MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană
Francesco Petrarca şi rătăcirea lăuntrică în căutarea dragostei absolute “Francesco Petrarca a fost primul scriitor care a simţit că fiecare suflet, fiecare individ poate să aibă o istorie. El a fost printre primii scriitori ai lumii care a simţit, că o întâmplare oricât de mica însoţită de o vibraţie poate avea reflexia în poezie. Petrarca a fost printre primii scriitori ai lumii care au avut ca temă realitatea cotidiană, obişnuită, cea umană, umană, plină de durere şi iubire, dar totodată şi agitată de furtuni. El a fost primul scriitor care a pătruns adânc în interiorul fiinţei sale, în interiorul sufletului omenesc, pentru a-l întreba, pentru a-l asculta, pentru a-l analiza şi pentru a-şi răspunde.” 1 Petrarca este un autor medieval, însă anunţă umanismul renascentist, renascentist, lecturile sale incluzând texte antice, dar şi contemporane. În dorinţa de a fi egal cu contemporanii săi, îşi centrează activitatea în jurul lui Ciceroşi a lui Titus Livius. “La Petrarca, acest caracter al generaţiei noi se manifestă cu energie. A făcut călătorii lungi şi obositoare pentru ca să descopere operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero şi două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor şi generozităţii lui cea dintâi traducere a lui Homer şi a câtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terenţiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichităţii greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu, i-au apărut drept o lungă barbarie; pe Dante chiar l-a stimat destul de puţin; pe străini îi numea ‘barbari’; pe italieni, de ‘nobil ‘nobil sânge sânge latin’ latin’;; voia voia o rest restau aura rare re a anti antich chit ităţ ăţii ii,, iar iar fapt faptul ul că nu pute putea a fi încă încă înfăptuită îl atribuia corupţiei moravurilor . Se numea Petracco şi deveni Petrarca; schimbă
numele prietenilor săi spunându-le Socrate şi Lelius, iar ei, de asemenea, îi schimbară numele şi îl numiră Cicero. Îşi încheie viaţa scriind epistole lui Cicero, lui Seneca, lui Quintilian, lui Tit-Liviu, lui Horaţiu, lui Vergiliu şi lui Homer, alături de care trăia în spirit; şi, puţin înainte de a muri muri,, lăsă lăsă o scris scrisoa oare re cătr cătree post poster erit itat ate, e, căre căreia ia îi încr încred edin inţe ţeaz azăă amin aminti tire reaa lui. lui.
1
Alexandru Balaci Balaci - “Francesco Petrarca, Petrarca, Ed. Tineretului, Tineretului, 1968 1
MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană Astfel apăreau zorii Reînnoirii. Italia întorcea spatele evului mediu şi după atâtea vicisitudini se regăsea pe sine, se afirma ca popor roman şi latin.” 2 A urmat, de asemenea o carieră ecleziastică, cu care nu era foarte împăcat, de aceea se decide să scrie epistolea dresate lui Homer, Vergiliu, Horaţiu şi să reînvie imaginea Romei. Pentru el, cea mai mare importanţă o avea opera în limba latină: “Africa” – având ca model Eneida a lui Vergiliu, “Secretum meum” – dialog imaginar cu Sf.Augustin despre Adevăr, “De viris
illustribus” – în care Petrarca trasează portretele a 40 de
bărbaţi ai Antichităţii. Unul dintre apropiaţii săi este Boccaccio, cu care corespondează în baza interesului común pentru Antichitate. Visul autorului era să moară ca idolul său, Platon, adică scriind. Francesco Petrarca este, de asemenea, un poet patriot, partizan al independenţei naţionale,allibertăţii şi unităţii ţării sale.Patriotismul său l-a purtat spre cântarea deplină şi armonică a frumuseţilor naturii şi pământului italian; a cântat cerul, iarba şi florile, marea şi munţii. Bătaia valurilor mării de ţărmuri, pendularea mareelor,fluiditatea lentă a marilor fluvii,ritmul alert al râurilor de munte sunt un fundal ce se armonizeazăcomplet în poezía lui Petrarca. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus şi în afaras paţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană ("IlPetrarchismo"). Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două ideale. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii. El a celebrat potenţialul uman şi a justificat scopul autorealizării în termeni religioşi, în timp ce deplângea agonia iubirii în poezia sa.
Francesco de Sanctis - “Istoria literaturii italiene”, traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965 2
2
MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană Petrarca este considerat de savanţi ca fiind hotărâtor în instituirea mişcării umaniste în Europa. Scrierile sale au reprezentat un răspuns la doctrina creştinismului timpuriu,
care
promova
o
acceptare
pasivă
a
destinului
uman,
Petrarca,
contraargumentând că indivizilor sunt capabili să îşi aleagă propriul destin şi ar trebui să li se permită să realizeze o astfel de alternativă. Canţonierul (culegere medievală de poezii), a purtat titlul iniţial de “Rerum vulgarium fragmenta” sau “Rime sparse”. Acesta cuprinde două părţi: “Întru viaţa madonei Laura” şi “ Întru moartea madonei Laura” “O latură ascunsă a poeziei sale este aceea care biciuieşte cu violenţă antiecleziastică moravurile Curiei Papale. Petrarca, locuitor al acestei Curţi, într-o perioadă a tinereţii sale, o cântăreşteşi o judecă cu asprime.” 3 Partea cea mai cunoscută a “Canţonierului”este aceea scrisă pentru femeia iubită, identificată în persoana Laurei de Noves. “Laura s-a smuls, a evadat din trascedental, a cucerit valoarea absolută prin ea însăşi. În ea, poetul şi-a concentrat întreg freamătul şi neliniştea vieţii sale. Pentru el, dragostea a devenit însuşi sensul şi sentimentul existenţial al vieţii. (sonetul al XV-lea: “ Străbat durerea cărnii ostenite/ Făptura ta în aer plămădită/ Însufleţeşte-nlăcrimatu-mi glas”.) 4 Ceea ce îl inspiră pe poet acum, ceea ce îi înalţă imaginaţia un mai este prototipul feminin de donna angelicata, femeia coborâtă din cer pentru a fi călăuză poetului, spre dreapta cale a mântuirii, însă, se abate pentru un moment de la aceasta idee în sonetul al XIII-lea: “La dânsa, vesela îmbărbătare/ Spre cer tinzându-mi dreapta ei cărare/ Deja păşesc, nădejdii legiuit”. 5
3
Alexandru Balaci - “Francesco Petrarca, Ed. Tineretului, 1968
Versuri din “Il Canzoniere”, traducere, note de subsol şi tabel cronologic de Eta Boeriu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974 4
Versuri din “Il Canzoniere”, traducere, note de subsol şi tabel cronologic de Eta Boeriu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974 5
3
MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană Femeia iubită, inspiratoarea poeziei este Laura, femeia cu părul blond şi inelat, cu obrajii învăpăiaţi de bătaia sângelui, cu ochii senini şi zâmbitori. Exemplu: sonetul al XIV-lea - “Se-n toarnă-mi obositele priviri/ Către frumosul chip ce le-a ucis”. Fire contemplativă şi singuratică, viaţa exterioară nu a fost pentru el o ocupaţie, ci o diversiune; viaţa lui adevărată era în întregime aceea pe care o trăia în el însuşi [...]. Dante a ridicat-o pe Beatrice în universul a cărei conştiinţă şi al cărui glas a devenit; Petrarca a coborât întreg universul în Laura, şi şi-a făcut din ea şi din el însuşi lumea lui. În aceasta a fost viaţa lui, în aceasta a fost gloria lui. Beatrice, care s-a născut din simbol şi din scolastică, devine aici Laura în toată claritatea şi personalitatea ei de femeie; iubirea, descătuşată de conceptele universale înlăuntrul cărora zăcea înfăşurată, nu mai este aici nici idee, nici simbol, ci sentiment; iar îndrăgostitul, care singur ocupă mereu scena, îţi spune povestea sufletului său ca un explorator neobosit al lui însuşi. În această operă analitic-psihologică, realitatea se arată la orizont limpede şi directă, liberată de toate ceţurile în care se găsise învăluită până acum.6 Pentru prima oară în poezía lumii se vorbeşte despre şoldul unei femei frumoase, care se sprijină de coloana unui arbore în mijlocul naturii. Iubirea este ca o săgeată izvorâtă din ochii femeii (ex. Sonetul al LXI-lea “Slavă săgeţii care m-a atins/ Şi-n inima-mi osânda şi-a-ncrestat”), aceasta arătându-se în ochii poetului ca un soare ce i-a orbit privirea (ex. Sonetul al CCXIX-lea: “Astfel dau eu bineţe zilei noi/ C-un soare ce răsare şi un altul/De care fui şi încă mai sunt orbit”). 7 O altă trăsătură a lirismului lui Petrarca o constituie sentimentul de melancolie.După moartea femeii iubite, caută uitarea în solitudinea creatoare, eliberarea în plâns, dar totdeauna lacrimile sale sunt generate de nestăvilita sa poftă de viaţă, de nesfârşita sa aspiraţie spre fericire.
Francesco de Sanctis - “Istoria literaturii italiene”, traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965 6
Versuri din “Il Canzoniere”, traducere, note de subsol şi tabel cronologic de Eta Boeriu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974 7
4
MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană “Canţonierul”închide în el întreaga viaţă a poetului , intensa sa arderé şi trăire lirică, patruzeci de ani de iubire nestinsă. Povestea de iubire din “Canţonier”, atât de personală şi umană este şi a cărnii, nu numai a sufletului. Însa Petrarca un uită niciodată că el este artistul, protagonistul Canţonierului, şi nu Laura de Noves. Compus între anii 1342-1347, reordonat şi cizelat de-a lungul vieţii, Canţonierul conţine 318 sonete, 28 de canţone, 9 sementine, 7 baladeşi 4 madrigaluri. În total 366 compuneri poetice, câte una pentru fiecarezi a anului. “În Canţonier există mai multe teme: iubirea de patrie, critica şi violenţa de poetcetăţean, de artist, erudiţia, cântul naturii, crezul naturii.Această scriere este întreaga istorie a sufletului lui Petrarca. Iubirea îşi exercită puterea sa mai mult asupra poetului, decât asupra femeii. El simte profund toate amărăciunile şi toată bucuria iubirii, lacrimile, suspinele lui sunt continue, doreşte, dar simte şi teama în acelaşi timp, în timp ce femeia se desfăşoară în splendida ei frumuseţe corporală. Laura primeşte ca o imensă oglindă şi răsfrânge întregului univers afecţiunea poetului ,în mintea şi sufletul căruia, odată cu iubirea s-a născut şi poezia. Iubirea lui Petrarca este atotdominatoare, panteistică.”
8
Alte teme abordate sunt: tema singurătăţii, a rememorării, trecerea de la melancolie la extaz, sentimentul de deznădejde permanentă, cel de rătăcire între viaţă şi moarte, puterea dorinţei în raport cu conştiinţa păcatului şi altele. “Misterul fiinţei lui Petrarca se rezolvă însă şi el. În timpul vieţii Laurei răsărea viu în el opoziţia dintre simţuri şi raţiune, dintre trup şi spirit. Ideea aceasta fundamentală a evului mediu, deşi apare în cazul lui Petrarca purificată în forma ei simbolică şi scolastică, rămâne totuşi credo-ul lui creştin şi filozofic. Opoziţia era în mod teoretic anulată prin prietenia platonică sau spirituală, legătură a sufletelor pură de orice dorinţă; din această abstracţiune nu putea să iasă decât o lirică doctrinară şi decolorată, fără viaţă, în care nu poţi găsi nici pe îndrăgostit, nici pe iubită, nici iubirea. [...] Dar momentul în care îşi trăieşte impresiile, în mijlocul neliniştilor şi al agitaţiei, când este ca împresurat de năluci, atunci personalitatea lui apare, şi-l ai în faţă şi pe poet şi pe artist. Ceea ce simte este în opoziţie cu ceea ce simte.
8
Alexandru Balaci - “Francesco Petrarca, Ed. Tineretului, 1968 5
MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană Crede că trupul este păcat şi că iubirea lui este spirituală, că Laura îi arată calea care către cer conduce, că trupul este un văl al spiritului.” 9 În sonetul XXXVI al Canţonierului, este relevată atitudinea poetului, când, nemaiputând să trăiască între îndoială şi speranţă, poate declara femeii iubite că dacă nu va dezlega această dilema, se va sinucide. În a doua parte a Canţonierului, ochii Laurei se sting, iar versurile sunt străbătute de melancolía vieţii, efemeritatea ei şi labilitatea acesteia. Poetul devine conştient de fragilitatea oricărui lucru de pe pământ. Moartea se confundă cu dorinţa de pace, este considerată punctul final pus inutilelor zbateri, plânsului general. Povestea de iubire şi de moarte a Laurei este profund umană şi reală.După moartea “madonei”,viaţa poetului pare un infern, simte o infinită milă pentru el însuşi, doreşte moartea, dar când se apropie este cuprins de o mare teamă şi cântă din nou amintirea Laurei, considerând că are datoria de a o face nemuritoare prin versurile sale. În concluzie, în Canţonier se face pentru prima oară manifest cultul pentru frumuseţe, dincolo de alegorii, dincolo de frâul ascenismului teologal, spre acea nelimitată cercetare, care spaţiază cunoaşterea umană, anunţând era nouă, era umanistă.” Nu există în Canţonier o istorie, o desfăşurare treptată de la un punct la altul, ci este o rătăcire continuă între impresiile cele mai potrivnice, după împrejurări sau după starea sufletească într-un moment sau în altul al vieţii . Aceasta pentru că natura, care îi refuzase marile convingeri şi marile pasiuni, ca şi privirea adâncă a lui Dante, făcuse din el un artist desăvârşit. Imaginea satisface în el nu numai pe artist, dar şi pe omul întreg. Fără patrie, fără familie, fără un centru social în care să trăiască, altul decât cel literar, retras în singurătatea studiului şi în apropierea intimă a anticilor, adevărul şi seriozitatea vieţii lui se află în întregime în aceste efuziuni estetice, aşa cum viaţa sfântului constă în extazurile şi contemplaţiile lui Se poate vorbi, astfel, pentru prima dată de lirism. Poezia capătă un puternic subiectivism pe tărâmul interiorităţii. Se renunţă la abstracţiuni, cititorii, descoperind astfel istoria unui suflet, a unui sentiment. Francesco de Sanctis - “Istoria literaturii italiene”, traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965 9
6
MIRCIOIU P. CRISTIANA-IRINA Seria a II-a, anul al II-lea Specializarea Limba română- limba germană
7
