Existenţa precede esenţa Vorbesc unii despre felul în care este omul. Acel „om al filosofilor” cum îl numea Paler care ar fi tare diferit de omul real, aşa cum este el. Atunci când Sartre a vrut să definească existenţialismul a afirmat că adepţii acestei orientări sunt convinşi că „existenţa precede esenţa”. În cazul unui obiect, de exemplu, acesta a preexistat în mintea meşteşugarului, fie el şi proiectant. În cazul omului, crede filosoful francez, lucurile stau cu totul altfel. Noi, oamenii, nu preexistăm existenţei noastre, nu avem o soartă care să fie scrisă pe vreo tablă din ceruri. Venim pe lume fără a avea nicio misiune însă această misiune apare şi se desfăşoară pe măsură ce trăim. De la început omul nu este nimic „El va fi ceea ce va face din el. (...) Omul nu este altceva decât ceea ce face din el”, spune Sartre. Aceasta însemnă că existenţa precede existenţa. „Primul efect al existenţialismului este acela că îl pune pe fiecare om în posesia lui însuşi aşa cum este, şi aşează întreaga responsabilitate pentru existenţa lui direct pe umerii săi.” Nu soartă, destin, Dumnezeu, gene, educaţie. Nimic din acestea nu contează sau oricum contează mai puţin decât fiecare vede atunci când priveşte în oglindă. Ar fi totuşi bine să ne placă ceea ce găsim acolo, nu de alta dar suntem singurii responsabili de ceea ce vedem. „Mă refer mai ales la propoziţia sa (a lui Sartre) că «esenţa omului este existenţa sa». Această propoziţie este asemenea unui fulger care luminează întreaga scenă a existenţialismului. Aceasta poate fi denumită cea mai curajoasă şi mai disperată propoziţie din întreaga literatură existenţialistă. Aceasta afirmă că nu există o natură esenţială a omului, cu excepţia unui singur punct în care acesta poate să facă din el însuşi ceea ce doreşte. Omul crează ceea ce el este. Nimic nu îi este dat pentru a determina creativitatea sa. Esenţa fiinţei sale - «ar trebui» nu este ceea ce el găseşte; el o face. Omul este ceea ce face din el însu;i. Curajul de a fi în sine este curajul de a face din sine ceea ce este dorit.” (Paul Tillich - Curajul de a fi) Sartre a contestat un punct de vedere divin asupra lumii si a naturii umane cu un alt punct de vedere uman, conform caruia nu exista elementul divin. Cand Dumnezeu s-a gandit la creearea lumii, intai a conceput-o, s-a gandit la felul in care urma lumea si natura umana sa fie. Dupa care Dumnezeu a creeat totul si oferit esentei existenta. Deci conform lui Dumnezeu, <
>. Sartre nu credea in Dumnezeu, deci aceasta ordine a esentei umane care precedeaza existenta umana, era lipsita de sens. Pentru noi, existenta este prima, iar esenta vine mai tarziu. Esenta reprezinta tot ceea ce dorim noi sa fie. Deci <>, cu alte cuvinte existentialism. Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci in absenta divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai mare decat metafizica creatiei:<>. Aceasta este fundatia existentialismului. O lume fara scop, fara valori, fara sens, goala si fara speranta, o lume care, folosind un termen existentialist indragit, e <>. O lume fara valori si fara sens, e o lume fara standarde comportamentale. Nimeni nu mai poate judeca actiunile ca fiind <> sau <>, deoarece aceste cuvinte sau actiunile corespunzatoare lor, nu mai inseamna nimic. Un citat in acest sens il ofera Fyodor Dostoevsky in “Fratii Karamazov”: <>. Dar adevarata valoare a existentialismului e ca experiment mental filozofic pentru intelegerea consecintelor derivate din existenta unei asemenea lumi. Ar fi un cosmar. O lume absurda al carei continut ar fi gol si fara rost.
Persoana "nu precede natura" ca principiu subiectiv determinant al universalitatii obiective, asa cum l-a vrut metafizica apuseana, cu Descartes si dupa el. De asemenea, persoana "nu precede natura", asa cum stabileste Sartre, care spune ca "existenta precede esenta". Persoana nu este numai o constiinta de sine care se autodetermina mai inainte de a apuca sa fie determinata de orice fel de concept universal, adica de orice fel de natura sau esenta universala.
Atat intaietatea subiectului (ca purtator al capacitatii de rationare sau al experientei morale sau istorice), cat si intaietatea constiintei de sine (ca "departare" a sinelui de fiinta sau de esenta sa, departare pe care o creeaza constiinta, "secretand" anihilarea fiintei sale, proiectandu-si sinele in ceea ce are sa fie ca negare neintrerupta si nedeterminata a fiintei-in-sine) presupun acceptarea conceptiei rational-ontice a esentei sau a Fiintei, determinarea rational-obiectiva a "universalului", chiar daca aceasta determinare urmeaza, nu precede existenta. Cand relatia dintre esenta si existenta devine o problema de intaietate determinanta, atunci este eludata intrebarea despre Fiinta ca intrebare existentiala, cu alte cuvinte, ca transcendere a definitiilor si ca raportare la faptul de a Fi, la modul in care este ceea ce este. Heidegger a aratat ca inversarea propozitiei metafizice "esenta precede existenta" nu duce la desprinderea de cadrul metafizicii. Inversarea unui principiu metafizic ramane un principiu metafizic. Albert Camus in eseul sau “Mitul lui Sisif” ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea lumii lui Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea unui bolovan mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se rostogoleste la baza muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit. Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si continutul ei sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe care le facem pe durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se aplica pe durata vietii de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim acel iad. Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem, atunci de ce nu? Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea sinuciderea nu e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata mai suportabila? Poate sa <> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume, pot fi restaurate printrun simplu act de vointa. Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surpriz ndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care si este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: “arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp”. Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si creea una. Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e autentica. Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor si scopurilor care au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se poate simti satisfacut in privinta vietii lui. Romanului “Strainul” ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca “un rau al spiritului”, Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este “contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii”. Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul ei. Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc in Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un arab. Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al vremii, dar opinia locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat. Absurditatea acestei povesti e si esenta ei. Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si tactul necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui mort sau de ce nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor existentialistilor explica de sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe cineva <<> inseamna sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt. Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor absoluta si ii face sa para ca au ceva in comun cu alti oameni, alti <>. Acest lucru e intolerabil.
Sartre nu a fost de acord cu predecesorii sai, considerand aproape toate ideile acestora „fleacuri". El a respins ideea de arhetip uman. Dupa parerea lui nu poate exista o imagine predeterminata a ceea ce cineva ar trebui sa fie. Mai mult decat atat, pentru ca in esenta omul este liber de a inventa si a se reinventa pe sine. Sartre incearca sa salveze individualul de la unificarea cu generalul si, prin urmare, inceteaza sa mai existe. Mai mult decat atat, deoarece nu exista nici o ordine umana, in acelasi sens ca exista o ordine a obiectelor studiate si analizate de oamenii de stiinta, omul nu poate fi obiect de observatie sau de studiu stiintific. El este produsul original al unei libere alegeri. Singura credinta pe care o datoreaza este rezervata lui. Singura lege sau regula pe care trebuie sa o respecte este ca si-a acceptat liber propria persoana. Individul lui Sartre este si nu poate fi niciodata altceva decat ceea ce el insusi a hotarat sa devina. Prin urmare, a fi inseamna a alege, deoarece "existenta precede esenta". Ceea ce filosofii incearca sa explice este faptul ca fiecare individ trebuie sa aiba propriile sale valori. Cu alte cuvinte, el este cel care decide daca viata unui om beat este mai mult sau mai putin importanta decat viata unui presedinte. Problema ridicata de relatia dintre necesitate si libertate este rezolvata in mod unilateral in favoarea celor din urma. Cu toate acestea, Sartre nu a negat faptul ca exista anumite constrangeri inevitabile care actioneaza asupra individului: nevoia de a lucra si de a actiona in conditiile impuse de un mediu specific. Fiecare fiinta umana prezenta in aceasta lume este limitata unei situatii. In ciuda acestui fapt, filosoful a argumentat ca fiecare situatie unica este deschisa libertatii, deoarece individul insusi o alege conferindu-i o anumita semnificatie. Rolul principal este detinut de orientarea noastra subiectiva si nu de o necesitate externa. Sa meditam pe un exemplu dat de Sartre insusi: imaginati-va ca sunteti un soldat ce ia parte la un razboi. Ati putea fi tentati sa credeti ca nu aveti nicio alta optiune decat sa luptati si ca sunteti o victima a destinului. Cu toate acestea, Sartre a argumentat ca puteti alege oricand sa va predati, sa renuntati sau chiar sa va sinucideti. Prin refuzul de a opta pentru una dintre aceste solutii acceptati de fapt razboiul in toate formele sale si astfel devine propriul vostru razboi care sprijina ideea de conformare. Deoarece in orice situatie, conform cu spusele lui Sartre, fiecare individ este liber de constrangerea oricarei influente, el este, de asemenea, pe deplin responsabil pentru actiunile si deciziis ale. Deci, poti sa faci ce vrei, dar trebuie sa infrunti toate consecintele. Nu e nimeni sa te apere si singura persoana pe care trebuie sa o condamni esti tu. Greutatea totala a lumii este pe umarul tau si nimeni si nimic nu poate schimba vreodata acest lucru. In concluzie, Jean-Paul Sartre a crezut ca un om nu poate fi vinovat de acte inumane, deoarece nu exista un astfel de lucru. Fiecare miscare facuta este profund umana prin simplul fapt ca el insusi face alegerea. De fapt, fiecare situatie la care un individ participa devine situatia sa. Pentru Leibniz, precum şi pentru o anumită viziune creştină, Creaţia este cea prin care Dumnezeu realizează trecerea de la esenţe la existenţă. Ceea ce va contesta existenţialismul ateu va fi tocmai această anterioritate a esenţei asupra existenţei. Prin formula “Existenţa precede esenţa”, existenţialismul încearcă să afirme că omul se creează el însuşi, prin actele şi opţiunile sale. Cu alte cuvinte, omul nu are altă definiţie decât cea pe care el şi-o dă el însuşi.
Greaţa, primul roman a lui Jean Paul Sartre, transmite subtil, aproape insidiuosconcepţia filozofului existenţialist, ateu, despre lume şi viaţă, luând ca pretext jurnalul lui Antoine Roquentin, care-şi consemnează cu rigurozitate propriile trăiri. Senzaţia de greaţă pe care o încearcă acesta într-o bună zi este efectul excesului de libertate, disipat doar adesea... de fugă, de magie sau de frică, în contrast cu excesul de vasalitate al obiectelor, încorsetate în imobilism, incapabile să-şi atribuie esenţe ca omul. Faptul că omul îşi proiectează singur esenţa şi este singurul care poate da esenţă lumii în întregul ei, îi adânceşte sentimentul înstrăinării până la dezgust, obligându-l fie să abdice formal în faţa libertăţii de alegere, fie să acţioneze concret împotriva ei, în ambele situaţii fără niciun rezultat. „ ...Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotonă. Nici sfârşit nu există...”. În Fiinţa şi Neantul, lucrarea reprezentativă a filozofului, presupoziţia potrivit căreia „...noi nu ne naştem liberi, ci suntem condamnati la libertate..”, devine obsesivă, atrăgându-l pe cititor într-o cursă infernală cu zeci de obstacole şi competitori. Omul, în viziunea lui Sartre, apare spontan... din absurd, pentru ca apoi să se constituie ca trăire şi existenţă, dar numai pentru sine, folosindu-se de sine-însuşi. Existenţa precede, aşadar, esenţa ( putinţa de a fi) şi o copleşeşte. „...Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui...”. Ateu fiind, Jean Paul Sartre, respinge existenţa lui Dumnezeu, punând în locul ei Fiinţa şi Neantul, adică ceva mai mult decât o iluzie. „Fără Dumnezeu nu există scop, valoare sau sens în lume...”, şi pentru că Dumnezeu nu există, aşa cum susţin toţi existenţialiştii, Omul este condamnat să-şi fie propriuDumnezeu... Jean-Paul Sartre afirma, după mai bine de douăzeci de ani de la scrierea romanului: "Am reuşit la treizeci de ani această lovitură de maestru: să înscriu în La Nausée existenţa nejustificată, sălcie, a semenilor mei, şi să o scot pe a mea din cauză. Eram Roquentin, arătam prin el, fără nici o complezenţă, urzeala vieţii mele ; totodată eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticlă şi oţel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. [...] Trucat pînă în oase şi mistificat, scriam voios despre nefericita noastră condiţie. Dogmatic, mă îndoiam de toate în afară de faptul că sînt alesul îndoielii; restabileam cu o mînă ceea ce distrugeam cu cealaltă, şi vedeam în nelinişte garanţia propriei mele linişti ; eram fericit." Deşi explicaţia autorului despre propriul roman pare îndeajuns de clară pentru a face părerile ulterioare să fie inutile, tind să cred că Greaţa înseamnă, pretenţios spus, despărţirea de literatură a lui Sartre. În roman există motivaţia acestei renunţări, care nu pare a fi programatică. Pe lîngă faptul că transpune o parte din ideile existenţialiste într-o formă artistică, literară, cartea priveşte dintr-un unghi special relaţia autor-text-scris. Scrisul nu este un act autentic, autorul truchează experienţa existenţială, distanţîndu-se tocmai pentru a o scrie. Ce poţi simţi faţă de un act derizoriu, inautentic, neputincios: repulsie sau fascinaţie? Jurnalul lui Roquentin nu găseşte un răspuns clar la această întrebare, ci numai indică alte acte derizorii şi neputinţe: privitul în oglindă, trezitul dimineaţa cu tine însuţi, cititul unei biblioteci în ordine alfabetică, călătoriile prin lume. Sensul lucrurilor este deformat de Greaţă, tot ce am putea considera uman, mărunt, confortabil devine monstruos: "Atunci m-a apucat Greaţa, m-am lăsat să cad pe banchetă, nu mai ştiam nici măcar unde mă aflam; vedeam cum în jurul meu se învîrtesc încet culorile, îmi venea să vomit. Şi iată: de atunci Greaţa nu m-a mai lăsat, a persistat." Cauza pare a fi conştientizarea faptului că omul este supus hazardului, că nu se poate sustrage contingenţei, astfel că lumea fie devine relativă - ceea ce duce la nepăsare, relaxare, indiferenţă, fie absurdă. Conflictul acesta va fi rezolvat de Sartre în scrierile sale filosofice, el propunînd libertatea ca punct fix, neschimbător într-o lume devalorizată: omul este condamnat la libertate. Romanul Greaţa prezintă un alt tip de salvare, aparent paradoxal: prin scris. Momentul în care Sartre scrie Greaţa este momentul în care el se angajează pe calea cunoaşterii artistice, în ideea că scrisul este o acţiune responsabilă, care se sustrage hazardului. Ajungînd în acest punct, ne putem întreba dacă romanul lui Sartre aparţine literaturii angajate, aşa cum expune chiar autorul în Littérature et liberté, susţinînd responsabilitatea scriitorului faţă de opera sa, faţă de situarea istorică şi de influenţa asupra cititorilor. Greaţa expune în mod evident unele din ideile existenţialismului într-o formă accesibilă, atractivă, dar textul rămîne în zona unei ezitări mai întîi între concept şi metaforă, apoi într-o atitudine ambiguă faţă de actul responsabil de a scrie.
