Efortul si adaptarea organismului curs.pdf

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

TÎRGU MUREȘ Prof.univ.dr. SILVIA TEODORESCU

EFORTUL

ŞI ADAPTAREA

ORGANISMULUI

NOTE DE CURS

Master :

TERAPIE FIZICĂ ŞI RECUPERARE FUNCŢIONALĂ

TEMA 1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE………………………………….…………….…………3 TEMA 2 CLASIFICAREA EFORTURILOR FIZIC ……………………………………………7 TEMA 3 MĂRIMEA, ORIENTAREA ȘI TIPUL EFORTULUI………………………… .12 TEMA 4 EFORTUL, OBOSEALA ŞI RESTABILIREA  …………………………………19 TEMA 5 DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE EFORT  ……………………………………28 TEMA 6 METODE ȘI PROCEDEE METODICE BAZATE PE RELAȚIA EFORT ODIHNĂ UTILIZATE ÎN ACTIVITĂȚILE MOTRICE……………………….33 TEMA 7  ADAPTAREA LA EFORT ……………………………………………………………42

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………… ……………………………………………………………………………..61 ……………..61

Silvia Teodorescu

Pagină 2

TEMA 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE Provenind din limba franceză (effort) franceză (effort),, termenul efort primeşte o serie de accepţiuni. fizic  reprezintă acea  stare a organismului La modul general, efortul general, efortul fizic reprezintă în care se depăşesc condiţiile bazale prin mişcare, o stare opusă repausului, realizată prin contracţ ii ii ale musculaturii striate (E. ( E. Avamoff, 1980). Din punct de vedere psihologic efortul  reprezintă o conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi  psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului Popescu-Neveanu, 1978)  şi a propriei persoane (P. Popescu-Neveanu, Efortul   presupune o încordare voluntară accentuată a unui organ  sau a întregului organism, pentru realizarea unui randament mai mare decât cel obişnuit; el se referă la mobilizarea forţelor fizice sau intelectuale (I. Apostol, 1998) Efortul fizic  este   este repetiţia sistematică de acţiuni motrice, care are ca obiectiv ameliorarea performanţei, fără modificări morfologice evidente (Hollman şi Hettinger, 1980). Efortul fizic  constă în  solicitarea, încordarea, sforţarea organelor, apar atelor, eli de atelor, sistemelor şi funcţiilor organismului cu cheltui eli energie şi acumulări de oboseală, implicând procese fizice deosebite, în vederea realizării unei capacităţi de lucru superioare (A. Dragnea, 1994). Din punct de vedere energetic, efortul presupune transformarea energiei chimice în energie mecanică. Efortul poate Efortul poate astfel să fie privit ca: deoarece obligă organismul să răspundă prin manifestări electrice, chimice, mecanice, termice;

 stimul biologic

Silvia Teodorescu

Pagină 3

 stimul adecvat  deoarece

atunci când este corect dozat, în funcţie de particularităţile subiectului, conduce la acumulări cantitative şi calitative ce vizează obţinerea supracompensării, deci o creştere a performanţei; în situaţia în care acesta solicită mecanismele de adaptare (H, Selye).

  factor de stress

In cadrul activităţilor motrice ne interesează în mod deosebit efortul  fizic, care prin acţiunea sa implică sistemul muscular, energetic, de transmitere şi prelucrare a informaţiei şi determină un anumit grad de solicitare a organismului, solicitare care modifică nivelul homeostaziei,  fixându-l pentru moment la un nivel superior .

Pentru a explica bivalenţa termenilor efort -solicitare, I. Miron (1998) defineşte efortul fizic  ca fiind reacţia cea mai comună la o solicitare şi, în acelaşi timp, constituie cea mai obişnuită solicitare adaptativă. Orice activitate pe care o desfăşoară individul reprezintă deci o solicitare care depăşeşte sau nu limitele organismului, dar care declanşează schimbări şi reacţii adaptative deosebite. Efectele solicitării pot fi atât pozitive, când este vorba despre dezvoltarea individului şi de adaptare ca proces evolutiv, cât şi negative, când se ajunge la oboseală, surmenaj sau dezadaptare. In această accepţiune, noţiunea de efort este o consecinţă a unităţii bio-psiho-sociale a omului şi a conceptului de activitate şi acţiune (Sass,1995). Condiţia necesară dezvoltării adaptării este prezenţa stimulilor ambientali, naturali sau artificiali, spontani sau programaţi, capabili de a solicita capacitatea de răspuns a organismului. Deci, prin stimulare fizică se urmăreşte adaptarea organismului la efort , care implică o ameliorare morfo-funcţională, o creştere a potenţialului vital al organismului, precum şi a capacităţii sale nespecifice de a rezista la stimuli externi (Meerson, 1973; Viru, 1981- citaţi de Verchoşanski). Din punct de vedere sistemic, se poate aprecia că organismul uman este un bloc funcţional asupra căruia se intervine cu un input reprezentat de sarcina motrică, a cărei execuţie presupune un anumit tip de efort. Fiecărui individ îi va corespunde o solicit are specifică, dependentă de capacitatea sa de efort (C. Urzeală, 2009). Silvia Teodorescu

Pagină 4

Sarcina motrică

efort

ORGANISMUL UMAN

solicitare

Acţiunea motrică OUTPUT

 INPUT

Relaţia solicitare –efort fizic ( C. Urzeală, 2009) Input-ul  care se adresează organismului depinde de dificultatea sarcinii

şi de condiţiile concrete de execuţie. Sarcina motrică desemnează un ansamblu de stimuli la care este supus organismul, în anumite condiţii, în vederea îndeplinirii scopului propus. Output-ul , ca şi solicitarea de altfel, depinde de valoarea input-ului dar şi de starea blocului funcţional, respectiv a organismului uman: starea de sănătate, nivel de pregătire, starea de oboseală, starea afectivă etc. Ca urmare, eforturile fizice presupun solicitări de diferite tipuri , care angrenează aparate şi sisteme ale organismului, în sensul optimizării funcţionalităţii acestora şi al creşterii, în acelaşi timp, a capacităţii motrice. Se poate vorbi astfel, de efort fizic solicitat – sarcina motrică pe care o are de efectuat individul şi de efort fizic prestat – execuţia propriu-zisă a acţiunii motrice . ORGANISMUL UMAN

Efort fizic

 solicitat Consum  predominant informaţional 

Efort fizic

 prestat Consum predominant energetic

Efortul fizic stimul sau răspuns? (C. Urzeală, 2009)

În concluzie, distincţia dintre termenii efort şi solicitare este greu de realizat, deoarece în efort organismul se află într-o solicitare generalizată, la nivelul sferei somatice, vegetative şi psihice. Organul esenţial care execută acţiunea motrică, deci realizează lucru mecanic este muşchiul scheletic, unic în ceea ce priveşte amploarea

Silvia Teodorescu

Pagină 5

proceselor metabolice în timpul efortului, dar în acelaşi timp se amplifică şi activitatea următoarelor aparate şi sisteme (C. Bota, 2000): ⇒ sistemul cardio-respirator şi sângele care furnizează şi transportă oxigenul necesar ţesuturilor active; ⇒

⇒

⇒

aparatul excretor renal şi extrarenal care elimină deşeurile catabolice; sistemul nervos care comandă, reglează, integrează şi adaptează subsistemele organismului la solicitarea impusă; sistemul endocrin care prin produşii săi – hormonii, prelungeşte şi potenţează acţiunile sistemului nervos; hormonii, prin  rolul lor ergotrop mobilizează din depozite substanţele energetice sau după efort, contribuie la refacerea lor;

sistemul digestiv a cărui activitate este importantă cu mult înaintea efortului propriu-zis, cât şi după efort, furnizând organismului principiile alimentare ce vor fi folosite în scop energetic, plastic şi funcţional; energia chimică a nutrimentelor este transformată în energie mecanică în timpul efortului. Astfel, activitatea aparatelor şi sistemelor face posibilă desfăşurarea efortului, iar acesta la rândul său modelează funcţiile acestora în sens de dezvoltare, perfecţionare, recuperare. ⇒

Silvia Teodorescu

Pagină 6

TEMA 2

CLASIFICAREA EFORTURILOR FIZICE Scopul pract icării exerciț iilor f izice est e reprezent at  de ridicarea calit ăţ ii vieţ ii  prin formarea unei capacităţi fizice ridicate şi a unei  personalităţi armonioase a individului, manifestate prin dezvoltarea la un nivel superior a aptitudinilor motrice de bază şi specifice și a unei capacități  psihice echilibrate. Efectuarea sistematică  a efortului fizic presupune

conducerea ştiinţifică, raţională, a solicitărilor din partea team work-ului (antrenor, medic, kinetoterapeut, psiholog etc.). Astfel, efortul fizic trebuie dozat corect, în funcţie de particularităţile individuale şi de scopul urmărit, în vederea producerii în organism a unor reacţii adaptative optime. Adaptările privesc atât sfera somatică, cât şi pe cea vegetativă, solicitările fiind, în acelaşi timp, fizice şi psihice, şi se realizează la un nivel mereu superior (E. Avramoff , 1980). Eforturile fizice cu care se operează în activitățile motrice prezintă o mare varietate, motiv pentru care se impune clasificarea lor:  în funcţie de solicitările funcţionale şi de consumul energetic: o efort profesional  - zilnic, uniform, necesar în diversele profesiuni; o efort sportiv . Diferenţele dintre cele două categorii de eforturi sunt date de valorile consumului energetic, solicitărilor funcţionale și solicitării psihic.  în funcţie de specificitatea efortului prestat: o specific – se adresează direct îndeplinirii obiectivului vizat; o nespecific - vizează dezvoltarea calităţilor implicate în efortul specific şi se utilizează o varietate de mijoace complementare.  după structurile motrice efectuate sunt eforturi: o ciclice; o aciclice. 



după prezența pauzei întâlnim eforturi: o continue; o discontinue. în funcţie de intensitate (A. D. Popescu, 2011): efort de intensitate maximală - se caracterizează prin cel mai o mare debit energetic şi cea mai scurtă durată, 10-15 secunde (după

Silvia Teodorescu

Pagină 7



unii autori - Zaţiorski, durata efortului maximal este limitată la numai 3-8 secunde). Sistemul energogenetic solicitat este cel anaerob, substratul energetic fiind reprezentat exclusiv de ATP, care se reface continuu pe baza creatinfosfatului; efort de intensitate submaximală - se caracterizează prin debit o energetic mare şi durată de la 10-15 secunde până la 1 minut. Sistemul energogenetic solicitat este tot cel anaerob, dar substratul energetic este reprezentat atât de ATP şi CP, cât şi de glicogenul muscular descompus prin glicoliză, cu formare de acid lactic; efort de intensitate mare - se caracterizează prin debit energetic o mare şi durată de la 1 minut până la 6 minute. Sistemul energogenetic solicitat este atât cel anaerob, cât şi cel aerob, ponderea celor două modalităţi de metabolizare a substratului energetic fiind următoarea (Hanssen):  la 1 minut - aerob 20,4% şi anaerob 79,6%;  la 2 minute - aerob 45,4% şi anaerob 54,6%;  la 3 minute - aerob 52,6 % şi anaerob 47,4%;  la 6 minute - aerob 71,4% şi anaerob 28,6%; efort de intensitate medie - are o durată de până la 60 de o minute, sistemul energogenetic fiind de tip aerob. Principalul substrat energetic este reprezentat de glicogenul muscular. În timpul acestuia se instalează ergostaza, în care se realizează un echilibru relativ între consumul de oxigen şi necesarul de oxigen al organismului. Cu toate că necesarul de oxigen este acoperit în timpul efortului propriu-zis apare totuşi o mică datorie de oxigen care va fi acoperită la sfârşitul efortului, provenită din momentele de debut ale efortului; efort de intensitate mică  - are durata cuprinsă între 60 de o minute şi câteva ore. Sistemul energogenetic este de tip aerob, iar sursele de energie sunt reprezentate de substraturile glucidic şi lipidic. În acest tip de efort se instalează starea stabilă adevărată (steady-state), în care consumul şi necesarul de oxigen sunt perfect echilibrate. în funcţie de tipul contracţiilor musculare: efort de tip izometric sau efort static - este tipul de efort în care o contracţia musculară nu dezvoltă lucru mecanic, iar muşchiul nu îşi modifică lungimea, ci doar tensiunea internă. Timpul de menţinere a tensiunii interne maxime în fibrele musculare este de 6-8 secunde,

Silvia Teodorescu

Pagină 8



peste care, prin depleţia substratului energetic, tensiunea nu mai poate fi menţinută la nivel maxim. În acest tip de efort energia chimică consumată se transformă integral în energie calorică. Efortul de tip izometric conduce la dezvoltarea rapidă a forţei musculare; efort de tip izotonic sau efort dinamic  - este tipul de efort în care o se realizează lucru mecanic prin scurtarea fibrelor musculare. Contracţia musculară de acest tip duce iniţial la creşterea tensiunii interne, pe care apoi o menţine pe toată durata contracţiei; efort izokinetic  - este caracterizat prin contracţii musculare ce o dezvoltă tensiune internă maximă în toate fibrele musculare active, pe toată durata contracţiei. Realizarea acestui tip de efort necesită aparatură specială (dinamometre sau biciclete izokinetice), care impun ca mişcarea respectivă să se desfăşoare pe toată amplitudinea articulară liberă, cu o viteză unghiulară constantă. în funcţie de aprovizionarea cu oxigen a organismului în timpul efortului: efort anaerob - este tipul de efort realizat în condiţiile lipsei de o aport de oxigen sau în cazul aportului limitat de oxigen, fiind vorba despre eforturile făcute în condiţii de apnee şi de ventilaţie limitată. În funcţie de substratul energetic, efortul anaerob poate fi alactacid sau lactacid; - efortul anaerob  alactacid   are ca substrat energetic sistemul fosfagenelor (ATP şi CP). Energia eliberată din aceste substanţe este cedată în mod exploziv, prin ruperea legăturilor intramoleculare macroergice; - efortul anaerob lactacid  are ca substrat energetic imediat ATPul, care însă se reface continuu, folosind energia eliberată prin glicoliză din glicogenul muscular. Rezultatul glicolizei este formarea de acid lactic; efort aerob - se desfăşoară în condiţii de aprovizionare cu o oxigen în timpul efortului. Substratul energetic imediat este tot ATPul, care se reface continuu folosind energia eliberată prin oxidarea substratului glucidic sau lipidic pe calea ciclului Krebs. În primele 2 -3 minute necesare învingerii inerţiei funcţionale a aparatelor şi sistemelor implicate în aprovizionarea cu oxigen, organismul lucrează în deficit de oxigen. Această perioadă duce la acumularea unei datorii de oxigen, care va fi plătită la sfârşitul efortului. Astfel, efortul aerob trece întotdeauna prin stadiile de efort anaerob şi mixt. Efortul aerob se realizează în condiţiile instalării stării stabile

Silvia Teodorescu

Pagină 9

o





(steady-state), caracterizate prin echilibrul dintre necesarul şi consumul de oxigen. Starea stabilă are două forme: - starea stabilă relativă sau ergostaza  - când consumul de oxigen/minut este aproape de limita lui maximă. În această situaţie, frecvenţa cardiacă şi consumul de oxigen au evoluţii asemănătoare, iar organismul poate lucra aproximativ 60 de minute, frecvenţa cardiacă atingând valori de 150-180 b/min; - starea stabilă absolută sau adevărată  - când intensitatea efortului permite aprovizionarea totală cu oxigen pe tot parcursul efortului, iar organismul poate lucra timp de ore. În această situaţie, frecvenţa cardiacă atinge valori de 110-130 b/min; efort mixt  - este tipul de efort în care energia necesară este produsă pe căile anaerobă şi aerobă, sursele energetice fiind reprezentate de ATP, CP şi glucoză, degradată atât pe cale glicolitică, cât şi pe cea a ciclului Krebs. Reacţiile biochimice sunt anaerobe sau aerobe, în funcţie de intensitatea efortului. în funcţie de sistemele biologice predominat solicitate (după M. Georgescu şi A. Demeter, citați de A. D. Popescu, 2011): efort de tip neuro-muscular  - este tipul de efort în care o solicitarea predominantă este adresată sistemelor muscular şi nervos. Acesta depinde de nivelul de dezvoltare a sistemului nervos atât pe componenta centrală, cât şi pe cea periferică; efort de tip cardio-respirator  - este tipul de efort în care o solicitarea predominantă se adresează organelor şi sistemelor care furnizează şi transportă oxigenul necesar efortului. Eforturile din această categorie au o durată de la 5-6 minute la 1 oră şi depind de capacitatea aparatului respirator de a capta oxigenul, de capacitatea sângelui de a-l transporta şi de posibilităţile ţesuturilor de a-l utiliza. Efortul cardio-respirator este determinat de factorii dimensionali şi funcţionali ai celor două sisteme biologice implicate; efort de tip endocrin-metabolic sau energetic - este tipul de o efort în care performanţa depinde de posibilităţile de resinteză a substratului energetic consumat chiar în timpul efortului. Aceste eforturi sunt predominant aerobe, se desfăşoară în condiţii de stare stabilă absolută şi au durata de la 1 oră la 6-8 ore. În aceste eforturi, intervenţia hormonală este esenţială în menţinerea glicemiei normale prin procese de gluconeo-geneză. în funcţie de sistemele funcţionale utilizate în timpul efortului:

Silvia Teodorescu

Pagină 10

o

efort anaerob:

- alactacid (1-10 sec); - lactacid (10-35 sec). o

efort de anduranţă:

scurtă (35-120 sec);  medie (2-10 min);  lungă de tip I (10-35 min);  lungă de tip II (35-90 min);  lungă de tip III (90-360 min);  lungă de tip IV (peste 360 min).  Sistemele funcţionale conform cărora se clasifică eforturile (A. D. Popescu, 2011) sunt reprezentate de: circulaţia coronariană - exprimată prin valoarea frecvenţei cardiace;  consumul de oxigen - exprimat prin procente din consumul maxim de  oxigen; schimburile energetice - exprimate procentual ca rată anaerobă şi  aerobă prin care rezultă energia necesară; consumul energetic total  - exprimat în kJ sau kcal/min;  scăderea glicogenului muscular  - exprimată prin procentul scăderii  glicogenului muscular în timpul efortului;   glicoliza - exprimată prin mmol/ l acid lactic în sângele capilar; lipoliza - exprimată prin mmol/ l acizi graşi liberi (AGL) în sângele  capilar;   proteinoliza - exprimată prin creşterea concentraţiei de uree, acid uric, creatinină sau amoniac în urină şi sânge. 

Silvia Teodorescu

Pagină 11

TEMA 3 MĂRIMEA, ORIENTAREA ȘI TIPUL EFORTULUI Mărimea efortului poate fi programată şi evaluată din două  perspective: - prin programare şi evaluare de către kinetoterapeut, profesor şi subiect (proiectată şi constatată); - prin evaluarea reacţiilor produse în organismul subiect ului. Între cele două perspective este o relaţie indestructibilă. Privit din prima perspectivă, el este caracterizat de indicatori ca: volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate şi complexitate, care condiţionează modificările funcţionale şi morfologice necesare creşterii capacităţii motrice. Pentru dezvoltarea acesteia este necesară utilizarea unor stimuli (în speţă, exerciţii fizice), ale căror caracteristici sunt determinate pe baza unor metodologii care, în mod implicit organizează şi orientează administrarea acestora.

Volumul reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin: - distanţe parcurse ; - execuţii parţiale sau integrale ; - acţiuni complexe; - greutăţi ridicate; - timp de lucru ( efectiv şi pauze ); - număr de lecţii de antrenament şi refacere.

Aprecierea volumului numai pe baza numărului de ore, a numărului de lecţii/şedinţe de lucru, poate determina în unele cazuri concluzii cu semnificaţie redusă. Volumul constituie un indicator important pentru creşterea capacităţii de efort anaerob, aerob şi mixt atâta timp cât cotele acestuia sunt ridicate la nivele ce permit lucrul cu intensităţi adecvate gradului de pregătire al subiectului. A. Gagea (1982) consideră că volumul efortului trebuie înţeles ca produs a trei factori: - durata efectivă a efortului fără pauze; Silvia Teodorescu

Pagină 12

- amplitudinea (media sau dinamica ei în locul intensităţii); - scurtimea pauzelor dintre mijloacele folosite. Deci, volumul ar fi cu atât mai mare cu cât durata, amplitudinea este mai mare, iar durata pauzelor este mai mică. Kinetoterapeutul şi subiectul generează însă, cea mai importantă caracteristică a efortului şi anume dificultatea sarcinii, dată de raportul dintre cantitatea de lucru şi capacitatea de efort . Informaţii complete se obţin în condiţiile în care se precizează care din componentele volumului sunt mai solicitate: durată, amplitudine sau pauze.

Durata stimulului reprezintă timpul cât acesta acţionează singular sau în serii, în cadrul unor structuri de antrenament . Mai multe cercetări se referă la durata “excitaţiei” în antrenamentul de rezistenţă, Karvonen şi Hollmann evidenţiind că se înregistrează creşteri ale performanţei numai dacă durata excitaţiei şi intensitatea necesară acesteia se menţin minimum 30 minute. Christensen a constatat că organismul reacţionează diferit dacă durata excitaţiei este variată, iar intensitatea submaximală se menţine constantă (se modifică consumul maxim de oxigen, frecvenţa cardiacă şi concentraţia acidului lactic din sânge). Reindell, Van Goor şi Bassan (citaţi de Weineck, 1981) au demonstrat că durata excitaţiei sub 60 secunde cu intensitate submaximală determină creşterea, în intervalul imediat următor, a cantităţii de oxigen şi a frecvenţei cardiace. Pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă nu este indicată întreruperea efortului înainte de apariţia oboselii, ci acesta trebuie continuat pe baza voinţei, care realizează în acelaşi timp şi dezvoltarea acestui proces psihic.  Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor este reprezentată de ansamblul valorilor numerice relative ale duratei şi numărului de stimuli în cursul unei şedinţe de lucru. De exemplu: 2 x 6 x 50 (două reprize, şase serii,

50 de repetări).

Densitatea stimulilor exprimă raportul dintre timpul de aplicare a stimulului şi timpul de repaus pe structură de pregătire ,  fiind un indicator care completează imaginea volumului. De exemplu, diminuarea timpului de refacere între mai mulţi stimuli cu aceeaşi intensitate şi aceeaşi durată antrenează fenomene de apariţie a oboselii, care modifică specificitatea stimulului. Densităţile mici asigură refacerea completă a organismului, astfel încât caracteristicile efortului şi capacitatea funcţională a acestuia Silvia Teodorescu

Pagină 13

rămân neschimbate la fiecare repetare. Densităţil e mari nu permit refacerea completă şi de aceea se creează anumite discrepanţe între caracteristicile efortului, care rămân neschimbate şi posibilităţile în continuă scădere ale organismului, pentru prestarea aceluiaşi efort, fiind deci necesare solicitări funcţionale mai mari.

Frecvenţa aplicării stimulului este dată de numărul de lecţii pe săptămână. Eficienţa unui proces de pregătire este determinată de frecvenţa şedinţelor de lucru, astfel încât stabilirea intervalelor dintre stimuli trebuie să asigure menţinerea “urmei” lăsată de  repetarea anterioară, repetarea ce urmează inducând creşterea capacităţii funcţionale. Cercetările ştiinţifice ale lui Meller-Mellerowitz (1968) făcute pe gemeni univitelini, demonstrează că o lecție intensă şi scurtă  (executat o dată sau de două ori pe zi) este mai eficient decât unul plasat la intervale mai mari de timp, totalizând aceeaşi sarcină, dar cu amplitudine mai mare. Intensitatea efortului se defineşte adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp. Relaţiile dintre nivelul solicitării şi intensitatea efortului sunt evidenţiate prin valorile funcţionale şi în special prin frecvenţa cardiacă. Pentru intensităţile situate în domeniul solicitărilor submaximale (faţă  de capacitatea de efort a f iecărui individ) există o creştere liniară a frecvenţei cardiace şi a valorilor intensităţii, această liniaritate lipsind însă, în cazul eforturilor cu intensităţi foarte mari sau prea mici. Subliniem că trebuie făcută o diferenţiere clară între intensitatea efortului , care reprezintă caracteristica travaliului prestat de subiecţi, independentă de posibilităţile acestora şi intensitatea solicitării , dată de  preţul funcţional plătit de organism pentru a efectua efortul respectiv.

In domeniul activităţilor motrice, aprecierea intensităţii se face prin procedee adecvate: viteză de deplasare sau tempo, viteză de execuţie, număr de acţiuni motrice/minut ş.a.

Complexitatea efortului este dată de numărul acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi şi de “originalitatea configuraţiei topologice a elementelor ” (Neumann şi Moles, 1990) . Complexitatea unui sistem apare ca o dimensiune universală, independent de natura elementelor. Această dimensiune creşte o dată cu numărul elementelor care o constituie, dar şi cu imprevizibilitatea Silvia Teodorescu

Pagină 14

întâmplării apariţiei unui alt element. Caracterul complex este dat în primul rând de diversitatea actelor motrice simple care compun o mişcare, de substratul energetic necesar desfăşurării lor şi de numărul aparatelor şi sistemelor care sunt cuprinse în activitate. Deci, efortul poate fi conceput ca un sistem dinamic complex datorită numeroaselor componente care sunt angrenate în desfăşurarea sa. Putem vorbi astfel, de eforturi simple, medii, complexe şi hipercomplexe.

 Aprecierea completă a efortului se realizează însă din perspectivă “internă” concretizată în reacţia complexă a organismului la activitatea desfăşurată. In categoria indicatorilor de acest tip sunt cuprinşi: timpul de reacţie, timpul de execuţie, date despre activitatea bioelectrică a muşchilor, frecvenţa respiratorie şi cardiacă, consumul de oxigen, cantitatea de acid lactic în sânge etc.  Acid lactic  faţă de  pauză

Timpul cât poate  fi menţinut 

normal

Indiferent

la 20 Până la 35

Până la 14 Până la 15

limite normale

8 ore pe zi 8ore/zi câteva

Ventilaţia  pulmonară

 Nivel metabolism Clasificare

Mic Moderat

FC/min

Oxigen ml/min Sub100 Sub120

Până la 750 Până la 1500

kcal/min. l/min

UŞOR  Până 4 Până la 7,5

Frecvenţa respiratorie

GREU Optim Intens

Sub140 Sub160

Până la 2000

Până la 10

Până la 50

Până la 16

1,5 ori mai mult

Până la 2500

Până la 12,5

Până la 50

Până la 20

2 ori mai mult

5-6 ori mai mult Peste 6

săptămâni

4 ore de 2-3ori pe săpt. câteva săpt.

SEVER  Maximal

Sub180

Până la 3000

Până la 15

Până la 80

Până la 25

Exhaustiv

Peste180

Până la 3000

Peste 15

Până la120

Până la 30

1-2 ore ocazional

Câteva minute rareori

(după Wells, citat de Mathews şi Fox, 1976)

Pe lângă cele prezentate, pentru aprecierea capacităţii de restabilire, se determină rezervele de glicogen, echilibrul acido-bazic, viteza şi mobilitatea proceselor nervoase. Silvia Teodorescu

Pagină 15

De importanţă deosebită în activitatea practică pentru dirijarea antrenamentului sportiv (a intensităţii şi orientării acestuia) sunt valori le frecvenţei cardiace, care în mod direct, ne dau date deosebit de utile privind funcţiile cardio-circulatorii dar şi, prin reflectare indirectă, a nivelului de funcţionalitate al celorlalte aparate şi sisteme. Indicatorii  “extern”  şi “interni ”  sunt str âns legaţi între ei şi ca urmare trebuie interpretaţi în corelaţie. 3 . Orientarea efortului Astăzi, este unanim acceptat faptul că sistemul aerob - anaerob participă simultan, în diferite procente, la generarea energiei efortului fizic, având ca punct de plecare mişcarea umană, care este considerată rezultatul activităţii unui număr însemnat de microstructuri neuro - motrice, unde impulsurile nervoase, ce acţionează orice tip de gest sportiv, pornesc de la creier şi sunt transmise muşchilor, prin intermediul unui lanţ complex de căi nervoase, pregătind de la acest nivel o serie de fenomene biochimice, manifestate prin contracţie musculară. Astfel,  planificarea unor stimuli intensivi, dinamici şi de scurtă durată (sarcini maximale) dezvoltă capacitatea coordinativă intra şi intermusculară, muşchiul adaptându-se prin creşterea secţiunii transversale a fibrelor sale şi implicit , a forţei de contracţie. In cazul utilizării unor  stimuli intenşi, dar care necesită forţă şi rezistenţă anaerobă lactacidă, ca în cazul exerciţiilor de forţă şi rezistenţă-viteză,  se produce o ameliorare a capacităţii anaerob lactacide solicitate iniţial,  prin creşterea rezervelor intramusculare de  glicogen şi a căilor enzimatice anaerobe necesare producerii lor . Folosirea  stimul ilor extensivi, care solicită rezistenţă aerobă, determină creşterea rezervelor intramusculare de glicogen şi grăsimi ca reacţie de răspuns specific al muşchiului; aceste rezerve, prin enzimele de transformare aerobă îmbunătăţesc nonspecific şi activitatea  sistemelor funcţionale aferente care contribuie la limitarea performanţei, ca de exemplu, circulaţia sangvină. In urma eforturilor extensive creşte numărul şi dimensiunea mitocondriilor din fibrele musculare, creşte consumul maxim de oxigen şi se intensifică oxidarea grăsimilor, care servesc drept sursă majoră de alimentaţie a muşchilor în timpul efortului de durată. Silvia Teodorescu

Pagină 16

 Prezentăm în continuare unele caracteristici ale surselor de energie pentru contracţia musculară ( după Peronnet şi Ferguson, citaţi de Neumann ) Mecanism Natura sursei Timp de latenţă de de furnizare de energie a energiei furnizare a energiei Anaerob alactacid

Fosfage-nul, 0 compuşi fosfaţi Imediat (ATP şi CP) şi oxigenul din mioglobină

Intervenţie Intervenţie maximă preponderentă

Putere

Aprox. 5 sec.

60 cal/ min 50 % se  plăteşte în sau 4185waţi 45 sec. sau Total 25,620 Câteva zeci kgm / min de sec.

Anaerob lactacid

Glicoliza anaerobă cu Aprox. 15 Aprox. formare de acid sec. 1 -1'30" lactic

Aerob

Glucide şi lipide oxidate 2 - 3 min. de oxigenul din aer

3până la 6 -7 min.

Aprox, 0 - 30sec.

5 - 6 min.

Calităţi Plata maximă datoriei de motrice care disponibilă oxigen asigură

30 cal / min sau 2093waţi sau 12,810 kgm/min

20 cal / De la min sau 2-3min la 1395 waţi mai multe sau ore 8540 kgm / min

pe le

Forţa Viteza

50%din datorie Rezistenţa în aprox. de tip 15min. anaerob Total mai multe zeci de min

-

Rezistenţa aerobă

După complexitatea coordonării, implicată în efectuarea procedeelor tehnice, eforturile  pot fi efectuate în condiţii stereotipe,   sau cu grad ridicat de coordonare, prin aplicarea procedeelor în condiţii variate.

Orientarea efortului este determinată şi de particularităţile aplicării şi ordinea combinării caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exerciţiilor, al pauzelor, numărul repetărilor în diverse momente ale lecţiilor,  zilelor etc.

Orientarea efortului poate fi selectivă , când se acţionează prioritar asupra unui sistem funcţional şi complexă, când sunt vizate mai multe sisteme. Desigur, această delimitare este pur didactică, deoarece acţionând asupra unui sistem funcţional implicit, este influenţată şi activitatea celorlalte.

Eforturile selective se folosesc în lecţii de perfecţionare sau de individualizare, pe când cele complexe se folosesc când influenţele efortului trebuie să fie variate. Putem afirma că, după orientare, eforturile se clasifică astfel:

Silvia Teodorescu

Pagină 17

Indicatori

Anaerob alactacidă

Frecvenţa cardiacă/minut  Necesarul de O2 în % (VO2max) Ventilaţia  pulmonară l/min, mol/l

Anaerob lactacidă

ORIENTAREA Anaerob - Aerobă de Aerobă de antrenament restabilire aerobă

190-200

170-190

155-170

140-155

100-140

-

-

80-90

70-80

40-50

14-16

10-12

110-140 6-8

100-130 4-5

50-60 3-4

3. Tipul efortului Efortul poate fi specific  sau nespecific , în funcţie de obiectivele care trebuie îndeplinite. Specificitatea stimulilor este determinată de caracteristicile lor şi de reacţiile provocate sistemelor organismului implicate prioritar, de calităţile  psihologice ale subiectului , de vârstă,, de condiţiile ambientale etc.

Specificitatea stimulului este dată de structura mişcării care selecţionează grupele musculare solicitate, durata acestei solicitări, tipul de acţiune neuromusculară, metabolică şi d e adaptare a structurilor osteotendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează după o

ierarhie şi ordine precisă, efecte care determină implicit alcătuirea programelor de pregătire.

Silvia Teodorescu

Pagină 18

TEMA 4

EFORTUL, OBOSEALA ŞI RESTABILIREA Relaţia efort - oboseală

Oboseala reprezintă starea tranzitorie produsă de o activitate  prelungită sau excesivă, caracterizată prin scăderea potenţialului  funcţional al organismului şi printr -o senzaţie subiectivă caracteristică. Adăugăm necesitatea de a introduce în definiţie alături de “funcţional” şi sfera psihologică de manifestare a oboselii, cu atât mai mult, cu cât autorii acesteia vorbesc de “subiectiv”. Deci, oboseala ca ecou complex şi hipercomplex al efortului, rupe homeostazia prin modificarea proceselor biochimice, favorizând trecerea organismului la o nouă stare de adaptare, superioară celei anterioare. Oboseala apare astfel, ca un factor stimulator al resurselor funcţionale şi psihice. Oboseala, caracterizată printr-o diminuare reversibilă a capacităţii funcţionale a organismului, consecutiv eforturilor psiho-fizice intense, este un fenomen care însoţeşte în mod necesar exersarea motrică şi în acelaşi timp constituie o premisă pentru creşterea performanţelor motrice. De fapt, numai repetarea unor eforturi care produc oboseală provoacă fenomene de supracompensare şi în final, o stare de adaptare a organismului (Findeisen şi colab. 1980, citat de D. Martin). Exersarea structurilor motrice, pe de o parte, trebuie să producă aceste stări de adaptare în urma oboselii, iar pe de altă parte, trebuie să evite ca aceasta să fie excesivă. Producerea oboselii este împărţită în două faze : - oboseala latentă (ascunsă) ; - oboseala manifestă (evidentă).

Oboseala latentă poate fi depăşită, prin efort de voinţă. Ea  se caracterizează prin neeconomicitatea mişcărilor, scăderea gradului de coordonare, reactivitate musculară scăzută,  fenomene care apar, de obicei, în a doua parte a efectuării activităţii respective. Aceasta se

Silvia Teodorescu

Pagină 19

datoreşte în principal reducerii însemnate a rezervelor energetice din grupele musculare solicitate şi dispare o dată cu refacerea lor. Oboseala latentă constituie forma tipică de oboseală care apare în timpul şedinţelor de pregătire. Oboseala manifestă determină scăderea capacităţii de efort şi este însoţită de refuzul de a continua activitatea în regimul planificat. In această fază, oboseala este complexă şi nu poate fi depăşită în scurt timp. O mai putem numi şi oboseală de sistem de lecţii, deoarece diminuarea randamentului (mai ales în ceea ce priveşte coordonarea) este rezultatul unui întreg program de solicitare într-o anumită direcţie, în celulele sistemului nervos dezvoltându-se fenomene inhibitorii de apărare, care duc la întreruperea efortului. Oboseala psihică sau subiectivă (observabilă şi neobservabilă, reală sau imaginară) anunţă că urmează un declin categoric al funcționalității organismului. Subiecţ ii devin irascibili, nesociabili, cad în stări depresive, manifestă panică sau nelinişte nejustificată (anxietate).  STIMULI 

Nivelul oboselii Transpiraţie

De mică intensitate

Optimi

La nivelul limitelor individuale

La sau uşor  peste limitele individuale

Scăzut  

Ridicat

Epuizare

Epuizare

Uşoară spre Transpiraţie Transpiraţie Puţină medie la nivelul abundentă la abundentă la transpiraţie trenului nivelul trenului nivelul trenului superior superior inferior Pierderea Coordonare slabă, Instabilitate Calitatea Mişcări mişcării nesiguranţă motorie, lipsă controlate preciziei, tehnice instabilitate, de putere tehnică, unele greşeli umeroase greşeli (24 h), precizie, tehnice tehnice acurateţe diminuate Capacitate Concentrare Concentrare Normală, Neatenţie, incapacitate de a subiecții redusă de a redusă ca reacţionează învăţa elemente durată, corecta mişcările repede la (24-48 h), tehnice, atenţie nervozitate, instabilitate incapacitate de a observaţiile de scurtă durată antrenorului, se concentra asupra atenţie maximă activităţilor

Silvia Teodorescu

Pagină 20

intelectuale  Antrenamentul  şi starea sănătăţii

Execuţia tuturor sarcinilor de antrenament

Slăbiciune musculară, lipsă de putere, capacitate redusă de efort

Dureri Tulburări de somn, durere musculare şi articulare, musculară, migrene, disconfort fizic, deranjamente frecvenţă cardiacă stomacale, senzaţie de ridicată până la vomă şi stare de şi mai mult de 24 h rău

Simptomele oboselii după apl icarea stimulilor (Harre, 1982 )

Pentru conceperea unui program de pregătire, importantă este cunoaşterea principalelor mecanisme de producere a oboselii în activităţi musculare de diferite mărimi, tipuri şi orientări. O privire de ansamblu, actuală, asupra teoriilor oboselii  ne prezintă două abordări: prima, face deosebirea între oboseala centrală şi cea  periferică, iar cealaltă, încearcă să dovedească faptul că această deosebire este inadmisibilă, deoarece nu există oboseli de natură periferică fără repercusiuni centrale, deci oboseala trebuie tratată ca fenomen global.

În ceea ce priveşte prima teorie , De Marees (1979) şi Kuhler (1983) sunt de părere că oboseala periferică sau musculară include procesele care se desfăşoară în sistemul muscular, atunci când nevoile energetice ale muşchiului nu mai sunt acoperite şi nu poate fi menţinut echilibrul între procesele metabolice de descompunere şi cele de asimilare (acumulare de acid lactic şi deci creşterea acidozei, scăderea ATP şi CP, carenţă în eliberarea de neurotransmiţători în plăcile motorii). Oboseala centrală este raportată la activitatea sistemului nervos central unde, se constată o scădere a randamentului coordinativ, care  se datorează fie unei sarcini musculare grele, fie unei sarcini ridicate de lucru de coordonare. Nivelul capacităţii coordinative  depinde de dotarea genetică şi de activitatea motrică. Experimentele demonstrează că, în sporturile tehnice oboseala afectează mai ales capacitatea de coordonare, înrăutăţind, în primul rând, executarea unor deprinderi motrice foarte bine perfecţionate. Capacitatea de a coordona acţiuni finalizate, corespunzătoare unei activităţi sportive, este rezultatul unui Silvia Teodorescu

Pagină 21

proces de învăţare care produce mutaţii în structurile sistemu lui nervos central. Eccles (1979) consideră că în condiţiile în care creierul constituie sediul central de comandă, toate instrucţiunile pe care le transmite în viteză angrenajelor  motorii ale măduvei spinării, sunt introduse în angrenajele computerizate ale scoarţei cerebrale. În prezent, neurofiziologii consideră, în general, că activităţile neuronale deosebit de intense lasă urme în sistemul nervos central, formând aşa numitele engrame dinamice. Prin acest concept se înţelege o organizare neuronală a creierului bazată pe formarea unui  pattern specific de transmitere a impulsurilor, care se poate menţine ore întregi şi care există doar la baza acestui proces permanent structurat (Eccles, 1979). Sinapsele care participă la formarea  pattern-ului de impulsuri în perioada de operativitate a engramei dinamice sunt foarte sensibile la succesiunea stimulilor. Modelul unor impulsuri nervoase se imprimă prin nişte modificări de lungă durată în sinapsele interesate şi devine o engramă stabilă, în termeni psihologici o urmă “mnezică” motorie. In aceste condiţii, oboseala centrală este determinată de carenţele de transmiţători (K. Lehnertz, 1987). Oboseala centrală poate fi provocată de o slăbire a voinţei sau motivaţiei, fapt demonstrat prin reducerea performanţei musculare datorate oboselii în contracţii voluntare, în timp ce, în cele involuntare, produse prin electrostimulare, se evidenţiază o oboseală redusă (Davies, Mc Donagh, 1982). Oboseala poate apărea în sectorul cuplării excitaţiei cu contracţia, prin diferite procese de transmitere a potenţialului de acţiune până la filamentele de actină şi miozină, vorbindu-se astfel de transmision  fatigue. La nivel intracelular, oboseala din muşchi poate fi tradusă, nu atât prin  golirea rezervelor energetice, cât mai ales prin acumulare de produşi metabolici, care realizează blocajul muscular prin creşterea lactacidozei. Referitor la cea de-a doua teorie, Findeisen (1980) susţine ideea că nu se poate face o distincţie clară între oboseala centrală şi periferică deoarece există o strânsă legătură între diferiţii factori ai proceselor de oboseală musculară şi ai capacităţii coordonatoare a sistemului nervos central. In acest sens, Danko (1974) a afirmat că în producerea oboselii, după un efort muscular, au loc următoarele procese : Silvia Teodorescu

Pagină 22

- în timpul contracţiilor musculare are loc o transmisie continuă de impulsuri reaferente  din partea proprioreceptorilor musculari, care alterează starea sistemului nervos şi a aparatului motric; - în contracţiile musculare, se înregistrează alterări în compoziţia chimică a ţesutului muscular,   care duc la o solicitare a receptorilor interesaţi; - produşii metabolismului, răspândindu-se în sânge, modifică mediul intern al organismului, influenţând, la rândul lor, sistemul nervos central; - starea de excitaţie a celulelor nervoase în cadrul activităţii musculare nu poate rămâne nealterată; - în activitatea musculară, se modifică şi funcţiile glandelor cu secreţie internă. Prin urmare, interacţiunile complexe dintre activitatea musculară  şi “alterările” din sistemul nervos central nu permit diferenţierea unei oboseli centrale de una periferică. Există o serie de alte teorii și ipoteze care se axează pe o cauză unică pentru explicarea apariţiei oboselii (A.D. Popescu, 2011): ⇒

teoria toxinei specifice (Weichardt): susţine că oboseala apare ca

urmare a eliberării, în timpul efortului, a unei toxine specifice numite chinotoxină; ⇒

teoria epuizării substanţelor energetice (Schiff): explică apariţia

oboselii ca rezultat firesc al scăderii treptate (până la epuizare) a substanţelor energo-genetice necesare contracţiei musculare; ⇒

teoria intoxicării cu acid lactic (Hill şi Pfluger): afirmă că oboseala

este rezultatul acumulării de cataboliţi acizi, în mod special de dioxid de carbon şi acid lactic, cataboliţi care au efecte toxice locale şi generale şi nu pot fi eliminaţi complet din muşchi în timpul efortului; ⇒

teoria nervistă (Secenov, Pavlov, Orbeli): consideră drept cauză a

oboselii scăderea eficienţei activităţii corticale, manifestate prin dereglarea coordonării şi integrării funcţiilor angrenate în efort. Abordarea complexă a oboselii în sport, ca sindrom într-un sistem dinamic, a fost făcută de către mai mulţi fiziologi, ca: N.V. Zimkin (1972), N.I.Volkov (1974), D.Mathwes şi B.Fox (1976), de specialişti în teoria antrenamentului ca: L.M. Matveev (1975), D. Harre (1981), N.V. Platonov (1980) şi alţii, care au arătat că oboseala se produce ca urmare a ieşirii din funcţiune a unei anumite componente a sistemului complex al organelor şi Silvia Teodorescu

Pagină 23

funcţiilor organismului, sau ca urmare a interacţiunii dintre ele, iar rolul verigii principale constă în preluarea de către acestea (orice organ din acest sistem poate îndeplini acest rol) a activităţii, imediat ce apare o neconcordanţă între nivelul efortului şi rezervele funcţionale. Astfel, prima cauză a scăderii capacităţii de efort o constituie epuizarea rezervelor energetice şi următoarea este determinată de tulburarea integrităţii structurilor funcţionale datorită insuficientei asigurări plastice, ruperea homeostaziei, tulburarea reglării nervoase şi hormonale etc. Această abordare are valoare practico-metodică deosebită, prin faptul că fundamentează necesitatea alternării eforturilor de diferite orientări (selective sau complexe) prin care devin posibile volume mari de muncă cu eforturi de mare intensitate. Putem concluziona, citându-i pe D. Mathews şi B. Fox (1976) că oboseala  poate avea drept cauze : POZIŢIA

MECANISME POSIBILE

OBOSELII

1. Joncţiunea neuro musculară 2. Mecanismele contractile

3. Sistemul nervos central

- diminuarea cantităţii de acetilcolină eliberată la nivelul terminaţiilor nervoase - diminuarea eliberării de Ca++ din reticulul endoplasmatic şi reducerea capacităţii troponinei de a fixa Ca++ datorită creşterii ionilor de hidrogen prin acumulare de acid lactic ; - golirea rezervelor de ATP şi CP înmagazinate şi / sau diminuarea cantităţii de energie eliberată de 1 mol ATP ; - epuizarea rezervelor de glicogen muscular ; - lipsa oxigenului şi oxigenare insuficientă ; -  perturbaţii locale cauzate de semnale de oboseală de la creier, care transmite sistemului motor semnale inhibitorii ce au ca rezultat diminuarea efortului muscular.

Relaţia efort - odihnă – restabilire Limitele oboselii percepute în pregătirea subiecţilor trebuie să fie constant înlăturate, efortul şi restabilirea care îi succede, fiind strâns legate, ele condiţionându-se reciproc (Talischjow, 1973; Sceibe, 1979). In acest context, trebuie luată în considerare eşalonarea în timp a efortului, heterocronicitatea restabilirii, apreciind influenţa datorată intervalului de timp dintre sarcina precedentă şi următoarea, eficienţa lecţiei sau a unei serii de lecţii cu obiective structural-morfologice sau energetice diverse şi apoi se vor ajusta eforturile la organismul subiectului (Volkow şi Lugowzen, 1979). Silvia Teodorescu

Pagină 24

Schimbările apărute în perioada de restabilire şi care măresc gradul de antrenare duc la diferenţierea în cadrul etapei post -efort a două faze: a) restabilirea timpurie sau restabilirea funcţiilor vegetative, ce se schimbă sub influenţa activităţii musculare măsurate în minute sau ore; b) restabilirea târzie (cumulativă), în cadrul căreia se produc schimbări funcţionale şi structurale în organe şi ţesuturi, ca sumă a reacţiilor de urmă. Faza cumulativă este specifică doar în eforturile mari sau apropiate de acestea, cu caracter sumat iv, efectuate în diferite perioade. Ele asigură şi volumul necesar de exerciţii care determină adaptarea de lungă durată. Pentru alternarea raţională a eforturilor este necesar să se ia în considerare viteza proceselor de restabilire, care este diferită şi în funcţie de mărimea, orientarea şi tipul de efort. În cursul primei treimi a perioadei de restabilire se înlătură efectele oboselii în proporţie de 60%, în a doua, în proporţie de 30% şi în a treia, de 10% (V.M. Zaţiorski, 1970). Una din particularităţile proceselor de restabilire este concretizată în heterocronismul revenirii funcţiilor la nivelul iniţial. De exemplu, după un efort de 30 secunde, cu intensitate de 90% restabilirea se produce, de regulă, după 90-120 secunde, unele funcţii vegetative revenind după 30-60 secunde, iar alte componente după 3-4 sau chiar mai multe minute. Semnalăm faptul că trebuie făcută o delimitare precisă între revenire şi refacere - restabilire, prin revenire înţelegând fenomenul de stabilire a echilibrului homeostazic iniţial , după prestarea unei activităţi, iar refacerea  şi restabilirea vizează fenomenul de reorganizare şi restructurare a organismului ca urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări. După A. Demeter, refacerea este rezultatul unor procese predominant anabolice care restabilesc echilibrul afectat în urma efortului. Aceste procese au r e per cusiuni bene f ice la toate nivelele funcţionale ale organismului, la nivelul tuturor aparatelor şi sistemelor (A. D. Popescu, 2011):  la nivelul aparatului locomotor , în mod special al componentei sale active, musculatura, refacerea favorizează ameliorarea condiţiilor hemodinamice locale, stimulează sinteza proteică şi creşte cantitatea de mioglobină. În cursul refacerii debitul vascular muscular creşte cu până la de 6 ori comparativ cu cel de repaus şi accelerează eliminarea deşeurilor metabolice rezultate în urma efortului, în special acumulările Silvia Teodorescu

Pagină 25

locale de acid lactic. De asemenea, au loc modificări enzimatice cu efect pozitiv asupra sintezei de proteine musculare (regenerare trofică). În perioada refacerii au loc şi procesele de reumplere a depozitelor glicogenice musculare golite în timpul efortului;  la nivelul sistemului nervos central , principalul efect al refacerii este de a favoriza iradierea fenomenelor de inhibiţie corticală, facilitând astfel instalarea proceselor anabolice neuronale şi gliale;  la nivelul sistemelor funcţionale vegetative, refacerea scurtează procesele oscilatorii de revenire postefort. Prin predominanţa sistemului nervos parasimpatic (vagotonic, trofotrop) se instalează bradicardia, bradipneea, scăderea tensiunii arteriale;  la nivelul mediului intern, refacerea accelerează alcalinizarea şi restabilirea pH-ului. De asemenea, ea facilitează şi accelerează restabilirea valorilor normale ale glicemiei şi echilibrului hidroelectrolitic. Toate acestea sunt posibile în mod special prin exerciţii de refacere situate la nivelul metabolismului aerob, care determină accelerarea netă a descompunerii lactatului postefort;  la nivelul sistemului endocrin, refacerea accelerează eliminarea hormonilor de stress - adrenalină, noradrenalină, cortizol - descompuşi mai ales la nivelul ficatului, pe cale oxidativă. Factorii de care depind procesele d e restabilire sunt :

Tipul sarcinii. Restabilirea intervine mai repede după un efort muscular dinamic, decât după unul static; în cazul oboselii, aceasta se instalează mai repede după un efort dinamic, decât după unul static. Durata sarcinii. In cazul unei sarcini dure, când rezervele de energie sunt epuizate şi este necesară compensarea deficitului energetic, intervine ficatul (glicogenul hepatic serveşte la reglarea zahărului în sânge) şi muşchiul. Un antrenament de alergare de lungă durată, în jurul  pragului anaerob induce într-o oră epuizarea completă a rezervelor de glicogen, iar în cazul  pragului aerob într-o oră şi jumătate, două ore (Kindermann, 1978). Revenirea adiacentă se efectuează în jurul a trei zile, folosind o alimentaţie mixtă; dacă regimul este bogat în hidraţi de carbon, noul nivel iniţial este atins în 24 ore; după 48-72 ore, nivelul atins este net superior celui iniţial (supracompensare).

Silvia Teodorescu

Pagină 26

Intensitatea sarcinii . Când intensitatea sarcinii este crescută, este mare şi producţia de energie anaerobă, cu apariţia acidului lactic şi a datoriei de oxigen. Resinteza ATP operează foarte repede (secunde ) iar cea a CP, mai lent (minute); umplerea rezervoarelor de glicogen poate dura ore şi chiar zile, în această evoluţie fiind implicate: creierul, inima, musculatura şi cu o întârziere importantă, ficatul (Danko, 1974). Resinteza proteinelor durează mai mult timp (zile). Succesiunea sarcinilor. Cum oboseala musculară poate scădea eficienţa pregătirii şi deteriora performanţa motrică, este necesar să planificăm judicios intervalele de restabilire între diferite exerciţii, dar să avem grijă şi de succesiunea lor corectă (de exemplu, lecţiile de forţă şi viteză, care mobilizează două metabolisme ale albuminelor trebuie să fie plasate la intervale de timp potrivite, în care se vor executa exerciţii care solicită alte procese de restabilire). Frecvenţa sarcinilor. Frecvenţa optimală rezultă din timpul de restabilire necesar, în funcţie de durata, intensitatea şi succesiunea diverşilor stimuli. Mai mult, viitoarea fază a sarcinii trebuie să cadă în faza de supracompensare, obţinându-se astfel un maximum de eficienţă. Nivelul de pregătire . Optimizarea condiției fizice induce o adaptare la sarcini specifice şi nespecifice, tulburarea homeostaziei diminuându-se constant. După Grajewskaja - Joffe (1973) forţa iniţială a unui stimul, când acţionează asupra organismului, scade, deoarece rezistenţa mecanismelor reglatoare, structurile celulare şi albuminele structurale cresc şi schimbă calit ăţile fizico-chimice ale celulei. Ereditatea şi factorii ambientali . Individul, datorită tipului genetic constituţional, va avea capacitate de restabilire diferită, iar factorii ambientali o pot modifica multiplu.

Silvia Teodorescu

Pagină 27

TEMA 5

DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE EFORT Definirea capacităţii de efort cuprinde câteva elemente evidenţiate de majoritatea autorilor, dintre care putem aminti: energie, randament, travaliu ş.a., care intercorelate dau imaginea acelei caracteristici funcţionale rezultate din interacţiunea mai multor aparate şi sisteme. Capacitatea de efort  reprezintă “posibilitatea organismului de a desfăşura un travaliu, un lucru mecanic de o intensitate cât mai mare şi de a-l menţine un timp cât mai îndelungat ”  (A.  Demeter, 1972). Unităţile de

exprimare ale acestui lucru mecanic sunt joul-ul şi watt -ul. In activitatea practică s-a observat că în timpul efortului cu intensitate maximă, pentru un anumit individ, nivelul de solicitare a organelor şi sistemelor corpului este foarte diferit. Unele dintre acestea ajung la nivelul cel mai înalt al capacităţii lor funcţionale, în timp ce altele sunt încă departe de acesta. Efortul poate deci să atingă nivelul maxim, înainte ca numeroase organe şi sisteme să-şi fi epuizat rezervele funcţionale. Prin urmare, capacitatea de efort a întregului organism nu rezultă din însumarea capacităţii funcţionale a tuturor organelor şi sistemelor, fiind limitată de acele organe care, ajungând la valoarea maximă a capacităţii lor funcţionale, împiedică intensificarea ef ortului sau continuarea acestuia, deşi alte organe şi sisteme ar permite acest lucru.

In funcţie de tipul de activitate motrică, putem vorbi de capacitate de efort anaerobă, capacitate de efort aerobă şi mixtă. În sinteză, capacitatea de efort a organismului se constituie ca o rezultantă a interacţiunii funcţionale a organelor şi sistemelor având la bază potenţialul energetic specific, din care rezultă un lucru mecanic exprimat în unităţi de măsură consacrate. Capacitatea de efort presupune durata lucrului mecanic, puterea acestuia şi oportunitatea realizării lui.

În eforturile anaerobe cantitatea de energie ce poate fi eliberată depinde de factorii intramusculari, respectiv, muşchiul poate lucra cu intensitate maximă o perioadă scurtă de timp, numai pe seama Silvia Teodorescu

Pagină 28

substanţelor energetice şi a enzimelor pe care le posedă. Nivelul unor astfel de eforturi va fi cu atât mai înalt, cu cât masele musculare angrenate în lucru vor avea dimensiuni mai mari, cu cât acestea vor fi mai bogate în substanţe energetice şi cu cât substratul enzimatic va permite o mai rapidă descompunere şi resinteză a acestora. Se consideră că, la omul sănătos, dimensiunile şi starea funcţională a sistemului neuromuscular constituie principalul factor limitator al capacităţii de efort anaerob. Dezvoltarea puterii maxime anaerobe alactacide vizează în primul rând

intervenţia asupra factorului biologic, respectiv rezerve energetice, rezerve funcţionale, factori dimensionali, capacităţi funcţionale. În ceea ce priveşte metodologia de pregătire, se recomandă eforturi maximale, cu durată de 15-20 secunde, care asigură ameliorarea puterii sistemului fosfagen, menţinerea un timp cât mai îndelungat a vitezei maxime şi respectiv a intensităţii foarte crescute de lucru. O atenţie deosebită se va acorda pauzei (între repetării şi serii) a cărei durată trebuie să permită: -resinteza rezervelor de oxigen ale muşchilor (10-60 secunde); -resinteza fosfocreatinei (care se face pe cale aerobă); -plata datoriei de oxigen alactacide (3-5 minute); -metabolizarea lactatului format. Puterea maximă glicolitică este caracteristică eforturilor a căror durată

se situează sub 90 secunde şi este limitată de cantitatea de enzime care asigură transformarea glicogenului în acid lactic. Flandrois (1991) recomandă pentru dezvoltarea proceselor anaerobe lactacide, exerciţii repetate (10-20 repetări) intense (submaximale anaerobe lactacide sau supramaximale aerobe), cu durata de 30 secunde – 2 minute pentru efort şi 60 secunde – 4 minute pentru refacere. Raportul efort – pauză este de 1: 2. Performanţa în  eforturile lactacide impune sportivului o ridicată rezistenţă musculară (şi psihică) la acidoza metabolică locală şi generală. In eforturile aerobe ce au la bază eliberarea energiei prin  procesele aer obe ale contracţiei musculare, factorul limitator este reprezentat de cantitatea de oxigen consumată de muşchi / unitate de timp.

Silvia Teodorescu

Pagină 29

Consumul de oxigen este condiţionat de factorii dimensionali şi funcţionali ai plămânilor, care procură oxigenul din mediul înconjurător, ai sângelui, a cărui hemoglobină se încarcă cu oxigen în plămâni şi îl descarcă la nivelul ţesuturilor, al inimii, care, prin funcţia de p ompă, determină deplasarea sângelui în întreg corpul, ai arborelui vascular, prin intermediul căruia sângele circulă şi, în sfârşit, de capacitatea de utilizare a oxigenului de către ţesuturi, pusă în evidenţă prin diferenţa arterio-venoasă. Expresia cantitativă a capacităţii aerobe a individului este consumul maxim de oxigen sau VO2 max. unul dintre parametrii cei mai fideli ai puterii maxime aerobe. Plecând de la 90% din VO2max., frecvenţa cardiacă ne permite să distingem natura metabolismului pus în joc: FC

200

175

150

% din diferenţa FC max-FC rep.

FC max. 80% 60%

125

40%

100

20%

75

FC repaus

Raportul FC/ VO2

Metabolism  pus în joc

Substrat utilizat

% VO2

Lucru mixt

25 45 75 85 100

VO2max-FCmax Lucru mixt Anaerob lactic +aerob

glicogen (acumulare de acid lactic)

Lucru mixt Anaerob lactic +aerob

glicogen + acizi graşi (apariţia acidului lactic)

Lucru aerob Refacere activă

acizi graşi şi glicogen

Anaerob lact. + alact

Glicogen+fosfagen (saturare lactică)

Corespondenţa teoretică între frecvenţa cardiacă, VO 2 şi metabolismul pus în  joc ( C. Gazorla, 1998)

VO2 max. prezintă un interes şi mai mare atunci când este exprimat în funcţie de greutatea corporală. Este evident că, atunci când lucrul mecanic este antigravitaţional, greutatea corporală devine determinantă în performanţă, fiind deci preferabil ca VO2 max. să se exprime în ml/kg/min. Silvia Teodorescu

Pagină 30

Valoarea maximă astfel determinată este în medie de 94ml/kg/min. pentru bărbaţi şi de 77 ml/kg/min. pentru femei (R. Manno, 1992). Trebuie subliniat şi faptul că există un raport între procentajul de fibre roşii şi consumul maxim de oxigen pe kilocorp.

Pragul aerob – anaerob Consumul maxim de oxigen pune la dispoziţie date semnificative privind puterea maximă aerobă, dar este necesar să cunoaştem procentajul utilizabil din această putere, în eforturile de lungă durată ale subiectului. De aici, rezultă necesitatea cunoaşterii pragului aerob – anaerob, denumit şi prag lactic sau prag aerob.

Pragul aerob – anaerob reprezintă momentul creşterii bruşte a acidului lactic în sânge, în timpul unui efort aerob a cărui intensitate creşte progresiv (C. Bota, 2000). Cu alte cuvinte, el reprezintă trecerea de la producerea de energie pe cale exclusiv aerobă, la o producţie de energie în care intervine şi mecanismul anaerob lactacid. La nivel metabolic există un prag propriu-zis (fără producţie de acid lactic, pe de o parte, şi cu producţie masivă de acid lactic, pe de alta) fiind vorba, mai degrabă de o intensificare progresivă a activităţii anaerobe (zona de tranziţie aerob anaerobă). În realitate se ajunge totuşi la determinarea unei anumite cantităţi de lucru mecanic (prag aerob-anaerob), de la care începe o acumulare de acid lactic, care conduce la epuizarea musculară. Dacă, prin exersare, se reuşeşte întârzierea acestei acumulări, se câştigă posibilitatea suportării mai îndelungate a unei încărcături mari de lucru, ceea ce înseamnă că fără a mări VO 2 max. putem exploata un procentaj mai mare al acestuia pentru o perioadă mai lungă de timp. Semnificaţia pragului aerob anaerob sugerează participarea importantă a glicolizei care produce lactat. Există controverse în ceea ce priveşte relaţia care poate exista între acest prag şi contribuţia metabolismului anaerob la nivel muscular care se datorează faptului că muşchii sunt capabili să producă lactat cu mult înaintea apariţiei pragului; se presupune că o parte din acesta este eliminat prin alte mecanisme. Mai mult chiar, valoarea lactatului corespunzătoare zonei de tranziţie aerob-anaerobe nu este unanim acceptată. De aceea, se admite că pragul lactat (aerob-anaerob) este situat în intervalul 2-4 mmol/l. Acest fapt a condus la găsirea unui alt punct de referinţă 1 – pragul 1

Bota C, Fiziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2000.

Silvia Teodorescu

Pagină 31

acumulării de lactat (onset of blood lactate accumulation – OBLA). Acest indicator este definit arbitrar ca fiind intensitatea efortului ce corespunde unei lactacidemii de 4 mmol/l sânge. Numeroşi cercetători consideră că pragurile lactice pot constitui un bun indicator al potenţialului de anduranţă al subiectului. În acest sens este import ant să se cunoască procentajul din VO2 max. al subiect ului, la care începe acumularea de acid lactic. Astfel, un prag lactic care apare la o solicitare de 80% din VO 2 max. demonstrează o mai bună toleranţă la efortul aerob, decât un prag lactic apărut la 60% din VO2 max. Apariţia pragului aerob-anaerob corelat cu VO2 max. este net diferită; la subiecţii neantrenaţi acesta apare la o valoare de 50-60% din VO2 max., în timp ce la sportivii practicanţi ai probelor de rezistenţă, pragul lactic poate apărea la 80-90% din VO2 max. Antrenamentul aerob conduce la creşterea nivelului pragului lactic, ceea ce semnifică posibilitatea realizării unui efort mai intens, la un procentaj mai mare din VO2 max., fără ca lactatul sangvin să crească peste valorile de repaus. Dacă VO2 max. se ameliorează prin antrenament, pragul aerob-anaerob survine la un procentaj mai scăzut al acestuia. Această creştere a pragului lactic determinată de o exersare sistematică, este rezultatul mai multor factori: - o mai bună eliminare a lactatului produs în muşchi; - o concentraţie mai bună a enzimelor musculare oxidative; - o solicitare preferenţială a mecanismelor oxidative. În ceea ce priveşte metodologia de pregătire, pentru dezvoltarea puterii aerobe eforturile au o durată cuprinsă între 2 – 10 minute, iar pentru dezvoltarea capacităţii aerobe se recomandă eforturi de la 10 minute în sus, cu o intensitate moderată, care poate ajunge la 160 pulsaţii/minut în finalul efortului, iar pauza activă va asigura refacerea incompletă, la o frecvenţă de 120-140 pulsaţii/minut.

Silvia Teodorescu

Pagină 32

TEMA 6

METODE ȘI PROCEDEE METODICE BAZATE PE RELAȚIA EFORT-ODIHNĂ UTILIZATE ÎN ACTIVITĂȚILE MOTRICE Metoda reprezintă o structură de operaţii logic înlănţuite stabilită în vederea realizării unui scop sau obiectiv (A. Dragnea, 1997). Metoda are caracter multifuncţional, în sensul că poate conduce la realizarea unor obiective de diferite tipuri, privind dezvoltarea fizică, a calităţilor motrice, a capacităţii de efort, formării sau perfecţionării unor deprinderi etc. Metodele nu pot fi despărţite de mijloacele de realizare a obiectivelor. Raporturile mijloc-metodă sunt de condiţionare reciprocă, intrinsecă. Nu pot fi concepute unele fără celelalte, ambele constituind un sistem cu reglare continuă. În sinteză, se poate spune că obiectivele  programului determină şi alegerea metodelor, împletirea armonioasă a lor şi acordarea unor note de valoare care de multe ori le particularizează atât de mult, încât nu mai seamănă cu cele originale. Caracteristica esenţială a met odelor utilizate în cadrul rogramelor de recuperare/dezvoltare este dată de  jocul   dintre efort  şi odihnă, adică dintre consumul energetic şi oboseala acumulată, pe de o parte şi odihna necesară refacerii, pe de altă parte. În cadrul diferitelor metode efortul  poate fi standard , uniform (acelaşi în fiecare moment al exerciţiului) şi variabil , care se modifică, fie ca ritm, fie ca tempo de execuţie. De asemenea, efortul   poate fi continuu sau cu pauze (intervale) între diferite momente ale sale. În ceea ce priveşte  pauza, aceasta poate fi  pasivă , când se aşteaptă restabilirea naturală a organismului la valorile programate, sau activă, caracterizată prin efectuarea unei alte activităţi, diferite faţă de cea care a provocat oboseala (Matveev, 1986). Efectul efortului depus poate fi modificat, fie prin schimbarea duratei şi tipului de pauză şi menţinerea aceluiaşi volum şi intensitate, fie mărind numărul de repetări sau a intensităţii, cu păstrarea aceleiaşi pauze. În funcţie de durată, pauzele pot fi: Silvia Teodorescu

Pagină 33

a) pauze care asigură refacerea completă a capacităţii de efort, adică asigură revenirea organismului la valorile dinaintea efectuării efortului sau a repetării; b) pauze cu o durată mai mică, ce favorizează refacerea incompletă a organismului, astfel încât următorul efort se desfăşoară pe un fond de odihnă relativă, fapt care, dacă se repetă duce la amplificarea activităţii funcţionale şi scăderea treptată a capacităţii de efort (se lucrează pe fond de stres); c) pauze lungi, care permit supracompensarea şi efectuarea următoarelor repetări pe fondul unei capacităţi de lucru mărite. Măsurile de organizare şi reglare a efortului determină şi particularităţile metodelor. De pildă, repetarea poate fi efectuată pe  părţi componente ale exerciţiului sau integral , ori combinarea acestor două modalităţi în funcţie de nivelul de instruire, de perioada de lucru şi nu în ultimul rând de complexitatea exerciţiului. Pentru a produce modificările adaptative impuse de obiectivele activității, se recurge tot mai des la standardizare; standardizarea  presupune de fapt atribuirea unor note de valoare riguros stabilite fiecărui exerciţiu, menite să asigure într -un anumit grad răspunsul la solicitare, având drept rezultat o formă de  adaptare.

Cerinţele aplicării metodei exersării în condiţii standard 2 sunt: 

efectuarea mişcărilor componente ale structurii ce se exersează într-o ordine prestabilită, mereu aceeaşi;



precizarea cu exactitate a volumului şi intensităţii efortului;



stabilirea cu precizie a duratei pauzelor, precum şi a caracterului acestora (activ sau pasiv);



crearea de condiţii organizatorice şi materiale optime, care să favorizeze repetarea în limitele în care a fost concepută, incluzând eventualele măsuri şi aparate de control.

2

Notă: În literatura  pedagogică raportul dintre metodă şi procedeu metodic este cel care se stabileşte între structura de bază (pattern) şi forme diferite de organizare ale aceleiaşi structuri. Astfel, toate “metodele” prezentate în literatură sunt de fapt procedee ale metode i exersării. Silvia Teodorescu

Pagină 34

În funcţie de faza învăţării, variantele de aplicare ale acestei metode sunt:

În faza învăţării Abordare analitică (pe părţi) iniţiale a mişcăril or Abordarea globală (integrală) EXERSAREA ÎN CONDIŢII STANDARD

Corespunzător Exersarea pe părţi abordării sau pe faze a analitice exerciţiului

În faza  perfecţionării deprinderilor şi dezvoltarea Repetarea numai a calităţilor unor mişcări care motrice implică unele grupe musculare sau calităţi motrice Corespunzător abordării Repetarea integrale integrală în condiţii variate

În cazul repetărilor standardizate structura mişcărilor suferă modificări neglijabile şi din acest motiv sunt folosite foarte des în consolidarea deprinderilor motrice şi în vederea adaptării organismului la un anumit nivel de solicitare. Acestea sunt valabile pentru parametrii externi ai mişcării, deoarece efectele sunt relativ standardizate şi numai dacă se cunosc reacţiile organismului (de pildă, revenirea frecvenţei cardiace la o valoare precis stabilită, indiferent de timpul necesar – pauza) se pot particulariza. De menţionat că parametrii standard se menţin până în momentul adaptării organismului la solicitările impuse de standard  după care acesta îşi modifică caracteristicile.

M etode bazate pe relaţia - efort odihnă utilizate pentru dezvoltarea calităţilor motrice Principalele metode şi procedee metodice bazate pe relaţia efort odihnă utilizate pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi a combinaţiilor Silvia Teodorescu

Pagină 35

dintre acestea sunt: metoda repetării, antrenamentul cu intervale şi metoda eforturilor de lungă durată, fără pauză.

Metoda repetării  se caracterizează printr-o alternanţă planificată între efort şi refacere. Faza de refacere trebuie să fie însă evident completă sau aproape completă, indiferent dacă luăm în calcul valorile frecvenţei cardiace în pulsaţii/minut, senzaţia subiectivă sau indicarea normativă a timpului pauzelor. În folosirea acestei metode se pleacă de la premisa că pauzele complete, către care se tinde, au rolul de a evita o acumulare a oboselii, sau pe cât posibil de a o amâna cât mai mult. Prin urmare, această metodă permite angajarea anumitor eforturi, care îşi ating scopul numai dacă organismul este odihnit şi astfel se poate lucra cu intensităţi mari. De asemenea, în condiţiile unor pauze complete, se pot repeta relativ frecvent eforturile intensive, astfel încât se vor realiza şi volume mari.  Antrenamentul cu intervale presupune alternarea exerciţiului cu pauza (efort - odihnă) şi repetarea acestui ciclu de un număr de ori. Producţia de energie în timpul activităţii intermitente este aceeaşi ca şi în timpul activităţii continue (metoda continuă sau de durată) însă gradul de oboseală în cadrul antrenamentului cu intervale este mult mai mic deoarece se acumulează mai puţin acid lactic, indiferent de intensitatea sau durata activităţii. Tipuri de antrenamente cu intervale

1.  procedeul extensiv  – caracterizat prin creşterea volumului şi scăderea intensităţii este folosit pentru dezvoltarea rezistenţei generale (sistem cardiovascular ) şi combinaţiei rezistenţă - forţă;  2.  procedeul intensiv – caracterizat prin creşterea intensităţii şi reducerea volumului este folosit pentru dezvoltarea rezistenţei specifice (rezistenţă - viteză, rezistenţă - forţă) şi puterii maxime anaerobe.

Metoda eforturilor de lungă durată, fără pauză se caracterizează printr-o solicitare continuă, fără întreruperi (pauze), cu un volum mare şi o intensitate relativ redusă a efortului. În cadrul acestui procedeu metodic intensitatea trebuie să fie suficient de mare astfel încât frecvenţa cardiacă să se situeze în jurul a 150 pulsaţii/minut. Silvia Teodorescu

Pagină 36

Forţa Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat cu aspectele teoretice şi metodice privind forţa organismului uman fac referiri exprese la contracţia musculară pe care o implică orice efort, execuţia fiecărui act motric. Definiţiile specialiştilor 3 nu diferă între ele, decât prin terminologia utilizată. În esenţă,  forţa or  ganismului uman (şi nu cea care constituie o caracteristică de ordin mecanic a mişcării oricărui corp) constă în capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau a mai multor  grupe musculare.

Considerații generale privind dezvoltarea forţei Lucrul pentru dezvoltarea forţei presupune în primul rând stabilirea tipului de forţă solicitat de execuția actelor și acțiunilor motrice și în funcție de aceasta alegerea mijloacelor, a metodelor şi tempoului de lucru. Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau mărimea încordării,

măsurată în kilograme specifice exerciţiului desemnat. Intensitatea este dată şi de rezistenţa opusă de diferite aparate (trenajoare, helcometre, aparate glisante) în raport cu greutatea corpului. În literatura de specialitate sunt stabilite următoarele intensităţi: - supramaximală – peste 110% din posibilităţile maxime; - maximală – 100% din posibilităţile maxime; - mare – 80-95% din posibilităţile maxime; - mijlocie – 50-80% din posibilităţile maxime; - mică – 30-50% din posibilităţile maxime. Pentru dezvoltarea forţei maxime se recomandă încărcături peste 85% din posibilităţi (maximale şi supramaximale), în timp ce pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză, încărcături de 30-50%, iar pentru forţă-rezistenţă, de 65-80% din capacitatea maximă. Volumul de lucru se referă la numărul de kilograme sau repetări

efectuate cu îngreuieri în diferite regimuri. Volumul este ridicat atunci când se lucrează pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă (mergându-se uneori până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum mijlociu); de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12 repetări etc. Volumul mic este 3

Demeter A, V.M. Zaţiorski, D. Harre, I. Siclovan, Gh. Mitra, Al. Mogoş.

Silvia Teodorescu

Pagină 37

specific dezvoltării forţei maxime cu intensităţi mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4 exerciţii. Pauzele între serii și repetări . Între serii se recomandă pauze active de

2-3 minute, iar atunci când se schimbă exerciţiile pauzele se vor situa în intervalul de 2-5 minute. Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de a scădea pe măsură ce

creşte încărcătura (intensitatea). De menţionat faptul că între tempoul de lucru şi încărcătură se stabileşte o relaţie foarte strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi scade încărcătura şi invers. Capacitatea coordinativă Capacitatea coordinativă desemnează generic, un complex de calităţi  preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent” 4.

După Blume (1981), citat de Manno, capacitatea coordinativă este organizată sub formă de sistem, concepţie la care subscriem în totalitate, având în vedere intercondiţionările între componente şi finalităţile acestuia. Capacitatea de dirijare şi control

Capacitatea de combinare a mişcărilor  Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor  Capacitatea de echilibru

Capacitate de învăţare motrică

Capacitatea de orientare Capacitatea de adaptare

Capacitatea de ritm şi tempo Capacitatea de reacţie rapidă Capacitatea de transformare a mişcării

(după Blume, 1981)

A. Dragnea, A. Bota, Teoria activităţlor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999. 4

Silvia Teodorescu

Pagină 38

Capacitatea de combinare a mişcărilor  permite stabilirea legăturilor

între deprinderile motrice automatizate. Capacitatea de combinare a mişcărilor include şi coordonarea segmentară, îndeosebi coordonarea braţe - picioare - trunchi şi ambidextria. Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modificarea poziţiei

şi mişcarea corpului în spaţiu şi timp, în raport cu un anumit câmp de acţiune. Se pot distinge două forme fundamentale de orientare: - în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice; - orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile. Capacitatea de diferenţiere chinestezică permite un control fin,

diferenţiat al parametrilor dinamici, temporali şi spaţiali ai mişcării. Ea determină nivelul de tensiune corespunzător intensităţii, deplasării unghiulare şi accelerării segmentelor corporale. Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într-o

anumită poziţie stabilă şi reechilibrarea acestuia după deplasări şi solicitări cu amplitudine mare. În menţinerea echilibrului rolul analizatorului vestibular este determinant. Capacitatea de reacţie presupune răspunsuri motrice rapide la diferiţi stimuli. Se deosebesc:  forme simple - de reacţie la semnale prevăzute şi cunoscute;  forme complexe – în care stimulii nu sunt cunoscuţi iar gama

răspunsurilor posibile este foarte largă. Simţul ritmului reprezintă aptitudinea individului de a-şi organiza în

timp şi spaţiu execuţiile motrice. El este deosebit de important în învăţarea deprinderilor motrice în care este necesară variaţia frecvenţei mişcărilor fără creşterea costului energetic. Capacitatea de transformare a mişcărilor  permite ca programul motor

al unei acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările neprevăzute şi complet neaşteptate ale situaţiei, putând chiar să necesite o întrerupere a mişcării. Este strâns legată de capacităţile de orientare şi de reacţie. În sint eză, capacităţile coordinative pot fi prezentate schematic ca în figura ce urmează: Silvia Teodorescu

Pagină 39

CAPACITĂŢI COORDINATIVE

Capacitate de conducere Capacitate de adaptare şi a mişcărilor  readaptare motrică Coordonare – viteză Capacitate de reacţie

Capacitate de învăţare motorie Coordonare rezistenţă

Coordonare mobilitate Capacitate de  precizie

Orientare spaţiotemporală

Capacitate de echilibru

Capacitate de analiză kinestezică

Capacitate de ritm

Capacitate de analiză statico-dinamică vizuală statico-dinamică acustică

(după J. Weineck, 1980)

Considerații generale privind dezvoltarea capacităţii coordinative În stabilirea programelor de luru se impune respectarea următoarele măsuri pentru dezvoltarea capacităţii coordinative: - accentul va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice; - exerciţiile trebuie să asigure creșterea  progresivă a dificultății; pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de precizia mişcării, coordonarea integrală a mişcării şi componentele acesteia; - în procesul dezvoltării capacităţii coordinative vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor; - dezvoltarea capacităţii coordinative trebuie programată la începutul lecţiei de antrenament, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru eforturile pe care le implică acest obiectiv; - trebuie să se asigure pauze suficient de lungi, care să permită refacerea completă a capacităţii de efort (intervale optime); - volumul de lucru per lecţie va fi mic, în schimb se va programa un număr mare de lecţii cu obiective de dezvoltare a diferitelor componente ale capacităţilor coordinative.

Silvia Teodorescu

Pagină 40

Mobilitate- suplețe Mobilitatea condiţionează efectuarea eficientă a mișcărilor. De obicei, mobilitatea se asociază cu o bună performanţă fizică, cu mişcările coordonate şi este asociată unui aparat locomotor bine dezvoltat 5. O bună mobilitate este necesară în toate actele  motrice unde este nevoie de efectuarea mişcărilor cu amplitudine. Mobilitatea este o calitate motrică, deoarece împreună cu celelalte determină caracteristicile şi parametrii mişcărilor. Mobilitatea este capacitatea omului de a efectua, cu segmentele corpului mişcări, cu amplitudini diferite.

Aceasta se exprimă în grade, ştiut fiind că mişcările segmentelor aparatului locomotor realizează unghiuri diferite între ele. Structura şi tipul articulaţiilor determină natura mişcărilor ce se pot efectua la nivelul lor, iar amplitudinea este dependentă în principal de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. În cadrul acestora elasticitatea musculară are un rol însemnat, deoarece în diverse exerciţii efectuate, contracţia musculară începe înainte de întindere asigurând relaxarea antagoniştilor. Elasticitatea muşchilor se poate modifica într-o mare măsură prin influenţa proceselor neuropsihice de relaxare musculară şi prin exerciţii de întindere tip stretching. Se consideră că reducerea elasticităţii antagoniştilor în mişcările cu amplitudine mare este determinată de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin contracţie, care opune rezistenţă mişcării. Pe măsură ce creşte gradul de mobilitate (elasticitatea muşchilor se măreşte prin exersare, fără a influenţa negativ revenirea în poziţie iniţială), simultan cu exerciţiile pentru creşterea supleţei se recomandă exerciţiile de forţă, care la rândul ei determină mobilitatea articulară.

Considerații generale privind dezvoltarea mobilităţii  Obiectivul principal, urmărit prin dezvoltarea mobilităţii, este de a favoriza efectuarea deprinderilor fundamentale cu uşurinţă, cursivitate şi supleţe.  Propriu-zis, mobilitatea articulară condiţionează, alături de precizie şi coordonare, calitatea mişcării, fiind în acest caz un factor important pe care se sprijină învăţarea deprinderilor motrice. Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii de întindere activă şi pasivă. Exerciţiile care implică mişcări active se pot efectua simplu sau cu 5

 Fleishman, 1964; Larson, 1974; Heblenik, 1984; Borms, 1984 etc.

Silvia Teodorescu

Pagină 41

arcuire, ca de altfel şi cele pasive. Se recomandă efectuarea unor mişcări de întindere legate (repetate), deoarece de la o  repetare la alta urmele exerciţiilor se sumează şi mobilitatea creşte progresiv. De aceea, exerciţiile de mobilitate trebuie efectuate în serii de 10-15 repetări, amplitudinea crescând de la o serie la alta. O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub numele de stretching, ce are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte: contracţia statică, relaxare (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează, trebuie menţinută în poziţie de întindere între 10-80 sec.6, până se ajunge la o poziţie de uşor disconfort care trebuie menţinută, întotdeauna în mod pasiv. Acest exerciţiu repetat de 3-4 ori este foarte eficient, neimplicând nici o contraindicaţie articulară. Câteva indicaţii de aplicare a stretching-ului: - întinderea muşchiului să se realizeze pe fond de relaxare, pe cât posibil să se conştientizeze mişcarea (“să simtă întinderea”); - poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante); - se recomandă ca exersarea să se facă individual; - antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână, deşi ar fi indicat chiar zilnic; - se consideră că eficienţa cea mai mare a stretching-ului se realizează când este efectuat la sfârşitul procesului instruct iv-educativ în serii de 3 repetări la grupele musculare solicitate în lecţie (Solveborn, 1983); - la începutul acţionării specifice se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă de muşchi ce urmează a fi solicitată în mod direct; - stretching-ul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi antagoniştilor; - întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic, individualizat 7; - în poziţ ia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.

6 7

 S. Solveborn, 1983.  B. Anderson, 1983.

Silvia Teodorescu

Pagină 42

Exerciţii active

Clasificarea

Exerciţii pasive

exerciţiilor pentru dezvoltarea

mobilităţii

Balansul piciorului înainte, înapoi, lateral; îndoirea corpului înainte, podul etc;

Sfoară înainte şi în lateral cu arcuire, extensii ale braţelor  cu partener etc.

Exerciţii dinamice

Balans, arcuiri, reveniri

Exerciţii statice şi de relaxare

Menţinerea poziţiei cu amplitudine maximă

Exerciţii combinate

Statice şi dinamice

Stretching

Întinderea muşchilor prin acţiune activă şi pasivă

În procesul dezvoltării mobilităţii se recomandă să se folosească toate tipurile de exerciţii prezentate, deoarece fiecare dintre ele acţionează în anumite direcţii. Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi indicaţii metodice: exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în funcţie • de cerinţ ele deprinderii motrice şi de nivelul de pregătire al subiecţilor; • se recomandă efectuarea exerciţiilor cu amplitudine mare; • paralel cu exerciţiile de mobilitate se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă; • înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate se impune o bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariţia transpiraţiei) şi în special a articulaţiilor asupra cărora se va acţiona în lecţia respectivă; exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei, la • încălzire (stretching) sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă; • este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismul este obosit, după eforturi de forţă sau rezistenţă, deoarece exerciţiile nu mai au eficienţa dorită; asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic, în condiţii de • temperatură de confort a mediului ambiant, cunoscut fiind că aceasta se pierde foarte repede.

Silvia Teodorescu

Pagină 43

Rezistenţ a Rezistenţa este definit ă în literatura de specialitate ca fiind capacitatea  psihofizică a organismului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse.

Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a sistemelor cardio-vascular şi respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. La aceşti factori se asociază şi calitatea coordonării mişcărilor, capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională a întregului organism.

Consideraţii generale privind dezvoltarea rezistenţei  Rezistenţa se dezvoltă doar atunci când se învinge oboseala şi organismul îşi modifică comportamentul în funcţie de această stare. Zaţiorski distinge patru tipuri de oboseală: intelectuală, senzorială (în cazul mișcărilor ce solicită precizie), emoţională (mai ales după mişcările dificile unde intervine frica), fizică (provocată de activitatea musculară). Noi ne vom referi la ultima formă de oboseală, ca element esenţial în dezvoltarea rezistenţei. În acest scop se consideră ca esenţiali următorii factori:  intensitatea exerciţiului sau gradul de solicitare faţă de capacitatea maximă; 

durata efortului sau exerciţiului programat;



durata pauzelor sau frecvenţa anumitor intervale de odihnă;



caracterul odihnei;



volumul efortului (număr de repetări, distanţe etc).

În funcţie de  jocul  acestor factori se stabilesc şi metodele de antrenament sau combinaţia dintre ele. Intensitatea exerciţiului este determinată de particularităţile asigurării

energetice a efortului, dar şi de nielul celorlalţi factori enumeraţi. În cazul unei intensităţi reduse (viteza redusă), consumul de energie este redus şi cererea de oxigen a organismului este mică fiind acoperită  integral, activitatea efectuată decurgând sub forma unui stări de echilibru stabil 8. 8

Asemenea intensităţi se numesc subcritice.

Silvia Teodorescu

Pagină 44

Dacă subiectulul va creşte intensitatea execuţiei (a vitezei de lucru, a tempoului sau a vitezei de deplasare etc.) se trece într-o altă zonă, în care necesitatea de oxigen a organismului este egală cu posibilităţile de acoperire a acestei cerinţe. Aceste intensităţi se numesc critice. A treia situaţie este prezentă când intensitatea este atât de mare încât efortul depus depăşeşte posibilităţile aerobe ale sportivului şi lucrul se desfăşoară în condiţiile datoriei de oxigen. Necesarul de O 2 creşte mai repede decât viteza de lucru. Acest tip de intensitate se numeşte supracritică.

Intensitatea eforului se exprimă sub mai multe forme: - în procente, în raport cu intensitatea maximă (viteză maximă), timpul record al subiectului; - în m/sec. sau timp pe unitate de măsură; de exemplu, t/km pentru alergări; - în repetări pe unitate de timp. Durata efortului este determinată de distanţele ce se parcurg şi viteza

sau intensitatea efortului. Prin durata exerciţiului stabilim şi în contul căror furnizori de energie se va desfăşura activitatea (Zaţiorski); dacă lucrul nu depăşeşte 3-5 minute, aceasta va avea la bază procesele anaerobe (metabolismul fosfaţilor şi glicogenenoliza). Efortul peste 3-5 minute implică amplificarea proceselor aerobe şi desfăşurarea proceselor metabolice se va realiza pe baza consumului de oxigen (aerob). Pe măsură ce se reduce mai mult durata efortului, scade rolul proceselor respiratorii şi creşte valoarea reacţiilor glicolitice şi fosfatice. Pentru perfecţionarea produselor glicolitice se folosesc durate de la 20 sec. la 2 min., iar pentru mecanismele fosfocreatinice de la 3-8 sec.  între 7 - 10 sec., efort de rezistenţă /viteză anaerobă alactacidă;  20 sec. - 2 min., rezistenţă anaerobă lactacidă – glicolitică;  peste 3 - 5 min., rezistenţă aerobă. În cazul duratelor de 3-5 min. vor fi implicate în activitate mecanismele aerobe, nevoia de oxigen pe de o parte şi aportul de oxigen de cealaltă parte, aflându-se în stare de echilibru (steady – state). Pentru dezvoltarea rezistenţei durata efortului va fi sub trei minute, obligând organismul la o intensitate mai mare decât posibilităţile sale aerobe, făcându-se apel la mecanismele glicolitice (Demeter A.-1981).

Silvia Teodorescu

Pagină 45

are caracter fundamental în determinarea reacţiilor şi tipului acestora la efortul depus. În esenţă, efectul asupra organismului depinde de intensitatea efortului, de numărul de repetări şi durata odihnei dintre acestea. Pauzele trebuie să aibă durata care să asigure revenirea în limitele optime a funcţiilor organismului, cunoscând că procesul de restabilire are unele caracteristici cum sunt: - restabilirea nu este uniformă, ea se desfăşoară la începutul acesteia mai rapid, apoi mai lent; - procesele de restabilire sunt heterocronice; - capacitatea de lucru se modifică fazic în cadrul pauzelor de restabilire. Durata pauzelor dintre repetări

Caracterul odihnei influenţează diferit organismul în funcţie de

solicitarea exerciţiului. Pauzele active cu intensitate redusă oferă posibilitatea menţinerii proceselor respiratorii la un nivel destul de ridicat şi evită trecerea bruscă de la repaus la efort şi invers. Caracterul activ al pauzelor se menţine în funcţie de metoda de antrenament; în efort aerob – alergare uşoară; în lucrul pe intervale cu efort anaerob până la revenirea pulsului la 125-130 puls/min. se efectuează alergări uşoare pe loc, mişcări de balansare, relaxare, de respiraţie etc. În cazul utilizării metodei repetărilor pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe, pauzele vor fi pasive pentru a sigura o revenire relativ completă (F.C. 90-95 puls/min.). Deci, pauzele pasive asigură restabilirea completă, iar pauzele active asigură menţinerea unui anumit nivel al funcţiilor între repetări sau asigură revenirea unor funcţii cum sunt circulaţia şi respiraţia. Volumul efortului sau numărul de repetări determină efectul cumulat al

efortului asupra organismului. În cazul lucrului în condiţii aerobe, creşterea numărului de repetări solicită aparatele cardio-vascular-respirator. Viteza Viteza este una din calităţile motrice ale cărei definiţii sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul acestora, considerând-o rezistenţă de scurtă durată. Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor şi acţiunilor motrice, constatăm că una din componentele temporale este tocmai rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuţia în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – în general ceea ce se cunoaşte sub Silvia Teodorescu

Pagină 46

numele de tempo) şi cantitativi (durată). Cel mai des însă mişcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spaţiale şi temporale, făcându-se raportul dintre durată şi lucrul mecanic efectuat. Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitate de timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază în m/sec., sau în unităţi de timp. Prin modul în care se realizează poate fi uniformă sau neuniformă. Modificarea vitezei (creşterea până la atingerea valorii maxime sau intermediare se numeşte acceleraţie, scăderea treptată a vitezei se numeşte deceleraţie) este specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc; în prea puţine cazuri se menţine o viteză uniformă a mişcărilor. Specific efectuării corecte a exerciţiilor fizice este cursivitatea execuţiei, cu treceri line de la o secvenţă de mişcare la alta. Efectuarea cu bruscheţe, fără a păstra un  ritm optim de lucru, denotă că exerciţiul nu este bine însuşit. Priceperea subiecţilor de a menţine o viteză optimă de execuţie se întâlneşte în literatură sub numele de simţul vitezei, corelat în bună măsură cu simţul ritmului şi simţul tempoului. Viteza, sub diferitele sale forme de manifest are este o calitate motrică deosebit de importantă în execuția deprinderilor motrice, în care este implicată ca atare, sau în combinaţie cu alte calităţi (rezistenţă, forţă etc.) ea determinând, în numeroase cazuri, succesul. Totuşi, trebuie înţeles că nu în toate cazurile viteza maximă este importantă, ci viteza optimă de execuţie. Viteza este, în principal, o caracteristică (calitate) spaţio-temporală a mişcărilor, care nu poate fi discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale ale mişcărilor, cum sunt: tempoul şi ritmul . Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitate de timp (număr de paşi/sec., număr de acţiuni / min.). Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului, a segmentelor aflate în mişcare şi de momentele de inerţie (de exemplu, mişcarea unui braţ poate avea un tempo mai crescut decât mişcarea trunchiului sau a întregului corp). Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcţia stabilirii intensităţii efortului şi implicit a gradului de solicitare a organismului de către un anumit exerciţiu fizic. Precizarea tempourilor de execuţie reprezintă o măsură metodică indispensabilă în dozarea exerciţiilor fizice, adică în stabilirea intensităţii activităţii. Silvia Teodorescu

Pagină 47

Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai diferite diferite fenomene şi desfăşurarea lor în timp. Astfel se vorbeşte de ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian (zilnic), hebdomadar (săptămânal), lunar, anual, de ritm muzical, al mişcărilor şi altele. Ritmul are caracteristică principală periodicitatea repetării  fenomenului, succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui. Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi precum  şi raportul dintre aceste două mărimi. Ritmul este prezent în

efectuarea oricărui oricărui act, acţiune şi activitate motrică, fiind o componentă temporală strâns legată de viteză dar şi de coordonare, coo rdonare, precizie, abilitate. abilitate .

Silvia Teodorescu

Pagină 48

TEMA 7  ADAPTAREA LA EFORT Delimitări conceptuale Adaptarea reprezintă procesul complex de acomodare a organismului la modificările mediului intern şi extern. H. L. Chatelier consideră că fenomenul adaptării poate fi extins la toate sistemele materiale, fizice, chimice şi biologice, în condiţiile în care adaptarea care  adaptarea constă, în acelaşi timp, în tendinţa unui sistem de a restaura condiţia iniţială şi de a restabili echilibrul modificat. Din punct de vedere vedere biologic, adaptarea este mecanismul complex de apărare faţă de solicitările determinate de schimbările mediului. “ Adaptarea este un proces propriu organismelor vii de a parcurge dezvoltarea corporală, activităţi funcţionale, prestaţii comportamentale şi exigenţe diverse, stabilind astfel condiţiile de morfoexistenţă ”(R. Mano, 1994); ea constă în totalitatea modificărilor morfofuncţionale care realizează realizează în final trepte superioare de evoluţie, organismele devenind mai capabile de supravieţuire decât în treptele   lor anterioare de existenţă. Adaptarea este o proprietate pe care omul o are în comun cu celelalte vieţuitoare şi carecare -i permite să depăşească dificultăţile pe care le întâmpină în raporturile sale cu mediul, în special cu viaţa de relaţie, relaţie, în munca sa, vizând deci schimbările organice şi funcţionale provocate de solicitările intrinseci şi extrinseci, dintre care se pot enumera, în primul rând, sistemele de relaţie: “ascuţirea” sensibilităţii organelor senzoriale, îmbunătăţirea răspunsului endocrin şi perfecţionarea activităţii enzimatice, în genere, funcţii care participă la realizarea uneia din caracteristicile de bază ale vieţii - integrarea. integrarea. Prin adaptare are loc o reducere a răspunsului faţă de un stimul din mediu (exerciţiul fizic cu durate şi intensităţi care-i care -i dau atributul de stimul ce produce modificări). Scăderea amplitudinii răspunsului constituie semnalul prin care organismul, ca sistem, s-a s-a încadrat eficient, mai economic şi mai prompt în acţiune.

Silvia Teodorescu

Pagină 49

O serie de modificări adaptative au caracter homeostazic, organismele realizând propriile căi de echilibrare. Fenomenele de adaptare au caracter  genotipic şi  fenotipic. Adaptarea la mediu mediu se referă în mai mare măsură la mecanismele fenotipice care oferă o gamă largă de posibilităţi de schimbare a însuşirilor organismului, îndeosebi în perioada perioada de dezvoltare (copilărie, adolescenţă – sub influenţa antrenamentului sportiv) de aceea, performanţele performanţele sportive se datoresc fenomenului numit “plasticitatea fenotipică” indiferent de rasă şi de alte caractere genetice. Adaptarea prezintă cele mai variate forme de manifestare, îndeosebi modificări ale însuşirilor fizice externe, cum este dezvoltarea masei musculare la culturişti, halterofili şi alte specializări sportive, dar şi metabolice, endocrine, imunologice, organice şi funcţionale evidenţiate prin diferenţele existente între antrenaţi şi neantrenaţi. Unele modificări adaptative sunt de scurtă durată; altele, de durată mai lungă şi, în bună măsură, chiar transmisibile ereditar, fără să se poată preciza dacă este vorba de o transmitere genetică (vezi urmaşii sportivilor de performanţă sau ai profesorilor de educaţie fizică care manifestă aptitudini pentru practicarea sporturilor, de regulă, altele decât cele practicate de părinţii lor). La modificările adaptative filogenetice ale organismului uman, ca specie, se adaugă contribuţia adaptării ontogenetice, pedagogice şi culturale prin care care acesta îşi asigură mijloacele de protecţie faţă de factorii de mediu, începând cu îmbrăcămintea (echipamentul) şi continuând cu cele mai sofisticate expresii ale tehnicii, alteori intervenind şi modificând factorii de mediu pe care-i care-i modelează după dorinţa sa. Rapiditatea schimbărilor de ordin tehnic şi cultural a creat un decalaj considerabil între organism şi mediu, acesta din urmă modificândumodificându -se mult în comparaţie cu modificările lente de ordin biologic ale organismului uman. Importanţa proceselor culturalcultural-educaţionale educaţionale în evoluţia omului a delimitat două laturi ale adaptării: biologice  sau autoplastie (modificări ale fiinţelor şi populaţiilor) şi culturale  culturale  sau aloplastice (modificări indirecte sub acţiunea omului). Adaptarea la mediul sociocultural v a trebui să se realizeze în viitor în dublu sens, adică şi prin adaptarea mediului la biologia umană (vezi sensul ecologist) şi invers. Pentru lipsa de activitate Silvia Teodorescu

Pagină 50

fizică, numită şi hipokinezie, sportul, practicarea exerciţiilor fizice, în general, este singurul remediu, acestea intrând în mecanismul comportamental de adaptare, ca element de concordanţă cu factorii socioculturali şi tendinţa de progres a societăţii umane. Sistemele biologice, în general, sunt sisteme organizate, cu structuri bine armonizate. Este interesant de constatat că cel mai eficient organizate sunt organismele performerilor (de toate tipurile), tocmai ca rezultat al adaptării. Din acest motiv organizarea nu poate fi ruptă de adaptare, un sistem organizat este deschis faţă de mediu, iar funcţionarea sa presupune schimburi cu mediul, schimburi a căror stabilitate îi defineşte caracterul adaptat. Notând (după Piaget, 1967) cu  A,B,C,……Z elementele aparţinând organismului subiectului cu  A’,B’,C’,…….Z’ elementele materiale, energetice etc., care aparţin mediului, cu x interacţiunea dintre elementele primului ansamblu cu cele din al doilea, iar cu realizarea interacţiunii, vom avea: (BxB’) (CxC’)…(ZxZ’) etc. Formei ciclice a sistemului îi e (AxA’) caracteristică organizarea, în timp ce permanenţa acţiunilor (AxA’) etc., îi caracterizează adaptarea. Acelaşi autor precizează necesitatea distincţiei dintre adaptare ca adaptarea ca stare, respectiv nivelul pe care organismul îl poate menţine un anumit interval de timp, în funcţ ie de solicitări şi gradul de adaptabilitate şi adaptarea ca proces - care intervine cu necesitate de îndată ce mediul se modifică (el se schimbă neîncetat în raport cu viaţa). Formalizând, să presupunem că mediul se modifică astfel încât înlocuieşte elementul (ansamblul) B’ cu B” şi atunci sau ciclul se întrerupe şi organismul se distruge datorită neputinţei de a se adapta sau conservarea modificându-se, substituie lui C pe C2 fără a pierde caracterul (forma) ciclic. Astfel, se produce adaptarea ca proces (formalizată): (AxA’) (BxB”) (Cx C2) (DxD’)…(ZxZ’). Condiţiile funcţionale constante ale procesului de adaptare sunt două: asimilarea şi acomodarea (J. Piaget – 1967). Putem spune că se asimilează noul element B” la organizarea formalizată mai sus, dacă, deşi integrându-l pe B” în ciclul său, acesta se conservă ca structură organizată, deci nu se distruge. Deşi nu se distruge, poate însă să se modifice, deci există acomodarea ciclului de asimilare. În concluzie, am putea defini adaptarea, în general, şi în antrenamentul sportiv, în special, ca un echilibru între asimilare şi acomodare.

Silvia Teodorescu

Pagină 51

Dintre toate sistemele biologice, cu structuri bine armonizate, omul este singurul capabil să-şi organizeze procese programate, pentru el însuşi şi semenii săi, în vederea dezvoltării rezervelor de adaptare, plecând de la exigenţele sociale pe care le produce şi le identifică.  Adaptarea biologică în activităţile motrice  cuprinde toate  schimbările produse în organe şi asupra funcţiilor lor, prin influenţa  fizică şi psihică a exerciţiilor fizice, ea înglobând atât sistemul nervos central, sistemul neuro-muscular ca şi alte ţesuturi adaptabile, cum ar  fi elementele celulare şi intracelulare. In activităţile motrice, adaptarea este precedată de un proces de învăţare care asigură controlul şi creşterea capacităţii funcţionale a organismului, ajustarea metabolismului energetic realizându-se prin exersare, căci dacă subiectul nu este suficient de pregătit, derularea unei mişcări regresează rapid. Dezvoltarea adaptărilor este provocată de stimulii biologici, care  solicită o reacţie organică, psihică sau afectivă, acestea declanşându-se imediat ce organismul nu reuşeşte să răspundă exigenţelor stimulilor, cu potenţialul lor ordinativ, sau nu reuşeşte decât cu preţul unui efort mare, în anumite cazuri, adaptarea constituind un răspuns de autoreglare a organismului, care se modifică morfologic şi funcţional şi reacţionează la diverse solicitări organizate în pregătire, printr -o optimizare a procesului. Un exemplu tipic şi vizibil este dat de hipertrofia musculară, ca reacţie a acestuia la o sarcină intensivă, de tensiune a muşchiului, sau bronzarea pielii ca răspuns al organismului la razele ultraviolete. Capacitatea de adaptare  sau adaptabilitatea constă în diferenţele individuale care se manifestă în transformările determinate de stimulii proveniţi din exerciţiile sau sarcinile de antrenament, care sunt echivalenţi cantitativ şi calitativ. Adaptabilitatea rezultă din interacţiunile dintre organism şi mediu, care se referă atât la caracteristicile ereditare cât şi la dezvoltarea lor (Gurtler, 1982). In repaus, sistemele funcţionale ale organismului se află într-o stare de echilibru, definită homeostazie. Exerciţiile fizice bine dozate  pot afecta această stare, provocând o stare de dezechilibru, definită heterostazie. Datorită capacităţii sale de reglare, organismul are posibilitatea de a compensa alterările momentane ale homeostaziei, printr-o acomodare imediată la solicitările impuse de sarcina motrică. Silvia Teodorescu

Pagină 52

Pentru a descrie mai bine fenomenele specifice antrenamentului se potriveşte termenul de homeorhezis, care desemnează complexul de echilibrări şi reechilibrări progresive, concretizate în modificări  plastice, funcţionale, biochimice şi de efectuare a deprinderilor motrice. Homeorhezisul implică o reglare de anticipare, ce presupune o devansare de semnal, cu care apoi se va pune de acord (feed - before). In pregătire  trebuie evitată, pe cât posibil, secvenţa: adaptare, dezadaptare şi readaptare. Dezadaptarea se referă la  procesele de regresie structurală şi funcţională a organismului care duc la un dezechilibru în sistemele sale reglatoare în urma unui efort ce nu mai poate fi executat 

(Gurtler, 1982 - citat de Weineck, 1992). Readaptarea est e determinată de procesele de adaptare, care conduc la  posibilitatea de a realiza un nou efort, după o întrerupere involuntară sau voluntară a exersării. Exerciţiile fizice bine dozate provoacă o serie de adaptări, pe care le putem îngloba în procesele de adaptare pe termen scurt şi lung. C aracteristicile adaptării  Aşa cum am prezentat  anterior, activităţile motrice cuprind un complex de factori care acţionează asupra organismului subiectului, la care acesta trebuie să se adapteze. Adaptarea în activităţile motrice este dependentă de o serie de factori, de particularităţile individuale, de frecvenţa cu care sunt administraţi stimulii, starea de sănătate etc.  Amplitudinea sau plasticitatea

Adaptarea determină în final creşterea capacităţii de performanţă, până la un anumit nivel considerat ca maxim. Diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel  final exprimă amplitudinea, care mai poate fi dată şi de diferenţa dintre o valoare de bază şi cea maximă obţinută după un efort standard , caz în care sunt evidenţiate posibilităţile funcţionale sau disponibilităţile latente. A= Nivel maxim – nivel de repaus Amplitudinea se constată nu numai la nivel funcţional, ci şi biochimic, morfologic şi motric, cu condiţia unei corecte cuantificări. Adaptarea este mai amplă sau mai puţin amplă în funcţie de vârstă şi disponibilităţi, de exemplu, un neantrenat îşi dezvoltă viteza prin antrenament la un nivel Silvia Teodorescu

Pagină 53

mediu de 15-20% în timp ce situaţia este total diferită în ceea ce priveşte forţa şi rezistenţa care pot fi dezvoltate până la 100%. Eficienţa sau economicitatea

Adaptarea din activităţile motrice înseamnă dezvoltarea conştientă a anumitor modificări structurale, metabolice şi funcţionale în organismul sportivului. Se consideră că la nivel celular, baza acestor modificări este realizată de  sinteza proteică de adaptare, care garantează creşterea numărului proteinelor structurale şi enzimatice ce catalizează căile metabolice, cele mai active, în timpul efectuării exerciţiului; scopul oricărui exerciţiu utilizat în pregătire fiind acela de producere a sintezei proteice specifice, care conduce la ameliorarea aptitudinilor fizice, la formarea de calităţi motrice  şi la creşterea posibilităţilor de mobilizare a potenţialului motric care, în final, au ca efect manifestarea eficientă a capacităţii de  performanţă. EXERCIŢIU GLANDE ENDOCRINE

ACTIVITATE FUNCŢIONALĂ CREŞTEREA ENZIMELOR MAI ACTIVE

CREŞTEREA STRUCTURILOR CELULARE

METABOLISM

HORMONI SINTEZA PROTEICĂ DE ADAPTARE

APARATUL GENETIC CELULAR

INDUCTORI

Relaţii stabilite între sistemele care realizează adaptarea ( Atko Viru, 1990)

O dată cu instalarea adaptării, aptitudinile genetice (predispoziţiile) se pun în valoare, reacţiile organice sunt eficiente, reducându-se în mod adecvat cheltuiala de energie şi timp din antrenament, raportată la obiectivele activităţii. Intinderea sau durata Se referă l a timpul cât persistă adaptarea. Durata adaptării poate fi

dirijată de specialişti în funcţie obiectivele stabilite. Silvia Teodorescu

Pagină 54

 Ascendenţa sau evoluţia adaptării

Practic, adaptările determinate de o dinamică ascendentă sunt cauzate de necesitatea asimilării şi acomodării treptate a diferiţilor stimu li de sarcină programaţi. Accesibilitatea proceselor de adaptare este condiţionată de creşterea treptată şi în acelaşi timp variată a stimulilor, organismul uman neputându-se adapta la influenţe de mediu cu valori foarte mari (calamităţi), motiv pentru care se impune gradarea acestora până la atingerea limitelor maxime de adaptare. Avem în vedere atât adaptarea pe termen scurt, cât mai ales pe cea pe termen lung (stadii de pregătire). In dinamica adaptării ar trebui să existe o interrelaţie între stimulii  folosiţi, deoarece efectele unora, asupra sintezei proteice celulare, pot fi influenţate de efectul negativ exercitat simultan de alt exerciţiu.

Procesele de adaptare prevăd modificări temporare rapid reversibile, cât şi modificări stabile constante (Verchoşanski; Viru, 1990 ), ambele bazându-se pe  sinteza proteică de adaptare, principala diferenţă referindu-se probabil la stabilizarea structurilor celulare mărite, în primul caz, şi la concentrarea de enzime, în cel de-al doilea caz. Experienţa practică evidenţiază ipoteza că, pentru o nouă reglare a mecanismelor de control celular, este necesară atât repetarea stimulilor cu încărcături diferite, cât şi a celor de menţinere. Specificitatea adaptării

In cadrul activităţilor motrice, deosebirile individuale privind eficienţa  pregătirii sunt determinate de aparatul aptitudinal   şi receptivitatea aparatului genetic al celulei faţă de influenţele exercitate de mediu. Adaptarea apare ca rezultat, concretizată într -un aparat specific  funcţional de mişcare (Boiko, 1987; Solodov, 1990; Platonov, 1988- citaţi de P. Tschiene, 1993), specializat în vederea atingerii unui anumit gen de  perfecţiune.

O a doua idee care se conturează este cea referitoare la particularizarea stimulilor adaptativi în cadrul unei concepţii care să valorifice etapele şi momentele caracteristice dezvoltării ontogenetice.  Adaptarea, în acest caz, devine o anticipare (se desfăşoară pe baza unei relaţii sistemice de feed-before, variantă a feed-back-ului) a unor viitoare solicitări cu reacţii viitoare prevăzute. Silvia Teodorescu

Pagină 55

Specificitatea adaptării impune totuşi respectarea normelor generale ale acesteia şi prioritatea unor eforturi speciale. Israel (1992) evidenţiază: “La aprecierea normelor speciale trebuie scos în evidenţă faptul că, sistemul organismului nu poate fi manipulat după bunul plac. La eforturi inadecvate organismul răspunde prin oboseală, iritabilitate şi dereglare. Din această cauză [….], în situaţiile inadaptative, domeniul idealului nu trebuie părăsit în mod total şi nici să se pătrundă în permanenţă până la limita adaptării .” Ca proces cu un anumit  specific , adaptarea, independent de reacţia concomitentă nespecifică a sistemului imunitar, în condiţiile creşterii intensităţii efortului, este orientată spre o multitudine de stimulente inconfundabile şi specifice. Receptivitatea individuală

Fiecare individ este o entitate diferenţiată de ceilalţi semeni, şi deci reacţiile adaptative sunt extrem de variate, influenţate de particularităţile genetice. Astfel, “adaptarea apare ca  proces bazat pe modul de transmitere a informaţiilor către aparatul genetic al celulei şi reacţia acestuia la variaţiile de intensitate stresante ; pe această bază se stabileşte o îmbinare între  funcţie şi aparatul genetic celular (Meerson, 1981, 1986). Adaptarea, ca proces individual, “se explică prin receptivitatea individuală a aparatului genetic al celulei faţă de diferiţi inductori  (metabolici),

respectiv diferitele influenţe ale mediului ambiant” (Viru, 1993). Rezervele de adaptare reprezintă potenţialul şi / sau limită care  separă starea actuală a capacităţilor de prestaţie ale unui subiect de condiţiile limită ce presupun adaptarea sa. Adaptarea, ca anticipare a unor viitoare solicitări la nivelul sportivului, trebuie să conţină totdeauna elementele obiectivului urmărit. Biosistemele şi deci sistemele funcţionale legate de mişcare reacţionează adaptativ  faţă de factorii de mediu, atunci când aceştia apar suficient de frecvent şi de puternic ( dar nu în mod regulat ). Sunt evidenţiate trei nivele ale procesului de adaptare  (Israel, 1991 - citat de Tschiene, 1993) : - adaptarea genetică - reprezintă puterea adaptativă potenţială, cu care individul se naşte;

Silvia Teodorescu

Pagină 56

- adaptarea epigenetică - reprezintă potenţialul aplicabil în anumite situaţii şi condiţii ; - adaptarea metabolică - reprezintă potenţialul adaptativ dobândit prin antrenament, care poate fi folosit atâta timp cât se lucrează pentru întreţinerea lui. Tipuri de adaptare

 Adaptarea de scurtă durată Adaptarea de scurtă durată  se manifestă în timpul şi după efectuarea diferitelor exerciţii, reacţiile subiecţilor fiind diferite în funcţie de nivelul de pregătire al acestora. Reacţiile imediate de adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze : - în prima fază se produce stimularea diferitelor organe şi sisteme car e asigură desfăşurarea activităţii ; aceasta se caracterizează prin creşterea bruscă a frecvenţei cardiace, a ventilaţiei pulmonare, a consumului de oxigen, acumulare de lactat în sânge, etc; - a doua fază este caracterizată prin desfăşurarea activităţii funcţionale la un nivel constant, denumită şi stare stabilă; - a treia fază are ca specific tulburarea echilibrului (stării stabile), ca

urmare a discordanţei dintre necesarul organismului şi capacitatea organelor şi sistemelor de a face faţă acestor nevoi. Adaptarea organismului este strâns legată de posibilităţile funcţionale sau disponibilităţile latente manifestate în condiţii de solicitare maximă. Intensitatea reacţiilor de adaptare este determinată de forţa excitantului (intensitatea şi volumul efortului), de disponibilităţile de funcţionare ale organismului şi de capacitatea de restabilire rapidă. Schimbările produse în organism ca urmare a adaptării imediate la exerciţiile fizice, servesc doar ca stimuli iniţiali pentru schimbările adaptative de lungă durată, care se realizează în timpul repetărilor dar şi în intervalele de odihnă dintre acestea.

 Adaptarea de lungă durată Adaptarea de lungă durată e ste determinată de lecţii   judicios efectuate pe o perioadă lungă de timp, care produc hiperfuncţia organelor şi sistemelor, având la bază activarea proceselor de sinteză a albuminelor şi acizilor nucleici. Prin urmare, de caracteristicile exerciţiului Silvia Teodorescu

Pagină 57

depinde acţiunea succesivă asupra organelor interne (viscerale), dar şi asupra structurilor nervoase, a elementelor ţesutului conjunctiv şi a activităţii glandelor endocrine. Prin repetarea exerciţiilor, structurile celulare “cresc”, aceste creşteri datorându-se enzimelor care catalizează principalele procese metabolice în timpul execuţiilor. Prin stimularea modificărilor de adaptare pe termen lung este necesar să se sintetizeze o anumită cantitate a proteinelor interesate; aceasta este aşa - numita sinteză proteică de adaptare şi necesită ca: - în procesele de sinteză să fie furnizate “materialele de construcţie” (aminoacizii şi  precursorii, respectiv stadiile preliminare corespunzătoare sintezei ARN ) ; - să se creeze inductori în măsură să influenţeze aparatul genetic celular şi să producă sinteza specifică proteinelor necesare ; - să fie descompuse elementele celulare vechi, fiziologic epuizate. Din aceasta cauză, sarcina impusă de o lecţie trebuie să fie destul de ridicată pentru a activa mecanismele de adaptare generală, care determină o intensificare puternică a funcţiilor endocrine, lucru care, în mod normal nu se obţine utilizând un exerciţiu izolat. In plus, organismului îi este necesar un aport alimentar proteic suplimentar (aminoacizi, în special cei esenţial). Se presupune că selectarea de proteine specifice pentru sinteza proteică de adaptare este determinată de inductorii metabolici, ce se regăsesc în fragmente proteice rezultate din catabolismul proteic şi care pot avea o acţiune de inducţie asupra genei, pentru a produce aceeaşi proteină. O acţiune importantă este exercitată şi de unii hormoni. In felul acesta acţiunea produsă de o lecţie nu face altceva decât să stimuleze intensificarea activităţii respective. ACTIVITATE FUNCŢIONALĂ

Hipertrofia structurilor celulare

Creşterea numărului moleculelor enzimatice

Metaboliţi Hormoni

SINTEZA PROTEICĂ DE ADAPTARE

Inductori

Aparatul genetic celular

(după Atko Viru, 1994 ). Silvia Teodorescu

Pagină 58

 Adaptarea de lungă durată se desfăşoară în trei etape : - mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale ale organismului , prin desfăşurarea procesului de pregătire, cu orientări diferite, ce favorizează efectul cumulativ al adaptărilor de scurtă durată ; - creşterea sistematică, planificată, a eforturilor , care determină transformări intensive structurale şi funcţionale în organe şi ţesuturi; - realizarea adaptării st abile îndelungate, concretizată într-o cantitate suficientă de rezerve energetice necesare desfăşurării unui nivel funcţional superior, în acelaşi timp constatându-se şi o strânsă corelaţie între organele de reglare şi cele de execuţie. Planificarea neadecvată a exerciţiilor fizice, cu eforturi de mare intensitate (supraîncărcare) pe fondul unei alimentaţii nepotrivite şi a unei refaceri incomplete determină o uzură prematură a sistemelor funcţionale ale organismului. Modificările adaptative se pot manifesta şi altfel :  apariţia unor schimbări structurale în organe şi sisteme, concomitent cu creşterea capacităţii funcţionale a acestora ;  sporirea capacităţii de coordonare a mişcărilor ;  perfecţionarea reglării activităţii sistemelor adaptative ;  adaptarea activit ăţii psihice la tipul de solicitare.

 Adaptarea de lungă durată se produce numai în cazul în care  stimulii de sarcină au intensităţi şi durate optime şi sunt aplicaţi  sistematic. Caracteristicile adaptării de lungă durată sunt determinate de orientarea predominantă a efortului. Astfel, eforturile preponderent aerobe duc la apariţia schimbărilor adaptative, în organele şi sistemele care asigură un nivel înalt al activităţii aerobe, creşte volumul cordului, se intensifică circulaţia capilară la nivelul ţesutului muscular ş.a; lucrul predominant de forţă duce la creşterea numărului de fibre musculare şi a diametrului lor; sincronizarea excitaţiei în unităţile neuromusculare, perfecţionarea coordonării contracţiei mai multor muşchi sau grupe musculare, cresc resursele energetice ale fibrelor etc. Aceste modificări adaptative sunt însoţite de particularităţile reglării nervoase şi ale celor hormonale.

Silvia Teodorescu

Pagină 59

Adaptarea de lungă durată nu se caracterizează numai prin gradul înalt de funcţionalitate a aparatelor şi sistemelor corpului, ci în special printr-o mare economicitate a activităţii, o eficienţă crescută a acesteia, ceea ce necesită eforturi mici ale organismului pentru menţinerea nivelului de pregătire atins, fără a solicita excesiv disponibilităţile organice şi genetice. La începutul pregătirii, procesele de adaptare sunt deosebit de intense, însă, pe măsură ce creşte nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice şi disponibilităţile diferitelor organe şi sisteme, ritmul adaptării de lungă durată scade semnificativ. Astfel, în cazul aplicării unor programe standard de exerciţii fizice, în primele 2-3 săptămâni, cresc în mod deosebit calităţile de forţă şi elasticitate musculară, care apoi se dezvoltă tot mai puternic; creşterea consumului maxim de oxigen şi a ventilaţiei pulmonare se observă doar în cursul primelor săptămâni, după care asistăm la stabilizarea relativă a acestor componente aerobe. Menţinerea nivelului de adaptare de lungă durată este posibil numai prin eforturi continue de menţinere. Intreruperea completă sau reducerea semnificativă a efortului duce la dezadaptare, care se produce cu atât mai rapid cu cât perioada adaptării a fost mai scurtă. De exemplu, dacă după două luni de pregătire pentru dezvoltarea forţei se întrerupe activitatea o săptămână şi jumătate sau două, se constată o scădere a forţei peste 60% faţă de nivelul atins după cele două luni de pregătire, iar la 2 -3 luni de la întreruperea antrenamentului, nivelul forţei este identic cu cel de la începutul pregătirii. Importanţă mare, în desfăşurarea pregătirii, o are evitarea repetării mai mult de una - două ori pe an a alternării adaptării şi readaptării, proces care solicită intens organismul sportivului, supunându-l la eforturi deosebite.

Silvia Teodorescu

Pagină 60

BIBLIOGRAFIE •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

BOTA, C., (2000) Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti. BOTA, C., (2002) Fiziologie generală: aplicaţ ii la efortul fizic, Editura Medicală, Bucureşti. BRATU, M., GHERGHEL, C., (2011) Bazele generale ale refacerii, Editura Discobolul, București. CHARLES, J, (1994) Contemporary kinesiology: an introduction to the study of human movement in higher education. Englewood. CLARKE, D.H., (1975) Exercise phisiology , Pretince-Hall, Inc. Englewood Cliffs, New Jersey. CORBIN, L, LINDSEY, M., (1984) The  ultimate fitness book , Leisure, New York. DEMETER, A., (1981) Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice, Editura Sport-Turism , Bucureşti. DEMETER, A., (1983) Fiziologia şi biochimia dezvoltării calităţilor motrice, Editura Sport-Turism , Bucureşti. Dictionary of the sport and exercise sciences , (1991) Human Kinetics Book, Champaign, Illinois. DIETRICH, M., (1989) Oboseala şi controlul antrenamentului, Scuola dello Sport, vol.VIII, Roma. DRAGNEA, A., BOTA, A., (1999) Teoria activităţilor motrice. Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti. DRAGNEA, A., TEODORESCU MATE, S.,  (2002) Teoria Sportului, Editura FEST, Bucureşti. DRĂGAN, I., (1989) Practica medicinii sportive, Editura Medicală, Bucureşti. DRĂGAN, I., Capacitat ea fizică generală, (1988) în “The Olimpic Book of Sports Medicine”, vol I din Encyclopedia of Sports Medicine, Blackwell Scientific Publication, Oxford. DRĂGAN,

(1994) Ergofiziologie. antrenamentului, Bucureşti.

Silvia Teodorescu

I.,

Dirijare

medicală

a

Pagină 61

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

DRĂGAN, I. (sub red.), (2002) Medicină sportivă, Editura Medicală, Bucureşti. DUMA, E., (1997) Controlul medical în activitatea de educaţie fizică şi sport , Editura Argonaut, Cluj Napoca. Enciclopedia Universalis, (1990) Ed. a Paris, France.

GAGEA, A., (1982) Parametrii de antrenament, Fiziologie şi biochimie sportivă / Culegere de texte, I.E.F.S. Bucureşti. GUYTON, A. C.,  (1996) Fiziologie, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti. HĂULICĂ, I., (1989) Fiziologie umană, Editura Medicală, Bucureşt i. HERBERT, A. de VRIES,  (1980) Physiology of exercise for Physical Education and athletics, Third Edition, Iowa, S.U.A. MANNO, R., (1994) Les bases de l' entrainement sportif . Traduit de l'italien par Pierre Carrere, Editions Revue E.P.S. Paris. MATHEWS, K.D.; FOX, L. E., (1976) The physiological bases of physical education and athletics, W.B. Saunder Company, Philadelphia, London, Toronto. MATVEEV, N.; NOVICOV, A. D.,  (1980) Teoria şi metodica educaţiei  fizice, Editura Stadion, Bucureşti. POPESCU-NEVEANU, P., (1978) Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti. POPESCU, A. D., PREDESCU, C.,  (2009) Fiziologie - Lucrări practice, Editura Moroşan, București. PRADET, M., Pregătirea fizică, (2000) Colecţia S.D.P. Nr. 426, 428, M.T.S. - C.C.P.S. Bucureşti. PREDESCU, C.,  (2009) Fiziologia sistemelor funcţionale vegetative, Editura Moroşan, București. PREDESCU, C., POPESCU, A. D., OPRIȘESCU, I., (2011) Controlul biomedical al refacerii, Editura Discobolul, București. ŞERBĂNOIU, S.,  (2002) Capacităţile coordinative în sportul de  performanţă. Editura AFIR, Bucureşti.

Silvia Teodorescu

Pagină 62