Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea noii direcţii în literatura română JUNIMEA Societatea „Junimea” este deosebit de importantă pentru modernizarea culturii Titu Maior Maiores escu cu este un creator de şcoală în literatura română şi un române româneşti şti,, iar Titu adevărat mentor pentru scriitorii din epocă. Societatea Societatea „ Junimea” ia ia naştere la Iaşi, în a doua jumătate a sec.al XIX-lea la iniiativa lui P.P.arp! "asile Po#or! Iaco$ Ne#ru%%i! T&.Rosetti 'i Titu Maiorescu. !entorul "unimii este Titu Maiorescu, critic de direcie în cultură, care impune criteriul estetic ca sin#ur posibil în aprecierea operei literare. $acă prin %o#ălniceanu literatura naională prindea contur, prin !aiorescu ea primeşte un criteriu autentic de valorizare. Societatea Junimea cunoaşte trei etape de dezvoltare. Prima, etapa ieşeană(18631874), are un pronunat caracter polemic şi se mani&estă în trei direcii' limbă, literatură, şi cultură. (n această perioadă se elaborează principiile estetice ale junimismului. )ot acum se impune impune necesitate necesitateaa educării educării publicului publicului prin aşa-numit aşa-numitele ele prelecţiuni populare. *r#anizate pe teme variate, în diverse cicluri sistematice şi inute într-o &ormă academică, ele au avut drept scop educarea publicului lar#, care să înelea#ă cultura ca &actor de pro#res şi moralitate. +ceastă etapă marcează căutările &ebrile de modele apte să asi#ure pro#resul la care aspira )itu !aiorescu. Interesul pentru literatură se mani&estă din /0, când se avansează ideea alcătuirii unei antolo#ii de poezie românescă pentru şcolari. +ceasta i-a determinat pe junimişti să citească în şedinele societăii autorii mai veci, pe ale căror te1te s-au e1ersat spiritul spiritul critic şi #ustul literar. Cea de-a doua etapă, ce dure dureaz azăă din 1874 până prin 1885 2cu des&ăşurarea şedinelor "unimii la 3ucureşti, dar a activităii revistei la Iaşi4, este una de consolidare, în sensul că în această perioadă se a&irmă reprezentanii direcţiei noi în poezia şi proza română' 5minescu, 6rean#ă, Slavici, 6ara#iale. Etapa a treia(u!ureşteană) "n!epe din 1885, când este mutată la 3ucureşti revista”6onvorbiri literare” şi, de alt&el întrea#a societate "unimea. +ceastă etapă are un caracter preponderent universitar, prin cercetările istorice şi &ilozo&ice. +pariia revistei se prelun#eşte până în 788, dar ea nu va mai atin#e #radul de popularitate din primii douăzeci de ani. Titu Maiorescu se revoltă împotriva „viciului” e1istent în epocă, de a împrumuta &orme &orme ale culturii culturii apusene, apusene, &ără a le adapta adapta condiii condiiilor lor e1istente. e1istente. )eoria )eoria formelor fără fond de&ineşte de&ineşte sintetic starea culturii din epocă. $acă în perioada paşoptistă se punea problema e1istenei unei literaturi naionale, acum, aceasta e1istă, dar nu sunt criterii estetice estetice de apreciere apreciere.. !aiorescu !aiorescu nu se împotri împotriveşt veştee preluări preluăriii &ormelor &ormelor culturale culturale din e1terior, dar acestea trebuie preluate în esena lor, nu doar super&icial. !ai mult, &iecare cultur culturăă are un speci speci&ic &ic.. +şa +şa că &ormel &ormelee împr împrumu umutat tatee trebu trebuie ie adapta adaptate te la speci speci&ic &icul ul naional. !aiorescu pune accentul pe valoare estetică în artă, dar aminteşte de &iecare dată şi elementul naional, care con&eră ori#inalitate operei de artă. Studiul #ire!$ia nouă "n poe%ia şi pro%a română 29:4 este structurat în două Poezia şi Proza prin care autorul promovează o nouă #eneraie de scriitori a căror pări- Poezia operă corespunde criteriilor estetice.
Comedii&e d-&ui Cara'ia&e Cara'ia&e a apărut în anul 0 şi se încadrează +rtico +rticolul lul Comedii&e studiilor de estetică ale criticului, în intenia de a lua apărarea dramatur#ului acuzat de imoralitate. !omentele importante pentru dezvoltarea culturii şi literaturii române stau sub semnul in&uziei de europenism. ;erioada clasică este reprezentată de Societatea "unimea şi )itu !aiorescu.
urente culturale( literare în secolul )I)*începutul secolului )) R+MANTISMU, Romanti Romantismul smul este o orientare ideolo#ică, artistică şi literară care a marcat prima jumătate a secolului al XIX-lea, în spaiul european. 6urent literar polemic, apărut ca reacie împotriva raionalismul şi a clasicismului ri#id. )răsături de&initorii' +&irmarea +&irmarea individu individualită alităii, ii, a ori#inal ori#inalită ităii, ii, a spontanei spontaneităii tăii== e1pansiun e1pansiunea ea eului eului individual= ;rimatul sentimentului sentimentului şi al &anteziei creatoare= 6ultivarea emoiei şi a sentimentului= sentimentului= lirismul ca e1presie a subiectivităii= •
• •
• • • • •
• • • • •
ascinaia misterului şi a e1cepionalului= antiteza= culoarea locală= +trac +tracia ia pentr pentruu natur natură, ă, trecut trecutul ul istori istoric, c, &olcl &olcloru orull local, local, mituri miturile, le, &antas &antasti ticul cul,, &abulosul= )endina )endina de evadare din realitatea măr#inită şi mescină, spre lumi ima#inare= 6ultivarea antitezei 2trecut-prezent4= ;ersonaje e1cepionale în situaii e1cepionale= +ntiteza2în#er-demon4= +ntiteza2în#er-demon4= titanul= ?ăr#irea şi îmbo#ăirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, araic.
Romantismul în literatura pa'optistă* Poe%ia "ASI,E A,ESAN-RI Me%ul iernei 6reaii lirice care încununează activitatea poetică a lui +lecsandri, Pastelurile au &ost elaborate când autorul avea 0@ de ani şi au &ost publicate în „ 6onvorbiri literare”, în intervalul aprilie/-aprilie /7. Pastelul este o specie a liricii peisa#istice în care este descrisă natura, dar în care este evideniată şi poziia autorului &aă de peisajul re&lectat, aceasta &iind, invariabil, cea de contemplator. +nalizând structural şi tematic cele 8@ de te1te care &ormează ciclul de Pasteluri! se ajun#e la di&icila problemă a încadrării lor într-un curent artistic. $upă unii critici, aceste creaii ar putea aparine clasicismului sau romantismului, alii însă, le încadrează parnasianismului, parnasianismului, dat &iind &aptul că autorul pune accent pe descrierea statică a cadrului reprezentat. Indi&erent de încadrarea cu care operează ! Pastelurile lui +lecsandri sunt opere ori#inale cu un &ior liric inedit, #reu de încorsetat încorsetat într-o direcie direcie literară, pentru că autorul dă acestor te1te peisa#iste o nouă turnură, devenind un maestru e1emplar al acestei specii. +proape toate te1tele au aceeaşi structură' un tablou static, completat, în &inal, de un aspect care dinamizează cadrul. Tema este, invariabil, natura din care nu lipseşte omul, cu preocupările sale zilnice. Aatura este însă, la +lecsandri, +lecsandri, şi un spectacol care, evident, trebuie contemplat. ;ornind de la această idee, descoperim implicit atitudinea de contemplator a poetului. $upă opinia lui ;aul 6ornea, atitudinea poetului este di&erită de aceea a altor poei care admiră cadrul, la el se creează „ impresia că peisajul se dataşează de scriitor şi e1istă independent de el”. $etaşarea poetului nu presupune niciodată o îndepărtare totală de peisaj sau o e1punere obiectivă, &ără implicaii a&ective, emoionale. 6ritica literară a
observat că autorul îşi implică receptorul în creaie prin utilizarea &ormelor verbale la prezent, care realizează e&ectul de simultaneitate între' contemplare-trans&i#urare şi receptare. )udor Bianu relevă şi alte calităi ale creaiilor lui +lecsandri, atunci când semnalează că tenica de bază este cea impresionistă, totul plecând de la &aptul că motivul central al te1telor este lumina, mai precis, modul cum cade lumina asupra elementelor care alcătuiesc peisajul re&lectat. Pastelurile lui +lecsandri sunt şi un calendar liric, pentru că ele redau toate anotimpurile, cu tot ceea ce au ele speci&ic' verdeaă, zăpadă, vânturi, viscol, #er. $eşi a &ost un spirit meridional, +lecsandri a descris, cu pasiune şi mult optimism, iarna, anotimp care ar &i trebuit să terorizeze, să deprime. Me%ul iernei surprinde ast&el spectacolul ine&abil al iernii care încremeneşte cadrul. Cerul, de&init prin epitetul multiplu „amar, cumplit”cuprinde cele două spaii' terestru şi cosmic' „În păduri trăsnesc stejarii!”, „Stelele par îngeţate, cerul pare oţelit” Ima#inile par oarecum teri&iante, însă discursul liric evoluează #radat spre stări care încântă, nu-i produc an#oase cititorului. +cest lucru este relevat de ima#inile panoramice create prin compararea &umurilor de la coşurile caselor cu coloanele „unui templu maiestos”, ca şi prin prezentarea stelelor drept „&ăcliile” unui nemăr#init templu, sau a munilor şi codrilor, care par să orcestreze, #raie interveniei crivăului. +utorul şi-a structurat pastelul în patru stro&e' trei surprind un cadru static, datorat #erului cumplit, pentru ca partea &inală, în stro&a a patra, să apară elementul dinamizator' „ un lup ce se alungă după prada"i spăim#ntată!” 5ste de remarcat şi &aptul că +lecsandri îşi nuanează e1punerea, el trece &iresc de la su#estie la e1primarea directă. Su#erează &ora #erului' ”$răsnesc stejarii”, „stelele par îngeţate, cerul pare oţelit”, ca apoi să a&irme tranşant' „ % un ger amar cumplit” sau „ $otul e în neclintire” !otivul central al te1tului este, însă, lumina rezultată de la albul zăpezii şi de la lună, care dă o aură misterioasă nopii de iarnă. (n ceea ce priveşte prozodia, putem semnala în acest pastel prezena câtorva rime rare'adjectiv rimând cu un substantiv' „strălucitoare"picioare”, „senină "lumină”, „argintii " făclii”, sau verb rimând cu adjectiv'„ se arată "spăim#ntată” $upă cum au observat cercetătorii operei lui +lecsandri, timpul verbal &olosit este prezentul' „trăsnesc”, „pare”, „se ridică”, „ se aşează”, „îşi aprinde”, „ard”, „se alungă”, ceea ce realizează senzaia de simultaneitate între contemplare Dre&lectare şi receptare. (n partea &inală a te1tului, autorul îşi depăşeşte statutul de contemplator, implicându-se a&ectiv în cadrul re&lectat prin intermediul intero#aiei retorice' „&ar ce 'ăd(”. +ceastă intero#aie dă vioiciune te1tului, o tonalitate optimistă, pentru că elementele le1icale care urmează ar putea produce teamă' „lup”, „pradă”, „spăim#ntată” ?imbajul poetic este bo#at în elemente aparinând diverselor s&ere le1icale. (n te1tul lui +lecsandri coe1istă armonios araismul 'ăzdu pentru cer cu neolo#ismele'”templu, maiestos, fantastic, fantasmă, atmosferă” şi cu termenii populari' „pradă, spăim#ntată”
;oziia contemplatorului, a celui care se e1taziază în &aa spectacolului natural, este relevată şi de elementele de natură stilistică. 5l e1clamă constatativ' „în păduri trăsnesc stejarii! % un ger amar, cumplit!” sau admirativ' „)! $a*lou măreţ, fantastic!” 51clamaiile retorice demonstrează ideea că, într-adevăr, între poet şi peisaj e1istă cea stare de independenă, creatorul este detaşat de peisaj. )ot la nivelul &i#urilor de stil trebuie semnalat şi &aptul că epitetele surprind, tot în manieră impresionistă, trăsătura &undamentală a elementului descris' „ zăpada cristalină, fumuri al*e, stele argintii”. +tât epitetele, cât şi comparaiile contribuie la conturarea ima#inilor vizuale şi auditive care conduc la ideea de armonie' „ c#mpii strălucitoare”,” ca înaltele coloane unui templu maiestos”,” pare"un lan de diamanturi ce sc#rţ#ie su* picioare” Pastelurile lui +lecsandri au reinut atenia criticii încă din momentul apariiei lor. ;rimul care le-a elo#iat, emiând şi judecăi de valoare asupra lor, a &ost )itu !aiorescu, care a&irma în studiul -irecţia nouă în poe%ia 'i pro%a română/01234 „Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, c#te'a idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, scrise într"o lim*ă aşa de frumoasă, înc#t au de'enit fără comparare cea mai mare podoa*ă a poeziei lui +lecsandri, o podoa*ă a literaturii rom#ne îndeo*şte”
Romantismul în literatura pa'optistă*Pro%a +STA5E NE6RU77I Ale8andru ,ăpu'neanul Auvela &eandru *ăpuşneanu& este prima nuvelă romantică de inspiraie istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. + apărut în primul număr al „ &aciei literare” 28@4 şi reprezintă o ilustrare a pro#ramului iniiat de !iail %o#ălniceanu în „ Introducie la $acia literară”. 5ste o nu9elă romantică datorită mai multor trăsături' specie, inspiraia din istoria naională, temă, con&lict, naraiune liniară, personaje e1cepionale în situaii e1cepionale, personaje construite în antiteză, culoarea epocii în descrieri cu valoare documentară, nu cu valoare epică 2descrieri amănunite ale vestimentaiei şi ale
obiceiurilor' descrierea vestimentaiei lui ?ăpuşneanul în biserică şi a mesei domneşti, #esturi şi replici spectaculoase memorabile. >iind o nu9elă istorică, &aptele evocate sunt verosimile, iar cronolo#ia este lineară. +ciunea #ravitează în jurul personajului principal, al cărui nume indică, de obicei, titlul nuvelei. Scriitorul reconstituie atmos&era epocii sau culoarea locală. 6onstrucia este concentrată, dramatică. Sursele de inspiraie sunt' cronicile lui Cri#ore Erece şi !iron 6ostin, le#endele lui Ion Aeculce şi creaiile &olclorice, dar unele date reale sunt modi&icate în scop artistic. +ciunea este condensată. Biziunea este preponderent romantică. Auvela poartă numele domnitorului +le1andru ?ăpuşneanul, venit la a doua domnie, în jurul lui concentrându-se întrea#a aciune. Tema este istoria. +le1andru ?ăpuşneanul revine în !oldova la a doua domnie 20/8-0/74, după ce pierduse tronul în urma trădării boierilor. +ceiaşi boieri îl întâmpină acum la #raniă, vornicul !ooc, postelnicul Beveriă, spătarul Spancioc şi Stroici. 5i vor să-l convin#ă să renune la tron, pentru că norodul nu-l vrea. !ânios, ?ăpuşneanul răspunde că-şi va urma drumul. Speriat de ameninările lui, !ooc cade în #enunci şi-l roa#ă pe domn să-l crue. +juns la tron, ?ăpuşneanul trece la pedepsirea boierilor, luându-le averile şi tăindu-le capul. $oamna iecare dintre cele patru capitole este precedat de câte un moto care esenializează &aptele relatate' I. D„ &acă 'oi nu mă 'reţi, eu 'ă 'reu!”- simbolizează voina domnitorului de a recâşti#a tronul cu orice pre= „+i să dai samă, &oamnă!”"conine avertismentul adresat doamnei II.
IB.
„ &e mă 'oi scula pre mulţi am să popesc şi eu”-reprezintă ameninarea rostită de ?ăpuşneanul la adresa celor care-l călu#ăriseră. 6ele patru capitole pot &i socotite componentele subiectului' e1poziia, intri#a, punctul culminant şi deznodământul. +utorul dă dovadă de obiectivitate. 6el care prezintă &aptele este naratorul omniscient. 5l domină universul operei, ştie totul despre personajele sale, despre întâmplări trecute sau viitoare, putând dezvălui ciar #ândurile ascunse ale personajului. *mnisciena naratorului se realizează &ie prin intervenii directe, &ie prin comentarii neutre. Aaraiunea este aici la persoana a III-a, iar personajele ni se prezintă prin &aptele, vorbele şi #esturile lor. Interveniile directe ale naratorului sunt puine. >oarte rar, naratorul caracterizează ceva sau pe cineva. Indicăm două e1cepii de la stilul obiectiv' despre cuvântarea domnitorului în biserică, naratorul spune că a &ost deşănată, iar în timpul măcelului de la curte el notează' „era groază a pri'i această scenă s#ngeroasă” 6reaie romantică, &i#ura lui +le1andru ?ăpuşneanul întrucipează domnitorul &eudal, crud şi tiran. ;rimind solia boierilor, la intrarea în ară, el îşi arată de la început duritatea caracterului' „ /u ştiu cine mă opreşte să nu"ţi sfăr#m măselele din gură cu *uzduganul acesta”îi spune Spancioc. +titudinea lui vindicativă nu este nemotivată' &usese trădat ciar de boierii care-i juraseră credină. $e aici şi ameninarea adresată lor direct' „0oi mulgeţi laptele ţării, dar a 'enit 'remea să 'ă mulg şi eu pe 'oi” >rământarea interioară, comple1itatea #ândurilor personajului sunt ilustrate de #esturile sale, de mimică şi de atitudinea &aă de ceilali. $omnitorul trece repede de la zâmbetul silit la &urie şi apoi la râsul satanic. ;ersonaj maciavelic, ?ăpuşneanul ştie să-i &olosească pe ceilali în &avoarea sa. (l acceptă pe !ooc ca să-l mai „uşureze de *lăstămurile norodului”, aşa cum se căsătorise cu
?ăpuşneanul, pus în situaii neobişnuite sau dramatice. Scenele romantice sunt numeroase în nuvelă 2disputa din cort cu solia boierilor, scena uciderii boierilor la ospă, moartea tra#ică a domnului4 şi ele contribuie la caracterizarea eroului principal. %lementele realiste sunt' obiectivitatea, descrierea vestimentaiei, a interioarelor şi a mâncărurilor. 2im*ajul scriitorului se remarcă prin concizie şi lipsa di#resiunilor. )udor Bianu a remarcat importana scenelor dialo#ate în această naraiune, scriitorul având intenia de a prezenta şi nu de a povesti. >olosirea imper&ectului indicativ, ciar şi acolo unde întâmplarea e instantanee 2„ -ei mai *ătr#ni mureau făc#ndu"şi cruce ”4 arată intenia scriitorului de a des&ăşura totul inaintea ocilor noştri. ;entru a dramatiza aciunea, scriitorul &oloseşte adesea pauza descriptivă. ;auza este de &apt o întrerupere a naraiunii, scriitorul introducând o descriere 2de personaj, de atmos&eră, de vestimentaie4 care, apărând într-un moment de ma1imă tensiune, o prelun#eşte. ?ăpuşneanul este un personaj rotund, spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje plate construite în jurul unei sin#ure idei sau calităi. !onumentalitatea personajului, titanismul, e1cepionalitatea romantică, &ora sa de a-şi duce planul său la bun s&ârşit, maciavelic, indi&erent de mijloace, spectaculosul aciunilor, concizia replicilor &ac din personajul principal al nuvelei în al cărui titlu &i#urează numele său, +le1andru ?ăpuşneanul, un personaj memorabil.
MI5AI EMINESU 6lossă 6lossa este o poezie cu &ormă &i1ă care are atâtea stro&e cîte versuri are stro&a iniială sau stro&a-temă. +cestora li se adau#ă stro&a iniială şi, eventual, ca stro&ă &inală reluarea stro&ei temă, însă cu versurile dispuse în ordine inversă. * altă particularitate a acestei specii o reprezintă &aptul că &iecare vers al stro&ei-temă devine concluzia şi versul &inal al &iecărei stro&e. 6a şi celelalte creaii eminesciene, poezia 6lossă se încadrează în romantism. 3lossa lui 5minescu cuprinde opt stro&e, la care se adau#ă stro&a iniială şi cea &inală, rezultând zece stro&e. Tematica este de &actură &ilozo&ică, în principal traducându-se condiia omului de #eniu. +ceastă temă apare şi în' ,ucea;ărul! unde #eniul aspiră spre iubirea per&ectă, Scrisoarea I, în care #eniul este văzut în conte1t social, şi Scrisoarea III, care de&ineşte #eniul diplomatic. (n 6lossă #eniul este contemplativ, el priveşte lumea ca pe un spectacol, rămânând rece, distant în &aa tuturor tentaiilor e1istente în lume. Ceniul conturat în această creaie aminteşte ima#inea #eniului lui +rtur Scopenauer care considera că omul superior vrea să cunoască lumea, însă rămâne permanent obiectiv şi e#al cu el însuşi. Structură*compo%iţie. ;rima stro&ă sau stro&a-temă conine toate ideile &ilozo&ice ale te1tului' „0reme trece, 'reme 'ine4 $oate"s 'eci şi nouă toate -e e rău şi ce e *ine $u te"ntre*ă şi socoate4 /u spera şi nu ai teamă -e e 'al ca 'alul trece &e te"deamnă , de te ceamă $u răm#i la toate rece,” &iecare vers devenind concluzia următoarelor opt stro&e. Bersul „0reme trece,'reme 'ine „accentuează ideea că timpul este ireversibil, este un &enomen care acionează obiectiv, iar omul i se supune resemnat şi neputincios. ;e lân#ă problema timpului, 5minescu abordează şi tema cunoa'terii, în special cunoaşterea de sine 2 nosce te ipsum4. $e data aceasta, e vorba de o altă treaptă în evoluia #eniului şi conceptul de cunoaştere de sine apare la începutul procesului de iniiereGîn +dăîn metru antic4aceasta înceia &enomenul iniiaticH. )impul rămâne elementul care îl preocupă cel mai mult pe poet. +cest motiv poetic este reprezentat sub mai multe aspecte' în stro&ele a treia şi a cincea este subliniat &aptul că timpul îşi urmează nestin#erit traiectul său veşnic, iar în plan terestru totul decur#e după le#ea repetabilităii. „$oate"s 'eci şi nouă toate”aminteşte de conceptul antic'”nimic nu e nou sub soare, ci totul se repetă”.
(n stro&a a cincea apare şi o altă idee re&eritoare la timp' 5minescu adoptă conceptul de prezent etern al lui +. Scopenauer, arătând că omul se cantonează într-un prezent etern, el trăieşte acut clipa, şi din această cauză trecutul şi viitorul pierd din conotaie, prezentul etern devenind un &el de marcă a e1istenei e&emere. )ot aici se conturează cipul #eniului contemplativ, care caută să pătrundă sensurile pro&unde ale &enomenelor şi lucrurilor. 6onstatând că toate sunt zadarnice, #eniul se concentrează asupra adevărurilor supreme' ”$ot ce"a fost sau o să fie5 În prezent le"a'em pe toate,5 &ar de"a lor zădărnicie5 $e"ntrea*ă şi socoate” olosind termeni prozaici „ mişeii”, ”nătărăii”, 5minescu demonstrează că oamenii obişnuii îşi împlinesc idealurile mărunte, se realizează e1istenial, în timp ce #eniul rămâne distant, convins &iind că toate aceste realizări terestre sunt trecătoare pentru că ” -e e 'al ca 'alul trece” Stro&a a BIII-a vine să demonstreze încă o dată că #eniul are un destin tra#ic pentru că nu acceptă nici un &el de compromis şi nu e atras de &ericirile şi lucrurile e&emere pe care le are lumea. Stro&a a IX-a are aspectul unei sinteze pentru că are preceptele pe care şi le impune #eniul. 5l se izolează total de oameni, rămâne „ la toate rece”, iar această răceală provine din dorina de a atin#e per&ectiunea. Ceniul este „rece”, deci contemplativ, dar şi meditativ pentru că a descoperit că adevăratul sens al e1istenei e cunoaşterea, autodepăşirea. Anali%a stilistică Ni9elul ;onetic. $ouă &onetisme' ”nouă”pentru „noi”, şi „nimică”pentru „nimic”dau senzaia de veci, de &enomen durativ. $e observat că rima este &eminină, dar în vocalele e, ă, care con&eră, la acest nivel, sobrietate mesajului poetic.
Ni9elul mor;o*sintactic. >iind un te1t în care versurile au valoare de a&orisme, era &iresc ca să se întrebuineze timpul prezent. 5ste aici un prezent gnomic, timpul care se &oloseşte pentru redarea &enomenelor naturale sau e1primarea adevărurilor. +par şi &orme verbale la timpul viitor, &orme inverse' gici"'ei, căta"'or sau viitor popular' or întrece, o trece 5le proiectează evenimente deja cunoscute celui iniiat. Ni9elul le8ical. 6uvintele populare' iz*#ndă, căta"'or, te momeşte, amăgit, cărarea, ulesc armonizează cu neolo#ismele' mască, artă, gamă, spera, scenă, realizând un limbaj poetic ori#inal. ?a ni9elul ;i#urilor de stil surprinde tonalitatea de adresare directă către #eniulînvăăcel a celui deja cunoscător, asemănătoare dialo#ului $emiur#-Fperion. +cest tip de monolo# se realizează cu ajutorul pronumelui personal şi al verbelor la persoana a II-a sin#ular'”$u aşează"te deoparte”, ”$u în lume să te"ncipui”, ”$u în colţ petreci în tine”
+dă în metru antic3 +NTE)T ,ITERAR. +dă în metru antic3 este sin#ura creaie a lui 5minescu care pare să aparină clasicismului Specia este anunată de titlu-odă-, iar prima variantă datează din perioada când 5minescu era la 3erlin 29J-984. ;oetul revine asupra te1tului ast&el că, din cele J stro&e, el va alcătui o &ormă &inală de numai 0 stro&e, cu un coninut ideatic nou şi sintetizator. Semni;icaţia titlului. Iniial, te1tul a avut titlul ” )dă pentru /apoleon” >orma &inală are în titlu o precizare a autorului &i1ând modul în care a elaborat versurile şi care &ace trimitere la scema metrică din anticitate.)itlul +dă în metru antic4 anună, prin prezena parantezei, &aptul că ritmul este solemn, are o anume sacadare, potrivită cu între#ul comple1 de idei al te1tului. Tematica este comple1ă pentru că sunt prezente aici pro*lema cunoaşterii, meditaţia filozofocă asupra 'ieţii şi morţii, tema iu*irii de'astatoare (n te1t sunt prezente moti9e poetice preluate din mitolo#ie' Fercule, Aessus, pasărea ;oeni1, care devin elemente &undamentale în susinerea unor idei de &actură &ilozo&ică. Structură*compo%iţie.Barianta &inală a +dei are cinci stro&e de câte trei versuri lun#i de @ silabe, la care se adau#ă unul scurt, de 0-/ silabe. 6oninutul este în primul rând &ilozo&ic, pro$lematica esenţială ;iind cunoa'terea. ;rimul vers” /u credeam să"n'ăţ a muri 'reodată” trebuie corelat cu ultimul, deoarece poetul &ace re&eriri la dorina de a atin#e absolutul $e asemenea, primul vers reprezintă iniierea în moarte, dorină nutrită de orice muritor, însă, la 5minescu ea conduce spre o stare de beatitudine şi spre o accedere enormă în plan co#nitiv. Spre a înele#e această tendină trebuie realizată o distincie clară între e1periena totală de viaă şi iniierea în moarte. 51periena totală de viaă se dobândeşte atunci când este pătruns sensul vieii şi când se pre&i#urează spectrul morii. Iniierea în moarte înseamnă pătrunderea adâncă în taina morii şi dobândirea unei ima#ini bine de&inite a ceea ce este dincolo de viaă. ;roblema cunoaşterii este dezvoltată de 5minescu într-o manieră ori#inală. 5ste bine de ştiut că orice proces iniiatic începe întotdeauna cu cunoaşterea de sine 2 nosce te ipsum84 şi atin#e un punct ma1im atunci când este revelată taina morii. 5minescu procedează invers' începe cu iniierea în moarte şi înceie cu cunoaşterea de sine” pe mine mie redă"mă!” (n prima stro&ă se conturează ima#inea poetului în&ăşurat în mantie, în&ăişare tipică artiştilor detaşai de lume prin #enialitate. 5pitetul „t#năr”atribuit eului liric, precum şi precizarea „)cii mei nălţam 'isători la steaua singurătaţii” relevă &aptul că visul este posibilitatea pe care o are omul de a intra în rezonană cu misterele universului. 6unoaşterea pe calea visului ecivalează cu tipul de cunoaştere poetică, aceasta putându-se asocia cunoaşterii prin iubire. (n viziunea lui 5minescu, iubirea înseamnă trăire intensă, dar şi aspiraie spre absolut. $estul de &recvent apare la 5minescu ideea că iubirea este o su&erină plăcută, &apt evideniat şi de versul ” Suferinţă, tu, dureros de dulce”. Iubirea înseamnă combustie interioară atât de puternică, încât se poate ajun#e la moarte. Iubirea este un &enomen continuu, ea îl urmăreşte pe om atât pe parcursul vieii,
cât şi după moarte. +şa se e1plică de ce 5minescu vorbeşte de „ 'oluptatea morţii”, iar pentru iubire &oloseşte o1imoronul ” suferinţă, tu, dureros de dulce”. (n stro&a a treia, re#istrul ideatic se scimbă, în prim plan sunt elementele mitolo#ice, simboluri ale sacri&icării prin iubire' Fercule şi centaurul Aessus. ?e#enda spune că Fercule a &ost incitat de soia sa $eianira să-l omoare pe centaurul Aessus. 5roul reuşeşte să-l ucidă însă, în ultimele clipe de viaă, Aessus o s&ătuieşte pe $eianira să îl îmbrace pe Fercule cu o cămaşă care e a &ost îmbibată cu sân#ele său otrăvit de să#eata lui Fercule= prin aceasta eroul şi-ar &i putut dovedi &idelitatea sau in&idelitatea. Sân#ele lui Aessus este înveninat, ast&el că Fercule moare după ce îşi &ace ru#ul propriului s&ărşit. 5roul mitic încearcă, mai întâi să-şi smul#ă din timp cămaşa, însă, o dată cu ea, rupe bucăi din propriul trup. 5lementele mitolo#ice au &ost introduse în te1t pentru că s-a dorit să se demonstreze că o iubire mare, adevărată, nu poate &i decât atotstăpânitoare şi devoratoare. +ceste atribute nu pot &i adecvate decât iubirii absolute. *bservăm că iubirea este de&inită ca o imensă mistuire, ca o ardere totală, iar arderea totală înseamnă puri&icare. ;rin &enomenul arderii-puri&icării, su&letul dobândeşte capacitatea de a reînvia, asemenea păsării ;oeni1. Eltima stro&ă se concentrează în jurul ideii de cunoaştere de sine care reprezintă o importantă cale de a pătrunde în tainele universului. Sondarea eului reprezintă începutul procesului de iniiere.2?a 5minescu acest lucru înseamnă înceierea procesului iniiatic4. 6orelând cunoaşterea de sine cu pătrunderea sensului viaii şi al morii, se poate concluziona că omul poate să ajun#ă într-o situaie de înaltă iniiere şi, ast&el, el se eliberează de teama de necunoscut. Anali%a stilistică (n acest te1t lim$a:ul poetic atin#e o limpezime e1traordinară, &i#urile de stil concurând la relevarea ideilor şi mesajelor &ilozo&ice. 5pitetele de&inesc stările îndră#ostitului care îşi trăieşte plenar iubirea pe care o simte ca pe o combustie interioară' ” pururi t#năr”, oci 'isători”, ”'oluptatea morţii neîndurătoare”, ”jalnic ard” 6omparaiile cu personaje mitice demonstrează încă o dată imensitatea iubirii, su&erina enormă provocată de acest sentiment. ;entru a realiza ritmul adecvat odei, !iai 5minescu &oloseşte o serie de &orme inverse'”cale-mi”,”aina-i”, ”redă-mă”, ”piară-mi”. )opica este în concordană cu starea su&letească tristă şi solemnă în acelaşi timp.
Re9edere onte8t literar ;oezia a &ost publicată la octombrie 97 în revista „6onvorbiri literare”. >iind de inspiraie &olclorică, poezia „
+cest dialo# se des&ăşoară, ca şi în alte creaii de &actură &olclorică, într-un limbaj de tip oral, speci&ic spaiului rustic. +st&el, omul se adresează codrului cu &ormulări &amiliare, &olosind 'ocati'e şi diminuti'e9”codrule”, ”codruţule”, ”drăguţule” 6odrul este în postura îneleptului care răspunde calm, demonstrând că veşnicia naturii constă în succesiunea şi repetarea anotimpurilor şi &enomenelor speci&ice acestora. Aatura este în acelaşi timp statornică şi scimbătoare, ar#umentându-se că trans&ormările din natură sunt &ormale sau in de subiectivismul omului. (n realitate, natura este mereu aceeaşi, anotimpurile au în esenă aceleaşi trăsături, se scimbă numai elementele care in de aspectele e1terioare, &ormale. )rans&ormările din e1istena umană sunt le#ate de scur#erea ine1orabilă a timpului care îl marcează pe om şi-l apropie de moarte. $ramatismul e1istenei umane derivă din statutul său de &iină perisabilă, evideniat de versurile' ” /umai omu"i scim*ător5 Pe păm#nt rătăcitor5 :ar noi locului ne ţinem,5 -um am fost, aşa răm#nem”care accentuează antiteza' etern-e&emer, statornicie-scimbare. Anali%a stilistică Ni9elul ;onetic. (n te1t apar câteva &onetisme populare, utilizate de poet pentru a realiza un limbaj &amiliar'” am îm*lat”,”împl#ndu"şi”,”sc#nteie”. Ni9elul mor;o*sintactic. ;entru a realiza comunicarea om-natură, poetul &oloseşte vocativele'” -odrule, codruţule”, precum şi &orme verbale de persoana a IIa'” faci”, ”eşti”, ”întinereşti” +ceste &orme verbale alternează cu cele la persoana I care reprezintă răspunsurile calme, liniştite şi &iloso&ice ale codrului'” fac”,”ascult”,”am dat” )ot la nivel mor&olo#ic ar &i semnalat şi de prezena dati'ului posesi', cu re&erire la codrul care e1pune elementele care-i aparin' ”stele"mi”,”'#ntu"mi”,”frunza"mi” En alt element de &actură populară este şi prezena interjeciei” ”ia”9 ”:a, eu fac ce fac demult” Ni9elul le8ico*semantic. Inspiraia &olclorică este evidentă în prezena re#ionalismelor' crengile, troienind, gonind, doina, cărarea, cofeile +cestea dau şi senzaia de vecime, durabilitate, eternitate a spaiului rustic. Ni9elul ;i#urilor de stil. ;rocedeul de bază este antiteza' om-codru, etern-e&emer. Sunt prezente epitetele cali&icative'” r#uri line”,”multă 'reme”,”multă lume”,”'reme rea”,”omul scim*ător” (ntre aceste epitete descoperim epitetul „ multă”cu valoare meta&orică'”multă 'reme”şi „ multă lume”, sinta#me care &ac re&erire la cele două noiuni &undammentale ale &ilozo&iei' timpul şi spaiul. (n aceste conte1te, epitetul „multă”nu se re&eră la in&initate, pentru că este vorba de planul terestru, şi, nici la timp dilatat, ci dă senzaia de timp şi spaiu #reu de apreciat şi de acea imposibilitate a omului de a se &i1a într-un anume cadru care să-i proiecteze e1istena spre un ideal. <ăspunsurile codrului se or#anizează pe baza unor enumeraii, el demonstrează repetabilitatea &enomenelor din univers, &olosind un limbaj simplu, relevând ast&el &irescul tuturor proceselor. Sunt enumerate elementele naturale care asi#ură durabilitatea naturii' ”.area şi cu r#urile5, 2umea cu pustiurile,5 2una şi cu soarele,5 -odrul cu iz'oarele” (n te1t apare substantivul „ 'reme”cu sensuri variate' în sinta#ma „ multă 'reme a trecut ”sunt su#estii temporale, în timp ce în versul „ -ă de"i 'remea rea sau *ună”, substantivul” 'remea”se re&eră la &enomenele naturale tipice anotimpurilor. (n te1t nu este prezentă o descriere tipică creaiilor despre natură, pentru că totul se ordonează sub &orma unui dialo#. )otuşi sunt câteva elemente care conin su#estii
vizuale, de e1emplu cele care redau succesiunea anotimpurilor' vara, iarna. 5lementele auditive apar în repetarea verbului „ ascult ”şi în substantivele” c#ntările”şi „doina”. ;oezia Re9edere rămâne creaia reprezentativă pentru viziunea nostal#ică, tipic eminesciană, le#ată de dramatismul vieii umane raportate la in&initatea naturii.
REA,ISMU, Realismul este un curent literar-artistic mani&estat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea, care pune accent pe relaia dintre artă şi realitate. )răsături de&initorii'
• • •
•
• • • • • • •
•
Specii literare cultivate' roman, sciă şi nuvelă psiolo#ică= comedia şi drama.
Nu9ela psi&olo#ică Ioan Sla9ici Moara cu noroc Auvela Moara cu noroc este publicată în anul , în volumul de debut al lui Ioan Slavici No9ele din popor! reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului. Moara cu noroc este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcie ri#uroasă, un &ir narativ central= personajele relativ puine pun în evidenă evoluia personajului principal, comple1, puternic individualizat. Auvela aparine realismului clasic. )răsăturile realiste sunt' tema, importana acordată banului, atitudinea critică &aă de aspecte ale societăii 2dorina de înavuire4, veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intri#ii şi a personajelor, obiectivitatea perspectivei narative, personaje tipice 2cârciumarul4 în situaii tipice, personajele &iind condiionate de mediu şi epocă, repere spaio-temporale precise, tenica detaliului în descriere şi portretizare, dialo#ul viu, autentic, sobrietatea stilului cenuşiu, concis, &ără podoabe. )ot de realism ine şi interesul pentru analiza psiolo#ică, realizată prin utilizarea modalităilor de caracterizare a personajului şi de investi#are psiolo#ică 2monolo#ul interior, stilul indirect liber, scenele dialo#ale, autocaracterizarea, notarea #esturilor, a mimicii4, natura con&lictului interior. >iind o nuvelă psiolo#ică, subiectul este inspirat din actualitatea imediată şi se analizează evenimentele dramatice care in&luenează viaa individului. 6on&lictul vizează situaia socială a personajului, dar şi nivelul său e1istenial sau sentimental, evideniinduse comple1itatea su&letelor simple 2ărani, an#ii, târ#ovei4. ;rintre temele speci&ice analizate în nuvela psiolo#ică se a&lă' &rica, obsesia, alienarea, erosul. 6aracterizată de Ceor#e 6ălinescu drept o nuvelă solidă „ cu su*iect de roman”, Moara cu noroc indică locul aciunii. (n acelaşi timp, numele anului su#erează şansa de îmbo#ăire a lui Ciă. (n Moara cu noroc, temele sunt următoarele' dezumanizarea omului, provocată de obsesia banului, de dorina de înavuire, căreia i se adau#ă tema puterii şi tema destinului. Aemulumit de starea lui socială, cizmarul Ciă, dintr-un târ# transilvănean se otărăşte să ia în arendă anul Moara cu noroc, &ără a ine seama de vorbele bătrânei, mama +nei. ?a Moara cu noroc apare ?ică Sămădăul, puternicul acelor locuri. Ciă înele#e că anii cât va sta la .oara cu noroc depind de ?ică. Ideea de a strân#e bani pe seama Sămădăului îl ispiteşte. 5 #ata să-şi pună capul în primejdie un an, doi, pentru a se îmbo#ăi. ?ică îl amestecă în a&acerile sale încurcate, şi Ciă se înstrăinează treptat de &amilie, dar în primul rând de soia lui, +na. +dus ca martor în procesul Sămădăului, care era bănuit că tâlărise împreună cu tovarăşii săi un arendaş şi omorâse o &emeie şi pe copilul ei, Ciă îl lasă la an pe ?ică, &olosind-o pe +na ca momeală. +poi se întoarce la .oara cu noroc şi o ucide pe +na.
$in ordinul lui ?ică, <ău 2omul de bază al acestuia4 îl omoară pe Ciă şi îi dă &oc morii. ;entru a nu &i prins de jandarmul ;intea, ?ică se sinucide s&ărâmându-şi capul de un stejar. Auvela are 9 capitole în care aciunea evoluează #radat. 6âteva nuclee epice, unele ciar senzaionale2uciderea &emeii, moartea lui ?ică4, apar &ireşti în des&ăşurarea subiectului. 5l atin#e un punct ma1im în capitolul XBI, în care, de &apt, se produce deznodământul, dramatic. 6apitolul XBII este o simplă concluzie, pe care o rosteşte bătrâna' „ Simţeam eu că nu are să iasă *ine4 dar aşa le"a fost data” 5pilo#ul înceie aciunea, aşa cum, în prolo#, tot vorbele bătrânei o descisese. ;rolo#ul este partea de început a unei opere literare. (n ele se anună tema operei şi se introduc termenii con&lictului. 5l poate apărea ca un monolo# al autorului sau - cum se întâmplă în .oara cu noroc"ca dialo# între personaje. 5pilo#ul este partea &inală a unei opere literare şi el are un caracter conclusiv. ;rolo#ul şi epilo#ul nu sunt obli#atorii în structura unei opere. >aptul că în .oara cu noroc ele sunt constituite, în principal, de vorbele bătrânei, un personaj secundar, duce la identi&icarea ei cu vocea autorului. * ast&el de structură amplă, cu prolo#, epilo#, subiect, în care se pot identi&ica momentele aciunii, duce la concluzia că .oara cu noroc poate &i considerat ciar microroman. Slavici este un moralist. *bservator atent al realităii, el îşi lasă personajele să evolueze de la sine, potrivit cu destinul &iecăruia. +ciunile eroilor sunt bine motivate, scriitorul pre&erând personaje puternice, capabile să-şi stăpânească de&ectele. Aaraiunea este la persoana a III-a. $eşi narator clasic, obiectiv, nepărtinitor cu personajele, uneori el împrumută vocea eroilor. ?a începutul şi la s&ârşitul nuvelei, cuvintele bătrânei sunt cuvintele naratorului. ?a Slavici se vede o modalitate avansată de aplicare a metodei realiste în crearea personajului. +cesta este pus să acioneze sub ocii cititorului, evoluând, trans&ormându-se sub presiunea întâmplărilor vieii. ;ersonajele lui Slavici sunt creaii comple1e, dar verosimile, pentru că ele se scimbă, evoluează în &aa noastră. (n nuvelă sunt &olosite multe tipuri de caracterizare. Intervenind direct, naratorul sciează portretul &izic al eroilor, dar ei se de&inesc mai bine prin portretul moral, realizat indirect, prin comportamentul sau modul lor de a aciona. $e asemenea, tot o modalitate indirectă de caracterizare o reprezintă atitudinea altor personaje &aă de un erou, evideniată prin monolo# sau prin introspecie. )ot o metodă de prezentare este antiteza iniială, contrastul moral dintre Ciă şi ?ică, pre&i#urează două caractere puternice, care devin în timp complementare, pe măsură ce cârciumarul ajun#e aliatul Sămădăului. )ra#ismul întâmplărilor din .oara cu noroc se poate e1plica atât prin caracterul slab al lui Ciă, prota#onistul nuvelei, cât şi prin încălcarea unor le#i morale lipsite de statornicie.
6aracterul lui Ciă se scimbă treptat, deoarece ?ică îi e1ploatează cu abilitate slăbiciunea pentru bani. 6opleşit de sentimentul culpabilităii, el se înstrăinează de &amilie. $epunând mărturie &alsă în procesul Sămădăului, Ciă devine complice la crimă, şi de#radarea sa morală este completă. $eşi stăpânit de &rică, el se decide în cele din urmă să-l predea pe ?ică jandarmului ;intea. 6ând observă că planul i-a &ost zădărnicit, pentru că +na nu vrea să plece la Ineu cu bătrâna şi copiii, ne&iind sin#ur deci pentru a aciona, Ciă înele#e că nimic nu se poate scimba, ca o &atalitate' ”se 'ede că acesta e norocul meu, şi dac"ar fi nenoricirea mea -ine poate să scape de soarta ce"i scrisă(! Poate că e mai *ine aşa!” *morât de unul dintre oamenii lui ?ică, după ce el însuşi, din #elozie, îi luase viaa +nei, Ciă înceie un destin tra#ic, dar viabil din punct de vedere epic. +rta cu care scriitorul surprinde evoluia lui Ciă, &rământările determinate de propriile-i slăbiciuni, amestecul de duritate şi de a&eciune sunt-pentru acea vreme-noutăi în prezentarea personajului literar. +utorul nu impune prota#onistului un comportament anume. Ciă acionează liber, aşa cum crede el, se &rământă, #reşeşte şi suportă urmările deciziilor sale bune sau rele. 6on&orm metodei realiste, Slavici ilustrează condiionarea eroului de către un mediu &avorabil sau ostil. 6aracterul omului se scimbă însă nu numai sub in&luena societăii, a întâmplărilor vieii, ci a unor predispoziii psiice până atunci latente. $e aceea Ciă nu poate &i încadrat de la început într-o structură su&letească sau comportamentală. 5l evoluează şi se trans&ormă o dată cu înaintarea subiectului. *r#olios din &ire, obişnuit să otărască el pentru &amilia sa, Ciă nu ia în seamă nici avertismentele din vorbele bătrânei, nici alte ameninări, discrete la început şi evidente mai târziu. ;rimejdia se conturează o dată cu apariia lui ?ică Sămădăul, tipul personajului male&ic. 6aracter otărât, ?ică îi impune lui Ciă un contract de dependenă' „ %u 'oiesc să ştiu totdeauna cine um*lă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face şi 'oiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie -red că ne"am înţeles(!” * scenă ceie în precizarea relaiei dintre Ciă şi ?ică se petrece în capitolul B al nuvelei. Sosit la .oara cu noroc, ?ică îi cere lui Ciă să-l in&ormeze despre trecerea turmelor de porci. Ciă crede că a sosit momentul să &ie tratat pe picior de e#alitate. !ânios, Sămădăul îi cere bani cu camătă. Ciă se stăpâneşte, înele#e că denunându-l îşi pierde banii şi atunci cade la învoială propunându-i să-i &ie tovarăş, dar devenindu-i slu#ă. >ire demonică, ,ică ştie cum să-i distru#ă personalitatea lui Ciă. +cesta îşi pierde încrederea în sine îşi începe să devină indi&erent, #ândindu-se că a ajuns „mai netrebnic” decât ?ică. Ana este şi ea atrasă în drama de la .oara cu noroc „$#nără şi frumoasă”, „fragedă şi su*ţirică ”, „sprintenă şi mlădioasă”, +na trece de la inocenă la maturitate în timp ce Ciă se dezumanizează. 5a simte că Ciă îi ascunde ceva şi bănuindu-l necinstit se îndepărtează de el. +vând nevoie de protecie, ca &emeie, şi vrând să se răzbune pe Ciă, +na se simte atrasă de ?ică. 6ăderea în păcatul adulterului este o #reşeală pe care ea o plăteşte cu viaa.
Ena dintre reuşitele artei lui Slavici este creaia de caractere sau personaje tipice. )ipul este o constantă umană care îşi #ăseşte o întrucipare în literatură. $acă în literatura clasică, tipuri reprezentative erau' avarul, trădătorul, îndră#ostitul, în literatura modernă apar tipuri noi' arivistul aventurierul, male&icul, inadaptatul. +st&el de caractere sau personaje tipice sunt şi în nuvela lui Ioan Slavici, ca o dovadă a artei sale realiste. +rivistul Ciă şi male&icul ?ică sunt tipuri reprezentative pentru epoca şi spaiul evocat' satul românesc transilvănean la s&ârşitul secolului al XIXlea. ;edepsindu-şi eroii pentru &aptele lor, printr-un s&ârşit tra#ic, scriitorul înceie nuvela prin rea&irmarea credinei în destin. Borbele bătrânei sunt un elo#iu adus ecilibrului şi înelepciunii. 6aracteristică pentru arta personajului la Slavici este şi tenica interiorizării. ;ersonajul este prezentat prin ceea ce &ace, dar mai ales prin ceea ce-l &rământă. ;ortretul &izic este concis, iar cel moral alcătuit din trăsături contradictorii, pozitive şi ne#ative, este dominant. Ioan Slavici este un scriitor sobru, concis, asemănător în multe privine cu ?iviu
Romanul Romanul este o specie a #enului epic în proză, cu o structură narativă amplă, dar unitară, cu un număr mare de personaje şi a cărei aciune se des&ăşoară în planuri paralele.
Romanul tradiţional Mara Mara este roman tradiţional. $in punctul de vedere al coninutului, romanul tradiional evideniază ori#inalitatea noastră naională prin interesul pentru social, istorie şi natură şi prin atenia acordată miturilor, datinilor, &olclorului. (n ceea ce priveşte tenica narativă, romanul tradiional respectă convenia naratorului omniscient şi a te1tului accesibil. Mara! de Ioan Slavici, apărut în 78, este un roman social şi psiolo#ic= deoarece prezintă &ormarea spirituală a unor personalităi, acest te1t este un bildun#sroman. Titlul indică numele prota#onistei romanului, ea polarizând în jurul său întrea#a aciune.
Tema principală a romanului o reprezintă viaa oraşului şi a târ#ului transilvănean. elul lui de a &i se scimbă doar după naşterea copilului, când !ara şi Fubăr acceptă căsătoria înceiată &ără voia lor. En nou con&lict este #ata să izbucnească în privina reli#iei în care să &ie botezat copilul. 6ând şi această neînele#ere este aplanată, 3andi, &iul dement al lui Fubăr, îşi omoară tatăl, împlinind o pedeapsă binemeritată. u#a ;ersidei cu Aal sau
înrolarea lui )rică o descumpăneşte pentru moment, dar ea le apreciază curajul şi se adaptează situaiei. 5roina dovedeşte o mare &oră interioară, care o &ace să ia viaa aşa cum este, cu #reutăile şi cu bucuriile ei. $e aici, seninătatea şi optimismul !arei în &inalul romanului. $acă !ara ca personaj rămâne aceeaşi de-a lun#ul romanului, ;ersida este prezentată în evoluie. (n timp, ea devine o replică a mamei sale. i#ura ei, tăcută, aşezată, ascultătoare, aproape blândă, o arată la înceiere ca o adolescentă. $ar în timp ea devine matură. ;rin statornicie, iniiativă, sentimente puternice &aă de cei apropiai şi mai ales prin curajul de a-şi apăra propria &amilie, ;ersida arată &ora !arei. ;rin ;ersida şi Aal, cartea poate &i socotită „romanul unei iubiri”, în care &emeia este voluntară şi otărâtă. ?a s&ârşit, reuşind să ină o măcelărie la Biena şi apoi o cârciumă pe lân#ă +rad, ;ersida depăşeşte criza adolescenei, devenind !ara. „ .ara e un caracter, Persida un destin”2!a#dalena ;opescu4. Aaraiunile se remarcă prin sobrietate. (n proza tradiională, naraiunea este alcătuită prin înlănuire, aceasta însemnând că momentele subiectului sunt dispuse într-o anumită #radare şi că elementele epice urmează o anumită succesiune 2lo#ică4. (n romanul Mara! alături de elemente epice, apar descrieri şi analize psiolo#ice. (n roman, Slavici asociază povestirea, evocarea mediilor, dialo#ul, descrierile de personaje şi analiza stărilor su&leteşti. ;siolo#ia individuală este su#erată &ie prin alternarea modurilor de e1punere, &ie prin asocierea stilurilor direct şi indirect. >in observator al e&ectelor iubirii asupra psiolo#iei &eminine, în romanul Mara, Slavici conduce con&lictul dintre pasiune şi datorie în plan moral.
PRE,UN6IRI A,E R+MANTISMU,UI =I ,ASIISMU,UI 6E+R6E +=>U Mânioasă onte8t literar. Ceor#e 6oşbuc aparine neoclasicismului şi a creat numeroase idile în care re&lectă aspecte variate ale erotismului juvenil din viaa satului transilvănean. Semni;icaţia titlului. ?Mânioasă< este un termen aparinând re#istrului &amiliar, care transmite o stare su&letească, o atitudine a &etei de la ară &aă de &lăcăul care este total nedumerit de comportamentul ciudat, ine1plicabil al &etei. Tema este iubirea şi comportamentul în iubire. 6oşbuc redă &rământarea interioară a unui tânăr care nu înele#e care-i sunt #reşelile &aă de ?ina, care este”mânioasă”. Structură*compo%iţie. )e1tul este or#anizat ca o con&esiune, sau ca un monolo# prin care &lăcăul vrea să înelea#ă de ce ?ina este atât de supărată pe el, re&uzându-i ”&ra#ii”sau întâlnirile. ?aitmotivul „ 7i mă mir ce i"am făcut L”traduce starea ambi#uă a tânărului care nu înele#e capriciile &etei. Supărarea &lăcăului se intensi&ică, el este străbătut de #ânduri sumbre' să ajun#ă” pri*eag ”şi declară că îi este „ greu capul ca de lut ”. +titudinea &etei poate &i interpretată ca un joc pur de-a iubirea sau ca o mani&estare &irească a &eminităii, însă &lăcăul, mai raional, nu #ăseşte e1plicaii şi de aici starea sa de uimire, plină de întrebări. Anali%a stilistică Ni9elul mor;o*sintactic. 5nunurile sunt simple, verbele la persoana I re&lectă destăinuirea &lăcăului supărat şi nedumerit' ştiu, mergeam, 'or*esc, între*, mă mir, 'reau, am dat, 'edeam
SIM>+,ISMU, * începuturile modernismului A,E)AN-RU MAE-+NS@I Noaptea de decem9rie onte8t literar. ;oemul a &ost elaborat în 7@ şi este o concretizare a &aptului că !acedonsMi este un poet romantic în creaiile căruia apar şi elemente simboliste. Noaptea de decem9rie înceie ciclul celor : Nopţi! creaii care conin teme diverse şi care au ca model Aopile poetului &rancez +l&red de !usset. Speci;icul speciei. !acedonsMi a publicat în 7@ un poem în proză Mea 'i Mea, poem care este punctul de plecare al Nopţii de decem9rie. (n Mea 'i Mea se povesteşte despre prinul +li-ben-!aomet-ben-Fassan care primeşte o mare avere obinută pe căi necinstite din partea tatălui său şi, o dată cu ea, îndemnul de a urma în viaă numai calea cea dreaptă. ;rinul porneşte într-un pelerinaj la !eMa, cetatea s&ântă a musulmanilor, şi străbate deşertul, pustiul în linie dreaptă. )ot spre !eMa se îndreaptă şi ;ocitan-ben-;elivan, un cerşetor care nu se alătură alaiului princiar, ci mer#e spre cetate pe căi ocolite. ;rinul este răpus de căldura pustiului, iar ;ocitan trece pra#ul cetăii !eMa. Titlul este semni&icativ pentru coninutul romantic al poemului' noaptea este spaiul visării şi al creaiei şi permite intrarea în &antastic, ima#inar. (n titlul poemului termenul „ decem*re”are şi el o semni&icaie deosebită' el desemnează înceierea anului, dar şi ultimul te1t al ciclului de ;< /opţi &ecem*re conine aşadar, şi ideea de ciclicitate, ca şi cum totul este repetabil, ca şi lunile anului.”$ecembre”se opune lui „Ianuarie”, dar se şi completează' în primul poem apare, de asemenea cipul poetului de #eniu, sărac, în opoziie cu societatea, iar în cel &inal acelaşi poet, în dezacord cu lumea, dă &râu ima#inaiei prezentând soarta #eniului care se sacri&ică pentru un ideal. Teme*moti9e. )ematica centrală a poemului este condiia tra#ică a omului de #eniu. +cesteia i se alătură etica #eniului care nu admite dacât”calea cea dreapt㔺i &aptul că omul superior devine victima propriului său ideal. .oti'ul romantic al nopţii creează cadrul meditaiei, visării, contemplării, dar este şi o posibilitate de evadare dintr-o realitate dură. Bisul are pentru romantici valoare
compensatorie, pentru că, prin rupere de realitate, creatorul îşi poate îndeplini idealurile. Aoaptea apare în poem şi ca un prete1t de a evada într-un cadru e1otic. -ulorile sunt motive care in mai mult de înclinaia lui !acedonsMi spre simbolism. +l*ul, gal*enul, rozul, roşul, negrul au alte semni&icaii decât cele cunoscute la romantici' al*ul este culoarea spaiului de creaie, dar şi a pustiei, element natural ostil= gal*enul"rozul reprezintă e1istena &ericită în 3a#dad, iar roşul este semnul patimii devoratoare, al sacri&iciului şi al morii, negrul su#erând un destin tra#ic. &rumul este motiv, dar şi simbol. 5l este calea spre aspiraie şi pe parcursul lui se în&ăptuieşte sacri&iciul. $rumul 5mirului este cel al onoarei, al eticii superioare, pe când cel al drumeului pocit este o cale a compromisului şi a nesincerităii. Structură*compo%iţie. ;oemul are un caracter simetric' în secvena iniială şi în cea &inală este prezentă descrierea camerei poetului damnat, a spaiului de creaie. Simetria poemului nu creează senzaia de ciclicitate, de repetebilitate a unui &enomen cum ar &i destinul 5mirului, ci evideniază &aptul că poetul este capabil mereu să recreeze un alt univers. $e la spaiul real,”alba odaie”, se trece &iresc la spaiul ima#inar în care apare 3a#dadul cu „palatele sale”. Intrarea în ima#inar se realizează şi #raie „albului”2element simbolist4' ” Pustie şi al*ă e camera moartă”, ”Pustie şi al*ă e"ntinsa c#mpie” +ceastă culoare uneşte cele două spaii, real şi &antastic, relevând nu numai ideea de per&eciune, ci şi ostilitatea naturii, a deşertului4. Secvena următoare conine descrierea”rozului =agdad”şi a 5mirului. *raşul apare ca un „ 1ai de"aripi de 'ise şi rai de grădini” iar 5mirul „% t#năr, e farmec, e trăsnet, e zeu”$rama ecestuia se conturează treptat, mai întâi' „zilnic se simte furat de"o 'isare Spre .e>a se duce cu g#ndul mereu,”ca apoi aspiraia să atin#ă cote ma1ime' „Spre .e>a"l răpeşte credinţa"'oinţa, -etatea preasf#ntă îl ceamă în ea, Îi cere simţirea, îi cere fiinţa, Îi 'rea frumuseţea"tot sufletu"i 'rea" &in tălpi p#nă"n creştet îi cere fiinţa” 5mirul este stăpânit de dorina de a ajun#e la !eMa, stare care devine devoratoare, atotstăpânitoare. ;ărăseşte” rozul =agdad ” an#ajându-se într-o aventură care presupune împlinirea unui ideal #reu de atins. 6ea mai dramatică secvenă cuprinde drumul 5mirului spre !eMa. >iina superioară, 5mirul nu acceptă nici un compromis, el ale#e să străbată pustia în linie dreaptă. $rumul tra#ic al 5mirului stă acum sub semnul „roşului ”, culoarea vieii, dar şi a morii, a patimii şi a încrâncenării de a-şi atin#e idealul' intrarea în !eMa. (n acelaşi timp pleacă spre !eMa şi drumeul „ zdrenţuros şi pocit”,”oit jalnic de *u*ede drum prăfuit5, 0iclean la pri'ire, şi sear*ăd la faţă” $rumul acestuia”ocoleşte mai mult tot mai mult” +laiul 5mirului se împuinează, dispar pe rând, ”&ragi tineri, cai ageri şi m#ndre cămile”. !omentul culminant apare în secvena în care 5mirul rămâne sin#ur”sub cerul de oel”, dominat de ima#inea cetăii „din vise”. !eMa este acum un miraj,”o nălucă” spre care înaintează, dar cade răpus, în timp ce drumeul pocit”trece pe su* poartă”. !oartea 5mirului, ca şi drumul său drept au conotaii deosebite' 5mirul devine victima propriului său ideal, acela de a ajun#e la !eMa 2simbolul absolutului4, parcur#ând
o cale care nu admite compromisuri. !oartea 5mirului devine simbolul sacri&iciului pentru o idee, principiu sau ideal. $e acest lucru nu poate &i capabil decât #eniul, pentru că numai el aspiră spre ceva intan#ibil' per&eciunea. $e &apt, prin moarte 5mirul pătrunde în ?Mea cerească
urente literare în perioada inte$elică4 modernism! tradiţionalism! orientări a9an#ardiste 6E+R6E >A+"IA Plum$ onte8t literar. +partenena poetului la simbolism a &ost demonstrată printr-o serie de ar#umente tematice motivele solitudinii, toamnei, bolii, ploii, sensibilitatea nevrotică &iind e1trem de active în lirica bacoviană, prin ar#umente stilistice sinestezia, simbolurile obsedante şi prin interte1tualitate 23acovia citând în te1tele sale, autori simbolişti4. +similarea acestei poetici nu e1clude unele descideri spre avan#ardismul european, adică spre e1presionism, &uturism şi suprarealism. Speci;icul speciei +cuitatea senzorială, ambi#uitatea, muzicalitatea internă a versurilor, comunicarea unei stări de criză, de apăsare şi dezolare, persistena termenilor cromatici, simetria compoziională sunt elemente ale retoricii şi ima#inarului simbolist, prezente în poezia Plum$ . Titlul poeziei are valoare emblematică, &iind reprezentativ pentru creaia bacoviană. Etilizat în alcimie2se trans&ormă în aur4, în ma#ie 2este marca lui Satan4, în ritualurile &unerare, plumbul e însoit în te1t de o trenă lar#ă de semni&icaii. !otiv plurivalent, insistent repetat, simbol tanatic, el su#erează în acelaşi timp, prin e1tensie, de#radarea, mineralizarea, sin#urătatea. Teme*moti9e. Supratema ideatică, dar şi muzicală a poeziei este aceea a morii. +tmos&eră sumbră, decepionistă şi clişeele simboliste şi bacoviene 2dezolarea, senzaia de apăsare pustiul4 i se subordonează. Spaiul somnului devine spaiul morii. 5l nu mai o&eră &iinei un con&ort e1terior2e vânt4, nu mai e unul securizant. ?e#ătura somn-moarte nu mai este îneleasă în manieră romantică, ea #enerând criza e1istenială, an#oasa. Structura 6ele două catrene ale poeziei alcătuiesc un monolo# tra#ic în care se pot citi reaciile eului în &aa a#resiunilor e1terioare2&ri#ul,vântul4, dar şi neliniştea sa interioară. >ormula metrică simplă 2rimă îmbrăişată, măsura de @ silabe4 accentuează tonalitatea ele#iacă a versurilor.
plan e1terior, ci şi în acela interior, al eului poetic, simbolizând vidul su&letesc'” dormea întors amorul meu de plum*”. $ispariia &iinei iubite sau a sentimentului justi&ică prezena temei solitudinii. !otivul mineralizării lumii, al de#radării iubirii şi al sin#urătăii ”stam singur l#ngă mort” se a&lă in interdependenă. (ncercarea de a surescita dra#ostea ”am început să"l strig ” eşuează. ;unctele de suspensie marcează caracterul &ra#mentar al viziunii asupra universului şi totodată &ra#mentarea şi împietrirea acestuia. 6onsoanele dure, oclusive şi &ricative' p, b, s, ş dar şi vocalele încise' ă, â, o, u mult mai &recvente decât cele descise, imprimă versurilor o muzicalitate stranie teri&iantă. ?a nivel mor&olo#ic, meninerea aceluiaşi re#im verbal-imper&ectul, creează impresia de imobilitate, de sta#nare a timpului, într-un moment ne&ast, pentru &iină. 3locajul temporal e înlăturat printr-o reacie vitalistă'”am început să-l stri#”. +cest e&ort violent de ieşire din criză, subliniat de utilizarea per&ectului compus, nu durează însă. +n#oasa se reinstalează, ea &iind accentuată şi de prezena în te1t a mărcilor eului liric2persoana I a verbului, adj.posesiv de pers.I s#4 şi a conjunciei „şi”-în enumeraii. ;aralelismul sintactic cu ajutorul căruia sunt puse-n evidenă o serie de asociaii' sicriuKamor, cavouKmort, vântK&ri#, coroane de plumbKaripi de plumb, ilustrează caracterul per&ect #eometric al acestei poezii în care &i#ura dominantă este repetiia . 5civalenele, corespondenele, cele şase ocurene ale cuvântului „plumb”, distribuia termenilor în aceeaşi arie semantică a morii' cavou, sicriu, &unerar vestmânt, întrein şi ampli&ică tensiunea dramatică a poemului. ;ersoni&icarea pune în evidenă relaia &undamentală a te1tului, dezvoltată între eul poetic şi univers. Eniversul bacovian este limitat, încis şi acest lucru e1plică şi interiorizarea eului şi determină prăbuşirea psiică. Ima#inile vizuale şi picturale, dar şi cele auditive sunt deosebit de pre#nante şi intense.
TU-+R AR65E7I Testament onte8t literar. +părută în cadrul vol ”Cuinte potriite” , poezia „.e/tament” este o artă poetică. (n viziunea lui +r#ezi ideea se împleteşte cu intuiiile adânci ale
stărilor de e1istenă. (n poezia ar#eziană #ândirea şi limbajul sunt de &actură modernă, iar &orma şi tematica sunt adesea tradiionale. .it&u& şi tema poeziei au ca obiect !oştenirea spirituală pe care poetul o lasă urmaşilor în continuitatea unei tradiii al cărei transmiător şi mediator se proclamă. 5ul liric nu se sin#ularizează, ci se inte#rează câmpului istoric literar, deoarece el s-a &ormat pe un teren pe care l-a &ăcut mai rodnic şi pe care doreşte să-l predea celor care-i urmează, în ideea de a-i spori valoarea, pornind de la ceea ce s-a creat deja. Socialul, artisticul, e1istenialul sunt elemente inerente condiiei umane, care marcează conştiina, o &ac să se oprească asupra unor lucruri care, re#ândite, capătă noi înelesuri. !odul în care poezia debutează con&irmă imediat titlul, atât prin ton, cât şi prin cuvinte, iar coninutul testamentului este e1plicit delimitat' ” dec#t un nume adunat pe"o carte” +st&el este introdus cuvântul ceie al acestei poezii- !artea ;entru ca aceasta să prindă contur, scriitorul trebuie să depună un e&ort constant şi îndelun#at, deoarece cartea e muncă, adică, prin analo#ie cu destinul adamic, ceea ce omului i-a &ost dat ca soartă încă de la începuturi. )ermenul este plin de semni&icaii surprinse în variate &orme le1icale ce desemnează diverse realităi le#ate de lumea scrisului, artei, e1istenei, precum' mărturii ale destinului înaintaşilor care au &ost sublimate în creaia sa 2dimensiunea socială a poeziei, natura sa spirituală, importana acesteia ca îndreptar al vieii, convertirea poverii în înelesuri adânci ale vieii4= scimbul sapei în condei şi al *razdei în călimară, care ine de transmutarea trudei din o#orul material în cel al &ilei, de procesul creaiei, care cere timp şi consum major, căci trebuie mai întâi să #ăseşti termenii adecvai acestor realităi atât de dure. ;oezia este esenă de cuvinte e1trasă dintr-un limbaj comun. ;oetul păstrează prospeimea cuvintelor le#ându-le însă de un #ând, de o idee. 6reaia nu mai este doar inspiraie, ci şi rezultat al meşteşu#ului, al e&ortului minii poetice. 6uvintele reprezintă materia în care se modelează conştiina de sine a omului, care poate &i prelucrată şi nuanată cu multă spectaculozitate, acesta &iind modul artistic de comunicare pe care şi-l asumă pro#ramatic scriitorul în cadrul acestei poezii. -artea este atât ima#ine a spiritului şi vieii unui popor, cât şi a&irmare a individualităii prin creaie. 5a este trecerea de la conştiina colectivă, orală, la particularizarea #ândirii în scris= e un element social, o treaptă= este risov, locul consemnării cuvântului' &aptă şi rostire, concret şi &ormulare care să redea ceea ce e1primă concretul= e „ slo'a de foc”şi „slo'a făurită”, adică inspiraie şi meşteşu#, vers spontan şi vers cizelat, dăruire şi muncă, aceste două elemente contrarii &uzionând. ?imba literară se bazează pe #raiul viu al neamului'” &in graiul lor cu"ndemnuri pentru 'ite5 %u am i'it cu'inte potri'ite” !eta&ora „cu'inte potri'ite”reprezintă materia verbală pe care poetul o „şle&uieşte” pe interior până îi dă netezimea necesară care să-i evidenieze toată capacitatea de iradiere de sensuri noi. $ialo# monolo#at, adresativ, e1plicit, poezia are viaă doar prin receptor, prin cineva care şi-o poate asuma ca e1perienă ce poate &i preluată şi dusă mai departe. )ensiunea pe care o transmite ima#inea strămoşilor şi cea a trecutului este e1cepională. $e aceea, avem o radio#ra&iere memorialistică şi perspectivistă asupra poeziei.Borbind de trecutul şi de viitorul ei, eul liric se plasează în plan prezent, ca sintetizator al sensurilor anterioare în semni&icaii noi, dar nu cotidiene, perisabile, ci care pot &i preluate de „urmaşii stăpâni” şi revalori&icate.
*pera nu este şi nu trebuie să &ie un produs al momentului, ea ine de eternitate şi, pentru a-i păstra adevărata natură, e nevoie să mânuim cu pricepere sensuri şi semni&icaii. Starea poetică presupune un &reamăt interior continuu, re#ândirea versurilor şi &ramântarea lor, asemenea unui aluat a cărui &ră#ezime depinde de cât de mult şi bine lai prelucrat” frăm#ntate mii de săptăm#ni” ;oezia e un proces de puri&icare a cuvintelor şi de modelare în noua lor substană a unui univers de &rumusee care să răzbune realitatea, urâtul poate deveni estetic, &rumuseea având adeseori, în mod parado1al, rădăcini în&ipte în materii repu#nabile E/teti!a urâtu&ui este preluată din literatura &ranceză. +st&el, cuvântul capătă &ora de a &i pe rând mesaj şi valoare spirituală, revoltă, su&erină în &aa asupririi, dar şi alinare, bucurie. ;oezia ca metamor&oză estetică a su&erinei presupune concentrarea sevei e1presivităii şi canalizarea ei în &uncie de realitatea ce se cere e1primată. (n acest sens, „ocara” este pusă „ c#nd să"n*ie, c#nd să"njure”, calitatea versurilor inând de valoarea pe care poetul o imprimă cuvintelor. Ideea transmutării sensului dinspre urât spre estetic este reluată în versurile'” &in *u*e, mucegaiuri şi noroi5 :scat"am frumuseţi şi preţuri noi ” în care interesantă este valori&icarea cuvântului” preţuri”care, însoit de adjectivul” noi”, semni&ică &i#uri poetice noi, ascunse până atunci într-o realitate #rosieră.” -enuşa morţilor din 'atră” este o ima#ine care devine întrupare demiur#ică, simbol al amintirilor celor ce au pierit ca o piatră &unerară. (n cadrul sinta#mei ”&urerea noastră”, adjectivul posesiv su#erează identi&icarea eului poetic cu ăranii a căror durere o împărtăşeşte. 5l îşi rea&irmă în continuitatea celorlalte versuri linia #enealo#ică rurală, cu modestie şi or#oliu în acelaşi timp, aceasta &iind o componentă socială a poeziei sale. 5l trans&ormă su&erina în cântec şi descântec, în armonie” o grămădii pe"o singură 'ioară ”. $izolvă realul insuportabil, veacurile de cin şi le dă acestora o semni&icaie estetică, su#erând că poetul este un competitor al divinităii în sensul că săvârşeşte răzbunarea împotriva „ stăp#nului”, asupritorului pe care îl demască şi îl sacri&ică în numele unei ordini universale. +st&el, prin sublimarea în poezie a durerii, a trudei, arta poate căpăta &oră justiiară, ea devine replica artistului la destinul incon&ortabil” *ici ră*dat ”, rezistenă în &aa vicisitudinilor vieii. 51orcizarea răului presupune încrâncenare e1istenială, dar şi luptă mi#ăloasă cu substana cuvântului, pentru a-l înzestra cu &oră. Aumai aşa el va putea prelua şi aduce la lumină mesajul #eneraiilor trecute” ramura o*scură”. „ 1o*, domniţă,domn”, toi aceşti termeni reprezintă &actori de&initorii ai comunicării poetice cu rol de transmitere a unui mesaj ce are &oră modelatoare. (n acelaşi timp, apare &uncia co#nitivă a poeziei care deine semne a căror desci&rare este o descidere către tainele lumii, alt&el văzute, nu ca la 3la#a. +ici meta&izicul este înlocuit de &izicul revelator de sensuri. !isterul este în limitele umanului, el constă în capacitatea de rob şi o umilire a stăpânilor. <ăzvrătirea, veninul, durerea reprezintă laitmotivul acestui crez artistic. Cândul limpede şi concis al poetului, crezul său artistic sunt sintetizate în &inal, esena poeziei &iind combinarea talentului şi inspiraiei, a pasiunii şi responsabilităii. Bersi&icaia este tradiională şi modernă deopotrivă. )radiionalul ine de rima perece, iar modernitatea ine de ritmul nere#ulat, care urmăreşte nu piciorul metric, ci #ândirea poetică.
Blori de muci#ai Sentimentul acut al realităii apare în volumul 0&ori de mu!i'ai” , rod al e1perienei deteniei pe motive politice de la Băcăreşti. ;oetul încearcă să dezvăluie aspecte nebănuite ale lumii înconjurătoare, &olosind ima#ini de o concretee uluitoare, &apt ce constituie coordonata de rezistenă a modernităii creaiei sale. ;oezia este o artă poeti!ă .it&u& , o1imoronic, constituie o surpriză, marcează o nouă dimensiune a esteticii
literaturii, estetica urâtului. 5ste sinteză a doi termeni contradictorii pe care +r#ezi îi uneşte într-un sens nou' ”&loarea” semni&ică &rumusee, viaă, lumină, „muci#ai” su#erează descompunere, moarte, întuneric, urâtul, răul= împreună trimit la o lume a valorilor alterate, pervertite. (n acelaşi timp, sunt elemente simbolice care trimit la tema creaiei care se naşte doar din e&ort scriitoricesc, &ără vreun sprijin al inspiraiei. Teme(moti9e ;oezia este o rezonană a volumului lui 6arles 3audelaire,” Blorile răului”, o mărturie a sincronizării cu literatura europeană dar, în acelaşi timp, este şi transpunerea într-o manieră ori#inală a esteticii urâtului în literatura autotonă, lăr#irea perspectivei artistice în poezie. Erâtul devine semni&icativ semn al imper&eciunii vieii şi totodată creează un e&ect născut din sentimentul de repulsie, de aversiune sau de oroare, &ormă de polarizare a contrariilor de&initorii pentru condiia umană, ciar în ipostaza re#resivă pe care &i#urează cel întemniat. Tematic apare lumea stranie a universului carceral. 5ste vorba despre lumea încisorii în care viaa e reprimată pentru a ispăşi nesupunerea. (n paralel, poezia este şi o artă poetică. Scriitorul revine mereu asupra principiilor scrisului pe care le rede&ineşte într-o nouă lumină a e1perienei ce îl #enerează. ;oezia debutează cu su#erarea unei atmos&ere sumbre a unui interior pustiit, unde doar „tencuiala”îşi mai poate #ăsi rostul, devenind materie a consemnării #ândurilor eului liric. 5ste sinteză e1presivă a e1perienei din încisoare unde sin#ura „filă” accesibilă e1teriorizării este un „perete”. ;e de altă parte, apare ideea materialului brut în &aa căruia scriitorul se a&lă, şi a muncii pe care acesta trebuie să o &acă pentru a crea, dat &iind &aptul că este „ pe întuneric, în singurătate, 5-u puterile neajutate5 /ici de taurul , nici de leul, nici de 'ulturul” Bersul ultim desemnează ajutoarele pe care apostolii le-au primit din partea divinităii drept sprijin, spre deosebire de poet, care a &ost lipsit de un ast&el de ajutor. +st&el, condiia creatorului, din această poezie este văzută ca stând sub semnul însin#urării, lipsei, tristeii. Scrisul său reprezintă e&ortul unei sin#ure mini, lupta cu „ stiurile” ;rin repetare, acest termen capătă diverse conotaii simbolice'”stiurile &ără an”-stau sub semnul semni&icaiei #enerale, le#ate de o ipostază a destinului uman, nu neapărat de conte1tul istoric= ” stiurile de groapă”- su#erează adâncul, subterana, carcera, limitarea, însin#urarea ce se re&lectă în poezie, tematica în ultima instană, dar poate trimite şi la naşterea versurilor din starea înne#urată, din pro&unzimea durerii= ” sete de apă”-poate trimite la ener#ia semantică ce soarbe cuvântul artistic din realitate= ” de foame de scrum”semni&ică cenuşa din care se încearcă re&acerea vâlvătăii versului,
revi#orarea dintr-o stare de neputină, acoperirea unei nevoi vitale=” de"acum”denotă noutatea versurilor, autenticitatea lor. Spaiul interior se a&lă în concordană cu cel e1terior, cu atmos&era sumbră, neprimitoare, privată de lumină, care se asociază cu lipsa instrumentului adecvat scrisului alături de absena arului inspiraiei. Su#estivă în acest sens este „ungia îngerească”care s-a tocit şi care provoacă durere, dar şi perseverena în a &ace ceva, în ciuda neputinei, în a opune o rezistenă interioară, ciar dacă asta înseamnă sacri&iciu şi su&erină. +ici apare mai accentuat ideea că actul nu mai are sprijinul inspiraiei şi, totodată, se conturează ima#inea o&tatului adânc al unei sin#urătăi prin care eul liric bâjbâie încercând să învin#ă materia dură a realului 2tencuială4. >irea demonică prevalează asupra &irii în#ereşti 4”ungia îngerească”epuizată, nimicită de e&ort, retrasă, ascunsă, de nerecunoscut este înlocuită cu „ ungiile de la m#na st#ngă”, aceasta su#erând neputina umană dublată de voina de a trăi, de a-şi consuma ciar şi ultimele resurse. (n acelaşi timp, stân#a poate semni&ica distin#erea unei atitudini sin#ulare, &apt ce ar putea &i susinut şi de separarea celor patru versuri &inale de restul te1tului, compact. +pare îmbinarea dintre ol&activ, tactil şi cromatic. +ccentul cade pe crearea ima#inilor tactile acute, nevrozate, iar la nivel cromatic predomină impresia de ne#ru şi #ri. Ima#inea acestei lumi se a&lă în contrast cu aspiraia omului care nemai#ăsindu-şi cale, spre în&ăptuire, devine #ând pro&und ce ia viaă prin scris. ?a nivelul versi&icaiei apare rima perece şi ritmul nere#ulat, punctat de repetarea anumitor cuvinte, structuri sintactice= eclectic în concepia de versi&icaie, poetul nu precizează dacă pre&eră versul re#ulat sau liber, ci doar le &oloseşte pe amândouă.
PSA,M Te drămuiesc în %#omot 'i*n tăcere...3 „6a toi marii poei, +r#ezi îşi pune întrebările &undamentale ale condiiei umane, meditează la locul omului în univers, la posibilităile de cunoaştere a universului şi la limitele acestor posibilităi, la destinul omului pe coordonatele de timp şi spaiu la care se raportează e1istena sa. 5l ajun#e la aspiraia spre absolut, spre meta&izic, nu pe calea culturii &iloso&ice, ca 5minescu sau 3la#a, ci printr-o capacitate de intuiie ieşită din comun, ce-i con&eră un loc unic în poezia românească şi poate şi în cea universală. Psalmii şi o serie de alte poezii e1primă, în esenă, dorina de cunoaştere, de pătrundere
în tainele tainele lumii înconjur înconjurătoar ătoaree şi de depăşire depăşire a lor.”2 lor.”25lena 5lena Naaria >ilipaş, >ilipaş, Prefaţă la $udor +rgezi8 Ipostaza ru#ătoare ar#eziană este rodul e1perienei călu#ăreşti, care, în sine, este o stare de continuă căutare a lui $umnezeu şi de punere în acord cu voia sa, atât a vieii personale, cât şi a ordinii lumii. +ceastă ipostază s-a actualizat în poezia &iloso&ică străbătută de numeroase nuane ale raportării eului liric la relaia cu divinitatea pe care o invocă cu multă ardoare, în spirit romantic, când revoltat, când resemnat. Starea poetică, aşa cum scriitorul însuşi mărturiseşte, mărturiseşte, este între credinţă şi tăgadă Titl Titlul ul desemn desemneaz eazăă specia specia poeti poetică că în care care se încadr încadreaz ează, ă, dar şi pro&un pro&unzim zimea ea coninutului speci&ică unui poem adresat divinităii. 6eea ce apare în paranteză este o modalitate de distin#ere a psalmilor în cadrul volumului Cuinte potriite Tema este reprezentată de căutarea că utarea adevărului, a absolutului într-o &ormă concretă de mani&estare şi este susinută de motivul vânătorii, de ima#ini biblice actualizate în motivul în&runtării dintre $umnezeu şi supusul său Iacov şi cel al necredinei apostolului )oma. Stilistic, poezia debutează cu ima#inea vânătorului primitiv primitiv pentru care divinitatea devi devine ne un '#nat , cel mai di&icil dintre toate. 5l caută cu disperare, &iind însă plin de incertiudine în privina atitudinii atitudinii pe care să o adopte atunci când îi va ieşi vânatul în cale' dacă nu-l va recunoaşte, va vrea să-l ucidă, iar dacă-l va recunoaşte, va în#enuncia. în#enuncia. +ceastă viziune proiectată a&ectiv ar ine, în concepia lui 5u#en Simion de accepia accepia estetică estetică a $umnezeir $umnezeirii, ii, $umnezeu &iind 'isul cel mai frumos Bersul”şi nu" ndrăznesc să te do*or din cer grămadă” su#erează ideea că intenia eului poetic nu este de a-l în&runta în sens ne#ator, el caută sincer şi vrea să i se redea credina. (n stro&a următoare, apare ima#inea cerului răsturnat în apă lân#ă botul animalului care se adapă, lucru ce implică un #est de demitizare speci&ic liricii moderne. Au mai este clar dacă nu cumva credina e o iluzie, dacă stelele sunt create de o#lindirea apei, sau peştii sunt luminai de stele, iar prezena taurului ce se adapă este semn al tulburării apei, al con&uziei, incertitudinii' ” Pari c#nd a fi, pari c#nd că nu mai eşti”, un &el de &arsă care se joacă umanului. (n ultima stro&ă întâlnim motivul biblic al în&runtării între $umnezeu şi Iacov din marea po'este po'este”. Beciul ciul )esta )estamen ment,t, luptă luptă din din care care nici nici unul unul nu a ieşit ieşit învin învin#ăt #ător” or” marea (n&runtarea apare aici invocativ şi nu cu intenii desacralizatoare. $orina celui ce caută este de a #ăsi ceva palpabil, ce poate &i atins şi care să îi certi&ice în mod concret prezena divinităii. 5l are nevoie de o corporalizare a divinităii, aşa cum apostolul )oma a avut nevoie nevoie pentru a se convin#e convin#e că Iisus Iisus era cu adevărat adevărat reînviat. reînviat. +st&e +st&ell apare paralel şi o trimitere la Aoul )estament. )estament. 5l nu poate crede în abstraciuni do#matice care pot satis&ace doar jocul #ândirii, dar nu dau şi sens vieii. 5l trebuie să simtă şi să poată a&irma ceea ce simte9”să urlu9 %ste!” ?a nivel &onetic în prima stro&ă avem vocalele î, i, ă care creează, prin repetare, o sonoritate tristă, şi care se re#ăsesc în cuvinte ce denumesc sin#urătatea. „Structura poetului nu este a unui &ost teolo#, înarmat cu ar#umente pro şi contra, nici a unui meta&izician în căutarea transcendenei, ci pare a &i a unui primitiv, care orbecăie pe întuneric căutând a se convin#e prin dovada pipăită a mânilor”2Oerban :ntrodicere în poezia lui $+rgezi8 $+rgezi8 6ioculescu, :ntrodicere
,UIAN >,A6A Eu nu stri9esc corola de minuni a lumii ?Eu nu stri9esc corola de minuni a lumii ”de ?ucian 3la#a &ace parte din seria artelor artelor poetic poeticee modern modernee ale liter literatu aturii rii române române din din perioa perioada da inter interbel belică ică alătur alăturii de „Testament” de ).+r#ezi şi ?Joc secund” de I.3arbu. ;oezia este aşezată în &runtea primului său volum de versuri ” Poemele luminii”2774, şi are rol de pro#ram literar, realizat însă cu mijloace poetice . poetică, deoarece autorul îşi e1primă crezul liric şi viziunea asupra 5ste 5ste o artă poetică lumii. ;rin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie şi despre rolul poetului. 5ste o artă poeti!ă modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tenica poetică la relaia poet-lume şi poet creaie.
&u!i2eri!ă 2intuitivă, din care &ace parte şi cunoaşterea poetică4, misterul &iind sporit cu
ajutorul ima#inaiei poetice, al trăirii interioare, al intelectului e1tatic. 6reaia este o răscum răscumpăr părare are a neput neputin inei ei de a cunoaş cunoaşte te absolut absolutul. ul. *ptând *ptând pentr pentruu al doile doileaa tip de cunoaştere, poetul desemnează propria „cale”' adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaie. iind o poezie de tip con&esiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul e1presiei, prin mărcile subiectivităii' subiectivităii' pron.personal pron.personal la pers.I, verbele la prez., pers.I, s#., alternând spre di&ereniere cu pers. a III-a= topica a&ectivă, pauza a&ectivă. .it& .it&u& u& este o meta2oră ree&atorie care semni&ică ideea cunoaşterii luci&erice. ;ronumele personal ”eu” este este aşezat or#olios în &runtea primei poezii din primul volum, adică în &runtea operei. ;lasarea sa iniială poate corespunde in&luenelor e1presioniste din volumele de tineree. $ar mai ales e1primă atitudinea poetului-&ilozo& de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire.Berbul la &orma ne#ativă „ nu /trie/!” e1primă e1primă re&uzul cunoaşterii de tip raional şi opiunea pentru cunoaşterea luci&ericăKpoetică. !eta&ora revelatorie”corola de minuni a lumii”, ima#ine a per&eciunii, absolutului, prin ideea de cerc, de între#, semni&ică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ine de o voină de mister speci&ic bla#iană. )itlul )itlul e reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbo#ăit prin seria de antiteze şi prin lanul meta&oric, se între#eşte cu versurile &inale'” %u nu stri'esc corola de minuni a lumii55căci ei iu*esc5şi flori şi oci şi *uze şi morminte” . ;oezia este un act de creaie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a &ormelor concrete. ;oezia înseamnă intuirea în particular a universalului. !eta&orele enumerate surprind temele majore ale creaiei poetice, ima#inate ca petalele unei corole uriaşe uriaşe care adăposte adăposteşte şte misteru misterull lumii'”& lumii'”&lori lori”-via ”-viaaK aK e&emeritat e&emeritateaK eaK &rumosul &rumosul,, ”oci””oci”cunoaştereaKcontemplaia poetică a lumii, ”buze”-iubireaK rostirea poetică, ”morminte”tema moriiK eternitatea. 6ompoziional, poezia are trei secvene marcate, de obicei, prin scrierea cu iniială majusculă a versurilor. ;ompiliu 6onstantinescu reduce tenica poetică la „o amplă comparaie, cu un termen concret, de puternic ima#ism, şi un termen spiritual de transparentă înele#ere”. ;rima ;rima secvenă secvenă e1primă e1primă concentra concentrat,t, cu ajutorul ajutorul verbelor verbelor la &orma &orma ne#ativă'” ne#ativă'” nu stri'esc”, „nu ucid”, atitudinea poetică &aă de tainele lumii- re&uzul cunoaşterii lo#ice, raionale. Berbele Berbele se asociază meta&orei ”calea mea”2destinul poetic asumat4.
+ doua secvenă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaii de opoziie' eu" alţii,”lumina mea”"„lumina altora” eta2ora &uminii , emblematică pentru opera lui ?ucian 3la#a, inclusă în titlul volumului de debut, su#erează „ cunoasterea”. $edublarea luminii este redată prin opoziia dintre meta&ora „ lumina altora”"cunoaşterea de tip lo#ic-şi „lumina mea”" cunoaşterea poetică de tip intuitiv. Sinta#mele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice' *?lumina altora”- sugrumă 'raja, adică stri'eşte, ucide, nu sporeşte, micşorează, nu îm*ogăţeşte, nu iu*eşte4 -?lumina mea<* sporesc a lumii taină, măreşte, îm*ogăţesc, iu*esc, nu sugrum, nu stri'esc, nu ucid +ntiteza este marcată şi #ra&ic, pentru că versul liber poate reda &lu1ul ideatic şi a&ectiv. (n poziie mediană sunt plasate cel mai scurt” dar eu” şi cel mai lun# vers al poeziei”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” 6onjuncia adversativă” dar”,reluarea pronumelui personal „eu”, verbul la persoana I s#., &orma a&irmativă, ” sporesc a lumii taină”, a&irmă opiunea poetică pentru un mod de cunoaştere- „cu lumina mea”-şi atitudinea &aă de misterele lumii. +mpla comparaie aşezată între linii de pauză &uncionează ca o construcie e1plicativă a ideii e1primate concentrat în versul median. ;lasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor ima#inarului poetic bla#ian' lună, noapte, zare, fiori, mister >inalul poeziei constituie o a treia secvenă, cu rol conclusiv, deşi e1primată prin raportul de cauzalitate- căci. 6unoaşterea poetică este un act de contemplaie” totse scim*ăsu* ocii mei”si de iu*ire căci”eu iu*esc” 5lemente de recurenă în poezie sunt' misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întunericul. $iscursul liric se or#anizează în jurul acestor elemente.
Paradis în destrămare +părută în volumul ”*audă /omnu&ui ”, poezia abordează în manieră modernă relaia eului liric cu lumea prin prisma unui motiv biblic al ori#inilor. ;oetul preia anumite elemente ale acestui motiv şi le înzestrează cu noi semni&icaii e1isteniale, scoându-le din s&era reli#iosului.Biziunea este una de tip e1presionist.
Titlul nu anună disoluia ordinii cereşti, ci lumea #olită de sacralitate a cărei materialitate este impre#nată de de#radare. )ermenul „paradis” se a&lă sub auspiciul pro&anului, este simbol al lumii râvnite, dar pierdute pentru totodeauna. Tema. !aniera particulară de abordare a motivului biblic constă în surprinderea stării lumii după ce s-a petrecut tra#edia adamică a iz#onirii din rai, şi conturarea în tuşe #roase a e&ectelor devastatoare a pierderii sensului principiului etern al lucrurilor. )risteea meta&izică vine din pierderea contactului cu cosmicul, întrevăzută în neputina de a discerne semnele absolutului ce se a&lă în spatele celor vizibile. !iticul devine perisabil, iar viziunea capătă accente apocaliptice. ;oezia debutează cu ima#inea „portarului înaripat”, lipsit de atu-ul statutului său, spada, din care nu a mai rămas decât „cotor”, de unde reiese ideea de s&ârşit, de consumare a eternelor potenialităi divine. (n#erul devine ast&el o simplă marionetă, un #ardian inutil, pentru că lumea ce o are în pază este sărăcită de valorile ce ar trebui apărate. Cesturile, implicarea sa apar în acest conte1t lipsite de sens şi de aceea se simte un „învins”. Ima#inea căderii elementelor sacrului în materialitate şi intrarea lor sub &ora de#radării sunt surprinse meta&oric 9”serafimii cu părul nins” , meta&oră a încărunirii, sunt oameni a&lai sub imperiul „marii treceri”, al devenirii. 5i, care altădată aveau acces la marile adevăruri, care mijloceau pentru oameni, acum apar văduvii şi de acest privile#iu. ”@înt#na”, simbol al pro&unzimilor, al lucrurilor pe care le #ăseşti în urma sondărilor asidue semni&ică aici adevărurile care se re&uză, care nu mai sunt comunicate pentru că e1istă o ruptură între lume şi cosmos, &apt ce blocează accesul la miracole. +pa, simbol al lo#osului etern, al cunoaşterii absolute se retra#e din lume, dispare ”refuză găleţile lor” ;ierderea sacralităii reprezintă pierderea coerenei lumii, a certitudinii imortalităii, situarea sub semnul morii, al nonsensului. +ripile devin #rele, ast&el intrăm într-un proces de trecere a duului în lut, a spiritului în trup, un adevărat proces de antropomor&izare. +ratul trece în seama e1istenei divine, divinul simte &ora materialităii, ia &orma acesteia şi se înscrie în rândul celor care se trec. ;rin urmare, su&erina provocată de pierderea contactului cu divinul este proiectată în neputina aran#elilor stânjenii de reminiscenele paradisiace într-un spaiu menit marii treceri $uul S&ânt apare cu sens inversat, el nu mai este dătător de lumină, ci din contră, este cel care o stin#e, care participă la întunecarea su&letelor, la perpetuarea unei bezne în&ri#urate în care lucrurile nu se mai distin#, toate sunt cotropite de aceeaşi neputină. ;oetul devine un vizionar al amur#ului apocaliptic în care apa 'ie este in&estată de simboluri ale pustiului ”păianjeni”, ale descompunerii. Po'eştile, care reprezintă însăşi #ândirea mitică sunt secătuite de sensuri. >ăpturile sera&ice sunt creaii transcendente, iar sursa lor e1istenială este lo#osul divin, prin el paradisul îşi menine e1istena. Ima#inea &inală înseamnă dispariia poveştii &ondatoare a realităii spiritului &ără de care lumea nu mai semni&ică nimic, este doar un aos al amestecării şi pierderii vieii semni&icative. 6ele două serii de elemente ale paradisiacului şi ale destrămării comunică şi se neutralizează. ;oemul conine atât versuri libere, cât şi rimă împereceată, îmbrăişată şi încrucişată. !ăsura este variabilă şi versurile au un ritm interior. )impul predominant este prezentul, ceea ce su#erează coborârea morii în s&era imediatului. Sin#ura &ormă de per&ect compus implică o certitudine, o aciune deja
înceiată9”au umplut” Biitorul, ca timp al proieciei, su#erează continuitatea acestei de#radări, ce anuna moartea ca permanentă posibilitate9”'or putrezi” sau „'or seca” 0Paradi/ "n de/trămare”, prin lipsa tra#ismului, anuna o serenitate meta&izică în &aa morii.
I+N >AR>U Ri#a rCpto 'i lapona Eni#el Ri#a rCpto 'i lapona Eni#el este subintitulată „baladă”, însă răstoarnă conceptul tradiional, realizându-se în viziune modernă, ca amplu poem de cunoaştere şi poem ale#oric. ;oemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea ve#etală, o baladă &antastică, în care întâlnirea are loc în plan oniric. Structura narativă implică inter&erena #enurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măşti, personajele având semni&icaie simbolică. „ 2uceafăr întors”, poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre două lumiKre#nuri. )itlul baladei trimite cu #ândul la marile poveşti de dra#oste din literatura universală. (nsă la Ion 3arbu membrii cuplului sunt anta#onici, personaje romantice cu calităi e1cepionale, dar ne#ative, în raport cu norma comună. ?a nivel &ormal, poezia este alcătuită din două pări, &iecare dintre ele reprezentând câte o nuntă' una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nuni, povestită, iniiatică, modi&icată în &inal prin căsătoria lui 6rpto cu măsălaria. >ormula compoziională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste.
;rolo#ul conturează în puine ima#ini atmos&era de la „spartul nunii” trăite. ;rimele patru stro&e constituie rama nunii povestite şi reprezintă dialo#ul menestrelului cu „nuntaşul &runtaş”. !enestrelul e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri ine#ali, reprezentani a două re#nuri distincte,„5ni#el şi ri#a 6rpto”. Auntaşul îl roa#ă să zică încetinel „un cântec lar#”,pe care l-a zis cu &oc acum o vară.
este copleşitoare. Soarele este simbolul e1istenei spirituale, pe care ri#a o re&uză în &avoarea e1istenei instinctuale, sterile, ve#etative. ;entru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona re&uză descântecul ri#ăi, ce se întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distru#e. >ăptura &iravă e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinei şi îndrăznelii de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. +tributele luminii despre care vorbeşte 5ni#el au e&ect distru#ător asupra lui 6rpto. *#lindirea ritualică produce de#radarea' „ &e zece ori, fără sfială,5 Se oglindi în pielea"i ceală” >inalul este trist. ri#ul inutului polar, per&eciunea #eometrică a apei cristalizate con&i#urează treapta raiunii pure, în timp ce impuritatea din cercul Benerii e su#erată de spaiul în care se amestecă elementele primordiale9”umă unsă, aer ud” Impactul dintre raiune şi instinct, con&i#urat prin cele două simboluri- „ @iară *ătr#nă şi faptură mai fira'ă” , se soldează cu victoria raiunii asupra instinctului. ;rimul conotează sensurile raiunii ale cărui atribute sunt ”soarele"nţelept”şi „sufletul f#nt#nă” = lapona 5ni#el întrucipează #ândul eliberat prin aspiraia spre lumină şi cunoaştere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră. Sub raport stilistic, prezena inversiunilor şi a vocativelor în prima parte a baladei evideniază oralitate te1tului. !enestrelul este portretizat prin intermediul unei comparaii, „mai aburit ca vinul”, dublată de un epitet, „vinul veci”, care su#erează starea de #raie necesară rostirii poetice. +ceasta este însoită de masca decorativă su#erată printr-o enumeraie, „pungi, panglici, *eteli cu funtă”, simbolizând şi valoarea estetică a unui te1t poeticKcântec. (n portretizarea celor două personaje ale baladei este utilizat epitetul' 6rpto este sterp şi nără'aş, rigă sp#n= lapona e mică, liniştită şi prea"cuminte. Se observă superlativele absolute e1presive realizate prin adeverbele mult şi prea $ialo#ul dintre ri#a 6rpto şi laponă se des&ăşoară în re#im liric şi este constituit pe baza unor asonae interioare şi repetiii. ?imbajul dialo#ului dintre cei doi este construit pe baza antitezelor, prin intermediul cărora se conturează drama ri#ăi 6rpto' soareKumbră, întunericKlumină, uscatKumed, somnKve#e. 5ste de observat şi abundena meta&orelor, mai ales în &inalul baladei. (n opinia lui C. 6ălinescu, amestecul de re#nuri din balada
TRA-IDI+NA,ISMU, "ASI,E "+IU,ESU n #rădina 6&etsemani onte8t literar. +dept al tradiţionalismului e1primat artistic, Basile Boiculescu se impune ca unul dintre poeii reprezentativi ai acestei direcii în perioada interbelică ;oezia „n #rădina 6&etsemani< a &ost publicată în volumul” Pâr#ă<7:4 şi are ca sursă de inspiraie 5van#elia S&ântului ?uca. Titlul marcează şi locul des&ăşurării unui eveniment dramatic 2martiriul psiic4' în #rădina Cetsemani de pe muntele măslinilor Iisus s-a ru#at sin#ur şi a aşteptat să &ie prins şi cruci&icat. Tema poeziei este de &actură biblică= poetul redă su&erina lui Iisus înainte de răsti#nire, con&lictul dintre natura umană şi natura divină. +st&el, între#ul poem devine o ale#orie având la bază opoziia sacruKpro&an. +lături de această temă apar di&erite motive poetice' motivul ru#ăciunii, motivul cupei, motivul trădării. Structura. ;oezia se or#anizează D în primele trei stro&e - în jurul elementelor ce in de natura duală a lui Iisus, iar a patra stro&ă redă ima#inea naturii teri&iante, ampli&icând tra#ismul viziunii. (n ceea ce priveşte versi&icaia poezia are o structură clasică, tradiională, adică patru stro&e a câte patru versuri de 8 silabe, iar rima încrucişată. $in punct de vedere &onetic poezia nu prezintă particularităi, putem observa în plan mor&o-sintactic anumite elemente relevante, cum ar &i prezena verbelor la imper&ect, care permite proiectarea acestei drame într-un timp mitic, pe de o parte, şi creează impresia de continuă su&erină, pe de altă parte. $e asemenea, unele substantive comune trimit la ideea de simboluri' viaaKmoarte, soartă, paar, iar majoritatea adjectivelor completează dimensiunile zbuciumului interior.
;oetul &oloseşte multe cuvinte de sor#inte populară' brânci, amarnică, sterlici, vraiştea, iar multe dintre acestea pot &i încadrate în aceeaşi s&eră semantică a cinului, su&erinei în#rozitoare. ;oemul are la bază o amplă ale#orie pe tema eternului con&lict între sacru şi pro&an. (n prima stro&ă poetul compune ima#inea iconică a lui Iisus în Crădina Cetsemani, accentuându-se, spre deosebire de reprezentările picturale, zbuciumul omenesc. ;rimul vers dezvăluie re&uzul iniial al unei asemenea soarte. !eta&ora paarului pe care trebuia să-l bea Iisus este preluată din 3iblie şi este una deosebit de plastică. Se poate remarca contrastul cromatic ce vine în sprijinul dualităii personajului'” curgeau sudori de s#nge pe cipu"i al* ca 'arul” şi ultimul vers, când ru#ăciunea devine iperbolic „amarnică stri#are”, iar e&ectul ei are proporii cosmice9”st#rnea în slă'i furtună” + doua stro&ă debutează prin meta&ora” m#nă"nendurată” e1presie a voinei divine implacabile. )răsătura pre#nantă aici este intransi#ena= $umnezeu îşi îndeamnă &iul să-şi îndeplinească misiunea” să *ea paarul ”-&apt su#erat de o mână care se coboară din cer şi îi întinde paarul2metonimie4. )ensiunea nu a scăzut în intensitate, dovadă epitetele'”nendurată şi groza'ă”2ultimul este însoit şi de inversiune, mijloc stilistic &recvent &olosit pentru prezentarea e&ectului unui cuvânt Dceie4. !eta&ora” sete”, epitetul” uriaşă” şi iperbola” sta sufletul să"i rupă” sunt toate cuvinte încărcate de trăire, tensiune, su#erând dorina de jert&ă. ;unctele de suspensie ilustrează ideea de re&lecie, dar şi dorina de linişte. + treia stro&ă debutează printr-un contrast #ustativ-cromatic'” apa 'erzuie"sterlici de miere5'enin groaznic"dulceaţă”, ultima &iind întâlnită şi în poezia ar#eziană. Se revine la neputina acceptării sacri&iciului de către Iisus prin conjuncia coordonatoare adversativă „dar”. Eltimul vers este un parado1'” *ăt#ndu"se cu moartea, uitase de 'iaţă”. Eltima stro&ă reprezintă un mic pastel, reprezentând ima#inea naturii răvăşite, în concordană cu zbuciumul interior. 6ulorile sunt sumbre, măslinii, simbol al păcii sunt personi&icai şi anticipează &aptele ruşinoase pe care le vor comite oamenii. !eta&ora”*ătăile de aripi” din penultimul vers su#erează su&letul nevinovat care se va ridica la cer, iar ultimul vers prezintă indirect otărârea luată de Iisus 2aceea de a se sacri&ica4 prin meta&orele „ ulii de seară”2&ariseii4 şi „ pradă” 2mielul $omnului-Iisus4.
Romanul psi&olo#ic Romanul psi&olo#ic(de anali%ă are drept obiect investi#area detaliată a vieii interioare, observaia psiolo#ică, iar drept subiect cazurile de conştiină. 5ste scris de obicei la persoana I 2perspectiva narativă subiectivă4, pentru că pune accent pe descrierea stărilor su&leteşti, a problemelor de conştiină sau ciar pătrunderea în zonele obscure ale inconştientului, în psiolo#ia abisală.
AMI, PETRESU Ultima noapte de dra#oste! întâia noapte de ră%$oi $in punctul de vedere al coninutului, romanul subiectiv este predominant analitic, iar aciunea este discontinuă, cu reveniri şi anticipări în timp.
reproşează 5lei comportamentul, între ei intervine o tensiune ne&irească şi o vreme nu-şi vorbesc. Se împacă şi petrec o lună de vis la 6onstana. (ncepe războiul şi Ceor#idiu este concentrat vreme de două săptămâni la +zu#a. Benit pe neaşteptate acasă, într-o noapte, n-o #ăseşte pe 5la. 5a soseşte dimineaa pe la opt şi el, &ără să-i asculte e1plicaiile, îi propune să divoreze. 5la acceptă, dar după un timp cei doi se revăd. 6oncentrat la $âmbovicioara, Ceor#idiu aranjează ca 5la săşi petreacă vara la 6âmpulun#, la o cunoştină. 5a îi scrie aproape în &iecare zi2capitolul Între oglinzi paralele8. 6apitolul Altima noapte de dragoste înceie prima parte a romanului. 5la îl ceamă ne#reşit la 6âmpulun#, unde îi destăinuie în#rijorarea pentru situaia ei materială, în cazul în care el ar muri pe &ront. (i cere să-i treacă pe numele ei o parte din contul de la bancă. (ntâmplător însă Ceor#idiu îl vede în oraş pe C. Oi din acel moment nu se mai îndoieşte de le#ătura dintre cei doi. Brea să se răzbune şi să-i împuşte pe amândoi, dar se întâlneşte cu ajutorul comandantului care îl obli#ă să mear#ă împreună la re#iment. ;e drum, &ără să ştie nimic de &rământările lui Ceor#idiu, colonelul îi povesteşte di&erite anecdote despre acelaşi Cre#oriade. + doua zi,
$eşi sunt deosebite, în câteva cazuri aceste planuri inter&erează. 6on&lictul principal este în plan psiolo#ic, interior. 6on&lictul e1terior, între erou şi societate este condiionat de cel interior. Structurându-şi cartea pe o idee sau pe o pasiune, 6amil ;etrescu introduce în literatura noastră o nouă problematică şi o &ormulă estetică inedită pe care o teoretizează în oua /tru!tură şi opera &ui ar!e& Prou/t . (n comparaie cu naraiunile tradiionale, romanul este modern prin viziunea autorului şi perspectiva naratorului. +utorul apare în câteva note de subsol, plasându-se ast&el în a&ara te1tului. Aaraiunea &iind la persoana întâi, naratorul se identi&ică cu personajul principal, deci cu Ote&an Ceor#idiu. =te;an 6&eor#&idiu este o natură re&le1ivă, un intelectual sensibil obişnuit să interpreteze şi că comenteze realităile. Iubirea dintre el şi 5la este analizată în toate &azele ei cu luciditate. $ra#ostea este pentru el o problemă de cunoaştere. 5l îşi dă seama că nu se poate realiza „ dec#t într"o dragoste a*solută” $ar, în relaia cu 5la, Ote&an e marcat de incertitudini. Iubirea e pentru el „ un proces de autosugestie:u*eşti înt#i din milă, din îndatorire, din duioşie, iu*eşti pentru că şti că asta o face fericită” $upă ce moşteneşte de la unciul )ace averea care îl pune la adăpost de #rijile vieii, Ote&an sesizează o scimbare în comportamentul 5lei, un &el de involuie. 5roul descoperă o altă &emeie' &rivolă, super&icială, uneori vul#ară. ;robele care arată că 5la îl înşeală sunt analizate cu minuiozitate. 6ele &avorabile ei D de asemenea. ?a s&ârşit, el primeşte ciar o scrisoare anonimă care îi certi&ică adulterul 5lei, dar el încă se îndoieşte' „ 7i totuşi îmi trece prin minte, ca un nor de între*are&ar dacă nu e ade'ărat că mă înşală(dacă din nou am acceptat o serie greşită de asociaţii(” )recut acum însă prin e1periena dură a războiului, eroul simte că s-a pierdut în &rământări mărunte' „ .ă g#ndesc alucinant că aş fi putut ucide pentru femeia astacă aş fi fost încis din cauza ei, pentru crimă” Ote&an Ceor#idiu presupune ciar un dialo#, în care D în urma presupusei crime - , văzând-o pe 5la, un comesean ar &i rostit această replică de&initorie' „" +pentru asta( -e"a găsit la ea, dragă(să ucidă pentru eanu mai putea găsi alta la fel(” 6amil ;etrescu se consideră un scriitor anticalo&il. 6u toate acestea, romanul Ultima noapte de dra#oste! întâia noapte de ră%$oi demonstrează că autorul era interesat de e1presia adecvată, de nuanarea ideilor, de precizia terminolo#ică. Eneori limbajul este sentenios, rezultat al inter&erenei &ilozo&iei cu psiolo#ia. &tima noapte de dra'o/te, "ntâia noapte de ră%oi e un per&ect roman stendalian. $in capul locului demarează sub semnul acesta. $upă incidentul de la popotă, de la începutul romanului, concepia despre iubire şi moarte e1primată de Ceor#idiu e o teorie a pasiunii de cel mai pur spirit stendalian. 2+le1andru ;aleolo#u, Spiritul 'i litera3
Romanul e8perienţei Romanul e8perienţei reprezintă o orientare tematică în romanul interbelic, cate#orie care valori&ică trăirea cât mai intensă, până la capăt, în plan interior, de către personaje a unor e1periene personale variate, dar de&initorii. ;roza e1perienei se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, &ie prin utilizarea unor elemente care in de realitate , &ie prin &abricarea unora care să pară a &i reale.
MIREA E,IA-E MaitreCi
MaitreCi este un roman subiectiv' &aptele sunt prezentate discontinuu.
Titlul romanului poartă numele eroinei principale, !aitrei. Tema romanului este iubirea între eroi aparinând unor mentalităi şi reli#ii di&erite. In#inerul +llan, un en#lez de douăzeci şi patru de ani, care lucra în jun#la indiană, se îmbolnăveşte de malarie şi se mută, în timpul convalescenei, în casa lui Aarendra Sen. ;e soia in#inerului şi pe cele două &iice, !aitrei şi 6abu, +llan le cunoscuse mai înainte, atunci când, împreună cu un #azetar, ?ucien !ett, acceptase invitaia la ceai a in#inerului Sen. ?a început, +llan se simte stânjenit în noua &amilie, dar, treptat, &ata cea mare, !aitrei, devine mai prietenoasă şi se interesează de ara lui şi de obiceiurile europenilor. )ânarul atras, la rândul său, de inocena şi ra&inamentul &etei, vrea s-o cunoască, s-o descopere cu tot ce era si#ilat şi &ascinant în viaa ei. +&lă ast&el că &ata scria poeme &ilozo&ice, apreciate de marele poet )a#ore. <âsul ei şi straniul din privire încep să-l tulbure. !aitrei se o&eră să-i dea lecii de ben#aleză, iar +llan s-o ajute la terminarea catalo#ului bibliotecii domnului Sen. !ai târziu, după mai multe #esturi tandre, !aitrei îi dăruieşte lui +llan o coroniă de iasomie, semnul lo#odnei. 6ei doi parcur# ceremonialul sacru al unei nuni simbolice, în care &ata rosteşte un adevărat poem incantatoriu' „ .ă leg de tine, păm#ntule, că eu 'oi fi a lui +llan şi a numănui altuia, 'oi creşte din el ca iar*a din tine 7i cum aştepţi tu ploaia, aşa îi 'oi aştepta eu 'enirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa 'a fi trupul lui mie” (ntâmplător 6abu le dezvăluie părinilor scena cu cei doi, văzută în pădure, şi relaia lor se întrerupe brutal' +llan trebuie să părăsească &amilia Sen. 5l se retra#e în Fimalaa, pentru a-şi vindeca durerea în sin#urătate. !aitrei speră să &ie alun#ată din casă pentru a-şi întâlni iubitul. 5a se dăruieşte unui vânzător de &ructe şi pleacă apoi să nască într-un alt oraş. * scrisoare a lui Aarendra Sen, adresată lui +llan, pune direct problema incompatibilităii celor două lumi, pe care le reprezentau europeanul şi ben#aleza. $e aici, imposibilitatea căsătoriei lor. +llan pleacă la Sin#apore, dar sentimentul de nostal#ie şi, poate, de neîmplinire nu-l părăseşte. Eltima &rază a cării „ +ş 'rea să pri'esc ocii .aitreBiei” se lea#ă &ără îndoială, de motoul aşezat sub titlu' „ )are îţi mai aduci aminte de mine, .aitreBi(”7i dacă îţi aminteşti, cum poţi să mă ierţi(
&uncie de sentimentele pe care le are personajul &aă de ea, în di&eritele etape ale relaiei lor. +st&el, dacă la prima întâlnire el o #ăsise urâtă, la a doua ea îi apare mult mai &rumoasă. Bestimentaia ei tradiională era alcătuită dintr-o combinaie de accesorii în culori vii, calde' „sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci cusuţi de argint, cu şalul asemenea cireşelor gal*ene” ;ortretul &izic, prin buclele ei prea ne#re, buzele ei prea roşii, su#erează căldura su&letească şi puritatea. 5a îi apare eroului puternic individualizată, misterioasă şi descisă, &ascinantă prin impresia de viaă „mai puin umană” pe care o de#ajă. Cesturile ei tandre, preocupările ei intelectuale, puterea ei de a iubi pro&und, dincolo de conveniile sociale şi de tabuurile civilizaiei căreia îi aparine, sunt trăsături care îi con&i#urează portretul e1cepional. ;rin sensibilitate şi naturalee, MaitreC reprezintă, ca şi *tilia din romanul lui 6ălinescu, eternul &eminin' la s&ârşit, ea este pentru +llan, ca şi la început, un personaj cu multe incertitudini. $eşi considerat primul roman e1otic din literatura română, cartea nu pune accentul pe descrierea cadrului natural oriental. ;ompiliu 6onstantinescu vorbeşte despre un pitoresc moral, personajul-narator prezentând viaa cotidiană dintr-o &amilie din 6alcutta într-o &ormă descriptivă, impresionistă.
Romanul în perioada post$elică
MARIN PRE-A Moromeţii
Moromeţii este un roman obiectiv. $in punctul de vedere al coninutului, &aptele sunt prezentate cronolo#ic, în cauzalitatea lor, naraiunea &iind ast&el liniară. 6a element de tenică literară, trebuie menionat că naratorul unui roman obiectiv este omniscient şi omniprezent. iind duminică, !oromete mer#e la &ierăria lui Iocan, unde discută politică cu $umitru lui Aae, Qu#urlan, 6ocoşilă şi alii.
* scenă tipică din viaa satului este plata &onciirei. 6emat de una dintre &ete de la &ierărie, !oromete îi plăteşte a#entului o mie de lei, reprezentând o parte din arenda pentru pământul pe care-l primise după război. En ăran bolnav, Basile 3oo#ină, se otărăşte să-i vândă o parte din pământ lui )udor 3ălosu, pentru a mer#e la sanatoriu. (n capitolul XXBIII este descris jocul căluşarilor, moment tradiional din preajma ântână, ;lotoa#ă şi alii. (ncrezător în noua ordine, Aiculae !oromete, ajuns activist de partid, este trimis în sat să asiste la predarea cotelor. !oromete are lun#i discuii cu &iul său despre noua reli#ie, care duce la dispariia clasei ărăneşti. Eltimele capitole prezintă s&ârşitul lui Ilie !oromete, care bătrân şi căzut la pat, îşi rezumă e1istena în aceste cuvinte' „&omnule, eu totdeauna am dus o 'iaţă independentă!” 6a şi ?iviu
$izolvarea &amiliei tradiionale şi implicit a satului patriaral se &ace sub presiunea timpului şi a istoriei. (n romanul tradiional, autorul este înlocuit cu o voce narativă. Situat în a&ara evenimentelor narate, povestitorul &oloseşte în acest roman naraiunea la persoana a III-a, ca marcă a obiectivităii. )otuşi, în Moromeţii! !arin ;reda renună parial la omnisciena naratorului. 5l este mai de#rabă un narator-martor care, asemenea lui Ilie !oromete, personajul principal, nu ştie ce se va întâmpla cu satul românesc. ;erspectiva de ansamblu apare în roman accidental, la începutul şi la s&ârşitul primului volum, când tema timpului, ca principiu compoziional, indică vocea auctorială. +lt&el, naratorul urmăreşte şi el, ca orice personaj, evoluia comunităii rurale. ?ucrul acesta se observă şi prin &olosirea stilului indirect liber. ;ersonajele romanului Moromeţii pot &i clasi&icate în &elul următor' principale 2Ilie !oromete4, secundare 26atrina, Ailă, ;arasciv, Aiculae, +cim, Ilinca, )ita, 6ocoşilă, Qu#urlan, )udor 3ălosu4, episodice 2Scămosu, "upuitu4. 6el mai interesant personaj este Ilie !oromete, &i#ură reprezentativă pentru momentul istoric ilustrat în roman. (mproprietărit prin re&orma a#rară de după primul război mondial, !oromete nu mai are obsesia obinerii pământului. Sin#ura problemă e pentru el meninerea inte#ralităii lui, capacitatea de a nu-l înstrăina, e#ală cu păstrarea independenei sociale. $e aceea, Ilie !oromete are o altă structură su&letească, deosebită de a lui Ion, personajul lui
ceva. Scena în care, la mar#inea lotului său de pământ, !oromete judecă lumea care i-a distrus traiul tinit, e plin de dramatism 9 „S"au luat C*ăieţii8 după lume, nu sDau luat după mine! 7i dacă lumea e aşa cum zic şi nu e aşa cum zic eu, ce mai răm#ne de făcut( /"au dec#t să se scufunde! Înt#i lumea şi pe urmă şi ei cu ea” $ispariia eroului, la s&ârşitul volumului doi, su#erează dispariia unei lumi. ;roză de creaie, dar şi de analiză, romanul se bazează pe naraiune, dar încorporează &iresc dialo#ul şi monolo#ul. 6ombinaiile dintre stilul direct, cel indirect şi cel indirect liber evideniază calităile romancierului. (n discuia dintre Ailă şi ;arasciv, autorul transcrie #ândurile lui ;arasciv, dar nu cu propriile cuvinte, cu acelea ale personajului. Stilul scriitorului este dominat de oralitate. >orme ale limbii vorbite sunt' &ormulele de adresare2 fa, mă, *ă4, &ormulele şi cuvintele populare 2 apă la plăm#ni, ţoală4, elementele re#ionale 2*#tul 4, &onetismele speci&ice 2 'ăz4, e1presiile şi locuiunile 2nu se a'ea *ine, se aşezară după fire şi neam, scim*ă 'or*a, nu"i trecuse prin cap, se aşeză turceşte4, e1clamaiile, intero#aiile. ?imbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturaleea şi precizia stilului, oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct şi indirect, stilul indirect liber, te1tul şi subte1tul ironic. Moromeţii este un roman al deruralizării satului. 6riza ordinii sociale se re&lectă în criza valorilor morale, în criza unei &amilii, în criza comunicării. „ &in romanul unui destin, orome$ii de'ine romanul unei colecti'ităţi şi al unei ci'ilizaţii sancţionate de istorie”
NE+M+-ERNISM NI5ITA STFNESU ,eoaică tânără! iu$irea onte8t literar R *eoai!ă tânără, iuirea” &ace parte din volumul R + i%iune a /entimente&or ”, în care tema centrală este iubirea. +cest moment al creaiei lui Aicita Stănescu permite şi stabilirea unor &iliaii cu lirica lui 3la#a şi 5minescu. (n aceste poeme, dra#ostea este trăită cu uimire,
Teme Gmoti9e Iubirea se de&ineşte în poezie prin &erocitate” colţii al*i mi"i :"a înfipt în faţă ”, spontaneitate”mi"a sărit în faţ㔺i viclenie”mă p#ndise"n încordare mai demult”
;relun#irea la nes&ârşit a clipei, eternitatea de care se înconjoară leoaica &ace distincia &inală între universul banal, populat de idei &ără posibilitate de materializare, şi lumea ideală, &ără limitări şi &ără tristee. Anali%a stilistică ;rezena mărcilor eului poetic la nivel pronominal 2Rmă p#ndise”,”m"a muşcat”,”mi"am dus”,”în jurul meu”8 scoate în evidenă poziia sa centrală în univers. )recerea de la verbele situate pe a1a trecutului 2R a sărit”,”se făcu”,”ţ#sni”4 la verbele situate la prezent 2R alunecă”,”trece”4 subliniază ideea metamor&ozei celui îndră#ostit, a scimbării de&initive. 5pitetele” de"a dura”,”leoaica arămie”,”colţii al*i”, meta&ora Rnatura se făcu un cercG”întrein lar#a polisemie şi simbolistică a te1tului. Ima#inile sunt plastice 2” pe un deşert în strălucire5 o leoaică arămie”8, transparente şi dinamice, puterea lor ine de esena actului poetic, care #enerează o realitate nouă, circumscrisă speci&icităii unui limbaj aparte ce pune în mişcare cuvintele. *nirismul ima#inii îl atin#e deopotrivă şi pe poet şi pe cititor, într-o muzică a s&erelor spre care măiestre ciocârlii tind în zborul mitic înalt şi solar, iluzoriu, alucinant şi &antastic.
A cincea ele#ie
onte8t literar. ;oemul HA cincea ele#ie< aparine volumului R 11E&e'ii” 2de &apt douăsprezece căci din prima ediie, apărută în 7//, a &ost scoasă una, adău#ată ulterior4. Bolumul este considerat de către critici drept cea mai rezistentă parte a poeziei lui A.Stănescu, un ciclu poetic unitar şi comple1. ;oetul însuşi mărturisea că este vorba despre o carte a rupturii e1isteniale 2+ntimeta&izica4. Tema este reprezentată de Himposi*ilitatea plierii la un real ce se impune forţat” 2St.!incu4. Titlul anticipează o atmos&era melancolică, ele#ieTsentiment de tristee4, însă subiectul, ”tentaţia realului” trimite la o problematică &ilozo&ică. Structura Gcompo%iţie ;oemul debutează abrupt, iar prima &rază este surprinzătoare şi în acelaşi timp absurdă în ordinea #ândirii lo#ice 9”/"am fost niciodată supărat pe mere că sunt mere” . 5a se re&eră însă la o e1periena personală deosebită. Ermatoarea &rază se bazează pe o enumeraie motivată metonimic, &iecare element compune cu celelalte o parte din real, su#erează lumea reală'”mere, um*re, frunze, păsări” Suntem surprinşi în continuare prin di&erite a&irmaii' lucrurile şi animalele sunt personi&icate 2capătă însuşiri umane4, încercându-se ast&el instruirea unei relaii între lumea naturala şi cea reală. Imperativul Hiartă"mă”accentueză prezena eului liric, iar ima#inile abstracte ocupă un loc central'” tri*unele su*ţiri, aeriene” ,” starea de spirit , ea însăşi, se supără pe mine” (n ciuda lirismului conceptual bazat pe abstraciuni cu accente indice, uneori, sau ciar absurde, poemul deine un cod ce permite desci&rarea parială a sensurilor. ;oetul #ândeşte abstraciunile ca şi cum ar &i reprezentări concrete şi provoacă cititorul să şi le ima#ineze ca atare. +vem de-a &ace cu un proces absurd, marcat în te1t prin termeni speci&ici' tribunal9 ”tri*unalul merelor, um*relor, frunzelor” , condamnare' ”condamnat pentru neştiinţă”, sentina' ”acte parafate”, pedeapsa' ” mă condamnă la o perpetuă aşteptare”, ispăşire 9 ”iau forma merelor”
)rans&erul dintre concret şi abstract, cât şi relaia conştiină-realitate ar trebui să &uncioneze de ambele pări. (n cazul de &aă însă realul nu recunoaşte dreptul de a &i independent de el, de aici supărare 9 ”dar merele, frunzele, um*rele, păsările s"au supărat deodată pe mine”sentimentul &rustrării' ” nu pot să descifrez nimic”şi al culpabilizării.. In &inal razbate imposibilitatea adecvării la o realitate ce se impune arbitrar. 5ul liric nu poate înele#e şi nici nu poate e1plica în cuvinte universul multiplu şi nici acesta din urmă nu-l recunoaşte independent de el, de aici pedeapsa 2sentina, ispăşirea iau &orma4' ”iau forma merelor, frunzelor, um*relor, păsărilor” ;utem intui despre ceea ce vorbeşte poetul, distana care ne separă de lucruri, obiecte concrete. ;are că &iecare lucru are propriul trup, iar comunicarea devine imposibilă. 4
ătre 6alateea onte8t literar. ;oezia RCătre 9a&ateea”&ace parte din volumul #reptu& &a timp” apărut în 7/0, volum ce marcează trecerea lirismului stănescian de la o &ază adolescentină şi optimistă la una marcată de perspectiva timpului. Titlul 'i tema poeziei o constituie relaia creaie-creator, subiect al tuturor marilor artişti ai lumii= ast&el Către 9a&ateea”devine o artă poetică stănesciană. 6eea ce este surprinzator în cazul de &aă este inversarea raporturilor' poetul trans&eră operei puterea de a crea, iar între# poemul devine o invocaie către Calateea 2aici simbol al operei, al cunoaşterii şi al iubirii4. 6on&orm opiniilor &ormulate de A.Stănescu 26artea de
la &orma ne#ativă' ” nu mai am ră*dare”, ”nu mai are nici un nume” 5l posedă o cunoaştere pro&undă şi lo#ică a universului, însă are nevoie de &iina, de cuvânt pentru aşi între#i e1periena. $e aceea, cel nenăscut implora naşterea, eliberarea. Iar opera, suverană are aceasta putere de a naşte o &iină vie, autorul, care va supravieui prin ea. (ntâlnim în acest poem un raport binecunoscut creator-operă, însă de data aceasta &orele sunt inversate' opera nu se naşte din lume, ci lumea capătă sens prin operă= creatorul îi dă &ormă operei, creând-o după ima#inaia şi sensibilitatea sa, ea îi poate dărui împlinire şi nemurire, cei doi se nasc şi se sprijină reciproc. Bersurile sunt albe si ine#ale, ritmul este interior. 6ele trei stro&e simbolizează anumite trepte ale cunoaşterii. ;oemul este construit pe un crescendo' ru#ămintea de la &inalul &iecărei stro&e' ” mă rog de tine, naşte"mă” , ritmul ascendent &iind marcat de s&ârăitul poemului prin repetarea verbului emblematic'” mă rog de tine, naşte"mă /aşte" mă” Anali%a stilistică Au e1istă particularităi la nivel &onetic, iar în privina nivelului mor&o-sintactic observăm, aşa cum s-a mai menionat, prezena verbelor Ha şti5 a se naşte ”, 2la &orma de indicativ şi la &orma imperativă4, repetiia adjectivelor neotărâte” tot5 toate 5toţi”, dar şi a adjectivelor posesive' ” tău , ta, tale”, ce marcează e1plicit particularităile operei. (n stro&a a II-a contrastul provocat de cele două adverbe de loc' departe5 aproape creează un joc al depărtării-apropierii, al limitelor în care se înscrie cunoaşterea de tip raional. $in punct de vedere stilistic se observă enumeraiile ample din prima stro&ă'”toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile şi um*ra ta , şi tăcerile tale, şi s#nul tău”,”şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda” cu ajutorul cărora poetul numeşte componentele universului său de cunoaştere. Stro&a a III-a este marcată stilistic prin numeroase meta&ore personi&icatoare' ”copacii"um*re de lemn ale 'inelor tale”, ”r#urile"mişcătoare um*re ale s#ngelui tău” , toate acestea simbolizând &aptul că natura este însu&leită de operă, sau o copie a ei, răsturnându-se ast&el mimesis-ul tradiional şi ajun#ându-se la o relaie plină de parado1uri. ;rezena persoanei I, speci&ică #enului liric, trimite la ideea de transmitere nemijlocită de idei, senzaii, stări. R(n #reptu& &a timp, artistul se ru#a de creaia sa R Către 9a&ateea” să-l nască, cu su#estia &oarte modernă că opera e superioară creatorului”. 25u#en Simion, Scriitori români de a%i3
Teatrul post$elic Teatru modern * renună adesea la distinciile dintre specii. 5liberarea de &ormele dramatur#iei tradiionale se mani&estă între altele prin ' pre&erina pentru teatrul G para$olă şi teatrul a$surdului, alăturarea comicului şi a tra#icului, inseria liricului în te1t, valori&icarea miturilor, apariia personajului-idee, lipsa con&lictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor.
MARIN S+REU
Iona Iona /03 a &ost publicată în revista ?ucea&ărul, &iind inclusă ulterior în trilo#ia cu titlu simbolic Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul şi Matca. Tema piesei este sin#urătatea, &rământarea omului în e&ortul de a&lare a sinelui, ezitarea în a-şi asuma conştient drumul în viaă. ;roblematica se diversi&ică prin revolta omului în &aa destinului, raportul dintre libertate şi necesitate sau incomunicarea socială, ca sursă a sin#urătăii. Titlul trimite la mitul biblic al lui Iona, proorocul revoltat, care se întoarce la calea sa după cele trei zile de pocăină şi recluziune în burta unui cit. (nsă perscarul Iona din te1tul lui !arin Sorescu nu are un destin asemănător. )eatrul modern valori&ică şi reinterpretează. !iturile. Subintitulată „tra#edie în patru tablouri”, piesa iese din clasi&icările clasice, &iind o parabolă dramatică, alcătuită sub &orma unui monolo#, care cultivă ale#oria şi meta&ora. 6iar dacă e1istena în scenă a unui sin#ur personaj poate părea surprinzătoare, ea nu este neapărat neobişnuită, căci, asemeni majorităii dramatur#ilor moderni, Sorescu îşi construieşte piesa în răspăr cu re#ulile teatrului „clasic”. 5l renună în primul rând la dialo#, obli#ându-şi personajul „ să se dedu*leze, să se plieze şi să se str#ngă după cerinţele 'ieţii sale interioare şi tre*uinţele scenice” , &ăcându-l să se comporte „ ca şi c#nd în scenă ar fi două persoane” . 6onsecinele sunt dispariţia con;lictului 'i a intri#ii şi plasarea aciunii în planul para$olei. ;iesa este alcăttuită dintr-o succesiune de patru tablouri. >iecare dintre acestea prezintă alt conte1t în care se a&lă personajul.
"Pot să merg unde 'reau @ac ce 'reau 0or*esc Să 'edem dacă pot să şi tac Să" mi ţin gura” 6iar va încerca să prindă în năvod peştii care-i cad în celulă. $oar acesta este rostul unui pescarU (n )abloul III, „ mica moară de '#nt” a&lată în burta ;eştelui II şi de care Iona se simte „atras ca de un '#rtej ”, constituie şi ea un avertisment simbolic. 5roul „se 'a feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn” , dar nu va &ace sin#urul #est cu adevărat normal într-o ast&el de situaie' să o înlăture din cale. ?a &el &ăcuse de &apt tot timpul până acum' re&uzase să-şi conştientizeze situaia, încercând doar să se adapteze. )abloul IB reprezintă „ o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de :ona 2a început, scena e pustie 2inişte” „=ar*a lui :ona”care răsare la #ura #rotei, „lun#ă şi ascuită”, este un indice de timp' a trecut o viaă de când omul încearcă zadarnic să #ăsească soluia . Iona este, aşadar, omul prins &ără voia lui într-o capcană din care încearcă pur şi simplu să scape. $ar conştientizarea propriei condiii şi, drept urmare, #ândul că trebuie să se insinueaze mult mai târziu în mintea lui. ;rimele sale aciuni sunt mai de#rabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raionale' prins în capcană, el doar se zbate să scape. Iar rezultatul este nul. Iona spintecă burta peştelui care l-a în#iit şi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Ieşirea din limite veci înseamnă intrarea în limite noi. Ba repeta #estul de mai multe ori, dar de &iecare dată cu acelaşi avânt, căci voina de a se salva, ea sin#ură, nu este su&icientă. „ &oamne, c#ţi peşti unul în altul, e1clamă el mirat, c#nd au a'ut timp să se aşeze at#tea straturi( ” (nele#erea se va produce abia în &inal. 5roul alesese un drum #reşit, care ducea în afară. 6alea cea adevărată, sin#ura de alt&el, se a&lă însă înăuntrul nostru. $re*uie s"o iau în partea cealaltă% in'ers $otul e in'ers”, e1clamă el în &inal, iluminat. 6uvântul ma#ic, care marcează clipa descoperirii propriei identităi, am &ost eu' „ %u sunt :ona!” Cestul de a-şi spinteca burta nu trebuie aşadar îneles ca o sinucidere, de vreme ce nicio aciune din te1t nu se mani&estase în planul realităii, ci tot simbolic' omul a #ăsit calea, iar aceasta se a&lă în sine. !itul labirintului şi meta&ora luminii din &inal susin semni&icaia simbolică a piesei. !ijloacele de caracterizare sunt speci&ice personajului dramatic 2limbajul, #esturile, aciunile simbolice, indicaiile autorului4, dar modul de e1punere este e1clusiv monolo#ul. Iona aduce o înnoire radicală în teatrul românesc.
MIREA FRTFRESUpostmodernism3 iocnirea HiocnireaR este o poezie iper-realistă, o ima#ine a lumii şi a cotidianului, dar şi a poeziei de dra#oste, nu lipsită de pro&unzime. Titlul te1tului traduce raportarea directă, nemijlocită a poetului la realitate 2ciocnirea privirii de toate elementele mediului citadin4 şi su#erează în acelaşi timp impactul sentimentului erotic asupra &iinei 2ciocnirea celor îndră#ostii4. Teme Gmoti9e. $ând dovada de inventivitate şi ima#inaie asociativă, poetul alcătuieşte în volumul .otu& o artă anatomică a realităii. 5l e1plorează lumea cu privirea, cercetează 3ucureştiul cu străzile şi clădirile lui, reine &reamătul cotidian. *ciul sau atent descrie obiectele, le inventariază detaliile cu precizie e1tremă, stranie, suspectă. Structura*compo%iţie. (n iocnirea! realul su&eră însă metamor&oze, scimbări alucinante, teri&iante 9”telefonul murise”,”receptorul dunea a formol Hmicrofonul era”plin de 'iermi”, iar de Hliţa *o*inelor îşi prinsese păianjenii p#nza” (n plan tematic, izotopiile dominante ale acestei poezii sunt iu*irea şi în imediata ei vecinatate , moartea, proiectate în spaiul &amiliar al capitalei. *biectele proli&erante ale oraşului sunt comprimate într-un e&ort titanic, iar îndră#ostitul tra#e de &irul tele&onului şi aduce &ereastra iubitei în dreptul &erestrei sale. iocnirea erotică este mistuitoare, prin contopire &izică şi spirituală, cei doi re&ac ima#inea per&ectă a andro#inului. (n Cio!nirea”, versurile sunt ine#ale, nu se mai or#anizează în cânturi, stro&e ci se distribuie în #rupaje asimetrice, le#ate totuşi între ele prin enjambament. +utorul ne#lijează scrierea cu majusculă, nu marcează începutul unei &raze noi, dar în poezia sa se poate descoperi un nucleu epic, un &ir narativ care orientează lectura. ;oetul înre#istrează cu scrupulozitate şi voluptate ima#ini ale toposului citadin, &i1ează câteva repere ale capitalei în aşa &el încât convertirea limbajului la re#imul meta&orei iperbolizante abia mai este sesizabilă' ” arz#nd cu trozneteG5G, cu seu or*itor” ;rocedeul stilistic de bază al poemului rămâne enumeraia. $in a#lomerarea detaliilor realiste, necesare simulării unei sincerităi absolute rezultă parado1al un peisaj &antastic'”turtind farmaciile, cofetăriile4 pleznindG5Gde amurg, dintre case” Riocnirea ajun#e un poem al proieciilor &antasmatice, în care concreteea privită cu lupa se dovedeşte &ra#ilă precum decorurile de mucava. +ici este totul posibilcăci deasupra oricărui eveniment se situează ociul inteli#ent al poetului”. 2!.+.$iaconu, Poe%ia postmodernă4
Autori canonici repre%entati9i pentru anumite specii literare omedia I.,. ARA6IA,E + scrisoare pierdută Ion ?uca 6ara#iale este un dramatur# realist şi clasic deopotrivă. +tenia acordată artei scenice şi dialo#ului, unitatea caracterolo#ică a personajelor sunt de esenă clasică, în timp ce tipolo#iile create, observarea directă, lucidă a societăii româneşti, ironizarea vieii constituionale şi a moravurilor administrative sunt de &actură realistă. I#norana a#resivă, ipocrizia, automatismele de #ândire de e1primare, teatralismul şi impostura eroilor, de#rin#olada morală creează iluzia vieii, dar &uncionează totodată şi ca date #eneral-umane, nu numai ca aspecte speci&ice ale unui anumit moment istoric sau social. + scrisoare pierdută se poate situa printre comediile de moravuri2 interesul autorului îndreptându-se spre modul de viaă al unei epoci4, printre comediile de situaie 2intri#a &iind #enerată de pierderea şi #ăsirea unei scrisori4, dar şi printre comediile de limbaj sau de caracter2 comportamentul şi maniera de a se e1prima a personajelor &iind mobiluri &undamentale ale comicului4. (n comediile, sciele şi momentele lui 6ara#iale e1istă o in&laie de scrisori a căror lar#ă circulaie şi distribuie e1plică importana acordată de autor acestei izotopii. (n + scrisoare pierdută biletul de dra#oste trimis de )ipătescu Noei este un adevărat personaj. Scrisoarea devine obiect însu&leit ce trece din mână în mână, #enerând şi întreinând intri#a, contribuind la meninerea tensiunii dramatice şi stimulând curiozitatea spectacolului. ;rin dispariiile repetate şi e&orturile personajelor de a o recupera, ea se trans&ormă în sursă importantă a comicului. $ocument politic şi instrument de şantaj pentru 6aavencu, probă compromiătoare pentru )ipătescu şi Noe, o simplă plasto#ra&ie în viziunea lui )raanace, scrisoarea este pierdută, uitată şi #ăsită, dinamizând întrea#a piesă. $ar numărul misivelor în această comedie creşte spectaculos 2 )raanace citează din scrisoarea &iului său şi recită cu e1tremă şi suspectă precizie $iletul de amor trimis de pre&ect nevestei sale, >ar&uridi şi 3rânzovenescu trimit o tele#ramă la centru, $andanace a ajuns candidat pentru că a &olosit tot un bilet, conducerea politică de la 3ucureşti trimite o tele#ramă politicienilor din provincie...4. Scrisoarea provoacă toate
răsturnările de situaie, ea determină ritmul accelerat al evenimentelor, constituind un instrument tipic în împre:urări tipice. Actul I (n capitala unui jude de munte, în apropierea ale#erilor pentru 6amera $eputailor, or#anizaia locală a partidului de #uvernământ se con&runtă cu problema stabilirii candidatului pe care îl va susine. Naaria )raanace, bărbatul coanei "oiica, prezidentul 6omitetului permanent, al 6omitetului electoral, al 6omitetului şcolar, al 6omitetului a#ricol şi al altor comitete şi comiii nu are ambiii personale şi îl va sprijini probabil pe )ace >ar&uridi, unul dintre liderii partidului. ;lanurile administraiei sunt însă tulburate de dispariia unei scrisori de amor, adresate de pre&ect amantei sale Noe, scrisoare ce se #ăseşte în mâinile lui 6aavencu. (n actul I Noe şi )raanace sunt anunai de e1istena te1tului compromiător şi avertizai că în lipsa susinerii electorale, el va &i publicat. )raanace răspunde invitaiei lui 6aavencu şi-l vizitează, dar iese indi#nat din redacie, convins că scrisoarea nu este autentică. 5l îl înştiinează şi pe )ipătescu despre mişcările opoziiei. Noe, la rândul ei, încercând să-şi păstreze intactă onoarea, îi cere amantului să-l sprijine pe 6aavencu. 6âteva rânduri cu un coninut intim pot oricând să spulbere armonia conju#ală a uneia dintre &amiliile de vază ale urbei. )raseul sinuos al scrisorii este în s&ârşit descoperit. En musa&ir neaşteptat şi turmentat mărturiseşte că a #ăsit întâmplător proba incriminatorie, dând în &elul acesta un impuls decisiv aciunii. 3iletul de amor îi este însă &urat de 6aavencu şi aruncat în competiia electorală, cursa pentru câşti#area ale#erilor devenind o cursă pentru aniilarea contracandidatului prin şantaj. +ctul se înceie în plină tensiune, ecilibrul între &ore părând a se &i restabilit pentru că )raanace descoperă impostura lui 6aavencu 2poliele &alsi&icate4. Actul II (n actul al doilea, încercările lui ;ristanda de a #ăsi scrisoarea eşuează şi pre&ectul decide în mod arbitrar arestarea lui 6aavencu şi înciderea lui. ;artizanii #uvernamentali 2>ar&uridi şi 3rânzovenescu4, în#rijorai de tensiunea din partid, îşi bănuiesc aliaii de trădare şi trimit „ o anonimă” la 3ucureşti, denunându-i. +tmos&era rămâne totuşi încordată pentru că or#anizaia locală primeşte o depeşă de la centru prin care i se impune ale#erea unui candidat. +şadar, con&lictul se relansează şi se ampli&ică, sarabanda combinaiilor şi maşinaiilor politice mer#ând mai departe. Actul III (n actul al treilea, aciunea nu mai are ritmul rapid de până acum. ;oliticienii îşi &ormulează punctele de vedere la tribună. 6aavencu îşi prezintă atitudinea vizavi de dezvoltarea industriei, iar >ar&uridi se pronună asupra revizuirii constituiei. $iscursurile sunt însă con&uze, incoerente sau se pierd în di#resiuni. +ctul se înceie în plină a#itaie. )raanace &ace propunerea candidaturii lui +#amemnon $andanace, ştirea provocând nemulumirea şi încăierarea ale#ătorilor. Actul I" (n &inalul comediei, cetăeanul turmentat, „ fost împărţitor la poştie”, ca un deus e6 macina al acestei lumi, restituie scrisoarea „ andrisantului”, corectându-i traseul imprevizibil şi readucând armonia în micul oraş. +#amemnon $andanace câşti#ă, după cum era de aşteptat, ale#erile. !ai mult, el a ajuns să &ie propus candidat, utilizând
acelaşi instrument al şantajului, un bilet de amor, #ăsit în buzunarul unui becer, „ om însemnat”, bilet pe care-l păstrează cu s&inenie ca să îl mai întrebuineze la nevoie. 6aavencu prezidează bancetul în cinstea lui $andanace şi conduce mani&estaia or#anizată pentru sărbătorirea acestuia, sperând ast&el să reintre în posesia polielor contra&ăcute. 7oe Dsi#ură de sine, distinsă, manierată, dar şi temătoare, &rivolă şi e#oistă, eroina din + scrisoare pierdută! a &ost considerată de critica literară „ doamna de fier a judeţului”, „tirana de pro'incie”, dar şi „ cocetă”, „ domina *ona”2duioasă şi blândă4. +mbiioasă 2doreşte ca )ipătescu să-şi păstreze &uncia4, autoritară şi voluntară, stăpânind &oarte bine comportamentul teatral 2leşină ca să-i dovedească soului nevinovăia4, ea este personajul &eminin cel mai comple1 din comediile cara#ialiene. =te;an Tipătescu D impulsiv 2îl arestează pe 6aavencu4, patetic 2în &aa Noei4, duplicitar 2îl înşeală pe Naaria )raanace, cel care-i acordă deplină încredere4, diplomat2în discuie cu adversarul politic Aae 6aavencu4, pre&ectul judeului nu se individualizează prin ticuri verbale sau printr-un comportament stereotip ca al celorlalte personaje. 5l scapă viziunii caricaturale a autorului, dar nu şi dispreului mani&estat de ;ristanda care-l caracterizează' „ &e"o pildă, conul @ănică9 moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneaco cu *anii lui $raanace” (n piesă, )ipătescu constituie una din laturile unui triun#i conju#al, alături de Noe şi )raanace, reprezentând tipul donjuanului. 7a&aria Tra&anac&e! personaj placid, senin, de&inibil prin automatismul verbal 2„ a'eţi puţintică ră*dare”4 şi prin nume 2traanaua este o cocă moale4, &ace parte din &amilia încornorailor. ;rezidentul atâtor „ comitete şi comiţii ”, naiv şi credul, dovedeşte totuşi capacitatea de a dejuca planurile adeversarilor 2#ăseşte poliele &alsi&icate4. 3un diplomat, orientându-se în viaă şi în politică după principiile &iului său de la &acultate 2„unde nu e moral acolo e corupţie”4, se trans&ormă la nevoie într-un maestru al şantajului 2ameninând cu deconspirarea plastografului8 Nae aţa9encu, avocat, patron de ziar, plasto#ra& şi intri#ant, cinic şi capabil de şantaj, impostor abil, are un rol important în intri#a piesei, deşi apare abia în actul al IIlea. ?ipsit de demnitate şi moralitate, încearcă să obină succesul în ale#eri prin tranzacie şi compromis. 6aavencu îşi ascunde necinstea sub învelişul unei aşa-zise lupte de principii, dar când înşelătoria îi este descoperită devine pocăit, renunând la patriotism şi la ideile sale politice. $iscursul electoral demonstrează dema#o#ia personajului, acesta a&işând o emoie pe care nu o simte. ;restaia lui la tribună vul#arizează scema modelului oratoric. Intonaia em&atică, mimica sentimentală, #estul solemn &ac parte dintr-o strate#ie ce urmăreşte manipularea ale#ătorilor. Bar;uridi 'i >rân%o9enescu. >ar&uridi, avocat, membru al partidului de #uvernământ, conservator şi suspicios 2se teme de trădare4, este un personaj ce ascunde o incultură a#resivă, ridicolă, dar solemnă. $iscursul său electoral se blocează în a#ramatisme şi automatisme verbale, trădând măr#inirea intelectuală şi incompetena oratorică' „să se re'izuiască primesc, dar atunci să nu se scim*e nimica” 3rânzovenescu reprezintă copia ştearsă a prietenului şi aliatului său politic, mişcându-se, vorbind şi ciar #ândind în acelaşi timp cu acesta. Aumele celor două personaje trimit la tema #astronomică, contrastând puternic cu preteniile lor politice. 6&iţă Pristanda îndeplineşte rolul subordonatului, al servitorului umil şi al raisonneur-ului. $uplicitar ciar prin numele său, inspirat de mişcările când la stân#a,
când la dreapta ale unui dans popular, eroul e1ecută cu operativitate ordine venite din mai multe pări, dar, o dată ce a rămas sin#ur în scenă, îşi sancionează stăpânii şi-i condamnă. >ilozo&ia sa de viaă, înce#ată în jurul vorbelor nevestei, ne su#erează cameleonismul personajului 2 „3iţă, 3iţă pupă"l în *ot şi pupă"i tot”8 , în viziunea criticii literare el &iind marele pişicer, maestru al artei pre&ăcătoriei. A#amemnon -andanac&e, peltic, amnezic, ramolit, „mai prost ca @arfuridi şi mai canalie dec#t -aţa'encu” are totuşi ambiia meninerii continuităii la putere2„ eu care de la 8 cu &amilia mea”4. 6aracterizat prin onomastică 2numele mitic +#amemnon opunându-se numelui cara#ios $andanace4, incoerent şi con&uz în e1primare, el dovedeşte însă o mare abilitate în atin#erea planurilor politice, &olosindu-se tot de şantaj. $e aceea, ciar dacă este senil, aparine tipului politicianului, ca şi >ar&uridi şi 6aavencu. etăţeanul turmentat, personaj stilizat, martor al actelor de şantaj şi al compromisurilor politice ale celorlali, 6etăeanul turmentat in&luenează intri#a 2#ăsind scrisoarea şi restituind-o în &inal4. >ost &uncionar la poştă devenit şi aproprietar , a câşti#at drepturi electorale pe care nu ştie cum să le &olosească 2 eu cu cine 'otez8 + &ost considerat de critica literară tipul cetăeanului &ără opinie politică, onest şi beiv, lipsit de vanitate, simbolizând con&uzia ale#ătorilor, incapabili de luarea unei decizii, dar şi un personaj şiret, calculat, cu momente de luciditate 2 se împotriveşte să lupte contra #uvernului= câteodată este ironic' „ ) scrisoare, domnule /ae /u mai mergem la o ţuică(” + scrisoare pierdută este o piesă comple1ă. 6ara#iale &oloseşte procedee speci&ice te1tului clasic pe care le ampli&ică şi le modernizează. +st&el, autorul &ace apel la încurcătură şi ecivoc 2determinate de pierderea biletului4, la coincidenă 2$andanace utilizează acelaşi instrument de şantaj ca acela la care recur#e 6aavencu4 şi Vui-proVuo2con&uzia pe care o &ace $andanace între )ipătescu şi )raanace4. 5l întrebuinează de asemenea tenici inovatoare şi are intuiii remarcabile. +mână aducerea în scenă a unor personaje 2 6aavencu apare abia în actul al doilea4, construieşte o intri#ă circulară 2deznodământul marcează revenirea la situaia iniială4 şi menine tensiunea dramatică la s&ârşitul &iecărui act prin introducerea unui element surpriză 2 descoperirea polielor &alsi&icate, sosirea unei depeşe de la 3ucureşti4. 6u ajutorul indicaiilor scenice, prin parodie, satiră şi caricatură, 6ara#iale a per&ecionat şi &ormele şi procedeele comicului. omicul de mora9uri rezultă în această comedie din ridiculizarea pozei sociale şi morale a personajelor ori din descrierea imposturii politice. omicul de situaţie este provocat de jocul pierderii şi #ăsirii scrisorii. omicul de caractere este #enerat de o anumită dominantă comportamentală sau temperamentală a eroilor2 ;ristanda este servil, 6aavencu-dema#o#4. omicul de nume se obine prin sonoritatea stridentă a onomasticii 2radicalul „caa”din 6aavencu indică a#resivitatea politicanului obscur4, prin coninutul ei noional 2$andanace trimite la ideea de poznă, la dandana, )raanace la traana-cocă moale4 sau prin contrast 2 +#amemnon nu se potriveşte cu $andanace4. omicul de lim$a: se realizează prin ticurile verbale ale personajelor 2)raanace rosteşte obsedant'„ ai puţintică ră*dare”, ;ristanda9”curat, murdar”, 6etăeanul turmentat' „ eu cu cine 'otez”84 prin de&ectele de pronunie, ritm, articulaie
sau prin rostirea #reşită a unor cuvinte din pricina i#noranei, snobismului, imbecilităii. +socierea limbajului de maala C„ -estie de trea*ă, onora*ile”, „dara'eri de clopotniţă, stima*ile”8 cu stilul oratoric, #randilocvent produce e&ecte comice. Pronunţarea de;ectuoasă a unor neolo#isme 2catindrală, cioclopedică, *ampir8, &ipercorectitudinea 2a de'orta, teri*el8, anacolutul &acă %uropa să fie cu ocii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa8 , o8imoronul 2;< trecute fi64, ;alsa le#ătură semantică 2renumeraţie8, &olosirea improprie a unor termeni Ccapitalişti pentru locuitori ai capitalei4 sunt e1emple care evideniază e&ortul eroilor de a se e1prima ele#ant, căzând de &apt în ridicol şi teatralitate. 51e#eza cara#eliană a &ost uneori de&ăimătoare şi de&ormatoare, unii critici literari contestând vitalitatea şi actualitatea comediilor. 5i i-au reproşat autorului lipsa de ideal social sau l-au acuzat de imoralitate. +ceste analize trunciate, simpli&icatoare şi nedrepte au &ost însă treptat corectate, opera dramatur#ului impunându-se prin ori#inalitate şi comple1itate.
>asmul cult I+N REAN6F Po9estea lui 5arap*Al$
>asmul este o specie a #enului epic, de obicei în proză, de provenienă cultă sau populară, în care se relatează întâmplările &antastice ale unor personaje ima#inare, care se luptă cu &orele răului, pe care le învin#. 3asmul Po9estea lui 5arap*Al$ a apărut în „ -on'or*iri literare” la au#ust 99. ?umea evocată este cea ărănească, pe care se #re&ează însă întâmplări cu caracter aventuros şi &abulos. (n plus, te1tul este şi un bildun#roman deoarece întâmplările narate prezintă &ormarea unui tânăr în contact cu #reutăile vieii. Titlul basmului indică dubla personalitate a eroului. ;e de o parte, eroul are o identitate reală2&iu de împărt4, pe de altă parte, aparent, el este slu#a spânului. 6ontrastul dintre arap 2om cu pielea şi părul de culoare nea#ră4 şi alb su#erează o &alsă identitate a prota#onistului. Tema este cea tipică basmelor, şi anume lupta dintre bine şi rău, luptă din care iese învin#ator întotdeauna binele. Berde D(mpărat, care avea numai &ete, îi cere &ratelui său, 6raiul, să-i trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei &ii ai săi, ca să-l urmeze la tron. 6raiul îşi pune &eciorii la încercare, dar numai mezinul reuşeşte să treacă proba. ;ovăuit de S&ânta $uminică, pe care o miluise cu un ban, mezinul îşi ale#e calul, ainele şi armele pe care le avusese tatăl său când &usese mire. ;lecat în călătorie, deşi 6raiul îl s&ătuise să se ferească de omul
roş, iară mai ales de cel sp#n, el este păcălit şi ajun#e slu#ă' Spânul îl pune să jure pe paloş că nu va spune nimănui cine este şi îl numeşte Farap-+lb. +junşi la curtea lui Berde-(mpărat, Spânul se dă drept nepotul său, iar pentru a scăpa de Farap-+lb îl pune la încercări primejdioase. 5l este trimis să aducă „ sălăţi din grădina ursului”, pielea cerbului „ cu pietre scumpe” şi pe &ata (mpăratului lămânzilă şi ;ăsări-?ăi-?un#ilă-, Farap-+lb reuşeşte să îndeplinească toate poruncile. >ata (mpăratului ăt D>rumos din basmele populare. 5l demonstrează calităi deosebite, cu valoare simbolică. >iind milos cu S&ânta $uminică , îmbrăcată în cerşetoare, &iul 6raiului a&lă destinul ce-i &usese ărăzit 9 „ mare nenorocire te aşteaptă Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, cum n"a mai stat altul pe faţa păm#ntului, aşa de iu*it slă'it şi de puternic”. $rumul eroului spre împărăia lui Berde-(mpărat devine ast&el un drum spre împlinirea destinului. 6urajos, loial, #eneros, răbdător, perseverent, tolerant, recunoscător, trecând prin #reutăi, Farap-+lb este eroul care se iniiază. Aumai când ajun#e la maturitate , el îşi poate întemeia o &amilie şi poate conduce o împărăie. )ovarăşii lui Farap-+lb, creaii &antastice, sunt reduşi la câte o sin#ură trăsătură &izică sau morală. Cerilă este „o dianie de om, care se p#rpălea pe l#ngă un foc”, >lămânzilă„ o namilă de om”, care „m#nca *razdele de pe urma a douăzeci şi patru de iazuri şi o g#rlă”, *cilă e „un *ot"cilim*ot, *otit în frunte cu un oci” ;rezena lor , alături de eroul principal, este o dovadă a bunătăii omului simplu care-şi #ăseşte pretutindeni sprijin.
Ion 6rean#ă povesteşte într-un mod inimitabil. ?imbajul lui se caracterizează prin oralitatea stilului, vocabular speci&ic cu aspect &onetic moldovenesc, e1primare locuională, limbaj a&ectiv, lipsa meta&orelor, individualizarea aciunilor prin amănunte, nuanarea mişcărilor şi a #esturilor. $ramatizarea aciunii prin dialo#, &recvena vorbelor, erudiia paremiolo#ică, nota comică şi localizarea &antasticului sunt de asemenea, alte deosebiri dintre povestea lui 6rean#ă şi o poveste populară.
Romanul realist de tip o$iecti9 ,I"IU RE>REANU Ion Ion este un roman o$iecti9. $in punctul de vedere al coninutului, &aptele sunt prezentate cronolo#ic, în cauzalitatea lor, naraiunea &iind ast&el una liniară. 6a element de tenică literară, trebuie menionat că naratorul unui roman obiectiv este omniscient şi omniprezent. ilimon, $uiliu Nam&irescu sau Ioan Slavici. 6riticul 5u#en ?ovinescu apreciază elo#ios romanul considerându-l „ cea mai puternică creaţiune o*iecti'ă a literaturii rom#ne” 5l evidenia, de asemenea, &ormula romanului, „ formula marilor construcţii epice, pornind de la cei 'eci şi ajung#nd la cei moderni, formula romanului naturalist a -omediei umane, de pildă, dar mai ales formula epicei tolstoiene, formula ciclică a zugră'iriiunui 'ast panou curgător de fapte” Ion este un roman social şi realist de inspiraie rurală, având caracter, dar în acelaşi timp, prezentând destine umane individuale. Titlul romanului poartă numele personajului principal, Ion, reprezentant tipolo#ic al unei cate#orii sociale' ărănimea. Tema romanului o reprezintă viaa satului transilvănean la începutul secolului al XX-lea. +ciunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului ;ripas se a&lă la oră în curtea văduvei lui !a1im *prea. Sunt prezeni &runtaşii satului, învăătorul Ferdelea cu &amilia, preotul 3elciu# şi „ *ocotanii” ;rezentarea scriitorului se opreşte asupra lui Ion al Clanetaşului, care juca cu +na, &ata bo#atului Basile 3aciu. +pare tatăl +nei care îl prezintă preotului pe Ceor#e 3ulbuc drept viitorul său #inere şi, &iind beat, se ceartă apoi cu Ion, numindu-l „sărăntoc” şi „t#lar”. >amilia lui Ion sărăcise, pentru că tatăl lui, +le1andru Clanetaşu, beiv şi leneş, risipise zestrea Nenobiei. Oi Basile 3aciu se însurase tot pentru avere, dar el, &iind arnic, sporise avutul nevestei şi se #ândea s-o mărite pe +na cu un &lăcău bo#at. En alt plan al romanului prezintă intelectualitatea satului ' &amilia învăătorului Ferdelea, care avea propriile ei necazuri. (nvăătorul îşi construise casa pe pământul bisericii cu învoirea preotului. ;entru că în timp relaiile dintre învăător şi preot se de#radaseră, Ferdelea se temea acum că şi-ar putea pierde toată a#oniseala.
$eşi o plăcea pe >lorica văduvei lui !a1im, Ion îl &ace în continuare curte +nei. (n urma unei discuii cu )itu Ferdelea, &iul învăătorului, Ion se otărăşte să-l silească pe Basile 3aciu să i-o dea pe +na de soie. $upă ce o seduce pe +na şi ea rămâne însărcinată, Ion se retra#e şi-l aşteaptă pe Basile 3aciu să se tocmească. 6rezând că vinovatul e Ceor#e 3ulbuc, 3aciu e liniştit şi - la rândul său-aşteaptă ca &eciorul să vină să-i ceară &ata. +&lând însă adevărul, el o zdrobeşte pe +na în bătăi şi-o trimite pe ea să se înelea#ă cu Ion, dar el re&uză. Simindu-se „#âtuit”, 3aciu îi promite lui Ion cinci locuri şi o perece de boi şi &ace nunta, dar după nuntă nu mai vrea să-şi ină promisiunea. +na naşte un copil şi Ion îşi dobândeşte pământul. )erorizată de violenele tatălui şi ale bărbatului, +na se sinucide. Basile 3aciu îşi cere pământurile înapoi. (ntre timp, în &amilia Ferdelea, se pune la cale căsătoria uneia dintre &ete, ?aura, cu teolo#ul Ceor#e ;intea. $upă moartea +nei, Ion începe să asculte de „#lasul iubirii” pentru >lorica. +ceasta se măritase însă cu Ceor#e 3ulbuc. Surprins de Ceor#e sub &erestrele >loricăi, Ion este omorât cu sapa. (n &inal, după împăcarea dintre preot şi învăător, se pre&i#urează o relaie de dra#oste între Ci#i, cealaltă &ată a &amiliei Ferdelea, şi învăătorul Nă#reanu. +ciunea romanului se des&ăşoară pe două planuri' lumea ărănească şi intelectualitatea satului. Subiectul este şi el împărit în două pări' 6lasul pământului şi 6lasul iu$irii , ambele su#erând evoluia eroului principal, de la dra#ostea pentru pământ la dra#ostea adevărată, >lorica. S-a remarcat #eometria clasică a romanului, împărirea în capitole 2 prima parte are 9 capitole, a doua-/4, între care se pot stabili eventuale paralelisme 2(nceputulS&ârşitul, Iubirea D3lestemul, Aunta-6opilul4. >iecare capitol e împărit în scene, iar &iecare scenă în momente semni&icative. $acă avem în vedere şi simetria început-s&ârşit 2meta&ora drumului4, precum şi corespondenele neaşteptate, care lea#ă prin &ire nevăzute destinul personajelor 2în capitolul III, Iubirea, apar, de e1emplu, personajele' Ion, +na, >lorica, ?aura, )itu,
(n Ion! naratorul este obiectiv, ca în orice roman realist. *mniscient şi omniprezent, naratorul nu intervine în des&ăşurarea aciunii, relatând- la persoana a III-aneutru şi impersonal. ;ersonajele nu sunt manevrate de narator, evoluia lor este convin#ătoare. +utorul nu a redus personajele la o scemă. Ion este un erou comple1. 6ititorul este introdus de narator într-un mediu &amiliar, în care amănuntul dă iluzia realului. Ion! prota#onistul romanului, domină celelalte personaje. 5l este caracterizat prin modalităi diverse' #esturi, &apte, aciuni, comportament, relaiile cu ceilali, dialo# şi monolo#. 5l este descris, de la început, din scena orei, cu o remarcabilă intuiie psiolo#ică. Ion ezită între >lorica „ mai frumoasă ca oric#nd ” şi +na, cu „locuri şi case, şi 'ite multe” $rama lui Ion este determinată de patima pentru pământ. $in acest punct de vedere criticul 5u#en ?ovinescu îl considera un personaj „ frust” şi „'oluntar ”, „ un erou stendalian”, dovedind o „inteligenţă ascuţită”, „o 'iclenie procedurală”, „o 'oinţă imensă” Stăpânit de ideea de a avea pământ, Ion dovedeşte o mentalitate speci&ică epocii' pământul însemna posibilitatea de a se a&la în rând cu oamenii, de a nu mai &i „ fleandură”, „ t#lar”, „oţ”, cum îl considera Basile 3aciu. ;ământul însemna pentru el demnitate. „ Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, notează autorul. Fotărât şi perseverent, el îşi urmăreşte cu abilitate scopul' seducerea +nei, pentru a stăpâni averea lui 3aciu. Aevoia de pământ devine obsedantă' „glasul păm#ntului pătrundea nă'alnic în sufletul flăcăului ca o cemare, copleşindu"l Se simţea mic şi sla* c#t un 'ierme pe care"l calci în picioare”.
Romanul realist $al%acian 6E+R6E F,INESU Eni#ma +tiliei *pera literară Eni#ma +tiliei de C. 6ălinescu este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparinând prozei interbelice. $e asemenea este un roman social şi citadin. 5ste un roman obiectiv. $in punctul de vedere al coninutului, &aptele sunt prezentate cronolo#ic, în cauzalitatea lor, naraiunea &iind ast&el una liniară. 6a element de tenică literară, trebuie menionat că naratorul unui roman obiectiv este omniscient şi omniprezent. eli1 o eni#mă. Scriitorul însuşi &ace aceste consideraii despre titlu' „ /u )tilia are 'reo enigmă, ci @eli6 crede că are Pentru orice t#năr de douăzeci de ani, enigmatică 'a fi în 'eci fata care îl respinge, d#ndu"i totuşi do'ezi de afecţiune” Tema romanului este viaa bur#eziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. +ciunea începe în iulie 7@7, când tânărul >eli1 Sima, &iul unui medic militar din Iaşi, vine la 3ucureşti, la unciul său, ca să urmeze medicina. (n urma morii ambilor părini, 6ostace Ciur#iuveanu devenise tutorele tânărului. (n casa unciului său, el o cunoaşte pe *tilia, vara lui, pe ?eonida ;ascalopol, protector al *tiliei şi prieten cu moş 6ostace, şi pe membrii clanului )ulea D +#lae, sora lui 6ostace, Simion şi +urica. >eli1 devine un observator atent al întâmplărilor, din cele două &amilii' +#lae şi +urica, nemăritată, o urăsc pe *tilia, ;ascalopol îi satis&ace cu indul#enă părintească *tiliei mici capricii 2 cadouri, plimbări în oraş cu trăsura4= )iti, băiatul &amiliei )ulea, cam retardat, are pasiunea de a reproduce ilustrate= *limpia, cea de-a doua &ată a lui Simion )ulea şi a +#laei, nu se poate căsători cu Stănică
să-i dea zestre. $eşi îi administra averea rămasă de la părini, moş 6ostace re&uză, din z#ârcenie, să-i dea lui >eli1 bani pentru cursuri. Invitai de ;ascalopol, >eli1 şi *tilia petrec o perioadă la moşia lui de la 6iulnia. (ndră#ostit de *tilia, >eli1 îi cere, ca dovadă de iubire, să nu-l mai vadă pe ;ascalopol, ceea ce duce la o discuie între aceasta şi >eli1. Situaia *tiliei era nesi#ură. $eşi îi &olosea averea, 6ostace Ciur#iuveanu ezită s-o adopte şi nu-i &ace nici testament de &rica +#laei. +ceasta pândea orice mişcare a bătrânului, &iind convinsă că averea lui îi revine de drept. ;rin mijlocirea lui Stănică, >eli1 o cunoaşte pe Ceor#eta, întreinuta unui #eneral, cu care are o relaie. (ntre timp, *tilia acceptă invitaia lui ;ascalopol şi pleacă la ;aris, pentru o vreme. Simion )ulea se îmbolnăveşte şi &amilia îl internează într-un ospiciu. *tilia se întoarce de la ;aris şi reia prietenia cu >eli1. !oş 6ostace se #ândeşte la viitorul *tiliei şi cumpără materiale de construcie, intenionând să-i &acă o casă. 3ătrânul are însă un atac de apople1ie, iar &amilia )ulea inclusiv Stănică, îi ocupă casa pentru a-l suprave#ea. !oş 6ostace inea banii sub saltea şi amânase de mai multe ori să-i predea lui ;ascalopol pentru *tilia. Stănică bănuia că bătrânul ascunsese banii undeva şi, într-o zi, rămas sin#ur cu moş 6ostace, îi &ură banii provocându-i moartea. 6asa îi rămâne +#laei, iar *tilia nu primeşte nimic. +juns bo#at, Stănică se desparte de *limpia. *tilia se căsătoreşte cu ;ascalopol şi pleacă la ;aris. >eli1 îşi continua studiile şi ajun#e medic şi pro&esor universitar. (ntâlnindu-l, după câiva ani, pe ;ascalopol în tren, >eli1 a&lă de la el că se despărise de *tilia care se recăsătorise. ;rivind o &oto#ra&ie pe care i-o arătase moşierul, >eli1 nu o mai recunoaşte pe &ata „nebunatică” de odinioară. eli1 retrăieşte clipa, când venise prima dată aici, şi îşi reaminteşte, vorbele cu care îl întâmpinase bătrânul' „ +ici nu stă nimeni!” eli1 în strada +ntim, în casa lui 6ostace Ciur#iuveanu, este simetrică cu &inalul, când >eli1, revenind în acelaşi loc, îşi reaminteşte cuvintele cu care îl întâmpinase odinioară unciului său' „ +ici nu stă nimeni!” $escrierea minuioasă a locuinei, prezentarea principalelor personaje 2*tilia, moş 6ostace, ;ascalopol, +#lae4 prin portrete, care vor &i dezvoltate pe parcurs, evideniază, în spirit realist, le#ătura dintre individ şi mediu. Subiectul romanului evoluează pe două planuri' pe de o parte, viaa lui >eli1 şi iubirea pentru *tilia, iar pe de altă parte, e1istena &amiliilor Ciur#iuveanu şi )ulea. Incipitul balzacian 2„ seară de la începutul lui iulie ;II” - strada +ntim4 creează impresia de autenticitate, dar, în acelaşi timp anticipează două laitmotive ale romanului' pro*lema paternităţii şi moştenirea 6reator de tipuri eterne, Ceor#e 6ălinescu a optat pentru un realism de tip balzacian, la &el ca în romanele >ietul Ioanide şi Scrinul ne#ru. Aaratorul este clasic, omniscient şi omniprezent= el relatează la persoana a III-a. ;rezena lui este evidentă din primele rânduri, când îi realizează lui >eli1 un portret &izic şi, ca un cunoscător, dă detalii aritectonice şi de atmos&eră. >eli1 este personajul-narator. 5l percepe evenimentele şi semni&icaia lor. 6ititorul pătrunde o dată cu personajul în universul romanului.
eli1 este contrariat de comportamentul său. !oş 6ostace trăieşte drama omului sin#ur şi neajutorat, care, văzându-se deposedat de bani, nu mai vrea să trăiască. +tilia este un personaj realizat prin tenica „ oglinzilor paralele” >eli1 o vede „adora*ilă, atrăgătoare, cultă, talentată, o fată superioară”, ;ascalopol, „ o mare ştrengăriţă cu un temperament de artistă”, moş 6ostace o numeşte „ fe"fetiţa” şi soarbe „umilit ” din oci, Stănică o elo#iază „ deşteaptă fată, ştiu că se descurcă în viaă”, iar +#lae o consideră „ o stricată” ;ortretul ei &izic su#erează tinereea şi distincia' „ ;K";I ani, faţa măslinie, cu nasul mic şi ocii foarte al*aştri” 5roina cumulează o serie de trăsături contradictorii' copilăroasă şi matură, e1pansivă şi interiorizată, raională şi impulsivă. 6omportamentul ei este derutant atât pentru >eli1, tânărul în &ormare, cât şi pentru ;ascalopol, bătrânul blazat. >ire comple1ă, plină de neprevăzut, liberă în atitudini şi capricioasă, ea are o in&luenă ma#ică asupra celorlali. +re puterea de a se autoanaliza, #ăsindu-se „medioacră” şi conştientă de relativitatea &rumuseii „ noi nu trăim dec#t cinci"şase ani!Pe urmă am să capăt cearcăne la oci, z*#rcituri pe o*raz”, îi spune ea lui >eli1. *tilia oscilează între >eli1 şi ;ascalopol, două ipostaze masculine, optând, în cele din urmă, pentru moşier, care îi putea asi#ura o e1istenă liniştită. (ntr *tilia, pe care o vede >eli1 la început plină de &armec şi de candoare, şi &emeia din &oto#ra&ia din &inal 2„ o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, dar care nu mai era )tilia, nu era fata ne*unatică un aer de platitudine feminină stingea totul”, este viaa unei eroine moderne. Beli8 este tipul intelectualului în &ormare. ;ortretul lui &izic este prezentat în prima pa#ină a romanului ' „ un t#năr de 'reo optsprezece ani”, cu &aa „ ju'enilă şi prelungă, aproape feminină”, cu o culoare „măslinie” a obrazului şi o tăietură „elinică” a nasului. >ire raională, cu un spirit de observaie &oarte dezvoltat, >eli1 este cel care observă şi analizează, perspectiva lui &iind cea dominantă (nele#ând că studiul este pentru el unica şansă, el mer#e la universitate, publică articole în reviste de specialitate şi ajun#e medic apreciat şi pro&esor universitar. Simpatia lui pentru *tilia devine, în timp dra#oste. ;urtarea contradictorie a &etei, &amiliaritatea dintre ea şi ;ascalopol, precum şi plecarea lor neaşteptată, la ;aris sunt mani&estări care-l surprind, &ăcându-l bănuitor şi #elos. *tilia revine, şi prietenia lor se
