Filosofia lui Leibniz şi barocul
1. Introducere: Epoca barocă în istoria culturală europeană
Termenul de baroc desemnează atât o perioadă în istoria culturală europeană cât și un curent artistic care a fost generat în Roma în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde s-a răspândit mai apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru. Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, bucurându-se de o revitalizare ulterioară în decursul secolului al XIX-lea, curentul extinzându-se uneori până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de 1
către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera. Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, dramă, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură. Cuvantul barrocovine din limba portugheză şi s-a născut pentru a denumi perlele orientale de formă neregulată care vor deveni caracteristice pentru bijuteriile europene de la sfârşitul secolului al XVIlea şi în tot secolul al XVII-lea. Apoi sensul s-a extins pentru a exprima ceva unic, bizar sau capricios vorbind despre un obiect, idee sau expresie. O altă ipoteză legată de srcinea acestui termen ne trimite la un mod silogistic ce aparţine celei de-a doua figuri. În acest caz termenul de baroc este folosit într-un sens depreciativ, având semnificaţia de lucru neşlefuit, încărcat de formalism,în dezacord cu normele şi canoanele clar formulate ale Renaşterii. Barocul se manifestă, aşa cum menţionam mai sus, ca fenomen cultural spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi până în jurul anului 1760 şi va influenţa toate artele, de la literatură la artele plastice, precum şi 2
urbanismul, teatrul, şi chiar şi scenografiile diverselor sărbători. Întreaga Europă şi prin ea întreaga lume devine barocă timp de două secole. Nașterea barocului a fost multă vreme legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor. Conciliul de la Trient (15451563), simbol al luptei catolicismului împotriva Reformei, a recomandat ca metode de atac instituirea ordinului iezuiţilor şi a Inchiziţiei pentru controlul culturii şi strângerea legăturilor cu monarhiile catolice. Pe lângă reprimările Inchiziţiei şi acţiunile tactice ale iezuiţlor s-a încercat atragerea credincioşilor prin construirea unor biserici monumentale, unde se desfăşurau procesiuni spectaculoase, cu o muzică capabilă să emoţioneze şi să capteze oamenii. Într-un studiu dedicat epocii baroce, Bogdan Moşneagu arată ca teoria barocului tridentin nu se poate susţine cu argumente ştiinţifice: epoca barocă nu este produsul programului religios iezuit de vreme ce “iezuiţii nu aveau în vedere decât scopuri
3
practice: luminozitate, acustică, oratorii, restul fiind lăsat în seama artistului”. ( Bogdan Moşneagu-“Barocul postbizantin”) Oricum,atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății. Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroce, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență. Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent. Stilul baroc a dominat, în special, arhitectura, caracterizată prin monumentalitate şi bogata ornamentică, fiind reprezentată de Francesco Borromini, Lorenzo Bernini. În pictură se remarcă Rubens (1577-1640), Rembrandt (1606-1669), Jordaens, Van Dyck,Vermeer, Poussin, 4
Caravaggio, Velasquez (1599-1660). Stilul baroc a marcatvestimentaţia şi mobilierul, iar în muzică se face simţit prin anumite trăsături contrastante cu simplitatea şi naturaleţea Renaşterii.
2. Barocul înŢările de limbă germană
Evoluţia firească a renaşterii în ţările de limbă germană a fost întreruptă de Războiulde 30 de Ani. Conflictul, izbucnit în 1618 şi încheiat în 1648 prin Pacea Westfalică, a lăsat înurmă teritorii devastate şi o populaţie sărăcită. După 1650, pe cuprinsul Germaniei ale cărei teritorii începuseră să se fărâmiţeze, pe considerente politice şi religioase, încă din secolul al XIV-lea, erau presărate mai bine de trei sute de state minuscule, diferite. Imaginea pestriţă a
numărului mare de principate, sedii
episcopale sau oraşe libere, se afla într -un contrast izbitor cu unitatea teritorială şi politică a Austriei habsburgice. Fragmentarea ţărilor de limbă germană pe criterii politice a fost dublată de divizarea pe criterii religioase, aceasta din urmă jucând un rol decisiv în stabilirea legăturilor culturale cu alte zone ale Europei. Astfel, ţările protestante care se situau în nord au cu Ţările de Jos şi cu cele din
întreţinut relaţii strânse
peninsula scandinavă; ţările
catolice au rămas în schimb în sfera de influenţă a
Romei şi 5
a peninsulei italice. În ce-a de- a doua jumătate a veacului al XVII
-
lea, o dată cu restabilirea echilibrului, viaţa şi -a reluat cursul firesc, iar populaţia a început să reclădească ceea ce fusese distrus de război. Reluarea activităţii constructive a fost însoţită de mutaţii serioase atât în privinţa
curentului artistic adoptat cât şi a
programel or de arhitectur ă abordate. După 1650 , statele catolice au devenit din ce în ce mai atrase de arhitectura barocă al cărei rol principal era acela de propagare a catolicismului. În statele protestante, în schimb, interesul faţă de acest curent artistic s-a aflat multă vreme la cote minime, lucru determinat de motive de natură religioasă; în cele din urmă însă, o serie de principi protestanţi au făcut apel la arta barocă ale căreicaracteristici puteau să sublinieze tendinţele absolutiste ale politicii lor. În ţările de limbă germană barocul şi-a făcut simţită prezenţa încă din primul deceniu al veacului al XVII-lea, dar curentul a prins rădăcini abia în ce
-a de-a doua parte a
secolului .
Primele mari clădiri religioase construite în Austria sau Bavaria după încheierea războiului au fost opere ale unor arhitecţi italieni; după două decenii de activitate, locul arhitecţilor italieni este luat de primii artişti germani de formaţie barocă.
6
3. Ideologia barocului
Barocul se construieşte în jurul descoperirii dramei vieţii şi a tragediei existenţei, pe care le exprimă adeseori într -un mod sumbru. Viziunea optimistă asupra lumii şi a omului, pe care Renaşterea o aduce cu sine, pare că se destramă iar lumea barocă, descentrată alunecă în derivă pe panta instabilităţii. Renaşterea considerase omul ca fiind măsura tuturor lucrurilor, centrul şi beneficiarul creaţiei. Ea preamărea frumuseţea corpului şi perfecţiunea inteligenţei umane. Se pare că dimpotrivă, Barocul a fost antiumanist şi în acest sens ar trebui să golim termenul de orice conotaţie negativă şi să înţelegem prin el o atitudine metafizică care, preocupată de sensul existenţei, de condiţia umană, de libertate în raport cu orice fenomen care neagă sau o limitează - provoacă un sentiment tragic al vieţii. Antropocentrismul dinainte apare acum ca o iluzie sau ca o naivitate. Dorind mai mult ca înainte să se bucure de viaţă, omul e mai obsedat ca niciodată de existenţa sa fizică. El se aşază pe acelaşi nivel ontologic ca şi alte creaturi, având acelaşi caracter trecător, fiind create din aceeaşi materie. Încă din Antichitate se pune în valoare stabilitatea şi statornicia, numai că acum se accentuează nulitatea lumii şi a omului. “Senzaţia că totul a scăpat de sub control, că moartea se află în proximitatea oricărei clipe de fericire, că prăpastia căderii în gol se deschide în locurile cele 7
mai neaşteptate, formează axa centrală a creaţiei baroce.”( A. Marino“Dicţionar de idei literare”) Moștenitor al școlii aristoteliciene, dar rămânând în același timp sub influența curentelor mistice,barocul își dorește să integreze într -o concepție unitară toate domeniile activității umane și toate tendințele spiritului, această coincidentia oppositurum, fiind marea realizare spre care vor tinde artiștii, filosofii și savanții epocii. Secolul al XVII-lea ar putea fi catalogat drept epoca modernă a barocului. Cunoaşterea umană este într -un constant progres iar numeroasele descoperiri ştiinţifice ale epocii vor influenţa în mod considerabil şi preocupările de tip artistic. Studiile ştiinţifice ale lui Galilei despre mişcarea planetelor vor explica spre exemplu, precizia anatomică a numeroase tablouri din epocă. În 1530, Copernic ajunge la concluzia că planetele nu gravitează în jurul Pământului dar, deşi publicată în anul 1543, teoria sa nu va fi acceptată decât în 1600. Conştiinţa faptului că Pământul nu este centrul Universului coincide cu apariţia, în domeniul artistic, a unor tablouri peisagistice pure, care se remarcă şi prin lipsa reprezentărilor umane. De asemenea, dezvoltarea comerţului şi extinderea imperiilor coloniale europene, au determinat şi ele- în aceiaşi măsură- apariţia unor reprezentări de locuri şi personaje ce aparţin unui nou tip de exotism.
8
Altfel spus, la nivel ştiinţific, revoluţia copernicană are rezonanţe filosofice: heliocentrismul înlocuieşte geocentrismul lui Ptolemeu, în teoria căruia teza pluralităţii lumilor nu-şi găseşte sensul. Pe de altă parte, la nivel geografic, descoperirile unor noi popoare în America centrală şi de sud conduc şi ele la concluzia că Europa nu e centrul lumii şi că teza pluralităţii lumilor este o realitate ce nu mai poate fi negată. Barocul şterge graniţele dintre viaţă şi moarte, vis şi realitate, adevăr şi fals. Epoca barocă va concepe lumea ca un teatru şi viaţa ca pe o comedie. Barocul iubeşte surpriza, eroismul, dragostea şi moartea. El va insista de asemenea asupra diferenţelor dintre fiinţe, sentimente şi situaţii. Vorbim aici despre un stil plin de contradicţii şi diversitate. În literatură, barocul îşi va exprima atracţia pentru antiteze, dezacorduri, hiperbole şi mai ales metafore care unesc universuri diferite. Preţiozitate şi burlesc, două alte curente estetice ale secolului al XVII-lea, vor lua naştere din această sensibilitate barocă.
4. Leibniz şi barocul
Cu toate că viața lui Wilhelm Gottfried Leibniz se situează în plină epocă a barocului (mijlocul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea), adică într-o perioadă în care acesta și-a câștigat autonomia față de contrareforma Bisericii Catolice, gândirea filosofului german se 9
află mai degrabă la o răscruce de curente. În lucrările sale (printre care una dintre cele mai importante este cartea „Eseuri de teodicee) se resimte din plin intersecția curentului raționalist cu mentalitatea barocă . Raționalismul leibnizian rezidă printre altele prin concepția metafizică asupra universului (”Monadologia”): lumea este un ansamblu ordonat care se conduce după legile stricte ale mecanicii și matematicii. Concomitent cu pasiunea pentru raționalism, reflectată operele leibniziene, se produce o apropriere de mentalitatea barocă până într acolo încât Leibniz să fie privit astăzi drept aparținând filosofiei barocului și exemplificând barocul filosofiei. Asta înseamnă că Leibniz va pune bazele unei filosofii a epocii baroce și, în același timp, a integrat în filosofie percepția asupra vieții specifică barocului. Trebuie subliniat faptul că pentru mentalitatea barocă ceea ce contează este individul ca unitate fundamentală a realității. În același timp, esențialul gândirii baroce este mișcarea. Dezvoltarea individului se face numai în mișcare, și nicidecum în repaus. Mișcarea este ceea ce definește realitatea. În artă, la fel ca și în muzică, mișcarea se resimte prin faptul că totul curge, nu se întrevede nici un capăt al acestei curgeri. Plecând de la considerarea monadelor drept principiu explicativ al lumii, se poate constata că filosofia lui Leibniz se pliază pe această schemă de gândire specifică barocului. Monadele ca principiu explicativ, și considerate din punct de vedere extern reprezintă niște individualități: fără întindere și 10
indivizibile. ” Monada, despre care vom vorbi aici, nu este altceva decât o substanță simplă, care intră în tot ce e compus; simplă, adică fără părți.”(”Monadologia”, §. 1) Ca individualitate, monada este substanța luată în simplitatea ei, în opoziție cu agregatul, compus din substanțe simple: ”... aceste monade sunt adevărați atomi ai naturii și, într -un cuvant, elementele lucrurilor.” (”Monadologia”, §. 3) Pre-eminența individualului ca trăsătură specifică a barocului filosofic ne însoțesc pe tot parcursul ”Monadologiei”. Spre exemplu, în paragraful 7 al ”Monadologiei” Leibniz va afirma că monadele sunt independente: nimic nu poate acționa asupra ei din afară și totul se petrece în interiorul ei. Fiecare monadă acționează în ea însăși, : ” Nu se poate explica, iarăși, prin niciun mijloc, cum ar putea o monadă să fie alterată, adică schimbată în interiorul ei de altă monadă, de vreme ce nimic nu poate fi transpus în ea; nici nu putem concepe în ea vreo mișcare internă care să poată fi provocată, dirijată, amplificată sau diminuată înăuntrul ei, așa cum e cu putință în lucrurile compuse, unde există schimbări între părți. Monadele nu au ferestre pe care să poată intra sau ieși ceva.” (”Monadologia”, §. 7) De asemenea regăsim în lucrarea filosofului german, cealaltă caracteristică esențială a gândirii baroce, și anume mișcarea ca modalitate prin care individul evoluează și se transformă. Monadele sunt diferite unele de celelalte și, ca tot ceea ce este creat, ele sunt supuse unei continue schimbări. Aceste schimbări permanente ale monadelor provin-afirmă Leibniz- dintr-un principiu intern. Una dintre 11
caracteristicile monadelor este faptul că ele reflectă într-un mod propriu întregul univers, prin ceea ce Leibniz va numi percepție: ”Starea trecătoare care îmbrățișează și reprezintă o multiplicitate în unitate, adică în substanța simplă, nu este altceva decât ceea ce numim percepție...” (”Monadologia”, §. 14) Percepțiile sunt stări trecătoare pentru că monadelor le poate fi atribuită și apetiția, adică tendința monadelor de a trece de la percepții mai puțin clare la percepții mai clare: ” Acțiunea principiului intern care produce schimbarea, adică trecerea de la o percepție la alta, poate fi numită apetițiune...” (”Monadologia”, §. 16) Mișcarea permanentă și scurgerea fără încetare a timpului, un cuplu determinant pentru conștiința barocă, sunt ilustrate astfel în ”Monadologia” lui Leibniz prin dorința (apetiția) monadelor de a obține permanent o vizune cât mai clară asupra întregului univers. . Procesul natural al vieții constă, în viziunea lui Leibniz, în dorința de perfecționare, de percepție cât mai clară, proprie tuturor monadelor. În acest context sufletului uman îi revine dorința de a avansa, de a urca cât mai sus și cât mai mult pe ”drumul cunoașterii”. Într-o lucrare dedicată logicii lui Leibniz, Herbert Knecht afirmă: ”Atitudinea barocului faţă de raţiune este, şi ea caracteristică: atunci când Manierismul, impregnând toate lucrurile cu o tentă raţionalistă, sau mai exact intelectualistă, deviază senzualitatea spre erotism şi misticismul spre speculaţia teologică, şi atunci când Iluminismul operează cu o absolutizare separatoare a raţiunii, Barocul caută cu orice 12
preţ să reconcilieze în om elementele raţionale cu cele iraţionale.”( H. Knecht, p. 16) Această idee surprinde caracterul specific al filosofiei baroce: conştientă de ruptura introdusă de transformările sfârşitului de secol XVI (apariţia noii mentalităţi de tip ştiinţific, descoperirile ştiinţifice şi geografice, războaiele şi disensiunile religioase) filosofia barocă va încerca să refacă-nu numai în plan intelectual- unitatea unei lumi pierdute, unitate în care pluralitatea elementelor contrarii îşi găseşte pe deplin locul. Putem spune că filosofia barocă reprezintă o sinteză a reformei şi a contrareformei. Opoziţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi dogmele religioase, opoziţie care se află şi la srcinea procesului intentat lui Galilei, va fi puţin câte puţin atenuată în folosul unei unităţi logice între adevărurile raţiunii şi cele ale credinţei, unitate pentru realizarea căreia se vor angaja toţi marii filosofi ai secolului al XVII-lea. Leibniz nu va face excepţie de la acest deziderat: “...se vorbeşte foarte des de universalismul lui Leibniz ca de o tendinţă a sa de a unifica peste tot: în filosofie, unde încerca o împăcare a modernilor cu anticii; în biserică unde se străduia pentru o împăcare a catolicilor cu protestanţi; în cultură, unde milita pentru o înţelegere între filosofie şi religie; în politică, unde visa o armonie a popoarelor creştine în Europa.” (C. Noica, p.70) La Leibniz secularizarea cunoașterii științifice nu semnifică o abandonare a dimensiunii transcendente, ci o integrare a rațiunii profane într -o ordine mai elevată, integrare validată în virtutea unei armonii prestabilită de voința divină. Întregul univers conlucrează în vederea unei funcționări 13
unitare și armonioase a realității și în acest context Leibniz va vorbi despre ideea ”armoniei prestabilite”. Dezvoltarea individuală a fiecărei monade este legată de evoluția celorlalte monade, Dumnezeu fiind cel care a calculat și a stabilit totul de la început. De asemenea în ”Eseuri de Teodicee”, Leibniz va pleda pentru conformitatea dintre credință și rațiune afirmând printre altele că tainele religioase pot fi explicate doar atât cât este necesar pentru a le crede. Dacă prin diversitatea preocupărilor sale, prin numeroasele cercetări în cele mai variate domenii (filosofie, drept, biologie, politică şi diplomaţie, matematică, etc) şi prin ideile vehiculate, Leibniz poate fi numit drept precursor al Iluminismului german, referindu-ne aici şi la enciclopedismul gânditorilor iluminişti, atunci prin tendinţa sa de a unifica şi fundamenta totul, pe aceleaşi principii simple, Leibniz poartă amprenta epocii baroce în care trăieşte. Ceea ce îl caracterizează pe filosoful german, din acest punct de vedere, este năzuinţa sa neobosită spre universalism, spre ideea de a oferi o viziune unitară, completă, asupra lumii şi a mecanismelor ei de funcţionare, o viziune în care unitatea contrariilor devine superioară simplei discriminări, lucru care ne aminteşte fără îndoială de dialectica hegeliană. În filosofia lui Leibniz regăsim acea “...tendinţă metodică de a pune în lumină dependenţa mutuală a problemelor din diferite planuri şi de a determina succesiv problemele unele prin altele, cu ajutorul unor principii de valoare universală.”(C. Noica, p. 72) 14
Bibliografie:
1.Leibniz- ”Monadologia”, Ed.Humanitas, București, 1994 2.G. W. Leibniz- ”Eseuri de teodicee”, Ed. Polirom, Iași, 1997 3.Jeanne Hersch-”Mirarea filosofică”, Ed. Humanitas, București, 1994 4.Vasile Muscă-”Leibniz- filosof al Europei baroce”, Ed. Dacia, Cluj Napoca,2001 5.Dan Bădărău-”G.W.Leibniz”, Ed. Științifică, București,1966 6.John
Cottingham-”Raționaliștii.Descartes,
Spinoza,Leibniz”, Ed.
Humanitas, București, 1998 7.Constantin Noica-”Concepte deschise în istoria filosofiei
la
Descartes, Leibniz și Kant”, Ed. Humanitas, București, 1995 8.Herbert Knecht- ” La logique chez Leibniz: essai sur le rationalisme baroque”, Editions L ’ Age d’ Homme, Lausanne, 1981 9.BogdanMoșneagu-”Barocul postbizantin”, www. institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/5.htm
15
16
