23 Filosofia lui Socrate. Şcolile socratice Socrate s-a născut născut la Atena Atena în familia familia unui sculptor sculptor şi unei moaş moaşe. e. Posib Posibil il că o vreme a practicat meseria tatălui său, după care se apucă să studieze scrierile filozofilor greci. Principala lui metodă filozofică era maieutica — o soli solici cita tare re şi o pune punere re sub sub semnul nul îndoielii a credi redin nţelor pentr ntru a stabi abili adev adevăăruril rile şi a dezv dezvăl ălui ui inconsecvenţele. Socrate a studiat filozofia cosmologică a acelei epoci şi s-a implicat în numeroase dezbateri dezbateri publice, publice, mai ales cu sofiştii, care răspîndeau înţelepciunea practică, predau oratoria şi discutau orice problemă pe care doreau s-o pună în circulaţie cetăţenii atenieni. Socrate a devenit devenit celebru celebru prin punerea la îndoial îndoialăă a acestor acestor profe profeso sori ri sofi sofişt ştii cu întrebările sale eclectice şi prin faptul că adeseori a contribuit la înfrîngerea ruşinoasă a argumentelor lor destul de facile. El era interesat profund şi în mod constant de problemele problemele umane şi etice. După cum ne mărturiseşte mărturiseşte Platon, Platon, Socrate caută să convingă fiecare om că trebuie să privească în adîncul fiinţei sale, căutînd virtutea şi înţelepciu înţelepciunea nea înainte înainte de a se ocupa de interesele personale şi cercetînd Statul înainte de a se ocupa de interesele acestuia. Cine se încumetă —asemenea lui Socrate care a avut naivitatea sa-i creadă buni de la natură — să le arate oamenilor sincer cum sînt şi cum n-ar trebui să fie, că ar trebui vindecaţi de multe boli ale sufletului, dar mai ales de aceea a prostiei, a neştiinţei acela îşi asumă un mare risc, cel al sacrificiului suprem, al martirului. Cazul lui Socrate poate servi deci un exemplu de sacrificiu pentru filozofie, pentru un „mănunchi" de convingeri. Socrate este filozoful care întemeiază ştiinţa moralei bazată pe autoritatea raţiunii teoretice, luînd ca punct de plecare principiul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi". Sursa adevăratei ştiinţe este cunoaşterea de sine, iar necunoaşterea este izvorul tuturor relelor şi viciilor. El sublinia că nimeni nu greşeşte de bună voie, ci numai din neştiinţă şi din necunoaşterea esenţei noţiunilor morale. Socrate este, ca teoretician al ştiinţelor morale, un optimist şi raţionalist, deoarece este convins că toţi oamenii sînt, prin natură educabili, fiind buni de la natură, dorindu-şi binele propriu şi nicidecum răul. La Socrate virtutea este identică cu binele. Aceasta este marea idee a învăţăturii lui, la care s-ar putea face următoarea obiecţie: dacă oamenii înclină natural spre binele propriu şi dacă binele este identic cu virtutea, ar însemna că oamenii pot fi virtuoşi de la sine astfel că nici chiar învăţătura şi metoda socratică nu şi-ar mai avea rostul. Este cert însă că Socrate nu avea în vedere, precum sofiştii, binele individual, ci binele ideal, suprem. Metoda socratică comportă următoarele aspecte: ironia, maieutica, inducţia şi definiţia. în esenţă, metoda socratică ne învaţă două lucruri importante: cum să ne eliberăm de falsul şi inautenticul din noi înşine (ironia şi maieutica) şi cum să
recunoaştem adevărul pentru a intra în posesia lui (inducţia şi definiţia). Socrate era convins că adevărul se află ascuns în sufletul fiecăruia, dar, întrucît majoritatea oamenilor nu ştiu să-1 descopere, el zace acolo tăinuit, aşa că mulţi mor fără a fi bănuit măcar că pot să trezească în ei înşişi un cît de slab licăr din această lumină divină proprie logosului universal. Socrate credea că trezirea, scoaterea la iveală a adevărului este doar o problemă de dibăcie numită de el maieutică, arta moşitului, ce presupunea relaţia magistru - elev. Invăţătura şi metoda lui Socrate au avut o mare însemnătate. El este primul filozof grec ce s-a preocupat de statuarea universalului ca temei filozofic al ştiinţei morale dar, de fapt, al oricărei ştiinţe. El credea că universalul este virtutea morală, posibilă de cunoscut, învăţată şi practicată concomitent. Acest universal poate căpăta diferite forme: în domeniul voinţei înseamnă curaj, în cel al sensibilităţii — cumpătare, în cetate —justiţia, iar raportată la zei, virtutea este pietatea. Este meritorie încercarea lui de a stabili, pentru prima oară, condiţiile posibilităţii teoretice: esenţialitatea, Spiritul învăţăturii socratice va rodi din plin în filozofia lui Platon, strălucitul său discipol, şi parţial în filozofia „micilor socratici" sau a „socraticilor unilaterali".
Aceste şcoli se raportează la învăţătura socratică, deoarece acceptă teza fundamentală propagată de Socrate, conform căreia cercetarea universului fizic nu epuizează toate înţelesurile filozofiei. Cît priveşte „micii socratici", aceştia nu reuşesc să menţină unitatea şi armonia doctrinei magistrului, exagerînd fie latura ei ascetică (cinicii), fie cultivarea excesivă a plăcerii sensibile (cirenaicii). Stăruind pînă la exces asupra unui sau altui aspect, socraticii unilaterali au „explicat" însuşi temeiul unitar al doctrinei socratice astfel: cinicii alternează cumpătarea şi stăpînirea de sine socratică pînă la un ascetism strident şi orgolios, iar cirenaicii ajung să naufragieze într-un senzualism supărător şi grosier. Şcoala cirenaică a fost întemeiată de Aristip cel bătrîn, reprezentată apoi de o serie de filozofi, precum Aristip cel tînăr, Anni-keris, Hegesias etc. Şcoala s-a mai numit şi hedonistă (din grec. — hedone = „plăcere"), deoarece susţinea că plăcerea sensibilă trebuie să fie scopul ultim al vieţii înţeleptului. Aristip cel bătrîn susţine că ceea ce trebuie să cultive înţeleptul este plăcerea (hedone) şi binele pe care acesta îl procură. Plăcerea înseamnă, după el, ceea ce provine din senzaţii agreabile. Singura preocupare cu adevărat folositoare înţeleptului este de a selecta, de a trăi numai senzaţiile care-i produc plăcere şi de a le evita, pe cît e posibil, pe cele despre care se ştie deja că sînt aducătoare de durere. în acest sens, experienţa trecută trebuie să fie cea mai bună învăţătoare/Cel care nu este în stare să înveţe din durerile şi suferinţele trecute sau ale altora, în sensul de a le ocoli cu virtute nu este vrednic să trăiască. Viaţa unui astfel de om devine o succesiune de
suferinţe şi pentru el ar fi bine să aleagă sinuciderea ca o salvare, sfătuieşte Hegesias. Filozofia lui Aristip povăţuieşte să ne aducem aminte de ceea ce s-a numit bucuria şi plăcerea clipei de faţă, fără a regreta trecutul şi fără a dori viitorul imprevizibil, aducător mai curînd de nelinişte şi teamă decît de calm şi linişte sufletească. O astfel de filozofie este ispititoare, dar nedorită la o vîrstă cînd fascinaţia plăcerilor trupeşti este greu de înfruntat, mai mult ca atît, ea răpeşte cele mai nobile aspiraţii sufleteşti, sărăceşte idealurile, slăbeşte puterea voinţei, limitează personalitatea, slăbeşte caracterul, ruinează, în cele din urmă, psihicul şi trupul. Unii urmaşi ai lui Aristip au susţinut ideea că etica trebuie să trateze probleme ce ţin de scop, afecte, acte, cauzele lucrurilor, argumente şi criterii logice. Deci între specificul eticii, psihologiei şi logicii nu exista o limită strictă. Şcoala cinicilor a fost fondată deAntislene din Atena (445-360 î. Hr.), despre care se crede că ar fi scris mult şi că ar fi fost adversar al lui Platon . Denumirea şcolii vine de la numele unui loc din Atena, Kynosargos (Cîinele vioi), unde se întîlneau cinicii la început. Ei şi-au luat ca model de virtute viaţa eroului grec Herakles, deoarece acesta prin „muncile sale legendare" simbolizează virtutea morală, conceptul principal în etica cinicilor. Virtutea este puterea ce trebuie mereu exersată în lupta cu obstacolele şi greutăţile permanente ale vieţii. Asemenea lui Socrate, Antistene, cinicii admiteau virtutea ca scop al vieţii morale, afirmînd că virtutea înseamnă puterea de a înfăptui acest bine în acord cu natura. Antistene consideră că rostul oricărei înţelepciuni se află în studiul cuvintelor. Cuvintele, numele lucrurilor nu redau vreo esenţă generală, ci doar determinări specifice, particulare. Un cinic vestit prin modul său de viaţă extrem de auster a fost Diogene din Sinope (cea 400-325 î. Hr.). Deşi era fiu de cămătar extrem de bogat, el a renunţat la toate avuţiile tatălui său pentru a duce un mod de viaţă ascetic, sărăcăcios plin de lipsuri şi privaţiuni. Cînd a fost scos să fie vîndut ca sclav, 1-a întrebat pe Xeniade, viitorul său stăpîn: doreşti să ai un stăpîn ? însuşi Alexandru Ma-cedon, impresionat de faima dobîndită de acest cinic, datorită virtuţii şi tăriei sale morale, 1-a căutat pentru a vorbi eu el. Găsindu-1 vieţuind într-un butoi, i-a spus că el este Alexandru, regele întregii lumi, şi că ar putea să-i îndeplinească orice dorinţă. Şi cum umbra regelui cădea exact asupra înţeleptului, acesta i-a spus: „Doresc, o rege, să te dai din soarele meu". Vorbele acestea l-au impresionat atît de mult pe Alexandru încît, la puţin timp după ce le-a auzit, a spus celor apropiaţi lui: „într-adevăr, dacă naş fi Alexandru, aş dori să fiu Diogene." Diogene mai promova ideea că omul trebuie să fie „cetăţean al universului". Cinicii au fost un fel de noncomformişti şi contestatari ai modului de viaţă existent în cetăţile lor . Unele date şi mărturii antice atestă că concepţiile cinicilor au fost împărtăşite de pături sociale mai largi şi că mai tîrziu, în unele locuri, s-a ajuns chiar la un fel de mişcări de protest ale cinicilor.
