Iulia Câmpeanu Anul I, Română-Engleză 1 Folclorul românesc de Ovidiu Bârlea: Cântecele de şezătoare şi de clacă
Cartea lui Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, a fost publicată în două volume, la Editura Minerva din Bucureşti în 1981, respectiv 1983. Despre lucrarea sa, Ovidiu Bârlea afirma ca nu este un tratat de specialitate ci o lucrare de sinteză în care se încearca punerea în lumină a “rolului funcţional al fiecărei specii folclorice” precum şi a caracteristiclor acestora. De asemenea, este acordată o atenţie deosebită cronologizării folclorului. Primul volum este dedicat profesorului Petru Caraman şi este împărţit în trei părţi: Proza epică (5 capitole) , , Folclorul Folclorul obiceiurilor obiceiurilor calendaristice calendaristice (13 capitole) şi Folclorul obiceiurilor obiceiurilor ciclului familial (3 capitole). Sunt prezentate aici obiceiuri de Crăciun, colindatul, obiceiuri de Anul Nou, cântecele de şezătoare şi de clacă, cântecele de seceriş. De asemenea, nu sunt omise creaţiile creaţiile folclorice folclorice precum: paparuda, coloianul, lăzărelul, lăzărelul, drăgaica. Acestea erau rostite in vremuri de secetă, când oamenii organizau serbări speciale pentru chemarea ploii. Cel de-al doilea volum cuprinde nouă capitole în care Ovidiu Bârlea face o prezentare detaliată a descântecelor, baladelor, strigăturilor, proverbelor, ghicitorilor şi cântecelor de leagăn româneşti. De asemenea, autorul se opreşte şi asupra folclorului infantil. Atenţia mi-a fost captivată de un capitol din partea a doua a primului volum, capitol capitol inti intitulat tulat Cânte Cântece cele le de şezăt şezătoar oaree şi de clacă clacă datorită tonului vesel, jovial al versurilor aparent simple dar profunde. Fiecare cântec abundă de sentimente variate izvo izvorât râtee din din sufl suflet etel elee unor unor oame oameni ni a căror căror exist existen enţă ţă plin plinăă de greut greutăţ ăţii şi grij grijii era înfrumuseţată doar de aceste sublime creaţii. Adesea Adesea,, termen termenii ii şezătoare şi clacă sunt sunt cons consid ider eraţ aţii a fi sinon sinonim ime, e, însa însa semnificaţ semnificaţiile iile lor sunt diferite. diferite. Conform DEX, ş ezătoarea reprezintă “o adunare la ţară, mai ales în serile de iarnă în timpul căreia se lucrează, se povesteşte şi se glumeşte”, glumeşte”, iar cuvantul clacă desmnează “o muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spont spontan an şi gratu gratuit it,, cu cara caract cter er de reci recipr proci ocita tate te.. Se face face în gene general ral pent pentru ru munc muncil ilee câmpului, pentru construcţii şi între femei, pentru treburile gospodăreşti, şi se termină de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.” Aceste cântece sunt răspândite numai în Transilvania şi au rolul de a înveseli atmosfera serilor lungi de toamnă şi iarnă, când femeile şi fetele se întâlneau pentru a toarce lână sau cânepă. Cântecele sunt alcătuite din 4-6 versuri hexasilabice sau octosilabice, adesea cu refren. Fiecare cântec surprinde o singură scenă idilică, întrucât majoritatea sunt de fapt tachinări ale unor fete şi flăcăi între care se înfiripă poveşti de dragoste sau, dimpotrivă, s-au stins: Cine spală lâna-n gârlă? Iar Maria, fată mare;
Trece Ion pe acolea Şi Maria-l săruta.
În unele cazuri cântecul afişează fără ocoluri intenţia matrimonială: La Sibiu cu bolta-nchisă, Acolo-i Tăvica scrisă Si-i scrisă pe lemn de furcă Să g’ie George s-o ducă Si-i scrisă pe lemn de tei S-o ducă George la iei.
Când una dintre fete urma să se mărite, la ultima şezătoare i se cânta un cântec special, de rămas bun. Tonul acestui cântec este mai degrabă unul invidios decât de părere de rău pentru despărţire: Toarceţ, fetelor Si haideţ acasă, Că din ceata noastră Ni se duce-o fată. Ce nume de fată? Reli, mireasa. Care-i mirele? Vasile, junele. Lingură de miere, Vasile cu muiere, Foaie de tăbac, Reli cu bărbat.
(Kahane-Georgescu, Repertoriul se şezători) În Tara Oltului, Oltului, la sfârşitul sfârşitul sezonului de şezători, şezători, “zâuorile” “zâuorile” (“de zori”), zori”), se cânta un cântec mai special. Uneori, acest cântec era cântat la sfârşitul fiecărei şezători. El a fost atestat pe o arie mai largă, în satele din bazinul Oltului, Târnavelor, la poalele răsăritene ale Munţilor Apuseni: Găzduţă, găzduţă! Lucrul ce-am lucrat, Nu fie-mputat, Nice defăimat. Tortul cari l-am stors Fie-ţi de folos, Poate că-i cam gros, Că-i de noaptea tors. Găzduţă, găzduţă! Dumniata s-ajungi, Dumniata să-ţi pui: Două pânze lungi Tăt de la Ighii Până la Sibii!
Găzduţă, găzduţă! Dumniata s-ajungi, Dumniata să-ţi faci: Mânecuţe creţe, Să le rupi la-ospeţe.
Cântecul specific judeţului Sălaj insistă adesea asupra maltratării materne, mai ales că în cântec apare şi silueta unui flacău jucând, probabil motivul pentru care mama îşi mustră fiica: Când torceau clăcuţa, Mă băté măicuţa Cu nuié de soc, De gândei că-i foc; Cu nuie de scai De gândei că sai! Petre joacă-n tindă, Pana-i bate-n grindă; Petre joac-afară, Pana-i bate-n scară.
(Ghergariu, Folclor… , Sălaj)
Concluzionând, pot afirma cu tărie că lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Folclorul Folclorul românesc, românesc, reprezintă un moment deosebit de important în procesul de cunoaştere şi scoatere din anonimat a frumoaselor creaţii populare româneşti. Răsfoind cele două volume, cititorul pătrunde tainele obiceiurilor româneşti şi înţelege cât de profunde sunt creaţiile noastre populare, născute din nevoia omului simplu, neştiutor de a-şi explica anumite fenomene sau de a-şi colora existenţa. Tot aşa, şi cântecele de şezătoare şi de clacă sunt creaţii populare de o simplitate rurală, dar deosebit de frumoase şi vesele, bucurând sufletul cititorului care se simte parcă mai aproape de vremurile pierdute în negura timpurilor, vremuri în care oamenii se adunau la gura sobei şi dădeau naştere unor adevărate opere literare, nebănuind ca vor dainui peste veacuri şi vor bucura generaţii întregi.
