Dreptul Afacerilor Rei Voica

5/11/2018

DreptulAfacerilor ReiVoica-slidepdf.com

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Lect. univ. dr. Ileana VOICA

DREPTUL AFACERILOR CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Editura ASE

Bucureşti 2011

http://slidepdf.com/reader/full/dreptul-afacerilor-rei-voica

1/180

5/11/2018


2


2/180

5/11/2018


CUPRINS Introducere. Raportul juridic de drept al afacerilor ............................................................ 7

UNITATEA DE ÎNVAŢARE NR. 1 ..................................................................................... 11 Secţiunea 1. Norma juridică .................................................................................................. 11 Secţiunea 2. Izvoarele dreptului ............................................................................................ 14 Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice ...................................................................... 16 Secţiunea 4. Raportul juridic civil ........................................................................................ 19 4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil .................................................................... 19 4.1.1 Persoana fizică ....................................................................................................... 20 4.1.2 Persoana juridică ..................................................................................................... 22 4.2 Conţinutul raportului juridic civil ..................................................................................... 24 4.2.1 Dreptul subiectiv civil .............................................................................................. 24

4.2.2 Obligaţia civilă ........................................................................................................ 25 4.3 Obiectul raportului juridic civil ......................................................................................... 28 Lucrare de control .................................................................................................................... 32

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 ..................................................................................... 33 Actul juridic civil .................................................................................................................... 33

Secţiunea 1. Noţiune şi clasificare ......................................................................................... 33 Secţiunea 2. Condiţiile actului juridic civil .......................................................................... 42 Secţiunea 3. Forma actului juridic civil ............................................................................... 60 Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil ...................................................................... 64 Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil ............................................................................. 71 Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil ........................................................................... 79 Lucrare de control .................................................................................................................... 90

3


3/180

5/11/2018


UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3 ..................................................................................... 91 Secţiunea 1. Faptele de comerţ .............................................................................................. 91 1.1

Definiţie............................................................................................................................. 91

1.2 Clasificare.......................................................................................................................... 93

Secţiunea 2. Calitatea de comerciant .................................................................................... 96 Comerciantul persoană fizică ............................................................................................ 96 2.2 Limitele principiului libertăţii comerţului......................................................................... 97 2.3 Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni ....................................................... 98 2.1

2.4 Calitatea de comerciant a persoanei juridice ..................................................................... 99

2.5 Obligaţiile profesionale ale comerciantului .................................................................... 100 Ordonanţa urgenţă nr.de44/2008 privind desfăşurarea activităţilorde economice către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale ..................................................... 100 2.7 Societăţile comerciale........................................................................................................................... 104 2.6

Secţiunea 3. Fondul de comerţ – instituţie fundamentală a dreptului afacerilor ..................................................................................... 106

3.1 3.2 3.3 3.4

Noţiunea de fond de comerţ ............................................................................................ 106 Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni ....................................................... 106 Natura juridică a fondului de comerţ şi trăsăturile acestuia ............................................ 108 Elementele fondului de comerţ ....................................................................................... 109 A. Firma ........................................................................................................................ 110 B. Emblema .................................................................................................................. 111 C. Clientela şi vadul comercial ..................................................................................... 112 D.

Drepturile de proprietate industrială ........................................................................ 113

E. Dreptul de autor ....................................................................................................... 114

3.5 Acte juridice privind fondul de comerţ ........................................................................... 114

Lucrare de control .................................................................................................................. 116

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4 ................................................................................... 117 Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări. Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale .......................................................................................... 117 1.1 Obligaţii – noţiune şi clasificare...................................................................................... 117 Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor ....................................................................... 117 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor ............................................................. 119

4


4/180

5/11/2018


Clasificarea obligaţiilor după sancţiune .......................................................................... 119 Clasificarea obligaţiilor din punct de vedere structural .................................................. 120 Clasificarea obligaţiilor după izvoare ............................................................................. 120 1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale ....................................................... 120 Clasificarea contractelor .................................................................................................. 121

Clasificarea contractelor după modul de formare ........................................................... 121 Clasificarea contractelor după conţinutul lor .................................................................. 121 Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi ................................................... 122 Clasificarea contractelor după efectele produse .............................................................. 122 Clasificarea contractelor după modul de executare ........................................................ 123 Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia civilă ....................................................................................... 123 Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele............................................................................................................. 123 Contracte negociate, contracte de adeziune

şi contracte obligatorii ..................................................................................................... 124 1.3 Încheierea contractelor .................................................................................................... 124 1.4 Momentul încheierii contractului .................................................................................... 125 1.5 Efectele contractului........................................................................................................ 125 1.6 Interpretarea contractului ................................................................................................ 126 1.7 Obligativitatea contractului ............................................................................................. 126

1.8 Principiul relativităţii efectelor contractului ................................................................... 126 1.9 Efectele specifice contractelor sialagmatice ................................................................... 127

1.10 Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile comerciale ..................................................................................................................... 128

Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale ..................................................... 131 2.1 Solidaritatea..................................................................................................................... 131

2.2 Dobânzile curg de plin drept în obligaţiile comerciale ................................................... 133 2.3 Executarea obligaţiilor comerciale .................................................................................. 137 2.4 Retractul litigios .............................................................................................................. 140 Lucrare de control .................................................................................................................. 143

5


5/180

5/11/2018


UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5 ................................................................................... 143 Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială ............................................ 143 1.1 Noţiune şi caractere juridice ............................................................................................. 143 1.2 Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială ........................................................................................................................ 144 1.3 Efectele contractului........................................................................................................ 148

1.4 Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare............................................................. 148

Secţiunea 2. Contractul de leasing ...................................................................................... 151 2.1 Leasingul în România...................................................................................................... 151 2.2 Contractul de leasing ....................................................................................................... 151

2.3 Consideraţii privind leasingul internaţional .................................................................... 153 Secţiunea 3. Contractul de factoring .................................................................................. 155

Secţiunea 4. Contractul de franciză .................................................................................... 159 Secţiunea 5. Contractul de cont curent .............................................................................. 161 5.1 Noţiune şi caractere juridice ............................................................................................ 161 5.2 Efectele contractului de cont curent ................................................................................ 161

Secţiunea 6. Contractul de report ....................................................................................... 163 Lucrare de control .................................................................................................................. 165

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6 ................................................................................... 166 Titlurile de credit .................................................................................................................. 166

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare ......................................................................................................... 166

Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale de valoare ............................................... 166 Secţiunea 3. Cambia ............................................................................................................. 168 Secţiunea 4. Biletul la ordin ................................................................................................. 175 Secţiunea 5. Cecul ................................................................................................................. 176 Lucrare de control .................................................................................................................. 178 Bibliografie ............................................................................................................................ 179

6


6/180

5/11/2018


Introducere Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept

atribuită tuturor afacerilor poate fi criticată 1, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt, operaţiunile legate de marfă – distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mu lt mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea pentru „ denumirea comercial

ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”2 Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează afacerile.3 Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într -o altă variantă economică (financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează mai uşor la noţiunea de afacere. Au devenit deja uzuale 4 expresii precum mediu de afaceri, om de afaceri, plan de afaceri etc. Cu acelaşi înţeles, drept al afacerilor,

noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de circulaţie internaţională, business în engleză, affaire în franceză, geschaft în germană. Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei până în momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care reglementează relaţiile ce se stabilesc în tre stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept civil (cum ar fi acele reglementări care au în vedere protecţia consumatorilor, regimul juridic al bunurilor) sau a unor dispoziţii din dreptul muncii (ca angajarea salariaţilor într -o întreprindere, răspunderea disciplinară, materială, jurisdicţia muncii etc.). Dificultatea studierii dre ptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să fie unanim acceptată în literatura de specialitate. Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci- plinară), spre deosebire de dreptul comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins decât dreptul comercial.5 1

Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998 citat de S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11. 2 N. Roşca, S. Băieş, Dreptul afacerilor , vol. I, Chişinău, 2004, p. 7. 3 4

N. Roşca, S. Băieş, op. cit., p. 3.

5

Al. Amititeloaie, Dreptul afacerilor , Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 11. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , ediţia a 3 -a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11. 7


7/180

5/11/2018


Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se delimiteze dreptul afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu 6

dreptul comercial.

Dreptul afacerilor îşi complementare. afirmă specificitatea sa în raportalecudezvoltării dreptul civil. Dar sunt sunt: întreţinute cu acesta raporturi Cerinţele proprii afacerilor rapiditate şi simplitate, securitate, tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept de excepţie faţă de dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive. În ceea ce priveşte complementaritatea dreptului civil şi a dreptului afacerilor, trebuie spus că dreptul afacerilor – în ciuda specificului său – nu îşi este suficient lui însuşi. El nu constituie o ramură absolut autonomă a dreptului, are nevoie de alte discipline şi, în principal, de dreptul civil. De exemplu, vânzarea mărfurilor aparţine, în principiu, domen iului dreptului regimul juridic al vânzării comerciale este reglementat, într -o f oarte largă măsură, prin normele juridice civile. Dar şi dreptul afacerilor, la rândul său, influenţează dreptul civil, dreptul afacerilor fiind expansionist. Instituţiile dreptului afacerilor , care au făcut dovada eficacităţii lor , sunt – în mod voit – preluate, după un anumit timp, de legislaţia civilă. Se poate spune, de asemenea că dreptul afacerilor serveşte ca laborator pentru experimentarea anumitor reguli noi, care sunt până la urmă adoptate şi generalizate de dreptul civil. Astfel, în dreptul francez, 7 expansionismul dreptului afacerilor este, în special, manifestat, de exemplu, în evoluţia dreptului procedurilor colective de redresare şi de lichidare judiciară a întreprinderilor. afacerilor. Dar

Tradiţional, procedura falimentului, cu alaiul său de sancţiuni, era rezervată comercianţilor. Din 1967, procedura falimentului s-a aplicat tuturor persoanelor juridice de drept privat. Din

1985, noua procedură de redresare şi lichidare judiciară a fost declarată egal aplicabilă meşteşugarilor şi, în 1988, a fost extinsă asupra agricultorilor. Prin urmare, o instituţie a dreptului comercial a fost extinsă în afara dreptului comercial. Astăzi, procedurile colective de redresare şi lichidare judiciară se aplică tuturor întreprinderilor, ele făcând parte din dreptul întreprinderii. Raporturile dintre dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt paradoxale. Pe de -o singur parte, cele două ramuri un raport de rivalitate. pretinde căDar, reglementează ansamblul relaţiilorîntreţin profesionale private având unFiecare obiect economic. pe de altă parte, dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt condamnate să trăiască împreună. Ele formează un tot inseparabil. Din punct de vedere istoric, dreptul comercial a apărut primul şi are un trecut îndelungat. El s -a afirmat ca o discipli nă independentă. Dar, începând cu cel de al Doilea Război Mondial, a început să se simtă concurenţa unei noi ramuri de drept – dreptul afacerilor.

Cunoaşterea dreptului afacerilor prezintă importanţă , deoarece acest proces are ca scop înlăturarea riscurilor juridice sau a unei afaceri dezavantajoase ca urmare a necunoaşterii 6 7

J.-B. Blaise, Droit des affaires, ediţia a 2-a, Dalloz, Paris, 2000, p. 39. J.-B. Blaise, op. cit., p. 40. 8


8/180

5/11/2018


ansamblului de norme juridice care, printr-o

coroborare corectă, permit dezvoltarea unei

afaceri eficiente.

Reglementările care au incidenţă asupra afacerilor, în mod frecvent, prives c următoarele probleme: adoptarea unor măsuri de precauţie elementare în faza executării obligaţiilor contractuale (punerea în întârziere a debitorului, luarea unor măsuri conservatorii, garanţii etc.); - cunoaşterea condiţiilor în care un acord este un veritabil contract, precum şi forţa obligatorie a negocierilor şi tratativelor prealabile încheierii unei afaceri; - cunoaşterea dispoziţiilor legale de drept civil şi de drept comercial privind clauza penală, clauza limitativă de răspundere sau de neresponsabilitate, pentru obligaţiile contractuale asumate de partenerii de afaceri; - necesitatea invocării excepţiei de ordine publică şi a fraudei la lege, atunci când -

apare necesar, dacă raporturile juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor juridice cu caracter imperativ (de ordine publică); -

implicaţiile titlurilor de credit în afaceri şi modul de circulaţie al acestora; - acordarea creditelor şi regimul juridic al garanţiilor necesare asigurării creditelor ; - consecinţele înscrierii creanţelor într -un cont curent. Dreptul afacerilor se justifică pentru a satisface necesităţile practice în materia afacerilor, el este un drept concret în continuă mişcare şi transformare, întocmai ca şi comerţul. Dreptul afacerilor cuprinde reglementări de drept public şi reglementări de drept privat.

Cea mai veche divizare a dreptului în drept public şi drept privat a fost făcută de

juristul latin Ulpian (170-228 e.n.). Dreptul public avea ca obiect organizarea statului roman şi reglementa relaţiile dintre stat şi particulari, conţinea norme cu caracter imperativ, iar

părţile raportului juridic eru pe poziţie de inegalitate juridică. Dreptul privat reglementa relaţiile dintre particulari, conţinea norme supletive, iar părţile raportului juridic erau pe poziţie de egalitate juridică. De asemenea, dreptului privat îi era specific principiul potrivit căruia este posibil tot ce nu este interzis de lege, iar dreptul public se baza pe un principiu invers, adică este posibil numai ce este prescris. Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept public8: - în primul rând, dreptul afacerilor conţine raporturi juridice de drept administrativ, concretizate în acte administrative individuale aplicabile afacerilor ; - în al doilea rând, în cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi de drept fiscal, raporturi care se nasc între comercianţi şi stat, privind stabilirea şi perceperea impozitului pe profit, a altor impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească comercianţii faţă de stat; - în al treilea rând, dreptul afacerilor presupune reglementări proprii dreptului penal al afacerilor care incriminează faptele şi stabileşte pedepsele corespunzătoare acestora, fapte legate de existenţa, realizarea afacerilor. 8

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 12. 9


9/180

5/11/2018


Dreptul afacerilor cuprinde şi reglementări de drept privat: - în primul rând, reglementări de drept civil privind regimul juridic al bunurilor, capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept participante la raportul juridic de drept al afacerilor; -

în al doilea rând, reglementări de drept comercial stricto sensu privind regimul juridic al fondului de comerţ, contractele comerciale (cum sunt contractele de consignaţie, de mandat, de comision, de credit bancar, de report), operaţiunile de bancă şi schimb etc.; - în al terilea rând, dispoziţii legale de dreptul muncii privind încheierea, modificarea, încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi materială a celui angajat de către un comerciant sau de un alt participant la afaceri (persoană fizică sau juridică) etc.; - în al patrulea rând, în afaceri intervin, uneori, dispoziţii de drept internaţional privat privind normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de ordine publică, trimiterea şi retrimiterea, dacă raportul juridic al afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care ridică problema legii aplicabile acelui raport juridic.

„Totodată, dreptul afacerilor înseamnă şi rezolvarea eventualelor litigii care apar între partenerii de afaceri. Procedura de soluţionare a litigiilor civile şi penale care au legătură cu afacerile, competenţa materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie, toate aceste probleme sunt reglementate de normele juridice de drept procesual civil şi penal, care contribuie la formarea sistemului unitar de norme juridice care acţionează în cadrul afacerilor.”9

9



10/180

5/11/2018


UNITATEA DE ÎNVAŢARE NR. 1 Obiective:

Prezenta unitate de învăţare cuprinde patru secţiuni prin care cursantul dobândeşte

oCunoştinţe serie de de cunoştinţe necesare studierii în izvoarele continuaredreptului a dreptului afacerilor. bază privind norma juridică, şi interpretarea normelor juridice care ţin de teoria generală a dreptului sunt indispensabile în studiul oricărei discipline juridice. De asemenea, este familiarizat cu noţiunea de raport juridic civil, precum şi cu părţile componente ale acestuia. Timp de studiu: 1 oră.

Secţiunea 1. Norma juridică

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. De respectarea lor depinde buna funcţionare a societăţii. Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe etc., normele juridice au un caracter obligatoriu. Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor norme alcătuiesc ordinea de drept. Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice: norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc; b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României; c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere. Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei. Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita im pusă subiectelor de drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă a)

acestea.

Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.

11


11/180

5/11/2018


Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare a dreptului nu are de făcut o individualizare a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ determinată, dacă organul de aplicare a dreptului trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea potrivită – caz în care norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea a sancţiunii. exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni poate variamaximă între doi şi cinci aniDe închisoare. Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz, organul de aplicare a dreptului are de ales între două sau mai multe variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei. De exemplu, închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite sancţiuni de categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. Clasificări ale normelor de drept: După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept comercial etc.

După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi

dispozitive.

Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită acţiune) şi norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune). Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele). O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr -o relativă autonomie faţă de autoritatea statală. După gradul lor de precizie, sunt norme determinate ( care cuprind în structura lor toate elementele) şi norme nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere la alte norme (norme de tr imitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative ulterioare (norme în alb). După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare două norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare. După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi, decrete, hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi norma juridică. 2. Precizaţi care este structura interna a normei juridice şi definiţi fiecare element de structură internă. 3.

Alegeţi o normă juridică şi identificaţi ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

12


12/180

5/11/2018


Răspunsurile testelor de evaluare: 1.

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general, impersonal, tipic şi obligatoriu, care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere

a statului. 2. Structura

internă a normei juridice este formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Ipoteza se referă la condiţiile, persoanele şi împrejurările cărora li se aplică norma juridică. Dispoziţia este însăşi regula de conduită ce trebuie urmată. Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei în condiţiile ipotezei. 3. Fie următoarea normă juridică: luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept se pedepseşte cu închisoare de la... la.... Prin ipoteza, trebuie să fie vorba de un bun mobil, aflat în posesia sau detenţia altuia, iar bunul să fie luat în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Dispoziţia este subînţeleasă, este însăşi interzicerea furtului, iar sancţiunea este pedeapsa cu închisoarea, sancţiune relativ determinată. Rezumat:

În această secţiune a fost definită norma juridică şi au fost precizate trăsăturile acesteia. De asemenea, au fost prezentate clasificările normelor juridice. Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumi na

Lex, Bucureşti, 2000 Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, 2. Bucureşti, 2002

13


13/180

5/11/2018


Secţiunea 2. Izvoarele dreptului Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri: - în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice; -

în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele juridice într -un sistem de drept dat. În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi dreptului. a)

Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei dreptului romanic (continental), este legea.

Conceptul de lege are două accepţiuni: - în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ, - în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia. Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate Parlamentului.

şi ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor

Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi. Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept. Sistemul de drept

are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor

normative, acteleConstituţiei. normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şipotrivit toate cucăruia prevederile b)

Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.

Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.

În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într -însele, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

14


14/180

5/11/2018


c) Jurisprudenţa

sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo -saxon, unde judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.

d)

Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre

legea care urmează să fie elaborată) apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare). Teste de autoevaluare:

1.

Ce înseamnă izvor de drept în sens formal? 2. Definiţi legea în sens restrâns. 3. Precizaţi din ce este format sistemul actelor normative. 4. În sistemul nostru de drept, este jurisprudenţa izvor de drept? Răspunsurile testelor de autoevaluare: 1.

Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma exterioară de exprimare a normelor juridice.

2.

Legea în sens restrâns reprezintă un act normativ adoptat de Parlament, după o

originară, procedură înspecifică. are mai întotdeauna o competenţă reglementare primară sensul căEacele importante aspecte aledevieţii în societate trebuieşi reglementate mai întâi prin legi, şi abia apoi prin acte normative inferioare legii. 3. Sistemul actelor normative este format din legi, decrete, decrete- lege, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, precum şi decizii ale organelor administraţiei locale. 4. Nu, în dreptul nostru jurisprudenţa nu este izvor de drept. Rezumat:

În această secţiune a fost definită noţiunea de izvor de drept, în sens material şi în sens formal şi au fost trecute în revistă mai multe instituţii pentru a se vedea care din ele constituie izvoare formale ale dreptului nostru. Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2000 2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

15


15/180

5/11/2018


Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice

Scopul interpretării normelor juridice este identificarea voinţei reale a legiuitorului. această operaţiune raţională se apreciază sensul şi efectul exact al unei dispoziţii legale pentru a se vedea dacă se poate aplica sau nu într -o ipoteză dată, într -un caz concret. Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorul utilizează o serie de termeni specifici sau care au în textul de lege un înţeles deosebit de cel uzual. Clasificarea interpretării normelor juridice: După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială sau neoficială. Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat să realizeze respectiva interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică sau jurisdicţională (cazuală). Prin

Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul de stat care a adoptat norma supusă interpretării. Norma juridică interpretativă, prin excepţie de la principiul neretroactivităţii legii, poate retroactiva, făcând corp comun cu norma interpretată. Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional (instanţă judecătorească, organ arbitral etc.) chemat să soluţioneze un caz concret, prin aplicarea normei juridice. Şi această interpretare este obligatorie, ca şi cea autentică, dar numai pentru cauza respectivă. Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti sunt preluate de către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind o aplicabilitate generală. Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni, avocaţi sau chiar de subiectele de drept cărora norma juridică li se adresează. Ea nu este obligatorie, dar poate fi utilă organului jurisdicţional în pronunţarea soluţiei. După criteriul rezultatului interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă sau restrictivă. Interpretarea literală sau declarativă apare atunci când conţinutul literal coincide cu cel real al normei juridice.

Suntem în prezenţa interpretării extensive atunci când conţinutul normei de drept este, în realitate, mai întins decât cel formal literal. Suntem în prezenţa unei interpretări restrictive atunci când aplicarea normei juridice se face, în realitate, într -un domeniu mai restrâns decât cel formal literal. După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea poate fi gramaticală, sistematică, istorică, teleologică, logică. Aceste metode de iterpretare sunt utilizate în mod corelat, căutâdu-se a se evidenţia intenţia reală a legiuitorului. Metoda gramaticală constă în analiza semantică, sintactică şi morfologică a normei juridice. Termenii utilizaţi vor fi interpretaţi în sensul lor juridic şi nu în cel uzual, adesea diferit.

Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin integrarea sa în sistemul actului normativ căruia îi aparţine sau în sistemul mai larg al actelor normative din domeniul respectiv, aparteneţa la o anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept, la o anumită familie de sisteme de drept.

16


16/180

5/11/2018


Prin interpretarea istorică se analizează contextul istoric, condiţiile socio -economice şi politice de la momentul adoptării normei, inclusiv lucrările preparatorii. Metoda teleologică (de la teleos-scop, în limba greacă) presupune analiza normei juridice cu luarea în considerare a scopului urmărit de legiuitor. Această metodă va însoţi, dealtfel, utilizarea tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de interpretare

este punerea în lumină a scopurilor urmărite de legiuitor prin adoptarea normei juridice respective.

Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege prin apel la principiile logicii formale. Există anumite reguli care cuprind interdicţii şi trasează limite al e interpretării, cum ar fi: - excepţiile sunt de strictă interpretare, - unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem, - dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, nu în sensul care nudear laputea nici un efect, legea specialăînderogă legeaproduce generală. Cu ajutorul metodei logice, norma juridică este analizată prin construirea unor raţionamente logice, cum ar fi: -

a) argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice de la un caz reglementat la un caz nereglementat expres, dar

în care raţiunile care au impus reglementarea se justifică într -o şi mai mare măsură; b)

argumentul per a contrario (dimpotrivă...) se întemeiază pe principiul că atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul;

c)

argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) care se verifică în întreaga istorie a dreptului, cu o singură excepţie: pe vremea lui Justinian în Imperiul Roman, femeia măritată putea să vândă imobi lul dotal, dar nu putea să-l ipotecheze;

d)

argumentul a pari (pentru situaţii identice se pronunţă soluţii identice);

e)

argumentul de analogie, care se întemeiază pe principiul că interpretul poate să completeze eventualele lacune ale legii deoarece unde exist ă aceleaşi trebuie aplicată aceeaşi lege, chiar dacă legiuitorul nu a precizat-o expres.

raţiuni,

Teste de autoevaluare:

1.

Precizaţi care este necesitatea interpretării.

2.

Ce reprezintă interpretarea autentică şi ce fel de interpretare este?

3.

Cum se clasifică interpretarea în funcţie de rezultatele interpretării ?

4. 5.

Enumeraţi metodele interpretării. Enumeraţi argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică. 17


17/180

5/11/2018


Răspunsurile testelor de autoevaluare: 1.

Interpretarea este necesară în măsura în care norma juridică nu este clară.

2.

Interpretarea autentică este o interpretare oficială prin care însuşi organul emitent îşi intrepretează propriul act normativ, care va face corp comun cu actul interpretat.

3.

După rezultatele interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă şi restrictivă.

4.

Metodele interpretării sunt: gramaticală, istorică, sistematică, teleologică şi logică.

5.

Argumete ale logicii formale folosite în interpretarea logică sunt: a fortiori, a majori ad minus, ad absurdum, a pari.

Rezumat:

În această secţiune au fost precizate scopul şi necesitatea interpretării, a fost definită şi clasificată interpretarea după mai multe criterii, au fost enumerate şi analizate metodele de interpretare şi au fost prezentate argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică, precum şi reguli de interpretare. Bibliografie:


Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 3.

Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. S ubiectele dreptului civil român, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

18


18/180

5/11/2018


Secţiunea 4. Raportul juridic civil Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică. Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept civil. Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice: a) caracter

social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între proprietar şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic

b)

de natură să aducă atingere dreptului proprietarului. caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în bani;

c) caracter personal

nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi

evaluate în bani; d)

poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului privat de un raport de drept public, raport de autoritate;

e)

caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe: - voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept, -

voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic res pectiv. Această a doua latură a caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile, ştiut fiind că actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut. 4.1

Subiectele sau părţile raportului juridic civil

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii. Părţile raportului juridic pot avea:

-

calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,

-

calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii. 19


19/180

5/11/2018


De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la rândul lor, poartă denumiri specifice: - în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar, - în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,

in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc. Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect

activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător. La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat, dar, în acelaşi timp, este şi subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului. În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte

poate fi:

-

activă, atunci când într -un raport juridic există mai mulţi creditori şi un singur debitor,

-

pasivă, atunci când într -un raport juridic există mai mulţi debitori şi un singur creditor,

-

mixtă, atunci când într -un raport juridic există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori.

4.1.1 Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă. Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile. Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele: - legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege, - generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, - inalienabilitate, ce presupune imposibilit atea de a fi înstrăinată, - intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,

-

egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,

-

universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.

20


20/180

5/11/2018


În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.

Prina capacităţii excepţie, îndematerie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba docimaziei (prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s -a născut viu. Copilul născut mort se consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată dobândită va fi anulată. În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces. Dacă declarării nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana dispărut, legeadeclara prevede procedura judecătoreşti a morţii. Aceasta este de a două feluri: rea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei. 1)

Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei: pentru aceasta trebuie să existe o hotărâre de declarare a dispariţiei. Condiţia de fond pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să fi trecut cel puţin 1 an. În cadrul acestei proceduri de declare judecătorească a morţii este necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Data încetării capacităţii de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în hotărârea declarativă de moarte.

2)

Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei. În ipoteza în care persoana a dispărut în împrjurări excepţionale care lasă să se presupună că a murit: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu et c., ea poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la data împrejurării excepţionale a trecut cel puţin un an, fără a fi declarată în prealabil dispărută .

Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în toate drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de urgenţă. În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care intervine numai în situaţii excepţionale, ca, de exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se interzic anumite drepturi. Într -o asemenea situaţie se consideră că persoana fizică este lipsită efectiv de drepturile respective şi nu că este lipsită de exerciţiul drepturilor interzise. Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita dr epturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor oamenilor), precum şi de existenţa calitatea discernământului.

21


21/180

5/11/2018


Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat de maturizare.

În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu: 1. Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din cauza unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie, minorul sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată prejudiciabile pentru cel care le încheie. 2.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai multe categorii de acte juridice: a) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le putea încheia singur şi înainte de a fi împlinit vâ rsta de 14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de administrare prin care

se pune în valoare un bun sau un patrimoniu; b) după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major; c) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul acestora din urmă minorul între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de încuviinţarea autorităţii tutelare; d) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate în cheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia. Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.

3.

Capacitatea – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu de au exerciţiu fost puse deplină sub interdicţie. Ca principi u, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.

4.1.2 Persoana juridică

Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi şi obligaţii civile. Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu, societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.

22


22/180

5/11/2018


Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală etc. Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt:

-

oetc.), organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare

-

un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun persoana juridică respectivă, - un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc. Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de exerciţiu, capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale. Persoana

juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului

specialităţii capacităţii de şi folosinţă. acestui principiu, o persoană nu poate avea decât acele drepturi obligaţiiConform care corespund scopului pentru care ajuridică fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor încheiate de persoana juridică. Teste de autoevaluare:

1.

Ce este capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ? 2. Enumeraţi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoa nei fizice. 3.

Care sunt ipostazele capacităţii de exerciţiu şi categoriile de persoane care le corespund?

4.

Ce este persoana juridică? 5. În ce constă principiul specialităţii capacităţii de folosinţi a persoanei juridice şi cum este sancţionată nerespectarea lui?

Răspunsuri ale testelor de autoevaluare: 1.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea generală şi

abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sunt: legalitate, gener alitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate. 3. Ipostazele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: lipsa capacităţii de exerciţiu, corespunzătoare minorilor sub 14 ani şi persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, capacitatea de exerciţiu restrânsă, corespunzătoare minorilor între 14 şi 18 ani şi capacitatea de exerciţiu deplină, corespunzătoare 2.

persoanelor majore. 4.

Persoana juridică reprezinţă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege (organizare

de sine stătătoare, patrimoniu propriu, un scop determinat) capătă personalitate juridică.

23


23/180

5/11/2018


5.

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice constă în faptul că persoana juridică nu poate încheia decât acele cate juridice care core spund obiectului ei de activitate, actele încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind lovite de nulitate absolută.

Rezumat:

După definirea raportului juridic civil şi precizarea caracterelor şi elementelor acestuia, s-au analizat părţile sau subiectele raportului juridic, respective persoana fizică (capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu) şi persoana juridică (definiţie, elemente constitutive). Bibliografie:

1.

Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994 4.2

Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor corelative. 4.2.1 Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, în caz de nevoie putând apela la forţa de constrângere a statului. Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii. După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative. Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut. Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil dreptul absolut recunoscut subiectului activ.

Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că toate celelalte persoane cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o atingere dreptului absolut. Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cât şi drepturi personal nepatrimoniale, cum este dreptul la nume. Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

24


24/180

5/11/2018


Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic obligaţional. Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv. Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.

În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal

nepatrimonial.

Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se încheie între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat. Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi d repturi reale accesorii. Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul

de folosinţă, dreptul de concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie şi servitute). Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care garantează un alt drept de creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic obligaţional. Ele sunt drepturi relative. Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drept urile reale care sunt enumerate limitativ în lege. În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi. Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă, deoarece existenţa şi exerciţiul lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalităţile de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt term enul, condiţia şi sarcina. Ele vor fi analizate în capitolul despre actul juridic civil. 4.2.2 Obligaţia civilă

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin subiectului pasiv.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.

25


25/180

5/11/2018


O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau a nu face.

Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucruluiObligaţia vândut. de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de a face. Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei persoaneA îşi poate asuma după obligaţia deîmparte menţinere a ofertei anumit termen determinat. doua calsificare obiect obligaţiile în un pozitive şi negative. Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă deoarece constă într -o abstenţiune. A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire, obligaţia cărăuşului de a transporta un grup de persoane etc.

Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa pentru a atinge un rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client, obligaţia profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului de a trata un pacient. În acest din urmă caz, creditorul, dacă este nemulţumit, trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.

În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opoza bile între părţi, obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale. Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi drepturile de creanţă. Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor care nu au participat la încheierea raportului juridic. De exemplu, dacă A este proprietarul unui apartament pe care îl închiriază lui B pe termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este terţ faţă de contractul de locaţiune) va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în care aceasta este constatată printr -un înscris cu dată certă. Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt adevărate sarcini reale. De exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l conserva. După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.

26


26/180

5/11/2018


Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la forţe de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia. În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu este posibil. Dar dacă ele sunt executate de bună v oie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei. Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe. Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină. Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi dreptul subiectiv civil.

2. 3.

Prin ce se deosebeşte dreptul absolut de dreptul relativ? Daţi exemplu de un drept patrimonial şi de un drept nepatrimonial. Ce este dreptul de creanţă? Definiţi obligaţia civilă. Ce presupune obligaţia de a da ? Precizaţi în ce constă deosebirea dintre obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace şi daţi câte un exemplu din fiecare. În ce constau obligaţiile reale?

4. 5. 6. 7. 8.


Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de lege subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv, putând apela, la nevoie, la forţa de coerciţie statală. 2. Dreptul absolut este opozabil tuturor, în timp ce dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat. Dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut, în timp ce dreptului relativ îi corespunde o obligaţie ce poate avea ca obiect a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile absolute sunt limitate ca număr, în timp ce drepturile relative sunt nelimitate ca număr. Numai dreptul absolut este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei. 3. Dreptul de proprietate este drept patrimonial şi dreptul la nume este drept nepatrimonial.

4.

Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

5.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face 27


27/180

5/11/2018


sau a nu f ace

ceva şi care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a

statului. 6.

Obligaţia de a da presupune a constitui sau a transmite un drept real. 7. Obligaţia de rezultat presupune atingerea de către debitor a unui rezultat determinat. De exemplu, obligaţia

constructorului de a ridica o clădire. Obligaţia de mijloace presupune depunerea de către debitor a tutror diligenţelor necesare pentru atingerea unui rezultat, dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client. 8. Obligaţiile reale sunt adevărate sarcini reale impuse de lege deţinătorului unui bun, în virtutea importanţei deosebite pe care o are acel bun pentru societate. Rezumat:

S-a definit conţinutul raportului juridic civil şi dreptul subiectiv civil şi s-a prezentat clasificarea drepturilor subiective civile, după mai multe criterii. S -a definit obligaţia civilă şi s-a prezentat clasificarea obligaţiilor civile după mai multe criterii. Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lum ina Lex, Bucureşti, 2000 2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 3.

Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994 4.3 Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care este îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv. În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din cauza caracterului social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci doar obiect derivat al acestora.

Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul drepturilor patrimoniale. Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii. În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau nemişcătoare). Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în: a) bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin

forţă proprie sau printr -o forţă exterioară; b) bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la

care se aplică; în această categorie intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei societăţi comerciale;

28


28/180

5/11/2018


c)

bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi, se consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu, recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie, materialele

rezultate din dărâmare şi produsul carierelor. Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor: a) bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute

fiind construcţiile şi terenurile: b) bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului de proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc; c) bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu uneltele seminţele, cărămizile din ziduri şi prizele, tablourile, oglinzile şi statuileagricole, aşezate înadins. După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil. Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între acestea, o anumită categorie de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege, de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi substanţele toxice etc. Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil,

categorie în care intră bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic.

Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum ş i anumite bunuri care se pot individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin stradă şi număr, o maşină individualizată prin numărul de motor etc. Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare, numărare, cântărire. Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte: - în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează un bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător chiar din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat; dacă bunul care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va produce doar în momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, număra re, cântărire;

29


29/180

5/11/2018


-

în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică regula res perit domino (bunul piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se aplică regula res perit debitori, considerâdu-se că riscul pieirii bunului revine debitorului obligaţiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată

(genera nonlocului pereunt), ele suntînînlocuite cu altele;certe în privinţa predării; cazul bunurilor locul executării obligaţiei de predare este locul unde se află acel bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen obligaţia de predare se execută la locul unde se află debitorul acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter dispozitiv, deoarece ele funcţionează numai în măsura în care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu privire la locul predării bunului. În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile. -

Bunurile acelea pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii civile. De regulă,fungibile bunurile sunt de gen suntcare fungibile. Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de regulă, bunurile certe. În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile.

În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi consumptibile şi neconsumptibile. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima întrebuinţare. De exemplu, alimente, combustibili, bani etc. Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite etc.

Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia contractului de împrumut. Contractul de împrumut care are ca obiect un bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul împrumutat trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumptibil, atunci poartă denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va fi obligat să restituie alte bunuri, de aceeaşi cantitate şi calitate. În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi

nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe. Fructele sunt de trei feluri: a) fructe

naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici,

sporul animalelor etc.), b)

fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta), c) fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).

30


30/180

5/11/2018


Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr -o mină, nisipul din albia râului). Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor. Fructele

naturale industriale dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zişilacele zi, prin simpla se scurgere a timpului. De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să restituie nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.

După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale. Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile necorporale au un caracter abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă categorie intră drepturile patrimoniale, acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu au o existenţă concretă.

Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate

dobândi prin posesie de bună credinţă numai în măsura în care este vorba de bunuri corporale. După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să -şi schimbe destinaţia economică, există bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile. Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile divizibile vor fi împărţite în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între coproprietari. După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii. Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cel e accesorii folosesc la întrebuinţarea unui alt bun, considerat principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la tablou etc. Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului. Dacă părţile nu au precizat în contractul încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale. Teste de autoevaluare:

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Precizaţi ce înseamnă bun, în sens juridic. Ce categorii de bunuri mobile cunoaşteţi? Ce reprezintă bunurile scoase din circuitul civil ? Cum se individualizează bunurile de gen? Daţi exemple de bunuri consumptibile. De câte feluri pot fi fructele? Cum se împart bunurile indivizibile la partaj?

31


31/180

5/11/2018


Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1.

Prin bun înţelegem acea valoare economică necesară omului şi susceptibilă de apropriere.

2. 3. 4. 5. 6. 7.

Există trei categorii de bunuri mobile: prin natura lor, prin determinarea legii şi prin anticipaţie. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile. Ele nu pot fi deţinute şi nici înstrăinate prin acte juridice. Bunurile de gen se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia îi apartin, în momentul predării, prin măsurare, numărare sau cântărire. Bunuri consumptibile: alimente, bani, ţigări. Fructele pot fi naturale, industriale şi civile. În cazul partajului unui bun indivizibil, fie acesta este atribuit uneia din părţi, cu obligarea acesteia la plata unei sulte către cealaltă parte, fie bunul este vândut, iar preţul se împarte.

Rezumat:

În această secţiune a fost definit obiectul raportului juridic civil, precum şi bunul în sens juridic şi au fost dezvoltate clasificările bunurilor, pe criterii şi categorii. Bibliografie:


Lumina Lex, Bucureşti, 2000


Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994 Lucrare de control:

1. 2. 3. 4. 5.

Din ce este alcătuită ordinea de drept? Definiţi norma juridică. Care sunt trăsăturile esenţiale ale normei juridice? Din ce este formată structura logico-internă a normei juridice? De câte feluri sunt normele imperative?

6. Din ce este format sistemul actelor normative? 7.

Definiţi cutuma sau obiceiul. 8. Ce este interpretarea autentică?

9. Ce este un raport juridic civil? 10. Din ce este formată structura raportului juridic civil?

32


32/180

5/11/2018


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 acestei secţiuni este prezentarea noţiunii de act juridic civil, precum şi a principalelor aspecte juridice privin actul juridic civil. Ţinând cont că orice

Obiective: Scopul

contract este un act juridic civil bilateral, secţiunea este foarte importantă în

studiul bazei de drept civil pentru dreptul afacerilor. Timp de studiu: 1 oră.

Actul juridic civil

Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii civile.

„Actul juridic exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este expresia afirmării şi împlinirii personalităţii umane. 10 Afirmaţia voinţei este expresia reală a libertăţii omului”. a) Definiţie Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate sau conturat două categorii de definiţii ale actului juridic civil: - prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie etc.); cealaltă categorie cuprinde definirea general ă a actului juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru toate speciile de acte juridice civile. În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de defini ţii – definiţii generale ale actului juridic civil, în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile. Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de: - definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte 11 juridice, adic ă a crea, modifica sau stinge un raport juridic; -

-

12

definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri care consideră actul juridic civil ca fi ind „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condi ţia ca, de existenta acestei 13 intenţii, să depindă însăşi producerea efectelor juridice”.

10

I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, p. 1 05. Pentru acest tip de definiţie generală, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală , Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică, 1963, p. 76; S. Brădeanu, V. D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p. 240. 12 Vezi art. 987 C. civil. 13 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil , Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 14; vezi şi definiţia dată de C. Stătescu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor , Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 28. 11

33


33/180

5/11/2018


14

Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică , ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe fond, corect ă. Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este urm ătoarea:

„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a produce 15 efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” Aşadar, cele trei elemente definitorii ale actului juridic civil sunt: a) este o manifestare de voin ţă, rezultatul unui proces volitiv; b) scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil, s ăvârşit f ără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii; c) aceste efecte juridice propuse trebuie s ă privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri ale dreptului. Acce pţiunile noţiunii de act juridic civil

În literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”, „act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi înţeles. Acest înţeles poate fi: 1) act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium desemneaz ă însăşi manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.); 2) act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau instrumentum se referă la înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi). b) Clasificarea actelor juridice civile: Prin stabilirea a ceea ce este esen ţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la delimitarea diferitelor categorii de acte juridice civile.

„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act juridic civil într -o categorie sau alta nu este numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte 16 anumite consecinţe (efecte) juridice.” Categorii de acte juridice civile:

1. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voin ţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple de acte civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea public ă de recompensă, acceptarea unei succesiuni, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc. Vezi Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, pp. 113-114. Ibidem, p. 114. 16 I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 138. 14 15

34


34/180

5/11/2018


Actele juridice unilaterale pot fi, la r ândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu, oferta); acte nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul). Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia f ără sarcină, fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai pentru una din p ărţi. Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voin ţă a două părţi (reprezintă voinţa concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, donaţia etc. Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.” Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voin ţei a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul civil de societate. Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri: -

al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul corespunz ător de voinţe);

-

al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consim ţământ (aspect de care ne vom ocupa separat, cu ocazia analizei viciilor de consimţământ).

2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit. Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de v ânzare-cumparare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.

În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasific ă în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de v ânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc. Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă (alea). Sunt aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc. Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert”. Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul că şansele de câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie 17

mult prea mare în raport cu ceea ce s -a obligat.” 17

I. Dogaru, Elementele dreptului

civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 141. 35


35/180

5/11/2018


Este act cu titlu gratuit acela prin care se procur ă un folos patrimonial, f ără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arat ă: „ Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din p ărţi voieşte a procura, f ără echivalent, un avantaj

celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit men ţionăm: donaţia, mandatul gratuit, f ără dobândă, depozitul neremunerat. împrumutul La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în: -

liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispun ătorul

îşi micşorează patrimoniul

prin folosul patrimonial procurat; de exemplu, donaţia, legatul); -

acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial f ără a-şi micşora patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).

Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai multe aspecte: -

în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă când este vorba de actele cu titlu gratuit;

-

în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;

-

regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).

3. După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative. Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior. În lipsa unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi dec ât acelea pe care el însuşi le are). Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc. Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect str ămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de v ânzarecumpărare, cesiunea de creanţă etc. Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.

În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul constitutiv şi actul translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc); b) are calitatea de av ând-cauz ă numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi partea dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot să constituie just titlu pentru uzucapiune (dobândirea unui drept real asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele juridice translative sunt supuse rezolu ţiunii; e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.

36


36/180

5/11/2018


4. După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie. Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Deci, cu o cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind deosebit de avantajos pentru autorul său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii prin intentarea acţiunii în justiţie,

înscrierea unei ipoteci etc. Este de administrare ( şi nu administrativ sau de administra ţie) actul juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare re ţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite condiţii etc. Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ie şirea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia. Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte: -

-

în materia capacităţii, unde regimul juridic difer ă în raport de felul actului; în materia reprezentării; în materia efectelor faţă de terţi; în materia acceptării moştenirii etc.

5.

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi

- -

nepatrimoniale. Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un con ţinut evaluabil în bani. De regulă, fac parte din aceast ă categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-cumpărare, împrumut etc.). Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un con ţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei. Această clasificare este importantă în materia efectelor nulit ăţii deoarece, anulându-se un act nepatrimonial, nu se

pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii

incapabilului. 6. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.

În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea valabilă a unui act juridic civil este suficient ă simpla manifestare de voinţă. Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau autorului lor). Actele juridice solemne reprezint ă o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea lor valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume de lege. Forma solemn ă pentru un astfel de act e o condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem).

37


37/180

5/11/2018


Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.

Şi actul juridic real constituie o excep ţie de la regula consensualismului, pentru încheierea sa valabiă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau remiterea bunului. Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual. Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act real (de exemplu: darul manual, care este o specie de donaţie). Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilita ţii actelor juridice civile, din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege. 7. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru cauza de moarte (de mortis causa). Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care- şi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intr ă în această categorie. Este f ăcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu- şi produce efectele decât la moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte. Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul: -

capacităţii de a încheia actele juridice civile;

-

formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

8. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile pot fi acte subiective şi acte condiţie. Este act juridic civil subiectiv acel act al c ărui conţinut este determinat prin voinţa

autorului sau autorilor lui. „ Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intr ă în această categorie.”18 Este act juridic civil-condiţie acel act la a c ărui încheiere părţile îşi exteriorizează voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga. De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de închiriere tip a suprafeţelor locative de stat. Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii actelor juridice, în special în privinţa aprecierii condiţiilor de valabilitate. 9. Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi. Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalit ăţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau actul de opţiune succesorală. 18

I. Dogaru, Elementele dreptului

civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 145. 38


38/180

5/11/2018


Este act afectat de modalit ăţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Exist ă acte civile care sunt esenţialmente afectate de modalit ăţi, cum sunt contractul de v ânzarecumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină. Această clasificare este important ă din punctul de vedere al valabilit ăţii actelor juridice civile şi din acela al producerii efectelor lor juridice. 10. După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii. Este act juridic civil principal actul care are o existen ţă de sine stătătoare, independent ă, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale. Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existen ţă de sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal. Din aceast ă categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul, arvuna, clauza penală. Importanţa distincţiei de mai sus apare at ât în materia aprecierii valabilit ăţii

şi

eficacităţii actelor juridice civile, c ât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport c ăruia i se aplică regula accesorium sequitur principalem (accesoriul urmează soarta juridică a principalului). 11. În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza (scopul), acestea pot fi cauzale

şi abstracte. Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei (scopului s ău); dacă scopul este ilicit, imoral sau lipseşte, actul juridic este lovit de nulitate. Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este deta şat de elementul cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare. Acestea din urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care

încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtător, nominative sau la ordin. Această clasificare este importantă în materia probelor, a valabilităţii actelor juridice şi a titlurilor de credit. În ceea ce priveşte titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiz ă a scopului sau cauzei actului juridic, debitorul neput ând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea. 12. În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin reprezentare. Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi f ăcut decât personal, nu şi prin reprezentare. De exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi

încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind excep ţia de la regulă, normele juridice ce reglementeaz ă actele strict personale sunt de strict ă interpretare şi aplicare, ca orice excepţie (exceptio est strictissimae interpretationis).

39


39/180

5/11/2018


13. După reglementarea şi denumirea lor legal ă, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite). Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilit ă de legea civilă

şi o reglementare proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice (numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia. Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucur ă de o reglementare şi o denumire proprii (de exemplu, v ânzarea cu clauză de întreţinere).

În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în determinarea regulilor aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplic ă regulile generale existente în materia actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemănător), întrucât acestea din urmă formează excepţia în raport cu primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). 14. Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesiv ă. Este act cu executare dintr-o dat ă (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca varietate de donaţie. Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp. De exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de întreţinere. Importanţa juridică a acestei clasificari se manifest ă în ceea ce priveşte: a) consecinţele neexecutării culpabile: -

contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru trecut, ex tunc);

-

contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);

b) efectele nulităţii:

-

nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că actul n-a existat niciodată;

-

nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).


1.

Definiţi actul juridic civil. 2. Daţi exemplu de un act juridic patrimonial. 3. Daţi exemplu de un act juridic solemn.

40


40/180

5/11/2018



Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

2. 3.

Exemplu de act juridic patrimonial: contractul de vânzare cumpărare a unei case. Exemplu de act juridic solemn: căsătoria.

Rezumat:

Secţiunea prezintă noţiunea de act juridic civil şi clasificarea actelor juridice civile pe criterii şi categori. Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lum ina Lex, Bucureşti, 2000 2.

Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3.

Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,

Bucureşti, 2010.

41


41/180

5/11/2018


Secţiunea 2. Condiţiile actului juridic civil

a) Definiţie, enumerare, terminologie: Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente din care este alcătuit un asemenea act.

Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.” Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral. Cu toate că textul mai sus citat consider ă drept condiţie a actului juridic civil

„consimţământul valabil al părţii ce se obligă”, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la raporturile juridice civile trebuie s ă exprime un 19 consimţământ valabil.” Codul civil prevede numai cele patru condi ţii de fond esenţiale pentru orice act juridic civil, dar, cum s-a precizat în doctrină, există şi o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale sau solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolut ă a actelor juridice civile respective.

Termenul „condiţie” este „polivalent”.20 În afară de înţelesul arătat, acela de element al actului juridic civil, el este primitor de încă două sensuri: -

condiţie = modalitate a actului juridic civil;

-

condiţie = clauză a actului juridic civil.

b) Clasificarea condiţiilor actului juridic civil: 1. Din punctul de vedere al aspectului la care se refer ă, condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc con ţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi condiţii intrinseci şi condiţii extrinseci. 2. în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem condi ţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fară să afecteze valabilitatea actului juridic). 3. După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate (nerespectarea cărora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de 19 20

I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997, p. 109. Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 123. 42


42/180

5/11/2018


eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci o alt ă sancţiune mai blândă – de exemplu, inopozabilitatea). 4. în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii generale (care privesc toate actele juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile – de exemplu, actele solemne). Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificat ă din toate cele patru puncte de vedere. c) Capacitatea de a încheia actul juridic civil:

„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esentială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi 21 obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.” Ea este o parte a capacit ăţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodată, o premisă a capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind discernământul, pentru persoana fizică). „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabil ă de lege”, iar art. 950 C. civ. precizează: „ Necapabili de a contracta sunt: Potrivit art. 949 C. civ.:

1. minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare

contracte”. Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Ca orice exceţie şi aceasta trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de strict ă interpretare şi aplicare ( exceptio est strictissimae interpretationis ).

Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice

şi juridice: „Nimeni nu

poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerci ţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de

lege”.

Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art. 949 C. civ., precum şi

în art. 856 C. civ. 22 şi art. 1306 C. civ.23 În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului specialit ăţii capacităţii de folosinţă a 24 persoanelor juridice, consacrat în art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954. Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în timp ce discernământul este o stare de fapt (de facto), acesta din urm ă putând fi întâlnit, accidental, 21

Gh. Beleiu, Drept civil român , Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 124. Art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege.” 23 Art. 1306 C. civ.: „Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”. 24 „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”. 22

actul de

43


43/180

5/11/2018


chiar şi la o persoană incapabilă, după cum este posibil ca o persoan ă capabilă, după lege, să nu aibă, temporar, discernământ.

În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ea este prevazut ă de art. 6 alin.1 din Decretul nr. 31/ 1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile, dispoziţii ce vor fi studiate în contextul analizei conţinutului capacităţii de folosinţă. d) Consimţământul:

„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului 25 juridic civil care const ă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.” Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic bilateral sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă. În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor procese psihologice interioare prin care subiectele recepteaz ă realitatea, îşi formulează 26 mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile urmărite se vor realiza în cadrul legal.” Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare pentru psihologie, dar interesează şi ştiinţa dreptului. Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente: consimţământul şi cauza (scopul). Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg. Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex. Acest proces cuprinde, în principal, patru etape: I. Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde s ă o satisfacă, e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorin ţă nu r ămâne singură, ci se

întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi persoane, acestea din urm ă putând fi sau nu în acord cu prima. II. A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în competiţie). III. Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului juridic civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în vedere. Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au un caracter intern, ele existând la nivelul minţii umane.

25

Gh. Beleiu, op. cit., p. 129. D. Ştefănescu (coord.), Drept civil , Bucureşti, A.S.E., 1995, p. 85.

26

44


44/180

5/11/2018


IV. Pentru ca acest fapt psihologic s ă devină fapt social, trebuie ca hot ărârea luată de persoana respectivă să fie exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane. Din acest proces complex al form ării voinţei, dreptul civil reţine două elemente: - hotărârea exteriorizată şi - motivul determinant. Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce motivul determinant 27

este cauza sau scopul actul ui juridic civil. Aceasta este „construcţia tehnică a voinţei”.

„Codul nostru civil consacră – chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic – două principii”28 care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume: 1 – principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi principiul autonomiei de voinţă; 2 – principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei interne. 1) Principiul libertaţii actelor juridice civile: Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere s ă încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte unilaterale, în condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, s ă modifice sau să pună capat actului civil pe care l-au încheiat. Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte ale Codului civil, şi anume: -

alin. 1 ai art. 969:

„Convenţiile legal f ăcute au putere de lege între părţile

contractante”; -

art. 5: „Nu se poate deroga prin conven ţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează odinea publică şi bunele moravuri.”

Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele: -

ordinea publică (principiile

şi normele juridice ce reglementează ordinea

economică, socială şi politică din statul de drept); -

bunele moravuri;

-

normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).

2) Principiul voinţei reale (interne): Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social (extern). Atunci când între cele două elemente există concordan ţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil, deoarece voinţa este aceeaşi. 27

Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, 1967, p. 261. Gh. Beleiu, op cit., p. 127.

28

45


45/180

5/11/2018


Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia dintre acestea două îi dăm prioritate? Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată, declarată.

În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au conturat două concepţii: a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale; b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate. Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje. Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de la 1804 şi satisface securitatea statică a circuitului civil (se poate pune în discutie valabilitatea unui act translativ de drepturi din cauza neconcordanţei dintre voinţa reală şi cea exprimată). Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la 1900 (B.G.B.) şi are avantajul asigurării securităţii dinamice a circuitului civil, ceea ce este de natur ă a încuraja încheierea de acte juridice civile. Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză, adoptă principiul voinţei 29

reale, (interne) şi admite, ca excepţie, şi sistemul voinţei declarate. Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.: „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea,

art. 1175 C. civ. prevede ca „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali …” Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei declarate (externe) rezult ă din urmatoarele aspecte:

„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris nu poate fi combătut, în principiu, decât tot printr-un înscris; b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce

cuprinde actul”30;

c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul public, deşi acesta este un act fictiv (art. 1175 C. civ. partea a doua). Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile urmatoare: 1. să provină de la o persoană cu discernământ; 2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; 3. să fie exteriorizat; 4. să nu fie alterat de vreun viciu de consim ţământ.

29

Vezi şi I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966, pp. 73 -78. I. Dogaru, Elementele dreptului civil , vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, pp. 158-159.

30

46


46/180

5/11/2018


1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Aşa cum am mai ar ătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept (de iure), prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt (de facto).

În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, aceasta este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu este prezumată a nu avea discern ământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza st ării de sănătate mintală.

Minorul între 14 şi 18 ani

este considerat că are discernământul juridic în curs de formare.

În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu. În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea prezumă că persoana este lipsită de discernământ), în practică există şi incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană – capabilă, după lege – în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică). 2. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ decurge din însaşi esenţa actului juridic civil, care este definit ca o manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice. Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când: -

manifestarea de voinţă a fost f ăcută fie în glumă (jocandi causa), fie din prietenie,

-

curtoazie sau din pură complezenţă; manifestarea de voinţă s-a f ăcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă („mă oblig dacă vreau” – si voluero);

-

manifestarea de voinţă este prea vagă;

-

manifestarea de voinţă a fost f ăcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscut ă de cocontractant.

3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat – condiţie ce este impusă chiar de definiţia consimţământului (hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în exterior). Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de voin ţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil din punct de vedere al formei. Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excep ţie o constituie actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma autentică, de regulă). Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a consimţământului:

-

în scris;

- -

verbal; prin gesturi sau fapte concludente. 47


47/180

5/11/2018


Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o formă expresă,

fie într-o

formă tacită, implicită.

În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume: -

atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 C. civ.);

-

atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumit ă semnificaţie juridică tăcerii;

-

atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.

4. Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic civil. Sunt vicii de consimţământ: -

eroarea;

-

dolul;

-

violenţa;

-

leziunea.

e) Viciile de consimţământ: Eroarea

Potrivit art. 953 C. civ. „ Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….” Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afar ă numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a f ăcut convenţia”. În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea uneia din parţi la încheierea actului juridic civil. Clasificare: 1) După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri: -

eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai grav ă formă de 31

eroare, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii actului care se încheie

(error

32

î n negotio), fie asupra identităţii obiectului (error î n corpore); sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută;

Pentru un asemenea caz – în care o parte credea că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de întreţinere – vezi dec. civ. nr. 370/1974 a Trib. Jud. Braşov, în R.R.D. nr. 12/1975, p. 46. 32 De exemplu, o parte crede că va cumpăra un anumit bun, iar cealaltă parte vrea să vândă alt bun. 31

48


48/180

5/11/2018


-

eroarea-viciu de consim ţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului persoanei cocontractante

34

33

(error in substantiam), fie asupra

(error in personam); eroarea-viciu de consimţământ

conduce la nulitatea relativă a actului juridic;

-

eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejur ări mai puţin importante la închierea actului juridic; ea nu afecteaz ă valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei.

2) În funcţie de natura realit ăţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri: -

eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situa ţii faptice existente la încheierea actului juridic (tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare) şi

-

eroarea de drept, c ând falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau unei norme juridice, dup ă caz, la încheierea actului juridic.

În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consim ţământ, aceasta a format obiect de controversă în literatura de specialitate, exist ând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de consimţământ. Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se bazează pe prezumţia de cunoaştere a legii exprimată de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate 35 invoca necunoaşterea legii). Deci, în viziunea promotorilor acestei teze eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu duce la anularea actului juridic civil. 36 Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consim ţământ – exceptând normele imperative sau cele care privesc ordinea publică – are ca argumente: - interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite c ă eroarea face consimţământul să nu fie valabil, f ără a distinge între eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care 37 operează regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus ; - atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ., referitor la m ărturisire); deci, per a contrario, în celelalte cazuri eroarea de drept este admis ă; -

eroarea de drept, atunci când se produce, are acela şi efect ca şi eroarea de fapt: 38

falsa reprezentare a realit ăţii; ori ubi eadem ratio ibi idem jus ;

- jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de consimţământ. 33

Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora – dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face in concreto, după criterii subiective. 34 Această eroare operează numai în contractele intuitu personae, adică acele contracte î n care considerarea calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat (de exemplu, contractul de donaţie,

contractul de mandat etc.). I. Urs, S. Angheni, op.cit., 1997, p. 116; D. Ştefănescu (coord.), op. cit., 1995, p. 90. 36 Beleiu, op. cit., p. 132 şi I. Dogaru, op. cit., p. 161. 37 Această teză este susţinută şI de Gh. Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. 38 Pentru situaţii identice trebuie să se pronunţe soluţii identice. 35

49


49/180

5/11/2018


Structura erorii-viciu de consimţământ: Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natur ă psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici rezultă şi dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ. Condiţii cerute pentru ca eroarea s ă fie viciu de consimţământ: Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite cumulativ: 1) elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost determinant pentru

încheierea actului juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face de regul ă, după un criteriu subiectiv (de la caz la caz); prin 39 excepţie, se poate realiza aprecierea şi pe baza unui criteriu obiectiv, abstract ; 2) când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca celălalt contractant să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat este hot ărâtor pentru încheierea actului juridic civil – condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil.

În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte s ă fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ. Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului pentru eroarea a c ărei victimă este. Dolul

Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când

este … surprins prin dol”, iar art. 960 C. civ. dispune „ Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât este evident că, f ără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”. „Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina s ă încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu40 zisă).” Clasificare: 1) în dreptul roman se distingea între: - dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat; - dolus malus (dolul grav) care atr ăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic. 2) în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi: - dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante, determinante la încheierea actului juridic civil; el atrage sanc ţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi

39 40

Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 132, nota 19. Gh. Beleiu, op. cit., p. 133. 50


50/180

5/11/2018


- dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poart ă asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei pntru o reducere a prestaţiei. Structura: Dolul este alcătuit din două elemente de structură: -

un element material, obiectiv ce const ă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. f ăcute în scopul inducerii în eroare a persoanei;

-

un element intenţional, subiectiv ce const ă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act juridic civil.

Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv). mbr ca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei. Faptul Pentru comisiv existenţapoate unui îfapt ăomisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă

în neinformarea celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască. În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciar ă a f ăcut următoarele precizări: -

nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;

-

dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.

Condiţii: Dolul, pentru a fi viciu de consim ţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii: 1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil; 2) să provină de la cealaltă parte. Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această problemă a caracterului determinant al dolului se apreciază în concreto, de la caz la caz.

Şi cea de-a doua condiţie – dolul să provină de la cealaltă parte – este prevazută expres de art. 960 C. civ. Deşi acest text legal lasa impresia c ă dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi dolul sub forma „sugestiei” poate fi î ntâlnit şi în cazul testamentului (de exemplu), care este act juridic unilateral.

În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este îndeplinită, în actele bilaterale, şi atunci când: -

dolul provine de la un ter ţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;

-

dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.

Ca şi în cazul erorii, nu se cere condi ţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.

51


51/180

5/11/2018


Aşa cum am v ăzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invoc ă acest viciu de consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de prob ă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa Cităm următoarele articole din Codul civil rom ân referitoare la violenţă: art. 953

C.civ.: „Consimţământul nu este valabil când

este … smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ. : „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a f ăcut convenţia”; art. 956 C.civ. : „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui r ău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.: „Violeţa este cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra so ţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art. 958 C. civ.: „Simpla temere reverenţiară, f ără violenţă, nu poate anula convenţia.” Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consim ţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un r ău care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Clasificare: 1. în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între: -

violenţa fizică (vis)

-

violenţa morală (metus) – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la

– apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile persoanei (de exemplu, prin conducerea for ţată a mâinii pentru a semna; o astfel de situa ţie echivalează cu lipsa consimţământului, atragand sancţiunea nulităţii absolute); onoarea sau cinstea, fie la sentimentele persoanei.

2. După caracterul ameninţării, deosebim între: -

ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este viciu de consimţământ;

-

ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului încheiat în astfel de condiţii.

Structura: Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de structură: -

un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;

-

un element subiectiv, ce const ă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;

tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.

52


52/180

5/11/2018


Condiţii: Violenţa, pentru a fi viciu de consim ţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume: 1) să fie determinantă la încheierea actului juridic civil; 2) să fie injustă sau nelegitimă (ilicită). 1. Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca: a) temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face s ă încheie actul juridic; b) temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultur ă, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv; c) răul cu care se amenin ţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial; d) răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie (aşa cum se consideră în doctrină, pentru identitate de raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victim ă printr-o puternică afecţiune. 2. Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice amenin ţare constituie violenţă – viciu de consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o

încălcare a legii. Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.

În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană să încheie un anumit act juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ. Leziunea

Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art. 1157-1160; art. 11621165) trebuie raportate la dispozi ţiile art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice:

„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri f ără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a c ăror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo v ătămare. Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.” Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în

resciziune.”41 41

Se consideră totuşi, cu titlu de excepţie, că majorul poate invoca leziunea în două cazuri: 1) în aplicarea art. 66 din Decretul nr. 443/19 72 privind navigaţia maritimă; 2) în temeiul art. 694 C. civ., ce se referă la posibilitatea atacării acceptării exprese sau tacite a unei succesiuni de către major. 53


53/180

5/11/2018


Putem defini leziunea ca fiind viciul de consim ţământ ce constă în disproporţia v ădită de valoare între două prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat. Structura: Structura acestui viciu de consim ţământ este diferită în funcţie de concepţia ce stă la baza reglementării leziunii. Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două elemente: un element obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce constă în profitarea de starea de nevoie în care se află cealaltă parte. Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune dec ât un singur element, şi anume disproporţia vădită de valoare ce exist ă între contraprestaţii. Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă despre leziune, astfel

încât cel ce o invoc ă nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare ce există între contraprestaţii. Condiţii: Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune, trebuie s ă fie îndeplinite următoarele condiţii: 1) leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului respectiv (în condiţiile în care art. 1158 C. civ. prevede că acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când leziunea rezultă din un „eveniment cazual şi neaşteptat”); 2) leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic; 3) disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii trebuie să fie vădită. Domeniul de aplicare: Leziunea are un domeniu restr âns de aplicare, din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, precum şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune. Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerci ţiu restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani. Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp: -

acte de administrare ;

- -

încheiate de minorul între 14-18 ani singur, f ără încuviinţarea ocrotitorului legal;

-

lezionare pentru minor.

comutative; 42

f) Obiectul actului juridic civil Prin o biect

al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndrept ăţite sau de care sunt ţinute.”43 42 43

Pentru o comparaţie a viciilor de consimţământ vezi G. Boroi, Drept civil. Teoria generală , Bucureşti, 1997,

Editura ALL, p. 125. Gh. Beleiu, op. cit., p. 138.

54


54/180

5/11/2018


Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.” Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate obiect derivat şi al actului juridic civil. Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „ este identică cu definiţia obiectului raportului juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte

din actul juridic.”44 Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile părţilor actului juridic) şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere actul juridic) nu trebuie s ă se confunde. Condiţii de valabilitate: Pentru ca obiectul actului juridic civil s ă fie valabil, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii: 1. să existe; 2. să fie în circuitul civil; 3. să fie determinat sau determinabil; 4. să fie posibil; 5. să fie licit şi moral.

În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, exist ă şi condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte juridice: a. cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau translative de drepturi reale ; b. obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu personae; c. să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.

În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, consider ăm că acestea trebuie analizate fiecare în parte: 1. Obiectul actului juridic trebuie să existe. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii. Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarelor reguli: -

bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau s ă existe în viitor, cu o singură exceptie: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil (art. 965 C. civ.);

44

I. Urs, S. Angheni, op. cit., p. 120. 55


55/180

5/11/2018


-

potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nul ă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea

între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.” 2. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.

Art. 963 C. civ. prevede: „ Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.” Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ. dispune că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este necesară cunoaşterea clasificării bunurilor după regimul circulaţiei lor. 3. Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil. 948 C. civ. enun printre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, la pct. 3, „Art. un obiect determinat”.ţă În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibil ă determinarea sa”. Când obiectul derivat al actului juridic const ă într-un lucru cert (res certa), condiţia este îndeplinită prin arătarea caracteristicilor acestuia. Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru determinat generic (res genera), acesta se defineşte prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce vor fi observate în momentul executării actului. 4. Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil. Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolut ă (pentru oricine) şi nu de o imposibilitate relativ ă (pentru un anumit debitor). Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică. 5. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral. Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau morala. g) Cauza sau scopul actului juridic civil. Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic şi

„o cauză licită”. Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce const ă în obiectivul urmărit în momentul încheierii unui astfel de act. Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică. Cauza este cea care r ăspunde la juridic?”

întrebarea „de ce”, „ pentru ce s-a încheiat actul

56


56/180

5/11/2018


În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest element esenţial al actului juridic: Art. 966 C. civ.: „Obligaţia f ără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”. Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este expresă”. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”. Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. Elementele cauzei actului juridic civil: Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa dou ă elemente: scopul imediat şi scopul mediat. 1. Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei. Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel: - în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat const ă în consideraţia contraprestaţiei cocontractantului; -

în actele reale, scopul imediat const ă în prefigurarea remiterii bunului;

-

în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);

-

în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare

şi incerte, împrejurare de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii). Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. 2. Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el const ă în motivul determinant al încheierii unui anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei. Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul. Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raporteaz ă la scopul mediat. Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil. Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabil ă, trebuie să întrunească, cumulativ, condiţiile următoare: 1. să existe; 2. să fie reală; 3. să fie licită şi morală.

57


57/180

5/11/2018


1) Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrat ă expres de art. 966 C. civ. Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale

şi scopul mediat) lipsesc, acestea presupun ând existenta discernământului (a puterii de reprezentare a consecinţelor manifestării de voinţă). În acest cauzei (scopul imediat

caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativ ă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea lipsei de discernământ. Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contrapresta ţia, în contractele sinalagmatice etc.), lipseşte un element esenţial al

actului juridic civil, „ iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’ eroarea asupra scopului mediat, astfel c ă sancţiunea aplicabilă este aceea a 45 nulităţii absolute.” 2) Cauza trebuie să fie reală.

Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966

C. civ. Când cauza nu este reală putem spune ca este fals ă; cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant (care este chiar scopul mediat). Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină legătura dintre eroarea

– viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv determinant” ca scop mediat. Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil. 3) Cauza trebuie să fie licită şi morală.

Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. ş i, de asemenea, conţinutul ei este precizat de art. 968 C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.” În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat. Proba cauzei:

Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”. Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris tantum):

- prezumţia de existenţă a cauzei; - prezumţia de valabilitate a cauzei. Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească susţinerile sale.

„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei discern ământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant.

45

Gh, Beleiu, op.cit., p. 144. 58


58/180

5/11/2018


De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de 46

probă”. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi consimţământul.

2.

Enumeraţi viciile de consimţământ.

3.

Definiţi obiectul actului juridic.

4.

Definiţi cauza actului juridic.

Răspunsul la testele de autoevaluare: 1.

Consimţământul constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior.

2.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

3. Prin obiect al actului juridic civil

înţelegem conduita părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

4.

Cauza reprezintă scopul actului juridic sau obiectul urmărit de părţi.

Rezumat:

În această secţiune au fost examinate pe larg condiţiile sau elementele esenţiale ale actului juridic civil: capacitate, consimţământ, obiect, cauză, precum şi viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. Bibliografie:

5. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 6.


7.


8. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

46

I. Dogaru, op. cit., p. 184. 59


59/180

5/11/2018


Secţiunea 3. Forma actului juridic civil „forma actului juridic civil «înţelegem» acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă f ăcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un Prin

47

raport juridic concret.” În senscivil restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic civil înţelegem modalitatea de exteriorizare a voinţei reale; în acest sens, forma este inerentă oricărui act juridic civil şi este guvernată de principiul consensualismului. În sens larg (lato sensu), forma actului juridic civil se referă la aşa-numitel „condiţii de formă” ale acestuia. Forma, privită în sens larg, are trei accepţiuni: a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem – necesar ă pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil; b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea actului juridic civil; c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi. Pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă, f ără a fi nevoie să fie exprimată într-o anumită formă – acesta este conţinutul principiului consensualismului. De lege lata, acest principiu nu e consacrat expres, cu caracter general, în Codul civil român, fiind o creaţie a doctrinei. Având în vedere că art. 948 C. civ. nu enumeră şi forma printre condiţiile esenţiale ale convenţiei şi ale actului juridic civil, înseamnă că lipsa formei (în sens larg) constituie regula. Pentru anumite acte juridice civile, consensualismul este consacrat de lege (de 48

exemplu, art. 1295 C. civ.). Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului să nu se aplice, a consacrat expres excepţiile de la acest principiu (excep ţii care sunt, în esenţă, forma cerută ad validitatem , forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi).

Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil: 1. Din punctul de vedere al consecin ţelor juridice ale nerespect ării lor, clasificarea condiţiilor de formă cuprinde: - forma cerută

pentru validitatea actului juridic ( ad

validitatem

sau ad

solemnitatem ); nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolut ă a actului

(negotium); - forma cerută pentru probaţiunea

actului

juridic

civil

(ad

probationem);

nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de prob ă a existenţei

şi conţinutului actului juridic – sancţiune aspră, prin consecinţele sale practice;

47 48

Gh. Beleiu, op. cit., p. 145. Conform alin. 1 art. 1295 C. civ.: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.” 60


60/180

5/11/2018


- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi; sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este inopozabilitatea – terţa persoană poate să facă abstracţie de actul juridic (negotium) care trebuia adus la cunostinţa terţilor prin îndeplinirea acestei formalităţi. 2. În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic civil, distingem între: - forma legală (cea impusă de norma juridică civilă); - forma convenţională sau voluntară (cea stabilită de părţi sau de autorul actului juridic civil). Forma cerută ad validitatem:

„Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a actului juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute (juris et de jure) a operaţiei juridice (negotium juris)”49. Legiuitorul a instituit această formă pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil ţinând seama de anumite raţiuni, cum sunt: prevenirea p ărţilor asupra importanţei unor acte juridice civile şi gravităţii acestora pentru patrimoniul lor, exercitarea controlului societ ăţii asupra actelor de o importanţă juridică care depăşeşte interesele părţilor (de exemplu, înstrăinarea terenurilor). Acele acte juridice pentru care forma este cerut ă ad validitatem se numesc acte 50

solemne sau formale. Această formă are aplicaţii mai ales în dreptul civil şi în dreptul 51

familiei. Forma cerută de ad validitatem are urmatoarele caractere juridice: - este un element esenţial al actului juridic civil; astfel încât nerespectarea ei atrage nulitatea absolută; - pesupune manifestarea expresă de voinţă; aşadar, este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei; - este în principiu, exclusivă; deci, pentru un anumit act solemn trebuie s ă fie

îndeplinită o anumită formă, de regulă forma autentică (excepţie f ăcâd testamentul). Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem: - întregul act solemn (toate clauzele sale) trebuie să îmbrace forma cerută de lege; - dacă există un alt act, aflat în interdependenţă cu actul solemn, şi acesta trebuie să

îmbrace forma specială; de exemplu, contractul de mandat necesar pentru încheierea unui act solemn trebuie s ă fie constatat prin procură autentică; 49

I. Dogaru, op. cit., p. 188. De exemplu, în dreptul civil,

50

forma este cerută ad validitatem în materie de donaţie, testament, ipotecă convenţională, acceptarea succesiunii sub beneficiul de inventar, renunţarea expresă la succesiune, înstrăinarea terenurilor, su brogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor, revocarea expresă a legatelor etc. 51 În dreptul familiei, forma solemnă este cerută, de exemplu, în cazul căsătoriei, înfierii, recunoaşterii filiaţiei copilului.

61


61/180

5/11/2018


- actul ce determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în principiu, şi el să îmbrace forma solemnă (face exceptie legatul – care poate fi revocat şi tacit). Forma cerută ad probationem: Această formă constă în „cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul juridic să fie f ăcut, de regulă, în scris, f ără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice 52 (negotium juris), ci numai imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă”. Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin importanţa anumitor acte juridice civile, precum şi prin aceea că oferă securitate juridică circuitului civil. Forma cerută ad probationem se caracterizează prin: - este obligatorie; din acest punct de vedere se aseam ănă cu forma cerută ad validitatem ;

- nerespectarea ei este sancţionată cu imposibilitatea dovedirii actului juridic (negotium) cu un alt mijloc de probă; - constituie, şi ea, o exceptie de la principiul consensualismului.

1 C, civ. prevede: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semn ătura privată”. În afară de această reglementare generală există în legislaţia civilă şi alte reglementări 53 care se referă la anumite categorii de acte juridice civile şi pretind forma scrisă pentru Art. 1191 alin.

dovedirea acestora. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi: Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la formalităţile necesare, cerute de lege, pentru a face actul juridic civil opozabil şi acelor persoane care nu au participat la

încheierea lui, tocmai în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane. Nerespectarea acestei condiţii de formă constă în inopozabi-litatea actului juridic civil şi, în cazul când este respectată, intervine – de regulă – după naşterea valabilă a operaţiei juridice (negotium). Aceste formalităţi se referă, în principal, la publicitatea imobiliar ă (care face actul juridic opozabil erga omnes).

În România nu exista un regim unitar al publicităţii imobiliare: în Vechiul Regat exista sistemul publicităţii personale (al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni), în timp ce în 54

Transilvania şi Bucovina există sistemul publicităţii reale (al carţilor funciare). În prezent, în

materia publicităţii imobiliare se aplică Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare (republicată în Monitorul Oficial nr. 201/3.03.2006) – legea potrivit căreia se fac înscrierile în Cartea funciară. 52

I. Dogaru, op. cit., p. 189-190. În materia: contractului de locaţiune

53

(art. 1416 alin. 1 C. civ.), contractului de depozit (art. 1597 C. civ.), 54 tranzacţiei (art. 1705 C. civ.), contractului de asigurare. Pentru amănunte privind cele două sisteme de publicitate imobiliară, precum ş i sistemele intermediare, vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale , Bucureşti, 1988, p. 289-293.

62


62/180

5/11/2018


În afară de publicitatea imobiliară, există şi alte aplicaţii ale formei cerută de lege 55 pentru opozabilitate faţă de terţi . Teste de autoevaluare:

1.

Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată forma solemnă?

2.

Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată forma cerută ad probationem?


În cazul nerespectării formei solemne, sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic.

2.

În cazul nerespectării formei formei cerute ad probationem, sancţiunea este aceea că actul juridic nu poate fi probat cu un alt mijloc de probă, deşi este valabil.

Rezumat:

În această secţiune au fost examinate excepţiile de la principiul consensualismului, respectiv formalităţile cerute de lege pentru anumite acte juridice: forma solemnă, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Bibliografie:

9.

Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

10. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 11. Drept

civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

12. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

55

Publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.); notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.); darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.); înregistrarea, prevăzută de lege, pentru invenţii (Legea nr. 64/1991) etc.

63


63/180

5/11/2018


Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil Aşa cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure

şi simple sau afectate de

modalităţi. Modalităţile sunt acele evenimente viitoare de care depinde existen ţa sau executarea drepturilor subiective civile şi obligaţiilor civile din actele afectate de modalit ăţi. Termenul, condiţia şi sarcina sunt cele trei modalit ăţi ale actului juridic civil. Termenul

şi sigur ca realizare, care fie amână producerea efectelor unui act juridic civil, fie determină încetarea efectelor acestuia. Termenul poate fi indicat printr-o dată calendaristică, printr-o perioadă de timp sau printr-o împrejurare viitoare (de exemplu, „începerea culesului viitor”). 56 Reguli generale privind termenul există în Codul civil, art. 1022-1025 , iar reguli speciale privind termenul găsim atât în Codul civil, cât şi în alte acte normative care sunt Termenul (dies) este acel eveniment, viitor

izvoare de drept civil. Clasificare: 1. în funcţie de efectul său, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv: - termenul este suspensiv când el amână sau suspendă exerci ţiul drepturilor subiective civile şi executarea obligaţiilor civile (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma împrumutată); - termenul este extinctiv c ând, la împlinirea lui, se sting efectele actului juridic civil (de exemplu, data morţii credirentierului, în contractul de rentă viageră). 2. în funcţie de beneficiarul termenului: - termen în favoarea debitorului, care constituie regula (potrivit art. 1024 C. civ.); - termen în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul de depozit (conform art. 1616 C. civ.); - termen în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare. Numai titularul beneficiului termenului poate renun ţa la acest beneficiu. 3. După izvorul său, termenul poate fi: - termen legal, stabilit de lege; - termen convenţional sau voluntar, stabilit de parţile actului juridic civil; majoritatea termenelor sunt convenţionale; 56

„Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.” Art. 1023 C. c iv.: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repet a.” Art. 1024 C. civ.: „Termenul este presupus totdeauna că s -a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit ş i în favoarea creditorului,” Art. 1025 C. civ.: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură (insolvabilitatea unui debito r care nu este comerciant – n.n.), sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”

Art. 1022 C. civ.:

64


64/180

5/11/2018


- termen judiciar, acordat de instanţa debitorului (potrivit art. 1583 C. civ. şi 1101 C. civ.). 4. După cunoaşterea sau nu a momentului împlinirii sale la data încheierii actului juridic, distingem: - termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului juridic (de exemplu, o dată calendaristică); - termenul incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi realizarea sa este sigură (de exemplu, „la seceriş”). Efectele termenului: Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea actului juridic civil, nu şi existenţa sa (art. 1022 C. civ.). Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de termenul suspensiv, există şi, ca urmare: - dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea termenului suspensiv), el va face o plat ă valabilă (ceea ce echivalează cu renunţarea la beneficiul termenului), conform art. 1023 C. civ.; -

înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare (de exemplu, înfiinţarea unui sechestru); - înainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata, potrivit art. 1023 C. civ.; - prescripţia dreptului la acţiune va începe să curgă la data împlinirii termenului suspensiv (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958); -

în actele translative de drepturi reale care au ca obiect derivat un bun cert (res certa), termenul suspensiv nu suspendă transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în care parţile au prevăzut, expres, contrariul; - până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia între creditor şi debitor nu poate funcţiona, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă (aşa cum prevede alin. 1 al art. 1145 C. civ.).

În ceea ce priveşte termenul extinctiv, împlinirea acestuia înseamnă stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită. Condiţia Această modalitate a actului juridic civil (condi ţia) este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, eveniment de care depinde însăşi existenţa actului juridic civil. Reglement ări privind condiţia sunt cuprinse în Codul civil român în Titlul III (Despre contracte sau convenţii), Capitolul VI (Despre deosebitele specii de obligaţii), Secţiunea I (Despre obligaţiile condiţionale, art. 1004-1021).

65


65/180

5/11/2018


Clasificare: 1. În funcţie de efectul pe care îl produce, condiţia este suspensivă şi rezolutorie:

Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei, suspendă existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale părţilor; de exemplu „îţi vând imobilul din Craiova, dacă voi fi transferat la Bucureşti”.

Art. 1017 C. civ. prevede: „Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”. Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale părtilor sunt considerate că există şi se execută; de exemplu, „prezentul contract de vânzare-cumpărare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil”. Art. 1019 C. civ. dispune: „ Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiin ţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert. Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţie.” 2. În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării evenimentului, condiţia poate fi: cazuală, mixtă şi potestativă. Potrivit art. 1005 C. civ.: „Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.” O astfel de condiţie este independentă de voinţa părţilor (de exemplu,

„dacă voi

supravieţui fratelui meu”).

Art. 1007 C. civ. prevede: „Condiţia mixtă este aceea care depinde totodat ă de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane” (determinate). Un exmplu de condiţie mixtă este: „îţi vând imobilul meu, dacă mă voi căsători cu X”. Condiţa potestativă, prevede art. 1006 C. civ., „ este aceea care face să depind ă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate săl facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice”. Condiţia potestativă poate fi: potestativă pură şi potestativă simplă. Este potestativă pură acea condiţie care depinde exclusiv de voin ţa uneia din părţi. Angajamentul f ăcut sub o condi ţie pur potestativă nu este valabil. în acest sens, Art. 1010 C. civ. arată: „ Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condi ţie potestativă din partea acelui ce se obligă.” Este potestativă simplă condiţia a cărei realizare depinde de voin ţa unei părţi şi de voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu, „dacă mă voi căsători”. Condiţia potestativă simplă este valabilă şi când depinde de voinţa debitorului, şi când depinde de voinţa creditorului (cu excepţia donaţiei). Condiţia potestativă pură este valabilă numai când depinde exclusiv de voinţa creditorului.

66


66/180

5/11/2018


3. Din punct de vedere al modului de formulare, condi ţia poate fi pozitivă şi 57

negativă. 58

De asemenea, distingem între: condiţia posibilă – condiţia imposibilă şi condiţia licită şi 59

morală – condiţia ilicită sau imorală . Efecte: Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt: - condiţia pune în discuţie însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de 60

termen, care numai amână executarea (art. 1004 şi 1022 C. civ.); - condiţia produce fecte retroactiv (ex tunc). Acest lucru este cuprins în prima parte a art. 1015 C. civ. care prevede: „Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat. Dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, drepturile sale trec erezilor săi.” Prezentarea efectelor condiţiei presupune: 1) distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie; 2) distincţia între perioada anterioară împlinirii condiţiei (pendente conditione) şi perioada ulterioară împlinirii condiţiei (eveniente conditione). Condiţia suspensivă, pendente condiţione, face ca efectele actului juridic să fie suspendate în existenta lor. Ca urmare: - creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, deoarece debitorul

încă nu-i

datoreaz ă nimic; - dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea presta ţiei, pentru că a f ăcut o plată nedatorată; -

în actele translative de drepturi reale, nu se produce efectul translativ, aplic ându-se 61

art. 1018 C. civ. ; - creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său (art. 1016 C. civ.) ; 62

- creditorul poate să transmită dreptul său prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dar ca drept condi ţional, deoarece nemo plus juris ad alium transsfere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi dec ât are el

insuşi); 57

Vezi art. 1011-1014 C. civ. Vezi art. 1008, 1009 C. civ. 59 Vezi art. 1008 C. civ. 60 Art. 1004 C. civ. prevede: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor ş i necert.” 61 Art. 1018 C. civ.: „Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei. Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este simplă. Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a -l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ. Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, c reditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau 62 să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese. Art. 1016 C. civ.: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său.” 58

67


67/180

5/11/2018


- pescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut; - compensaţia nu poate opera. Dacă condiţia suspensivă s-a

împlinit, eveniente conditione: actul juridic este considerat, retroactiv, că a fost un act pur şi simplu. Astfel: - plata facută de către debitor rămâne valabilă;

- transmisiunea drepturilor reale facut ă de titularul dreptului condiţional se consolidează. De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive, eveninte condi ţione, există următoarele excepţi: - prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei; - actele de administrare f ăcute de înstrăinator rămân valabile; - fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect retroactiv; - riscurile cad în sarcina înstrăinătorului, aşa cum prevede art. 1018 alin. 1 C. civ.

În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt în situaţia anterioară încheierii actului juridic civil. Deci: - prestaţiile executate trebuie să fie restituite; - garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate; - acele drepturi constituite de debitor se consolidează. În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, pendente condiţione, ea nu produce nici un efect; actul juridic civil se comport ă ca un act pur şi simplu, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Deci, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu ( pura est sed sub conditione resolvitur ).

Efectul condiţiei rezolutorii, evenimente conditione, este desfiin ţarea retroactivă a actului (vezi art. 1019 C. civ.). Ca atare: - părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite; - drepturile ce au fost constituite de dobânditor pendente condiţione se desfiinţează cu efect retroactiv, conform regulii rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis (anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent).

Şi după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, există excepţii de la retroactivitate: - riscul realizat pendente conditione e suportat de dobânditor, ca proprietar sub condiţie rezolutorie; - actele de administrare f ăcute de dobânditor rămân valabile; - fructele culese de dobânditor rămân ale sale; -

în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc). În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezenţa consolidării retroactive a actului juridic.

68


68/180

5/11/2018


Sarcina

Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care const ă intr-o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impus ă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit – liberalităţi.

În Codul civil nu exist ă o reglementare generală a sarcinii, dar există aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului (art. 828-830 C. civ. şi art. 930 C. civ.). „Donaţiunea între vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a f ăcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii.” Portivit art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcin ă şi ipotecă.” Art. 829 C. civ. dispune:

Clasificare:

În doctrină se fac mai multe clasificari ale sarcinii: Din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate fi: -

în favoarea dispunătorului63; 64 - în favoarea gratificatului ; 65 - în favoarea unei ter ţe persoane . Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi

îndeplinite), ilicite (care contravin dispozi ţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri) sau sarcini posibile, licite şi morale. Efecte: Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o con ţine; ea afectează numai eficacitatea actului juridic. Deci, neîndeplinirea sarcinii poate constitui motiv de revocare a actului juridic civil. Sarcina este aceea care confer ă actelor gratuite caracter sinalagmatic (pro parte). Neexecutarea sarcinii dă un drept la obţiune

între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare sau a cere obligarea debitorului la executarea obligaţiei sale. Teste de autoevaluare:

1.

Enumeraţi modalităţile actului juridic civil.

2. Ce este termenul suspensiv? 3.

63

Ce este condiţia rezolutorie?

De exemplu, sarcina impusă de donator donatarului de a plăti o datorie a sa faţă de o terţă persoană.

64

De exemplu, dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată pentru realizarea unei lucrări ştiinţifice. 65 De exemplu, A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a plăti rentă viageră unei rude a lui A.

69


69/180

5/11/2018



Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. 2. Termenul suspensiv este cel care amână sau suspendă exerciţiul drepturilor 3.

subiective civile şi executarea obligaţiilor civile. Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută; la împlinirea condiţiei rezolutorii, contractul se desfiinţează retroactiv.

Rezumat:

În prezenta secţiune, au fost analizate modalităţile actului juridic civil: termenul, condiţia şi sarcina. Bibliografie:

1.


2.


3.


4.

Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

70


70/180

5/11/2018


Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil a) Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului juridic civil:

Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile subiective şi obligaţiile civile la care acesta dă naştere, pe care le modifică sau le stinge. Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai conţinutul raportului juridic civil pe care-l generează, adică drepturile şi obligaţiile părţilor. Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este cuprins ă în Codul civil. Acestea sunt reglementate,

în mod general, în capitolul „Despre efectul convenţiilor”

(art. 969-985 C. civ.). De asemenea, sunt reglementate efectele diferitelor contracte civile: vânzarea (art. 1294-1404 C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.); locaţiunea (art. 1410-1490 C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.); împrumutul (art. 1576-1590 C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.) etc., precum unilateral (art. 856-931 C. civ.).

şi efectele testamentului ca act

Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte normative-izvoare de drept civil, cum ar fi Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale; Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă stabilirea sau fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care un astfel de act le-a generat, modificat sau stins. O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori, conţinutul actului juridic civil este obscur, cel puţin la prima vedere. Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în anumite etape: 1. Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în dovedirea actului juridic (negotium iuris). În această etapă se aplică regulile privind proba actului juridic civil. Importanţa practică a acestei etape este incontestabil ă, deoarece, dacă nu se dovedeşte existenta actului, nu se mai pune problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum

ştim, idem est non esse et non probari (ceva nedovedit este ca şi când n-ar exista). 2. În ipoteza în care existenţa actului juridic este neîndoielnică, dar efectele acestuia nu apar cu claritate, se trece la cea de-a doua etap ă a determinării efectelor actului juridic civil. Aceasta const ă în interpretarea clauzelor actului. Interpretarea urmăreşte,

în primul rând, calificarea juridică a actului. În urma calificării, se poate ajunge la una din urm ătoarele concluzii: - este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică regulie ce reglementează actul respectiv; - este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se aplică regulile generale privind convenţiile, şi nu regulile de la un act numit înrudit (acestea din urm ă având un caracter special, iar specialia generalibus derogant derogă de la legea general ă).

– legea specială

71


71/180

5/11/2018


După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil, urmeaz ă interpretarea propriuzisă a clauzelor actului. Aceasta se face porivit urmatoarelor reguli: - actul juridic civil se interpreteaz ă ţinând cont de voinţa reală a părţilor, şi nu de sensul literal al termenilor (potrivit art. 977 C. civ.); - potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres

întrânsele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”; -

ţinând cont de art. 982 C. civ. : „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”;

- conform art. 979 C. civ. : „ Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează

în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”.

-

potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpreteaz ă în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-

ar putea produce nici unul”, cu alte cuvinte este valabil adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; - in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă”; - conform prevederilor art. 984 C. civ.:

„Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”;

-

în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.

b) Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele:

„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arat ă cum şi 66 faţă de cine se produc aceste efecte”. Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care principiile nu se aplică. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt: 1- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); 2- principiul irevocabilităţii; 3- principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).

civ.: „Convenţiile legal f ăcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”; art. 970 alin. 1: „ Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă”; art. 973 C. civ. : „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.” Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C.

66

Gh. Beleiu, Drept civil român , Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 163. 72


72/180

5/11/2018


Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda. Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ. Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea ce priveşte actele bilaterale (contractele), acest principiu se exprim ă şi prin sintagma „contractul este legea părţilor”. Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice generate de actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil. Excepţiile de la principiul for ţei obligatorii a actului juridic civil sunt acele situa ţii în care efectele actului nu se produc a şa cum au dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele prevăzute şi dorite de parţi. Sunt cazuri de restr ângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil

încetează înainte de termen, din cauza dispari ţiei unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a contractului de mandat (art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiin ţarea contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ. Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim situaţia în care actul juridic este prorogat (prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră. Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil. Acest principiu este prev ăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2, în ceea ce priveşte convenţiile. Deşi pentru actele unilaterale nu exist ă un text, cu caracter general, care s ă consacre acest principiu, legea civil ă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit, dar neîndoielnic, principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie de acte civile. Definim principiul irevocabilităţii

ca fiind „regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune cap ăt prin voinţa numai a uneia din p ărţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.”67 Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil. De la principiul irevocabilităţii există două categorii de excepţii:

- excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau multilaterale) - excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale. Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile când convenţiile se revocă, asa cum prevede art. 962 alin. 2 C. civ. : „…

din cauze autorizate de lege.” Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul irevocabilităţii, deoarece – potrivit principiului libertăţii actelor juridice civile – părţile care au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă (mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot desfiinţa actul (mutuus disensus).

67



73/180

5/11/2018


Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt: - orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este revocabilă ; 68

- contractul de locaţiune f ără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi ; 69

- societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 C. civ. ; 70

- restituirea de îndat ă a depozitului, potrivit art. 1616 C. civ. ; 71

- stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art. 1552 pct. 1si 2 C. civ. ; 72

- denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative, - denunţarea contractului de asigurare, -

încetarea contractului de concesiune.

Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt: - testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C. civ. care prevede:

„Revocarea f ăcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas f ără efect din cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”; - retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701 C. civ. astfel:

„în tot

timpul în care prescripţia dreptului de a accepta nu este dob ândită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, f ăcute de curatorele succesiunii vacante”; - oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar. La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor obligativităţii şi relativităţii 73

actelor bilaterale. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest). Consacrarea legală a acestui principiu este cuprins ă în art. 973 C. civ.

68

Art. 937 alin. 1 C. civ.: „Orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”. Art. 136 alin. 2 C. civ.: „Dacă contractul a fost fără termen, concediul (denunţarea – n. n.) trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului.” 70 Potrivit art. 1523 pct. 5 C. civ. societatea încetează „prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea.” 71 Art. 1616 C. civ.: „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s -a reclamat, chiar când s-ar fi 69

stipulat prin contract un anumit termen pentru restituirea lui; se exceptează însă cazul când în formele legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opoziţie la restituirea sau la strămutarea lucrului depozitat.” 72 Art. 1552 C. civ. pct. 1 ş i 2: „Mandatul se stinge: 73

1. prin revocarea mandatarului; 2. prin renunţarea mandatarului la mandat.”

Pentru

aceste particularităţi vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor , Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 96-107. 74


74/180

5/11/2018


Acest principiu este regula potrivit c ăreia actul juridic civil produce efecte numai fa ţă de autorii sau autorul lui, neputând să profite sau să dăuneze terţilor. Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi natura voliţională a actului juridic civil, iar, în al doilea rând, o soluţie contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei. Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea no ţiunilor de părti, avânzicauză şi terţi; în raport de un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei categorii. Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic civil; în patrimoniul acestei persoane sau faţă de această persoan ă se produc efectele actului juridic civil, tocmai în virtutea principiului relativităţii.

Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe fiecare din părţile actului bi- sau multilateral. Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici p ărţi, nici terţi şi care suport ă efecte ale actului juridic civil din cauza legăturii existente între ei şi părţi. Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. 1) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima categorie de avânzi-cauză. Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un patrimoniu, o universalitate (universitas bonorum) la decesul altei persoane fizice, cum sunt mo ştenitorul legal unic sau legatarul universal sau este persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie). Succesor cu titlu universal este persoana fizic ă ce dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, precum mo ştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice divizate (total sau par ţial). Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului lor, respectiv o parte a lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile. 2) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce dobândesc un anumit drept, individual (ut singuli).

În actul juridic prin care dob ândesc acel drept sau bun ei au calitatea de parte, dar în raport cu alte acte ale autorului lor, anterioare, referitoare la acela şi drept sau bun şi încheiate cu alte persoane, ei au calitatea de av ânzi-cauză în măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul 74 anterior (de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1441 C. civ. ). 74

„Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s -ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”

Art. 1441 C. civ.:

75


75/180

5/11/2018


3) A treia categorie de av ânzi-cauză e formată de creditorii chirografari

– acei

creditori ce nu dispun de o garan ţie reală pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor (art. 1718 C. civ.). Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini

îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suport ă influenţa actelor patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu poate interveni în actele debitorului său. În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului chirografar, acesta din urmă încetează să mai aibă calitatea de având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea 75

76

pauliană, numită şi revocatorie sau acţiunea în declararea simulaţiei . Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane str ăine de actul juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt desemnaţi şi prin expresia „cei de-al treilea”.

Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide; una şi aceeaşi persoană poate să fie având-cauză în raport cu un act juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi autor. Excepţii de la principiul relativităţii: Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat actul. Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere par c ă se abat de la principiul relativităţii, în realitate efectele actului subordon ându-se acestui principiu) şi excepţii reale. Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile: 1) situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali

şi pe cei cu titlu universal ca fiind „continuatori” ai autorilor lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor; pentru creditorii chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvor ăşte din lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ;

2) promisiunea faptei altuia, care este numit ă şi convenţia de porte fort; ea este convenţia prin care o parte (promitent) se oblig ă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să ratifice actul încheiat în absenţa sa. în realitate, ceea ce se promite este fapta promitentului: de a depune st ăruinţe pentru a determina terţul să adere la un act; 75

În legătură cu acţiunea revocatorie, art. 975 C. civ. prevede:

„Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.” 76 Potrivit art. 1175 C. civ., referitor la simulaţie: „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante ş i succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.”

76


76/180

5/11/2018


3) simulaţia. Aceasta este cladit ă pe două operaţii juridice: una sinceră, dar secretă; alta publică, dar mincinoasă. Simulaţia poate avea una din următoarele trei forme: a) actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el fiind contrazis de actul secret, numit şi „contraînscris”); b) actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act juridic – de exemplu, vânzare-cumpărare – iar prin actul secret se arat ă adevaratul act dorit de părţi – de exemplu, donaţie); c) interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care adevăratele părţi rezultă doar din actul secret.

Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de bună credinţă produce efecte actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de a invoca actul public sau dreptul de op ţiune între actul public şi actul secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia p ărţilor participante la simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la principiul relativit ăţii; 4) reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoan ă (reprezentant)

încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-se direct în persoana reprezentatului. După izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea care rezultă din contractul de mandat) sau legală (cea care izvorăşte din lege). Reprezentarea este doar o excep ţie aparentă de la principiul relativităţii deoarece: dacă reprezentarea este convenţională, reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil; dacă reprezentarea este legală, dreptul de a reprezenta izvorăşte din lege; 5) acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă 77

persoană, cu care prima este în legatură contractuală.” . Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucr ări date în apalt (în întreprindere – n.ns.), pot reclama plata lor de la comitent, pe at ât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamaţiei.”

În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede c ă: „în toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra persoanei ce mandatarul şi-a substituit.” Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul relativit ăţii, întrucât deptul la acţiune izvorăşte din lege. Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil stipulaţia pentru altul, care este numită şi contractul în favoarea unei a treia persoane: acel contract prin care promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar (care nu participă la încheierea actului juridic). De exemplu, contractul încheiat cu o societate de asigurări în beneficiul unei terţe persoane. 77

Gh. Beleiu, op. cit., p. 170. 77


77/180

5/11/2018


Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar există aplicaţii ale acesteia în 78

materia rentei viagere (art. 1642 C. civ. ) şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C. 79

civ. ). Teste de autoevaluare: 1.

Enumeraţi principiile care guvernează materia efectelor actului juridic civil. 2. Enumeraţi categoriile de avânzi -cauză.


Principiile efectelor actului juridic civil sunt: principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. 2. Categoriile de avânzi-cauză sunt: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai

părţilor.

Rezumat:

În secţiunea 5 s-au făcut câteva consideraţii generale cu privire la dovedirea şi interpretarea actului juridic, după care s-au analizat principiile efectelor actului juridic: principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, inclusiv noţiunile de părţi, terţi şi avânzi -cauză, precum şi categoriile de avânzi -cauză. Bibliografie:


Lumina Lex, Bucureşti, 2000 2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994 4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

78

Art. 1642 C. civ.: „Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia ce n-are niciun drept la rendită. În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuş i nu este supusă formelor stabilite pentru donaţiune; însă este în totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.” 79 Art. 828 C. civ.: „Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruit e. Donatorul este responsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia.

Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o donaţiune care impune sarcini donatarului; într -acest caz însă, garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”. Art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”

78


78/180

5/11/2018


Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil a) Noţiune şi delimitare:

În legislaţia civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil. Dar în literatura juridică s-au formulat mai multe astfel de defini ţii. Putem defini nulitatea ca fiind acea sanc ţiune de drept civil ce lipse şte actul juridic de acele efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului juridic, nu se respect ă condiţiile sale de validitate. De lege lata (potrivit dreptului în vigoare), instituţia nulităţii este reglementată printr-o 80

serie de norme juridice ce se g ăsesc raspândite în întreg Codul civil , precum şi în alte 81 82 izvoare de drept civil, cum sunt Decretul nr. 31/1954 , Legea nr. 18/1991 etc. Funcţiile nulităţii: Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care il are nulitatea asupra subiectelor de drept civil care sunt tentate s ă încheie actul juridic cu nerespectarea condi ţiilor de validitate ale acestuia. Funcţia sancţionatorie intervine dacă funcţia preventivă nu s-a dovedit eficient ă; ea constă tocmai în înlăturarea efectelor contrare legii şi bunelor moravuri. Concepţia despre nulitate: Concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut în timp o anumită evoluţie:

În trecut, concepţia asupra nulităţii era cuprinsă în regula quod nullum est nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce nici un efect). În această concepţie, considerat ă ulterior ca fiind rigidă, nulitatea este, în principiu, totală şi iremediabilă. Această concepţie a fost denumită, de doctrina ulterioară, a actului-organism (în sensul că nulitatea era comparat ă cu boala organismului uman). Mai târziu, a apărut teza proporţionalităţii efectelor nulităţii cu finalitatea legii, ţinând cont că nulitatea este doar mijlocul juridic prin care se restabile şte legalitatea încalcat ă în momentul încheierii actului juridic. Potrivit acestei a doua concepţii, nulitatea este, în principiu, parţială şi remediabilă, astfel încât trebuie înlăturate numai acele efecte ale actului juridic ce contravin legii, celelalte efecte men ţinându-se. Această ultimă concepţie, numită şi „ noua concepţie a dreptului civil despre nulitatea actului juridic” este aplicabilă şi în prezent în ţara noastră, ea fiind întemeiată pe argumente 80

Art.: 5, 790 alin. 1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. 2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 11671168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin. 2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900. 81 Dispoziţiile art. 20 şi 34. 82 Dispoziţiile art. 46 şi 49.

79


79/180

5/11/2018


83

de text (art. 1008 C. civ. ; art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescrip ţia 84

extinctivă ), de cazuistică şi de drept comparat. Nu este admisă confuzia între nulitate şi rezoluţiune, reziliere, caducitate, revocare, inopozabilitate, fiecare dintre aceste noţiuni presupunând un regim juridic propriu, autonom. Raportul nulitate-rezoluţiune: „Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, 85

pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi”.

Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări: - sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; - produc efecte retroactiv (ex tunc); - sunt, în principiu, judiciare (deci presupun o hot ărâre a organului jurisdicţional competent).

Între nulitate şi rezoluţiune există urmatoarele deosebiri principale: -

în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţinea presupune un act juridic valabil încheiat;

- nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe c ând rezoluţiunea se poate aplica doar contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu); -

în timp ce cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, cauza rezoluţiunii (neexecutare culpabilă de către una din părţi) este ulterioară momentului încheierii contractului,

Raportul nulitate – reziliere: Rezilierea este încetarea sau desfacerea unui contract sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre p ărţi.

În cazul acestor contracte (cu executare succesiv ă), nici nulitatea şi nici rezilierea nu sunt retroactive, ci au efecte numai pentru viitor (ex nunc). De asemenea, cauza rezilierii este ulterioară încheierii contractului, spre deosebire de cauza nulit ăţii. Raportul nulitate – caducitate:

şi-au produs încă efectele, din cauza unei împrejurări survenite ulterior încheierii valabile a actelor şi independent de voinţa părţilor sau autorului lui. De exemplu, legatul devine caduc dac ă legatarul predecedează testatorului său. Caducitatea are ca efect ineficacitatea actelor juridice care nu

83

„Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” 84 Art. 1 alin . 3 din Decretul nr. 167/1958: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.” 85 Gh. Beleiu, Drept civil român , Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 175.

Art. 1008 C. c iv.:

80


80/180

5/11/2018


Nulitatea

şi caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar între ele există

următoarele deosebiri: - nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea presupune un act valabil încheiat; - nulitatea retroactivează (ex tunc), pe când caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs efecte ale actului juridic; - nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauz ă ulterioară încheierii actului şi straină de voinţa autorului sau autorilor. Raportul nulitate-revocare: Revocarea are mai multe înţelesuri în dreptul civil, dar aici ne referim la revocare ca sancţiune civilă ce constă în înlăturarea efectelor actului juridic din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Atât nulitatea, cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; ele se deosebesc, în principal, prin: - nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce revocarea presupune un act valabil încheiat; - cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic; cauzele revocării sunt ulterioare încheierii actului juridic;

-

nulitatea se aplică oricărui act juridic civil; revocarea e aplicabil ă, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalit ăţi).

Raportul nulitate-inopozabilitate:

„Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de 86 publicitate faţă de terţi sau al lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta”. Nulitatea şi inopozabilitatea se deosebesc, în principal, prin următoarele: - nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea presupune un act încheiat valabil; -

în cazul nulităţii, efectele se răsfrâng atât asupra părţilor, cât şi asupra terţilor; în cazul inopozabilităţii, actul juridic produce efecte fa ţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;

- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, în timp ce inopozabilitatea, de regulă, se referă la neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare

încheierii actului juridic. - nulitatea relativă poate fi „confirmată”, iar inopozabili-tatea poate fi înlăturată prin

„ratificare”; aceste două modalităţi de remediere nu se confundă. 86



81/180

5/11/2018


b. Clasificare, cauze; regim juridic: Clasificare: 1. Din punct de vedere al naturii interesului ocrotit (general sau individual) prin dispoziţia legală care a fost încălcată la încheierea actului juridic, nulitatea poate fi absolută şi relativă. Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul

încheierii unui act juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes general, public. Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act juridic civil, a unei norme ce ocrote şte un interes particular, privat. Nulitatea absolută e desemnată în legislaţie, practica sau doctrina prin expresiile: actul este „nul de drept” sau „nul de plin drept”, iar nulitatea relativă e indicată prin expresiile; „actul este anulabil”sau „poate fi anulat”. 2. După întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi totală. Este parţială nulitatea care desfiinţează doar o parte din efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale acestuia producându-se, în măsura în care nu contravin legii. Este totală nulitatea ce desfiinţează actul juridic civil în întregul său. Nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea total ă este excepţia. De exemplu, nerespectarea formei cerute ad validitatem va atrage sancţiunea nulităţii totale. De asemenea, precizăm c ă doar în cazul unui act juridic civil cu mai multe clauze ( şi, deci, efecte) se poate aplica sanc ţiunea nulităţii parţiale. De exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, mai mare decât dobânda permisă de lege, poate fi aplicat ă nulitatea parţială, desfiinţându-se clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul efectelor actului. 3. În funcţie de modul de consacrare legislativ ă, nulitatea poate fi expresă (sau textuală) şi virtuală (sau implicită). Nulitatea este expresă (explicită sau textuală) atunci când este prevazută ca atare, întro dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor sunt exprese, fiind prev ăzute fie în Codul civil, fie

în alte izvoare de drept civil. De exemplu, art. 822 C. civ. prevede: „Este nulă orice donaţiune f ăcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.” Este virtuală (implicită, tacită) nulitatea care nu este prevăzută expres de lege, dar ea rezultă în mod neîndoielnic fie din exprimarea normei legale, fie din scopul acesteia. De exemplu, art. 813 C. civ. prevede: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” Deş i textul nu prevede, consecinţa nerespectării formei înscrisului autentic este nulitatea. 4. În funcţie de felul condi ţiei de validitate nerespectate, distingem: nulitate de fond şi nulitate de formă. Nulitatea de fond intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic: capacitate, consimţământ, obiect, cauză.

82


82/180

5/11/2018


Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem. Cauze de nulitate absolut ă: Sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil: 1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic: a) lipsa consimţământului;

b) lipsa capacităţii de folosinţă; nerespectarea unei incapacităţi speciale instituită pentru ocrotirea unui interes social general sau acea lipsă a capacităţii de folosinţă care are drept cauză nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice; c) lipsa obiectului; obiect ilicit sau imoral; d) lipsa cauzei; cauza fals ă, ilicită sau imorală; e) lipsa formei cerută ad validitatem. 2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, ale ordinii publice sau bunelor moravuri; 3. lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative; 4. frauda legii (fraus omnia corrumpit). Cauze de nulitate relativă : Sunt cauze ce atrag nulitatea relativ ă a ctului juridic civil: 1. existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune);

2. lipsa discernamantului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil; 3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerci ţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul judecătoresc) sau de către persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, f ără încuvi-inţările legale (actul este lezionar pentru minorul de 14-18 ani şi este încheiat f ără încuviinţarea ocrotitorului legal sau actul este

încheiat f ără

încuviinţarea autorităţii tutelare); încheierea actului în lipsa sau cu depăşirea puterilor, în cazul persoanelor juridice; nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea unor interese individuale, personale (cum este, de exemplu, cea prevazut ă de art. 1307 C. civ. privind interdicţia vânzării-cumpărării între soţi); 4. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea nr. 18 / 1991. Regimul juridic aplicabil nulit ăţilor are în vedere regulile care guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Regimul juridic aplicabil nulităţii absolute: a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi invocat ă

şi din oficiu, de către organul juridicţional; b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea absolută fiind imprescriptibilă; c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată.

83


83/180

5/11/2018


Regimul juridic aplicabil nulităţi relative: a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost prevăzută aceast ă acţiune. Există câteva excepţii de la aceast ă regul ă, printre care cea prevăzută de art. 45 din Codul de procedură civilă: „Procurorul poate să porneasca orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarera intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor

muncii”; b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibil ă; deci nulitatea relativă poate fi invocat ă

în temenul de prescriţie extinctivă (termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, iar începutul prescripţiei acestei acţiuni fiind reglementat în art. 9 din Decretul nr. 87 167/1958 privind prescripţia extinctivă ); c) nulitatea relativă poate fi confirmată, fie printr-o confirmare expresă, fie printr-o confirmare tacită. Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic întocmit în acest scop şi trebuie să cuprindă, potrivit art. 1190 C. civ., şi cauza nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare. Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie.

În timp ce nulitatea absolut ă poate fi invocată printr-o acţiune în constatarea nulităţii (nulitate ce operează, în puterea legii, chiar din momentul încheierii actului), acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind s ă fie desfiinţat de instanţă. d) Efectele nulităţii: Prin efectele nulităţii întelegem acele cosecinţe juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii (lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor ce reglementeaz ă încheierea sa valabilă). Deci, ca efect al nulit ăţii, se desfiinţează raportul juridic născut în temeiul actului juridic lovit de nulitate, sau a clauzei (clauzelor) nule a acestuia, dup ă caz, ajungându-se prin aceasta, la restabilirea legalit ăţii. Această desfiinţare a actului juridic şi, respectiv, a raportului juridic n ăscut din el, produce drept consecinţe: a) actul juridic ce nu şi-a produs încă efectele, nu şi le va mai produce; b) dacă actul juridic a fost executat total sau par ţial, până la pronunţarea hotărârii de anulare, efectele nulităţii vor fi: 1) desfiinţarea, cu caracter retroactiv, a actului; 2) restituirea prestaţiilor ce au fost efectuate în temeiul actului anulat; 87

Decretul nr. 167/1958 prevede: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să -i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”

Art. 9 din

84


84/180

5/11/2018


c) acele acte juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui act juridic nul sau anulabil, acte prin care s-au constituit sau transmis drepturi fa ţă de terţi, vor fi desfiinţate în baza anulării (nulităţii) actului iniţial. Deci, putem spune că efectele nulităţii se exprimă, în esenţă, în adagiul quod nullum est nullum producit effectum. Pentru a opera aceast ă regulă, trebuie să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, şi

anume: - retroactivitatea nulităţii; - restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum); - anularea nu doar a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).

De lege lata, nu exist ă texte de principiu privind efectele nulit ăţii dar exist ă texte legale ce reglementează nulitatea în anumite cazuri (inclusiv cele ce reglementează excepţiile de la principiile efectelor nulităţii). Principiul retroactivităţii. Excepţii

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci

şi pentru trecut (ex tunc). Deci aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii presupune înlăturarea efectelor actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. Astfel se ajunge în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul juridic. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii decurge din principiul legalităţii. Numim excepţii de la retroactivitate, acele cazuri în care, pentru motive temeineice, efectele care s-au produs între momentul încheierii actului şi momentul anulării sale sunt menţinute. în aceste cazuri, nulitatea produce efecte numai ex nunc, nu şi ex tunc. Sunt astfel de excepţii: - menţinerea efectelor produse, în trecut, de un contract cu executare succesiv ă (de exemplu, contractul de

închiriere sau contractul de v ânzare cu clauză de

întreţinere, caz în care retroactivitatea efectelor nulităţii este, în mod obiectiv, imposibilă); - păstrarea fructelor care au fost culese anterior anulării (în temeiul art. 485 C. 88

civ. ), caz în care neretroactivi-tatea efectelor nulităţii are la bază ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio î n integrum). Excepţii. Acest principiu este o consecinţa a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

88

Art. 485 C. civ.: „Posesorul nu caştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună -credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.” 85


85/180

5/11/2018


Principiul restitutio in integrum este acea regul ă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit, în aşa fel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care ar fi fost dac ă acel act nu s-ar fi încheiat. Restitutio î n intergum (ca şi retroactivitatea) priveşte efectele nulităţii actului juridic

civil între părţile raportului juridic, şi nu faţă de terţi. Sub aspect procesual, exist ă două acţiuni: acţiunea în anularea actului (care este imprescriptibilă sau prescriptibilă, după caz) şi acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în executarea actului anulat (care este prescriptibilă). Numim excepţii de la restitutio in integrum situaţiile în care, pentru motive temeinice, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu se restituie, ci se men ţin. Aceste excepţii de la principiul restitutio in integrum sunt, în acelaşi timp, excepţii de la retroactivitatea efectelor nulit ăţii. Este o astfel de execepţie nu numai menţinerea tuturor efectelor actului juridic anulat, ci şi menţinerea lor parţială. Sunt considerate excepţii de la principiul restitutio in integrum, în doctrină şi practică, următoarele cazuri: - persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerci ţiu restrânsă restituie prestaţia pe care au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura

îmbogăţirii lor, potrivit prevederilor art. 1164 C. civ.89; această excepţie e justificată de principiul ocrotirii minorului în raporturile juridice civile, lu ând în considerare lipsa sa de experienţă; - în cazul în care se aplică principiul nemo auditur propriam turtitudinem allegans (numănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept). Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anul ării actului iniţial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis). Excepţii

Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anul ării actului iniţial este o consecinţă a: - celorlalte două principii ale efectelor nulităţii: retroactivităţii şi repunerii în situaţia iniţială ; - unui alt principiu mare de drept: nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transffere potest quam ipse habet (numeni nu poate transmite un drept pe

care nu-l are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi dec ât are el însuşi). 89

Art. 1164 C. civ. dispune: „Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admiş i, în această calitate, a exercita

acţiune în resciziune contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s -a dat.” (Această dispoziţie a devenit inaplicabilă în privinţa femeilor măritate, prin efectul Legii privitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată prin Decretul nr. 1412/1932 – n. n.).

86


86/180

5/11/2018


Acest al treilea principiu al efectelor nuli ăţtii poate fi definit ca fiind regula juridic ă în virtutea căreia anularea actului primar atrage şi anularea actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul. Aplicarea acestui principiu în practică se concretizează şi în două situaţii specifice: 1) pentru „actele autorizate”, anularea autorizaţiei administrative ce precede actul juridic civil, conduce şi la anularea actului care avea la bază acea autorizaţie; 2) pentru cazul a două acte: unul principal şi celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu, prin aplicarea adagiului accesorium sequitur principalem. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anul ării actului iniţial nu se bucură, nici el, de o consacrare legal ă, cu caracter general. Art. 1770 C. civ., ce se refer ă la ipotecă, prevede: „Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o condi ţie, sau rezolubil în oarecare cazuri, sau supus la o acţiune în resciziune, nu pot consim ţi decât o ipotecă supusă aceloraşi condiţii sau aceloraşi resciziuni.” Constituie excepţii de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, deşi actul iniţial se anulează, actul subsecvent este totuşi menţinut, din cauza unor motive temeinice. Menţinerea actului subsecvent, în aceste situaţii de excepţie, este justificată de două mari principii de drept: 1) cel al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului, cu titlu oneros, al unui bun; 2) cel al asigurării stabiliăţtii circuitului civil. Sunt excepţii de la principiul anul ării actului subsecvent ca urmare a anul ării actului iniţial: - terţul dobânditor al unui bun mobil, cu bună credinţă, de la un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună voie, păstrează bunul, în 90

91

temeiul art. 1909 C. civ. alin. 1 , coroborat cu art. 972 C. civ. ; - art. 20 din Decretul nr. 31/ 1954

prevede: „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.

Cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat s ă le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”; - subdobânditorul, de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui bun imobil îl păstrează, deşi titlul de proprietate al transmiţătorului a fost declarat nul sau anulat.

90

91

Potrivit art. 1909 alin. 1, „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.” Cf. art. 972 C. civ.: „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana

pusă în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credinţă.”

87


87/180

5/11/2018


Principii de drept care înlătură regula quod nullum est nullun producit effectum : Acele principii de drept care, aflate în concurs cu regula quod nullum est nullum producit effectum, o înlătură, sunt:

1) principiul conversiunii actului juridic; 2) principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius); 3) principiul răspunderii delictuale. 1. Principiul conversiunii actului juridic. Efectul acestui principiu este înlocuirea (substituirea) actului juridic nul cu alt act juridic valabil. Deci, manifestarea de voinţă valabilă într-un act juridic nul poate avea o valoare independentă de soarta acelui act. Temeiul conversiunii îl constituie regula de interpretare logică consacrat ă de art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”, regulă ce se regăseşte în adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat . Pentru a putea opera conversiunea trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - cele două acte juridice să fie încheiate între aceleaşi părţi; - să existe un element care s ă diferenţieze actul nul de cel valabil (s ă fie de natur ă diferită; conţinutul lor să fie diferit; să producă efecte diferite; condiţiile de formă să fie diferite pentru fiecare din cele două acte); - unul din cele două acte să fie anulat total şi efectiv; - actul valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, iar aceste condi ţii să se regasească în cuprinsul actului anulat; - din manifestarea de voinţă a părţilor (părţii) să nu rezulte imposibilitatea conversiunii. Rezultă, deci, că nu va exista conversiune în următoarele cazuri: a) când este vorba de nulitate par ţială: unele clauze ale actului sunt anulate, iar altele menţinute; b) când actul nu este încă anulat, operând prezumţia de validitate; c) când este doar o problem ă de calificare, din cauza denumirii greşite date de părţi actului juridic; d) cazul validării actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate la încheierea actului juridic. Menţionăm ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic civil: - manifestarea de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare, valorează antecontract de vânzare-cumparare;

88


88/180

5/11/2018


- actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar e valabil ca revocare a legatului care avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare anulat – caz prevăzut expres de art. 932 C. civ.: „Orice înstrăinare a obiectului legatului, f ăcută cu orice mod sau condi ţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când

înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”; - cazul moştenitorului care înstrăinează un bun din masa succesoral ă; cu toate ca actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voin ţă pe care o conţine valorează ca acceptare a succesiunii – caz prevăzut de art. 689 C. civ.: „Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede întrun act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neap ărat intenţia

sa de acceptare.” 2. Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius) înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească. O aplicaţie a acestui principiu este consacrat ă cu privire la actele de stare civil ă: atunci când înregistrările în registrul de stare civilă au fost f ăcute de o persoană necompetentă, dar care a exercitat public atribuţia sa de delegat de stare civil ă, sunt valabile, chiar dac ă persoana respectivă nu avea, în realitate, această calitate. 3. Principiul răspunderii civile delictuale.

Între principiul ocrotirii minorului, consacrat de art. 1159 C. civ. 92 şi principiul răspunderii civile delictuale (nemini laedere), cel care are c âştig de cauză este principiul răspunderii civile delictuale, ceea ce echivaleaz ă cu menţinerea actului anulabil, ca fiind cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce p ărţii cocontractante prin fapta ilicit ă a minorului; în acest context, art. 1162 C. civ. dispune: „Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.” Teste de autoevaluare:

1.

Care este criteriul după care clasificăm nulitatea în absolută şi relativă?

2.

Acţiunea în nulitate absolută este prescriptibilă?

3.

Poate fi nulitatea relativă confirmată? Ce este actul confirmativ?


92

Criteriul după care clasificăm nulitatea în absolută şi relativă este natura generală, obştească sau particulară a interesului ocrotit de norma juridică încălcată cu ocazia încheierii actului juridic.

Art. 1159 C. civ.: „Minorul ce face o

simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune.” 89


89/180

5/11/2018


2.

Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. 3. Da, nulitatea relativă poate fi confirmată. Actul confirmativ trebuie să respecte condiţiile de validitate cerute oricărui act juridic civil şi este actul prin care partea contractantă îndreptăţită să invoce nulitatea relativă renunţă la acest drept. Rezumat:

În această secţiune a fost analizată noţiunea nulităţii şi delimitarea ei de alte instituţii; au fost folosite mai multe criterii şi s-au prezentat clasificări ale nulităţii, cu privire specială asupra regimului juridic al nulităţii absolute şi al celei relative. De asemenea, au fost prezentate efectele nulităţii, cu principiile care le guvernează. Bibliografie:

1.




4.

Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

Lucrare de control:

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Definiţi actul juridic civil. Prin ce se deosebieşte clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale de clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale? Cum se subclasifică actele cu titlu oneros? Care sunt modalităţile de care poate fi afectat un act juridic? Definiţi consimţământul. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le întrunească consimţământul pentru a fi valabil?

7. Ce este cauza actului juridic? 8. Daţi două exemple de acte juridice solemne. 9. Care sunt principiile care

guvernează efectele actului juridic civil? 10. Care este regimul juridic al nulităţii absolute şi care este regimul juridic al nulităţii relative?

90


90/180

5/11/2018


UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3 Obiective:

Unitarea de învăţare cuprinde trei secţiuni: privind faptele de comerţ , privind

calitatea de comerciant şi privind fondul de comerţ. trei sunt instituţii fundamentale ale dreptului afacerilor şi studierea lor Toate temeinică este necesară formării juridice a unui economist. Timp de studiere: 1 ora şi ½.

Secţiunea 1. Faptele de comerţ 1.1

Definiţie

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică93, ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este determinat de trei noţiuni: cea de act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ. Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci enumeră doar acte şi operaţiuni pe care le consideră fapte de comerţ. Termenul juridic utilizat – fapte de comerţ – este propriu numai Codului comercial român, care, în această privinţă, se delimitează atât de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de act (acte de commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în literatura juridică94 este dacă această deosebire este numai rodul întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s -a dat de către cea mai mare parte a doctrinei a fost că folosirea expresiei fapte de comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum se ştie, în teoria dreptului, actele juridice se disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea că primele sunt manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte juridice prin voinţa legii, independent de voinţa autorilor. Legiuitorul român a vrut să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice, ci şi raporturile juridice izvorâte din faptele juridice 95. Deci, potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor comerciale nu numai contractele comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite, săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială. Alăturându -ne opiniei majoritare, folosim terminologia legii – fapte de comerţ – deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român şi nu termenul acte de comerţ – folosit de unii autori. Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două concepţii fundamentale pentru definirea comercialităţii: 1. Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie franceză şi care porneşte de la obie ct (actul, faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că anumite operaţiuni au caracter comercial prin însăşi natura lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau necomerciant, 93

R. Houin, R. Radiere, Droit comercial, Sirey, Paris, 1971, Quatrieme edition, p. 23 şi M. L. Belu Magdo, Drept comercial , Editura HG, Bucureş ti, 2003, p. 26. 94 I. Turcu, Dreptul afacerilor , Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 13 şi următoarele. 95 Vezi I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929, p. 32 şi S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 31.

91


91/180

5/11/2018


2.

Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie germană şi care porneşte de la subiect (comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ), considerând că suntem în prezenţa unui fapt de comerţ atunci când acesta este săvârşit de un comerciant, prin comerciant înţelegând persoana fizică sau juridică

recunoscută ca atare (ca şi comerciant) şi înmatriculată în registrul comerţului. În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului are un caracter constitutiv de drepturi, spre deosebire de concepţia obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un caracter declarativ de drepturi. Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de definire a comercialităţii – ilustrată prin art. 3 C. com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de definire a comercialităţii – ilustată de art. 4 şi 7 C. com. Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ. Legiuitorul român, neavând o concepţie proprie asupra faptelor de comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau activităţi pe care le-a declarat fapte de comerţ obiective 96. Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această enumerare este limitativă, exhaustivă sau, dimpotivă, exemplificativă – putându-se adăuga la ea. 97 Opinia cea mai veche considera că această enumerare este limitativă . Chiar şi această opinie precizează că enumerarea limitativă nu suprimă discuţiile ce s -ar putea face în legătură cu încadrarea unor acte sau poeraţiuni în una din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com.

Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de art. 3 C. com are un caracter enunţiativ, exemplificativ, ea referindu-se la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la data adoptării codului98. Aşa cum s-a scris în literatura juridică99, interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter civil constă în: - definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de act ivitatea pe care o desfăşoară (a se vedea art. 7 C. com.), - dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele care reglementează actele civile. În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe criterii pentru caracterizarea 100

faptelor1)de Criteriul comerţ : speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un act de speculaţie deoarece este făcut în scopul obţinerii de profit, speculând asupra transformării unor materii prime, materiale etc. în produse de o valoare superioară sau asupra schimbului de produse. Aşa cum s -a subliniat în doctrină101, termenul de 96

M. L. Belu Magdo, Drept comercial , Editura HG, Bucureşti, 2003, p . 29. C. A. Arion, Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucureşti, 1920, p. 86. 98 S. Cărpenaru, op. cit., p. 32, M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 30. Pentru o opinie contrară vezi S. Angheni , M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 23. 99 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 21-22. 100 Pentru o expunere mai amplă vezi I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura Socec, Bucuresti, 1946, p. 169-180 şi S. Cărpenaru, op. cit., p. 34-36. 101 S. Cărpenaru, op. cit., p. 34, nota 3. 97

92


92/180

5/11/2018


speculaţie nu are sensul peiorativ din limbajul curent, de înşelătorie în afaceri, ci acela de activitate prin care se urmăreşte obţinerea de beneficii, de profit. 2) Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de circulaţie, de intermediere, având în vedere drumul parcurs de marfă de la producător la consumator. 3)

Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este actul îndeplinit într -o întreprindere, adică o activitate metodic organizată şi nu un act juridic izolat.

Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat că acel criteriu propus

de ei este suficient, singur, pentru definirea comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi reţinute primele două criterii, întrunite cu mulativ, pentru definirea faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii a fost utilizat pentru subclasificarea faptelor de comerţ obiective. Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care dă naştere la raporturi juridice guvernate d e legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de

schimb sau intermediere şi care urmăreşte obţinerea de profit. Art. 4 C. com – ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în subsidiar, a concepţiei subiective de definire a comercialităţii – instituie o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau obligaţii ( în afară de cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui comerciant au caracter comercial, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă contrariul – caracterul lor necomercial – din însuşi actul. Aceasta este o prezumţie legală relativă, ea putând fi răsturnată prin proba contrară. Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5 C. com., arătând faptele care

nu pot fi calificate fapte de comerţ . 1.2 Clasificare

În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au fost clasificate în trei categorii principale: -

-

fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective de definire a comercialităţii, au un caracter comercial prin însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau necomerciant,

fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei subiective de definire a comercialităţii, capătă caracter comercial în virtutea faptului că sunt săvârşite de un comerciant,

-

fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din părţi au caracter comercial, iar pentru cealaltă parte au caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a unor dulciuri de la un comerciant sau încheierea, decătre un particular – persoană fizică a unui contract de asigurare de viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de faptă de comerţ mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de către un comerciant – pentru aprovizionarea comerţului său – a unor fructe şi l egume de la un producător agricol. 93


93/180

5/11/2018


La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei grupe: -

operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, denumite şi fapte obiective constitutive de comerţ,

- acte de intermediere

în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii oragnizate

(întreprinderile), -

fapte de comerţ conexe (accesorii).

Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb. 102 Potrivt doctrinei , deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi vânzarea comercială se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le deosebeşte. În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sa u închiriere trebuie să existe la momentul cumpărării, să privească bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante. Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului, creditelor şi titlurilor negociabile.

Operaţiunile de schimb se referă la schimbul m onedelor sau biletelor de bancă naţionale sau străine, sub formă obişnuită când se schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de transmitere de fonduri prin evitarea transferului de numerar 103. Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte activităţile organizate sub forma unei întreprinderi. În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a revenit sarcina să o definească. Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere, aceasta este definită ca un organism în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri economice 104. Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă de întreprinderi. Ele pot fi grupate în două categorii 105: -

din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufacturi,

-

102

din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de servicii, cum ar fi întreprinderile de furnituri, întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de tr ansport de persoane sau lucruri, întreprinderile de asigurare, întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.

M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 31.

103 104

Codul comercial adnotat, Editura Tiparul românesc, 1994, p. 19.

I. N. Finţescu, op. cit., p. 44. 105 Vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 36.

94


94/180

5/11/2018


Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac parte operaţiunile care prin natura lor nu sunt comerciale, dar dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele sau operaţiunile pe care legea le califică fapte de comerţ, cum ar fi contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni societăţilor comerciale, operaţiunile de mijlocire în afaceri, contul curent şi cecul, cambia ale şi ordinele în producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele de gaj şi fidejusiune, operaţiuni privind navigaţia pe apă. Teste de autoevaluare:

11. Daţi

exemplu de o faptă de comerţ obiectivă organizată sub formă de întreprindere.

12. Ce sunt faptele de comerţ

mixte sau unilaterale?

Răspăunsurile testelor de autoevaluare: 1.

Exemplu de faptă de comerţ obiectivă organizată sub formă de întreprindere: întreprinderile de construcţii.

2.

Faptele de comerţ mixte sau unilaterale sunt cele care, pentru una din părţi au caracter civil, iar pentru cealaltă caracter comercial.

Rezumat:

În această secţiune s-a prezentat noţiunea de faptă de comerţ, precum şi clasificarea faptelor de comerţ. Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura

CH Beck, Bucureşti, 2010 2.

Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6 -a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, 4.

Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

Codul Comercial Român

95


95/180

5/11/2018


Secţiunea 2. Calitatea de comerciant

În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în principal, în dreptul nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi ce săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ obiective. Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de -o parte, de comercianţi persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de Codul comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome 106 şi organizaţii cooperatiste, reglementate prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 – după modelul francez). 2.1 Comerciantul persoană fizică

107

Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită. Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea de comerciant, potrivit căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea persoană. Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant sunt săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune. În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină108 cum că profesiunea comercială nu trebuie înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală, dar este necesar ca principalele mijloace de subzistenţă ale persoanei să provină din activitatea comercială. Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul unei profesiuni dacă există două elemente: - un element de fapt ( factum),

care constă în exerciţiul sistematic ş i repetat al unor

fapte de comerţ obiective şi - un element psihologic ( animus),

care se referă la intenţia de a deveni comerciant, de a dobândi o anumită condiţie socială.

106

Spre

deosebire de opinia dominantă in doctrina ce consideră regiile autonome comercianti, există opinii ce consideră ca acestea nu sunt comercianti deoarece desfasoara o activitate de interes public. În acest sens, a se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 36.

107

Pentru întreprinderea individuală fără personalitate juridică organizată de un întreprinzător persoană fizică, a se vedea dispoziţiile OUG nr. 44/2008. 108 S. Cărpenaru, Drept comercial român, Vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 82.

96


96/180

5/11/2018


La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat (deşi facultativă, această condiţie este, de cele mai multe ori îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi auxiliarii comercianţilor săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune, dar în numele altuia (nomine alieno), în numele comerciantului pe care îl ajută. Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii de comerciant a persoanei fizice are lor prin îndeplinirea unor elemente de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin dovedirea sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune. Înmatricular ea în registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de comercialitate, ce trebuie completată cu dovada elementelor de fapt arătate. Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să săvârşească comercială. fapte de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea 2.2 Limitele principiului libertăţii comerţului

Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială este liber, în funcţie de dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale acestui principiu, a căror raţiune este protejarea unor interese generale, obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private. Astfel, în literatura de specialitate109, sunt menţionate două categorii de limite ale principiului libertăţii exercitării comerţului: - limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale, ale terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor persoane. Astfel, legiuitorul reglementează: a) incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu pot începe un comerţ şi nu pot dobândi 110 calitatea de comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu deplină , b) interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări speciale în acest sens, în scopul apărării intereselor generale ale societăţii.

Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular şi care sunt monopol de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea de drogu ri sau narcotice în alt scop decât de medicament). 109

M. Pedamon, Droit commerciel, Dalloz, 1994, p. 106-128 şi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 38-39. 110 Deşi atât minorii, cât şi interzişii judecatoreşti nu pot începe un comerţ, totuşi, situaţia minorilor este ceva mai bună deoarece în cazul în care un minor a mostenit un fond de comer ţ, reprezentantul legal al minorului poate continua comertul în numele şi în interesul acestuia, cu inten ţia de a i-l preda c ând va împlini 18 ani. Dacă interzisul judecătoresc mosteneşte un fond de comerţ , reprezentantul legal al acestuia va fi obligat s ă vândă fondul de comert, să-l lichideze, considerându-se că această soluţie corespunde cel mai bine interesului interzisului.

97


97/180

5/11/2018


Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai între părţile contractante (exemplu: vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu facă acelaşi gen de comerţ). Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu activitatea comercială – infracţiuni economice, cum ar fi bancruta frauduloasă, falsul – care îi fac nedemni de a mai exercita comerţ în viitor. În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite funcţii sau profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel, nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţion arii publici, magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot fi comercianţi persoanele care exercită profesii liberale, cum ar fi notari, avocaţi, medici, arhitecţi etc. -

limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non -concurenţă prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de garanţie contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ etc.

2.3 Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile liberale. a)

Meseriaşii

Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de prelucrare şi transformare a obiectului muncii sau la prestarea de servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică. Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul meseriei sale pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora. În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută produsele pe care le vinde clienţilor sau atunci când meseriaşul îşi organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de alte persoane se pune problema dacă nu cumva el devine comerciant, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi anume săvârşirea de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune. b) Agricultorii Art. 5 C.

com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau arendaşul care vinde produsele obţinute de pe pământul său sau cel cu ltivat de el săvârşeşte un act juridic civil. Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci cumpără şi alte produse pentru a le revinde sau a le prelucra şi apoi a le revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

98


98/180

5/11/2018


c) Profesiunile liberale

Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comercianţi ( medici, arhitecţi, notari, avocaţi, artişti, experţi contabili etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa lor în schimbul unui onorariu. O caracteristică liberale este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor faţă de aceia cea leprofesiunilor exercită.111 Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu activitatea comercială. În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără şi foloseşte anumite materiale (de ex. medicul stomatolog), se consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză nu devine comerciant. 2.4 Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii cu republicată personalitate juridică societăţile (reglementate de Legeacolectivi nr. 31/1990 şi care vor fi sunt studiate separat, lacomerciale disciplina drept societar ), regiile autonome (deşi există opinii în literatura juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de interes public 112), organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu carac ter comercial (reglementate în România prin Legea nr. 161/2003, după modelul francez). Regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste sunt reglementate prin legi speciale. Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin comercianţi, societăţile comerciale se nasc comercianţi113. Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este suficientă simpla ei constituire, în condiţiile legii. De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simpl u, prin prezentarea unei simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului. Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează existenţa ca persoană juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este radiată din registrul comerţului. Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile administrativ-teritoriale nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accid ental, intră în raporturi juridice comerciale – supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru care au fost create aceste persone juridice nu este co merţul,

ci desfăşurarea unor

activităţi de interes public ale comunităţii respective. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant, scopul înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural, artistic, sportiv etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi 111 112 113

M. L. Belu Magdo, Drept comercial , Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 63. Vezi în acest sens S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36. S. Cărpenaru, Drept comercial român , Editura All Beck, Bucureşti, 2002 , p. 65. 99


99/180

5/11/2018


fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar numai dacă acestea sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o editură). Această posibilitate conferită de lege asociaţiilor şi fundaţiilor nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant, chiar dacă raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care aceste asociaţii sau fundaţii participă, sunt supuse legilor comerciale. 2.5 Obligaţiile profesionale ale comerciantului

Comerciantul beneficiază

de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului juridic al comerciantului. Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt: -

înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului privind anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul comerţului, la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),

-

întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă de Codul comercial român şi de Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare),

- respectarea regulilor

concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o parte, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001 şi, pe de altă parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).

2.6 Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice

de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întrep rinderilor individuale şi familiale. O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii. Prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii de prestare transfrontalieră a serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

100


100/180

5/11/2018


În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii condiţiile prime, mijloace logistice prevăzute de lege,şi informaţie, pe riscul întreprinzăto rului, în cazurile şi b)

întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică, c) întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa, d) persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă, e) patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor fizice autorizate, titularului întraprinderii sau economice, membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării individuale unei activităţi constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor acestora. Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare element îşi păstrează individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de fondul de persoanei

114

comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o nouă concepţie. Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într -un patrimoniu comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ. Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii individuale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare. Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă. Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,

114

b)

ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,

c)

ca membri ai unei întreprinderi familiale.

S. Cristea, Dreptul afacerilor, Ed.

Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 83. 101


101/180

5/11/2018


Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA) Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în articolele 16-21.

Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale reprezentanţi unor întreprinderi ori cu alte fizice sau juridice, pentrusau efectuarea unei ai activităţi economice,familiale fără ca aceasta să -ipersoane schimbe statutul juridic.

PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă. Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într -un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este autorizată. PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale. PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate, dacă are calitatea de comerciant. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale:

Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22 -27 din ordonanţă. Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului. Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.

Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considert un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă. Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitate de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi -a organizat întreprinderea individuală. Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrioniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate.

102


102/180

5/11/2018


În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr -o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor. Regimul juridic al întreprinderii familiale: Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă. Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii. Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei pot cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într -un alt domeniu de activitate aconomică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială. Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă. Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul său, poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului. de la data Membrii întreprinderii comercianţi fizice înregistrării acesteia în registrul familiale comerţuluisunt şi răspund solidarpersoane şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.

Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat al acesteia.

Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale s e vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă Legea nr. 300/20 04 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008. Teste de autoevaluare:

1.

Precizaţi ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanal fizică pentru a dobândi calitatea de comerciant.

2.

Enumeraţi categoriile de persoane incompatibile cu activitatea comercială. 3. Care sunt obligaţiile profesionale ale oricărui comerciant? 4. Care sunt cele trei forme de exercitare a comerţului reglementate de OUG nr. 44/2008?

103


103/180

5/11/2018


Răspunsurile testelor de autoevaluare: 1. Pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant, trebuie să săvârşească fapte de comerţ în nume propriu, având comerţul ca o profesiune obişnuită. 2. Sunt incompatibili cu activitatea

comercială funcţionarii publici, magistraţii, militarii, preoţii, precum şi persoanele care exercită profesii liberale. 3. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor sunt: înmatricularea la Registrul Comerţului, ţinerea registrelor de contabilitate şi respectarea concurenţei loiale sau licite. 4.

Cele trei forme de exercitare a comerţului prevăzute de OUG nr. 44/2008 sunt: persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială.

Rezumat:

În această secţiuneclasică, au fostcu abordate dobândirea calităţii de comerciant cum(inclusiv este ea dezvoltată în doctrina principiul libertăţii exercitării comerţului incompatibilităţi), delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni, obligaţiile profesionale ale comerciantului, precum şi prevederile OUG nr. 44/2008. Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010 2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6 -a revizuită şi adăugită, 3.

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

4.

Codul Comercial Român

5.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, actualizată

Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

6. OUG nr. 44/2008

2.7 Societăţile comerciale Societăţile comerciale sunt cei mai importanţi participanţi la raporturile juridice de dreptul afacerilor.

Societatea comercială are o dublă natură, contractuală şi instituţională. Natura contractuală este dată de contractul de societate, pe baza căruia este constituită aceasta, iar natura instituţională este dată de personalitatea juridică a societăţii. Spre deosebire de societatea civilă, societatea comercială are întotdeauna personalitate juridică, se constituie în vederea săvârşirii de fapte de comerţ şi urmăreşte obţinerea unui profit. Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul acesteia. Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţie comerciale actualizată, cele cinci forme de societăţi comerciale sunt: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. În literatura juridică, cea mai importantă clasificare a societăţilor comerciale este cea care se face în societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.

104


104/180

5/11/2018


Sunt societăţi de persoane societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Sunt societăţi de capitaluri societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate care împrumută trăsături şi de la societăţile de persoane şi de la cele de capitaluri, iar legea permite şi constituirea societăţii cu răspundere limitată cu un singur asociat – care se face pe baza actului constitutiv format exclusiv din statutul societăţii. Trăsăturile socităţilor de persoane: - se constituie intuitu personae, adică în considerarea încrederii între asociaţi şi a calităţilor personale ale acestora, - capitalul social minim nu este prevăzut de lege, fiind lăsat la latitudinea asociaţilor, - capitalul social este împărţit în părţi de interes – fracţiuni de regulă nenegociabile, netransmisibile, -

răspunderea asociaţilor (minim doi sau cel puţin un asociat comanditat şi cel puţin un asociat comanditar) este nelimitaă şi solidară.

Trăsăturile socităţilor de capitaluri: - se constituie intuitu pecuniae, din considerente exclusiv financiare, - capiatalul social minim prevăzut de lege este echivalentul în lei a 25.000 de euro, - capitalul social este împărţit în fracţiuni numite acţiuni, care sunt negociabile, transmisibile, - răspunderea acţionarilor ( minim doi sau cel puţin un acţionar comanditat şi cel puţin un acţionar comanditar) este limitată la valoarea acţiunilor lor. Trăsăturile societăţilor cu răspundere limitată: - se constituie intuitu personae, ca şi societăţile de persoane,

- capitalul social minim prevăzut de lege este de 200 lei, - capitalul social este împărţit în fracţiuni numite părţi sociale, care nenegociabile, netransmisibile, - răspunderea asociaţilor este limitată la contravaloarea părţilor lor sociale.

sunt, de regulă,


1. Care sunt cele cinci forme de societăţi comerciale ? 2. Care este răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni ? Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Cele cinci forme de societăţi

comerciale sunt: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată. 2. Răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni este limitată la valoarea acţiunilor lor. Rezumat:

În această secţiune se prezintă noţiunea şi clasificarea societăţilor comerciale. Bibliografie:

Legea nr. 31/1990 privind sociatăţile comerciale actualizată.

105


105/180

5/11/2018


Secţiunea 3. Fondul de comerţ – instituţie fundamentală a dreptului afacerilor 3.1 Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe care comerciantul le grupează, afectându-le exercitării propriului comerţ115, iar jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept o universalitate , de fapt de bunuri corporale şi incor porale, active şi pasive116. În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ . Totuşi, în unele norme juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii aprobat prin HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ , 117 apreciindu-se că este o parte a fondului comercial. Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. Această definiţie include printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându -se din sistemele de drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia această definiţie a fondului de comerţ este incompletă118. Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt: - pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi, - pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii comercianţilor. 3.2 Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă cu unele instituţii apropiate. 115

În acest sens, vezi I. Turcu, Dreptul afacerilor , Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 226, I. L.Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, pp. 512-521, I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 163, O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 23, R. Houin, N. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985, p. 164, Y. Guyon, Droit des affaires , Economica, Paris, 1990, p. 641. 116 Curtea de Casaţie, S. I, dec. 277/1946, citată în Practica judiciară în materie comercială , vol. I, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 228. 117 Pentru detalii în legătură cu fondul de comerţ în drep tul comparat a se vedea S. Angheni, Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais, în „Revue Internationale de Droit Economique”, Bruxelles, 1996, nr. 2, pp. 237-255, J. Derrupe, Le fonds de commerce , Dalloz, 1994, pp. 1-9. 118 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 63.

106


106/180

5/11/2018


a)

Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul.

Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în timp ce în fondul de comerţ se pot cuprinde uzine, birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse. b)

Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.

Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ deoarece fără clientelă comerciantul nu ar putea face comerţ. Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte noţiuni, aceea de vad comercial

119

.

c)

Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi desfăşoară activitatea. Imobilul respectiv este doar un element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine titularului fondului de comerţ sau acesta este doar locatar al imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl include sunt afectate unui scop economic, lucrativ – desfăşurarea comerţului.

d)

Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.

În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor, întreprinderea a fost definită ca fiind o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca – elemente care nu fac parte din fondul de comerţ120. e) Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia 121. În doctrină, fondul de comerţ este denumit uneori patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune economică, ea se referă bunurile destinate comerciale. exclusiv Această noţiune nu poate avea nici olasemnificaţie juridică,desfăşurării deoarece, înactivităţii sistemul nostru de drept, o persoană nu poate avea două patrimonii, unul civil şi unul comercial, ci un singur patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art. 1718 C. civ., oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini obligaţiile sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare (articol ce reglementează gajul general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului).

119 120

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65. S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 133. 121 S. Cărpenaru, op. cit., p. 133.

107


107/180

5/11/2018


3.3 Natura juridică a fondului de comerţ

122

şi trăsăturile acestuia

În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii în literatura de specialitate.

Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca subiect de drept autonom nu a fost reţinută deoarece contravine principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu persoana fizică sau juridică. De altfel, patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj general al creditorilor.

De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale juridice sunt aceleaşi cu cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că fondul de comerţ ca universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în categoria universalităţilor juridice. Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de comerţ ca un patrimoniu afectat realizării unui scop – exerciţiul comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a teoriei universalităţii. Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul de creaţie intelectuală. Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un drept de clientelă, iar organizarea elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei ştiinţifice, literar e sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): … alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea…) consacră această concepţie privind fondul de comerţ. Există opinii123 ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul elementelor acestuia prevalează bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei acestor autori.

O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem următoarele caracteristici ale acestuia: -

fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun, astfel încât pot fi încheiate acte juridice privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor juri dic, - fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea silită asupra fondului de comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru bunurile mobile, dar se admite că – în absenţa unor dispoziţii legale – dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea acestora în justiţie are loc în condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile, 122

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 69 şi S. Cărpenaru, op. cit., pp. 134-136. În acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, e diţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 69, D. Guevel, Droit des affaires , ediţia a 2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 67.

123

108


108/180

5/11/2018


-

fondul de comerţ este un bun mobil incorporal. Ca atare, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 C. civ. (posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se aplică numai bunurilor mobile corporale, dar fondul de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii – deşi este un bun incorporal.

3.4 Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului. Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele fondului de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să subziste). Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un regim juridic propriu.

Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile. În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii sau terenuri afectate desfăşurării comerţului. Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi nu comercială. Privind bunurile imobile ca eleme nte ale fondului de comerţ, în literatura juridică s-a apreciat că delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită 124. Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din fondul de 125comerţ sunt supuse regimului juridic supreme , deşi este lipsită de suport legal.

de drept comercial a căpătat girul instanţei

Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc. destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială. În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate valorificării prin vânzare către clientelă. Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii comerciale, mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie contrară126. Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare în cadrul acestuia. În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc. 124

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65 şi Blaise, Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble , dans lequel il est exploaté în „Revista trimestrială de comerţ” , 1966, p. 827.

125

Decizia nr. 10/1994 comentată de R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996, p. 89 citată de M. L. Belu Magdo în op. cit., p. 69. 126 S. Cărpenaru, op. cit., p. 137.

109


109/180

5/11/2018


Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de lege. Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, ele au o valoare economică şi sunt ocrotite de lege. A. Firma

Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o anumită firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi semnează. Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german. Deşi Codul comercial român din 1887 a avut ca model Codul comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie franceză, totuşi în dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de firmă, ci pe cea de nume comercial – noţiune ce este puţin reglementată. Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut patrimonial, în opoziţie cu numele patronimic, considerat ca un element de identificare a persoanei fizice.

127

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare conţine reglementări diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de comerciant.

Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele comerciantului, respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea acestei reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei comerciantului persoană fizică, firma fiind compusă din numele său patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului.

comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se adaugă menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime. Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime. În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede dacă unei numele uneiîn persoane străine decomandită societate simplă, figurează, cu consimţământul său, că în firma societăţi nume colectiv sau în această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu numele real.

127

M. Menjucq, Droit des affaires, ediţia a 3-a, Ed. Gualino, Paris, 2003, p .

53. Ca o consecinţă a acestei deosebiri între legislaţia franceză şi cea română, Legea nr. 79/1998 privind regimul juridic al francizei, c are este de inspiraţie franceză, prevede, în mod greşit, că se transmite de la francizor la beneficiar dreptul la firmă. 110


110/180

5/11/2018


Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se compune dintr -o denumire proprie, de natu ră a o deosebi de firma altor societăţi, denumire ce va fi însoţită de menţiunea privind forma de societate, scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri şi a societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într -o denumire aleasă în mod liber de comerciant. Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea Registrului comerţului în sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit teoriei realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într -o denumire care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul de comerţ desfăşurat în realitate. Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei. Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupr a firmei poate fi transmis în condiţiile legii. Dată fiind legătura foarte strânsă între firmăulterioare şi fondul prevede de comerţ care face parte, cu modificările şi completările cădin firma nu poate fi

Legea nr. 26/1990

înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată. Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului fondului de comerţ. În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a unui comerciant cu aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea înmatriculării în cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun128. Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează potrivit prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001. B. Emblema

Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit 129

este semnul sau denumirea ce aceleiaşi legi privind registrul comerţului, emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi gen sau de pe aceeaşi piaţă. Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii care exercită activitatea comercială în acelaşi domeniu. Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă. Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură geometrică etc.), mai puţin reproducerea obiectului unei activităţi comune. 128 129

S. Cărpenaru, op. cit., p. 140. nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare, creează o confuzie între firmă şi emblemă deoarece definiţia dată emblemei este greşită.

Legea

111


111/180

5/11/2018


Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără niciun fel de specificitate. Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă caracter de noutate.

în legătură mărimeadeemblemei să fieoriunde de dublul literelorLegea firmei, prevede iar emblema va puteacufi folosită comerciantcăpeaceasta panouritrebuie de reclamă ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului. Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de proprietate incorporală asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii. Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ din care face parte.

Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi similare celor referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme. C.

Clientela şi vadul comercial Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună. Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a

clientelei.

În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii. Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare economică datorită relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi. Clientela se află într -o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt: - - - - -

locul unde este amplasat comerţul, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei etc.

Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului

de comerţ, ci

numai împreună cu clientela. În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial 130, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.

În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente identice, erau privite ca două aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare. 130

S. Cărpenaru, op. cit., pp. 143-144.

112


112/180

5/11/2018


După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte. Clientela este o consecinţă a vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor. ultimă clientelăAceastă înglobează douăconcepţie laturi: este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de - f actorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant, -

şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.

Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea un adevărat drept de clientelă , care ar corespunde unei obligaţii ce revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului de comerţ. Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de clientelă exclusiv, aparţinând unui anumit comerciant.

Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra clientelei, care este un element al fondului de comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la dispoziţie mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu modificările şi completările ulterioare – lege privind combaterea concurenţei neloiale.

Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat, ci numai împreună cu fondul de comerţ. D.

Drepturile de proprietate industrială Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială. În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi semne noi131. Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi modelele de utilitate. Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă. Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a brevetului.

Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie este Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii. 131

S. Cărpenaru, op. cit., p. 144, Y. Eminescu, Tratat de proprietate Academiei, Bucureşti, 1982, p. 17 şi urm.

industrială , vol. I, „Creaţii noi”, Editura

113


113/180

5/11/2018


În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992. Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În acest scop, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţ ului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului cu modificările şi completările ulterioare. Spre deosebire de celelalte obiecte ale drept ului de proprietate industrială, know -howul (savoir-faire) nu este reglementat printr- o lege specială. Doctrina consideră know -how-ul un set de cunoştinţe privind un anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot constitui o etapă în realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi încredinţate hârtiei, se învaţă practic). Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de fondul de comerţ din care fac parte. E. Dreptul de autor

Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia artistică, literară, ştiinţifică. Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, cu modificările şi completările ulterioare. Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, deci, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare. 3.5 Acte juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele din elementele sale componente pot face obiectul unor acte juridice, cum ar fi vânzare -cumpărare sau locaţiune. Datorită obiectului lor, actele juridice privind fondul de comerţ sunt fapte de comerţ obiective conexe (accesorii) şi, deci, supuse regimului juridic al faptelor de comerţ. 132 Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală sau poate fi donat, în condiţiile dreptului comun. De asemenea, fondul de comerţ poate fi adus ca aport în natură la constituirea unei societăţi comerciale sau poate face obiectul unui contract de garanţie reală mobiliară133. Dar cele mai importante şi frecvente acte juridice privind fondul de comerţ rămân vânzarea -cumpărarea şi locaţiunea. În principiu, vânzarea-cumpărarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar. În privinţa creanţelor şi datoriilor titularului fondului de comerţ, în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se transmit ce urmare a înstrăinării fondului de comerţ.

132

S. Cărpenaru, op. cit., p. 147. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pp. 82-84.

133

114


114/180

5/11/2018


Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului, şi anume obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului prin deschiderea unui comerţ de acelaşi gen la mică distanţă de acesta – obligaţie ce este considerată o manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului. Vânzarea fondului de comerţ constituie un act juridic care trebuie înregistrat în registrul comerţului. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei î n registrul comerţului. Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi înstrăinarea separată a unora din elementele fondului de comerţ, în funcţie de specificul acestora şi de pr evederile legale. În ceea ce priveşte locaţiunea fondului de comerţ, prin aceasta proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosinţa fondului de comerţ, în schimbul unei chirii. În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate elementele fondului de comerţ. Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firma proprie. Locatarul va putea să continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de sussesor, dacă locatarul a consimţit expres. Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională dată de locator. Orice modificare este condiţionată de acordul locatorului. Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar. Locaţiunea fondului de comerţ trebuie menţionată de comerciantul -locator în registrul comerţului, ca şi vânzarea şi celelalte acte juridice privind fondul de comerţ. În concluzie, fondul de comerţ reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului afacerilor, instituţie a cărei reglementare a continuat să suscite controverse în doctrină, cu importante consecinţe practice. Teste de autoevaluare:

2.

Definiţi fondul de comerţ.

3.

Enumeraţi elementele incorporale ale fondului de comerţ.

4. Este emblema obligatorie? 5.

Daţi exemple de acte juridice privind fondul de comerţ.

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1.

Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi incorporale afectate de comerciant activităţii sale.

2.

Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela şi

3.

vadul comercial, drepturile de proprietate industrială şi dreptul de autor. Emblema nu este obligatorie, ci este facultativă. 115


115/180

5/11/2018


4.

Fondul de comerţ poate fi vândut, închiriat, poate fi adus ca aport la constituirea unei societăţi comerciale sau poate fi lăsat moştenire, în condiţiile dreptului comun.

Rezumat:

În această secţiune a fost analizată instituţia fondului de comerţ: noţiune, delimitarea noţiunii de fond de comerţ de alte noţiuni, natura juridică şi trăsăturile fondului de comerţ, elementele fondului de comerţ şi acte juridice în legătură cu fondul de comerţ. Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH

Beck, Bucureşti, 2010 2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6 -a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,

Bucureşti, 2010

4. Legea nr. 298/2001 Lucrare de control:

1. 2. 3. 4. 5.

Prin ce se deosebeşte concepţia obiectivă de definire a comercialităţii de concepţia subiectivă? Ce concepţie de definire a comercialităţii este consacrată în dreptul român? Care sunt cele trei criterii propuse în doctrină pentru caracterizarea faptelor de comerţ? Cum se clasifică faptele de comerţ? Care sunt cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statulul de comerciant?

6. 7.

Cum răspunde comerciantul persoană fizică pentru obligaţiile asumate faţă de terţi? Care sunt obligaţiile profesionale ale comerciantului?

Ce categorii de activităţi economice reglementează OG nr. 44/2008? Definiţi fondul de comerţ. 10. Enumeraţi cele cinci forme de societăţi comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990. 8. 9.

116


116/180

5/11/2018


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4 Prezenta unitate de învăţare îşi propune, pe de o parte, să prezinte noţiunea de obligaţie, clasificări ale obligaţiilor şi contractul ca izvor de obligaţii civile ş i comerciale, iar pe de altă parte să prezinte particularităţi ale obligaţiilor comerciale: solidaritatea, curgerea de drept a dobânzilor etc. Timp de studiu: 1 ora şi ½. Obiective:

Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări. Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale 1.1

Obligaţii – noţiune şi clasificare

În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau săvârşeşte fapte juridice de comer ţ prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii. În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă de bitorului. În sens restrâns, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic (fiind sinonimă cu datoria ce revine debitorului) – datorie ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Astfel, obligaţia a fost definită ca fiind raportul juridic civil în temeiul căruia una din părţi, numită creditor, este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea unei prestaţii determinate (de a da, de a face sau de a nu face ceva), putând apela, la nevoie, la forţa de constrângare a statului. Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia din părţi, obligaţia reprezintă, pentru creditor, o creanţă (un drept de creanţă), iar pentru debitor o datorie. În contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi este, în acelaşi timp, atât creditor, cât şi debitor, având unul faţă de celălalt atât drepturi de creanţă, cât şi datorii corelative. Din punct de vedere al faptului juridic generator de obligaţii, acestea (obligaţiile) pot să se nască din contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, îmbogăţire fără just temei, gestiune de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate. Obligaţiile în dreptul afacerilor sau în dreptul comercial urmează regimul juridic de drept comun prevăzut de Codul civil pentru obligaţiile civile, cu precizarea că există anumite reguli speciale consacrate de Codul comercial, reguli speciale care privesc formarea şi executarea obligaţiilor comerciale, precum şi anumite contracte comerciale speciale. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv (debitor) se pot face mai multe clasificări.

117


117/180

5/11/2018


A. O primă clasificare distinge trei categorii de obligaţii, avându -se în vedere, în mod analitic, obiectul

fiecăreia. Există obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii

de a nu face.

Obligaţia de a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a transfera sau a constitui un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut. Obligaţia de a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea subiectului activ, o prestaţie pozitivă de orice natură.134 De exemplu, obligaţia prestatorului de servicii de a executa o lucrare. Trebuie să observăm că, în limbaj juridic, predarea unui bun reprezintă executarea unei obligaţii de a face şi nu de a da (spre deosebire de limbajul curent). Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ (cum e cel de creanţă). A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut 135, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere acelui drept. De exemplu, obligaţia pe care o au toate celelalte persoane, cu excepţia titularului dreptului, de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului de proprietate asupra unui imobil. A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ 136, înseamnă a nu face ceva ceea ce ar fi putut face debitorul, dacă nu s -ar fi obligat la abţinere. De exemplu, obligaţia pe care şi -o asumă autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public, a piesei sale, timp de cinci ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul căruia I -a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru.137 Clasificarea prezintă interes deoarece, în funcţie de obiectul astfel definit, se vor aplica, după caz, unele reguli distincte. B.

O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei anterioare, este aceea în obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii negative (obligaţiile de a nu face).

Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului. În principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune în întârziere pe debitor de drept, pe cand în cazul unei obligaţii pozitive este necesară o punere formală în întârziere a debitorului. C.

134 135

136 137

În sfârşit, există şi o treie clasificare a obligaţiilor după obiectul lor. Deşi contestată de unii autori, această clasificare reţine două categorii de obligaţii. Obligaţii determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă sau obligaţii de mijloace.

R. Dimitriu, Curs de drept civil , Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, p. 91. Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in virtutea caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a face apel la altcineva pentru a-si realiza dreptul. Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduita determinata, fara care dreptul nu se poate realiza. G. Beleiu, Drept civil român, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 80. 118


118/180

5/11/2018


Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut. Este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care constă în îndatorirea unui anumit rezultat, fără a se obliga la debitorului de a depune toată stăruinţa obţinerea însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia pentru medicului de a vindeca pacientul de o anumită maladie. Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte proba culpei debitorului. Astfel, în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, pe când, în cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor Numim obişnuită acea obligaţie civilă care incumbă debitorului faţă de care s -a născut. Este obligaţia opozabilă între părţi, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile sunt de acest fel.

Este obligaţie opozabilă şi terţilor (numită şi scriptae in rem) acea obligaţie care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut, şi el, de îndeplinirea unei obligaţii născută anterior, fără participarea sa. Exemplul clasic îl constituie cel al obligaţiei unui locator de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar, deşi nu a fost parte în contractul de închiriere, va fi obligat totuşi să respecte drepturile ce revin locatarului. Obligaţia născută din acest contract este, aşadar, opozabilă faţă de un terţ, străin de contract.138 Este obligaţie reală (numită şi propter rem) îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate. De exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a -l cultiva sau obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l conserva. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte. Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr -o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită. Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie juridică a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dat odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei. Astfel, sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a acţiunii, ci aceea pasivă a excepţiunii. 138

C. Stătescu, C. B îrsan, Drept civil. Teoria generala a obliga ţ iilor , ediţia 2000, p. 10.

a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti,

119


119/180

5/11/2018


Clasificarea obligaţiilor din punct de vedere structural Din acest punct de vedere, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe (afectate de modalităţi). Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport juridic născut între un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină. Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu pluralitate de obiec te. Dacă este vorba de o obligaţie cu pluralitate de obiecte, aceasta se caracterizează prin aceea că debitorul datorează mai multe prestaţii. Obligaţia este alternativă dacă obiectul ei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie determinată. În ceea ce priveşte pluralitatea de subiecte, aceasta poate fi pluralitate activă – mai multi creditori şi un singur debitor, pluralitate pasivă – mai mulţi debitori şi un singur creditor sau pluralitate mixtă – mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. La obligaţiil e cu pluralitate de subiecte, divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor constituie regula, în dreptul civil român. Excepţia de la această regulă o constituie obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile, în cazul cărora datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau active ale acelui raport juridic obligaţional. Potrivit Codului comercial român, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară (spre doesebire de obligaţiile civile care sunt divizibile). Această derogare de la dreptul comun este justificată de nevoia protejării creditului şi a creditorilor – care este un imperativ al comerţului.

Clasificarea obligaţiilor după izvoare Din punctul de vedere al faptului juridic generator de o bligaţii,

acestea pot fi născute din contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile), îmbogăţirea fără just temei, gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane, plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului). Primele două categorii menţionate sunt obligaţii născute din acte juridice. Celelalte sunt obligaţii născute din fapte juridice stricto sensu.139 Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezintă interes, sub anumite aspecte, în privinţa regimului juridic aplicabil. Dintre toate izvoarele enumerate, contractul este cel mai important izvor de obligaţii civile şi comerciale. 1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

Art. 942 C.civ. defineste contractul c a fiind acordul între

doua sau mai multe persoane,

pentru a constitui sau a stinge între dânsii raporturi juridice. 139

Faptul juridic în sens larg include atât actele juridice, cât şi faptele juridice în sens restrans. 120


120/180

5/11/2018


În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie. Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor – voinţa lor juridică. În principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui desăvârşit liber arbitru, ci Astfel, de libertatea pe civ. carearată o condiţionează şi oderoga determină viaţa socială, precum şi normele legale. art. 5 C. că nu se poate prin convenţii sau 140 dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. De asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. Iar art. 968 C. civ. precizează cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea unui contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.141 Clasificarea contractelor

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte. În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre care modul de formare, conţinutul contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare, nominalizarea în legislaţia civilă etc. Clasificarea contractelor după modul de formare

Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică. Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere repartizarea obligaţiilor între părţile contractante. Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin interdependeţa şi reciprocitatea obligaţiilor părţilor. De exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc. Contractele unilaterale sunt acele contracte

care dau naştere la obligaţii în sarcina uneia din părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor. 140 141

Acte juridice unilaterale. Caracterul imperativ al normelor juridice decurge uneori expres din modul lor de formulare. Dar, cel mai adesea, acest caracter urmează a fi dedus prin interpretarea textului, în strâ nsă corelaţie cu principiile fundamentale ale dreptului nostru. 121


121/180

5/11/2018


Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Din punctul de vedere al formării lor, toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formaţie bi - sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale, a unei singure

voinţe (de exemplu, testamentul). În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul, depozitul gratuit, gajul etc.

În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria contractelor sinalagmatice imperfecte – acele contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După

art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj patrimonial, iar după art. 946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte. Contractele cu titlu

oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte

aleatorii.

Se consideră contract comutativ acela în care întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută din momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.

Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depind de un eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi. Spunem că depind de hazard (alea). Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte dezinteresate. În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr -un patrimoniu în altul fără a se urmări un contraechivalent. Este cazul contractului de donaţie. Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se micşora nici un patrimoniu. De exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul fără dobândă. Clasificarea contractelor după efectele produse Din acest punct de vedere există contracte constitutive

sau translative de drepturi şi

contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi. Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între părţi raporturi juridice preexistente. Ele au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente.

122


122/180

5/11/2018


Clasificarea contractelor după modul de executare

La contractele cu executare imediată executarea se produce într -un singur moment, este instantanee.

Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp, prin mai multe prestaţii din partea debitorului.

În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce-i revine, sancţiunea va fi rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în cazul contractului cu executare imediată, în timp ce în cazul contrac tului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor.

De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza contractelor cu executare suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele nulităţilor se aplică numai pentru viitor. În sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune problema unei suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia civilă Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sunt nominalizate în legislaţia civilă. De exemplu, contractul de vânzare -cumpărare, de mandat,Sunt de locaţiune nenumiteetc. acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie. În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de contracte numite.

Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă în legislaţie, astfel încât părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor, toate clauzele şi implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi complet. Alta este situaţia în cazul contractelor Părţilecombinat, pot să-şi normele exprime unor voinţacontracte ca acestor contracte să li se înaplice, parţial sau total, singurenumite. sau în mod numite. În măsura care din voinţa părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile generale, care cârmuiesc contractele şi obligaţiile.142

Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele Această clasificare se face în contracte principale şi contracte accesorii. Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi. 142

C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 38.

123


123/180

5/11/2018


Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind, potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului.

Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii Această clasificare se face după modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte. Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută, negociază toate clauzele contractului, fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva. Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte şi să semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie economică privilegiată, puternică sau chiar monopolul unor prestaţii. Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii (pe care unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege. De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995. 1.3

143

Încheierea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.

Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi, de regulă, este precedat de negocieri.

Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără negociere prealabilă. În timp ce actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic comercial este multiplu şi circulatoriu. De pildă, în dreptul civil vânzarea este perfectă, de regulă, din momentul transmiterii dreptului de proprietate dintr- un patrimoniu în altul şi al preţului de la cumpărător la vânzător. În dreptul comercial, suntem 144 în prezenţa unei vânzări numai dacă a fost precedată de o cumpărare cu intenţia de revânzare. Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie neechivocă şi să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.

Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane determinate.

Astfel, art. 3 din această lege dispune ca în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat ş i asigurator, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege. 144 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , ediţia a 3 -a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 327. 143

124


124/180

5/11/2018


Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil. Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act

unilateral de voinţă, ca şi oferta. Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie clară, pură şi simplă, liberă (neviciată), să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită. Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă (perimată, învechită). În literatura juridică s-a pus problema valorii juridice a tăcerii persoanei căreia i s -a adresat oferta. Principiul recunoscut în legislaţia noastră, precum şi în alte legislaţii de tradiţi e romanistă, este că acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi practica judecătorească admit unele excepţii de la acest principiu (de exemplu, tacita reconducţiune sau relocaţiune prevăzută de Codul civil). 1.4 Momentul încheierii contractului

Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă, existând un decalaj de timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea). Cunoaşterea momentului încheierii contractului este foarte importantă şi pentru aceasta au fost expuse mai multe sisteme sau teorii.

Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia acordul de voinţă al părţilor se formează din momentul în care destinatarul ofertei şi -a manifestat acordul cu privire la oferta primită, chiar dacă nu a expediat încă acceptarea. Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia contractul se consideră încheiat din momentul în care destinatarul ofertei a acceptat -o şi a expediat răspunsul său afirmativ.

A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul se consideră încheiat din momentul în care acceptarea a fost primită de ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei. Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit căruia contractul se consideră încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Se impune o precizare, şi anume contractul se consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă. 1.5 Efectele contractului

Studierea efctelor contractului implică abordarea următoa-relor aspecte: a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corectă a clauzelor sale,

125


125/180

5/11/2018


b)

c)

principiul obligativităţii contractului, privit din două puncte de vedere (obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante şi obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de părţi contractante), din interdependenţa obligaţiilor generate de aceste contracte (principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce, excepţia de neexecutare a contractului, suportarea riscului contractului, rezoluţiunea şi rezilierea contractului). efectele specifice contractelor sinalagmatice, efecte derivate

1.6 Interpretarea contractului

Este operatia prin care se determina întelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă. Interpretarea corectă a contractului permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.

Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Astfel, se trece la inter pretare după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevăzute de lege. Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsa legatura cu operatia de calificare juridica a contractului, calificarea juridica fiind un prim rezultat al interpretarii. Astfel, studierea

clauzelor unui contract ne permite sa definim acel contract din punct de vedere juridic (vânzare, schimb etc.).

Există reguli generale şi reguli speciale de interpretare a contractelor. Dintre regulile generale amintim prioritatea voinţei reale a părţilor sau regula potrivit căreia contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte. Dintre regulile speciale de interpretare menţionăm interpretarea coordonată a clauzelor contractului. 1.7 Obligativitatea contractului

În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a -se la convenţii, că ele se pot acestuia există o simetrie. Art. 969 sau alin.din 2 precizează, referindu revoca prin consimţământul mutual cauze autorizate de lege. 1.8 Principiul relativităţii efectelor contractului

Art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit căruia convenţiile n -au efect decât între părţile contractante. Acesta este principiul relativităţii efectelor contractului. Semnificaţia lui este că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Delimitarea principiului relativităţii efectelor contractului presupune precizarea noţiunilor de părţi, terţi şi avânzi-cauză. Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.

126


126/180

5/11/2018


Terţii – penitus extranei – sunt persoanele stăine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului. Între aceste două categorii extreme, există o categorie intermediară de persoane, care, deşi nu au participat la încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu numesc părţile avânzi contractuale, suportă efectele contractului asemenea părţilor. Aceste persoane se 145 -cauză sau succesori ai părţilor. În această a treia categorie de persoane sunt cuprinşi succesorii universali şi succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii particulari ai părţilor. Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au dobândit, în tot sau în parte, patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi şi obligaţii – al uneia dintre părţile contractante. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, care este privit de sine stătător şi nu ca parte a patrimoniului. Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o garanţie reală. Prin art.

1718 C. civ. este instituit gajul general al creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul debitorului, privit ca universalitate, constituie garanţie pentru satisfacerea creanţei.

Principiul relativităţii efectelor contractului comportă excepţii, aşa cum s e va vedea mai jos.

Astfel, dacă nu este posibil ca o persoană străină de contract să fie obligată printr -un contract la care nu a fost parte, în schimb, este posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct şi nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte. Este cazul contractului în folosul unui terţ, denumit şi stipulaţia pentru altul, care constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. 1.9 Efectele specifice contractelor sialagmatice

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor. Fiecare dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor. Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei situaţii: 1. O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi -a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi -o execute pe a sa. Partea căre ia i se pretinde executarea va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a contractului.

2.

O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să -şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză, în mo d culpabil, să-şi execute obligaţia sa. Partea gata să -şi execute obligaţia sau care şi -a executat-o va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului sau a cere desfiinţarea ori încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv poartă numele de

145

Noţiunea de succesor este luată aici într -un sens larg, care nu se confundă cu cel

folosit în dreptul succesoral.

127


127/180

5/11/2018


rezoluţiune. Încetarea contractului, care produce efecte numai pentru viitor, poartă denumirea de reziliere . 3.

O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine. Va avea dreptul această parte să pretindă totuşi celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita problemă a riscului contractului , adică problema de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposibi-lităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii reciproce. Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

1.10

Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile comerciale

Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie

determinat de părţi, adică trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil, de exemplu preţul supus arbitrului. Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial, permite ca preţul să fie stabilit şi ulterior, prevăzându -se în contract o indicaţie abstractă şi impersonală (preţul just sau preţul curent), în funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40 C. com.).

În ceea ce priveşte locul executării obligaţiilor, potrivit Codului civil, plata se face la locul arătat în contract. Dacă este vorba de un bun cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun. În materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării. În toate celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce înseamnă că este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 C. civ.) În dreptul comercial, această regulă a suferit modificări impuse de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului comercial.

146

Astfel, art. 59 C. com. prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate fie la locul arătat expres în contract, fie la locul rezultat din intenţia părţilor, fie la locul unde, potrivit materiei contractului, apare firească executarea. Potrivit art. 59 alin. 2 C. com., în cazul în care în contract nu s -a precizat în mod expres locul executării obligaţiilor şi acest lucru nu rezultă din natura operaţiunii, executarea obligaţiilor se va face la sediul comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data încheierii contractului. Teste de autoevaluare:

1.

Ce înţelegem prin obligaţie în sens restrâns? 2. Ce presupune obligaţia de a face? 3. Cum defineşte Codul Civil contractul? 146



128/180

5/11/2018


4. Ce sunt contractele reale? 5.

Cum se subclasifică contractele cu titlu oneros?

6. Ce sunt contractele numite? 7. Ce este oferta?

Care sunt cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la distanţă? 9. Ce presupune principiul relativităţii efectelor contractului? 10. Ce este excepţia de neexecutare a contractului? 8.


Prin obligaţia în sens restrâns înţelegem însăşi datoria debitorului, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2.

Obligaţia de a face poate consta în prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun.

3.

Codul Civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice. 4. Contractele reale sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă manifestarea de voinţă a părţilor trebuie să fie însoţită de remiterea materială a bunului. 5. Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii. 6. Contractele numite sunt cele care au

o denumire şi o reglementare proprie în

legislaţie. 7. Oferta este un act juridic unilateral ce constă în propunerea de a contracta. 8. Cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la distanţă sunt: teoria emisiunii, teoria expediţiunii, teoria recepţiunii, teoria informaţiunii. 9. Principiul relativităţii contractului se referă la faptul că orice convenţie sau contract nu produce efecte decât în proporţiile contractante, el nici nu profită, nici nu dăunează terţilor. 10. În

cazul în care, deşi una dintre părţi nu şi -a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa, partea căreia i se pretinde executarea va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a contractului.

Rezumat:

În această secţiunea au fost analizate obligaţiile civile (noţiune şi clasificări) şi instituţia contractului ca izvor de obligaţii civile şi comerciale (noţiune, clasificări, încheierea contractelor, momentul încheierii contractului, efectele şi interpretarea contractului, obligativitatea contractului, principiul relativităţii efectelor contractului şi efectele specifice contractelor sinalagmatice).

129


129/180

5/11/2018


Bibliografie:

1.

Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 2. Curs de drept civil, Raluca Dimitri u, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

Drept român. Editura Introducere înBucureşti, dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,civil Gh. Beleiu, Şansa, 1994 4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010 5. Codul Civil Român 3.

130


130/180

5/11/2018


Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale 147

2.1 Solidaritatea

Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei obligaţii. Scopul său este să împiedice diviziunea unei obligaţii. S pre deosebire de dreptul civil, în care se află sediul general al materiei, dreptul comercial se ocupă numai de solidaritatea pasivă. Reglementează numai obligaţiile solidare, din punctul de vedere al debitorilor.

Solidaritatea pasivă reprezintă, în esenţă, o derogare de la principiul divizibilităţatii obligaţiilor între mai mulţi codebitori. Ea are drept scop să permită creditorului, sau creditorilor în caz de pluralitate activă, să ceară executarea integrală a creanţelor oricărui debitor. Creditul îşi vede astfel sporită posibilitatea de a fi acoperit, adăugând la gajul general asupra patrimoniului unuia dintre debitori şi patrimoniul celorlalţi. El este pus, astfel, la adăpost de eventualele riscuri ale insolvabilităţii unuia dintre debitori, putând aleg e debitorul împotriva căruia să-şi îndrepte executarea. Debitorul solidar pierde deci facultatea de a opune creditorului beneficiul de discuţiune (îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea căruia debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din împărţirea cuantumului creanţei la numărul debitorilor). Ansamblul efectelor juridice născute din solidaritate, în raporturile dintre codebitorii solidari şi creditor sau creditori, precum şi raporturile dintre codebitori aparţ in dreptului civil la care trimitem (art. 1035-1056 C. civ.).

În dreptul comun, divizibilitatea creanţei este regula, iar solidaritatea excepţia. Ea nu se prezumă. În afara unor cazuri puţin numeroase de solidaritate pasivă legală, aplicarea solidarităţii necesită o stipulare expresă a părţilor. Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorului şi a asigura securitatea trazacţiilor, legiuitorul comercial a respins soluţia dreptului civil, inversând-o. Regula este deci solidaritatea, părţile putând să o înlăture prin stipulaţie expresă. Art. 42 C. com. consacră această regulă formal, dispunând că „în obligaţiunile comerciale, codebitorii sunt ţinuti solidariceşte, afară de stipulaţie contrară”. Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală sau esenţială care nu permite înlăturarea sa, pe calea voinţei părţilor, din pricina caracterului său de ordine publică. Legiuitorul a dorit ca, în aceste cazuri, codebitorii să fie constrânşi la o prestaţie unitară, asemănător cu situaţia codebitorilor unei obligaţii indivizibile prin natura sa. Aceste cazuri sunt urmatoarele: solidaritatea asociaţilor din societăţile în nume colectiv şi a comanditaţilor 147

S. Cărpenaru, „Drept comercial român”, vol. III, Editura Atlas Lex, Bucuresti, 1994, p. 18 şi M. Marian, „Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în materia obligaţiilor comerciale” în RDC nr. 12/1997, p. 112. 131


131/180

5/11/2018


din societăţile în comandită (art. 2 lit. a-c L.S.C.); a administratorilor societaţilor comerciale (art. 41, 42, 43, 102, 146 L.S.C.); a comanditarilor care contravin dispozitiei art. 59 L.S.C.

facând acte de administraţie ce nu le sunt îngăduite, din pricina răspunderii lor limitate pentru obligaţiile societăţii; a lichidatorilor care contravin regulilor lichidării şi întreprind efectuarea de operaţiuni noi, incompatibile cu starea de lichidare (art. 178 L.S.C.); a mandatarilor comerciali când sunt mai mulţi (pluralitate de mandatari – art. 389 C. com.); în caz de pluralitate de patroni în materia prepuşeniei (art. 393 C. com); a prepuşilor şi patronilor în cazurile menţionate de art. 398 C. com., în ce priveşte răspunderea stabilită de legiuitor pentru observarea îndatoririlor cuprinse în titlul III şi IV al cărţii I – a C. com.; a cărăuşilor din transporturile cumulative (art. 436 C. com.); a codebitorilor unei cambii, unui bilet la ordin sau cec (legea din 1 mai 1934).

În toate aceste cazuri, date fiind motivele care au determinat solidaritatea, părţile nu pot renunţa la aceasta. Condiţiile de aplicare a solidarităţii în materie comercială: a)

Obligaţia trebuie să fie comercială pentru debitori.

Din combinaţia primului alineat al art. 42 C. com. conceput în termeni generali şi a alineatului ultim, potrivit căruia „solidaritatea nu se aplică la necomercianţi, pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ”, rezultă că regimul de severitate al tratamentului codebitorilor solidari este aplicabil numai în cazurile în care obligaţi a are caracter comercial pentru debitori. Numai în acest caz îşi găseşte justificare derogarea de la regimul dreptului comun al diviziunii creanţei. Legiuitorul a derogat, consacrând acest sistem, de la principiul aplicării normei de drept comercial, în caz de pluralitate de subiecte cu poziţii diferite – de drept civil şi comercial – prevăzut de art. 56 C. com. Potrivit acestui din urmă text „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, totuşi contractanţii sunt supusi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a necomercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”. Ipoteza reglementarii solidarităţii este tocmai unul din aceste cazuri, când legea dispune inaplicabilitatea dreptului comercial şi în care nu-şi mai are raţiunea aplicarea aceluiaşi regim tuturor contractanţilor.

Obligaţia este comercială ori de câte ori îşi are izvorul într -o operaţiune comercială pentru debitor. Obligaţia este comercială atunci când codebitorii sunt comercianţi şi deci operaţiunea va fi subiectiv comercială pentru toţi sau când debitorii participă la efectuarea unei fapte de comerţ obiective, de exemplu o operaţiune de cumpărare în scop de revânzare. Nu va fi însă comercială obligaţia unui necomerciant care contractează cu un comerciant, în cadrul unei operaţii ce nu este obiectiv comercială, adică enumerată de art. 3 C. com., fiindcă pentru necomerciant operaţia rămâne civilă, prezumţia art. 4 operând numai pentru contractele si obligaţiile comerciantului profesionist.

132


132/180

5/11/2018


Deci, dacă sunt mai mulţi codebitori şi dacă obligaţia este comercială numai pentru unii dintre ei, solidaritatea se va aplica numai acestora, iar datoria va fi divizibilă pentru ceilalţi. Aceştia din urmă vor beneficia de facultatea de a opune excepţia diviziunii si discuţiunii, potrivit dreptului comun ( art. 1662, 1667 C. civ.). Se admite în general că solidaritatea nu se transmite erezilor.

Principiul solidaritatii rămâne integral aplicabil nu numai în ipotezele în care pluralitatea debitorilor îşi găseşte izvorul într -o obligaţie simultană unică, comercială pentru toti, ci şi atunci când o nouă obligaţie comercială, cu acelaşi caracter comercial, se grefează pe prima, în mod succesiv, fără ca primii debitori să fie liberaţi. b) Fiind

de natura obligaţiilor comerciale, solidaritatea nu trebuie să fie stipulată în materie comercială. Pentru a fi însă înlăturată şi restabilit dreptul comun, este necesară manifestarea contrară a voinţei părţilor, care va putea să rezulte din împrejurările pricinei, din natura operaţiei, fără să fie indispensabilă o prevedere formală.

c)

Termenul „stipulaţie contrară” folosit de art. 42 pentru a sublinia modul în care se poate face înlăturarea solidarităţii, după o doctrină unanimă, nu trebuie înţeles în sensul că numai în raporturile contractuale poate fi posibil aceasta şi că pentru obligaţiile care îşi au izvorul în raporturi extracontractuale, înlaturarea ar fi exclusă.

Prezumţia de solidaritate se aplică şi fidejusorului care garantează o obligaţie comercială. Dacă în ipoteza codebitorilor necomercianţi a fost înlăturată solidaritatea, restrângându-se câmpul de aplicare al prezumţiei, în cazul când obligaţia este garantată de fidejusori, legiuitorul a restabilit aplicarea art. 56, efectuând o extindere a solidaritaţii, care cuprinde fără distincţie pe toti fidejusorii, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant (Aceeaşi prezumţie, spune cel de -al doilea alineat al art. 42, „există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanrează o obligaţie comercială”.). 2.2

Dobânzile curg de plin drept în obligaţiile comerciale

Problema dobânzilor în materie comercială reglementată de art. 43 C. com., în spirit de derogare de la dreptul civil, nu poate fi înţeleasă fără evocarea regimului acestui din urmă drept.

Ea este intim legată de materia daunelor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. Când obligaţia contractuală constă în facere sau dare a altui bun decât o sumă de bani, regula dominantă, izvorâtă dintr -un sentiment de integrală despăgubire a creditorului, este că acesta din urmă are dreptul să reclame debitorului, potrivit art. 1084 C. civ. atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans), cu condiţia să facă dovada existenţei şi întinderii lor.

133


133/180

5/11/2018


Pentru obligaţiile având ca obiect sume de bani, regula de mai sus nu mai este valabilă. Legiuitorul a creat un regim special, caracterizat prin următoarele elemente: a) Existenţa

daunelor este prezumată astfel încât creditorul nu este obligat să facă

dovada lor (art. 1088 C. civ., al. 2). b)

Cuantumul lor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de cazul când părţile au stipulat o sumă mai mare, însă în limitele legilor speciale.

c)

Curg din ziua cererii în judecată (art. 1088 al. 2 C. civ.). Simpla ajungere la scadenţă a obligatiei nu are drept obiect să producă curgerea dobânzilor.

d)

Dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutare şi, în consecinţă, sunt daune compensatorii şi nu moratorii, căci ele corespund folosirii de către debitor a capitalului altuia.

Dreptul comercial derogă de la regulile dreptului civil pentru raţiuni proprii acestui drept. În materie comercială se prezumă întotdeauna: capitalurile sunt productive, pot fi investite în variate operatiuni comerciale şi industriale. Ele nu sunt imobilizate şi moarte ca în mâna necomercianţilor, ci sunt apte să producă beneficii. Despăgubirea este însă evaluată de lege sub forma dobânzii. În comercial, legiuitorul a menţinut principiile ce guvernează daunele compensatorii pentru sume de bani, cu o derogare însă, de ordin general, şi consacrarea unor excepţii la regula limitării daunelor la dobânzi compensatorii şi înlăturarea daunelor corespunzatoare pagubei reale şi câştigului n erealizat. Derogarea constă în afirmarea regulei contrare aceleia consacrată de art. 1088 alin. 2 privitor la momentul de la care curg dobânzile. Acestea sunt datorate nu de la data chemării în judecată ca în materie civila, ci din ziua când devin exigibile. Potrivit art. 372 alin. 2 C. com. asupra diferenţei rezultând din încheierea contului curent curg dobânzi de la data lichidării , iar potrivit art. 380 C. com. „mandatarul este ţinut a plăti dobânda de bani cuvenită mandantului, din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna”. Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale: a) Datoria trebuie sa fie comercială. Conform principiilor care guvernează actele de comerţ, este din care datoria izvorăşte estecomercială comercial.ori de câte ori obligaţia sau raportul juridic însuşi Va fi deci comercială: - atunci când îşi are sursa într -o faptă de comerţ obiectivă, comercială pentru ambele părţi, - atunci când obligaţia este comercială numai pentru una dintre părţi, iar pentru cealaltă este civilă, - atunci când intervine între comercianţi, în acest caz fiind comercială pentru ambele părţi, ca faptă de comerţ subiectivă. Deci, norma trebuie interpretată restrictiv şi literal, în sensul că datoria trebuie să fie comercială pentru debitor.

134


134/180

5/11/2018


Datoriile pot izvorâ din orice altă sursă, nu numai din contracte, deci şi dintr -un delict sau cvasidelict de natura comercială, adică din fapte generatoare de daune, care sunt savârşite în cadrul exerciţiului unui comerţ sau cu prilejul executării unei operaţiuni comerciale obiective. b)

Datoria trebuie să fie lichidă, adică determinată în cuantumul său, fie pe cale convenţională, fie judecătorească. Când însă părţile n -au stabilit aceasta şi trebuie să recurgă la justiţie – de pildă pentru stabilirea daunelor şi a cuantumului lor – dobânzile curg de la data ramânerii definitive a hotărârii.

c)

Datoria trebuie să fie exigibilă. În alţi termeni, dreptul părţii de a reclama prestaţiunea trebuie să fie născut şi actual; să nu fie deci afectat de un termen sau de o condiţie nerealizată. Dacă

părţile nu au prevăzut un termen contractual – o scadenţă – în acest caz

neexistând un punct de plecare contractual cert pentru curgerea dobânzilor, acestea nu sunt exigibile si dispozitia art. 43 C. com. nu este aplicabilă. De aceea dobânzile vor fi calculate numai din momentul când debitorul a fost pus în întârziere, fie printr -o cerere formală de plată, fie prin chemarea în judecată a datornicului.

Condiţiile enunţate la punctele a, b, si c trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru a pune în mişcare dispoziţia art. 43, adică curgerea de plin drept a dobânzilor la scadenţă. De regulă, dispoziţiile aplicabile materiei comerciale se completează cu cele aplicabile raporturilor de drept civil; totuşi, în Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, cu modificările ulterioare legiuitorul stabileşte un raport invers, adică de la comercial către civil.148 Deci, pentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de drept civil trebuie să se determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept comercial.

9/2000, dobânda legală se stabileşte în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. Exista o singură exceptie prevazută în art. 4 din O.G. nr. 9/2000: în relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. Nivelul taxei oficiale a scontului în funcţie de care se stabileşte dobânda legală este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru întregul trimestru următor. Nivelul taxei oficiale a scontului se publică în Monitorul Oficial, prin grija Băncii Naţionale a României. Potrivit art.1 din O.G. nr. 9/2000, părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti. În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica dobânda legală dacă, potrivit legii sau clauzelor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi. Potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr.

148

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureş ti, 2004, p. 342. 135


135/180

5/11/2018


Anatocismul

Conform art. 1089 C. civ. capitalizarea dobânzilor sau anatocismul este permis în materie civilă numai în anumite condiţii arătate de lege. În primul rând, ele trebuie să fie stipulate, în al doilea rând să privească numai dobânzi la dobânzi, datorate pe cel putin un an împlinit. Face excepţie estedvorba pe trecut ca arenzi,Clauza chirii,prin rentecare viagere, obâzi de dinunele ziua venituri cererii sau a convenţiei. se varestituiri stipula de fructe,cazul carecând produc dobânda la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin sau la alte venituri viitoare se va declara nulă (art. 1089 alin. 2 C. civ.). În materie comercială, regulile de drept comun sunt înlăturate, cosacrâdu -se libertatea convenţiilor. Făcând aplicaţia acestei dispoziţii, jurisprudenţa noastră admitea anatocismul în toate convenţiile comerciale şi, a fortiori, în contractul de cont curent, în care curgerea dobânzii la dobânda este de esenţa acestui contract. Decretul-lege pentru stabilirea dobânzilor şi înlaturarea cametei din 5 mai 1938 a prevăzut, însa, anulând regimul mai sus expus, că anatocismul este oprit chiar în materie comercială, cu excluderea contractului de cont curent, care, prin însăşi structura sa, nu poate fi conceput fără o capitalizare a dobânzilor. Interzicerea dobânzilor la dobânzi a fost menţinută şi de noul act normativ (Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale) , care a abrogat decretul din 1938 şi care a fixat dobânda legala la 6% pe an, precizând că ea se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 au fost abrogate dispozitiile art. 1089 alin. 2 Cod civil si orice dispoziţii contrare ordonanţei, reintroducându-se anatocismul. Potrivit art. 8 al O.G. nr. 9/2000, dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiată în acest sens, dupa scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe timp de cel putin un an.149 Aceste dispozitii nu se aplica contractului de cont curent, atunci când prin lege nu s -ar dispune altfel. Daune interese suplimentare

Preocupat să realizeze o severitate cât mai deplină a obligaţiilor, legiuitorul a prevăzut că debitorul mai datorează, cu titlu de dezdăunări, pe lângă dobânzi, şi alte sume care corespund conceptului general al daunelor (damnum emergens şi lucrum cesans). De altfel, însuşi legiuitorul civil, prevăzând regula limitării daunelor la dobânzi, in obligaţiile care au drept obiect o sum ă determinată, a făcut aluzie „la unele reguli speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate” (art. 1088 C. civ. alin. 1). Regulile care consacră aceste excepţii sunt următoarele: a) asociatul care întârzie să depună aportul în numerar, datorează nu numai dobânda legală, din ziua când trebuia să facă vărsământul, dar răspunde şi de daunele pricinuite (art. 35 L.S.C.); 149

M. L. Belu Magdo, Drept comercial , Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 318. 136


136/180

5/11/2018


b) asociatul care a depus ca aport o

creanţă, iar valoarea acesteia nu a fost realizată de societate, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei, deosebit de daunele-interese ce s-ar cuveni (art. 54 L.S.C.);

c)

mandatarul care dă alte întrebuinţări sumelor primite pe contul mandantelui datorează, în afară de dobânzi, despăgubire pentru daune (art. 383 C.com.).

2.3 Executarea obligaţiilor comerciale

Drepturile creditorului în caz de neexecutare din partea debitorului. Efectul natural al unei obligaţii este executarea sa. Dacă aceasta nu intervine, partea care nu este în culpă are dreptul să ceară judecatoreşte fie executarea, când aceasta este posibilă potrivit regulilor prevăzute de art. 1075-1077 C. civ., fie rezoluţia contractului cu dreptul la daune în ambele cazuri (art. 1073 C. civ.). Legiuitorul prevede cazuri când executarea în natură a obligaţiei nu este posibilă şi se transformă întotdeauna într -o executare prin echivalent. „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C. civ.), iar potrivit art. 1078 C. civ. „dacă obligaţia constă în a nu face, debitorul care a călcat -o este dator de a da despăgubire pentru simplul fapt al contravenţiei”. Fundamentul acestui drept, care operează numai în contractele bilaterale sau sinalagmatice, caracterizate de principiul echivalenţei prestaţiilor este prezumţia legală, consacrată de art. 1020 C. civ. potrivit căruia „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său”. Condiţia rezolutorie tacită, prevăzută de textul de mai sus, produce aceleaşi efecte juridice ca şi condiţia rezolutorie expresă, definită de art. 1019 C. civ., ca o modalitate contractuală. Ea produce, când este inserată, desfiinţarea contractului. Evenimentul viitor ş i incert este înfăţişat în acest caz prin neexecutarea din partea uneia dintre părţile contractante. Condiţiile de exerciţiu şi efectele juridice produse de invocarea condiţ iei rezolutorii tacite, ca temei al desfiinţării contractului şi dreptului la daune, provocat de neexecutare, sunt prezentate mai jos. Potrivit

art. 1021 C. civ. dacă una dintre părţi nu -şi îndeplineşte obligaţia, contractul

nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia nu s-a executat obligaţia are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să -i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe , poate acorda un termen părţii acţionate. Rezultă deci că rezoluţia cerută în virtutea clauzei rezolutorii tacite nu operează de plin drept, ci trebuie pronunţată de justiţie, părţile putând să o discute. Instanţa nu are deci numai rolul de a constata existenţa unei situaţii de drept, ci trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii făcute de una dintre părţi. Rezoluţia nu operează în cazurile în care partea care nu şi -a executat obligaţia dovedeşte ca aceasta se datoreşte unei cauze străine, neimputabile (caz fortuit, forţă majoră). Rezoluţia produce efecte numai după rămânerea definitivă a hotărârii judecatoreşti, ea fiind urmarea intervenţiei justiţiei.

137


137/180

5/11/2018


Rezoluţia are efect retroactiv. Cu alte cuvinte consecinţele sale lovesc contractul şi pentru trecut, de acord cu principiile care guvernează condiţia rezolutorie, ca modalitate contractuală, repunând părţile în starea anterioară contractării. Până la rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul, partea în culpă prin nexecutarea obligaţiei poate efectua prestaţia şi înlătura astfel rezoluţia, cu toate efectele sale. Executarea prestaţiei poate, deci efectua în tot cursul procesului până la pronunţarea unei hotărâri definitive.

se

Instanţa poate, totuşi, să nu pronunţe rezoluţia şi, făcând uz de dispoziţiile art. 1021 C. civ. în urma unei aprecieri suverane a împrejurărilor pricinei, să -i acorde un termen de executare, pe care legea îl denumeşte termen de graţie. În materie comercială, termenul de graţie nu poate fi acordat. Art. 44 C. com. interzice judecătorului să se prevaleze de facultatea pe care legiuitorul i-a conferit-o în materie civilă. Termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi acordat de judecător în obligaţiile comerciale. Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile să se execute întocmai şi la termenul stipulat. Obligaţiile comerciale sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând, în mod fatal, pe aceea a celorlalte şi adeseori insolvabilitatea, cu consecinţa falimentului. a) Prin expresia „în obligaţiile comerciale” trebuie să înţelegem toate raporturile juridice care au natură comercială, deci şi pe acelea care sunt comerciale numai pentru o parte, potrivit art. 56 C. com. b)

Obligaţia trebuie să fie bilaterală sau sinalagmatică, întrucât mecanismul rezoluţiei tacite operează numai în contractele în care există interdependenţă de prestaţii, una fiind cauza celeilalte, iar ruperea echilibrului, care justifică rezoluţia si repunerea părţilor în stare de egalitate, are ca fundament şi explicaţie existenta unor obligaţii reciproce.

c)

Obligaţia trebuie să aibă un termen de executare. În lipsa unui asemenea termen, dacă judecătorul, la cererea părţii, fixează un termen, acesta nu poate fi socotit termen de graţie, ci pur şi simplu termen de executare, instanţa nefăcând decât să suplinească tăcerea părţilor. d) În obligaţiile comerciale, în care termenul nu este esenţial, aplicarea art. 44 nu împiedică partea în culpă să execute tardiv chiar în instanţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ca şi în obligaţiile civile, de vreme ce, până la acea dată, are fiinţă contractul. Judecătorului nu îi este permis să acorde termene de graţie în obligaţiile comerciale, dar nimic nu -l autorizează să respingă o executare legitimă. e) În obligaţiile comerciale în care termenul este însă esential, el operează ca o clauză rezolutorie expresă. Efectele sale se produc automat , iar judecătorul nu pronunţă rezoluţia, ci numai o constată. Partea în culpă nu mai poate înlătura consecinţele neexecutării la termen printr-o executare posterioară termenului, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii respective. Pe de altă parte, judecătorul, aflându-se în faţa unui raport juridic desfiinţat prin voinţa părţilor, puterea sa fiind limitată la simpla constatare a rezoluţiei operată prin voinţa părţilor, nu mai poate acorda termen de graţie. Caracterul esenţial al termenului este un obstacol.

138


138/180

5/11/2018


Dacă în intenţia părţilor, o prestaţie satisface interesele creditorului numai atunci când este executată în limitele termenului stipulat, după expirarea căruia ea nu mai are nici o valoare pentru acesta sau nu mai poate fi executată, termenul este esential. Termenul poate fi esenţial fie în raport cu intenţia părţilor, fie cu scopul operaţiei, fie cu natura a contractului. În prestaţiei dreptul înşivigoare nu există o dispoziţie cu caracter gener al privitoare la termenul

esenţial. Clauza solve et repete

În strânsă legatură cu efectele juridice ale neexecutarii contractelor stă clauza solve et repete (plăteşte şi cere înapoi ceea ce ţi se cuvine). Sub dublul aspect – practic si juridic – ea constă în aceea că debitorul nu poate pune în mişcare o acţiune rezolutorie sau opune excepţii izvorând din neîndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi, mai înainte de a fi plătit integral preţul, sau de a fi îndeplinit, folosind o formulă mai generală, prestaţia la care era obligat prin contract.

Astfel, în unele contracte de comerţ exterior se include o clauză potrivit căreia o reclamaţie de calitate sau de cantitate a cumpărătorului nu poate fi invocată ca temei al refuzării sau amânării plăţii preţului. În prezenţa unei asemenea clauze, termenul şi condiţiile de plată a preţului trebuiesc respectate urmând ca, dacă reclamaţia este întemeiată, să se aplice remediile specifice (înlocuirea mărfii, înlăturarea de către vânzător sau pe contul lui a defectelor, acordarea unei bonificaţii etc.). În doctrină, clauza solve et repete face obiect de controversă, autorii de drept comercial aprobând-o, cei de procedură civilă contestându-i, dimpotrivă, validitatea pe motive mai ales de ordin procedural. Se invocă, de pildă, argumentul că această clauză ar rupe în mod inechitabil echilibrul dintre cele două părţi contractante şi ar încuraja la neexecutare partea în favoarea căreia este stipulată. De aceea, această clauză ar fi nulă întrucât ea se reduce, în ultimă analiză, la o reglementare convenţională a drepturilor de decizie aparţinând judecătorului, care, prin efectul clauzei, se află constrâns să separe excepţia de acţiune, lucru pe care numai legea îl poate prevedea printr-o normă expresă şi pentru raţiuni particulare – de exemplu, în favoarea fiscului, pentru apărarea titlului cambial etc. S-a răspuns însă cu drept cuvânt acestor susţineri, că nulitatea clauzei nu este nicăieri prevăzută de lege; dimpotrivă, valabilitatea ei se deduce din spiritul acesteia, dominat de principiul autonomiei de voinţă. Se susţine că, după cum nu este nevalabi pactul privind plata anticipată a preţului, tot astfel nu este ilicit să se plătească mai înainte de a se constata că s -a comis o neexecutare.

Clauza are avantajul de a preveni contestaţiile capricioase ale părţilor şi nu înlătură, ci numai amână soluţia conflictului dintre părţi. În toate actele juridice se poate reglementa ordinea efectuării prestaţiilor. În ipoteza existentei clauzei se plăteşte anticipat, însă sub rezerva repetiţiei şi cu condiţia ca neexecutarea să fie efectiv dovedită. Nu s -ar putea susţine că existenţa clauzei ar implica renunţarea preventivă la mijloacele conferite de le ge şi nici nu se renunţă prin aceasta la excepţiile fundamentale, care pot fi ridicate cu toate că rezoluţia contractului urmează într -un moment ulterior.

139


139/180

5/11/2018


Clauza solve et repete îşi

are originea în dreptul fiscal, unde legiuitorul a prevăzut -o pentru a asigura încasarea promptă a drepturil or fiscului. Din dreptul fiscal ea a trecut în dreptul obligaţiilor, sub formă de clauză contractuală. Efecte şi limite Clauza sove et repete ţărmurită limite-oraţionale, pentru a nu osa.transforma într -un privilegiu exorbitant al trebuie uneia dintre părţi, înpunând pe cealaltă la discreţia a)

Pentru ca o parte contractantă să o poată invoca este indispensabil ca aceasta sa fie în ordine cu executarea propriei sale prestaţii. Deci, dacă partea care invocă aplicaţia clauzei solve et repete nu a îndeplinit propria sa obligaţie, de exemplu obligaţia de livrare a mărfii, ea nu poate beneficia de efectele clauzei.

b) Neexecutarea

de către partea care se prevalează de existenţa clauzei solve et repete, invocată ca obstacol la plata prealabilă, trebuie să fie evidentă, să nu fie şicanatorie şi de rea-credinţă şi pe cât posibil întemeiată pe mijloace probatorii de grabnică soluţie.

c)

Prin inserarea clauzei, obligaţia nu a devenit abstractă. Discuţia asupra fondului litigiului şi, în consecinţă, asupra clauzei este permisă, însă numai după efectuarea plăţii sau a unui alt aranjament purtând asupra plăţii, înlocuindu -se de pildă plata efectivă cu titluri cambiale.

d)

Izvorând din contract şi având valoarea unei stipulaţii de asemenea natură, clauza nu poate fi ridicată din oficiu şi, în consecinţă, nici nu va putea fi ridicată pentru prima oara în instanţa de casare.

e)

Instanţa va trebui să interpreteze clauza restrictiv. Ea nu îşi găseşte aplicarea faţă de excepţiile relative la nulitatea sau anulabilitatea contractului. Dacă partea împotriva căreia s-a stipulat clauza ridică excepţii întemeiate pe vicii de consimţământ sau incapacitate, instanţa va putea să judece fundamentul juridic al acestora, fără a se putea spune că prin aceasta efectele clauzei au fost anulate. Într -adevăr, dacă prin efectul acestor vicii contractul este anulat, clauza însăşi rămâne fără eficacitate, ca una ce nu avea o existenţă de -sine-stătătoare, ci se sprijinea pe contract. Dacă, dimpotrivă, excepţia este respinsă, clauza îşi va relua vigoarea.

2.4 Retractul litigios150

Condiţiile de exerciţiu în dr eptul civil Codul civil francez (art. 1699) şi, apoi, urmându-l pe acesta, Codul civil român prevăd că, în cazul în care se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil, plătind nu valoarea creanţei, ci suma reală, cu care a fost cesionată, plus spezele şi dobânda de la data plăţii cesiunii. În felul acesta, dobânditorii de creanţe litigioase sunt loviţi în interesele lor speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori în jenă sau înfricoşaţi de perspectiva pierderii procesului (art. 1402-1404 C. civ.). 150

D. M. Sandru, M. D. Vlad, „Retractul litigios în dreptul civil şi în dreptul comercial. Condiţiile neaplicării î n dreptul comercial” în Dreptul privat al afacerilor nr. 3/2003, p. 64. 140


140/180

5/11/2018


Dat fiind caracterul său excepţional şi prohibitiv, chiar în dreptul civil, pentru a avea loc aplicaţia retractului litigios este necesară îndeplinirea urmatoarelor condiţii: a) Dreptul cedat trebuie să fie litigios. Potrivit art. 1403 C. civ. dreptul se socoteşte litigios când asupra fondului său există proces sau contestaţie. Din interpretarea jurisprudenţială, atât la noi cât şi în Franţa, rezultă că procesul poate fi pendinte în faţa oricărei instanţe. b) Cesiunea trebuie să aibă caracter oneros, nu gratuit, căci în acest caz lipseşte raţiunea determinantă a voinţei legiuitorului, posibilitatea de a specula între diferenţa preţului plătit si valoarea reală a creanţei. c) Potrivit literei art. 1403 C. civ., litigiul pendinte în faţa justiţiei trebuie să poarte asupra fondului, adică asupra existenţei însăşi a dreptului şi nu asupra unor modalităţi sau asupra executării obligaţiei. d) Procesul asupra fondului trebuie să existe în chiar momentul când s -a făcut transmisia. Dacă la acea dată nu exista litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti, dreptul nu poate fi socotit litigios şi nici dobânditorul nu poate fi supus regimului de favoare al creanţelor litigioase. Este deci necesar ca litigiul – procesul asupra dreptului să fie anterior cesiunii. Contestaţiile născute posterior cesiunii sau acele anterioare, faptul că procesul este în acel moment solutionat definitiv şi irevocabil sau prescris, nu pot conferi calitate litigioasă dreptului. e) Forma în care trebuie imbrăcat retractul litigios nu este arătată de lege. Pentru a fi reală si sinceră, va trebui să constea într -o notificare extrajudiciară, însoţită de oferta reală a sumei, reprezentând valoarea reală a cesiunii, plus spezele contractului de cesiune, dobânda din momentul efectuării cesiunii şi cheltuielile procesului. f)

Prin efectul exercitării retractului, cel care se prevalează de aplicarea sa se substituie în toate drepturile cesionarului e vins. Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează un drept derivând dintr -un fapt comercial.

Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare a câştigului firesc, rezultat din diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea fi acceptat de legiuitorul comercial, care l-a respins, negându-i aplicarea. La condiţiile prevăzute de art. 1402 -1404 C. civ. pentru existenţa retractului litigios, mai adăugat nimic. Prin urmare, dispoziţia negativă a art. 45 C. com. poartă asupra retractului, aşa cum el este cristalizat în articolele amintite din Codul civil. Pentru ca să nu se aplice dispoziţiile art. 1402 -1404 C. civ. şi, în consecinţă, pentru ca debitorul cedat să nu poată exercita retractul, legiuitorul comercial pune o singură condiţie, aceea ca dreptul care a făcut obiectul cesiunii să izvorască dintr -un fapt comercial. Imposibilitatea de a exercita dreptul prevăzut de art. 1402 -1404 C. civ. este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul într -o faptă de comerţ în înţelesul larg de materie comercială, constând în actele de comerţ obiective şi subiective. Aplicarea art. 56 legiuitorul n-a

C. com. va supune aceluiaşi regim şi datoriile izvorâte dintr -o operaţie care este faptă de comerţ numai pentru una dintre părţi.

141


141/180

5/11/2018



1.

Enumeraţi particularităţi ale obligaţiilor comerciale.

2.

Ce prespune faptul că datoria debitorului trebuie să fie lichidă?

3.

Ce înseamnă anatocism?


Particularităţi ale obligaţiilor comerciale sunt: solidaritatea, dobânzile curg de plin drept, retractul litigios este interzis.

2.

Datoria trebuie să fie lichidă în sensul că trebuie să fie determinată în cuantumul său. 3. Anatocism înseamnă dobândă la dobândă. Rezumat:

Această

secţiune analizează particularităţi ale obligaţiilor comerciale: solidaritatea, dobânzile curg de plin drept, executarea obligaţiilor comerciale, retractul litigios. Bibliografie:


CH Beck, Bucureşti, 2010 2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6 -a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 3.


4.

Codul Civil Român

Lucrare de control:

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Definiţi obligaţia, în sens restrâns. Ce este obligaţia de a da? Daţi un exemplu. Ce este obligaţia de a face? Daţi un exemplu. Ce este obligaţia de rezultat? Daţi un exemplu. Ce este obligaţia de mijloace? Daţi un exemplu. Ce sunt obligaţiile civile perfecte? Definiţi contractul.

8. Ce sunt contractele de adeziune? 9.

Ce condiţii trebuie să îndeplinească oferta?

10. Ce este solidaritatea obligaţiilor?

142


142/180

5/11/2018


UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5 Obiective: Prezenta unitate de învăţare cuprinde şase secţiuni, în care este

tratat câte un t ip de

contract: contractul de vânzare cumpărare, contractul de leasing, contractul de factoring, contractul de franciză, contractul de cont curent, contractul de report. Studierea acestor contracte este importantă pentru însuşirea dreptu lui afacerilor de către economişti. Timp de studiu: 1 oră.

Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială 1.1

Noţiune şi caractere juridice

Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare -cumpărare comercială. De aceea, făcându-se aplicarea art. 1 C. Com. (conform căruia normele dreptului civil constituie un izvor de drept subsidiar pentru dreptul comercial şi, implicit, pentru dreptul afacerilor), contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit pe baza dispoziţiilor art. 1294 C. Civ.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ. Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare comercială are următoarele

caractere juridice:

a) este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este caracterizat prin

reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor, b) este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial, c)

este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului, d) este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie valabil prin simplul e)

acord de voinţă al părţilor, de regulă, este un contract translativ de proprietate.

Vânzarea -cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării -cumpărării civile. În ambele cazuri este vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru, în schimbul unui preţ. Ceea ce le deosebeşte este funcţia economică a vânzării cumpărării comerciale şi anume, interpunerea în schimbul mărfurilor. Această funcţie conferă vânzării-cumpărării caracter comercial.151 Determinarea comercialităţii unui contract de vânzare-cumpărare se face, fie în funcţie de criteriul pozitiv, prevăzut în art. 3 pct. 1 şi 2 C. 151

revăzută şi adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

143

S. Cărpenaru, Drept comercial român, editia a 6-a 2007, p. 447.


143/180

5/11/2018


Com., fie potrivit criteriului negativ, prevăzut în art. 5 C. Com. 152 Din dispoziţiile ar t. 3 pct. 1 şi 2 rezultă că trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de revânzare. Astfel, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare. „Deosebirile de ordin economic, funcţional, care conferă contractului de vânzarecumpărare comercială un caracter particular, se reflectă într -un mănunchi de dispoziţii legale speciale, derogatorii de la cele civile, cuprinse în Codul Comercial în a rt. 60-73.”153 Aceste dispoziţii se referă la: - obiectul vânzării comerciale faţă de reglementarea de drept comun, - aplicarea legii comerciale necomercianţilor, în cadrul faptelor de comerţ mixte sau unilaterale, -

derogări de la regula strămutării de drept a proprietăţii şi a transmiterii riscurilor,

- -

posibilitatea vânzării lucrului altuia, obligaţiile părţilor la contract, măsurile de executare coactivă etc.

1.2

Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială

În această privinţă se aplică art. 948 C. civ. ce reglemen-tează condiţiile generale de validitate ce trebuie îndeplinite de orice contract. Aceste aspecte au fost analizate în vol. I, capitolul I – Actul juridic civil. De aceea, vom examina acum numai unele aspecte ce interesează activitatea comercială. Consimţământul Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială implică un acord de voinţă al părţilor – în sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preţ. Situaţia contractelor sinalagmatice încheiate între persoane aflate faţă în faţă este reglementată de regulile dreptului civil, neexistând dificultăţi din punctul de vedere al momentului şi locului încheierii lor. Totuşi, se impun câteva precizări în legătură cu viciile de consimţământ, mai precis în legătură cu dolul. Astfel, potrivit uzanţelor comerciale, dolul în materie comercială nu se

apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în dreptul civil deoarece este o obişnuinţă pentru154 comercianţi a-şi vinde marfa apelând la o serie de mijloace exagerate, în raport cu calitatea mărfii. Deoarece majoritatea vânzătorilor apelează la tehnici de comercializare care sunt, uneori, la limita dolului, cumpărătorii trebuie să se informeze singuri cu privire la calitatea mărfurilor pe care doresc să le cumpere, iar instanţa de judecată va aprecia în ce măsură mijloacele folosite de vânzător pentru a şi vinde marfa sunt dolosive. Dar, aşa cum s-a spus în doctrină, concepţia asupra dolului a fost substanţial modificată în ultimele decenii, avându -se în vedere reglementările adoptate în diverse ţări pentru protecţia consumatorilor. 152 153

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 365. M. L. Belu Magdo, Drept comercial , Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 328. 154 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 376.

144


144/180

5/11/2018


Contractul de vânzare-cumpărare comercială este perfect din momentul în cre părţile au căzut de acord asupra obiectului şi preţului, afară dacă, din interpretarea voinţei lor nu reiese că acestea au considerat perfect contractul din momentul în care au reglementat toate modalităţile practice de execuţie. 155 -cumpărare între absenţi sau între Înaflate ceea ce de vânzare la priveşte distanţă,încheierea momentulcontractului realizării acordului de voinţă este mai dificil de stabilit

persoane

din cauza distanţei dintre părţi, care implică existenţa unui interval de timp pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să ajungă la cealaltă parte. În această materie, dispoziţiile Codului Civil se completează cu prevederile Codului Comercial (art. 35 C. Com.). Oferta de a contracta este un act juridic unilateral destinat sa producă anumite efecte juridice. Ea trebuie sa fie completă, precisă, neîndoielnică adică făcută intenţia de a se obliga juridic. Ea poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. Oferta trebuie să aibă forma cerută de lege pentru existenţa sau probaţiunea operaţiunii juridice pentru care este făcută, iar în situaţia când considerarea calitaţilor unei anumite persoane este determinantă, acceptarea ofertei ce i-a fost adresată trebuie să provină de la acea persoană. La rândul ei, acceptarea ofertei este tot un act juridic unilateral, ce trebuie să concorde cu oferta. În caz contrar, nu ne aflăm în faţa unei acceptări propriu-zise, ci a unei contraoferte. Şi acceptarea trebuie să fie neîndoielnică – făcută cu intenţia de a se obliga din punct de vedere juridic.

Tăcerea destinatarului ofertei, neînsoţită de alte manifestări, nu semnifică acceptare, cu excepţia cazului în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului, ori dacă între părţi există uzanţa acceptării tacite a facturilor. Art. 35 C. Com. dispune: contractele sinalagmatice între absenţi se socotesc încheiate din momentul în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Aceasta înseamnă consacrarea, în dreptul nostru, a teoriei informaţiunii, potrivit căreia contractul este valabil încheiat în momentul în care ofertantul s-a informat cu privire la conţinutul acceptării. În priviţa momentului încheierii contractului între absenţi, diversele sisteme de drept au soluţii variate, mergând de la teoria declaraţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul se declară de acord cu oferta) şi de la teoria expediţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul expediază ofertantului acceptarea sa), pâna la teoria recepţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul recepţionează, primeşte acceptarea) şi la teoria informaţiunii, consacrată şi în dreptul nostru. Locul încheierii contractului între persoane aflate la distanţă se apreciază în funcţie de momentul încheierii acestuia. Astfel, în cazul în care se aplică teoria informaţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de conţinutul acceptării), locul încheierii contractului este sediul sau domiciliul ofertantului, unde acesta ia cunoştinţă de conţinutul acceptării. La oferta cu termen, contractul se perfectează, dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului în termenul stipulat, în timp ce la oferta fără termen de acceptare, contractul se perfectează dacă acceptarea ajunge la cunoştinţa ofertantului într -un termen rezonabil, necesar 156 schimbului ofertei şi acceptării, termen care variază după natura contractului. 155 156

M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 334. M. L. Belu Magdo, op. cit., pp. 335-336. 145


145/180

5/11/2018


Derogându -se de la regula perfectării contractului între persoane neprecizate în momentul cunoaşterii acceptării de către destinatar (prevăzută de art. 35 C. Com.), art. 36 C. Com. înlocuieşte acceptarea contractului cu executarea acestuia, moment în care are loc şi încheierea acestuia. Pentru a deveni aplicabil art. 36 C. Com, trebuie îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de text: - ofertantul să fi cerut executarea imediată a conractului, - ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil, - acest răspuns să nu fie necesar după natura contractului. O altă derogare de la regula instituită de art. 35 C. Com, este cea prevăzută de art. 38 C. Com, privind contractele unilaterale. În c azul acestora, perfectarea contractului intervine la momentul şi locul în care destinatarul ia cunoştinţă de ofertă, acceptarea destinatarului care are numai avantaje fiind prezumată. Între persoane aflate la telefon, nu se vor aplica prevederile art. 35 C. Com. deoarece un asfel de contract se consideră încheiat între persoane prezente, şi nu aflate la distanţă. În cazul acetor contracte încheiate la telefon, în dreptul nostru locul încheierii contractului se consideră a fi sediul sau domiciliul ofertantului, adică al celui care a iniţiat convorbirea. Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele 157

considerente - - -

-

:

în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă ea a devenit caducă, în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea existentă la momentul încheierii contractului, consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se apreciază la momentul realizării acordului de voinţă; în măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de nulitate se stabilesc în funcţie de acest moment, efectele contractului se produc, de regulă, din momentul realizării acordului de voinţă, dacă nu există stipulaţie contrară. Aşadar, în cazul ontractelor translative de drepturi reale, acestea se transmit (pentru bunurile individual-determinate) din

momentul încheierii contractului, cu excepţia imoblelor (mai precis a terenurilor), caz în care acordul de voinţă al părţilor trebuie să îmbrace forma autentică. Capacitatea părţilor Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare -cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru încheierea oricărui act juridic: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. De asemenea, Codul civil stabileşte anumite reguli specifice contractului de vânzare cumpărare civilă, care sunt deopotrivă aplicabile şi contractului de vânzare -cumpărare comercială, potrivit art. 1 C. Com (unde legea de faţă nu dispune se aplică Codicele civil). 157



146/180

5/11/2018


Art. 1306 C. Civ. Stabileşte principiul potrivit căruia pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege. Obiectul contractului

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), ce dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. Astfel vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul. Aceste două prestaţii formează obiectul contractului. Bunul vândul şi suma de bani – preţul – constituie obiect derivat al contractului. Bunul vândut, pentru a fi considerat obiect derivat al contractului de vânza recumpărare, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: -

să se afle în circuitul civil;

-

să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor;

-

să fie determinat sau determinabil.

Lucrul trebuie să se fle în comerţ sau în circuitul civil. Potrivit art. 1310 C. Civ., toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. Sunt oprite de lege de la vânzare anumite bunuri considerate, din diferite motive, extra commercium.

Lucrul trebuie să existe. Pentru a fi valabilă vânzarea, lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. În caz contrar, contractul este lovit de nulitate absolută. Dacă este vorba de vânzarea unui bun ce va fi fabricat în viitor, c ontractul este valabil. Dar, în cazul în care fabricarea bunului promis nu s-a mai realizat, contractul este totuşi valabil încheiat, dar nu a fost executat din vina vânzătorului (cu excepţia cazului în care cumpărătorul îşi asumă riscul de a nu mai primi bunul contractat). Lucrul să fie determinat sau deteminabil. Bunurile individual determinate se individualizează prin adresă, schemă cadastrală etc. (dacă sunt imobile prin natura lor) sau, în general, prin însuşiri proprii, specifice. Bunurile determinate generic, care se individualizeză prin însuşiri le speciei căreia îi aparţine, se determină la momentul predării (prin măsurare, numărare, cântărire). Dacă bunul este doar determinabil, sunt precizate în contract condiţiile sau elementele determinării lui viitoare. Preţul vânzării Este elementul care diferenţiază contractul de vânzare-cumpărare de cel de schimb, atât în dreptul civil, cât şi în dreptul comercial, deoarece constă într -o sumă de bani şi nu într un alt bun.

Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului. Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie determinat sau determinabil; - să fie real.

147


147/180

5/11/2018


Preţul să fie determinat sau determinabil Este determinat preţul care este prevăzut în contract printr -o sumă de bani. Este determinabil preţul în legătură cu care s -au prevăzut în contract condiţiile determinării lui în viitor. Potrivit art. 1303 C. Civ, preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat părţi. de Codul civil, Codul Comercial prevede, în art. 60 că vâzarea pe un Sprededeosebire preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a -l determina ulterior.

Art. 61 C. Com. prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ sau pe preţul curent este, de asemenea, valabilă. În acest caz preţul se determină conform art. 40. Art. 40 C. Com. arată: când urmează a se hotărâ adevăratul preţ sau preţul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al titlurilor industriei, el se ia după listele bursei sau după mercurialele locului undefelcontractul după orice de probă. a fost încheiat sau, în lipsă după acelea ale locului celui mai apropiat sau Preţul să fie real. Aceasta presupune ca preţul să nu fie simulat, derizoriu. În materie comercială, caracterul real al preţului este apreciat cu mai multă toleranţă, dat fiind specificul comerţului. 1.3 Efectele contractului

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt obligaţiile vânzătorului şi obligaţiile cumpărătorului. Pricipalele obligaţii ale vânzătorului sunt obligţia de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrurilor vândute în patrimoniul cumpărătorului, obligaţia de a preda cumpărătorului bunurile vândute şi, eventual de a-i remite documentele referitoare la acestea, precum şi obligaţia de a asigura comformitatea mărfurilor, ce include garanţia pentru vicii şi garanţia pentru evicţiune. Principala obligaţie ale cumpărătorului este cea de a plăti preţul, la care se pot adăuga şi alte obligaţii suplimentare (de exemplu, obligaţia cumpărătorului de a prelua bunurile cumpărate). 1.4

Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea pe gustate constisuie o varietate de vâznare prin care cumpărătorul consimte plata preţului în momentul gustării produsului. Vânzarea pe încercate – ce constituie o altă varietate de vânzare permite cumpărătorului să se hotărască asupra preţului, numai după încercarea produsului. Această varietate de vânzare se aplică bunurilor mobile corporale necon sumptibile. Vânzarea după mostră este o vânzare pură şi simplă, perfectă din momentul acordului de voinţă. Funcţia juridică a mostrei este de a pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla dacă marfa ce a făcut obiectul vânzării corespunde cu aceea predată. Condiţiile vânzării şi calitatea mărfii se determină după mostră. De regulă, mostra este furnizată de vânzător.

148


148/180

5/11/2018


Ea poate fi propusă şi de cumpărător sau poate fi executată de vânzător după prescripţiile cumpărătorului şi supusă în prealabil omologării cumpărătorului, ori unei livrări de probă. Mostra acceptată de părţi cu ocazia încheierii contractului, devine mostră contractuală, ea având o altă semnificaţie decât mostrele de reclamă sau prezentete la târguri. Spre deosebire de vânzarea după mostră contractuală, care are un caracter rigid, deoarece orice neconcordanţă între marfă şi mostră, echivalează cu o neexecutare a contractului, generând rezoluţiunea acestuia, mostra tip de produs este mai puţin rigidă. Se presupune că părţile au înţeles să permită o anumită toleranţă în aprecierea corespondenţei dintre marfă şi mostra tip. Vânzarea după mostră este o vânzare tipic comercială. Vânzarea după catalog este o nouă modalitate de vânzare şi determinare a calităţii mărfii. Cataloagele editate pentru o gamă largă de produse cuprind caracteristicile mărfii, preţul şi alte date necesare. Catalogul trebuie să fie clar, precis şi exact. El este însoţit de formulare, de scrisori sau de bonuri de comandă. Contractul se încheie prin corespondenţă, regurilor generale ale contractului de vânzare -cumpărare comercială. Deşi prin acest tip de contract se evită deplasarea cumpărătorului, există şi dezavantaje legate de faptuul că, uneori, menţiunile din catalog sunt depăşite ori mărfurile alese nu mai există în stoc – ceea ce implică un termen de livrare destul de lung. Vânzarea la bursă presupune aplicarea legii în vigoare la sediul bursei. Bursa este o instituţie speculativă aflată sub controlul statului. Există două feluri de burse. Burse de mărfuri şi burse de valori. Specific vânzării la bursă este absenţa mărfii, rezultând faptul că, în cazul în care bursa în cauză nu are propriile stasuri de calitate, nu se pot formula pretenţii asupra calităţii mărfii. Vânzările la bursă se fac prin intermediari. Intermediarul poartă denumirea de curtier în dreptul continental şi broker în dreptul angloamerican. Curtierii sunt obligaţi să respecte secretul tranzacţiilor, să nu tranzacţioneze în nume sau în interes propriu şi să se supună indicaţiilor date de sindicul bursei. Vânzarea la licitaţie se organizează în toate statele lumii, spre deosebire de vânzarea la bursă. Achiziţiile publice, procurarea de utilaje şi instalaţii din fonduri avansate de ONU se fac, fără excepţie, pe bază de licitaţie. Licitaţiile sunt de două feluri. Licitaţii închise – situaţie în care numai un anumit număr de comercianţi sunt invitaţi la licitaţie, şi licitaţii deschise – la care participă orice porsoană interesată care achiziţionează caietul de sarcini şi plăteşte taxa de participare. Specific vânzării la licitaţie este faptul că marfa este întotdeauna prezentă. Marfa se prezintă sub două moduri. Ori sub formă de mostre, caz în care marfa trebuie să răspundă condiţiilor de calitate pe care le prezintă mostra, cu consecinţa că nu se po t formula pretenţii de calitate pentru viciile aparente ale mostrei, ori sub formă de documentaţie tehnică, caz în care partea care a luat cunoştinţă de conţinutul documentaţiei, chiar dacă nu a adjudecat, este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra mărfii respective. Legea aplicabilă vânzării de mărfuri la licitaţie este legea în vigoare la locul licitaţiei. fiind supus

Vânzarea de mărfuri în consignaţie

Potrivit unei părţi a doctrinei, contractul de vânzare în consignaţie este o varietate a contractului de vânzare. În doctrină există şi opinia contrară, potrivit căreia acest contract este o varietate a contractului de intermediere.

149


149/180

5/11/2018


Contractul de vânzare în consignaţie este încheiat între doi comercianţi, consignant şi consignatar. Este contractul prin care, în schimbul unui comision, consignatarul se obligă să vândă, pe contul consignantului, marfa predată lui de acesta în depozit.158 Contractul de consignaţie este reglementat în dreptul român de Legea nr. 137/1934 modificată prin Legea nr. 34/1936. Contractul de consignaţie este un contract complex deoarece presupune un depozit, un comision şi o vânzare. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi contractul de vânzare-cumpărare. 2. Este posibilă vânzarea de bunuri viitoare? 3. Ce este vânzarea pe încercate?

4.

Ce lege se aplică vânzării la bursă?

Răspunsuri la testele de autoevaluare: 1. Contractul

de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care vânzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asujpra unui bun compărătorului, care se obligă să plătească preţul. 2. Da. Vânzarea de bunuri este posibilă. 3. Vânzarea pe încercate este o varietate de vânzare ce permite cumpărătorului să se hotărască asupra preţului numai după încercarea produsului. 4. Vânzării la bursă i se aplică legea în vigoare la sediul bursei. Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de vânzare -cumpărare: noţiune şi caractere juridice, condiţii de validitate, efecte, varietăţi de vânzare. Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010 2.

Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6 -a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010 4. Codul Civil Român 5. Codul Comercial Român 158

Pentru amănunte privind efectele contractului de consignaţie vezi Stanciu Cărpenaru, Drept comercial rom ân, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pp. 523 -523.

150


150/180

5/11/2018


Secţiunea

2. Contractul de leasing

2.1 Leasingul în România

Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (textul legii este publicat în M. Of. nr. 170/30 aprilie 1998 ). Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar -utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing. 159 2.2 Contractul de leasing

Contractul de leasing este un contract cu titlu oneros, comutativ, cu executare

succesivă, numit, având un caracter bilateral (sinalagmatic). El este, totodată un contract complex, cuprinzând o locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală de vânzare. 160 Părţile contractante sunt societatea de leasing, în calitate de finanţator şi utilizatorul beneficiar, în calitate de locatar. Rata de leasing (sau plata – în cazul contractului de leasing) constă într -o prestaţie succesivă, de natură financiară sau patrimonială. Cuantumul ratei de leasing nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor. Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică în leasing finaciar şi leasig operaţional. Leasingul financiar este acea opearaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii: - riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate t rec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing; - părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate supra bunului; -

-

utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată; perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.

159

Pentru detalii privind istoricul reglementării leasingului în România vezi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008. 160 Pentru detalii privind efectele contractului de leasing vezi S. L. Cristea, Dreptul afacerilor , Editura Universitară, 2008, pp. 291-294.

151


151/180

5/11/2018


Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care nu îndeplineşte nici una din condiţiile prevăzute pentru leasingul financiar. Rata de leasing reprezintă: - în cazul lesingului financiar, cota- parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, în condiţiile în care dobânda de leasing reprezintă ra ta medie a dobânzii bancare pe piaţa românească; - în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare este calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante. Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală. Valoarea reziduală reprezintă valoarea la ca re, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.161 Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate de interdependenţa dintre ele: o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare. a)

Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între producătorul-vânzător şi finanţatorul-cumpărător, purtând asupra bunului ales de către utilizator, care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesulului verbal de predare încheieat între vânzător şi utilizator. Acest contract prezintă unele particularităţi faţă de vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul are obligaţia să livreze şi să instaleze bunul faţă de utilizator, cu alte cuvinte faţă de un terţ în raport cu contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de preluare. De asemenea, vânzătorul răspunde pentru conformitatea bunului tot faţă de utilizator, care are acţiune directă contra vânzătorului pentru viciile ascun se sau pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice convenite anterior.

b)

Contractul de mandat intervine între finanţator, ca mandant şi utilizator, ca mandatar. În calitatea arătată, finanţatorul negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament, convenind cu vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi finanţator prezintă unele particulariltăţi de dreptul comun, utilizatorul acţionând în în numele dar neprimind faţă indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta justiţiefinanţatorului, şi dispunând de o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului.

c)

161

Contractul de locaţie intervine între creditorul-locator şi utilizatorul-locatar şi reprezintă substanţa contractului de leasing. Întocmai locaţiei clasice, locaţiunea din cadrul leasingului are caracter intuitu personae, finanţatorul acceptând contractul numai după ce a verificat solvabilitatea şi capacitatea profesională a utilizatorului, care nu-şi poate substitui un terţ în executarea contractului d e leasing şi nici nu poate subânchiria echipamentul dat în folosinţă. Contractul de

S. L. Cristea, op. cit., pp. 287-288. 152


152/180

5/11/2018


leasing are şi caracter irevocabil, cel puţin în perioada fixă, care coincide cu durata amortizării fiscale a bunului închiriat, perioadă în care nici finanţatorul şi nici utilizatorul nu pot revoca unilateral actul dintre ei. Locaţiunea din cadrul leasingului a suferit alterări în raport de locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile locatorului privind predarea posesiei bunului şi privind asigurarea liniştitei şi utilei posesii sunt executate de vânzător, nu de finanţator. Obigaţia de întreţinere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama locatarului, care suportă şi prima de asigurare, iar nu pe seama locatorului. d)

Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama finanţa-torului şi oprează la finele duratei contractului de leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să restituie bunul, fie să ceară reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă de timp contra unei chirii diminuate, fie să cumpere bunul la un preţ rezidual rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial, precizat în contract, şi chiria achitată. Dacă utilizatorul optează pentru această ultimă soluţie, creditorul -finanţator este obligat să-i vândă echipamentul.

2.3

Consideraţii privind leasingul internaţional

În cazul în care societatea de leasing şi utilizatorul se află în state diferite, devin aplicabile normele Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 40 alin. 3 al legii arată că prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile consiliului de administratie sunt adoptate porivit directivelor din alte state. Este vorba de sediul societăţii de leasing. Aceasta, potrivit aceleiaşi legi, are naţionalitatea statului în care are sediul, sediul principal sau sediul real.

Importanţa instituţiei leasingului şi extinderea reglementării ei în tot mai multe ţări, au fost punctul de plecare pentru decizia UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme

în materie. Astfel se explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţioanal.162 Teste de autoevaluare:

162

1.

Definiţi contractul de leasing.

2.

Ce operaţiuni juridice cuprinde contractul de leasing?

3.

Cum se clasifică leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament?

S. L. Cristea, op. cit., p. 286. 153


153/180

5/11/2018


Răspunsurile testelor de autoevaluare: 1. Prin contractul de leasing locatorul-finanţator

transmite, pentru o perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este locatarului-utilizator, contra unei plăţi

periodice numită rată de leasing. 2. Contractul de leasing cuprinde o locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală de vânzare. 3. Leasin gul mobiliar se clasifică în:

leasing financiar şi leasing operaţional.

Rezumat:

În această secţiune, a fost prezentat contractul de leasing: noţiune, clasificare, consideraţii privind leasingul internaţional. Bibliografie:


CH Beck, Bucureşti, 2010 2.


3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010 4. Legea nr. 90/1998

154


154/180

5/11/2018


Secţiunea 3. Contractul de factoring

Acest contract nu este reglementat prin legi speciale în legislaţiile naţionale, fiind, de regulă, un contract nenumit astfel încât acestuia i se aplică reguli specifice instituţiilo r de drept civil componente.

Contractul de factoring este utilizat pe scară largă de instituţiile de credit, în special bănci, care au simţit nevoia elaborării unor norme tehnice interne. Pe plan internaţional, contractul de factoring cunoaşte o reglementare uniformă legală specială, realizată prin efortul UNIDROIT şi materializată în Convenţia de la Ottawa din 1988 privind contractul internaţional de factoring, intrată în vigoare în 1995. Există şi Convenţia Naţiunilor Unite (UNCITRAL), adoptată la New York în 2001 privind cesiunea de creanţă în comerţul internaţional, deschisă numai spre semnare – deci neintrată în vigoare – convenţie care, în perspectivă, ar urma să prevaleze, în materie, Convenţiei de la Ottawa din 1988. Analizând factoringul din perspectivă istorică, descoperim începuturile sale în secolul al XVII-lea, când emigranţii englezi din America de Nord, pentru a putea vinde mărfurile lor (mai ales blănuri, peşte şi lemn) apelau la agenţi sau factori, aceştia comportându-se precum comisionarii din dreptul continental. Astfel, factorii englezi şi americani apăreau ca persoane de încredere cărora li se încredinţa vânzarea în America a produselor manufacturate engleze ori a materiilor prime provenite din America pe piaţa engleză. Factorii nu erau proprietarii mărfurilor pe care le aveau în custodie, dar răspundeau pentru păstrarea şi conservarea acestora, precum şi a banilor sau a altor beneficii obţinute din vânzarea lor. Sfaturile şi recomandările factorilor cu privire la orice aspect privind vânza rea bunurilor sau a preţurilor care se puteau obţine se bucurau de încrederea celor care îşi vindeau astfel mărfurile. Deşi tehnica factoringului s-a dovedit extrem de utilă, ea a avut o dezvoltare nesemnificativă în prima jumătate a secolului XX în America din cauza prejudecăţii că un comerciant recurgea la serviciile unui factor numai dacă era în prag de faliment şi, deci, nu putea apela la un credit bancar. Din acest motiv factorii americani s-au vzut obligaţi să-şi

extindă activitatea de finanţare pe termen scurt şi în alte domenii decât industria textilelor, cum ar fi industria încălţămintei, a mobilei, a jucăriilor, a feroneriei şi altele.163 Factoringul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, transferă în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită factor, care, în schinbul unui comision, se obligă să achite aerentului valoarea lor, subrogându -se în drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze. Factorul este cel care suportă riscul insolvabilităţii datornicilor, precum şi al neachitării la termen de către aceştia (risc de trezorerie). 163

Pentru detalii privind factoringul,

inclusiv istoricul apariţiei, vezi B. Vartolomei, Contractul de factoring, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006. 155


155/180

5/11/2018


Factoringul

şi-a evidenţiat utilitatea în desfăşurarea relaţiilor comerciale atât ca instrument de finanţare pe termen scurt, cât şi ca instrument de gestiune comercială. În ţara noastră factoringul este reglementat de Legea nr. 135/1997, cu precizarea că factorul preia de la aderent proprietatea creanţelor şi nu gajul creanţelor, aşa cum prevede această În lege. raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există două tipuri de factoring: 1.

factoring tradiţional (old line factoring); 2. factoring la scadenţă (maturity factoring). În cadrul factoringului tradiţional, factorul plăteşte creanţele agreate în momentul primirii acestora, creditându-l de fapt pe aderent, până la exgibilitatea creanţelor şi încasarea valorii lor de la debitorii cedaţi. La factoringul la scadenţă, factorul plăteşte creanţele agreate în momentul scadenţei, data cesiunii creanţelor cedate fiind tocmai data scadenţei, spre deosebire de situaţia factoringului tradiţional, când data cesiunii coincide cu data naşterii creanţei respective. Contractul de factoring are multe afinităţi cu tehnica scontului, de care totuşi se deosebeşte. Ca şi factoring-ul, scontul presupune o transmitere de creanţă pe baza căreia se acordă un credit înainte de scadenţă. Dar, dacă scontul poartă asupra unei operaţii izolate şi implică un titlu negociabil, în raport de valoarea nominală a căruia se plăteşte suma, împrumutatul rămânând garantul bunei realizări a operaţiilor, factoringul este însoţit de o clauză de exclusivitate asupra tuturor operaţiilor aderentului, care garantează numai existenţa creanţelor, factorul asumându -şi şi riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi. Factoringul prezintă cele mai multe analogii cu cesiunea de creanţă şi cu subrogarea prin plată. În cazul factoringului, transmiterea creanţelor de la aderent la factor presupune formalităţi simplificate, fiind neinteresant acordul sau dezacordul debitorilor cedaţi, cărora aderentul le notifică doar faptul că trebuie să plătească valabil numai în mâna factorului. De esenţa factoringului este transmiterea creanţei către factor, transmitere ce se realizează pecreanţelor calea subrogaţiei în cutemeiul căreia factorul dobândeşte proprietatea transmise deconvenţionale, adrent, împreună toate drepturile şi garanţiile grefate pe acestea, pierzând acţiunea în regres împotriva aderentului care a fost plătiti, cu excepţia acţiunii în repetiţiune a plăţii nedatorate, în ipoteza inexistenţei totale sau parţiale a creanţei. Contractul de factoring

164

este un contract comercial, sinalagmatic, cu titlu oneros, cu

executare succesivă şi consensual. Este un contract încheiat intuitu personae cât priveşte pe aderent, pe care factorul îl acceptă după o serioasă verificare şi în considearea modului în care îşi conduce afacerile cu clienţii cedaţi, ale căror creanţe le-a agreat. 164

Pentru consideraţii privind factorigul internaţional vezi I. Rucareanu, B. Stefanescu, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 231.

156


156/180

5/11/2018


Este, în mare măsură, un contract de adeziune, deoarece, pentru obţinerea creditului, aderentul acceptă clauzele impuse de factor, în legătură mai ales cu alegerea clienţilor. Este un contract afectat de o clauză de exclusivitate în privinţa tuturor creanţelor aderentului sau cel puţin a creanţelor pe o anumită piaţă şi nu poate purta asupra unei sin gure creanţe.Are în vedere creanţe pe termen scurt, fatoringul reprezentând o tehnică particulară de creditare a aderentului pe termen scurt, până la un an. Efectele contractului.

Factorul are obigaţia de a plăti aderentului toate facturile pe care în prealabil le-a aprobat.

Plata creanţelor se face, de regulă, pe data cedării acestora, pe măsura prezentării facturilor. Practic, pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede client agreat. şi un credit un anumit plafon pentru fi ecarejustificative La şi primirea facturilor cu actele şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor la credit, iar comisionul şi eventual acel agios – suma reţinută în cazul în care aderentul utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor transmise – sunt înscrise la debit. Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi îmotriva debitorilor cedaţi, cărora le poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată. Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe

factură fiind obligatorie. Aderentul este ţinut, de asemenea, să garantze factorului existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta, informându -l de toate cauzele care ar putea afecta creanţa. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi contractul de factoring.

2.

Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achităţii creanţelor de către factor?


2.

Factoringul este contractul prin care aderentul transferă o anumită categorie a creanţelor sale în proprietatea factorului care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului valoarea creanţelor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii cedaţi. În raport şidefactoring momentul achitării creanţelor de către factor, există factoring tradiţional la scadenţă. 157


157/180

5/11/2018


Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de factoring: noţiune, clasificare, efecte. Bibliografie:

1.

Dreptul comerţului internaţional, Ion Rucăreanu, Brânduşa Ştefănescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

2.

Contractul de factoring, Brânduşa Vartolomei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006

158


158/180

5/11/2018


Secţiunea 4. Contractul de franciză Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, aprobată şi completată prin Legea n. 79/1998 prevede că franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau persoane juridice independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, numită francizor, acordă altei persoane, numită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu. Este contractul care constă în acordarea de către

un comerciant (francizor) producător , prestator de servicii, a dreptului de a vinde anumite bunuri, de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele, know-how-ul şi asistenţa sa unui alt comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit beneficiar, în schimbul unui preţ.165 Contractul personae .

de franciză este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros, intuitu

Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse următoarele clauze: -

obiectul contractului;

-

drepturile şi obligaţiile părţilor ;

-

condiţiile financiare;

-

durata contractului;

-

condiţii de modificare, prelungire şi reziliere.

În doctrina veche francizorul purta denumirea de franchiser, beneficiarul purta denumirea de franchisee, iar redevenţa periodică inclusă în preţ se numea franchise-fee.166 Astfel, plata cuprinde o sumă fixă – taxă de intrare în reţea, precum şi plata unei redevenţe pentru utilizarea mărcii, know-how-ului (franchise-fee). Efectele contractului de franchiză Francizorul se obligă:

-

să furnizezealeinformaţii despre elementele experienţa dobândită şi transerabilă, condiţiile să-şi financiare contractului, care permit beneficiarului întocmească planul financiar, obiectivele şi aria exclusivităţii acordate, durata contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii;

165 166

-

să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anteri or lansării reţelei de franciză;

-

să fie titularul drepturilor de proprietate industrială şi/sau intelectuală;

S. Cristea, Dreptul afacerilior , Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 301. detalii privind franchisa vezi C. Ene, Contractul interna ţ ional de franchising, Bucureşti, 2009.

Pentru

Editura Universitară,

159


159/180

5/11/2018


-

să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă tehnică comercială şi/sau tehnică permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.

Beneficiarul se obligă: să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; - să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei real financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; - să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, nici durata contractului de franciză, nici ulterior. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu. -


1.

Definiţi contractul de franciză. 2. Ce cuprinde reţeaua de franciză?


Contractul de franciză este contractul care constă în acordarea de către francizor (producător, prestator de servicii) a dreptului de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semn ele, know-how şi asistenţa sa beneficiarului, în schimbul unui preţ.

2.

Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu.

Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de franciză: reglementare, noţiune, efecte. Bibliografie:

1.

Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară, Bucureşti, 2008

2. Contractul

internaţinal de frachising, Charlotte Ene, Editura Universitară, Bucureşti, 2009

3. Legea nr. 79/1998

160


160/180

5/11/2018


Secţiunea 5. Contractul de cont curent 5.1 Noţiune şi caractere juridice

Contractul de cont curent este o convenţie, intuitu personae, prin care părţile, denumite corentişti consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementere, prin fuziunea instantanee a acestor creanţe într -un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt – creditor sau debitor.167 Contractul de cont curent este un contract bilateral, sinalagmatic deoarece părţile se obligă să se crediteze reciproc pentru prestaţiile făcute. Este un contract cu titlu oneros, deoarece sumele înscrise în contul curent produc dobânzi. Acestea se calculează de la data înscrierii sumei în cont. De asemenea, contractul de cont curent este un contract consensual, el perfectându -se prin simplul consimţământ al părţilor. Părţile îşi acordă credit pentru veniturile reciproce, care sunt de esenţa contractului. Contractul de cont curent este un contract cu executare succesivă, prin remiteri reciproce şi alternative. Contractul de cont curent poate fi conceput fie ca un contract accesoriu, atunci când se încheie pentru executarea altor contracte, între aceleaşi părţi, fie ca un contract autonom, atunci când se încheie între două bănci. 168 5.2 Efectele contractului de cont curent

Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor

înscrise în contul curent, între transmiţător şi primitor – aşa cum prevede articolul 370 din Codul comercial.

Efectul de plată a creanţelor, din momentul intrării lor în cont – efect ce decurge din transferul dreptului de proprietate asupra remiterilor reciproce.

Efectul de garanţie – efect ce reprezintă substanţa contractului de cont curent – decurge din aceea pentru fiecare corentist, reciproce garantează datoriile areciproce. Decă,asemenea, contractul decreanţele cont curent operează şi o novaţie vechii obligaţii,

rezultând din contractul de vânzare-cum părare.169 Contractul de cont curent poate înceta de drept, potrivit convenţiei corentiştilor sau prin închiderea unuia din conturile reciproce de către bancă. În cazuri excepţionale, reglementate de Codul Civil, încetează (în cazul morţii sau punerii sub interdicţie a unuia din corentişti).

167 168

M. L. Belu Magdo, Drept comercial , Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 397.

169

Pentru detalii privind efectele contractului de cont curent, vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 399.

M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 398.

161


161/180

5/11/2018


Odată cu încetarea contului curent, banca dispune lichidarea contului, care se

face prin stabilirea soldului – în modalităţile arătate de art 372 C. Com. sau de către corentişti. În lipsa unei înţelegeri între aceştia, banca poate cere lichidarea contului pe cale judecătorească. Contractul de cont curent are o importanţă deosebită, fiind un instrument util şi sigur pentru achitarea datoriilor reciproce ale corentiştilor. De regulă, corentiştii sunt, totodată, părţi într -un contract de vânzare-cumpărare. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi contractul de cont curent.

2. Care este cel mai important efect al contractului de cont curent?


Este o convenţie prin care părţile (corentişti) consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementare, prin fuziunea instantanee a acestor creanţe într -un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt – creditor sau debitor.

2. Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor

înscrise în contul curent, între transmiţător şi primitor. Rezumat:

În această secţiune este prezentat contractul de cont curent: noţiune, caractere juridice, efecte. Bibliografie:

1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea,

Editura Universitară, Bucureşti, 2008

Drept comercial, Mona Lisa Belu Magdo, Editura HG, Bucureşti, 2003 3. Codul Comercial Român 2.

162


162/180

5/11/2018


Secţiunea 6. Contractul de report Aşa cum prevede art. 74 C. Com, contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Deci, este vorba de un act juridic complex, ce cuprinde o dublă vânzare. Una din vânzări se execută imediat, atât în pivinţa predării titlurilor, cât şi a preţului, iar cealaltă este o revânzare cu termen la un preţ determinat. Contractul de report este un contract real şi nu consensual deoarece, pentru validitatea contractului, legea impune predarea reală a titlurilor date în report (art. 74 alin. 2 C. Com.). Potrivit Codului Comercial (art. 3 pct. 3), contractul de report este o faptă de cmerţ conexă sau accesorie. El dobândeşte comercialitate datorită obiectului său, care îl constituie titlurile de credit.170

În temeiul contractului de report, reportatul – care deţine titluri de credit care circulă în comerţ – dă în report (vinde temporar) aceste titluri reportatorului (de obicei un bancher), în schimbul unui preţ plătibil imediat. Prin acelaşi contract, părţile se înţeleg ca, la un anumit teren, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ determinat. Reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie denumită preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului prestat de reportator. Premiul rezultă din diferenţa între preţul determinat al vânzării cu termen şi preţul nominal al titlurilor de credit din prima vânzare (vânzarea iniţială). Diferenţa între suma dată şi cea încasată de reportator se numeşte report. Contractul prezintă avantaje pentru ambele părţi. El poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de numerar, ci şi de cel interesat să deţină anumite titluri de credit. Astfel, o persoană care este acţionar la o societate, pentru a obţine majoritatea în adunarea generală, cumpără 25 de acţiuni de la ale acţionar, cu condiţia să i le revândă la un preţ determinat. În acest caz operaţiunea este profitabilă proprietarului titlurilor. El vinde la preţul nominal, dar la termen va încasa un profit de la cel care le -a folosit. Diferenţa de sumă încasată de proprietarul titlurilor se numeşte deport. Un astfel de contract este supus aceloraţi reguli care se aplică reportului. Majoritatea autorilor consideră că în contractul de report există un singur preţ – cel convenit de părţi şi plătibil la scadenţă. Aceasta deoarece prin încheierea contractului de report, reportatul urmăreşte protejarea titlurilor de credit împotriva oscilaţiei preţurilor. Acest lucru se realizează prin fixarea unui preţ chiar în momentul încheierii contractului, preţ care va fi plătit pentru redobândirea titlurilor de credit. 171 În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, opinia dominantă în doctrină este aceea că cele două vânzări nu trebuie privite ca operaţiuni separate, ci ca elemente inseparabile ale unui contract unic, încheiat între aceleaşi persoane, cu acelaşi obiect şi cu un singur preţ. Este vorba de un contract sui generis, care, spre deosebire de vânzare -cumpărare, 170

Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial rom ân, Editura Universul Juridic, 2007, p. 529. Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.

171

163


163/180

5/11/2018


reclamă remiterea titlurilor de credit. El operează un dublu transfer de proprietate între aceleaşi persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie.172 Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi contractul de report.

2.

Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report?


În temeiul contractului de report, reportatul (care deţine titluri de credit ce circulă în comerţ) dă în report (vinde temporar) titluri de credit reportatorului, în schimbul unui preţ plătit imediat, iar părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ determinat.

2.

Contractul de report constituie faptă de comerţ conexă sau accesorie.

Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de report: noţiune, efecte. Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010 2.

Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6 -a revizuită şi adăugită, Editur a Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3.

Codul Comercial Român Lucrare de control:

1.

Definiţi contractul de vânzare-cumpărare comercială.

Enumeraţi şi definiţi varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare. Ce reprezintă operaţiunile de leasing? 4. Are locaţiunea din cadrul leasingului caracter intuitu personae? 5. Definiţi contractul de factoring. 6. Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achitării creanţelor de către factor? 7. Definiţi contractul de franciză. 8. Definiţi contractul de cont curent. 9. Definiţi contractul de report. 10. Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report? 2. 3.

172

Pentru detalii privind efectele contractului de report vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 531.

164


164/180

5/11/2018


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6 TITLURILE DE CREDIT Obiective: Unitatea de învăţare îşi propune să prezinte noţiunea, caracteristicile şi clasificarea

şi, de asemenea, să prezinte cambia, biletul la ordin şi cecul. Aceste instituţii sunt folosite pe o scară largă în economia de piaţă. Timp de studiu: 1 oră. titlurilor comerciale de valoare

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare Una din formele jur idice

moderne a circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea înscrisurilor care le reprezintă, înscrisuri cum ar fi: acţiunile şi obligaţiuni le emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul, conosamentul etc. Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii ale dreptului comercial la progresul activităţii comerciale moderne.173 Pentru desemnarea titlurilor ce încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noţiunea generică de titluri de credit sau titluri de valoare. Noţiunea de titluri de credit este 174

folosită în dreptul neolatin. Noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului german. Astfel, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris. Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici: a)

înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;

b)

înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace forma determinată de lege;

c)

înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţ ia corelativă dreptului sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris;

d)

înscrisul conferă un drept autonom deoarece dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental), iar în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, şi nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.

173

D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Bucureşti, Tiparul universitar, 1939, p. 2. S. D. Cărpenaru, Drept comercial rom ân, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 547.

174

165


165/180

5/11/2018


Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale de valoare Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica

după mai multe criterii: după conţinutul

lor, după modul în care circulă şi după cauza lor. Pe baza clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de titluri de valoare.

După conţinutul lor, acestea se clasifică în efecte de comerţ. Valori mobiliare şi titluri reprezentative ale mărfii. a)

Efectele de comerţ Sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie cambia, biletul la ordin şi cecul. Cambia este un îmscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia. Biletul la ordin este acel înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane sau la ordinul acesteia. Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia. Efectele de comerţ îndeplinesc funcţia de numerar, de instrument de plată. Ele sunt şi titluri de credit deoarece dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază de credit. Cecul este un mijloc de plată şi mai puţin un instrument de credit. Dar, datorită faptului că îi sunt aplicabile unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul este enumerat şi el în categoria titlurilor de credit. Deoarece se pot transmite prin mijloacele dreptului comercial, efectele de comerţ sunt considerate titluri negociabile. b) Valorile mobiliare

Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe, patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale. Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunile dau titularului anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea valorii nominale în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii etc. Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii. Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelo r de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile corespunzătoare.

Titularii obligaţiunilor creditorii societăţii şi, înaferente. această calitate, au dreptul la restituirea, la scadenţă, a sumei sunt datorate şi la plata dobânzilor

166


166/180

5/11/2018


Şi obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii. c) Titlurile reprezentative ale mărfii

Sunt înscrisuri care conferă un drept real (drept de proprietate sau de garanţie) asupra unor mărfuri aflate în depozit, în docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi transportate. Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi poate dispune de ele.

Din această categorie fac parte conosamentul, recipisa de depozit şi warantul. Conosamentul este înscrul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.175 Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate. Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate. Aceste înscrisuri se numesc titluri reprezentative ale mărfurilor deoarece ele înlocuisc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii. După modul în care circulă, există trei categorii de titluri comerciale de va loare: titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător. a) Titlurile nominative

Sunt titluri nominative acelea în care este înscris numele titularului dreptului. Potrivit prin înscrierea unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar. Pentru această cesiune nu sunt necesare formalităţile impuse de lege pentru cesiunea reglementată de dreptul comun. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune (art. 98 din Legea 31/1990). legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectue ază

b) Titlurile la ordin

Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cupri nd drepturi care pot fi exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i -au fost transmise aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la ordinul beneficiarului.

Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într -o menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui dobânditorului.

175

Gh. Caraiani, „Conosamentul” op. cit., 2007, p. 549.

în Revista de Drept Comercial nr. 6/1997, p. 50 şi urm., S. D. Cărpenaru,

167


167/180

5/11/2018


c)

Titlurile la purtător Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi, fără să determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este posesorul legitim al înscrisului. Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor. După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris, titlurile comerciale de valoare se împart în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte. a) Titlurile cauzale

Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei (causa debendi). Fac parte din această categorie acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele etc. Pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea expresă a cauzei obligaţiei. b) Titlurile abstracte Sunt considerate

titluri abstracte înscrisurile care încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a menţiona cauza obligaţiei. Din această categorie fac fac parte cambia, biltul la ordin etc.

Cauza obligaţiei este un element extern şi ea nu are nicio influenţă asupra titlului.

Secţiunea 3. Cambia Cambia este folosită pe scară largă atât în raporturile comerciale interne, cât şi internaţionale. Ea a făcut obiectul unei reglementări juridice unitare. În 1930 la Geneva s -a încheiat convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin. Cu toate că România nu a aderat la această convenţie, cele mai multe prevederi ale legii uniforme au fost preluate în legea română. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin a folosit ca model legea it aliană asupra cambiei şi biletului la ordin din 1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin.176 Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi completări Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. Banca Naţională

a României a emis anumite norme -cadru privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte instituţii de credit cu cambii, bilete la ordin şi cecuri, precum şi norme tehnice privind cambia şi biletul la ordin, potrivit uzanţelor internaţoinal e actuale. Este vorba de Normele-cadru nr. 6/1994 şi Normele tehnice nr. 10/1994. De asemenea, Banca Naţională a reglementat un sistem informaţional menit să întărească siguranţa creditului cambiei, biletului la ordin şi cecului, prin crearea Centralei In cidentelor de Plăţi (Regulamentul nr. 1/2001). Deşi nu există o definiţie legală, cambia a fost definită în doctrină. 176

Asupra originii cambiei şi a evoluţiei reglementării legale a se vedea D. Gălăşescu-Pyk, op. cit ., vol. I, pp. 58-142, vezi şi S. L. Cristea Cambia î n dreptul comparat , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 şi P. V. Pătrăşcanu, Drept comercial, Cambia, biletul la ordin, Editura All, Bucureşti, 1994. 168


168/180

5/11/2018


Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, denumită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Denumirea de cambie provine din cuvântul italian cambio, care înseamnă schimb. În reglementarea Codului comenrcial, cambia era denumită şi trată sau poliţă. De regulă, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice, numite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.177 În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică emiterea cambiei este numită proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată. Observăm că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, 178 rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr. 58/1934). Există caractere ale cambiei care îi configurează specificitatea ca titlu comercial de valoare: a)

Cambia este un titlu de credit. Prin cambie se realizează o operaţie de credit. Scadenţa este unică pentru toate obligaţiile cambiale rezultate din cambie. b) Cambia are ca obiect plata unei sume de bani, cu excluderea oric ărei alte prestaţii. Toate obligaţiile cambiale vor avea ca obiect pata aceleiaşi sume de bani, pe care trăgătorul a menţionat-o în cambie, afară de cazurile când legea prevede altfel. c) Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia corelativă sunt cele cuprinse în înscris. Este exclusă folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambie s-ar face trimitere la ele. Această interdicţie decurge din caracterul literal al cambiei întemeiat pe formalismul titlurilor comerciale de valoare. d) Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza la ordin este subânţeleasă pe orice cambie. Astfel, emitentul cambiei autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane oricând doreşte la infinit. Legea permite transmiterea cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de creanţă, situaţie în care în cambie trebuie să se facă menţiunea nu la ordin. e) Cambia este un titlu abstract. Drepturile şi obligaţiile rezultate din cambie există în mod valabil, independent de cauza juridă ce le-a generat (raporturile fundamentale).

177

Asupra cambiei de complezenţă vezi P. Demetrescu, Cambia, Biletul la ordin, Cecul, Editura Tiparul Românesc, Bucureşti, 1942, p. 35, citat S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 552. 178 Asupra raportului cambial şi raportului fundamental vezi M. N. Costin, V. Luha, „Caracteristicile structurale ale cambiei” în Revista de Drept Comercial nr. 4/1995, pp. 44-46, citaţi S. D. Cărpenaru în op. cit., 2007,

p. 553.

169


169/180

5/11/2018


f)

Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile care se nasc din cambie au o existenţă juridică de sine stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un raport juridic distinct cu regim propriu. Ca atare, viciile sau lipsurile unui raport

juridic nu afectează valabilitatea celorlalte raporturi juridice. Astfel, dacă beneficiarul transmite cambia prin gir, el îşi asumă faţă de dobândit or (giratar) o obligaţie valabilă, chiar dacă dreptul său era afectat de vicii. De asemenea, dacă o persoană (avalist) garantează obligaţia trasului acceptant, obligaţia de garanţie (obligaţie accesorie) este valabilă, chiar dacă obligaţia trasului (obligaţia principală) este anulabilă pentru vicii de consimţământ ori incapacitate. Recunoaşerea valabilităţii obligaţiilor cambiale are ca premisă existenţa unei cambii emise cu respectarea cerinţelor legii. g)

Cambia creează obligaţii necondiţionale. Obligaţiile cambiale nu pot fi subordonate unei condiţii ori unei contraprestaţii din partea posesorului cambiei. Legea prevede nulitatea cambiei, în cazul când ordinul de plată al trasului este condiţionat.

h)

Cambia creează obligaţii solidare. Cambia, ca titlu de credit, este menită să circule. Prin transmiterea cambiei pe calea girului, obligaţiei iniţiale a trăgătorului (privind acceptarea şi plata cambiei de către tras) i se adaugă obligaţia succesivă asumată, prin semnătură proprie, de fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar). Girul realizează nu numai transmiterea cambiei, ci şi garantarea dobânditorilor succesivi ai cambiei. Deci, fiecare semnatar al cambiei se obligă la acceptarea şi plata cambiei la scadenţă. Obligaţiile cambiale născute din sem narea cambiei sunt solidare. Astfel, la scadenţă, ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei de bani prevăzută în cambie de la tras, iar în caz de refuz, de la oricare dintre ceilalţi semnatari ai cambiei, fără a exista o anumită ordine.

Deci, putem

spune despre cambie că este un titlu la ordin complet şi formal, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de către semnatarii cambiei, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei. În doctrină există o controversă asupra calificării raporturilor juridice care iau naştere prin emiterea şi punerea în circulaţie a cambiei. Această problemă priveşte atât latura pasivă, cât şi latura activă a raporturilor juridice cambiale. Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial, problema care se pune este cea

a precizării izvorului obligaţiilor care iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia fundamentală, obligaţia de regres şi obligaţia de garanţie. Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face să se plătească de către tras beneficiarului suma de bani arătată în cambie. Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor de a achita suma de bani menţionată în cambie, dacă trasul (principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani beneficiarului.

Obligaţia de garanţie este obligaţia avalistului de garantare a trasului sau a girantului.

170


170/180

5/11/2018


Unii autori – adepţi ai teoriilor actelor unilaterale – au susţinut că obligaţiile cambiale

sunt declaraţii unilaterale de voinţă, prin care se asumă obligaţii faţă de o persoană nedeterminată, dar determinabilă prin intervenţia unor elemente ulterioare. Momentul naşterii obligaţiilor unilaterale este considerat, de majoitatea autorilor, momentul redactării documentului (teoria creaţiei), iar nu cel al deposedării de titlu (teoria

emisiunii). Alţi autori au formulat teoriile contractuale, aplelând la instituţii cum sunt delegaţia imperfectă, stipulaţia pentru altul, cesiunea etc. Acestor teorii li s -a reproşat că nu explică situaţia juridică a creditorului cambial (beneficiarul sau giratarul) al cărui drept izvorând din titlu are caracter autonom.

În sfârşit, alţi autori, împrumutând unele elemente din teoriile contractuale şi din teoriile unilaterale, au formulat aşa-numitele teorii mixte. Astfel, de vreme ce titlul cuprinde ordinul necndiţionat de a se plăti o sumă determinată, această declaraţie (promisiune) este un act juridic. Obligaţia are ca izvor aparenţa de existenţă a raportului juridic creat prin semnarea titlului.

Deci, este suficientă crearea titlului ca apoi obligaţiile care izvorăsc din el să fie guvernate de lege, care se adaugă voinţei semnatarului cambiei. Sub aspectul laturii active a raportului juridic cambial, controversa pr iveşte natura dreptului pe care o persoană îl are asupra înscrisului pentru a putea exercita acţiunile cambiale.

Majoritatea autorilor susţin teoria proprietăţi i şi cea a posesiunii, susţinere care se întemeiază pe dispoziţiile legii. Legea prevede că cel care are titlul (înscris ul) este nu numai posesorul lui, ci şi titularul creanţei menţionate în titlu. Deci, posesia de bună-credinţă prezumă titlul de poprietate. În doctrina modernă cambia este socotită ca un act juridic complex. Acest act juridic

produce efecte care au un dublu izvor: manifestarea de voinţă a trăgătorului şi legea.

Din momentul în care cambia este emisă cu respectarea condiţiilor legale, legea asigură posesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani menţionată în titlu, chiar dacă, de fapt, datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii. Fiind un titlu de credit şi, prin urmare, un înscris formal, cambia trebuie să cuprindă anumite menţiuni esenţiale, a căror lipsă face ca înscrisul să nu aibă puterea de instrument de valorificare a creditului pe care legea o acordă unui astfel de titlu. Menţiunile esenţiale ale cambiei sunt: denumirea de cambie înserată chiar în cuprinsul titlului şi exprimată în limba f olosită pentru redactarea lui; 2. ordinul pur şi simplu, adică ordinul necondţionat de a face să se plătească o anumită sumă de bani; 1.

3. numele trasului; 4.

indicarea termenului de plată, adică scadenţa; 5. locul plăţii; 6. numele aceluia sau la ordinul căruia plata trebuie să fie făcută; 7. 8.

locul şi data emisiunii; semnătura trăgătorului. 171


171/180

5/11/2018


Clauza la ordin este de esenţa cambiei şi, deci, nu mai este în cuprinsul titlului ca o menţiune specială.

necesar ca ea să fie inclusă

Titlul lipsit de una din menţiunile esenţiale nu are valoarea juridică a unei cambii. Acest principiu comportă însă unele excepţii: dacă scadenţa nu este menţionată, cambia este considerată de lege ca plătibilă vedere, dacă trasului, nu se indică locul legea consideră că plata se va face la locul menţionatlalângă numele dacă nu esteplăţii, precizat locul emisiunii, legea consideră că acesta este locul indicat lângă numele trăgătorului. Condiţiile de fond ale cambiei Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nicio

dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În consecinţă, pentru valablitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul Civil pentru validitatea actelor juridice: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza (art. 948 C. civ.)

Aşa cum prevede art. 3 C. Com., cambia este faptă de comerţ şi, drept urmare, raporturile juridice cambiale sunt supuse legilor comerciale.

Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în vedere caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Astfel, orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine stătătoare. Sub raportul capacităţii, pentru ca o cambie să fie valabilă trebuie ca emitentul să fie capabil a se obliga în materie comercială. Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (de trăgător, tras, avalist etc.). Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate de dreptul comun. Validitatea cambiei emise în alb aste admisă de lege, completarea ei trebuind să se facă însă până la momentul prezentării ei la scadenţă de către beneficiar. Completarea trebuie să se facă în conformitate cu stipulaţiile dintre trăgător şi beneficiar. Apărarea că o cambie emisă în alb a fost completată altfel decât se stabilise prin convenţia părţilor este o excepţ ie personală, care nu va putea fi opusă terţilor posesori decât în cazurile în care au dobândit cambia de rea-credinţă sau săvârşind o culpă gravă. În afară de menţiunile prevăzute de lege ca esenţiale, există şi o serie de clauza facultative. Astfel, părţile pot conveni să înscrie în titlu clauze având ca efect prelungirea sau restrângerea circulaţiei cambiei faţă de termenul legal, dispensarea posesorului cambiei de protest de neacceptare, liberarea de răspundre a trăgătorului pentru neacceptarea cambiei . Girul

În toate legislaţiile, proprietatea unei cambii cu toate drepturile incorporate în ea se transmite prin gir. Girul este un contract cambial încheiat între o parte numită girant şi o alta numită giratar, prin care se transmite proprietatea cambiei de la primul la cel de-al doilea. Această operaţie juridică se efectuează prin indicarea scrisă pe cambie sau pe foaia ataşată de ea a numelui giratarului, datată şi subsemnată de girant.

172


172/180

5/11/2018


Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) trebuie scris pe cambie şi semnat de girant; b) trebuie

să cuprindă totalul sumei cambiale. Girul prin care se transmite numai o parte din această sumă nu se consideră ca negociere a cambiei. Este, de asemenea, inadmisibilă, transmiterea cambiei la mai mulţi giratari;

c) chiar când, la constituirea ei, cambia a fost

emisă la ordinul mai multor beneficiari, toţi la un loc trebuie să o semneze, afară numai dacă nu este autorizat unul singur să semneze pentru toţi;

d) când pe cambie se găsesc mai multe

giruri ele se consideră, până la proba contrară, constituite în aceeaşi ordine în care sunt scrise;

e) legea

autorizează pe giratarul sau pe beneficiarul al cărui nume este greşit scris să

semneze cambia cu acest nume greşit, adăugând, când consideră potrivit, semnătura sa adevărată. nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi se explică nu numai în cazul girului restrâns, ci şi în cazul când se transmite prin gir o cambie care a ajuns deja la scadenţă sau care nu este onorată, caz în care noul giratar primeşte cambia grevată cu toate Principiul

defectele juridice. Avalul

Avalul este o instituţie specifică dreptului cambial al ţărilor care au adoptat legea uniformă de la Geneva. Ea nu este cunoscută dreptului anglo-american. Avalul este actul prin care o persoană numită avalist garantează plata cambiei de către un debitor cambial numit avalizat. Poate fi avalist o pesoană străină de cambie sau chiar un semnatar al cambiei. Avalizatul poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul sau chiar un avali st. Dacă în cambie nu se indică persoana pentru care s -a dat avalul, se prezumă că el este dat pentru trăgător, care este debitorul principal. Avalul se dă pe cambie sau pe adaosul acesteia, inserându -se menţiunea pentru aval sau pentru garanţie, urmată de semnătura avalistului. Dacă garanţia se dă pe un act separat, nu va produce efecte cambiale, ci numai efectele de drept comun ale cauţiunii sau fidejusiunii. Avalul poate fi dat pentru întrega sumă din cambie sau numai pentru o parte din ea. Avalistul are o obligaţie identică, cu acelaşi conţinut şi cu aceeaşi întindere ca obligaţia garantată. Drept urmare, principiul inopozabilităţii excepţiilor este valabil contra avalistului, aşa cum era valabil şi contra debitorului avalizat. Tot astfel, principiul solidarităţii debitorilor cambiei este aplicabil şi avalistului. Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte toate drepturile decurgând din cambie împotriva avalizatului, ca şi a celor ţinuţi de către acesta din urmă în temeiul cambiei.

173


173/180

5/11/2018


Acceptarea

este parte în înscrisul cambial, deşi el are ordin din partea trăgătorului să plătească. El devine debitor cambial prin acceptare. Deci, acceptarea este actul prin care trasul se angajează să plătească suma din cambie aceluia care va fi posesorul ei legitim la scadenţă. Trasul nu

Prin acceptare, trasul devine obligat cambial în mod solidar, alături de trăgător, giranţi şi avalişti. Dar în timp ce trasul îşi asumă obligaţia de a plăi, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face să se plătească, deoarece ei sunt ţinuţi să plătească numai în cazul în care trasul refuză plata. Obligaţia asumată de către tras este literală, autonomă şi abstractă. Excepţiile pe care trasul le poate opune trăgătorului nu pot fi invocate împotriva celorlalţi posesori ai titlului. Prezentarea la acceptare este facultativă. Dacă trăgătorul inserează în cambie o clauză prin care să impună obligaţia de prezentare a posesorului titlului la acceptare, neprezentarea titlului la acceptare, în termenul fixat, are drept consecinţă decăderea posesorului din exercitarea dreptului de regres. Posesorul cambiei păstrează însă drepturile decurgând din cambie.

Cambia cu scadenţă la un anumit termen de la vedere trebuie să fie prezentată la acceptare, precizarea scadenţei fiind tocmai în funcţie de această prezent are. Termenul de prezentare este de un an de la data emisiunii cambiei.

Acceptarea trebuie să fie datată. O acceptare nedatată va produce efecte juridice, dar numai faţă de tras. Prezentarea cambiei la acceptare se poate face oricând până la scadenţă. Odată ajunsă la scadenţă, cambia devine exigibilă, astfel încât nu se mai poate cere decât plata. Protestul

În condiţiile legii uniforme de la Geneva, refuzul de acceptere sau de plată trebuie constatat printr-un act oficial - întocmit de notar – act numit protest. Existenţa protestului este indispensabilă pentru ca beneficiarul să-şi poată valorifica drepturile sale izvorâte din cambie şi pentru exercitarea acţiunii de regres. Cu toate acestea, stipularea clauzelor fără protest sau fără cheltuieli înscrise în cambie şi semnate exonerează posesorul legitim al cambiei de obligaţia de a face protestul. Renunţarea la protest operează cu privire la toţi semnatarii cambiei, dacă este scrisă de trăgător, sau numai cu privire la cel care a inserat -o în cambie, dacă este scrisă de un girant sau de un avalist.

În toate legislaţiile cambiale, protestul, ca act autentic, este supus anumitor formalităţi. În legislaţiile ţărilor care au adoptat Convenţia de la Geneva pentru rezolvarea anumitor conflicte de legi privitoare la cambie şi bilet la ordin, forma şi termenele pentru protest, ca şi forma altor măsuri pentru exerciţiul şi prezervarea drepturilor privind cambiile şi biletele la ordin sunt reglemetate de legile ţării în care protestul trebuie dresat sau măsurile în cauză trebuie luate.179

179

Pentru detalii privind regimul juridic al titlurilor d e credit ţ ului interna ţ ional, Rucăreanu. B. Ştefănescu, Dreptul comer 1983, p. 329-350.

în dreptul comerţului internaţional vezi I. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

174


174/180

5/11/2018


Plata

Dacă trasul plăteşte suma prevăzută în cambie, acesta îi liberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului de a plăti antrenează răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali. Dacă plata se face de către un debitor de regres, cum ar fi un giratar, această plată liberează numai pe acei obligaţi cambiali care figurează în titlu după el, adică giranţii succesivi şi avaliştii lor; debitorii cambiali anteriori continuă să fie obligaţi, putând fi urmăriţi în temeiul cambiei. Legea uniformă de la Geneva prevede că locul plăţii trebuie să fie specificat în titlu. În lipsa unei astfel de menţiuni, legea prezumă ca loc al plăţii locul specificat alături de numele trasului. Neindicarea în cambie a locului plăţii în unul din aceste două moduri antrenează nulitatea cambiei. Trăgătorul poate să indice ca loc al plăţii şi domiciliul unui terţ. După legea uniformă de la Geneva, posesorul cambiei nu poate refuza plata parţială. Aceasta nu stinge drepturile sale cambiale asupra părţii din sumă care a rămas neplătită. Raţiunea care a determinat aceatsă soluţie derogatorie de la dreptul comun, unde plata este indivizibilă, este aceea că în materie cambială plata nu interesează numai posesorul titlului, ci şi pe ceilalţi semnatari ţinuţi solidar la plată şi care au interes ca, măcar în parte, să fie liberaţi. Legea uniformă de la Geneva face distincţie între liberarea trăgătorului de garanţia acceptării, pe de-o parte, şi liberarea de garanţia plăţii, pe de altă parte. Trăgătorul se p oate libera de garantarea acceptării numai prin plată. Dar nu -i este permis să se libereze de garanţia plăţii. Orice stipulaţie în sens contrar este considerată de lege ca fiind nescrisă.

Secţiunea 4. Biletul la ordin Biletul la ordin este un titlu girabil,

formal şi complet, care cuprinde obligaţia necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului. Biletul la ordin urmează, în general, regulile prevăzute pentru cambie, iar reglementarea lui se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, respectiv Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, precum şi în Normele -cadru nr. 6/1994 şi în Normele tehnice nr. 10/1994 ale B.N.R..

Dar, spre deosebire de cambie unde intervin trei persoane (trăgătorul, trasul şi beneficiarul), biletul la ordin implică numai două persoane: emitentul, care se obligă să plătească la scadenţă şi beneficiarul. Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă biletul la ordin, sub sancţiunea ineficacităţii sale ca bilet la ordin, sunt următoarele: 11. denumirea

de bilet la ordin, redactată în textul titlului, în limba folosită pentru întocmirea sa;

12. promisiunea necondiţionată de a plăti o

anumită sumă la scadenţă;

13. locul unde trebuie să se facă plata; 14. numele beneficiarului căruia sau la ordinul căruia trebuie să se facă plata;

175


175/180

5/11/2018


15. data şi locul emisiunii; 16. semnătura emitentului.

Întrucât nu există tras, nu se pune problema acceptării, iar biletul la ordin plătibil la un anumit termen de la vedere trebuie prezentat pentru viză emitentului în termenul legal de un an sau în termenul convenţional fixat de părţi. Refuzul emitentului de a viza se va constata printr-un protest, a cărui dată va constitui punctul de plecare al termenului de la vedere. Cât priveşte avalul, dacă nu s -a precizat pentru cine este dat, este reputat a fi dat pentru emitent.

Secţiunea 5. Cecul Cecul este înscrisul prin care o persoană numită trăgător sau emitent dă ordin unei bănci, la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar. Emitera cecului fără acoperire constituie infracţiune şi este sancţionată de lege ( art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 privind cecul).

Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sacţionează în condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din Legea nr. 59/1934 privind cecul). Pentru valabilitatea sa, cecul trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatorii: 1. denumirea de cec; 2.

mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită sumă de bani;

3.

numele băncii plătitoare;

4.

locul plăţii;

5.

data şi locul emiterii;

6.

semnătura trăgătorului (emitentului).

Cecul se deosebeşte de cambie prin: -

raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la cambie, poartă denumirea de provozion sau d isponibil la cec şi constă într -un contract încheiat între trăgător şi banca unde se constituie acest disponibil, fie sub forma unui depozit bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de credit;

-

cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca prov izion;

-

le cec trasul nu poate fi decât o bancă;

-

numărul de codiţii obligatorii este mai redus la cec;

-

cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosbire de cambie;

-

în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras (cu excepţia cambiei

la vedere), cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de acceptare înscrisă pe titlu – care se consideră nescrisă;

176


176/180

5/11/2018


-

se plăteşte la prezentare;

-

pe când posesorul cambiei poate acţiona fie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor de regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie doar acţiunea de regres contra giranţilor, emitenului şi celorlalţi din aceeaşi categorie.

Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că trasul (banca), lispsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de debitor cambial. Teste de autoevaluare:

1.

Definiţi cambia.

2.

Care este caracteristica principală a obligaţiilor cambiale?

3.

Definiţi biletul la ordin.

4.

Definiţi cecul.


Cambia este un înscris prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, denumită beneficiar sau la ordinul acesteia.

2. 3.

ale sunt solidare. Obligaţiile cambieste Biletul la ordin un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului.

4.

Cecul este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător sau emitet, dă ordin unei bănci, la care are un disponibil bănesc, numit tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani beneficiarului.

Rezumat:

În această unitate de învăţare, au fost analizate titlurile de credit (noţiune, caracteristici, clasificare), cambia, biletul la ordin şi cecul. Bibliografie:


CH Beck, Bucureşti, 2010

2.


3.


4.

Cambia în dreptul comparat, Silvia Cristea, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 177


177/180

5/11/2018


Lucrare de control:

1. Care sunt caracteristicile titlurilor comerciale de valoare? 2. Sunt efectele de comerţ titluri negociabile?

Ce obligaţiunile? Suntsunt obligaţiunile titluri negociabile? 5. Daţi două exemple de titluri reprezentative ale mărţii. 3. 4.

6. Ce sunt titlurile nominative? 7. Ce sunt titlurile la ordin? 8. Ce este cambia? 9. Ce este biletul la ordin? 10. Ce este girul?

178


178/180

5/11/2018


BIBLIOGRAFIE 1. Angheni Smaranda, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010. 2. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial,

Editura CH Beck, Bucureşti,

2008. 3. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial,

Ediţia 3, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004. 4. Amititeloaie, Al., Dreptul afacerilor , Editura Junimea, Iasi, 2001. 5. Arion, C. A., Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucuresti, 1920. 6. Beleiu, Gh., Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992. 7. Beleiu, Gh., Drept

civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1994.

8. Belu Magdo, M. L., Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003. 9. Blaise, J.-B., Droit des affaires , ed. 2, Dalloz, Paris, 2000. 10. Boroi, G., Drept civil. Teoria generală , Bucureşti, Editura ALL, 1997. 11. Brădeanu, S.; Zlătescu, V. D., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967. 12. Cărpenaru,

Stanciu, Drept comercial român, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009. 13. Cărpenaru, S., Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 14. Cărpenaru, S., Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993. 15. Cărpenaru, S., Dre pt comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. 16. Cărpenaru, S., Drept comercial român, Editura All Beck, Bucuresti, 2002. 17. Cărpenaru, S.; Predoiu, C.; David, S., Societăţile

comerciale, Editura All Beck, Bucureşti,

2001. 18. Cosma, D., Teoria generală a actului juridic civil , Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. 19. Cristea, S., Dreptul afacerilor , Editura Universtiară, 2008. 20. Derrupe, J., Le fonds de commerce, Dalloz, 1994. 21. Dimitriu, R., Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucuresti, 2002. 22. Dogaru, I.,

Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1966. 23. Dogaru, I., Elementele dreptului civil român, vol. I,

Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993.

24. Finţescu, I. N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1 929.

179


179/180

5/11/2018


25. Georgescu, I. L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946. 26. Guevel, D., Droit des affaires, ediţia a 2 a, LGDJ, Paris, 2001 . 27. Guyon, Y., Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998. 28. Guyon, Y., Droit des affaires, Economica, Paris, 1990.

29. Houin, R., Pedamon, N., Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985. 30. Houin, R., Radiere, R., Droit comercial , Quatrieme edition, Sirey, Paris, 1971. 31. Ionaşcu, A., Drept civil.

Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963.

32. Ionaşcu, Tr., Tratat de drept civil, vol. I, 1967. 33. Jordan, R.; Warren, W., Commercial Law,

ediţia a 2-a, The Foundation Press, New Zork,

1987. 34. Menjucq, M., Droit des affaires, ediţia a 3-a, Gualino, Paris, 2003. 35. Pedamon, M., Droit commerciel, Dalloz, 1994. 36. Petrescu, R., Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996. 37. Ripert, G., Droit commercial, ediţia a 9-a, LGDJ, Paris, 1977. 38. Roşca, N.; Băieş, S., Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004. 39. Stătescu, C., Tratat Academiei, 1981.

de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor , Bucureşti, Editura

40. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale , Bucureşti, 1988. 41. C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obliga ţ iilor , ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2000. 42. Ştefănescu, D. (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995. 43. Turcu, I., Dreptul afacerilor , Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993. 44. Urs, I.; Angheni, S., Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997. 45. Catedra de drept, Drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 *

1. S. Angheni, „Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais ”, Internationale de Droit Economique, nr. 2, Bruxelles, 1996.

în Revue

2. Blaise, J. B., „Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble, dans lequel il est exploate”, în Revue trimestrielle de Droit commercial, 1996. 3.

O. Căpăţână, „Caracteristici generale ale societăţilor comerciale” în Dreptul nr. 9-12/1990. *

1

Practică judiciară în materie comercială , vol. I, Editura Lumina, Bucureşti, 1991.

2 Codul comercial adnotat , Editura Tiparul românesc, 1994.


180/180

Dreptul Afacerilor Rei Voica

Recommend Documents