Tipologia reportajului Profesor R. Ciobotea
Spectacolul despre care vorbeşte Jean-Dominique Boucher nu este, însă, egal ca amploare, ca forţă de impact şi ca profunzime. În general, specialiştii cad de acord asupra unor departajări între diversele tipuri de reportaje. Încadrările (care trebuie luate cu titlu aproximativ) sunt realizate în general pornind de la dimensiunile textului sau de la gradul de actualitate al faptelor povestite. În Techniques du journalisme , Philippe Gaillard propune două mari tipuri de reportaj. Pe de o parte reportajul specializat (pe (pe care îl numeşte „cronică”), având teme strict definite precum politica, justiţia, sportul etc.Pe de altă parte reportajul mai puţin specializat, care tratează fapte fără legătură între ele şi ş i al căror model este reportajul de fapt divers. J. Dominique Boucher, în schimb, preferă criteriul temporal de departajare, mai exact distanţa dintre „actual” şi „inactual” în diversele ei variante. Astfel, putem avea un reportaj „chaud ”, ”, tiede” sau „ froid ”. ”. Cel Chaud (cald, fierbinte) tratează evenimentul neprevăzut, faptul divers, dar şi evenimentul anunţat, a cărui transmitere trebuie să fie imediată. Reportajul „călduţ” este cel realizat asupra unui eveniment care a fost deja anunţat ca ştire, dar asupra căruia se poate reveni, pe larg, cu un reportaj. Din aceeaşi categorie fac parte şi subiectele tratate „din mers” (adică declanşate înaintea sosirii reporterului şi surpsinse de acesta în plină desfăşurare) şi cele a căror continuare este urmărită. Acesta din urmă este un reportaj pe care americanii îl numesc „follow up”, constând în revenirea asupra unui subiect după ce acesta a făcut făcut deja obiectul unui prim reportaj. În sfârşit, reportajul „rece” tratează subiecte cu o agendă anunţată: un proces, lansarea unei cărţi, o călătorie prezidenţială, un eveniment sportiv, o grevă etc. Această ultimă categorie este mai vastă, ea cuprinzând şi o serie de subdiviziuni. Avem, aşadar, un reportaj-magazin, un reportaj atemporal, unul „de continuare” şi altul „de relocalizare”. Reportajul magazin nu este legat în mod direct de evenimentele zilei, chiar dacă poate avea „une accroche d’actualite ”. El poate trata subiecte mai puţin „grave”, precum vacanţe, relaxare, teme feminine, muzică etc. Reportajul atemporal (termenul (termenul este, totuşi, forţat...) se referă la teme care nu nu sunt de o actualitate fierbinte, dar se menţin în interesul cititorilor o lungă perioadă: rasismul, azilul de bătrâni, copiii orfani etc. „Le reportage du suivi”,
„continuarea”, constă în revenirea asupra unui subiect tratat cu mai mult timp în urmă, pentru
a surprinde consecinţele. El completează imaginea din momentul producerii unui eveniment cu cea a devenirii ulterioare a personajelor şi cu schimbările petrecute în acelaşi spaţiu abordat de jurnalist. Reportajul relocalizat consemnează influenţele unui eveniment petrecut într-un loc central asupra altor sapaţii afectate. De exemplu, o decizie luată la Bucureşti poate afecta studenţii timişoreni, la fel o grevă, un accident ecologic petrecut la Dunăre etc. Boucher mai atrage atenţia şi asupra falselor reportaje, între care precizează genurile hibride (în special amestecuri de analiză şi reportaj), precum şi „micro-trotuarul”, amestec de interviuri luate la repezeală şi scurte desfieri care dau impresdia de reportaj. În analiza românească de specialitate sunt de remarcat abordările Luminiţei Roşca şi ale lui Sorin Preda. În opinia Luminiţei Roşca (1997), reportajul se împarte, totuşi, în cele două ramuri de bază, anume genul de atmosferă şi cel de eveniment . Criteriile folosite sunt cele propuse de autorii francezi (Philippe Gaillard, Michel Voirol, Loic Hervouet), anume predominanţa elementelor de decor sau a înlănţuirii faptelor. La rândul lui, Sorin Preda (2006) se plasează mai aproape de opinia lui Gaillard, menţinând cele două categorii, „ specializat” şi „nespecializat ”, indicând aceleaşi domenii în care ele funcţionează. El adaugă, însă, noua categorie de „ reportaje de informare generală ”, care ar cuprinde evenimente neprevăzute (accidente, cutremure, incendii etc). De asemenea, el face referire la concepţie mai savuroase, aparţinându-i lui Ken Metzler (1986, p. 192) , care face distincţii între reportajul de culise, cel de actualitate, cel explicativ, de atmosferă, narativ
şi, în fine , biografic.
În ceea ce ne priveşe, subliniem de la început inutilitatea unor departajări legate de domeniul în care se plasează subiectul reportajului. Fie el specializat sau nu, de culise sau de scenă, esenţa nu se schimbă. Genul are întotdeauna ceva de povestit sau de sugerat . De aceea, considerăm ca fiind cea mai eficace în scopuri didactice abordarea Luminiţei Roşca, în linia specialiştilor francezi. Cele două mari categorii, reportaj de eveniment şi de atmosferă, acoperă toate celelalte disocieri şi oferă un instrument mai simplu de opţiune în exerciţiul jurnalistic cotidian. Reportajul „de serviciu”, sau de eveniment, reprezintă primul grad „de libertate” superior relatării. El are dimensiuni reduse, care să corespundă unei paginări rapide, şi este publicat, de regulă, a doua zi după efectuarea documentării. Asta înseamnă că etapele de predocumentare, documentare pe teren, stabilire a planului, redactare şi revizuire a textului sunt
parcurse în doar câteva ore. În aceste cazuri, doar un unghi de abordare original şi o scriitură care surprinde cititorul pot constitui elemente clare de reportaj. În rest, reportajul de eveniment rămâne într-o perpetuă interferenţă cu relatarea, iar modul lui de expunere este, în general, cronologic. Reportajul de atmosferă, însă, ridică cu totul alte probleme. Chiar dacă denumirea lor e puţin improprie (rareori un reportaj rezistă doar cu „atmosfera”, în absenţa unui minim dinamism narativ) fundamentală rămâne capacitatea autorului de a transmite sentimentul de implicare, participare, de „real life in real places”. Ceea ce necesită atât abilităţi pur jurnalistice, cât şi o privire mai profundă şi mai creatoare asupra realităţii. De aceea, el se apropie mai mult de „literary journalism” decât de relatare, iar întrebarea la care răspunde este „cum”, şi nu „ce” se întâmplă. Trebuie precizat, totuşi, că adeseori cele două tipuri de reportaj se întrepătrund. Chiar şi reportaje construite cronologic, pe structura relatării, precum Trenul-fantomă de F. Brunea-Fox, Dante n’avait rien vu de Albert Londres, Peuples qui ont faim de Georges Simenon sau In Cold Blood de Truman Capote, îşi găsesc forţa evocatoare în atmosfera creată, pas cu pas, fie şi din cele mai mici detalii. De aceea, s-ar putea spune că, indiferent de tipologiile sale mereu schimbătoare, reportajul rămâne unicul gen în care atmosfera joacă rolul principal, iar prin atmosferă înţelegem mult mai mult decât poate exprima termenul, anume un complex de calităţi care încep de la simţul observaţiei şi pasiunea pentru subiect, până la expresivitate şi forţa de a sugera mai mult decât spune textul. Prin urmare, este vorba mai mult despre propensiunea spre conotaţie, spre jocul secund al imaginarului provocat de realitate, decât de „reflectarea” directă a acesteia. Destul de rar este utilizat, în presa românească, reportajul- portret. De cele mai multe ori el este confundat cu fişa de prezentare, sau, la limită, chiar cu pamfletul. S-ar putea spune chiar că din ziarele noastre a dispărut portretul, dar s-a păstrat caricatura. Mă refer la caricatura scrisă, la şarja care nu are rolul de a construi un „portret interior” relevant, ci de a de-construi, de a deforma „artistic”, etalând mai mult abilităţile stilistice ale autorului decât puterea lui de a „da viaţă” unui chip. Socotit ca „publicitate gratuită”, portretul s-a retras din postura de specie de sine stătătoare în aceea de element al unui reportaj care, printre altele, conturează şi profile umane. El rămâne, totuşi, larg folosit în jurnalismul american, fie că e vorba despre portrete de celebrităţi (în genul celor realizate de Mark Singer, de la The New Yorker, unele adunate în vomului Mr Personality, 1990), fie că e vorba despre oameni comuni, „anonimi”, care dobândesc forţă de sugestie tocmai prin faptul că par a nu avea nimic
de spus, dar reporterul ştie să le găsească unicitatea şi farmecul. De altfel, americanii au o adevprată „şcoală a reportajului-portret”, din care fac parte în special reporterii de l a The New Yorker (A.J. Liebling, Joseph Mitchell, Alva Johnson, John Mc Phee). La noi, portretul şi-a trăit anii de glorie mai ales sub condeiul lui Geo Bogza ( Fişe de închisoare ) şi F. Brunea-Fox ( Poznaşul călugăr Mardarie Vlahuţă, Poetul B. Fundoianu, Schiţă de portret, Ilarie Voronca,
etc). După cum se vede, Brunea-Fox a „acoperit” o arie mai mare de personaje de
notorietate literară, pe când Geo Bogza a fost ademenit mai degrabă de „lumea interlopă”. Revenind la tipologia propusă de Jean Dominique Boucher, remarcăm schimbarea criteriilor de apreciere de la domeniul de investigare a realităţii (folosit îndeobşte de analiştii genului) la plasarea temporală faţă de momentul derulării evenimentului. „Cald, călduţ sau rece”, deşi sunt termeni cu o nuanţă jucăuşă, folosiţi de copii în jocurile bazate pe ghicit, sugerează în mod simplu trei variante de raportare la subiect. Variante destul de greu, totuşi, de precizat în realitate. Singurul limpede este caracterul cald, actual, „fierbinte”, al unui eveniment surprins de reporter în plină derulare. Mai departe, este imposibil de stabilit când un subiect se află la mijlocul drumului dintre „fierbinte” şi „rece”, când a început să alunece spre trecut, păstrând, totuşi, ceva din prospeţimea prezentului. Dacă Green Hills of Africa poate fi considerată o piesă de non-ficţiune petrecută într-un prezent continuu, dar lipsit de un „eveniment” (stilul predilect al lui Hemingway), atunci Spovedanie pentru învinşi , de Panai Istrati nu poate fi plasat decât într-un punct incert de pe axa trecut recent – trecut îndepărtat („clasat”, închis), dar într-un punct viu, plin de evenenimente, conflicte, mărturisiri, acuzări. Dar, în această comparaţie, poate fi oare considerat textul calm, non-evenimenţial,al lui Hemingway, drept „cald”, iar textul furtunos, năvalnic al lui Istrati, drept „călduţ”, sau, la limită, chiar „rece”? Greu de acceptat o asemenea interpretare. Fiindcă plasarea reportajului nu poate fi exclusiv temporală. În liniştea netulburată a geometriei se strecoară coeficientul incontrolabil al intensităţii scriiturii, legat de cel al intensităţii receptării. Un reportaj scris despre lucruri petrecute cu câteva luni în urmă (cazul Istrati) poate impresiona mult mai profund cititorul decât unul scris despre un prezent în derulare (vânătoarea în Africa, în textul lui Hemingway). Trecând la reportajul „rece”, am putea încadra aici, oare, un text precum In Cold Blood
de Truman Capote, care deschide drumul spre non-ficţiunea „true-crime”, plasată
inevitabil în trecut, căci merge pe urmele unei crime? Sau chiar reportajul de reconstituire precum The Longest Day de Cornelius Ryan, care reface ziua de 6 iunie 1944 din zeci de perspective ale diverşilor protagonişti? Intensitatea naraţiunii este cea care înlătură o asemenea clasificare, căci provoacă o lectură „la cald”. Căci, în definitiv, nu punctul temporal
în care se află reporterul în raport cu subiectul „încălzeşte” un text, ci modul în care acesta este receptat de către cititor. De altfel, pot exista o infinitate de variante în care dimensiunile temporale sunt amestecate, pentru a crea „flash-back-uri” sau pentru a pune în raport diverse momente din viaţa unui protagonist sau a unei comunităţi. Spre exemplu, L’Homme qui s’evada
de Albert Londres se referă exclusiv la evadarea lui Eugene Dieudonne din
închisorile franceze din Guyana, dar nu poate fi în nici un caz încadrat la capitolul reportajelor „reci”, fiind o naraţiune spectaculoasă, povestită cu nerv şi suspans. La fel, o carte-reportaj de tipul celei scrise de autorul acestui curs, Duppă revoluţie, târziu, e construită pe două coordonate temporale care se derulează în paralel: zilele lui decembrie 1989 şi evenimentele lui 1990, adică acelaşi eveniment privit „la cald” şi „la rece”, din două perspective care se completează reciproc. În acest caz, clasarea textului în oricare din tipologiile propuse de Boucher este imposibilă, cu atât mai mult cu cât partea „caldă” este cea din trecut (decembrie 89), iar partea „călduţă” sau „rece” este cea din prezentul documentării. Iată, deci, că, dincolo de anumite raţiuni pur didactice, insistenţa asupra unei clasificări a reportajelor devine inutilă, căci fiecare categorie poate fi negată printr-un text. Esenţial este ca tânărul jurnalist să ştie spre ce vrea să se îndrepte, cât de intens se poate implica, şi, mai ales ce valenţe jurnalistice poate avea subiectul ales. Iar alegerea subiectului este una din deciziile cele mai dificile.
