușor și subţire ca un abur, gros și plin de uningine, ridicat la orizont asemenea unui apus) care pare că inundă scena. Fără să acă exces de prezenţa sângelui, regizorul doar sugerează brutalitatea atroce a unor episoade, precum cel presupus de moartea gărzii imperiale, care reuză, printre injurii, să se predea, fiind ucisă, prin loviturile de tun, de către britanici. Regizorul a apelat la controversatul episod deoarece acesta ace drama mai explicită; la el, și demnitatea cu care soldatul rancez, atașat de proiectul cuceririi lumii din viziunea politică napoleoniană, preeră moartea  în locul eșecului. Riposta învingătorului este rapidă, căci garda de veterani este spulberată cu lovituri de artilerie. Acest final împarte spectatorul între condamnarea actului de cruzime gratuită și admiraţia vizavi de dispreţul cu care cel învins, omul simplu, își privește  învingătorul care se așteaptăca învinsul să fie disperat și umil. Prin câteva scene scurte, Bondarciuk surprinde moartea toboșarilor rancezi preadolescenţi, condamnând astel olosirea copiilor în război; ei, precum și cimpoieșii scoţieni, sunt primele victime – deși nu erau înarmaţi, în acest tip de război, alături de raţia de alcool și de tabac, reprezentau principalul mijloc

Jack Hawkins (în rolul generalului Thomas Picton) şi Christopher Plummer (în rolul lui Arthur Wellesley, duce de Wellington)

de îmbărbătare a militarilor, iar cântecele lor erau electrizante. Se conservă astel motivul loialităţii exemplare a militarului rancez. Poate cea mai mare realizare a filmului este însă portretul lui Napoleon, căci Rod Steiger, un actor de excepţie care a îmbinat orţa expresivă a chipului său cu capacitatea de interiorizare, a compus portretul unui om covârșit de boală, dar și de propria-i natură pasională. Umanizarea figurii comandantului a erit construcţia actoricească și filmică de pericolul oscilaţiei între mitizare și demitizare. În acest sens, pentru noi este memorabilă sce-

Waterloo – 200 de ani 

Un Napoleon prăbuşit, în capodopera lui Bondarciuk

na în care, la debutul filmului, Napoleon, după acceptarea abdicării, se desparte de garda sa loială și sărută drapelul ţării. E o scenă pe muchie de cuţit, o secvenţă cu accente patetice care ar fi putut degenera în ridicol. Filmul „Waterloo” ascinează cinefilul prin reproducerea bătăliei, ăcându-l totodată să perceapă aptul că, dincolo de „rumuseţea” aparentă a operaţiunilor militare, se maniestă mecanismele interne ale deciziei celor care, prin mijloace extreme și arbitrare precum războiul, determină viaţa și moartea celor pe care îi conduc. NOTE: 1. A se vedea, de pildă, moartea generalului Ponsonby. Prea temerar, acesta se aruncă pe un teren neverificat; împins de beţia succesului, îi urmărește, doar cu o mică trupă, pe francezii aflaţi în retragere și ajunge să fie izolat de restul forţei aliate. Un contraatac al lăncierilor polonezi îi spulberă grupul de soldaţi, Ponsonby însuși fiind ucis precum tatăl său în urmă cu 40 de ani. Calul i se împotmolește în noroi, iar generalul este ajuns din urmă și ucis. Or, în istoria reală, acest episod încărcat de fatalitate și de cruzime nu s-a  întâmplat. 2. http://gustavemar.free.fr/Musiques/Musiques.htm (accesat la 1.06. 2015). 3. După Revoluţia Franceză, arta militară a epocii depășește caracterul practicist, deși se păstrează tradiţii tactice foarte vechi, precum dispunerea  în careul cu rol defensiv. Oamenii de arme scriu, în secolul al XIX-lea, despre caracterul şi „legităţile războaielor” (vezi, mai întâi, Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz, autorul lucrării Vom Kriege, 1812). Napoleon, deși va aborda târziu, în memoriile scrise în exil, teme legate de gândirea militară, a aplicat  în campanii ideile teoreticienilor și practicienilor anteriori (Villars, Vendôme şi Eugeniu de Savoia). La Waterloo, și filmul conservă această atitudine, Napoleon a respectat principiul libertăţii de acţiune, dar a acordat atenţie și tacticilor surprinderii adversarului.

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ

 :  ă t  a  d  ă t  l  a e C i ș m ig iu l d !   ă  n e c  s o e  a c â rc iu m

 Republica piraţilor din Cișmigiu. * „Griu-i viaţa” de „încântător” a lui Caragiale la  crâșma coanei Marghioala. * Smârcurile se transformă în Eden. * Chioșcul militar și   promenada provincialilor. * Boierii se retrag în nordul Bucureștilor. * Cheful patriotic  al primarilor vrăjiţi. * I.D. Ionescu, botezat cu bășica lui Agop – minunatele   peripeţii ale primului mare actor de revistă român. * Partenerul lui Caragiale și  urmașii piraţilor din Cișmigiu – „Monte Carlo”. * O „Buturugă” vine la oraș. *  „Furnica” petrece la „Buturugă”. * Bucuriile simple sub lupa mizantropului. | DE EUGEN MAROLA

Foto: Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, Arhivele Naţionale ale României, colecţia Eugen Marola

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne spune Nicolae Filimon, Cișmigiul era un loc deloc recventabil de către bucureștenii cu rică de Dumnezeu. Un spaţiu al nimănui, dominat de smârcuri nesârșite, urât mirositoare, și de răuăcători, care își duraseră fie într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraţilor din Caraibe. În acea baracă sordidă șuţii și tâlharii vremii încingeau în noapte nesârșite partide de cărţi, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuţitul în dinţi, balta din jur înghiţind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura neguţătorul.

FARMECELE COANEI MARGHIOALA

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui Mânjoală”, subiectul aflânduși obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ţinea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat coana Marghioala, ale cărei armece le-a descris în naraţiune – „Coana Marghioala era rumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinereţe, când era „curăţel și obraznic, mai mult obraznic decât curăţel”, ăcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniţă. Cel care îl aducea, mai vârstnicul soţ al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, erindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ota invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: „Griu-i viaţa”. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la „încântările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa  în proză, unde dorinţa i se împlinește – aici, crâșmăriţa e o hangiţă plină de armec și de armece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desace vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstiţios al vremii. Încet-încet, demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colţ de natură și de

omenire neîmblânzite – drenarea a ăcut posibilă apariţia unei grădini minunate în mijlocul orașului, pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puţin de 540 de varietăţi arboricole, 45 de eluri de ierburi și sute de specii de flori, toate îngrijite sau aclimatizate de către arhitecţi peisagiști cu renume în Europa. Treptat, grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima dată un simbol al autorităţii a prins viaţă aici, sub orma unui chioșc unde anarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au început să-și afle loc de promenadă și cei aflaţi în tranzit; în această piaţă a sentimentelor ugare, acompaniaţi de cântul flașnetelor sau de acordurile însufleţite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau întâlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în apropiere, pe strada Brezoianu, unul dintre fieurile prostituţiei bucureștene. Lumea bună preera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiselefful, unde se relaxa prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrână a aleilor, după vestitele bătăi cu flori de la Șosea, sau la luxosul „Buet”, ridicat conorm planurilor lui Ion Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea patinajului, stimulată fiind de reprezentaţiile unor ași ai acestui sport din Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

FESTIN BAHIC � ŞI BĂŞICA DE PORC A LUI AGOP Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din aţa Primăriei Capitalei a găzduit un estin patriotic la care au ost invitaţi toţi primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din arurii ce aveau pe ele chipurile amiliei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, prezenţi în număr generos la estivitate, au ost stropiţi din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oerite de autorităţi. Această canonadă culinar bahică n-a ost chiar așa de ușor de suportat de către invitaţii mai puţin trecuţi prin canoanele meselor oficiale, astel că, la sârșit, băncile Cișmigiului și chiar coteţele de prin vecini au devenit reugii nocturne ale celor doborâţi de îmbuibare. A doua atracţie a Cișmigiului, după muzica militară, a ost o scenă veche de teatru, aflată imediat lângă chioșcul anarei, unde evoluau trupe de teatru ără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munţii Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său orte, dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa: un cuplu de îndrăgostiţi celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau replicile, în timp ce pe undal apărea ameninţător silueta de satir a lui Agop, care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică

La patinaj în Cişmigiu, la începutul sec. XX

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ

de porc plină cu sânge. Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public ără pretenţii, dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a ost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes olclorul de mahala. Mai târziu va deveni o prezenţă constantă în trupele marelui Matei Millo.

„AVEM MULŢI PATRIOŢI CE�AU MULS ACEASTĂ ŢARĂ...”

Aici a evoluat la prima tinereţe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru mare actor de revistă, I.D. Ionescu (18441900), imortalizat de Caragiale în „Noaptea urtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima sa reprezentaţie, surprins cu totul neplăcut de arsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părţii de final a scenariului său –, la următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și s-a răzbunat din plin pentru umilinţa din seara precedentă. Abia în ultimii ani ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă populară, căutând să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin, ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluând vechile sale succese, multe dintre acestea datorându-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu; înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica, ratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica. În cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum a ost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un reren actual și astăzi: „Avem mulţi patrioţi /Ce-au muls această ţară, /Deși în cor cu toţi /Că-i vor binele zbiară. /D-asemeni iscusiţi, /Azi lumea e sătulă.../Ssst! Ssst! / Tăceţi câţi vă găsiră /Cu musca pe căciulă”. Poate și de asta, după ce a reăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incin-

ta „Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Oreu”, în ostul sediu al restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel Mare, căreia i-a dat și numele – autorităţile i-au ăcut șicane nenumărate ani de-a rândul, ruinându-i investiţiile și aducându-l, în ultima parte a vieţii, la aliment. Imaginaţia sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurând tot elul de experimente nemaiîntâlnite până atunci, așa cum au ost raţii Melos, americani de culoare, Adacked, „patinoară” velocipedistă, sau velocipedistul pe sârmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita amilie Martens, tatăl și două ete, una dintre acestea, ostă laureată a unui concurs de rumuseţe parizian, ăcând urori printre junii bucureșteni de amilie; ea a reușit să înveţe și românește, interpretând cu mare succes langurosul „Nu mă uita”. I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, deși a ost și un bun pianist de muzică clasică. Portretul său e întregit de o filotimie ără egal, spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de pungi cu tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul războiului de la 1877-’78, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decoraţie „Medgidia”. A pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia, având deasupra mormântului doar o simplă cruce din lemn care, în timp, s-a pierdut. Această „scenă-baracă, joasă și incomodă” din partea dreaptă a chioșcului Primăriei l-a găzduit pentru ultima oară pe I.D. Ionescu la 1 septembrie 1898, și dacă imaginea sa pauperă și modestă nu ne impresionează prea mult, trebuie să spunem că nu era deloc mai prejos decât cea de la „Pomul verde” din Iași, unde Avram Goldaden, pionierul teatrului de revistă evreiesc, a evoluat pentru prima dată în 1874. Acest gen teatral a traversat peste Atlantic odată cu acesta și a inspirat mai târziu enomenul artistic de pe Broadway sau filmul muzical hollywoodian.

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ Cu „Monte Carlo” în istorie: diferitele „feţe” ale restaurantului pe parcursul anilor

PRIMA CÂRCIUMĂ DIN CIŞMIGIU ŞI ISTORIILE SALE CU FINAL NEFERICIT

Se pare că prima cârciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existând și astăzi, dar numai în denumire: „Monte Carlo”; unele voci pretind că a preluat vechiul amplasament al cârciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă, aceasta a devenit un fie al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai secolului al XIX-lea, de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plinlocantaspresârșitulocupaţieigermanedintimpulPrimului Război, un incendiu distrugând-o în totalitate. În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectaţi de muzica unor tarauri celebre în perioadă. Dimineaţa, localul era vizitat de elevii mai nonconormiști de la „Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din

noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ. Actuala construcţie datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnând: „noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.

„O ARMATĂ ÎNTREAGĂ DE CHELNERI... D’ABIA PUTEAU SĂ PRIDIDEASCĂ COMANDELE MIILOR DE CLIENŢI” Cârciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce pare, la o privire de la distanţă, o relicvă a timpurilor păgâne, rămășiţă a unui arbore totemic tăiat de vreun sânt Martin indigen. În realitate e numai o butaorie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C. DumitrescuŢăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Ţăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”. Acesta ţinea la sârșitul secolului al XIX-lea o câr-

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ

INTRĂ PE HISTORIA.RO PENTRU A FI LA CURENT CU OFERTELE NOASTRE DE ABONARE.

 E ŞI D E  S     T  Ă C    

  Z    E  A

   -

O    P   

   N

E    

R          

    O

    B

Ă     

     A

I       

S      

 O   R   I       A

T      

 Abonează-te la Historia + Historia SPECIAL

pe minimum 12 luni şi primeşti CADOU cartea Retragerea lui Napoleon din Rusia . de Louis Joseph Vionnet

 !   

î   

n   1    5   i      p  e r  i  o a  u  n   d a  i  e   1 4 i  u l ie 

OFERTĂ

- 

10%

SPECIALĂ!

EXTRA REDUCERE pentru studenţi şi pensionari

Pentru a beneficia de extra reducerea de 10% din preul de abonament, trimitei fie copia carnetului de student vizat pe anul universitar în curs , fie copia talonului de pensie pe ultima lună, la [email protected] sau la fax 0372.130.068. TE POŢI ABONA: ■ ONLINE: la http://abonamente.adevărul.ro ■ Prin VIRAMENT BANCAR sau mandat poştal în contul

Prin SMS: 2 SMS-uri cu textul HISTORIA la 7466 La FIRMELE DE ABONAMENTE (6 EURO / SMS + TVA) La toate OFICIILE POŞTALE SC ADEVĂRUL HOLDING SRL, cod fiscal RO18990288, pentru abonament pe 6 luni La LIBRĂRIILE NEMIRA – www.nemira.ro/librarii deschis la BRD Sucursala Decebal, 2 SMS-uri cu textul HISTORIA la 7460 La LIBRĂRIA ADEVĂRUL, nr. cont RO70 BRDE 441SV 5830 5914 410 (10 EURO / SMS + TVA) Bucureşti, Bd. Magheru nr.18. pentru abonament pe 12 luni. * Pentru acordarea premiilor este necesar să vă abonaţi la Historia + Historia special pe minimum 12 luni şi să ne trimitei copia dovezii de plată împreună cu talonul de abonament completat la S.C. ADEVĂRUL HOLDING S.R.L., București, Șos. Fabrica de Glucoză, nr. 21, sector 2, cod poștal 020331, sau prin fax 0372.130.068 sau email [email protected]

(apariţie lunară) extra reducere 10%

3 luni 6 luni 12 luni 24 luni (26 lei) (48 lei) (89 lei) (148 lei) (23,4 lei)

(apariţie trimestrială) extra reducere 10%

(43,2 lei)

(80 lei)

(133,2 lei)

6 luni (16 lei)

12 luni (32 lei)

24 luni (64 lei)

(14,4 lei)

(28,8 lei)

(57,6 lei)

3 luni

extra reducere 10%

6 luni

12 luni

24 luni

(33 lei) (59 lei) (99 lei)

(179 lei)

(29,7 lei) (53 lei) (89 lei) (161 lei)

Pentru informatii şi reclamaţii abo namente: E-mail: [email protected], tel.: 031.860.30.57; 031.860.30.85 (L-V între 9.00 şi 18.00).

Pentru abonamentele plătite cu mandat poştal sau ordin de plată este necesar să trimiteţi talonul completat, împreună cu copia dovezii de plată la S.C. ADEVARUL HOLDING S.R.L., Bucureşti, Nume………………………………................................................……Prenume.......................................................................................... Şos. Fabrica de Glucoză nr.21, sector 2, cod poştal 020331, sau prin fax: 0372.130.068, sau Str. ……………………….....……................. Nr……., B l…...., S c……, E t ....., Ap…….., Localitate…............…………...............…………….. e-mail: [email protected]. Plata se va efectua până la data de 20 a lunii în curs Judet/ Sector ……………….., Cod poştal ….………………, Telefon ……......…………..…….… E-mail……….....……….…………….… pentru ca livrarea abonamentului să înceapă de la data de 1 a lunii următoare. Prin completarea prezentului Am achitat suma de .................. lei cu mandat poştal / ordin de plată nr. ................... din data ................................. talon sunt de acord ca S.C. Adevărul Holding S.R.L să prelucreze datele mele cu caracter personal pentru  în contul S.C. ADEVĂRUL HOLDING S.R.L., cod fiscal RO18990288, deschis la BRD Sucursala Decebal, activităi promoionale și să le dezvăluie terilor conform nr. cont RO70 BRDE 441SV 5830 5914 410. legii nr.677/2001. Îmi rezerv dreptul să mă opun acestei

Talon de abonament

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ ciumă aimoasă în epocă, având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și ace, la început de drum, în nopţile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spaţiu, când „întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce „seamănă mai mult cu un templu al rumosului”, s-a îmbogăţit cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiţii, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea, vindea „cu un brio deosebit, ţigări și tutun, cu preţurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul marelui actor Iancu Brezeanu. E probabil că și băutura s-a vândut la preţul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voinţa Naţională», d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienţi cari luaseră la asalt consumaţiunile noastre și în special excelenta bere din abrica d-lui proesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu suere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și  într-adevăr mușteriii noștri n-au suerit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stinso ploaia torenţială de halbe și de șpriţuri (din pivniţele Ciucanu, Calea Griviţei)”. Lăutari în costum naţional au delectat publicul împreună cu muzica unui „graoon triplu”. Dar atracţia principală a ost Niţă, „simplu patron cizmar”, socialist de inimă și prezenţă tonică prin cârciumile populare ale timpului. La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cârciumă – putem spune că, paradoxal, cel puţin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a ost una zis de berărie, în timp ce dreapta a ost marcată de asceză și de cultul unor proeţi austeri –, era o prezenţă oarte remarcată prin tonusul său romantic. La cheul popular din Cișmigiu, Niţă se spune că „i-a dat gata pe toţi cu romanţele lui de inimă albastră cântate pe glasul al șaptelea”. Întreaga poveste din Cișmigiu i-a costat pe organizatori doar câteva sute de lei – e vorba de deficit – ceea ce e oarte puţin comparativ cu notorietatea dobândită.

„LA �BUTURUGĂ� TRONEAZĂ HIGH�LIFE�UL SERVITORIMII”

Situată în imediata apropiere a chioșcului și a scenei de teatru popular, „Buturuga” a reușit să capteze acest public atras la început de ormele rudimentare de comedia dell’arte și apoi de teatrul de revistă bulevardier. S-a potrivit ca o mănușă gustului comun, al mahalalei ieșite în centru sau al provincialului de joasă sau medie condiţie pripășit într-un București tot mai cosmopolit, aproape lipsit de amiliaritate pentru el. Cel care surprinde cel mai bine această ambianţă, dar și ără îngăduinţă, este Henri Stahl în Bucureștiiceseduc: „Singura atracţie a grădinii (Cișmigiu – n.a.) pentru acest public special este taraul de lăutari ce cântă la «Buturugă», grosolană imitaţie în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, ţuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanţele, ţinuţi la o distanţă respectuoasă de mese, de o

Jurnaliştii de la „Furnica” fac chef la „Buturugă”

sârmă împletită cu ghimpi. În uniorma ce li sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruţii ascultă aici inepţii murdare ce le zbiară cu vocea de gramoon stricat, dar nuanţând scurt și deslușit fiecare vorbă, o ţigancă obraznică, cu o floare mare în păr, și cu mâinile în șolduri... Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când, însă, cântăreaţa iea arurioara acoperită cu șerveţelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-aară, se depărtează cu toţi, rușinaţi parcă, curios mixt de delicateţă și chiul, și se duc la ântâna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape ără und de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata ântână, unde, din nasul unor delfini curge apă puţină și caldă, încât vârul ascuţit al lăncilor grilajului de fier ce-o  înconjoară apărând-o, s-au îndoit supt greutatea corpurilor însetaţilor ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, «Colea în grădiniţă», și un ţigan de astă dată, dând ochii peste cap, îi trage la «ouri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să oteze astăzi acolo unde e publicul mai subţire, iar să înghesuie cu toţii în sârma cu ghimpi și ascultă privind ără invidie la cei ce beau pe la mese. Aicila«Buturugă»troneazăhigh-lie-ulservitorimii:rândașii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu șapca livrea cam pe ceaă, unii îmbrăcaţi chiar nemţește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», uste de ștoă groasă ţărănească și, pe deasupra un șorţ galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ietene cumpărate de la Piaţa Mare. Aici servitorimea își maimuţărește stăpânii: bărbaţii se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii aţă de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicând sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la ţigănci flori oerindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”. „Buturuga”, replică a cârciumilor populare de la „Moși”, unde spiritul de mahala se întâlnește cu anonimatul, și-a văzut mai departe de drum, insensibilă la săgeţile condeierilor ulceraţi sau la turbulenţele istoriei, rezistând, aproape neschimbată, până astăzi...

EVENIMENT

 Maria,

regina tuturor românilor   În timpul războiului, Regina Maria a scris sute și sute de pagini de jurnal. Nota tot, zi de zi, cu o dedicaţie uimitoare, intuind parcă ce importanţă vor avea, peste ani, însemnările sale. Dacă primele două volume ale Jurnalului de război  ,  prezentate în numerele anterioare ale  revistei noastre, au relatat izbucnirea conflictului și începutul ocupaţiei  germane (volumul I), respectiv cel de-al doilea an de război pentru România (volumul II), ultima parte a acestei trilogii memorialistice  surprinde sfârșitul Marelui Război  și îndeplinirea idealului naţional: România Mare. | DE ANDREEA LUPŞOR Foto: Guliver/AFP

Î

nsă în 27 martie 1918, data primei  însemnări din jurnal, România Mare părea un vis îndepărtat, aproape imposibil. Guvernul Marghiloman, pe care Regina nu contenește să-l critice, se pregătea să încheie o pace (viitoarea Pace de la București) dezastruoasă pentru ţară. Se întâmplă atunci ceva neașteptat: Basarabia votează unirea cu România. O veste bună, dar pe care toată lumea o primește cu o bucurie stăpânită, aproape lipsită de entuziasm, chiar și Regina: „Nu  încape îndoială că anexarea Basarabiei e un mare eveniment pentru ţară, e primul pas către «unirea» poporului român la care am visat. S-a petrecut în mod neașteptat, prin destrămarea atotputernicei Rusii – s-a petrecut într-o vreme când inima îmi e prea îndurerată, ca să se bucure, nu mai sunt obișnuită cu bucuria și îmi zdrobesc atâtea greutăţi sufletul, încât vestea aceasta bună e înăbușită de nenorocirea păcii detestabile și de îngrijorarea hidoasă pe care mi-o provoacă politicile noului guvern” [însemnare din 30 martie/12 aprilie 1918]. Bucuria unirii cu Basarabia era umbrită și de aptul că,  în condiţiile încheierii păcii cu Puterile

EVENIMENT Centrale, ea era percepută drept compensaţie pentru pierderea Ardealului. Nimeni nu putea prezice atunci ce se va întâmpla în decembrie 1918.

„AICI NU PREA E ÎNŢELES IDEALUL DE A TRĂI SAU A MURI PENTRU ORI  ÎMPREUNĂ CU O CAUZĂ” Până atunci, România trece prin clipe grele. Guvernul negociază – sau mai degrabă acceptă pur și simplu – toate cererile ocupantului german și semnează o pace umilitoare, cu condiţii oarte dure pentru ţară. Atitudinea germanilor trezește în Regina Maria o urie aproape de nestăvilit și o ură de care nici ea nu se credea capabilă. Însemnările acelor săptămâni de disperare cumplită abundă în blesteme la adresa nemţilor: „Ah, brutele! Brute ără seamăn, îngrozitoare, băutoare de sânge. Cumplită va fi ziua pedepsei lor – li se vor ridica împotrivă înseși măruntaiele pământului ca să le arunce în aţă crima comisă”; „Să-i blesteme Dumnezeu din generaţie în generaţie și să-i înveţe, într-o bună zi, să înghită ţărâna umilinţei și a disperării pe care o înghiţim noi azi” [însemnări din 24 aprilie/7 mai și 26 aprilie/9 mai 1918]. În același timp, Regina se arată contrariată și de atitudinea românilor, nu doar a celor din guvern, ci și a celor care acceptă sclavia impusă de germani ără nici cea mai mică dorinţă de a i se împotrivi: „Acum trec prin purgatoriu – fiindcă urăsc din toată inima ce văd în aţa mea, e cea mai urâtă parte din dramă; ar putea fi partea care mă înlătură de pe scenă, caz în care, ei bine, am ost un episod din istoria României – dar, dacă se ajunge la situaţia cea mai rea, cel mai tare mă va supăra aptul că au ost în stare să fie atât de lași. Dacă se ajunge acolo, evident că adevărul e că nu merită să ţii la ei și că ar trebui să te bucuri că ai scăpat de o asemenea naţie de nemernici ără onoare, dar tot va durea oarte mult când va trebui să acceptăm că au ost, într-adevăr, nemernici și lași – cei cărora voiam să le dau viaţa, sufletul și iubirea mea, toată energia mea considerabilă, ceea ce nu e puţin lucru, și tot idealul meu curat, toată orţa cu care muncesc și iubesc” [însemnare din 8/21 aprilie 1918]. În mijlocul acestei situaţii disperate, Regina Maria găsește un sprijin în Colonelul Boyle, personaj recurent în volumul de aţă. Joe Boyle, despre care s-a spus că a ost ultima mare dragoste a Mariei, apare aici ca prieten apropiat al suveranei, cu care ea simte că poate discuta orice, și pe al cărui ajutor, mai ales moral, se poate bizui oricând. Pe tot parcursul jurnalului, Maria are numai cuvinte de laudă pentru canadianul pe care îl cunoscuse la începutul lunii martie 1918: „N-am mai văzut un asemenea om, o asemenea voinţă, o asemenea concentrare a intenţiilor plină de prevedere și altruism. Je m’incline devant – e un exemplar uman rar și atât de direct, de o sinceritate atât de nezdruncinată, și nu vrea nimic, nimic pentru el” [însemnare din 31 august/13 septembrie 1918].

„CAROL A DISPĂRUT!” La începutul lunii septembrie, când situaţia pe ront se întorsese deja în avoarea Aliaţilor, iar pentru România se iviseră noi speranţe, în sânul amiliei regale are loc o dramă care ajunge să pună

 înpericol chiar soarta dinastiei. Carol, prinţul moștenitor,dispare ără urmă. Regina notează, la 2/15 septembrie: „Carol a dispărut! Se pare că a plecat de o săptămână de la Târgu Neamţ și nu știe nimeni unde s-a dus”. După șocul iniţial al veștii, instinctul matern îi spune Mariei ce s-ar fi putut întâmpla cu fiul ei: ea bănuiește că băiatul ar fi ugit cu iubita sa, Zizi Lambrino. În curând, teama i se confirmă: Carol ugise, într-adevăr, împreună cu cea pe care Regina o consideră „o aventurieră mică, nedemnă și vulgară”, și se căsătorise cu ea la Odessa. Ca mamă, dar și ca regină, Maria este disperată: „Cum a putut, cum a putut! Cum a putut! Acum, în clipele acestea, să ne părăsească pentru o asemenea fiinţă, să ne părăsească pe noi, ţara lui, munca lui, regimentul lui, speranţele, ambiţiile, visurile lui, ca un dezertor, să-și părăsească postul – cum a putut, cum a putut! Și întotdeauna a ost un fiu bun, un fiu încrezător, un băiat cinstit și sincer. Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?” [însemnare din 4/17 septembrie 1918] Timp de câteva săptămâni, până la revenirea în ţară a prinţului moștenitor (care acceptă să se întoarcă și să se despartă, temporar, de soţia sa) și găsirea unei soluţii, Regina Maria se luptă din răsputeri împotriva politicienilor care doresc înlăturarea lui Carol de la succesiune. Conștientă că inamicii dinastiei profită de situaţie pentru a murdări numele amiliei regale, percepută de germani drept o mare piedică în planul de supunere a României, Regina Maria reuză să renunţe la fiul ei și ace tot posibilul pentru a-l convinge să renunţe la căsătorie.

UN VIS DEVENIT REALITATE: ROMÂNIA MARE

Ultimele însemnări din jurnal relatează zilele agitate ale lunilor noiembrie și decembrie 1918, când „din toate părţile, românii se declară liberi să alcătuiască o singură naţiune mare”. Era momentul culminant al Marii Uniri, pentru care România intrase în război în urmă cu doi ani și la care aproape încetase să mai spere. Și Regina gândește la el: „Visul României Mari pare să devină realitate, e atât de neașteptat, încât nici nu-mi vine să cred. M-am obișnuit atât de tare cu dezastrul și necazurile de la începerea războiului, încât nu Regina Maria a mă pot obișnui cu României, Jurnal de ideea că se poate război (III). 1918 să vină, în sârșit, Editura Humanitas; și ceasul nostru!” [însemnare din număr pagini: 464; 25 octombrie/7 nopreţ: 69 lei iembrie 1918]. La 1 decembrie 1918, chiar în ziua proclamării unirii Transilvaniei cu România, amilia regală se întoarce la București. După doi ani de exil, Regele Ferdinand și Regina Maria revin în Capitală ca suverani ai unui stat întregit; ei defilează pe străzi alături de Armată și sunt aclamaţi de întreaga populaţie, alături de care sărbătoresc îndeplinirea idealului naţional: „Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuserăm toate ororile ocupaţiei, cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda neericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare – ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor!”

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Polonia  și războiul defensiv din 1939 Polonia a jucat un rol distinct în Al Doilea Război Mondial. Conflictul cel mai devastator din istoria omenirii a început la 1 septembrie 1939, când Hitler şi Al Treilea Reich au atacat această ţară. Polonezii au participat la conflagraţie din prima până în ultima zi. În 1939 aveau împotriva lor două puteri totalitare, căci Stalin, aliat cu Hitler, i-a atacat dinspre est. În perioada interbelică, Republica Polonă  renăscută în 1918 se afla într-o situaţie geopolitică dificilă: era un stat mare (cu o suprafaţă de 388.634 km 2  şi o  populaţie de 32.100.000 în 1931), cu graniţe întinse, greu de apărat, şi înconjurat, cu excepţia României şi a Letoniei, de vecini ostili: Uniunea Sovietică, Germania, Cehoslovacia  şi Lituania. | DE BOGUSŁAW KUBISZ

– istoric, redactor adjunct la publicaţia lunară „Mówią wieki” („Vorbesc veacurile”) Traducere: Adriana Panaite Foto: arhiva revistei „Mówią wieki”, Muzeul Armatei Poloneze de la Varşovia

ADVERSARI ŞI ALIAŢI Adversarii tradiţionali ai Poloniei erau Germania, care nu s-a putut împăca cu pierderea teritoriilor estice (ocupate de Prusia la sârșitul secolului al XVIII-lea, când Polonia a ost împărţită  între Rusia, Austria și Prusia), și Uniunea Sovietică, care voia să-și ia revanșa pentru pierderea războiului din 1919-1921 și olosea în acest scop mișcarea comunistă subversivă. De aceea, Polonia întreţinea o armată mare – de peste 270.000 de ofiţeri și soldaţi pe timp de pace. Securitatea ei se baza și pe alianţele militare cu Franţa și România. Conducătorii polonezi erau convinși că ameninţarea principală venea din partea Uniunii Sovietice conduse de Stalin și subordonau politica de apărare acestui principiu. Aceasta nu s-a schimbat nici după încheierea pactului de neagresiune polono-sovietic în 1932, prelungit în 1934 pentru încă zece ani.

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Infanteria poloneză  în marş (anul aproximativ 1937)

Germania, care în urma Tratatului de pace de la Versailles dispunea de o armată de doar 100.000 de soldaţi, a ost privită mult timp la Varșovia ca fiind mai puţin ameninţătoare. Acest lucru s-a schimbat în ianuarie 1933, după venirea la putere a lui Adol Hitler, care solicita revizuirea graniţelor stabilite la Versailles. Șeul politicii poloneze, mareșalul Józe Piłsudski, a sondat în secret posibilitatea unui atac preventiv asupra Germaniei, dar dezinteresul Franţei l-a împins să accepte oerta Berlinului (Hitler avea nevoie de timp ca să-și întărească puterea și să-și dezvolte armata). În ianuarie 1934, Polonia și Germania au încheiat un tratat de neagresiune. Piłsudski și-a dat seama că în câţiva ani statele totalitare vecine vor deveni agresive: „Stăm pe două scăunele – asta nu va dura mult. Trebuie să știm (...) când și de pe care vom cădea mai întâi”. După moartea lui Piłsudski,  în 1935, conducerea politicii de apărare a Poloniei a ost preluată de generalul Edward Rydz-Śmigły, avansat la gradul de mareșal în 1936. Politica agresivă a lui Hitler provoca o neliniște crescândă la Varșovia: denunţarea Tratatului de la Versailles și introducerea serviciului militar obligatoriu (1935), remilitarizarea Renaniei (1936),  Anschluss-ul (1938), ocuparea regiunii sudete (1938). La el și atitudinea democraţiilor occidentale – Franţa și Marea Britanie, care tacit au ost de acord cu încălcarea ordinii stabilite la Versailles, dând uneori chiar și o mână de ajutor, așa cum s-a întâmplat la Conerinţa de la München, din septembrie 1938, când au dat Germaniei regiunea sudetă, ără ca măcar Cehoslovacia să fie consultată. Din neericire, Polonia a participat și ea la împărţirea Cehoslovaciei, ocupând regiunea Zaolzie, locuită în majoritate de populaţie poloneză. Deși această acţiune nu a ost convenită de comun acord cu Berlinul, a pus totuși autorităţile polone pe același plan cu Hitler. Urmările strategice au ost de asemenea negative. În primăvara anului 1939, după includerea Cehiei și Moraviei, locuite de populaţie germană, în graniţele Germaniei, și apariţia Slovaciei ca stat dependent de Berlin, flancul sudic al Poloniei, măsurând aproape 1.000 km, a rămas descoperit. N-au mai existat resurse suficiente și nici timp pentru a pregăti apărarea lui. Polonia a devenit următoarea ţintă a lui Hitler. Dictatorul german dorea s-o atragă în sera sa de influenţă și să orţeze nu numai obţinerea acordu-

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

lui privind alipirea orașului Danzig/Gdańsk (administrat de Societatea Naţiunilor) la cel de-Al Treilea Reich, ci și conexiunile rutiere și eroviare extrateritoriale, prin coridorul polonez către Prusia Orientală. Acceptând aceste condiţii, Polonia ar fi ost redusă la rolul de vasal al Berlinului. Autorităţile poloneze nu au acceptat propunerea germană și nici nu s-au speriat de ameninţări. Înuriat, Hitler a ordonat  în martie 1939 începerea pregătirilor pentru invazie. Trebuie subliniat că Polonia a ost primul stat care s-a opus strategiei hitleriste a cuceririlor ără război.

Tunuri poloneze antitanc, model 36, calibru 37 mm. Modelul a fost produs sub licenţă de la compania suedeză Bofors.  În 1939 au fost o armă foarte eficientă  împotriva tancurilor germane

STRATEGIA BLITZKRIEG-ULUI În 1939, Wehrmacht-ul era cea mai modernă armată din lume. Parţial motorizată, dispunea de o puternică orţă oensivă – 15.000 de tunuri și mortiere și 3.000 de tancuri. Avea, de asemenea, sprijinul aviaţiei moderne. Dar cel mai mare atu al armatei germane era doctrina „războiului ulger” (germ. Blitzkrieg ). Aceasta se baza pe spargerea apărării adversarului prin atacurile tancurilor susţinute de inanteria motorizată, artilerie și aviaţie. Coloanele blindate înconjurau adversarul pe flancuri, ieșeau în spatele acestuia și tăiau liniile de comunicaţie. „Războiul ulger” înlesnea Wehrmacht-ului progresul rapid, scurta timpul campaniei, limitând pierderile și consumul rezervelor. Distrugea, de asemenea, moralul adversarului. Planul de agresiune împotriva Poloniei (cu numele de cod „Weiss” – Alb) presupunea scindarea orţelor poloneze provenind din regiunile Pomerania, Prusia Orientală și Silezia, care trebuiau să se grupeze în regiunea Varșoviei. În aza a doua, orţe puternice dinspre nord și sud trebuiau să se închidă ca  într-un clește în regiunea Brest-Litovsk (Brześć) pe râul Bug. Forţele germane au ost divizate în două părţi: Grupul de Armate „Nord” (22 de divizii, 630.000 de soldaţi) și Grupul de Armate „Sud” (38 de divizii, 886.000 de soldaţi). În total, împotriva Poloniei au ost trimiși 1.850.000 de soldaţi, echipaţi cu 2.500 de tancuri și 11.000 de tunuri, la care se adăugau 1.400 de avioane, dintre care mai mult de o mie bombardiere. Germanii erau sprijiniţi și de armata slovacă. Trebuia să fie un război total, îndreptat nu doar împotriva

„Jos labele!”– afiş de propagandă polonez tipărit în vara lui 1939

armatei poloneze, ci a întregii societăţi. La o întâlnire cu personalul executiv al Wehrmacht-ului la Obersalzberg în 22 august 1939, Hitler a spus răspicat: „Distrugerea Poloniei este prima noastră sarcină. Scopul nostru nu trebuie să fie ajungerea la o anumită linie de demarcaţie, ci distrugerea tuturor fiinţelor vii (...). Fiţi ără milă! Fiţi brutali! (...) Războiul trebuie să fie unul de exterminare”. Aprobarea pentru agresiunea împotriva Poloniei i-a venit lui Hitler din partea lui Stalin. Totalitarismul sovietic și cel hitlerist și-au dat mâna. La 23 august 1939, la Moscova, s-a semnat tratatul germano-sovietic, cunoscut și ca Pactul MolotovRibbentrop, după numele semnatarilor. În protocolul secret se vorbește despre împărţirea serelor de influenţă în Europa Centrală și de Est, inclusiv a teritoriului polonez, pe o linie de-a lungul râurilor Narew, Vistula și San. Deși războiul a ost început de cel de-Al Treilea Reich, responsabilitatea pentru izbucnirea lui o poartă, de asemenea, și Uniunea Sovietică. Atacul asupra Poloniei trebuia să aibă loc pe 26 august, dar Hitler l-a amânat pentru câteva zile din cauza tratatului polono-britanic. În cele din urmă, războiul avea să înceapă în zorii zilei de 1 septembrie.

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

PLANUL POLONEZ DE APĂRARE Armata poloneză era net inerioară celei germane. În 1939 putea trimite la luptă 39 divizii de inanterie, 11 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de blindate-motorizate, trei brigăzi de vânători de munte, la care se adăugau unităţi ale Apărării Naţionale și Corpului de Grăniceri (care supraveghea graniţa de est). În total, cca. 1.450.000 de soldaţi (în cele din urmă s-a reușit mobilizarea a aproximativ 1.100.000), 4.300 de tunuri, 400 de avioane de luptă (în mare parte depășite), 870 de tancuri (cea mai mare parte tanchete ușoare) și mașini blindate. Nemţii erau superiori la toate capitolele: inanterie 1,5:1, artilerie 2,8:1, tancuri 5,3:1, avioane 3,5:1. În ciuda costurilor ridicate (10% din PIB), modernizarea armatei polone mergea încet. Până în 1939 au reușit să treacă de pe cai pe motociclete și mașini o singură brigadă de cavalerie și să înceapă alcătuirea unei brigăzi blindate motorizate. Punctul nevralgic al armatei poloneze erau comunicaţiile, care se bazau pe liniile de telegra și teleon. Staţiile radio erau prea puţine, iar cele existente aveau acoperire prea mică. În plus, nu exista niciun plan pentru războiul din vest. Au început să-l pregătească în grabă, abia în martie 1939. Mareșalul Edward Rydz-Śmigły, care în caz de război urma să preia uncţia de Comandant Suprem, miza pe sprijinul puterilor occidentale. Abia după lichidarea Cehoslovaciei, guvernele rancez și britanic au devenit conștiente de eșecul politicii conciliante aţă de Hitler. Primul ministru britanic Chamberlain a acordat Poloniei garanţii de securitate și, la 25 august, cele două state au semnat un tratat de alianţă. Angajamentele aţă de Polonia au ost confirmate și de Franţa. Pe baza acestora, la Varșovia se presupunea că armata poloneză va opri atacul german timp de 2-3 săptămâni, după care va fi eliberată de Aliaţi. Din motive politice, orţele armate din prima linie au ost relocate de-a lungul graniţei cu Germania. În nord, Armata „Modlin” și Grupul Operaţional „Narew” trebuiau să se opună unui atac dinspre Prusia Orientală. Armata „Pomerania” (Pomorze) apăra coridorul polonez și trebuia să intervină în cazul unui puci hitlerist la Gdańsk. Armata „Poznań” apăra regiunea Polonia Mare (Wielkopolska), iar Armata „Łódź” trebuia să oprească înaintarea germană dinspre vest către Varșovia. Armata „Cracovia” (Kraków) proteja zonele industrializate Silezia Superioară (Górny Śląsk) și Polonia Mică (Małopolska). Paza rontierei cu Slovacia revenea armatei „Carpaţi”. Rezerva strategică era reprezentată de Armata „Prusia”. Unităţi ale pazei de coastă trebuiau să protejeze terenurile poloneze de la Marea Baltică. După luptele din zona de graniţă, armata poloneză urma să se retragă pe așa-numita linie deensivă principală, care mergea de-a lungul râurilor Biebrza, Narew, Bug și Vistula, până la gurile râului Brda și de aici mai departe spre sud în direcţia ortificaţiilor sileziene, de unde se îndrepta spre est, către orașul Nowy Sącz. Planul era riscant. Graniţele cu Al Treilea Reich, orașul liber Gdańsk și Slovacia erau oarte lungi, întinzându-se pe 2.776 km, și, în plus, extrem de greu de apărat. Din Prusia Orientală – care stătea precum securea călăului pe flancul nordic polonez – și până la Varșovia nu erau decât 100 km. Plecând de la premisa că Germania va avea superioritate dublă pe principalele direcţii de atac, mai înţelept ar fi ost ca grosul armatei să se concentreze de-a lungul râurilor Narew, Vistula și San, lăsând în aţa lor unităţi de acoperire. Aceasta ar fi scurtat rontul polonez cu câteva sute de km și ar fi sporit coeziunea apărării. În același timp însă, se lăsa liberă posibilitatea ca Wehrmacht-ul să ocupe teritoriile care de la sârșitul secoSoldaţi din poliţia locală de la Gdańsk (Landespolizei) şi grăniceri germani desfac bariera în localitatea Gdynia-Kolibki, 1 septembrie 1939

lului al XVIII-lea până în 1918 aparţinuseră Prusiei (mai târziu, Imperiului German), ca după aceea Hitler să poată opri oensiva și anunţa că pretenţiile aţă de Polonia au ost satisăcute. În plus, sub presiunea puterilor occidentale, partea poloneză a întârziat declararea mobilizării generale. Au anunţat-o abia în data de 31 august, ceea ce a ăcut ca mulţi rezerviști să nu ajungă  în garnizoane înainte de izbucnirea războiului.

CIOCNIREA CU „BLITZKRIEG-UL” Tăvălugul german a pornit asupra Poloniei la 1 septembrie 1939, ora 4:45. Acest lucru s-a petrecut ără o declaraţie de război prealabilă, încălcându-se astel dreptul internaţional. Pretextul olosit de Hitler era înscenarea unui atac polonez asupra staţiei de radio din Gliwice, de către trupele speciale germane, în seara zilei de 31 august. Înregistrată pe o cronică de film germană, salva de tun trasă de pe cuirasatul „Schleswig-Holstein” spre depozitele militare poloneze de la Westerplatte din Gdańsk a ost considerată în mod simbolic  începutul războiului. Din primele ore ale conflictului Luftwaffe a început raidurile. Piloţii avioanelor cu cruci negre semănau teroare, bombardând orașele, gările și drumurile înţesate de reugiaţi. Dominaţia aeriană germană a paralizat transporturile, împiedicând aprovizionarea și deplasarea spre ront a detașamentelor mobilizate. Marșurile și ocuparea noilor poziţii de luptă se desășurau noaptea, epuizându-i pe soldaţii care trebuiau să lupte în timpul zilei. Ca urmare a raidurilor aeriene, multe divizii poloneze s-au descompus. Din poziţii bine pregătite, ortificate, inanteria poloneză și cavaleria (luptând pe jos) au reușit să opună o rezistenţă înverșunată. Divizia 20 de Inanterie, care apăra linia buncărelor de lângă Mława, a reușit să oprească timp de trei zile atacul a două corpuri de armată germane și a ost silită să se retragă doar din pricina încercuirii. Brigada de cavalerie din Armata „Łódź” din Mokra Wołyńska a rezistat o zi întreagă în aţa Diviziei Germane de blindate 4, distrugând sau deteriorând peste 100 de tancuri și mașini blindate. Pe ţărm s-au apărat eroic garnizoana Westerplatte și Poșta Poloneză din Gdańsk. Au ost însă doar episoade. Coloanele de blindate germane spărgeau cu ușurinţă apărarea polonă și înaintau în spatele ei. Era o întrecere între picioarele inanteriștilor și copitele cailor cavaleriștilor poloni, pe de o parte, și motoarele mașinilor de luptă germane, de cealaltă parte. Rezultatul ei era dinainte știut. Atunci când unităţi poloneze încercau să ocupe noi poziţii de luptă, se dovedea adesea că drumurile și trecerile către ele erau deja ocupate de dușmani.

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

ÎNFRÂNGERILE DE PE RÂURI În nord, la 3 septembrie, armata germană  îșii des  îș desch chid idee dr drum um căt către re Pr Prus usia ia Or Orien iental tală, ă, izolând o parte a Armatei „Pomerania”  în zo zona na păd pădur uril ilor or Bor Boryy Tu Tuch chols olski kie. e. Dup Dupăă părăsirea poziţiei din zona Mławska, Armata „Modlin”, îngenuncheată de aviaţia germană, s-a retras în dezordine către Modlin și Varșovia. La 6 septembrie, germanii au orţat traversarea râului Narew  în punctul Różan și apărarea poloneză în partea nordică a regiunii Mazovia (Mazowsze) a cedat. În zona centrală a rontului, tancurile germane au pătruns prin golul creat între Armatele „Łódź” și „Cracovia”. Încercările unităţilor de rezervă din Armata „Prusia” de a le opri lângă Trybunał Piotrykowski și Tomaszów Mazowiecki au ost sortite eșecului și atacatorii s-au îndreptat către Varșovia și bazinul central al Vistulei. Ameninţată din lancul stâng și continuu bombardată, Armata „Łódź” a ost parţial distrusă. În sud, Armata „Cracovia” trebuia deja la 3 septembrie să părăsească Silezia Superioară. Nu a putut opri inamicul pe râul Dunajec, pentru că germanii au ajuns acolo mai repede. Aceasta a determinat prăbușirea planului de apărare, în care Silezia Superioară și Polonia Mică constituiau baza de la care rontul polonez trebuia deviat către sud-est. Avansul german l-a orţat pe Mareșalul Rydz-Śmigły să recurgă la o retragere generală pe linia râurilor Vistula și Dunajec. Cu toate acestea, ordinele au ost amânate. Ameninţarea Varșoviei a ăcut ca la 5 septembrie să înceapă evacuarea către est a autorităţilor și instituţiilor statului. În noaptea de 6 spre 7 septembrie, Comandantul Suprem pleacă către BrestLitovsk, pe Bug. Din acest moment, el pierdecontrolulasupraevenimentelor evenimentelorde pe ront. La 8 septembrie, unităţi blindate germane ajung la marginea Varșoviei, dar primele lor încercări de a pătrunde în oraș sunt respinse. Rămase ără comandantul care a cedat nervos și a ugit, unităţile Armatei „Prusia” s-au destrămat sau au pierit. Ca urmare, la 10 septembrie, principala armată de rezervă a Comandantului Suprem a încetat să existe, împiedicându-se astel apărarea bazinului central al Vistulei. În acest timp, din Prusia Orientală pornește Corpul XIX condus de generalul Guderian, care trebuia să constituie aripa nordică a încercuirii. A avut nevoie de trei zile ca să rângă rezistenţa poziţiei poloneze întărite de la Wizna, care era apărată de doar 700 de soldaţi, dar pe 14

Palatul Regal din Varşovia (sediul preşedinţiei Republicii Polone) în flăcări după un raid aerian german, 17 septembrie 1939

Infanteria germană şi tancuri ajung în marginea de vest a Varşoviei

septembrie se găsea la Brest-Litovsk, pe Bug. În sud, cursa pentru râul San a ost câștigată tot de germani. Au mers mai departe spre Lublin și Liov pentru a închide încercuirea. Înrângerile de pe Vistula și San au pus  în di disc scuţ uţie ie pl plan anul ul pol polon onez ez pen pentr tru u re retr trag ager erea ea or ordo dona nată tă căt către re est estul ul reg regiu iuni niii Po Polo loni niaa Mi Mică că,,  în zon zonaa așa așa-n -num umit itul ului ui ca cap p de pod ro româ mânes nesc. c. Aco Acolo lo do dore reaa Co Coma mand ndan antu tull Su Supr prem em să aștepte ca Occidentul să înceapă oensiva. Conducerea germană a pierdut din vedere două Armate poloneze, „Poznań” și „Pomerania”, care se aflau la nord-vest de Varșovia. Comandantul Armatei „Poznań”, generalul Tadeusz Tadeusz Kutrzeba, a elaborat un plan de atac de pe râul Bzura către flancul descoperit al Armatei a 8-a germană, cuprins între Łódź și Varșovia. Atacul polonez a început la 9 septembrie și a avut succes. Divizia inamică a ost înrântă. În scurt timp însă, masive orţe germane au intrat în luptă, între altele unităţi blindate. În seara zilei de 12 septembrie, generalul Kutrzeba a decis să întrerupă oensiva și să-și croiască drum către Varșovia. Nemţii i-au presat pe polonezi, împingându-i către râul Bzura. Soarta bătăliei a ost decisă de aviaţia germană. Bombardamentele au masacrat unităţile poloneze și convoaiele de provizii. Armatele „Poznań” și „Pomerania” au ost împrăștiate. Peste 150.000 150.000 de soldaţi au ost luaţi prizonieri. Puţini dintre ei au reușit să ajungă la Varșovia sau Modlin. În zona litoralului, ruptă de restul ţării, luptau detașamentele Apărării Civile de Coastă, conduse de colonelul Stanisław Dąbek. La 14 septembrie au predat Gdynia, iar 5 zile mai târziu a căzut și ultima lor redută – Kępa Oksywska. Litoralul mai era apărat doar în zona ortificată Hel. Flota poloneză a ost distrusă în cea mai mare parte de aviaţia germană. Restul de 5 submarine au ost urmărite cu înverșunare de flota de război germană. Trei s-au reugiat în Suedia neutră, iar celelalte două au trecut prin strâmtoarea Danemarcei spre Marea Britanie. Un larg ecou a avut odiseea submarinului „Vulturul” „Vulturul”,, care a evadat de la Tallin (Estonia) și a ajuns în Marea Nordului, trecând printre urmăriurmări torii germani, dezarmat și ără hărţi.

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Coloană de soldaţi polonezi luaţi prizonieri de către Armata Roşie după 17 septembrie 1939

ÎNTRE TIMP, ÎN OCCIDENT... Franţa și Marea Britanie au reacţionat la invazia germană a Poloniei,, declarând război celui de-Al Treilea Reich la 3 sepPoloniei tembrie. Pentru că erau puteri coloniale, cu posesiuni în aara Europei, conflictul local s-a transormat într-unul mondial. Aliaţii au anunţat mobilizarea generală. În prima decadă a lunii septembrie, rancezii aveau sub arme 1.500.000 de oameni grupaţi în 44 de divizii de primă linie și 33 de rezervă. Cu toate acestea, nu au declanșat oensiva, care, în conormitate cu angajamentele asumate aţă de Polonia, trebuia să aibă loc în a 15-a zi după mobilizare. Forţele aeriene aliate au eectuat doar câteva raiduri asupra unor obiective din Germania – dar avioanele aruncau mai des manieste decât bombe. Așa a început războiul, care a ost numit „simulat” (eng. Ph ), „ridicol” (r. drôle de gu Phon oney eyWar ), ), iar în Polonia „ciudat” „ciudat”.. erre), „șezând” (germ. Sitzkrieg ), Politicienii și comandanţii rancezi, în runte cu generalul Gamelin, erau de părere că datorită sacrificiului polonez ţara lor câștigă timpul necesar organizării armatei, reacerii rezervelor și trecerii industriei pe producţia de război. Britanicii, care în Europa dispuneau de orţe terestre modeste, au sprijinit poziţia ranceză. Soarta Poloniei a ost pecetluită la 12 septembrie, la conerinţa de la Abbeville, când Aliaţii au respins definitiv planurile unei oensive. A ost o „miopie” care merita pedepsită. Trupele ranceze susţinute de partea britanică prin orţe aeriene și un corp expediţionar terestru ar fi putut învinge Grupul de Armate „C”. Format din peste 20 de divizii bine pregătite, dar care nu dispuneau de mașini blindate și aveau la dispoziţie puţin peste 800 de avioane,,era însărcina avioane însărcinattcu apărarealinieideensiveSiegried,încă neterminate. Dacă în Occident s-ar fi pornit oensiva, Hitler ar fi ost nevoit să îndrepte într-acolo cea mai mare parte din orţele angajate în Polonia, ceea ce ar fi permis comandanţilor polonezi să-și organizeze rontul. Ar fi însemnat, de asemenea, domolirea apetitului lui Stalin, care ar fi intrat în Polonia doar atunci când ar fi ost sigur că Vestul o va lăsa în voia sorţii. Războiul ar fi durat cu mult mai puţin și s-ar fi încheiat sigur cu victoria Aliaţilor. Europa ar fi evitat astel 6 ani de masacru, uriașe suerinţe și distrugeri.

INTRĂ ÎN SCENĂ AL DOILEA AGRESOR La 17 septembrie, Uniunea Sovietică invadează Polonia. Într-o notă înmânată ambasadorului polonez la Moscova, autorităţile sovietice și-au motivat încălcarea tratatului din 1932 spunând cu cinism că „statul polonez p olonez și guvernul său au încetat de acto să mai existe”. Kremlinul a invocat și dorinţa de a apă-

Gen. Heinz Guderian (în centru), comandantul Corpului XIX din armata germană, şi gen. Semion Krivoşein, comandantul brigăzii sovietice de tancuri 29, asistă la parada comună a trupelor în Brest-Litovsk pe Bug, la 22 septembrie 1939

ra viaţa populaţiei ucrainene și bieloruse ce locuia în teritoriile poloneze de graniţă. Stalin a aruncat în luptă 630.000 soldaţi, 4.700 tancuri și 3.300 de avioane. Le-au opus rezistenţă 20 de batalioane din Corpul de Grăniceri (KOP), detașamente de rezervă ale Armatei Poloneze (WP), cărora li s-au alăturat voluntari, în special tineri. S-au luptat eroic soldaţii grăniceri (KOP), la Vilnius locuitorii s-au organizat spontan pentru apărarea orașului, iar pentru Grodno s-au dat lupte înverșunate timp de două zile. O unitate din Corpul de Apărare a Zonei de Graniţă condusă de generalul Wilhelm Orlik-Rückemann Orlik-Rückemann s-a conruntat  în dou douăă rând rânduri uri cu Arm Armata ata Roș Roșie: ie: la Sza Szacki cki (29 (29-30 -30 sep septem tembri brie) e) și Wytyczno (1 octombrie). O parte din trupele sale s-au alăturat Grupului Operaţional Independent „Polesie”, condus de generalul Franciszek Kleeberg, care, de asemenea, a luptat contra Armatei Roșii. Rezistenţa ar fi putut fi mai puternică și mai bine organizată, însă ordinul emis de mareșalul Rydz-Śmigły  în dimi dimineaţ neaţaa zilei zilei de 17 17 septem septembri briee a crea creatt conu conuzie zie în rân rândul dul soldaţilor polonezi: „Ordon retragerea generală în România și Ungaria pe cele mai scurte drumuri. Nu luptaţi cu bolșevicii decât în caz de atac sau dacă încearcă să vă dezarmeze”. În acest ordin Uniunea Sovietică nu este definită ca agresor, iar încercările de tratative cu ofiţerii ruși s-au încheiat cel mai adesea prin capitulare, detașamente întregi cedând ără luptă. Se estimează că în lupta cu sovieticii au ost uciși 3.000 de polonezi, iar cca. 10.000 au ost răniţi. Armata Roșie a luat 250.000 de prizonieri, între care cca. 18.000 de ofiţeri. Soarta acestora din urmă a ost tragică. În primăvara anului 1940 au

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

ost uciși de poliţia politică NKVD, pe baza unei decizii a lui Stalin și a tovarășilor lui din Biroul Politic Sovietic. Autorităţile sovietice i-au acuzat pe nemţi de acest masacru, petrecut în pădurea de la Katyn, și au susţinut această minciună până în anul 1990. Sovieticii au pierdut în Polonia aproximativ 3.000 de soldaţi, 150 de vehicule blindate și 20 de avioane. URSS și Germania și-au împărţit teritoriul polonez între ele, deși oarecum dierit aţă de ceea ce usese stipulat în Pactul Ribbentrop-Molotov. Sovieticii le-au cedat nemţilor regiunile Lublin și o parte din Podlasie, graniţa fiind stabilită pe râul Bug

și nu pe Vistula, primind în schimb includerea Lituaniei în sera lor de influenţă. Simbolul alianţei germano-sovietice a devenit defilarea comună a unităţilor din cele două armate agresoare la Brest-Litovsk, în data de 22 septembrie, în prezenţa comandantului de brigadă general Semion Moiseevici Krivoșein și a generalului Heinz Guderian. În octombrie, sovieticii au simulat organizarea de alegeri pentru Adunările populare ale Bielorusiei de vest și Ucrainei de vest, iar delegaţii subordonaţi lor au votat  în scu scurt rt tim timp p ali alipir pirea ea ace acesto storr ter terito itorii rii,, „la cer cerere erea” a” pop popula ulaţie ţiei, i, la Republicile Sovietice ale Ucrainei și Bielorusiei.

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

LUPTA PENTRU SUPRAVIEŢUIRE ŞI ONOARE La vestea agresiunii sovietice, autorităţile Republicii Polone au trecut graniţa, adăpostindu-se în România. Aceasta, dar mai ales decizia mareșalului Rydz-Śmigły de a părasi armata care se lupta încă cu agresorii, au ost primite în ţară cu mare tristeţe și dezamăgire. În acel moment încă se mai apărau Varșovia, Modlin și Liov Liov,, iar unităţi ale Frontului de Nord și de Sud se retrăgeau către graniţele română și ungară. Polonezilor le mai rămăsese doar lupta pentu supravieţuire și onoare. Detașamente ale generalului Piskor și apoi ale generalul generalului ui Dąb-Biernacki, comasate în zona Tomasz�w Lubelski, au încercat să-și deschidă drum căcă tre sud. Ambele bătălii s-au încheiat cu înrângerea și împrăștierea unităţilor poloneze. Generalul Langner care apăra Liovul dorea să predea orașul mai degrabă nemţilor decât sovieticilor. Hitler își dorea oarte mult să ocupe Varșovia, ca să poată anunţa lumii victoria. Orașul încercuit a ost bombardat atât din aer, cât și de artileria grea. Oamenii au pierit cu miile și monumente de patrimoniu au ost incendiate,întreacesteaPalatulRegal.Dorindsă salvezeVarșovia și populaţia ei de la distrugere, apărătorii orașului au capitulat în ziua de 28 septembrie. Cu o zi mai mult a durat apărarea ortificaţiei de la Modlin, iar la 2 octombrie a căcă zut și ortificaţia Hel. Ultimul „acord” al campaniei aparţine Grupului Operaţional Independent „Polesie”, condus de generalul

Adolf Hitler asistă la parada Wehrmacht -ului -ului  în Varşovia ocupată, 5 octombrie o ctombrie 1939 Stâlp de la graniţa polono-română ascuns după agresiunea sovietică din 17 septembrie 1939  în Muzeul Independenţei de la Varşovia

Kleeberg, care mergea în ajutorul Varșoviei. Vestea căderii capitalei i-a ajuns când se aflau pe râul Bug. Generalul Kleeberg a hotărât atunci să treacă de parteapartizanilordinMunţii Świętokrzy Świętokrzyskie. skie.Aproape de Kock, soldaţilor polonezi le-au ieșit în cale nemţii care, la 5 octombrie, olosind aproape toată muniţia, i-au determinat să se predea.

DOAR PRIMA RUNDĂ Războiul de apărare din 1939 s-a încheiat cu înrânînrân gerea Poloniei. În opinia multor polonezi, statul abia renăscut și construit vreme de 21 de ani a căzut prea ușor. Acest deznodământ nu putea fi însă evitat deoarece se înrunta cu două dintre cele mai puternice state din Europa la vremea respectivă. Nici chiar dacă Armata Roșie nu ar fi lovit Polonia, ără ajutorul Aliaţilor soarta conruntării cu Germania ar fi ost aceeași. Jerta soldaţilor polonezi n-a putut anula superioritatea numerică și tehnică a dușmanilor. Opiniile cu privire la rezistenţa opusă de polonezi s-au schimbat radical în momentul înrângerii Franţei, în mai și iunie 1940.

POLONIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Crucificarea Poloniei de către Hitler şi Stalin – caricatură franţuzească din a doua jumătate a lunii septembrie 1939

În timpul luptelor au murit cel puţin 70.000 de soldaţi polonezi, iar 133.000 au ost răniţi; 420.000 au ost luaţi prizonieri. Pierderi mari a suerit și Germania – 45.000 de morţi și răniţi. Se adaugă circa 1.000 de tancuri și mașini blindate distruse (1/3 din total), 370 de tunuri și mortiere, precum și peste 600 de avioane, din care aproape 300 distruse ireversibil. Germania a olosit  în timpul campaniei din Polonia majoritatea rezervelor de combustibil și muniţie. Necesitatea completării acestora a ăcut ca Wehrmacht-ul să fie din nou gata de atac abia în primăvara lui 1940. Mulţumită polonezilor, Aliaţii au câștigat câteva luni, dar nu au reușit să olosească acest avantaj. Lupta înverșunată a polonezilor a avut o miză politică. Urmarea atacului asupra Poloniei a ost internaţionalizarea conflictului, care treptat s-a transormat într-un război mondial. Campania din septembrie s-a dovedit a fi doar prima rundă dintr-o serie de conruntări – întinsă pe mai mulţi ani – în-

tre marile puteri, încheiată cu înrângerea celui de-Al Treilea Reich. Polonezii și-au revenit repede după înrângere și au continuat lupta pentru câștigarea independenţei. Deja în septembrie 1939 se constituia la Paris un guvern polonez în exil, în care rolul principal a ost jucat de generalul Władysław Sikorski. A început, de asemenea, reconstrucţia armatei, căreia i s-au alăturat 80.000 de soldaţi polonezi, care se aflau în state neutre precum România, Ungaria, Lituania și Letonia. În ţară, încă înainte de capitularea Varșoviei, s-a ormat organizaţia conspirativă Serviciul Victoriei Poloniei (Służba Zwycięstwu Polski), sub conducerea generalului Tokarzewski-Karaszewicz, care a devenit nucleul Uniunii Forţelor Armate (Związek Walki Zbrojnej) și a  Armatei Ţării (Armia Krajowa), principalele organizaţii armate, subordonate guvernului din exil, care au uncţionat clandestin în timpul ocupaţiilor germană și sovietică.

ISTORIA UNUI TABLOU  IL. �

 Noli me tangere  Un tablou de Bartholomeus Spranger 

Unicul tablou de Bartholomeus Spranger (1546-1611) din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României [il. 1] este, incontestabil, o capodoperă. Acest statut este confirmat, într-un mod mai curând  simbolic, de traiectoria lui spectaculoasă: pictat în 1591 pentru împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg, trecut – prin rapt! – în  proprietatea reginei Christina a Suediei (care-l ia cu sine în exil la Roma), tranzitând apoi câteva colecţii prestigioase, precum cea a ducelui de Orléans, a regelui Louis-Philippe, a consulului Felix Bamberg  și, finalmente, a regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. | DE COSMIN UNGUREANU

Foto: Muzeul Naţional de Artă al României

ISTORIA UNUI TABLOU plativă – pe care epiania o impune. Drept urmare, îndelungata tradiţie iconografică a acestei scene este centrată, fie prin gest, fie prin atitudine sau mișcarea corporală pe golultensionat dintre Iisus Hristos și Maria Magdalena1. Suprimarea acestei alii în tabloul lui Bartholomeus Spranger poate fi rezultatul atât al unei convenţii de reprezentare tipic manieriste – aglutinarea personajelor într-un cadru restrâns – cât și al unei libertăţi interpretative asumate. În apt, interdicţia atingerii este contrariată printr-un semnificativ exces al proximităţii: mâna stângă a Mântuitorului pare să atingă părul mironosiţei, iar veșmintele celor două personaje aproape își împletesc aldurile. În alt registru, tema apropierii este vizibilă în chiar regizarea revelaţiei, mai precis prin opţiunea de a-l reprezenta pe Hristos sub aparenţa grădinarului, reducând astel la minimum – doar urma pironului în palma stângă – „recuzita” imaginii sacre.

 IL. � Tabloul, intitulat  Noli me tangere (ulei pe pânză, 129x97 cm),  înăţișează întâlnirea dintre Iisus Hristos și Maria Magdalena, la mormântul descoperit „în ziua dintâi a săptămânii”. Desășurată de regulă pe orizontală și în planuri ample, această scenă este construită de Spranger într-un mod inedit și echivoc, aproape straniu,  într-un cadraj strâns și cu un eect intens de ocalizare a personajelor. Compunerea imaginii accentuează una dintre diagonalele tabloului. Nu doar contactul vizual dintre Hristos și Magdalena urmează această direcţie, ci și așezarea oblică a lespezii tombale, a cărei răsucire este reverberată de linia câte unui deal din undal, de coada hârleţului sau de jocul aldurilor. În zona delimitată de această diagonală sunt comasate și cele două personaje: parţial vizibilă, „irumpând”  în câmpul imaginii, Maria Magdalena privește în sus, către Hristos, iar această interpelare vizuală este, la rându-i, figurată printr-un artificiu – pliul mantiei Mântuitorului, care lasă impresia că îi direcţionează privirea, „materializând-o”. Pe scurt, de la stânga la dreapta (sensul lecturii), imaginea urmează o traiectorie descendentă, iar impostarea personajelor – pictate în mărime naturală – precum și prezenţa lor invadatoare în prim-planul imaginii implică proximitatea spectatorului. Jocul gesturilor, dincolo de retorica uzuală a comunicării mute, nu este lăsat la voia întâmplării: mâna dreaptă a Magdalenei acoperă vasul cu untdelemn (metaoră a mormântului), în vreme ce, în imediata proximitate, indexul lui Hristos este îndreptat în sus (aluzie la  înviere și înălţarea la cer). Nu în ultimul rând, ar mai fi de remarcat spectralitateapeisajuluidin undal,construitdinsilueteneclare,concreţiuni geologice și eecte atmoserice tenebroase, cu linii moi, ondulatorii, contrabalansând geometria aldurilor.

„NU MĂ ATINGE, CĂCI ÎNCĂ NU M�AM SUIT LA TATĂL MEU”

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, pe când era încă întuneric, și a văzut piatra luată de la mormânt. […] Dar Maria stătea aară lângă mormânt și plângea. […] s-a întors și a văzut pe Iisus stând acolo în picioare, dar nu știa că era Iisus. […] Gândind că este grădinarul, ea I-a zis: «Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau.» […] «Nu Mă atinge», i-a zis Iisus, «căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu […]»” (Ioan, 20, 1-18, traducere de D. Cornilescu). „Noli me tangere” este ormula prin care Mântuitorul i se dezvăluie Mariei Magdalena. Traducerea pe care Sântul Ieronim o dă locuţiunii eline „mê mou haptou”, în versiunea latină a Bibliei (Vulgata), deturnează sensul iniţial („nu Mă reţine / nu te ţine de Mine”) către interdicţia atingerii, posibil cu intenţia de a întări distanţa – contem-

INSERAT ÎN PROPRIUL TABLOU În 1591, anul înscris pe tabloul de la București, Bartholomeus Spranger (devenit un aimos și bogat pictor de Curte, înnobilat de  împăratul Rudol al II-lea) se afla în cea mai astă epocă a biografiei sale, în care arta sa distilează în așa numitul „stil rudolfin”2 eluritele inflexiuni stilistice asimilate de-a lungul timpului, îndeosebi cele mijlocite de pictura lui Correggio, Parmigianino, Tintoretto sau cea practicată în așa-numita „Școală de la Fontainebleau”. Din această perioadă datează și autoportretul său [il. 2], ale cărui trăsături par a fi disimulate în fizionomia lui Hristos, chiar dacă voalate de umbra aruncată de borul pălăriei și de evitarea privirii directe3. În măsura în care se confirmă, imprimarea propriului chip în tablou echivalează cu investirea „eului auctorial” în propria operă, devine un el de „semnătură” ce consacră una dintre cele mai remarcabile lucrări ale sale. Consacrarea acestui tablou este împlinită, de altel, prin punerea lui în circulaţie, atât prin câteva replici de atelier, cât și în orma unei gravuri executate de Aegidius Sadeler [il. 3]. Inserarea autorului în propriul tablou trimite, nu mai puţin, către o problematică mai amplă, anume cea a continuităţii dintre biografie și operă, sub specia aimei nemuritoare, sintetizată într-un paragra din cea mai timpurie biografie (1604) a lui Bartholomeus Spranger: „Arta, care prin natura ei este reconortantă, îi va sluji drept soţie și îl va întineri zi de zi. […] Operele lui vor fi, așa cum a ost cazul și cu Michelangelo, copiii lui, care vor închina numele lui, în Templul Faimei, pe altarul nemuririi […]”.4

1. Elisa de Halleux, Iconographie de la Renaissance italienne , Flammarion, 2004, pp. 176-177. 2. Thomas DaCosta Kaufmann, L’École de Prague. La peinture à la Cour de Rodolphe II, Flammarion, 1985, pp. 57-66. 3. Sally Metzler, Bartholomeus Spranger. Splendor and Eroticism in Imperial Prague, Yale University Press, 2014, p. 132. 4. Carel van Mander, Cartea pictorilor , traducere de H.R. Radian, Meridiane, 1977, p. 342.  IL. �  Bartholomeus

Spranger, Noli me tangere, 1591, MNAR, București  IL. �  Bartholomeus

Spranger, Autoportret , 1580-

85, Kunsthistorisches Museum, Viena  IL. �  Aegidius Sadeler, Noli

me tangere, 1600, gravură

  Inedit  

 Drumul matasii Un vast proiect de infrastructură de transport lansat de China în anul 2013, ce își propune în principal să lege această ţară de Europa, dar și de restul lumii, readuce în prim-plan rolul însemnat pe care l-a avut vreme de mii de ani „Drumul Mătăsii”. | DE CIPRIAN STOLERU Foto: Guliver/Getty Images, Photoland/Corbis Images

Caravană pe drumul mătăsii

Sintagma „drumul mătăsii” este utilizată astăzi de toţi cei care vorbesc despre legăturile comerciale dintre China și Occident, dar noţiunea a ost olosită pentru prima dată (și impusă în discursul public) de geograul și geologul german Ferdinand von Richthoen, în cartea sa despre China, din anul 1877. Un lucru e cert: nu a existat un singur drum al mătăsii, ci o reţea vastă de drumuri ce avea drept scop promovarea comerţului. Cu timpul, aceste drumuri aveau să deschidă calea spre cunoașterea Chinei, și nu numai. Istoria și evoluţia drumului mătăsii – îndelungată, întor-

tocheată și nu o dată contradictorie – reflectă și condensează nu doar relaţiile comerciale ce s-au dezvoltat de-a lungul timpului între multe imperii și popoare, ci mult mai mult. Mai important și semnificativ este aptul că aceste rute comerciale au constituit cadrul geografic, mediul natural și contextul social-istoric al dezvoltării unor intererenţe pe planuri mai largi, precum cultura, modul de viaţă, tradiţiile, obiceiurile, arta, filozofia etc. Mulţi istorici văd în „drumurile mătăsii” o întreagă evoluţie a culturii și civilizaţiei celor două continente, cu „ramificaţii” chiar și în Arica. În perioada de maximă înflorire a

  Inedit   Drumurile mătăsii

drumului mătăsii, care a durat mai bine de 1500 de ani (între 500 î.Hr. și după anul 1000 d.Hr.), aceste drumuri au permis și au întreţinut dialogul și contactul nemijlocit între oameni și popoare, devenind principala legătură între societăţile umane stabilite pe acest traseu. Dar de ce această denumire de „drum al mătăsii”? Sigur că pe aceste trasee erau transportate și alte obiecte preţioase, dar mătasea reprezenta un obiect de lux de o valoare inestimabilă, ce în Roma antică se cântărea în aur. Mătasea a devenit în Antichitate, dar și mult timp după aceea, un atribut al poziţiei sociale, mai întâi în China, apoi în întreaga lume dintre estul Asiei și Roma. Mătasea devenise nu numai expresia statului social ridicat, dar și o monedă convertibilă între cele două lumi, un echivalent al aurului, ea exercitând o atracţie magică asupra tuturor celor care o priveau și o atingeau. În China, mătasea era olosită și la împodobirea carelor, a tronului imperial, a steagurilor, precum și în ceremoniile religioase, iar anumite modele și culori erau exclusiv atributul Curţii împăratului.

TREI TRASEE IMPORTANTE

Multă vreme s-a crezut că a existat un singur traseu între China și Occident; se mai știa însă că au mai ost olosite drumuri spre sud și sud-vest de către caravane care se îndreptau către India și Persia. Drumul care ducea  în partea estică a Mediteranei a ost considerat o bună perioadă de timp drept cel mai vechi și singura legătură cu Occidentul. Acest drum pornea din provincia Gansu și valea nordică a Tarimului, peste pasurile Pamirului, spre Aganistan, nordul Persiei, Siria, Anatolia apoi până la Mediterana. Totuși, a existat un drum și mai vechi, care ducea din Gansu la nord de muntele Celest, în sudul Rusiei asiatice, apoi spre gurile Donului în Marea Azov. De aici drumul se ramifica spre Europa de Est, dar și spre nordul continentului. Despre aceste drumuri inormaţiile sunt puţine și contradictorii; dovezi că ele au

Marco Polo

existat sunt puţinele descoperiri arheologice de pe aceste trasee. Marile probleme pentru reconstituirea traseelor sunt date de aptul că, în analele estice sau vestice, localităţile prin care treceau aceste drumuri poartă nume dierite – și nu numai de-a lungul secolelor, ci chiar și în aceeași epocă; iar alte nume ale localităţilor au dispărut între timp. Sintetizând, putem afirma că au existat trei legături importante. Cea mai veche ducea spre sud și lega China cu India și Asia de Sud-Est. Celelalte două erau drumul nordic, care ducea spre Europa, și drumul sudic al caravanelor, cel mai cunoscut, și pe care Ferdinand von Richthoen l-a denumit, acum mai bine de un secol, „drumul mătăsii”. Toate aceste drumuri principale de legătură aveau la rândul lor o sumedenie de ramificaţii de-a lungul cărora produsele venite din China ajungeau la cumpărători.

NESFÂRŞITE CARAVANE DE CĂMILE, PE DRUMURILE MĂTĂSII Dacă încercăm să reconstituim traseul celui mai vechi drum al caravanelor care plecau din China prin nord-vest, el arăta așa: începea de la nord de Gansu, prin oaza Truan (aceasta avea o mare importanţă și pentru drumul sudic), apoi drumul ducea la nord de Tian-Shan – Muntele Celest – spre vest, după care o cotea spre nord,  în teritoriile parţilor și apoi ale sciţilor. Herodot relata în secolul al V-lea  î.Hr. că atât grecii, cât și chinezii întreţineau un schimb intens de măruri cu sciţii. Aceștia trăiau în întinsele stepe la nord de Marea Neagră, întinzându-se mult spre est. Popor nomad, au devenit vestiţi pentru modul în care prelucrau aurul. În mormintele sciţilor s-au descoperit atât obiecte grecești, cât și preţioase bijuterii chineze, mătasea deţinând un rol important. Limitele drumurilor sudice sunt mult mai înguste, permiţând ca traseul lor să poată fi reăcut mai cu precizie. Ele porneau din orașul Changan, oraș imperial sub dinastia

  Inedit   Han, dar și centru comercial al negustorilor chinezi. De acolo treceau prin Lanzhou de-a lungul coridorului Gansu spre Dun Huang, limita vestică a Marelui Zid. Aici, drumul se biurca spre sud și nord. Cel sudic trecea prin pasul Yangyuan în valea Tarimului, cu direcţia Kashgar și de acolo în Pamir, unde se reîntâlnea cu cel nordic în podișul locuit astăzi de kîrghizi. Drumul nordic traversa Poarta Jadului, oaza Truan, continua spre Karashar, apoi spre sud-vest spre direcţia Pamir, unde drumurile se uneau din nou pentru a trece acest pas cu direcţia Balkh, în Aganistan, apoi spre coasta de sud-est a Mării Caspice, prin teritoriul actualului Teheran spre Palmyra cu direcţia Antalya, la malul estic al Mediteranei. De aici, mărurile erau transportate pe apă spre Ostia, portul Romei, la Alexandria și în alte locuri din Imperiul Roman. Acestea erau aimoasele „drumuri ale mătăsii”, pe ele treceau nesârșitele caravane de cămile încărcate cu stoe preţioase spre Apus.

RUTE FOLOSITE INTENS DE DINASTIA HAN

Există și un moment care consfinţește traseul drumului mătăsii, iar acesta este oerit de prima călătorie a lui Zhang Qian. La sârșitul secolului al II-lea î.Hr., împăratul Wu l-a trimis pe Zhang Qian în Vest, într-o serie de călătorii epopeice, pe drumul mătăsii, pentru a stabili legături diplomatice și militare și a întări puterea Han în Asia Centrală. El a plecat prin sudul munţilor Tianshan, după ce a trecut prin pasul Junnan, în coridorul Gansu, și a ajuns în India. La întoarcere, a olosit o altă rută de-a lungul munţilor Kunlun, a trecut peste Pamir și a ajuns din nou la Changou, capitala de atunci a Chinei. Aceste rute au ost olosite intens de dinastia Han pentru comerţ, solii reciproce și alte misiuni. Pliniu cel Tânăr vorbeș-

Cetatea construită de dinastia Ming, aflată astăzi  în orașul Jiayuguan, din provincia Gansu, reprezintă limita de vest a Marelui Zid

te de sume uriașe cheltuite anual de Imperiul Roman pentru importul de mătase. Tot sub dinastia Han se iau măsuri importante pentru organizarea drumurilor mătăsii. Pe coridorul Gansu se afla un centru oarte important sub aspectul comerţului, dar el a ost distrus de luptele interne dintre dieritele puteri locale. Zhangye a renăscut, însă, în secolele III-VI, sub dinastia Sui. Aici soseau oficialii din ţară și străinătate, existau gărzi de protecţie, puncte și oameni de supraveghere a comerţului; împăratul însuși a vizitat orașul și i-a ost organizată o primire astuoasă, orașul fiind socotit un punct al prieteniei dintre dierite regimuri statale ale timpului. Și Marco Polo a vizitat orașul și o mănăstire, admirând o imensă statuie a lui Buddha ce data din anul 1098. Buddha este reprezentat în poziţie culcat, iar statuia are o lungime de 35,5 metri și o  înălţime de 7,5 metri.

����: MAREA SPAIMà PROVOCATà DE MONGOLI

Căderea Imperiului Roman, populaţiile migratoare care au venit în valuri peste Europa și apariţia și preluarea puterii politice și religioase de către Islam în multe zone au condus încet, dar sigur, la gâtuirea drumurilor mătăsii și la o scădere a relaţiilor dintre China și Europa. Însă un personaj european avea să joace, către sârșitul secolului al XII-lea, un rol important  în redescoperirea drumului mătăsii: acesta a ost Marco Polo. Călătoria lui în China a venit după marea spaimă pe care a tras-o Europa în anul 1241, atunci când invazia mongolă a readus în conștiinţa europenilor Orientul Îndepărtat. Mongolii au pătruns până în mijlocul Europei, apoi au ajuns în Silezia, la Liegnitz, unde i-au învins pe cavalerii germani și poloni. Probabil invazia mongolilor ar fi continuat dacă Ogedei, fiul

  Inedit   lui Gingis-Han, nu ar fi murit la 11 decembrie 1241. După retragerea mongolilor, au apărut în Europa speranţe noi legate de contactele politice și comerciale cu Asia. Papa a văzut în hoardele de călăreţi posibil aliaţi împotriva musulmanilor, care îi oprimau pe creștini în Asia. În schimb, noile puteri comerciale mediteraneene, în special Veneţia, devenită între timp partener comercial al musulmanilor în aacerile cu Asia, sperau  într-o extindere a legăturilor prin porturile islamice ale spaţiului mediteraneean.

MARCO POLO ŞI AMINTIRILE SALE DE CĂLĂTORIE

Printre primii veneţieni care au plecat spre China cu corăbii încărcate au ost raţii Maffeo și Nicolo Polo. În jurul anilor 1250, cei doi au plecat din Constantinopol și au ajuns după o lungă călătorie la curtea marelui han al mongolilor, unde au ost primiţi cu onoruri, rămânând acolo o lungă perioadă de timp. Au revenit în Europa în 1269 cu cadouri bogate și soli pentru Papă. La plecarea celor doi, soţia lui Nicolo era însărcinată. A dat naștere unui băiat pe nume Marco. Tânăr curajos și înţelept, Marco, la 19 ani, i-a însoţit pe cei doi raţi Polo când au plecat pentru a doua oară spre Est. În 1271, Marco Polo alături de tatăl și de unchiul său au străbătut Bagdadul spre Golul Persic și apoi spre Asia Centrală. Cei trei au ajuns la Beijing prin valea Tarimului. Aici, Marco Polo a petrecut mulţi ani în slujba suveranului mongol Kubilai Han, din dinastia Yuan, care domnea peste Beijing. Relatează toate acestea în amintirile sale de călătorie, pe care le-a dictat pe când era închis la Genova (din 1295 a ost prizonier de război). Cartea lui s-a bucurat de un succes nemaiîntâlnit și continuă să fie și astăzi modelul clasic al amintirilor de călătorie. „Niciodată, înainte sau după, o sin-

gură carte nu a adus atâtea inormaţii autentice și noi și nu a lărgit atât de mult imaginea unui continent precum «Cartea» lui Marco Polo”, avea să remarce istoricul Daniel J. Boorstin. În carte, un loc aparte este consacrat aspectelor de viaţă, tradiţii, obiceiuri, comerţ, medicină, comportamente umane, viaţă militară, geografie etc. din dierite părţi ale Chinei secolului al XIII-lea. Atitudinea lui Kubilai Han aţă de Marco Polo și modul  în care acesta l-a tratat, ca pe un prieten, denotă o schimbare de atitudine survenită în concepţia asiaticilor. Încurajaţi de această atitudine prietenoasă aţă de creștinism, în secolele următoare au ost trimise o serie de misiuni papale către Est, dintre care unele au ajuns în ţările din Asia Centrală și în China. Apoi, în epoca de maximă ascensiune a turcilor și a împăraţilor Ming în China, au început să se ormeze acele bariere între Asia și Europa depășite abia în secolul al XIX-lea. Nici popoarele islamice ale Asiei, nici China sau Japonia nu au ţinut pasul cu dezvoltarea tehnică și culturală a Europei după Renaștere, relaţiile fiind întrerupte și aectate de o suspiciune a Estului  împotriva stilului de viaţă occidental. Doar navigaţia maritimă a mai reprezentat o oarecare punte. Gloria drumurilor mătăsii a început să apună odată cu secolul al XVI-lea. Deși drumurile maritime existau încă din Antichitate și aveau o importanţă semnificativă, drumurile terestre erau cele mai cunoscute până atunci – și prin ele se realizau, sistematic și recvent, bogate relaţii comerciale și legături între dierite state, popoare, imperii, inclusiv pe plan religios. Totuși, rutele maritime ajung să le umbrească pe cele terestre la sârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, în condiţiile în care mari navigatori ai vremii descoperă noi rute (Capul Bunei Speranţe) mai directe între Europa și Asia, la care se va adăuga imediat descoperirea Americii. Din acest moment, drumurile mătăsii vor intra în uitare...

Caravană în nisipurile din provincia Gansu

DIN ARHIVE

nd escadrilei 82 din A vion P 38 Ligh tning apar �inâpregă ti t pen tru bomGrupul 1 Vână toare al USAF, ie 1944. În dreap ta bardamen tul special din 10  iun , iar în s tânga – se a flă bomba de 1000 de livre ul suplimen tar de e viden t, mai mare – rezer vor 300 galoane de kerosen

10 iunie 1944

 între legendă și adevăr   10 iunie 1944 va rămâne pentru totdeauna o zi de glorie a Aviaţiei Regale Române. O bună parte din laurii victoriei îi  pretind, însă, artileriștii antiaerienei din jurul Ploieștiului și piloţii Luftwaffe staţionaţi în România. De cealaltă parte,  Armata a 15-a americană și-a îndeplinit dificila misiune de bombardament, iar pierderile suferite n-au fost nici pe departe așa cum au fost ele înregistrate atunci de români şi germani, astfel încât merită să redeschidem arhivele celor trei ţări  pentru a putea, finalmente, să răspundem cât mai exact la întrebarea: „A cui a fost victoria?” | DE LUCIAN DOBROVICESCU ȘI MIHAI PICĂ

Foto: National Archives and Records Administration (NARA), Arhivele Naţionale ale României

DIN ARHIVE „La scurt timp după sârșitul luptei, generalul Gheorghe Jienescu, Ministrul Aerului, însoţit de Nicolae Dinischiotu, Ministrul adjunct al Economiei Naţionale, au venit să ne elicite și ne-au adus în dar 24 de sticle de șampanie ranţuzească pentru cele 24 de victorii ale noastre; în ceea ce mă privește, am primit și 3 sticle de whisky pentru cele 3 victorii personale care tocmai se adăugaseră palmaresului meu”1, ne mărturisește asul aviaţiei de vânătoare Dan Vizanty, comandantul Grupului 6 Vânătoare, grup înaripat exclusiv cu avioane produse de abrici românești, de tipul IAR 80 și IAR 81. A ost „their finest hour”2, cum ar fi spus Sir W. Churchill. Tot în aceeași zi, germanii raportează 11 victorii pentru Jagdgeschwader 77 (JG 77), 5 victorii pentru JG 53, una pentru JG 301 și 2 pentru Nachtjagdgeschwader NJG 6. Cum sistemul german era oarte drastic3, suntem îndreptăţiţi să credem că în acea zi Lutwaffe repurtase alte 19 victorii asupra Forţelor Aeriene Americane în teritoriul românesc. Artileriștii din jurul Ploieștiului au cerut și ei, în scris, omologarea a 7 victorii, ducând astel totalul de avioane de vânătoare americane doborâte la 50, catastroă nemaiîntâlnită în niciun atac aliat executat până la acea dată. Realitatea este însă alta: în acea seară, doar 17 epave4 ale avioanelor atacatoare puteau fi inventariate. Cum de bulele șampaniei și adrenalina victoriei au modificat atât de mult statistica războiului vom afla în cele ce urmează...

PLANUL UNUI ATAC MULT PREA  ÎNDRĂZNEŢ

Atacul american din 10 iunie 1944 a ost unic. Trecuseră doar patru zile de la debarcarea din Normandia și tactica bombardării nodurilor de cale erată – tactică ce guvernase fiecare atac de până atunci îndreptat asupra României – urma să se schimbe. De-acum, prioritare erau rafinăriile de petrol. Bombardamentul ce urma să aibă loc nu ţintea un oraș, ci o rafinărie. Era pentru prima dată când se proiecta un bombardament chirurgical. Cu 60 de ani înaintea primului atac cu drone, americanii utilizau la maximum tehnologia pe care o aveau la dispoziţie în 1944 și proiectau un asemenea atac. Grupul 82 de vânătoare din Armata a 15-a americană era ormat din veterani ai escortării bombardierelor pentru a ataca Ploieștiul. De data aceasta, ei urmau să fie bombardierii: în cel mai strict secret, avioanele lor P 38 Lightning au ost mo-

Sala de şedinţe a For�ei a 15-a a SUA: pilo�ii americani iau cunoștin�ă de misiunile pe care le au de îndeplinit

Avioane P 38 Lightning din Grupul 82 Vânătoare

dificate, montându-li-se o unică bombă de 1.000 de livre (445 kg) sub aripa stângă, iar sub aripa dreaptă, un rezervor suplimentar de 300 de galoane (1100 l) de kerosen. După ce aveau să arunce unica bombă asupra rafinăriei Româno-Americane, mini-bombardierele urmau să redevină avioane de vânătoare. Planul era îndrăzneţ: zburând la altitudinea minimă posibilă, Grupul de bombardament-Vânătoare 82 urma să fie păzit de la Foggia până la Giurgiu de Grupul de Vânătoare 1, apoi urma să ia altitudine zburând spre nord până la Ploiești, de unde urma să bombardeze în picaj, apoi să mitralieze pe drumul de întoarcere orice ţintă le-ar ieși în cale. Pe toată perioada de zbor la altitudine, grupul 1 urma să zboare cu viteză mare la joasă înălţime până la Ploiești, unde să atragă în luptă orice avion românesc sau german, permiţând astel grupului 82 să bombardeze în liniște. Acesta era planul, însă un alt inamic, mai puternic decât românii și germanii la un loc, avea să-i atace pe americani. Acest inamic insidios se numește „deecţiunea mecanică”.

ZARURILE AU FOST ARUNCATE La ora 5 și 5 minute, în ziua de 10 iunie 1944, 46 de „bombardiere” și 48 de avioane de escortă decolează spre Giurgiu. Inamicul mecanic începe să lovească: rând pe rând, motoarele încep să uncţioneze prost și 17 avioane sunt nevoite să se  întoarcă din drum. Două dintre ele nu reușesc nici măcar întoarcerea – la ora 7:05, Walter Leslie e nevoit să sară cu parașuta din avionul său în apropiere de Tačevac, Serbia, iar la 7:20 este ăcut prizonier William Jefferson, după ce avionul său se prăbușește în Dunăre, lângă Calaat. Cele 75 de avioane rămase în aer zboară la 75-100 m altitudine pe malul nordic al Dunării și,  în 30 de minute, ajung la Giurgiu, de unde pornesc atacul. Un nou Tidal Wave5 urmează să se petreacă. Dar... Grupul 82 – „bombardierii” – ratează virajul spre nord la punctul de întâlnire Giurgiu și continuă drumul spre est. Grupul 1 – escorta – virează corect, dar, văzând că „bombardierii” pe care trebuia să-i apere continuau să zboare spre est, virează dreapta. Ca un ăcut, grupul 82 își dă seama de greșeală și virează strâns stânga, intrând în valul de avioane ale grupului 1, separându-i astel în două: primii, escadrila 71, rămân în dreapta, iar celelalte două escadrile, 27 și 94, în stânga. Această separare le-a asigurat „bombardierilor” și celor 2 escadrile de escortă liniștea până la obiectiv, dar le-a pecetluit soarta celor din escadrila 71, deoarece, ără să fi dorit acest

DIN ARHIVE

Avioane IAR 80 pe aerodromul de la Popești Leordeni: stânga, în repaus; dreapta, cu motoarele pornite, așteptându-și rândul la decolare

lucru, ei ajung deasupra aerodromului Popești Leordeni în cel mai neavorabil moment cu putinţă... De aproximativ 30 de minute, Grupul 6 Vânătoare era în alarmă și decolase exemplar, ridicând în aer două escadrile complete și o celulă de comandă, adică 23 de avioane IAR 806. După decolarea avioanelor de luptă a venit rândul celor de școală și utilitare. Când s-au ridicat acestea în aer, înspre ele se îndreptau americanii. Într-o teribilă clipă a războiului, câteva avioane românești modeste – unele biplane – deveneau ad-hoc o momeală pentru puternicele avioane americane. Dacă oprim această clipă  în loc și privim situaţia mai de departe, vom observa că avioanele americane – escadrila 71 USAF – erau ele însele o momeală pentru perect aliniatele avioane românești de deasupra – Grupul 6 de Vânătoare. Privită și mai de departe, clipa dezvăluie aptul că această încleștare devenise ea însăși o capcană  în care au căzut românii, deoarece ei au crezut că acesta era atacul american (și, ca urmare, nu au mai atacat și alte ţinte). În realitate, însă, celelalte 5 escadrile americane au ajuns nestingherite la ţintă, rafinăria Româno-Americană, pe care au bombardat-o cu 33 din cele 36 bombe planificate.

EROII ÎNCEP SĂ CADĂ Revenind la încleștarea de la Popești Leordeni, în numai 3 minute, trei avioane IAR 39 și 3 Focke Wul 58 sunt doborâte. Mor adj. av. Ion Oprișan, cpt. av. Dumitrescu Constantin, lt. av. Dinu Marian, lt. av. Rovenţa Octavian, slt. Mec. Nanculescu Ion și sdt. mec. Păloiu Ion. În următoarele 5-7 minute, avioanele Grupului 6 Vânătoare doboară 6 Lightning-uri ale escadrilei 71. Mor, prăbușindu-se cu avioanele lor, Vernon Baker, William Potter, Willie Flak, Albert Smith, George Johnson și Joseph Jackson. Willie Flak moare ţipând panicat cu mâna încleștată pe butonul de emisie radio. De partea română, cad răpuși lt. av. Limburg, adj. Giurgiu și adj. av. Mihail Tari. Din 14 avioane, cu câte intrase în luptă, escadrila 71 americană a pierdut ulgerător 6 aparate. Celelalte 8 au doborât și ele 3 avioane românești, dar unele nu mai aveau muniţie, iar alte 2 aveau probleme la motor. Se regrupează și hotărăsc să se  întoarcă acasă. În acel moment, Ralph Hisey își cheamă colegii în ajutor, deoarece este atacat, dar găsește umorul să revoce cererea, spunându-le prin radio: „Never mind, here come 4 o them, I guess I’ve got it!” [Lăsaţi, nu mai contează, au venit 4 pe capul meu, cred că asta este!]. Hisey scapă cu viaţă, punând „pe burtă” avionul său în apropiere de Orăști. Tot cu viaţă scapă și Rudolph Janci, care are un motor avariat. Nu reușește să își găsească colegii și se parașutează lângă Giurgiu, avionul său aterizând în Dunăre.

Ultimele 6 aparate ale escadrilei 71 zboară deja deasupra Bulgariei, apărându-l pe Carl Hoenshell care are probleme mari cu un motor. Sunt atacaţi de Messerschmitt-uri bulgare. Nemaiavând gloanţe, americanii ac manevre de atac în jurul avionului muribund, dar bulgarii nu renunţă și dau lovitura de graţie avionului lui Hoenshell. Pilotul se parașutează, dar se rănește grav în cădere și va muri a doua zi ca prizonier de război, decorat în lipsă cu Distinguished Flying Cross. Escadrila 71 încasase ea singură tot ce avusese mai dur de oerit Aviaţia Regală Română, permiţând astel celorlalte 5 escadrile de atac – 3 de bombardament și 2 de escortă – să atace liniștite ţinta. La rândul său, grupul 82 pierduse pe drum un aparat din cauza problemelor de motor. Raymond Geyman a pus impecabil „pe burtă” avionul într-un teren proaspăt arat, le-a ăcut cu mâna colegilor și a așteptat liniștit să fie luat prizonier.

ATACUL PRINCIPAL ARE LOC LA � KM DE PLOIEȘTI

În timpul atacului, rafinăria Româno-Americană este lovită grav. Cele două instalaţii de rafinare primară a ţiţeiului sunt distruse; una usese pusă în uncţiune chiar cu o zi înainte. Sunt distruse, de asemenea, rezervorul principal, rampa de  încărcare, 10 vagoane cisternă pline cu benzină, atelierele mecanice și multe altele. Perdeaua de um pentru camuflaj intrase rapid în uncţiune, însă, conorm instrucţiunilor, bombele au ost lansate în centrul norului de um.

Robustele IAR 80 și IAR 81. Deși depășite tehnic în cel de-Al Doilea Război Mondial, și-au trăit binemeritate clipe de glorie, gra�ie pilo�ilor excelen�i

DIN ARHIVE un vagon și se prăbușește în flăcări. John Cannady atacă și el la sol un tren în apropiere de Curtișoara și i se deectează un motor la oarte joasă altitudine. Ambii atacatori mor în urma atacurilor pe care ei înșiși le declanșaseră. În fine, ultimul avion american care se prăbușește în acea zi cade în Iugoslavia, doborât de germani. Pilotul, William McClellan, scapă cu viaţă, este descoperit de partizani și ajunge înainte de sârșitul lunii înapoi în Italia. La ora 13:00 este stins și ultimul incendiu de la rafinăria Româno-Americană.

AMERICANII AU PIERDUT �� DE APARATE

Pilo�i ai Grupului 1 de Vânătoare USAF la o ceremonie de decernare a unor medalii

Imediat după începutul atacului, antiaeriana a început să tragă. Charles Welch a ost lovit în plin și s-a prăbușit imediat. Thomas Hodgson a ost lovit doar într-un singur motor, astel încât a apucat să aterizeze și să se salveze. La el a scăpat și Elwin Henry Jackson. Nu se știe exact ce l-a doborât pe John McMonegal, aterizat orţat lângă rafinărie: antiaeriana sau piloţii Jagdgeschwader 77 (JG 77), staţionaţi la Mizil? În cazul lui Charles Laugenour putem spune sigur că ambele. Lovit  într-unul dintre motoare, Laugenour a ost protejat de colegii din Grupul 1 până  înapropierea Chitilei, unde vânătorii germani au reușit să răpună avionul american prea puţin manevrabil. Atacatorii nu zăbovesc deloc deasupra Ploieștiului. Sunt în aer de 3 ore și jumătate și cu kerosenul la limită. Vor zbura de-acum deasupra Câmpiei Române,

căutând ţinte demne de a i atacate. Mergând ceva mai la sud decât stabiliseră, piloţii americani întâlnesc aerodromul de la Boteni. Intră în luptă și piloţii germani de la Jagdgeschwader 53, 301 și Nachtjagdgeschwader 6. Doar două victorii germane – cea a Uffz. Martin Hain și cea a Uffz. Johann Twietmeyer – sunt confirmate de două prăbușiri americane: James Joye și Harry Noone. Americanii reușesc să doboare, în schimb, 5 Me 110 – 3 germane și 2 românești – care încercau să ugă de pe aerodrom. Sunt distruse la sol 2 Ju 52 aflate la dispoziţia Mareșalului Ion Antonescu, alte 2 Ju 52 ale LARES și un Savoia Marchetti. Se mai prăbușesc două avioane americane, dar din pricina piloţilor lor, nu datorită vitejiei cuiva: August Bishoff atacă la sol un tren în gara Găești, dar o ace atât de jos încât agaţă cu coada avionului

22 de avioane americane nu s-au mai întors la baze. Faţă de numărul celor plecate iniţial – 94 – pierderea este imensă: 25% pierderi. Faţă de numărul celor intrate în România – 75 – pierderea se apropie de 30%, pierderea record înregistrată la 1 august 1943, dar pierderea de vieţi omenești a ost mult mai redusă decât atunci. În acest nou atac la joasă altitudine au pierit 12 piloţi americani – un pic mai mulţi decât echipajul unui singur bombardier (iar doi dintre ei au murit în accidente). Statistic, din cele 22 de aparate pierdute de Forţa a 15-a la data de 10 iunie 1944, 2 au ost pierdute în accidente, 3 din cauza deecţiunilor, 4 din pricina artileriei antiaeriene și numai 13 în luptă aeriană: 5 doborâte de Lutwaffe și 8 de către Aviaţia Regală Română. Cum românii au raportat 24 de victorii, iar germanii 19, nu ne rămâne decât să constatăm că prietenia de arme româno-germană avea și un aspect inedit: fiecare „împrumuta” din victoriile celuilalt. 1. Dan Vizanty, „Pionniers”, Revue Aeronautique Trimestrielle des „Vieilles Tiges”, nr. 74, octombrie 1982. 2. „clipa lor astrală” – n.n. 3. Se raporta victoria în scris de către pretendent, apoi de către un martor ocular. Se verifica riguros misiunea după raportul zilei, apoi se aştepta omologarea, care putea veni chiar şi după un an. 4. Dintre cei 22 de aviatori americani „missing in action” la sfârşitul zilei, 2 se prăbuşiseră în Iugoslavia, unul în Bulgaria, iar alţi 2 în Dunăre; epave care puteau fi inventariate: 17. 5. Denumirea atacului aerian din 1 august 1943 asupra Ploieştiului. Atacul s-a caracterizat printr-un imens curaj al atacatorilor, care a fost plătit foarte scump. Bombardierele neescortate au păstrat o linişte radio totală şi au zburat la foarte joasă altitudine. Riscurile prea mari asumate au fost plătite cu preţul distrugerii a 30% din efectivul forţei de atac. 6. Adj. av. Glad Gheorghe ratează decolarea, distrugând avionul.

ISTORII RECUPERATE

Cine au fost

troienii? 

Până la descoperirile epocale făcute de Heinrich Schliemann la Hissarlik, Turcia, şi Mykenai, Grecia, între 1871 şi 1890, Troia şi cucerirea ei de către aheii conduşi de Agamemnon şi Ahile fuseseră considerate invenţii poetice ale aed-ului grec Homer. Chiar şi după 1890, savanţii au disputat identificarea colinei de la Hissarlik cu Troia epopeilor homerice sau au  susţinut caracterul nesemnificativ al aşezării de lângă strâmtoarea Dardanele. Recentele săpături arheologice, precum şi aprofundarea studiilor arhivelor hittite pun vechea aşezare într-o cu totul altă lumină: capitala unui regat comercial înfloritor, aflat în mijlocul rivalităţii dintre două mari puteri ale vremii, imperiul hittit şi lumea miceniană. | DE LIVIU IANCU

Foto: Guliver/Getty Images, Photoland/Corbis Images

TROIA � DE LA INVENŢIE POETICĂ LA „CUIB DE PIRAŢI”

Începând cu Renașterea, operele Antichităţii au început să-i ascineze din nou pe cărturarii europeni. Dintre acestea, impresionantele epopei Iliada și Odiseea, de 16.000, respectiv 12.000 de versuri, atribuite de tradiţie unui aed (bard) orb grec, numit Homer, au reprezentat în mod clar obiectul unei atenţii extraordinare din partea savanţilor, dar și a publicului larg. Nu doar că ele erau cele mai timpurii opere literare produse de civilizaţia greacă, stând la baza educaţiei tinerilor eleni și romani pentru aproape un mileniu, dar valoarea lor artistică incontestabilă le recomanda drept unele dintre cele mai importante scrieri din întreaga istorie a omenirii. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, pentru multă vreme subiectul Iliadei a ost considerat doar o plăsmuire a imaginaţiei misteriosului poet grec. Pur și simplu, în aara epopeii, nu exista nicio altă dovadă cu privire la o veche cetate Troia, undeva în Asia, pe care niște căpetenii din Grecia,

ISTORII RECUPERATE Reconstituire grafică a cetăţii Troia

precum Agamemnon sau Ahile, să o atace în runtea oștirilor lor și să o distrugă. Doar imaginaţia și perseverenţa omului de aaceri german Heinrich Schliemann au ăcut ca, în cele din urmă, locurile și luptătorii amintiţi de Homer să capete și o consistenţă reală. Acesta, fiind un mare admirator al epopeilor homerice –  într-atât de mare încât și-a numit cei doi copii Agamemnon și Andromaha, botezându-i atât creștinește, cât și după un ritual propriu, care includea așezarea lor pe un exemplar al Iliadei și recitarea a o sută de versuri din epopee – a decis să dovedească veridicitatea întâmplărilor prezentate în Iliada. În consecinţă, între 1871 și 1874, Schliemann a eectuat pentru prima dată săpături la Hissarlik, pe o colină aflată la doar câţiva kilometri de strâmtoarea Dardanele, anticul Hellespont, ce separă Marea Mediterană de Marea Marmara. Aici, arheologul german a descoperit nu mai puţin de nouă așezări ale căror ruine se suprapuseseră în timp. În cele din urmă, așezarea care compunea straturile VI și VII a ost identificată drept Troia epopeilor homerice. Apoi, în 1876, Schliemann a început săpăturile la Mykenai,  în Grecia, unde a descoperit niște morminte impresionante,  în al căror inventar se găsea, printre altele, și celebra „mască de aur a lui Agamemnon”. Arheologul german se putea elicita că îi identificase atât pe asediaţii, cât și pe atacatorii din  Iliada. Cadrul în care se desășura epopeea nu (mai) era doar o plăsmuire a unui poet. Cercetările ulterioare au adăugat noi cunoștinţe, dar și noi probleme. Astel, descoperirea în palatele din Grecia, precum cel de la Mykenai, a mii de tăbliţe din lut ars scrise în așa-numitul Linear B și descirarea acestora au arătat că, într-adevăr, populaţia care se presupune că a atacat Troia vorbea o limbă greacă arhaică. Încetul cu încetul s-a conturat imaginea unei

 înfloritoare civilizaţii grecești care, între 1550 și 1050 î.Hr. (așanumita Epocă târzie a bronzului), rivaliza ca dezvoltare cu marile centre culturale din Orientul Apropiat, fiind denumită de cercetători „civilizaţia miceniană”, după numele principalei așezări, cea săpată de Schliemann începând cu 1876. Pe de altă parte, arhivele miceniene nu au adus noi inormaţii despre Troia, fiind simple liste contabile. Mai mult, săpăturile intermitente de la Hissarlik s-au limitat la citadelă, care avea o supraaţă nu mai mare de 20.000 m2. În lipsa unor dovezi scrise, unii cercetători au pus chiar la îndoială identificarea sitului cu antica Troie. Alţii, pornind de la supraaţa redusă a cetăţii, au propus teoria potrivit căreia așezarea nu era altceva decât un cuib de piraţi, locuit, e drept, pentru mai bine de 2000 de ani, între aproximativ 3000 î.Hr. și aprox. 950 î.Hr. Chiar dacă așezarea pare să fi ost puternic distrusă în jurul anilor 1200-1175  î.Hr., ceea ce ace plauzibil un atac al micenienilor (denumiţi  în epopee ahei), nu există dovezi clare că ei ar fi ost atacatorii, iar anvergura operaţiilor trebuie să fi ost una redusă. În plus, ce ar fi putut ști Homer, el însuși o figură învăluită în legendă, care ar fi compus epopeea în jurul anului 800 î.Hr., despre civilizaţiile și evenimentele care au existat înainte cu mai bine de 400 de ani?

AŞEZAREA CIVILĂ DE LA HISSARLIK ŞI WILUSA DIN TEXTELE HITTITE

Noi surse istorice au devenit însă disponibile în ultimii treizeci de ani. În primul rând, cercetările arheologice au ost reluate la situl de la Hissarlik începând cu 1988. Spre deosebire de predecesorii lor din secolul al XIX-lea și perioada interbelică, arheo-

ISTORII RECUPERATE logii germani contemporani nu și-au stabilit ca obiectiv verificarea inormaţiilor oerite de Homer, ci au încercat să afle cât mai mult despre organizarea socială și economică a orașului. Astel, ei au descoperit că la poalele citadelei, în epoca târzie a bronzului, se găsea o așezare civilă impresionantă, întinsă pe aproximativ 200.000 m2, ceea ce, potrivit estimărilor moderne, ar fi însemnat o populaţie de 6-7.000 de locuitori. Mai mult, zidurile și șanţurile care împrejmuiau așezarea, dar și ceramica și celelalte arteacte descoperite în interiorul ei arătau că ea se înscrie în tiparul importantelor așezări anatoliene din Epoca târzie a bronzului, precum multe dintre cele aflate sub dominaţia directă a imperiului hittit, marele rival al Egiptului condus de Ramses al II-lea. Așezarea nu era însă una obișnuită. Arteacte provenite din diverse colţuri ale lumii cunoscute de atunci dovedeau aptul că orașul era un important centru comercial, un hub care concentra fluxurile terestre și maritime care legau Mediterana de Marea Neagră și Caucaz, precum și Anatolia de Balcani. Troia văzută din perspectivă arheologică începe să semene tot mai mult cu Troia din epopeile homerice... În al doilea rând, descirarea scrierii și limbii hittite, începând cu 1915, a adăugat numeroase inormaţii noi despre Anatolia în Epoca târzie a bronzului. Astel, centrul acesteia era ocupat de nucleul imperiului hittit, cu capitala la Hattusa. Începând cu anul aproximativ 1600 î.Hr., hittiţii, populaţie indo-europeană, încep să devină o prezenţă tot mai importantă  în Orientul Apropiat, impunându-și dominaţia nu doar în centrul Anatoliei, ci și în Siria, reușind chiar să prade la un moment dat venerabilul Babilon, în Mesopotamia. Expansiunea lor nu s-a limitat însă către răsărit. Incursiunile hittite au vizat și aţada egeeană a Anatoliei, ocupată de regate mai mărunte, precum Arzawa, cu capitala la Abaza (ulterior Ephesos), Mira, Seha sau Haballa, locuite de populaţii înrudite, cunoscute generic sub numele de luwieni. Aceste regiuni relativ îndepărtate de centrul preocupărilor hittite au trecut de-a lungul timpului prin mai multe TROIA raporturi cu imperiul hittit, de la conflict Marea deschis la o vasalitate destul de ormală Ca și în cazul celorlalte state vestEgee  aţă de marii conducători de la Hattusa. anatoliene, marea problemă pentru G R E C I A Dat fiind caracterul marginal al acestor istorici era reprezentată însă de loca  Izmir Atena regiuni aţă de centrul politic al sistemulizarea Wilusei. După lungi și ingenilui internaţional din epocă, reprezentat oase cercetări ale unor hittitologi rede Siria și Levant, localizarea exactă a cunoscuţi precum David Hawkins acestor state a ost pentru multă vreme sau Frank Starke, geografia politică o enigmă. a vestului Anatoliei a ost totuși reDemersurile diplomatice și militare constituită, Arzawa, Mira, Seha sau Rhodos Marea Cretei  ale Marilor Regi hittiţi în vestul Anatoliei Haballa iind așezate pe hartă cu Creta s-au soldat printre altele cu numeroase un grad tot mai ridicat de certitudocumente de arhivă în care figurează redine. Wilusei, precum și unei regiMarea Mediterană gatele mai sus amintite. Printre acestea se uni asociate, dar mai rar întâlnite, 100km numără și o destul de enigmatică entitaTruwisa, nu le rămâneau ca loc dete politică denumită Wilusa. Inormaţiile cât malul Hellespontului, în apropidin documentele hittite o asociază de obicei geografic cu regateerea Lesbosului, respectiv regiunea care în perioada clasică se le Mira, Seha și cu insula Lazpa (Lesbos). Probabil cel mai impornumea Troada. Șansele ca cetatea Wilusa să fie chiar legendara tant document reeritor la Wilusa este tratatul prin care Marele Troie au devenit oarte mari, mai ales după ce menţiunea unui Rege Muwatalli al II-lea (cca. 1290-1272 î.Hr.) stabilea termenii râu subteran în tratatul dintre Muwatalli II și Alaksandu (aserelaţiei politice cu vasalul său, Alaksandu din Wilusa, pe care mănare izbitoare cu Alexandros, celălalt nume al eroului hode altel îl și protejase în vremuri de mare primejdie și îl adusemeric Paris!) a găsit o fidelă corespondenţă la Hissarlik într-un se la tron. Tratatul confirmă prin inormaţiile pe care le oeră canal de alimentare cu apă, ale cărui ramificaţii aveau până la relaţiile schimbătoare derulate de-a lungul istoriei între hittiţi 100 metri lungime. și Wilusa, caracterizate însă cel mai recvent prin poziţia autoArgumentelor arheologice și istorice li se adaugă și cele lingnomă, dar subordonată totuși a celei din urmă către cei dintâi. vistice. Deși în epopee Homer olosește cel mai des toponimul

ISTORII RECUPERATE Asediul Troiei. În centru se poate observa celebrul cal troian. Pictură de Jean Maublanc (1582-1628)

Aceleași arhive hittite păstrează însă și amintirea unui alt regat, denumitAhhijawa.Atâtpe bazelingvistice,câtșiprin argumente de geografie istorică, cercetătorii au identificat acest regat cu spaţiul locuit de ahei, deci de micenieni. Surprinzător este că imaginea din textele hittite dieră de cea din Iliada. În locul numeroaselor căpetenii care recunosc de o manieră destul de lejeră autoritatea lui Agamemnon, o celebră scrisoare a Marelui Rege hittit Hattusili III (cca. 1265-1240 î.Hr.) către un rege al Ahhijawa îi recunoaște acestuia apelativul de „rate”, care nu era olosit decât  în corespondenţa cu dinaștii marilor puteri ale vremii: Egiptul, Assyria și Babilonul. Mai multe alte dovezi vin în sprijinul ipotezei că măcar în unele perioade ale existenţei sale, lumea miceniană era unificată într-un singur regat puternic, cu centrul la Mykenai sau la Theba. Aceleași arhive hittite aduc mărturii pentru expansiunea continuă spre est al statului Ahhiwaja, mergând până la comerţ intensiv cu Assyria, prin traversarea Siriei. Principala zonă unde interesele Ahhiwaja intrau în concurenţă cu cele hittite a ost însă coasta vestică a Asiei Mici, acolo unde micenienii par să fi controlat mai multe insule și importantul cap de pod Millawanda (ulterior, celebra cetate clasică Milet). Din aceste posesiuni, micenienii lansau recvent raiduri pe continent, inclusiv sprijinind rebeliunile dinaștilor locali din regatele luwiene de graniţă. De pildă, scrisoarea lui Hattusili III conţine plângerile acestuia către regele Ahhijawa pentru reugiul pe care i-l acordă unui prinţ dezmoștenit din Arzawa, Pijamaradu, care ataca vasalii hittiţilor de pe coastă, inclusiv Wilusa. Prea multe detalii despre conruntările dintre cele două mari puteri nu cunoaștem însă. Posibilitatea unei campanii a micenienilorîmpotrivaWiluseiparetotușiridicată,dată fiindimportanţa strategică a cetăţii în zona strâmtorilor. Dovezile și orice alte amănunte lipsesc până în prezent.

DEZNODĂMÂNT  Ilios pentru Troia, aceasta este o particularitate a dialectului io-

nian pe care îl utiliza aedul în jurul anului 800 î.Hr. Nu cu mult  înainte, numele cetăţii ar fi trebuit să se pronunţe Wilios, lingviștii demonstrând că într-o ază anterioară limba greacă olosea adeseori sunetul w în aţa vocalei i (ca exemplu, deși rădăcina clasică a verbului „a vedea” din greacă este –id, anterior ea trebuie să fi ost –wid, apt demonstrat și prin analogie cu latina, limbă înrudită, unde rădăcina are orma -vid). Astel, există o mare probabilitate ca Wilusa din hittită și Wilios-ul din greacă să se reere la același nume al cetăţii, deocamdată necunoscut, dar probabil provenind dintr-o variantă locală a amiliei de limbi luwiene. Un raţionament similar poate fi aplicat și toponimului Troia/Truwisa. Avem astel suiciente argumente să airmăm că Troia era într-adevăr o așezare înfloritoare, demnă de amintirea pe care i-o păstrează epopeea homerică, situată pe colina de la Hissarlik. Mai mult, arheologia și arhivele hittite completează imaginea oerită de Homer: important hub comercial, Troia era centrul unui mic regat, anatolian prin cultură, oarte bine conectat la scena politică din Asia Mică de la sârșitul epocii bronzului.

A EXISTAT ÎNSĂ ŞI RĂZBOIUL TROIAN?

Sârșitul situaţiei geopolitice descrise mai sus este și mai neclar. În jurul anului 1175 î.Hr., imperiul hittit intră brusc în colaps. Cam  în aceeași perioadă, palatele miceniene sunt arse rând pe rând. Deja în jurul anului 1050 î.Hr., cele două mari construcţii politice rivale sunt pe deplin înlocuite de ormaţiuni mai mici, mai bine cunoscute în Anatolia, oarte obscure însă în Grecia. Se pare că atacuri ale unor populaţii barbare dinspre nord ar fi antrenat numeroase revolte și ar fi generat timp de un secol un val de migraţii și de tumult care a aectat întreaga Mediterană occidentală, cunoscut în istoriografie sub numele de invazia „popoarelor mării”. Mai ales în Grecia, civilizaţia cunoaște un declin accentuat: palatele dispar, scrierea este uitată, agricultura devine una tipic de subzistenţă. O parte dintre ahei se stabilesc în masă pe coasta vestică a Asiei Mici, unde Troia deja nu mai este locuită. Dintre acești coloniști se ridică și Homer, care compune o epopee nemuritoare, pornind de la vechile cântece de vitejie ale aheilor hotărâţi să cucerească una dintre cetăţile anatoliene cele mai importante ale Epocii târzii a bronzului, o piesă cheie din marele puzzle geopolitic al vremii: „slăvitul Ilion”/Wilusa din textele hittite. Bibliografie selectivă: Latacz, J. (2001) Troia – Wilusa – Wilios. Drei Namen für ein Territorium, Basel. Latacz, J. (2004) Troy and Homer. Towards a Solution of an Old Mystery, Oxford, Oxford University Press. Kelder, J. (2010) The Kingdom of

Mycenae. A Great Kingdom in the Late Bronze Age Aegean, CDL Press, 2010. Starke, F. (1997) Troia im Kontext des historisch-politischen und sprachlichen Umfeldes Kleinasiens im 2. Jahrtausend, în „Studia Troica“ 7, pp. 447-487.

ISTORIE RECITITĂ

 În balconul Palatului Hofburg din Viena, la 15 martie 1938, Adolf Hitler anunţă anexarea Austriei – iar vestea e primită cu entuziasm de zecile de mii de oameni aflaţi în Heldenplatz

 Memoria războiului  ne unește sau ne dezbină?  Cea mai mare catastrofă prin care a trecut Europa, Al Doilea Război Mondial, s-a încheiat în mai 1945, după șase ani de atrocităţi și distrugeri fără egal în istoria continentului. Dar, 70 de ani mai târziu, multe întrebări rămân tulburătoare. Avem o cultură comună a memoriei Războiului? Știm cum să comemorăm tragediile naţionale, dar și suferinţa individuală a zeci de milioane de oameni? Este posibil să construim o istorie comună la nivel european a ceea ce s-a întâmplat cu peste 70 de ani în urmă? Iată întrebări la care sunt chemaţi să răspundă istorici, cercetători, dar și oameni de cultură și reprezentanţi ai societăţii civile. | DE ION M. IONIŢĂ Foto: Photoland/Corbis Images, Wikipedia, Guliver/Getty Images, Arhiva ENRS  Reţeaua Europeană Memorie șiSolidaritate și-a propus să caute răspunsuri la aceste întrebări undamentale prin organizarea, la Viena, a simpozionului „Memoria celui de-al II-lea Război Mondial la 70 de ani de la încheierea lui. Învingătorii, învinșii, ăptașii, victimele, martorii pasivi”. A ost cea de-a patra maniestareorganizatăde Reţeaua Europeană Memorie șiSolidaritate după cele de la Gdansk, 2012, urmate de Berlin și Praga. Anul viitor va fi rândul Budapestei să găzduiască evenimentul. REMS este o reţea internaţională, al cărei scop este cercetarea, documentarea și popularizarea cunoștinţelor despre istoria Europei din secolul XX și modalităţile de comemorare ale acesteia, punându-se accentul mai cu seamă pe prezentarea peri-

oadei dictaturilor, a războaielor și a revoltelor sociale împotriva lipsei de libertate. Membrii reţelei sunt: Germania, Polonia, Slovacia, Ungaria, precum și România. Statut de observatori au Austria și Cehia (prezentare de pe site-ul www.enrs.eu). Reţeaua este o organizaţie guvernamentală reprezentată de Ministerele Culturii din ţările membre. România s-a alăturat în 2014, fiind prima ţară care devine membru cu drepturi depline după statele ondatoare, într-un proces de lărgire care ar putea să cuprindă în viitorul apropiat și alte ţări europene. Organizaţia este condusă de un comitet director, reprezentatul României în acest organism fiind istoricul Florin Abraham, membru în Colegiul CNSAS.

ISTORIE RECITITĂ

Eroul necunoscut  și necazurile  Austriei

Mormântul eroului necunoscut – un monument vienez controversat

Preşedintele Austriei, Heinz Fischer, la simpozionul „Memoria celui de-al II-lea Război Mondial la 70 de ani de la încheierea lui”, organizat la Viena

Rafal Rogulski, directorul Institutului Re�elei Europene Memorie și Solidaritate:

Ținta noastră este  publicul tânăr 

„Rețeaua noastră, Memorie și Solidaritate, este cel mai mare proiect de acest tip din Europa. Nu este deloc simplu să pui la un loc diferite puncte de vedere asupra istoriei și amintirile diferite ale celor care au trăit momente istorice. De asemenea, nu este ușor să transmitem aceste mesaje politicienilor, dar facem acest lucru pentru că am pornit de la ideea de bază de a aduce la cunoștința politicienilor europeni ceea ce discutăm noi la întrunirile noastre, să audă ceea ce se spune aici pentru a avea o imagine mai bună despre istoria noastră. Ținta noastră o reprezintă publicul tânăr și ne adresăm totodată tuturor europenilor care acum nu sunt atât de mult interesați de istorie. Derulăm proiecte pe termen lung, pentru că în acest domeniu nu se pot o bține rezultate pe termen scurt. Ne dorim să fim activi în toate țările europene și cred că suntem pe drumul cel bun.”

Milioanele de turiști care vizitează inima Vienei intră în Heldenplatz grăbiţi să ajungă la Palatul Hofurg ără să acorde prea mare atenţie porţii monumentale dinspre Cartierul Muzeelor. De altel, nici ghizii nu insistă să dea prea multe explicaţii, iar inscripţiile oficiale lipsesc cu desăvârșire. Pare că un trecut prea complicat umbrește locul. Un trecut care tulbură și care nu se lasă acoperit de uitare. Două uși masive închid spaţiile reci, neaccesibile publicului. Într-o parte este cripta soldatului necunoscut. Ani de zile, oficialităţile austriece în runte cu președintele republicii au depus aici coroane de flori. Ceremoniile au mers  înainte în ciuda zvonurilor că este ceva  în neregulă cu monumentul. Înăuntru atmosera este apăsătoare, culorile, întunecate. Monumentul este o placă de mormânt pe care stă întinsă statuia în marmură roșie a soldatului căzut pe rontul Primului Război Mondial. În uniormă, cu o mână la inimă, cu cealaltă ţinând arma, gata să se ridice din nou la chemarea patriei. Este masiv și ameninţător totodată. O operă din 1935, pe când istoria Austriei se pregătea de ce este mai rău. Era cu doar trei ani înainte ca în aceeași piaţă, pe 15 martie 1938, Adol Hitler să fie primit triumal de o mulţime imensă venită să-l ovaţioneze ca pe un salvator și să-i asculte discursul ţinut din balconul Palatului Hofurg. Hitler se întorcea în patria mamă pentru a anunţa că Austria înceta să mai existe ca o ţară independentă și devenea o provincie a Reich-ului. Anschluss-ul usese  înăptuit. Cu participarea entuziastă a milioane de austrieci. În 2012, autorităţile vieneze au cedat zvonurilor și au ridicat placa de mormânt de pe monumentul eroului necunoscut. Coroanele de flori au ost date la o parte, masiva placă a ost îndepărtată și zvonurile s-au dovedit adevărate. Dedesubt au găsit o capsulă din metal cu un mesaj nazist. Sculptorul monumentului, Wilhelm Frass, era autorul acestui mesaj. E drept, o a doua capsulă găsită conţinea un mesaj pacifist al altui sculptor, Alons Riedel.

ISTORIE RECITITĂ

15 martie 1938, Viena: paradă nazistă, celebrând anexarea Austriei la cel de-Al Treilea Reich

ISTORIA ARE ÎNTREBĂRI ȘI PENTRU FAPTELE BUNE

Președinţia Austriei s-a văzut atunci  într-o situaţie delicată. Coroanele de flori depuse de ziua naţională erau, de apt, așezate pe un monument care conţinea un mesaj nazist! Problema a ost rezolvată doar parţial. De atunci  încoace, coroanele nu se mai depun la monument, ci la baza zidului pe care Ministerul Apărării a instalat o placă în care vorbește numai despre eroii celei de-a doua republici, Austria reînfiinţată după sârșitul războiului.

 „AUSTRIA ESTE O NAŢIUNE DE VICTIME, DAR ȘI DE FĂPTAȘI”  Președintele în exerciţiu al Austriei, Heinz Fischer, care era în mandat în timpul întâmplărilor din 2012, este pe deplin conștient de problemele pe care trecutul le ridică în aţa ţării sale. „Cine sunt victimele și cine sunt autorii? Nu este clar în cazul Austriei. După Război s-a acreditat ideea că Austria este naţiune victimă, iar Germania nazistă a ost agresorul. A luat mult timp să ne dăm seama de realităţile anului 1938. Atunci, majoritatea populaţiei a întâmpinat în mod entuziast trupele germane. Iar armata austriacă nu a tras un oc de armă pentru a apăra naţiunea, nu și-a apărat ţara. Austria este o naţiune de victime, dar și de ăptași”, a spus președintele Austriei în discursul pe care l-a ţinut în deschiderea conerinţei de la Viena. „Încheiat acum 70 de ani, Al Doilea

Război Mondial este cea mai mare tragedie din istoria omenirii. Ani la rând, austrieciis-auconsideratvictimealeceluideAl Doilea Război Mondial, plecând de la premisa potrivit căreia cu cât existau mai multe victime printre ei, cu atât erau mai puţin vinovaţi. Au existat, de asemenea, unii care au susţinut că poporul austriac nu are nicio vină, subliniind, printre altele, că Anschluss-ul a venit din exterior, iar ordinele au ost de sus” , a mai spus Heinz Fischer. El a adăugat că nu este ușor să discuţi despre istorie și că a discuta despre istorie înseamnă a pune întrebări: „Sunt de părere că oamenii pot învăţa din istorie. Dovada este istoria noastră, am învăţat din greșelile primei republici austriece și ceea ce a ost rău nu am mai ăcut”.

Poate pentru a mai atenua controversele legate de monumentele istoriei recente, autorităţile vieneze au decis să acă o aptă bună și să ridice un memorial dedicat soldaţilor executaţi de naziști pentru că nu au vrut să lupte în armata germană sau au dezertat. În partea cealaltă a pieţei, chiar lângă aripa palatului în care își are sediul președinţia austriacă, un bloc din ciment masiv în ormă de  X  a ost ridicat în memoria acestor victime. Monumentul a ost inaugurat de președintele Fischer anul trecut. Forma literei  X  duce cu gândul la cei anonimi care au suerit, dar este și un semn de avertizare. Nu sunt inscripţii, doar cuvintele „all” și „alone” apar pe partea superioară, iar pentru a le vedea trebuie să escaladezi blocul cenușiu din ciment. Ani de zile după război, dezertorii au ost blamaţi ca trădători și problema reabilitării lor a trenat, deși sentinţele date de curţile naziste au ost abolite în privinţa cetăţenilor austrieci. Dar dezbaterea continuă. Unii spun că monumentul glorifică actul inam al dezertării, al părăsirii camarazilor de luptă. Ceilalţi susţin că îndeplinirea datoriei de a lupta în armata germană însemna slujirea unui regim al terorii, al crimei și al genocidului.

Preşedintele Heinz Fischer, la inaugurarea memorialului dedicat soldaţilor austrieci executaţi de nazişti pentru că refuzaseră să lupte în armata germană sau dezertaseră (octombrie 2014)

ISTORIE RECITITĂ

lă. Și e cu atât mai preţioasă cu cât numărul supravieţuitorilor scade și nu peste multă vreme nu va mai fi niciunul în viaţă. Păstrarea acestui tip de istorie, a memoriilor legate de război și de Holocaust, este o preocupare majoră a muzeelor dedicate istoriei secolului trecut. Noile tehnologii ac posibilă înregistrarea mărturiilor supravieţuitorilor sub ormă holografică interactivă. Se înregistrează răspunsurile la întrebările pe care le-ar pune vizitatorii și holograma din muzeu va părea că vorbește direct cu publicul, și asta pentru o perioadă nesârșită în viitor. Este ideea pe care o susţine dr. Karen Franklin de la Consiliul Internaţional al Muzeelor: „Trebuie să ne concentrăm asupra viitorului, când noi generaţii vor trebui să ducă mai departe responsabilitatea memoriei războiului, așa cum le-au ost aectaţi părinţii, bunicii și stră-bunicii și să înţeleagă natura memoriei Holocaustului pentru următoarele decenii”.

 Scriitorul Martin Pollack  și bărbatul ucis în buncăr  Născut în 1944, scriitorul austriac Martin Pollack avea trei ani când, într-un buncăr de la graniţa austriaco-italiană, a ost descoperit cadavrul unui bărbat ucis cu mai multe ocuri de armă. Din acte părea că este un ermier local. Ulterior avea să se dovedească adevărata identitate a celui ucis, SS-Sturmbannführer , Gerhard Bast. Fostul ofiţer SS luptase pe ront în unităţile speciale de lichidare a partizanilor și a evreilor și activase în Gestapo. Pus sub acuzare drept criminal de război, se pare că în momentul în care a ost ucis încerca să scape ugind spre Italia, locul de unde mulţi naziști au reușit să ajungă în America de Sud. Tentativa sa s-a încheiat  înbuncărul din munţi unde ost ucis, victimă a unui ja, după cum se presupune. Istoria s-ar i putut încheia aici. Martin Pollack și Gerhard Bast nu aveau aparent nimic în comun și nimic nu putea să-i lege unul de altul. Doar că, puţin mai târziu, Martin Pollack avea să ale de la mama sa că tatăl lui natural este Gerhard Bast, cel ucis în buncăr. Ani de zile pentru Martin Pollack nu s-a întâmplat nimic în urma acestei dezvăluiri. A constatat doar că amilia tatălui său, ostul SS-ist, rămăsese fidelă ideologiei naziste. Atât unchiul său, cât și bunicul erau naziști înocaţi. Războiul pierdut nu le schimbase convingerile. Apoi,

mult mai târziu, Martin Pollack a început să-și pună întrebări și să se documenteze despre aptele tatălui său în război. A alat că a ucis oameni nevinovaţi, că a executat ostatici. A întruchipat spiritul SS și al Gestapo. Rezultatul acestor căutări este cartea sa, Omul ucis în buncăr.  Descoperindu-mi tatăl, carte care l-a ăcut celebru. Este greu să găsești o persoană mai nimerită să vorbească despre rememorarea istoriei decât Martin Pollack. Pentru el istoria a devenit brusc parte a vieţii sale, și nu o parte luminoasă. „Poate fi memoria oamenilor considerată istorie?”, s-a întrebat el în discursul ţinut  în cadrul simpozionului de la Viena. „Trebuie să recunoaștem că memoria ne poate înșela, că, fie și în lipsa vreunei intenţii de denaturare, memoria poate șterge anumite apte sau poate inventa altele sau le poate pune  înaltăordine”, a mai spus scriitorul austriac. Răspunsul la întrebare nu este simplu. Memoria este preţioasă, chiar dacă este ragi-

NAZISM ȘI COMUNISM  Pentru unii sârșitul războiului a însemnat libertate, pentru alţii nu a adus decât o altă dictatură. Vestul și Estul Europei au trăit istorii dierite și au acum, chiar la 70 de ani de la încheierea conflagraţiei mondiale, convingeri dierite despre întâmplările prin care ţările lor au trecut. Unii numără victimele dictaturii naziste și pe cele ale comunismului, încercând să acă ierarhii ale terorii, să vadă care dintre cei doi dictatori, Hitler și Stalin, a ost mai criminal. Dar ceea ce contează mai mult este natura criminală a celor două dictaturi și obiectivele pe care le-au urmărit, în numele cărora au ucis milioane de oameni. Al Doilea Război Mondial, cea mai mare tragedie a Europei și a lumii, a lăsat continentul divizat, nu numai geopolitic, dar și în ceea ce privește memoria. „Problema este memoria divizată despre epoca sovietică”, spune în concluzia dezbaterilor proesorul Dragoș Petrescu, președintele Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

ISTORII RECUPERATE

Din comunism, cu dragoste

 Amorul și drama din subteranele  bolșevicilor români   În ciuda şepcii de proletar, Gheorghiu-Dej s-a  înconjurat mereu de femei frumoase

 „Mie îmi plac femeile. Cum să nu-mi  placă? Dar amanta mea numărul unu rămâne politica“, îi spunea  surorii sale Lucreţiu Pătrăşcanu,  primul ministru comunist al Justiţiei.  „Îi plăceau, fără alegere, toate femeile“, întăreşte Belu Zilber, unul dintre cei mai buni foşti prieteni ai comunistului. Acestea nu sunt vorbe în vânt: istoriile grandioase ale bolşevicilor din România sunt construite, fiecare în parte, dintr-o  mulţime de istorii mici, imperfecte,  pasionale şi dramatice. Vă prezentăm,  sumar, schematic, trei istorii  personale, dar simptomatice, ale  bolşevicilor din România. Sunt idilele lor împărtăşite şi neîmpărtăşite, cu neputinţe omeneşti şi cu bravuri orgolioase de adolescent neîmplinit.  Aşa arată dragostea comuniştilor, înainte şi după comunism. | DE LAURENŢIU UNGUREANU

Foto: Arhivele Naţionale, Colecţia Gheorghiu-Dej

�.GHEORGHE GHEORGHIU�DEJ  a trădat meandrele concretului

pentru mirajul, mai idilic, al dragostei perene. La 10 noiembrie 1938, în timpul detenţiei de la Dotana, comunistul primește o telegramă specială, aproape insolită: „Sunt de acord. Stop. Introduce cererea direcţiei generale pentru cununia noastră. Stop. Eu ac la el. Stop.“ Autoarea este o anume Elena Sârbu din Soroca (n.r. – Republica Moldova), studentă la Medicină, comunistă închisă la penitenciarul din Dumbrăveni, în aceeași celulă de partid cu Ana Pauker.

Teohari Georgescu nu şi-a luat niciodată adio de la soţia lui. A ţinut-o lângă el în timp ce colecţiona şi alte favoruri sexuale

Căsătoria nu are loc, însă emeia se mărită, în 1939, cu ceeristul Ștean Pavel, viitor ministru de Interne. Pavel se cunoștea bine cu Dej din subterana comunistă: de pildă, îi trimitea pachete la pușcărie, pachete respinse pentru că bărbaţii nu erau rude. Ulterior, Ștean Pavel va ace carieră în partid, dar va fi epurat în iunie 1958. Elena Pavel va muri la 3 august 1943, în urma unui bombardament american și va fi, mai târziu, martirizată în broșurile propagandistice de partid. Eroină a mișcării. Elena Pavel era sora Victoriei Sârbu (asistenta și amanta lui

ISTORII RECUPERATE CINE AU FOST „APOSTOLII LUI STALIN“?

Cine au fost, de unde au venit şi ce-au vrut aceşti oameni care au vopsit România în roşu-moscovit? „Weekend Adevărul“ şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc vă prezintă prima antologie a cruciadei comuniste şi a cruciaţilor ei: aproape 100 de biografii ale nomenclaturiştilor bolşevici din România, reunite pentru prima dată în acelaşi loc. Începând din 19 iunie,  în fiecare vineri, timp de trei săptămâni, trilogia Apostolii lui Stalin va fi distribuită cu „Weekend Adevărul“. Acesta e chipul celor care au condus România în ultima jumătate de secol XX. Un întreg Pandaemonium cu specific românesc. Felul în care se intersectează aceste biografii, abilitatea politică a comuniştilor, prieteniile şi adversităţile de la vârful puterii, dar şi stângăciile ridicole prin care s-au pus bazele comunismului în România, totul ne duce la aceeaşi concluzie autoironică a cărturarului de stânga Belu Zilber: „În România, socialismul poartă pecetea lui I.V. Stalin şi I.L. Caragiale, ctitorul României moderne“.

Ștean Foriș, liderul PCdR din acea vreme). Elena Pavel era și sora Mariei (Marusia) Sârbu, ilegalistă și ea, amanta „oficială“ a lui Gheorghiu-Dej după evadarea din închisoare. Ultimul amănunt din această complicată odisee conjugală: Ștean Pavel și Ștean Foriș devin, în timpul războiului, dușmani de moarte – martore sunt stenogramele discuţiilor dintre Foriș și alţi membri de partid. Femeile lor, Elena Pavel (potenţială Gheorghiu) și Victoria Sârbu (niciodată Foriș) încep și ele, ca emeile, să se dușmănească. Deși, omenește, planurile lui Dej din 1938 sunt, până la urmă, firești, se pare că preerinţele viitorului dictator n-au ost mereu la el de coerente: de pildă, la 3 decembrie 1936, la închisoarea Văcărești, are loc un scandal de proporţii între comuniști și legionari (Gheorghiu-Dej este lovit la picior în urma conruntării fizice). Disputa ar fi ost declanșată de propunerea ăcută de Gheorghiu-Dej lui Ștean Curcă, deţinut legionar, de a întreţine relaţii homosexuale. Istoricul Stelian Tănase îl ace pe Dej complice și în scandalul homosexual din același penitenciar, din 1938, în care au ost implicaţi Nicolae Ceaușescu și inveteratul Șmil Marcovici.

�. REMUS KOFFLER a avut un destin care poate ascina orice

psihanalist cu puţin (bun) simţ istoric. Felul în care se privește în oglindă, căderile și toate dramele sale sunt caz de manual. Koffler a ost unul dintre administratorii finanţelor partidului  în ilegalitatea comunistă. După 23 august, lupta pentru putere din interiorul partidului i-a adus o condamnare la moarte. Cu executare. La Koffler, dragostea avea însă o greutate aparte, apăsătoare ca o povară. Cel puţin prin comparaţie cu poveștile clasice de amor și spadă. Koffler n-a ost un Casanova. Dar a iubit. A iubit dureros, dar cu optimism. Mai întâi pe sine, apoi pe alţii. „De la vârsta de 14 ani am practicat onania. [...] La Berlin, prin septembrie 1920, am ăcut cunoștinţă cu o ată pe care am adus-o acasă, dar aţă de care am ost impotent, ceea ce m-a descurajat. Totuși, de la aceasta m-am îmbolnăvit cu sifilis. […] După opt ani, boala a revenit și noul tratament l-am urmat până în 1931, dar nu m-am mai dus apoi la control la spital, fiind preocupat din nou de o emeie. Din cauza conștiinţei încărcate în urma neglijărilor din tinereţe, am ăcut în 1948 tratament masiv cu penicilină“, scrie Remus Koffler în autobiografia redactată special pentru comisia care îl ancheta în „lotul Pătrășcanu“. Koffler nu era singurul care purta cu sine povara unei inecţii ca sifilisul. Chivu Stoica sau Vasile Luca au suerit de aceeași boală care i-a răvășit: ambii au avut parte de un sârșit derizoriu, au ajuns epave umane. Chivu Stoica nu mai ăcea baie pentru că-și imagina că se va topi ca un săpun. Vasile Luca, aflat în închisoare, era mai mult inconștient: scotea sunete de neînţeles, nu se spăla și nici nu se mai obosea să meargă la toaletă. Revenim: Koffler și-a reăcut viaţa personală, însă sincopele intime tot nu i-au dat pace. Pentru propria liniște sexuală, însă, a ăcut totul. Indierent de costurile acţiunilor sale. „Fosta mea soţie îmi povestise că avusese în Germania o le-

gătură intimă cu soţul prietenei la care a stat. Aceasta a trezit  în mine, în loc de gelozie, un sentiment de satisacţie sexuală și m-a urmărit mereu gândul de a realiza în realitate scena pe care o visam practicând onania, adică de a asista la un act sexual al ostei mele soţii cu un alt bărbat […] Soţia mea, probabil bucuroasă că legătura sexuală între noi se întărește, a primit să acă acest joc și a încercat să-l realizeze. Aceasta s-a întâmplat în 1933-1934, de vreo patru ori cu un rizer. Eu am asistat ără știrea bărbatului din dosul ușii sau covorului practicând onania și după plecarea sa având raporturi normale cu soţia de atunci. După rizer a urmat un mecanic din blocul unde locuia tatăl meu, care a venit o singură dată, și apoi inginerul R. Lobel, ratele soţului surorii ei, o dată, în total de șase-șapte ori“, mărturisește bărbatul.

�. TEOHARI GEORGESCU,   primul ministru de Interne al

României comuniste, are un inventar voluminos al vieţii intime și, în general, al devierilor de la morala comunistă – rutina sa obscenă era una de colecţionar. Zeci de secretare din minister au trebuit să accepte avansurile sale. Mai mult, au existat mai mulţi deţinuţi care au ost eliberaţi din pușcărie în schimbul avorurilor sexuale ale soţiilor și fiicelor care așteptau zile  întregi în audienţă la minister. „A ăcut o serie de avoruri ilegale și chiar a pus în libertate pe unii arestaţi, cum a ost cazul legionarilor Dâmboviceanu Alexis, Popescu Lascăr și alţii, pe baza legăturilor intime pe care le-a avut cu soţiile acestora. Tot pe baza relaţiilor intime, a eliberat pașapoarte pentru străinătate, a încadrat dierite persoane în servicii și le-a ăcut și alte concesii“, arăta un reerat din 19 martie 1956 privind scoaterea lui Georgescu de sub urmărire penală și punerea lui în libertate. „În 1945, au ost arestate patru persoane în runte cu Froimescu Octavia, uncţionară în MAI, care a ost descoperită că sustrăgea copii după Buletinul Inormativ al MAI pe care le transmitea prin alte persoane conducerii PNL – Brătianu și Legaţiei americane. Georgescu Teohari a dat ordin să se întrerupă cercetarea și  întreg grupul să fie pus în libertate întrucât Froimescu Octavia declarase la cercetări despre legăturile sale intime ce a avut cu Georgescu Teohari“, arată același raport. Avocatul Petre Pandrea ace un excelent inventar al rătăcirilor rivole ale lui Georgescu: „A intrat în mișcarea muncitorească din ură aţă de patronii prea opulenţi, hotărât să-i ajungă și să-i întreacă. Viaţa sa intimă, după ce-a «ajuns», a întrecut turpitudinea patronilor. Și-a părăsit nevasta, care avusese grijă să-i aducă ruărie curată la pușcărie, cucerind adulterin soţia unui subaltern, dacă așa ceva se poate numi cucerire. [...] Teohari n-a priceput niciodată milostenia aţă de aproapele năpăstuit. Teohari pricepe urtul, delapidarea, alsul, escrocheria. El a umblat mereu pe liziera codului penal, a urât, a trăit opulent și nerușinat, a înţeles și a trăit latura neagră, criminologică, a omului. [...] Nici nu este comunist, ci un tipogra cupid“.

COMPLETEAZĂ�țI COLECțIA!

ISTORIA MODEI

Profită acum de reduceri excepționale la edițiile Historia şi Historia Special - 2013 și 2014 -

Pachet 6 reviste Historia (la alegere) - 29,99 lei – 50% reducere Pachet 3 reviste Historia (la alegere)- 17,99 lei – 40% reducere

SEPTEMBRIE ����

OCTOMBRIE ����

NOIEMBRIE ����

DECEMBRIE ����

IANUARIE ����

FEBRUARIE ����

MARTIE ����

APRILIE ����

MAI ����

IUNIE ����

IULIE ����

AUGUST ����

SEPTEMBRIE ����

OCTOMBRIE ����

NOIEMBRIE ����

DECEMBRIE ����

Pachet 4 reviste Historia Special (pachet fix)- 23,99 lei – 40% reducere

SEPTEMBRIE ����

DECEMBRIE ����

MARTIE ����

IUNIE ����

Pentru a comanda sună la 031.860.30.57 sau 031.860.30.85 (L-V, 9.00- 18.00) sau trimite un e-mail la abonamente@adevarulholding

ISTORIA MODEI

Moda hippie spune NU conformismului Strigătoare la cer, neruşinată, ba chiar imorală, o combinaţie anarhică – astfel era caracterizată moda hippie în primii ani când a coborât în stradă. Gulerele albe şi albastre, carevasăzică grupul impasibililor prea conservatori pentru a avea imaginaţie, au pus la zid desfrâul vestimentar al tinerilor americani ai anilor ’60. Fără să înţeleagă, de fapt, care era scopul acestei mode a contra-culturii: să fie în sine o declaraţie de respingere a conformismului. Hipioţii au fost simbolul unei epoci. Au rescris chiar regulile vieţii şi au reuşit să  supravieţuiască vremurilor. N-au dispărut – poate doar s-au mai domolit, dar sunt încă printre noi. | DE ALEXANDRA ŞERBAN Foto: Photoland/Corbis Images, Guliver/Getty Images

ISTORIA MODEI

Moda e schimbătoare – nimic nou până aici; dar întotdeauna ţine cont de realităţile timpului. Începând cu perioada contemporană, marile case de modă au fost cele care i-au îmbrăcat și dezbrăcat pe oameni după propriile viziuni, cele care au condus lumea modei cu o mână de fier – ca niște mici dictatori. Și, nu de puţine ori, tendinţele s-au schimbat dramatic, au influenţat chiar traiul și obiceiurile oamenilor. Au fost și vremuri când haina l-a făcut pe om. O tempora, o mores! O astfel de piatră de hotar în istoria modei este apariţia modei hippie. În anii 1960, în Statele Unite ale Americii.

de libertate, de a trăi cât mai simplu și cât mai aproape de natură. „Revoltă” a devenit cuvântul de ordine: practicau traiul în comun și amorul liber, consumau substanţe halucinogene (în special marijuana și LSD) pentru a-și stimula imaginaţia, pentru a putea vedea lumea cu alţi ochi și au ales activismul – sub forma protestului de stradă – ca principală formă de a se exprima public. Primele comunităţi hipiote mari s-au dezvoltat în orașe unde mediul era propice, anume în San Francisco (HaightAshbury), Los Angeles (Sunset Strip) și New York (Greenwich Village). În aproximativ doi ani, moda hippie a reușit să se infiltreze în casele din întreaga ţară și chiar să treacă graniţele naţionale.

RĂZVRĂTIŢII În fapt, mișcarea hippie a apărut ca răspuns la contextul social și politic al anilor ’60 din America. Problemele care îi preocupau atunci pe americani erau diverse, serioase și nu tocmai puţine: angajarea Statelor Unite ale Americii  în Războiul din Vietnam (1961-1975), unde au fost trimiși mii de soldaţi, tineri în floarea vârstei, poate fiii celor care văzuseră ororile Războiului din Coreea (1950-1953); intensificarea mișcării pentru drepturile civile ale populaţiei afro-americane, care apăruse la  începutul anilor ’50 și care câștiga din ce în ce mai mulţi adepţi și legitimitate; creșterea tensiunilor între cele două blocuri politice ale Războiului Rece care dăduse naștere la o amplă mișcare antinucleară. Schimbări profunde începuseră să aibă loc deja și pe palierul sociocultural, odată cu generaţia beat, o mișcare literară care începuse să se manifeste încă din anii ’50 și care își propunea să se delimiteze de conformismul american postbelic. Adepţii mișcării se  îmbrăcau neîngrijit, ascultau jazz, consumau droguri și se dedau la excese sexuale. Ei au fost, de fapt, părinţii hipioţilor – de multe ori chiar la propriu, cei care au deschis calea contestării societăţii convenţionale, obtuze, puritane. Din vacarmul unei astfel de lumi s-au ridicat hipioţii, adolescenţi și tineri revoltaţi faţă de efectele dezumanizante ale producţiei în masă și ale consumerismului, sufocaţi de gândul că trebuie să devină cetăţeni „cuminţi”, cu program fix de serviciu fix, cu gospodărie, copii și... atât. S-au opus războiului (concret, celui din Vietnam, dar și ideii de război), conduitei sociale stricte, corporaţiilor lacome și traiului monoton de la oraș. În schimb, au îmbrăţișat ideea

ANARHIE VESTIMENTARĂ Imaginea era prima formă de protest, prin care se dorea ruptura și delimitarea totală de comunităţile conservatoare. Era important să poţi recunoaște un hipiot pe stradă, dinainte să vorbești cu el. Bineînţeles, stilul vestimentar adoptat de hipioţi avea legături cu toate credinţele lor. De pildă, pentru vestimentaţie, au fost preferate bumbacul și cânepa, în detrimentul fibrelor sintetice, căci astfel erau mai aproape de natură, se întorceau la rădăcini. Moda hippie nu are autor; sau, mai bine zis, are un autor colectiv. Practic, se compune din rezultatele imaginaţiei fiecărui hipiot. Un brainstorming social. De altfel, unele voci spun că termenul de „modă hippie” ar fi un oximoron, având în vedere că ideea fundamentală a unei contra-culturi este aceea că rupe barierele, e nonconformistă. Dar alţii spun că însăși contestarea uniformei uniformizează. Oricum ar fi numită sau definită, pot fi identificate câteva elemente comune, care creionează imaginea de ansamblu a erei hippie și care au influenţat moda de atunci, la fel cum au influenţat lumea de atunci. Imaginea unui hipiot era considerată teribilă. Bărbaţii și femeile deopotrivă purtau părul lung, cât mai puţin stilizat cu produse cosmetice, cel mult împletit; iar bărbaţii purtau bărbi ce rivalizau cu ușurinţă cu cea a răposatului Rasputin. Numai dacă l-ar fi cunoscut! Ulterior, după ce comunitatea hippie a îmbrăţișat revendicările pentru drepturi civile ale populaţiei de culoare, a fost adoptată și coafura afro. Aceasta era altceva.

Portretul unui hipiot care participă la o demonstraţie împotriva războiului, San Francisco, 1 aprilie 1967

Un grup de hipioţi alături de George Harrison, unul din membrii trupei The Beatles, în San Francisco, la 7 august 1967

ISTORIA MODEI

Hainele preferate erau blugii și pantalonii evazaţi, tricourile și cămășile colorate – preferabil cu imprimeuri florale sau desene geometrice psihedelice – bluzele strâmte și rochiile lejere. Domnișoarele cu siluetă îngrijită alegeau fustele scurte – chiar foarte scurte – care transmiteau ţipător mesajul libertăţii și mai ales al sexualităţii neîngrădite. Așa se alcătuia, pe scurt, portretul robot al hipiotului. Dar regula numărul 1 a modei hippie era că nu există nicio regulă.  Anything  goes (n.r., Merge orice). Puteau fi combinate în aceeași ţinută piese vestimentare din bumbac, cu altele din piele și chiar de blană. Haina căpăta o valoare adăugată dacă era croită, cusută sau croșetată chiar de purtător. Dar, în final, important era ca modul de a te îmbrăca să fie o cale de exprimare, de expunere a sinelui – undeva la limita dintre estetic și eliberarea totală de preconcepţii. Un hipiot cu pălărie împodobită cu flori în timpul unui festival, 28 august 1967

CU FLORI LA BARICADE

Doi hipioţi cântă în timpul Festivalului de la Woodstock, 1969

Stilul hippie se accesorizează cu flori, baloane de săpun şi mesaje pacifiste, Woburn Abbey, 27 august 1967

Hipioţii considerau că, în faţa urâţeniei lumii, era nevoie ca frumuseţea naturală să fie expusă cât de mult posibil. Și nimic nu transmitea mai bine mesajul păcii, al iubirii și al frumosului decât florile. Așa era atunci: florile erau laitmotivul mișcării hippie – erau imprimate pe haine, purtate în păr sau pictate pe faţă și împodobeau absolut orice obiect care aparţinea unui hipiot (mai ales emblematicele dubiţe Volkswagen). Accesoriile erau elemente importante ale modei hippie și, cel mai adesea, erau în formă de floare sau simbolul păcii. De altfel, mișcarea a devenit cunoscută și sub denumirea „flower power” ( n.r., puterea florii). Scurt excurs pe tărâmul florilor: floarea a devenit simbolul rezistenţei pasive împotriva Războiului din Vietnam. Iar expresia „flower power” a fost inventată în 1965, de poetul Allen Ginsberg, ce făcea parte din generaţia beat. În eseul „How to Make a March/ Spectacle” (Cum să faci un marș/spectacol), Ginsberg susţinea ca protestatarii să primească „mase de flori” pe care să le ofere poliţiștilor, presei, politicienilor și spectatorilor. Astfel, urmărea să reducă frica, furia sau pericolul inerente protestelor. Așa se transforma un protest în spectacol stradal. Florile au devenit un simbol al protestelor non-violente, iar această practică s-a împământenit în timp.

Manifestanţii s-au „înarmat” cu flori și în timpul Revoluţiei Garoafelor din Portugalia (1974), și al Revoluţiei de Catifea din Cehoslovacia (1989), și al Revoluţiei Trandafirilor din Georgia (2003) și al celei Portocalii din Ucraina (2004), dar și mai recent, în timpul protestelor din Egipt sau chiar Bahrain.

„FACEŢI DRAGOSTE, NU RĂZBOI”, O DECLARAŢIE POLITICĂ PE RITMURI ROCK Mișcarea hipiotă nu a influenţat numai politicile, ci a avut ecouri și în literatură, cinematografie și, mai ales, muzică. Motto-ul mișcării, „faceţi dragoste, nu război”, era transmis printr-o muzică de protest ce combina ritmuri folk cu rock sau blues. Cântece cu mesaj emoţional, spiritual și politic. Muzica aceasta era vocea hipioţilor. Momentul culminant al culturii muzicale hippie a fost atins,  în 1969, cu Festivalul de la Woodstock, intitulat „Trei zile de pace și muzică”, unde au cântat unii dintre cei mai mari artiști și cele mai cunoscute trupe ale epocii – Tho Who, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Creedence Clearwater Revival ș.a. – pentru un public de 500.000 de spectatori. Pe la mijlocul anilor ’70, mișcarea hippie a început să scadă în intensitate. Obiectivele mișcării dispăruseră: America ieșise din Războiul din Vietnam, drepturile civile fuseseră câștigate și, de fapt, începea o nouă eră – a celor numiţi yuppies („young urban professional”), adică a tinerilor cu studii superioare ce trăiau în mediul urban și aveau slujbe stabile, cu salarii mari. De fapt, mișcarea hippie era înlăturată, ușor, dar simţitor, chiar de către dușmanul său non-violent: conformistul stabil financiar. Dispărea mișcarea, dar nu și spiritul său. Revoluţia tinerilor schimbase mentalităţi – căci hippie reprezentase, întradevăr, un mod de a trăi, de a cunoaște și de a exprima. Stilul vestimentar nu era decât ambalajul tuturor atitudinilor, credinţelor și idealurilor hipioţilor din toată lumea. Iar impactul pe care stilul hippie l-a avut asupra industriei modei a fost semnificativ, căci oamenii simpli, emancipaţi din punct de vedere vestimentar, au înlăturat pentru totdeauna jugul caselor de modă. Precum și alte juguri, mai subtile, deci mai periculoase.

ENDA FILM AGENDA FILM AGENDA FILM AGENDA FILM AGENDA FILM AGENDA FILM

TIMBUKTU,

un oraș sub  semnul terorii 

Timbuktu – o lume în derivă, aflată sub armele islamiștilor fundamentaliști. Un conflict care zdruncină statul Mali și distruge vieţile cetăţenilor săi. Situaţia socio-politică dramatică a orașului este surprinsă de regizorul Abderrahmane Sissako, cu un palmares de filme ce pun lupa pe Africa, în cel mai recent f ilm al său, „Timbuktu” – o producţie nominalizată pentru premiul Palme d’Or în cadrul Festivalului de Film de la Cannes 2014, dar și pentru premiile Oscar 2015, la secţiunea „Cel mai bun film străin”. | DE ALEXANDRA ȘERBAN

Timbuktu este un oraș cu o istorie impresionantă și o cultură bogată. Situat în sudul statului Mali, în apropiere de râul Niger, Timbuktu a reprezentat pentru europeni, decenii întregi, o destinaţie exotică – la care se ajungea cu mare greutate și cu numeroase sacrificii personale. Dar „orașul celor 333 de sfinţi” al Aricii a ost cuprins în vâltoarea unui conflict intra-statal puternic și a intrat sub controlul undamentaliștilor religioși. Timbuktu este redus la tăcere, e ţinut cu ușile erecate și cu străzile goale. Nu se aud nici muzica, nici râsetele copiilor, nu se bea nici ceai și totul este gri. Femeile au devenit niște umbre pe la colţurile de stradă. Totuși, printre dunele de nisip de lângă oraș, își duce traiul văcarul Kidane, alături de soţia sa, Satima, și de copiii săi, etiţa Toya și băieţelul Issan. Viaţa e liniștită aici, departe de regimul de teroare al jihadiștilor. Dar haosul nu stă departe de casa sa multă vreme. După ce îl ucide accidental pe Amadou, un pescar care ucisese una dintre vitele lui, Kidane ajunge să cunoască legile noilor conducători ai orașului, care sunt hotărâţi să înrângă islamul tolerant și pacifist. Prin interacţiunile dintre aceste două lumi, „Timbuktu” spune povestea luptei mute a poporului și pune problema unui viitor incert pentru copiii din regiune. Filmul rulează în cinematograele din București și din ţară.

Goana după „femeia în Aur” Filmul „Femeia în aur” este inspirat de povestea reală a Mariei Altmann, o refugiată evreică octogenară, care locuiește în Los Angeles. Împreună cu tânărul său avocat, Randy Schoenberg, aceasta pornește o cruciadă  juridică împotriva guvernului austriac, pentru a recupera dintr-un important muzeu din Viena un tablou ce o înfă�isa pe mătușa sa. Opera de artă intitulată „Portretul Adelei Bloch-Bauer”, supranumită și „Mona Lisa a Austriei”, era realizată de Gustav Klimt și fusese confiscată de naziști din casa familiei Altmann. Rămâne de văzut cum se va finaliza acest proces costisitor și obositor, care s-a întins pe un deceniu. Un film regizat de Simon Curtis, cu Helen Mirren, Ryan Reynolds, Katie Holmes și Daniel Brühl. Pelicula e deja în cinematografele din toată �ara.

AGENDA EXPO AGENDA EXPO AGENDA EXPO AGENDA EXPO AGENDA EXPO AGE

LUNA BUCUREŞTILOR, DUPĂ �� DE ANI

 Belgia ÎN MARELE RĂZBOI

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” găzduiește, până pe 31 august, expoziţia „Marele Război în Belgia”. Organizat în parteneriat cu Ambasada Belgiei în România și Muzeul Passchendaele, evenimentul prezintă, în premieră, ilustraţii și documente de arhivă, precum și obiecte aparţinând soldaţilor care au luptat pe frontul vestic în timpul Primului Război Mondial.

| DE ALEXANDRA ȘERBAN

   s    e    g    a    m     I    s     i     b    r    o     C     /     d    n    a     l    o     t    o     h     P    :    o     t    o     F

În dimineaţa zilei de 4 august 1914, când trupele germane au invadat teritoriul belgian, a izbucnit un război cum nu mai avusese loc până atunci. Un război sângeros și lung, desășurat pe mai bine de patru ani. Belgia, la el ca întreaga lume, avea să cunoască una dintre cele mai grele perioade din istoria sa. Mărturie stau încă cimitirele de război unde sunt îngropaţi mii de soldaţi belgieni, rancezi, britanici sau germani. Memoria Marelui Război este încă pal-

pabilă: câmpurile Flandrei ascund rămășiţe ale soldaţilor căzuţi, muniţie ori adăposturi. Aliate în timpul Războiului, România și Belgia s-au conruntat cu aceleași realităţi brutale: moartea unor tineri soldaţi și amiliile rămase îndurerate. Anual, acești eroi sunt amintiţi în timpul comemorărilor Primului Război Mondial desășurate în cimitirele de război. Expoziţia „Marele Război în Belgia” aduce în atenţia publicului larg realităţile din vremea conflagraţiei mondiale, prin colecţii de otografii și documente, decoraţii, uniorme și piese de inventar militar, mărturii relevante pentru dimensiunea belgiană, eroică și tragică deopotrivă, a războiului. Vizitatorii sunt invitaţi să străbată spaţii imaginare ce reconstruiesc atmosera celor patru ani de război de poziţii, cu o perspectivă și asupra suerinţelor îndurate de populaţia civilă și a implicării amiliei regale în sprijinirea celor aectaţi puternic de război.

Prima ediție a Lunii Bucureștilor a avut loc acum 80 de ani – eveniment de amploare ce depășea resursele unei simple expoziții ori sărbători. Cu fiecare ediție au fost inaugurate lucrări edilitare importante, după modelul oferit de marile expoziții europene. Deși se dorea să fie un eveniment anual permanent, a avut loc numai în perioada 1935-1940,  între 9 mai și 9 iunie. Muzeul Municipiului București readuce în memoria colectivă sărbătorile de demult ale Capitalei și deschide seria Lunii Bucureștilor cu expoziția anului 1935, dedicată realizărilor urbanistice și edilitare. Evenimentul are loc la Palatul Suțu și poate fi vizitat până pe 28 iunie.

DONAŢII ŞI DONATORI Până pe 21 iunie, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” e gazda expoziției „Donații și donatori”, un eveniment de tradiție în viața instituției, ajuns la cea de-a IX-a ediție. Vernisată de Ziua Eroilor (21 mai), expoziția prezintă obiecte primite ca donații pe parcursul ultimilor ani: documente, fotografii, decorații, uniforme și accesorii, piese de armament. Printre obiectele expuse se remarcă decorații și documente care i-au aparținut generalului Leonard Mociulschi (comandantul Diviziei 3 Munte în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), generalului maior Mihai Pavlovschi (comandant al grupului aero transport militar în Al Doilea Război Mondial), generalului Ștefan Ionescu (comandantul regimentului 5 Vânători), generalului Mircea Alexandrescu (comandant și profesor al Școlii militare de Artilerie din Pitești), preotului militar Marin H. Dumitrescu.

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL „REGELE FERDINAND I”

ENDA CARTE AGENDA CARTE AGENDA CARTE AGENDA CARTE AGENDA CARTE AGE

Cetă�eni de vânzare Istoria vânzării evreilor de către regimul comunist din România este astăzi bine cunoscută. Nu a ost, de apt, un secret nici măcar înainte de 1989, când în societate circulau numeroase zvonuri cu privire la „schimburile” ce se puteau ace pentru a permite plecarea unor cetăţeni. Este adevărat că evreilor le era mai ușor să emigreze, căci aceștia nu erau supuși acelorași presiuni din partea statului, mai ales a Securităţii, în momentul în care aplicau pentru viză. Însă asta ȘI avea un cost: ei primeau într-adevăr viza mai SECURITATEA VÂNZAREA EVREILOR. ușor, dar nu gratis! Se primeau la schimb bani, ISTORIA ACORDURILOR bunuri mobile și apartamente sau case – aces- SECRETE DINTRE ROMÂNIA ȘI ISRAEL ta a ost schimbul pe care România comunistă Editor: Radu Ioanid Editura Polirom; număr a înţeles să-l acă pentru cetăţenii ei. Acest „program sistematic de vânzare a pagini: 576; preț: 34,95 lei oamenilor pentru profit” este explicat acum  într-un volum extraordinar apărut la editura Polirom. Securitatea și vânzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel

 începe cu un studiu generos despre vânzarea evreilor și include peste 300 de pagini de documente care atestă, mai bine decât orice explicaţie academică, enomenul prin care Securitatea s-a îmbogăţit de pe urma acestui „comerţ cu fiinţe umane, unul dintre cele mai mari din  întreg secolul XX”. | DE ANDREEA LUPȘOR

UN NOU INAMIC  ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

leagă cu ce au de-a face. Iar o carte precum cea semnată de Loretta Napoleoni, expertă în problema terorismului interna�ional, este exact ce De câ�iva ani, amenin�area teroristă dinspre Orientul Mijlociu trebuie: renun�ând la clișee și dezvăluiri senza�ia căpătat un nou nume: Statul Islamic. O organiza�ie prost înonale, ISIS. Califatul terorii  prezintă la obiect is�eleasă la început, chiar subestimată, fa�ă de care Occidentul toria și natura acestei organiza�ii teroriste al căa reac�ionat prea târziu și nu așa cum ar fi trebuit, a reușit în rei rol în istoria recentă îl vom în�elege cu adescurt timp să ocupe teritorii importante din vărat abia peste câ�iva ani. Însă Siria și Irak, continuă să se extindă și recurge nimeni nu poate prezice cât de ISIS. CALIFATUL TERORII la violen�e greu de imaginat. Pentru că un ast- Autor: Loretta Napoleoni departe va ajunge, până atunci, Editura Corint; număr pagini: 160; fel de dușman nu poate fi combătut fără a-l acest Califat islamic al secopreț: 24,90 lei cunoaște, este nevoie ca occidentalii să în�elului XXI.

>>>>>>Intră pe historia.ro și poți câștiga săptămânal o carte recomandată de noi!<<<<<<<

DESPRE TOTALITARISME ȘI VICTIME

LUMEA DE ALTĂDATĂ Memoriile cuprinse în acest volum readuc la viață o lume pierdută, cea dinainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Elogiați în multe alte scrieri, anii La Belle Époque sunt evocați cu nostalgie și de Ana-Maria Callimachi, descendentă a unor mari familii boierești. În Lumea era toată a mea se strâng laolaltă înalta societate bucureșteană; viața la țară din România antebelică; personaje diverse din istoria țării, cu poveștile și intrigile de rigoare; lumea bună a Parisului și obiceiurile sale extravagante; normele sociale ale acelor vremuri, inclusiv maniera curioasă în care se stabileau căsătoriile, și multe altele. Cartea este atât de bine scrisă că reușește să stârnească sentimentul nostalgiei chiar și în inimile celor care nu cunosc acea lume decât din astfel de memorii.

LUMEA ERA TOATĂ A MEA. AMINTIRILE UNEI PRIN�ESE Autor: Ana-Maria Callimachi Editura Corint; număr pagini: 352; preț: 37,50 lei

Aflată la a treia ediție, cartea lui Alain Besançon atrage atenția asupra unui fenomen curios al memoriei colective europene: amnezia comunismului și hipermnezia nazismului. Două regimuri totalitare care au marcat istoria Europei și au făcut milioane de victime sunt astăzi amintite – sau uitate – în grade diferite. De ce nazismul trezește și astăzi atâta repulsie, iar comunismul nu? Besançon caută să răspundă la această întrebare, iar în a doua parte a eseului atinge un subiect conex, anume unicitatea Șoah-ului, pe care încearcă să o explice recurgând la argumente istorice, filosofice și teologice.

NENOROCIREA SECOLULUI. DESPRE COMUNISM, NAZISM ȘI UNICITATEA „ȘOAH”�ULUI Autor: Alain Besançon Editura Humanitas; număr pagini: 156; preț: 25 lei

AGENDA TV AGENDA TV AGENDA TV AGENDA TV AGENDA TV AGENDA TV AGENDA AGENDA La TV în perioada 15 iunie-15 iulie SEAN BEAN DESPRE WATERLOO, din 17 iunie, HISTORY DOSARE STRICT SECRETE, din 1 iulie, Discovery World SOARTA TRAGICĂ A PRIN�ESELOR RUSIEI, 6-13 iulie, Viasat History

DOSARE STRICT SECRETE Seria „Dosare secrete” revine cu un al doilea sezon, pentru a explora noi povești misterioase despre locuri celebre din toată lumea, oameni influenți și invenții revoluționare. Documentarul prezintă istoria naziștilor din America, mitologia astronauților din Antichitate – și intră în culisele societăților secrete. Telespectatorii devin ei înșiși detectivi care investighează istoria lumii, trăind o experiență captivantă, în care li se dezvăluie informații care, în mod normal, ar fi incluse în categoria „mai mult decât strict secret”. Discovery World

Miercurea, din 1 iulie, ora 22:00

SOARTA TRAGICĂ A PRINŢESELOR RUSIEI  Interviuri cu istorici, imagini de arhivă și reproduceri dramatice dezvăluie vieţile celor patru fiice ale ţarului Nicolae al II-lea și adevărul din spatele imaginilor de basm.

Olga, Tatiana, Maria și Anastasia au ost cele mai otograiate prinţese din vremea lor, atrăgând aceeași atenţie nebună a presei ca și Prinţesa Diana mai târziu; totuși, lumea știa oarte puţine despre cele patru ete din portretele oficiale. Fotograiile și scurtele ilme care s-au păstrat ne arată că erau oarte rumoase – mai ales cea de-a doua soră, Tatiana. Acest lucru nu le-a ajutat însă  în relaţia cu părinţii lor, care acordau un tratament preerenţial dus până la absurd singurului lor fiu, Alexei, care suerea de hemofilie. Cele patru ete erau tratate ca un tot unitar de către părinţii lor, care le spuneau OTMA – un acronim al numelor acestora. Părăseau oarte rar palatul, aveau puţini prieteni și nu știau mai nimic despre lume. Unul dintre puţinii oa-

meni din aară de care etele s-au apropiat cu adevărat a ost consilierul spiritual al părinţilor lor, controversatul Rasputin, singura persoană care părea să poată alina suerinţa lui Alexei. Documentarul analizează cât de drastic s-au schimbat vieţile etelor în timpul Primului Război Mondial, pentru a prezenta, la final, ultimii ani din viaţa acestora, care se încheie cu asasinarea brutală din sângerosul punct culminant al revoluţiei ruse. După moarte, au devenit icoane ale Bisericii Ortodoxe din Rusia, dar nu numai din cauza aptului că erau rumoase sau al modului tragic în care au murit – ci mai ales din cauză că au dispărut  înainte să poată fi mai mult decât niște rumoase enigme. Viasat History Lunea, 6-13 iulie, ora 22:00

SEAN BEAN DESPRE WATERLOO Actorul Sean Bean ne spune povestea bătăliei de la Waterloo, una dintre confruntările decisive ale istoriei. Demersul său e inspirat de propriile experiențe – Sean l-a interpretat pe soldatul Richard Sharpe în seria de filme pentru televiziune „Sharpe”, bazată pe romanele de succes ale lui Bernard Cornwell. În acest serial documentar, el se inspiră din relatările soldaților care au luptat la Waterloo pentru a spune povestea evenimentelor dramatice din 18 iunie 1815, așa cum au fost trăite de cei de pe câmpul de luptă. Sean construiește cronologia bătăliei și vizitează câteva dintre locurile unde s-a decis soarta acesteia, printre care și clădirile de la Hougomont, unde s-au dus cele mai grele lupte. De asemenea, se întâlnește cu descendenții unora dintre soldații care au luptat la Waterloo și descoperă cum își amintesc aceștia faptele de arme ale înaintașilor. HISTORY 

Miercurea, din 17 iunie, ora 22:00

ISTORII COMESTIBILE

ZOE PETRE este istoric, publicist și om politic. Profesor universitar de istorie antică, epigrafie greacă și latină, Zoe Petre a fost decan al Facultății de Istorie, dar și profesor asociat la universități cu renume din Franța, SUA și Marea Britanie.

La dolce vita  Inconturnabilul Athenaios a păstrat în opera sa atât de des citată în aceste pagini, Deipnosophistai – „Savanţii la dineu”, amănunte despre cei mai vechi autori de scrieri gastronomice, care par a i cu toţii originari din Sicilia, începând cu un anume Mithaikos, considerat primul autor al unei cărţi de bucate, dar despre care nu știm mai nimic, ori cu Philoxenos, care descrie un banchet extravagant în opera sa, Deipnon, „Cina”. Cel care a reţinut însă în mod deosebit atenţia lui Athenaios, astel că acesta citează nu mai puţin de 62 de pasaje – peste 300 de versuri – din poemul lui gastronomic, este Archestratos, din sec. IV a.Chr., originar din Gela sau Siracusa.

EXPERIENŢA PLĂCERII.

Anticii atribuiau poemului lui Archestratos o mare varietate de titluri:  Deipnologia

sau „Teoria banchetului”, Gastrologia – „Teoria pântecelui”, Opsopoiia, Opsologia – „Arta culinară” . Dar cel mai adesea este numit  Hedupatheia, „Experienţa plăcerii”, care s-ar putea echivala cu titlul celebrului film al lui Fellini, „La dolce vita”, Viaţa dulce. În literatura anglo-saxonă, titlul e pararazat:  Life of luxury. O viaţă de huzur, am zice noi. Archestratos se adresează în poemul său unui cititor imaginar, care ar călători de-a lungul și de-a latul Mediteranei și Mării Negre pentru a găsi cele mai bune eluri de alimente și de condimente, precum și modalităţile cele mai de preerat pentru a le pregăti. Hedupatheia este, pe cât putem constata, o operă contemporană cu primele tratate în proză pe dierite teme, de la Politică la Retorică și de la Istoriaani-

malelor  la Poetică. Faptul că acest tratat

de gastronomie e compus în metrul epic prin excelenţă al epopeilor eroice nu decurge din absenţa instrumentului literar, ci dintr-o opţiune deliberată, arhaizantă și mai ales parodică a autorului. Din Sicilia sa natală până înspre Delta Dunării, traversând Grecia continentală și Asia Mică, asemeni unui nou Iason  în căutarea Lânii de aur, eroul poemului lui Archestratos apare înainte de toate ca un personaj parodiind aventurile epice din tradiţia homerică.

O CULTURĂ URBANĂ. Parodia uni-

versului eroic are o vechime venerabilă  în cultura greacă, dacă ne amintim că aimoasa  Batrachomuomachia, „Războiul dintre broaște și șoareci”, era atribuită lui Homer însuși. Ca și epopeea însă, poemul lui Archestratos

ISTORII COMESTIBILE Grecia antică: farfurie din teracotă, decorată cu peşti Scenă de banchet, întâlnită uzual pe vasele antice greceşti

conţine și multe date reale, care ne ajută să reconstituim peisajul social și cultural al Greciei sec. IV a. Chr., pe cale să elaboreze o cultură a vieţii urbane rafinate prin echilibru și simplitate asumată. Termenul hedupatheia   apare pentru prima dată la Xenophon, cu reerire la delectabila achiziţie de alimente de calitate superioară și alte asemenea plăcute ocupaţii ale unei vieţi de huzur, cu o nuanţă de avertisment împotriva exceselor de asemenea natură. În opera istoricilor din sec. IV a. Chr., elogiul simplităţii arhaice, în contrast cu luxul excesiv al contemporanilor, devine un topos  tot mai recvent, mergând până la ideea superiorităţii morale a civilizaţiilor barbare și ruste  în comparaţie cu rafinamentul excesiv al lumii grecești. De aici derivă, cum am mai scris în această rubrică, naraţiuni memorabile, cum este, de exemplu, povestea lui Lysimachos la curtea getului Dromichaites. Este probabil că și poemul lui Archestratos se înscrie tot în acest curent, ironizând alsul eroism al periplului în căutarea excelenţei culinare, dar și elogiind,  în întregul cuprins al poemului, simplitatea echilibrată a adevăraţilor cunoscători.

SMALL IS BEAUTIFUL. Archestratos apare astel ca un estet al deliciilor culinare, pledând în avoarea unei gastronomii minimaliste și aproape austere, bazate pe calitatea superioară a ingredientelor, provenite din surse atent selecţionate, și prea puţin pe ostentaţia și luxul opulent al unui Trimalchio, ale cărui ospeţe  îndeamnă mai degrabă la invidie decât la admiraţie sinceră Pentru universul post-antic, luxul e sinonim cu abundenţa de carne: animale domestice sau vânate, păsări de curte sau sălbatice, carnea e omniprezentă pe mesele regilor sau ale nobililor care își respectă rangul. Peștele e destinat aproape exclusiv zilelor de post – în Europa catolică, postul e mai blând decât în lumea ortodoxă. Pentru Archestratos însă, peștele

e expresia supremă a excelenţei culinare: din 62 de citate, 48 se reeră la pește.

O PROTEINĂ DE LUX. Așa cum am

mai scris, pe urmele cercetărilor lui J. Davidson, pentru antici, peștele e  în toate sensurile un aliment de lux: scump, pretenţios, hrănitor, desigur, dar nicidecum săţios. Elita căreia i se adresează Archestratos își poate permite o dietă bogată în proteine provenind mai ales din pește și are, pe deasupra, și gustul rafinat al reţetelor simple. Poemul său îi denunţă pe bucătarii sicilieni care adaugă condimente zadarnice unui pește de calitate, în legătură cu care  își sătuiește cititorii să-l fiarbă în apă cu câteva ierburi alese și să nu-i adauge decât un fir de ulei – evident, de măsline. Vremurile noastre, care redescoperă cu delicii „dieta mediteraneeană”, ar putea urma pas cu pas saturile gastronomului sicilian. „În cetatea Torone, trebuie să cumperi fileuri de pește numit carcharias și să le presari cu chimion și nu prea multă sare. Să nu mai adaugi nimic, amice, poate doar un fir de ulei de măsline verzi”. Archestratos e necruţător cu bucătarii care adaugă, de pildă, sos de brânză la pește, ca să nu mai vorbim de arome încă și mai opulente, pe care le consideră potrivite doar împreună cu peștele de calitate inerioară, al cărui gust îl maschează.

UNDE

MERGEM

LA

PIAŢĂ.

Archestratos știe unde anume se găsesc cele mai gustoase specii de pește, așa cum putem vedea din ragmentul 35. Versurile 5-7: „tonul

e bun la Byzantion și Carustos, dar la Kephaloidis, în aimoasa insulă a Sikelilor (sc. Sicilia) cresc toni încă cu mult mai buni”. Asemenea clasamente nu sunt unice în acea vreme, poetul comic Euboulos, de exemplu, ne-a lăsat o listă elaborată de aromate cu locul lor optim (ragm. 18): „Muștarul din Cipru, sucul de scamonia din Asia Mică, năsturelul milesian, usturoiul de Samothrace, șoran de la Carthagina și pătrunjel de Hymettos sau oregano de la Tenedos”.

DIVINA CARNE DE IEPURE.

În ragmentele păstrate de Athenaios apar doar trei eluri de carne: de iepure, de boboc de gâscă, la care adaugă uterul de scroaă. Iepurele era adesea vânat de locuitorii din Atica, dacă e să-l credem pe Xenophon în tratatul lui cinegetic, și nu era un animal de sacrificiu, astel că putea fi procurat și pregătit după voia fiecăruia. Cea mai bună modalitate de pregătire, în opinia lui Archestratos, era un monument de simplitate: „Există multe eluri și multe păreri cu privire la elul în care trebuie să fie gătit iepurele. Cel mai bun este, ără  îndoială, acesta:  friptura la frigare,  presărată doar cu sare, se scoate de pe ţepușă și se servește fierbinte  fiecărui comesean în timp ce bea vinul; o servești cât mai e încă o idee în sânge. Nu te neliniști dacă vezi că din carne mai picură sucul – ichor –, mănâncă cu poftă”.  (r. 57 Olson-Sens

= Athenaios 9, 399 d-e) Pasajul e exemplar nu numai pentru simplitatea aproape austeră a modului de preparare, ci și pentru orizontul eroic pe care îl sugerează: în tradiţia mitologică, zeii, care se hrănesc cu nectar și ambrozie, nu au în vene sânge, ca muritorii, ci o umoare divină numită ichor . Or, la Archestratos, iepurele e creditat cu acest miraculos lichid vital, pe care Iliada sau Odysseia îl rezervă doar zeilor.

   s    e    g    a    m     I    s     i     b    r    o     C     /     d    n    a     l    o     t    o     h     P    :    o     t    o     F



 Alba Iulia,

cetatea tuturor românilor  Foarte puţine dintre orașele României au o importanţă istorică atât de mare precum Alba Iulia. Doar dacă ne reerim la cele două momente esenţiale din istoria noastră, unirea înăptuită de Mihai Viteazul la 1600 și unirea Transilvaniei cu România din 1918, ele singure pot explica de ce Alba Iulia a devenit în mentalul colectiv cetatea tuturor românilor. Intrarea triumală în oraș a lui Mihai Viteazul împreună cu oastea sa, la 1 noiembrie 1599, la trei zile după biruinţa de la Șelimbăr, urmată la câteva luni de cucerirea Moldovei, transorma Alba Iulia în prima capitală a celor trei ţări unite sub sceptrul marelui voievod. În acest oraș, Mihai Viteazul s-a intitulat „voievod și domn a toată Ţara Românească și al Ardealului și al Ţării Moldovei”. Peste mai bine de 300 de ani, în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918 spre Alba Iulia se revărsau impresionante torente populare, care veneau să pecetluiască unirea începută de Mihai Viteazul. Primul Război Mondial, prin jerta soldaţilor români pe câmpurile de luptă, adusese România într-un punct istoric, acela de a realiza un mare și vechi vis: unirea tuturor românilor. Mai mult, în anul 1922 se ridică în Alba Iulia Catedrala Reîntregirii Neamului unde, în ziua de 15 octombrie, are loc încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria.

Istoria orașului Alba Iulia nu se rezumă însă doar la aceste momente; întinsă pe mii de ani, ea înseamnă și cetatea dacică Apoulon, ce va înspăimânta lumea romană. Mai târziu, în epoca romană, Apoulonul dacic, devenit Apulum, este locul unde se va construi castrul Legiunii a XIII-a Gemina, unul dintre cele mai mari din Dacia romană. Peste o mie de ani, în 1442, Iancu de Hunedoara pregătește, în cetatea Alba Iulia, atacul împotriva turcilor, iar după moartea sa, din 1456, este înmormântat în acest oraș,  în Catedrala Romano-Catolică. Intrarea Transilvaniei în componenţa Imperiului Habsburgic consfinţește un nou episod în istoria orașului Alba Iulia: Curtea de la Viena hotărește construirea în acest centru a unei ortificaţii ale cărei lucrări încep în 1715, și care va fi cunoscută drept cetatea Alba Carolina. Astăzi, la 300 de ani de la începutul construcţiei, Alba Carolina a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri din România. După ani de restaurare și investiţii de 60 de milioane de euro, cetatea Alba Carolina a ajuns o adevărată nestemată istorică ce atrage sute de mii de turiști. Vom analiza pe larg istoria cetăţii Alba Carolina și istoria orașului Alba Iulia în ediţia de iunie a revistei „Historia Special”. (CIPRIAN STOLERU)

din 29 iunie, la toate punctele de presă