Repausul dominical
de I. L. Caragiale
Caracterizarea personajului Costica Parigoridi
Costica Parigoridi este amicul cu care nenea Iancu se intalneste in preumblarea sa de pe Calea Victoriei intr-o zi de repaus, care se intampla sa fie si zi de sarbatoare, a Sfintilor Imparati Constantin si Elena, 21 mai. Acest personaj, exasperat de a nu face nimic in ziua de repaus si doritor de a se intalni cu prietenii, este cel care da tonul petrecerii, care o si finanteaza, si care creeaza intreaga atmosfera joviala de la inceputul si din timpul petrecerii, ocazionata de ziua sa de nume. Spre deosebire de nenea Iancu, care doar aproba, participa si tine hangul, fiind cumva un chefliu mai pasiv, Costica este initiatorul, omul de actiune care ia in maini fraiele “cestiunii”. El este un afacerist cel mai probabil de extractie greceasca dupa nume, probabil mai tanar decat convivul sau si insufletit de preocupari comerciale, care nu gusta faptul de a nu face nimic, de a sta in in repaus. Este un om bine dispus, glumet, simpatic, generos cu prietenii si nedoritor a se indeparta de locul principalelor sale preocupari, ca atare neinteresat de petreceri patriarhale si deplasari in provincie. Probabil nerabdator, iute si istet, isi pune bine in valoare calitatile native prin activitatile pe care le desfasoara si care ii confera o “conditie frumoasa in societate”. Insa se indispune atunci cand este intrerupt din activitatile sale de cate un “afurisit de repaus dominical” care ii strica sirul zilelor active, il plictiseste si il fac sa fie ursuz de “necazul uratului”. Este chiar admonestat in acest sens de mai maturul sau tovaras nenea Iancu, atunci cand se revolta de situatie si din neputinta incepe inc epe a critica multimea de pe strazi, intr-un mod intentionat exagerat si glumet, dar si usor sarcastic, care reflecta starea starea sa de spirit: “si cand mai vad si toata mitocanimea asta parvenita , prostimea asta eleganta, invartindu-si roatele de cauciuc in nestire, imi vin fel de fel de idei……. primejdioase……… “. La aceste vorbe spuse cu obida, nenea Iancu ii replica: replica: “ia sa ne gandim si la oamenii care muncesc, o saptamana intreaga, de dimineata pana seara tarziu…Nu le trebuie si lor o zi de odihna?” iar solutia lui Costica pentru situatia celor ce muncesc o saptamana ar fi exact aceea pe care el nu o aplica, si anume….odihna: “-Da, raspunde amicul meu, dar in in loc sa se odihneasca, isi fac basici pe talpi umbland toata toa ta ziua gura-casca, si seara cad morti de oboseala”. Costica este si usor ipocrit, atunci cand se arata moralist la adresa celor care se imbata in ziua libera, urmand a face el insusi exact acelasi lucru in decursul petrecerii, impreuna cu prietenii sai. Observam ca singura deosebire intre Costica si cei pe care-i critica este ca
el….cade mort de “oboseala” abia a doua zi, dar nici macar atunci, caci petrecerea lor continua si a doua zi, dupa o noapte intreaga nedormita, ca unii care nici nu se indura sa se desparta si nici nu sunt presati sa fie prezenti la munca precum amicul tipograf, si care pentru a se “drege” in vederea continuarii chiolhanului apeleaza la toate remediile cunoscute: “jvart cu cognac fin” si cafea tare, “schembea dreasa bine cu putin ardei rosu” etc. In marea sa voie buna, indusa de prezenta amicilor in compania carora ii trece plictiseala dar si de consumul unor repetate “baterii” si “sampanii”, Costica se arata a fi simpatic chiar si la betie, schimband replici savuroase si stalcite cu nenea Iancu “es’ du’ce, ‘ne Iancule” (esti dulce, nene Iancule), facand jocuri de cuvinte “du’ce-tu’ta du’ce” (dulce-turta dulce) si chiar schimb de tandreturi cu acesta “Costica ridica din umeri, si pe urma ma saruta; ii platesc prompt cu aceeasi moneda”. Costica face bine un lucru cand il face, in spiritul lui “daca-i bal, bal sa fie”, nedeclarat dar infaptuit, intrucat nu se incurca cu o masa la restaurant si apoi intoarcerea cuminte acasa, ci vrea sa faca un chef memorabil, mai lunguţ, reusit, vioi, cu de toate - si mancare, si bautura, si plimbare, si atmosfera faina cu prietenii – si se lasa antrenat in sugestiile din jur pentru continuarea chefului, ca atunci cand birjarul ii duce la Laptarie sau cand betivanul de pe caldaram sugereaza o schembea, insa toate in anumite limite care presupun nealterarea demnitatii, si este in toate acestea pe aceeasi lungime de unda cu nenea Iancu si prietenii lor, de aceea atunci cand intalnesc chefliul pe caldaram, gata sa fie ridicat de jandarm de pe jos, nenea Iancu ii spune aceluia: “ – Scoala, monser, nu face pentru d-ta sa te dai in spectacol…esti om serios, tata de familie…” iar Costica exclama: “ – Uite la el, in ce hal! zice Costica…Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical!”. Toate acestea il arata pe Costica a fi un om placut in societate si printre prieteni, chefliu de nevoie nu din convingere, capabil, activ, nerabdator, oarecum patimas, dar simpatic si jovial atat in viata de toate zilele cat si la betie, un tip agreabil ale carui mici scapari nu deranjeaza pe nimeni sau nu dauneaza nimanui. Caci, vorba lui nenea Iancu, “ si mai la urma, nu suntem toti niste..stricati?”.
Caracterizarea personajului nenea Iancu
Personajul-narator, totodată personaj principal, al schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale, este „nenea Iancu”. Caragiale însuşi era numit astfel de prieteni, aşa încât impresia de veridicitate a textului sporeşte. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singur ătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore, „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lă ptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvar ţ cu cognac fin”. Pe urmă, în tovăr ăşia altui amic, descoperit pe o bordur ă de trotuar, cei doi - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lă ptărie unde îşi petrec toată ziua.
Portretul personajului-narator se conturează în primul rând prin caracterizare indirectă, din apelativul, din faptele şi vorbele lui. Dat fiind faptul că amicul Costică i se adresează cu „nene Iancule” putem trage o primă concluzie privind vârsta personajului: este o persoană respectabilă. Apoi, dintr-o scurtă însemnare naratorială, aflăm că, la fel ca ceilalţi convivi, este un om „de condiţie frumoasă în societate”. Caracteristica unică a lui „nenea Iancu” este capacitatea de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore f ăr ă întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvar ţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie f ăr ă ca noi, cititorii, să afl ăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă. Această disponibilitate de a benchetui a personajului-narator are r ădăcini „conceptuale”, de care luăm cunoştinţă chiar la începutul textului: „nici să st ăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere”. Chefuitul înseamnă mâncare şi băutur ă. „Nenea Iancu” bea până i se-mpleticeşte limba în gur ă: „- Sân´ tu´tă, Co´tică!”. Beţivanii devin sentimentali şi se pupă tot timpul: „Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.” „Şi ne pupăm du´ce…” Beţivanii se simt tr ădaţi, când vreunul din tovar ăşii de pahar dispare: „-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!” „-Ne-a tr ădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!” Prin personajul „nenea Iancu”, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: or ăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfâr şitul secolului al XIX-lea, superficial şi chefliu. Pentru a fi credibil, autorul îşi asumă acest tip uman, povestind la persoana I şi dându-i personajului propriul său nume. Ironia devine auto-ironie şi valoarea ei etică sporeşte. Sigur, este vorba de o ironie uşoar ă, întregul textului fiind învăluit într-un umor cald, plin de înţelegere faţă de micile păcate ale firii umane.
